Cap. 4.Cap. 4.

POLITICA AGRICOLĂ POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂCOMUNĂ

4.1. Obiectivele şi principiile Politicii Agricole Comune (PAC) (pt. Preliminarii – vezi notiţe)

Momente în formularea politicii agricole comune (P.A.C.): conferinţele interguvernamentale de la Copenhaga ’93

şi Essen ’94; la summit-ul de la Essen, Consiliul European decide caracterul obiectiv al lărgirii U.E. cu Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi România, după Conferinţa interguvernamentală prevăzută pentru 1996, în legătură cu redefinirea organizării politice şi instituţionale a Uniunii;

Cartea Albă a pregătirii ţărilor central-estice pentru integrare, prezentată de Comisia Europeană Consiliului European, în iunie 1995;

Strategia Comisiei privind P.A.C., adoptată de Consiliul European, în decembrie 1995, la Madrid;

Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997) a consfinţit statutul de candidat pentru 10+1 state (Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, România, Ungaria + Turcia), aflate în relaţii de asociere cu U.E. (lor li s-au adăugat, ulterior, Cipru şi Malta) şi a decis începerea efectivă a negocierilor de aderare doar cu şase dintre ele (Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Cipru).

Ţările nenominalizate atunci (inclusiv România) urmau a fi supuse unu proces de evaluare anuală, în funcţie de care se preconiza decizia de a fi invitate la negocieri.

Doi ani mai târziu (în decembrie 1999), Consiliul European de la Helsinki decide ca primului val de state care deschiseseră deja negocierile de aderare63 să li se alăture celelalte state candidate, respectiv Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia.

Încă la conferinţa de la Copenhaga (iunie 1993), Consiliul European a decis ca ţările asociate din Europa Centrală şi de Est, care doresc, pot deveni membre ale U.E., dacă îndeplinesc următoarele criterii de acces:

Economice: elemente reflectate de un nivel suficient de bogat al economiei naţionale şi de o contribuţie netă pozitivă la bugetul comunitar;

Democratice: concretizate în pluralismul politic şi alternanţa la guvernare;

De piaţă liberă funcţională, în care să predomine proprietatea privată;

Sectoriale, care presupun cât mai puţine probleme în calea restructurării şi retehnologizării.

Iniţiatorii P.A.C. au stabilit trei caracteristici fundamentale ale acesteia:

constituirea, la nivelul întregii comunităţi, a unei pieţe unice de produse agricole, în care să se asigure libera circulaţie a acestora şi preţuri unice pentru ele;

lansarea unei preferinţe comunitare pentru toate produsele de sub incidenţa P.A.C., preferinţe susţinute printr-un sistem unic de bariere vamale în faţa importurilor din ţările nemembre;

delimitarea responsabilităţilor între comunitate şi ţările membre, în ceea ce priveşte sursele, gestionarea şi utilizarea fondurilor financiare.

Prin Tratatul de la Roma (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958) au fost formulate trei variante posibile privind evoluţia P.A.C.:

I. Prima variantă delimitează regulile şi obiectivele pe două etape: comitete şi guverne naţionale. Astfel, comunitatea elaborează reguli comune, care să normeze comerţul cu produsele agricole şi obiective pentru politica agricolă. Guvernele naţionale au abilitatea ca aceste reguli şi obiective, stabilite la nivel comunitar, să fie materializate în practică, în mod liber.

II. A doua variantă: comunitatea crează un sistem comun de marketing; guvernele naţionale finanţează acest sistem în propria ţară.

III. A treia variantă preconiza un sistem unic comunitar, care să opereze la nivelul întregii grupări, finanţarea fiind, de asemenea, mai degrabă comunitară decât naţională.

Obiective ale P.A.C.Obiective ale P.A.C. Politica Agricolă Comună este o formă de manifestare a

politicii economice europene. PAC a apărut şi s-a manifestat ca singura acceptată la nivelul C.E.E. şi apoi în U.E., în ciuda marii diversităţi a structurilor agricole, a producţiilor şi a nivelurilor tehnice. Ea este rezultatul unor compromisuri succesive între diferitele ţări, dar se bazează pe principii care fuseseră deja aplicate, prin diverse modalităţi, în ţările fondatoare.

Obiectivele P.A.C. sunt stabilite în articolul 39 al Tratatului de la Roma (prin care a fost creată Piaţa Comună, în 1957) şi au caracter de generalitate:- creşterea productivităţii în agricultură;- îmbunătăţirea nivelului de trai şi majorarea veniturilor forţei de muncă implicate în agricultură;- standardizarea pieţelor agricole;- garantarea aprovizionării cu produse agroalimentare pe întregul teritoriu al U.E., în condiţii de securitate;- asigurarea ofertei la preţuri rezonabile pentru consumatori.

Observaţie: Aceste deziderate sunt generale, fiindcă agricultura este un domeniu dinamic, în permanentă schimbare. Ele presupun intervenţii minime din parte guvernelor în probleme de producţie agricolă şi marketing agricol, având ca finalitate creşterea competitivităţii agriculturii şi a produselor acesteia, deci profitabilitatea ramurii agricole.

Scopurile unei pieţe agricole – deci ale politicii agricole comune – se înscriu într-un “pătrat” având la bază stabilitatea socială (a) + stabilitatea pieţei (b) + bunăstarea producătorilor (c) + securitatea alimentară (d). Explicaţii:

a) Stabilitatea socială, ca atribut al puterii publice, trebuie garantată şi asigurată în limitele pieţei libere, prin intermediul administraţiei (cadru juridic + pârghii de intervenţie economice, financiare, fiscale).

b) Slaba dezvoltare a agriculturii şi a industriei agroalimentare, alături de diferenţele de preţ vizibile între Est şi Vest, au impus ţărilor candidate să ia în considerare o perioadă de tranziţie, cu durată imposibil de precizat în mod concret. Aceasta urma să facă posibilă amortizarea şocului de adaptare a preţurilor şi evitarea expunerea industriilor prelucrătoare din ţările candidate, la o concurenţă excesivă. Pe de altă parte, ţările candidate urmau să primească ajutor pentru a-şi dezvolta structurile agricole şi de prelucrare, în vederea pregătirii lor treptate pentru integrarea completă în piaţa agricolă comună. Scop principal = sprijinul şi protecţia garantată producătorilor.

Ce presupune stabilitatea pieţei? În timp, o anumită fluctuaţie a preţurilor este normală

pentru pieţele agricole, dar costisitoare pentru întreaga economie, astfel că guvernele trebuie să încerce să creeze pieţe stabile în agricultură. În plus, trebuie făcută o distincţie clară între preţul de echilibru şi preţul garantat. Guvernele luptă pentru menţinerea stabilităţii pieţei prin ridicarea preţurilor garantate la un nivel superior preţurilor medii practicate pe piaţă, ceea ce ar putea deveni un lucru foarte costisitor. Să nu uităm şi faptul că o bună funcţionare a pieţelor, pe termen lung, poate reduce fluctuaţia preţurilor în activităţile private, iar guvernul trebuie să creeze condiţii în care activităţile private să se poată defăşura corespunzător.

Pentru stabilitatea pieţei este, de asemenea, important ca pieţele să cuprindă regiuni întinse, chiar de pe teritoriul mai multor state. Instabilitatea preţurilor este accentuată şi de instabilitatea veniturilor agricultorilor, care urmăreşte fluctuaţiile recoltelor. Pe o piaţă dată, fluctuaţiile recoltelor şi ale preţurilor prezintă tendinţe contrarii, anulându-se reciproc. În numeroase cazuri, profiturile agricultorilor au fost mai stabile atunci când preţurile nu au mai fost stabilite de guvern, chiar dacă preţurile fixate de agricultori au înregistrat fluctuaţii mai mari. În orice caz, riscul obţinerii unor recolte slabe nu poate fi compensat prin politici guvernamentale de piaţă; cel mult, guvernul poate contribui prin promovarea unui sistem de asigurare a recoltelor (care, totuşi, nu trebuie să aducă o încărcare prea mare a bugetului public).

c) Bunăstarea producătorilor agricoli este asigurată de producţia proprie şi de preţurile prin care se recunosc – de fapt – eforturile agricultorilor.

d) Securitatea alimentară a consumatorilor are o dublă motivaţie: una obiectivă (naturală, biologică) şi alta economico-politică. Totuşi, relaţia dintre bunăstarea producătorilor şi securitatea alimentară comportă interese în aparenţă contradictorii: producătorii reclamă preţuri din ce în ce mai mari pentru produsele lor, pe când consumatorii vor alimente cât mai multe, de calitate şi cât mai ieftine. (Contra)exemplu: Sloganul nazist, referitor la “spaţiul vital”, care motiva ideologic declanşarea agresiunii armate împotriva altor popoare, masca, într-o manieră abilă, necesitatea creşterii disponibilităţilor alimentare (extrem de reduse în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial) şi asigurarea securităţii alimentare.

Principii ale P.A.C.Principii ale P.A.C. 1. Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor

agricole între ţările membre şi comercializarea produselor repsective la preţuri unice, comunitare. În esenţă, preţurile unice rezultau din media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările comunitare;

2. Preferinţă, din partea ţărilor membre, pentru produsele agricole ale Comunităţii. Încălcarea acestui principiu de către un stat comunitar era sancţionată prin taxe de prelevare (cunoscute şi ca prelevări variabile la import), care se stabileau ca diferenţă între preţurile importurilor de produse agricole (mai scăzute) şi preţurile produselor similare, obţinute din producţia internă (mai mari);

3. Compensarea pierderilor rezultate din producţia exportată la preţuri inferioare celor practicate pe piaţa internă. Pierderile astfel rezultate se compensau prin intermediul taxelor de restituire, prin care, de fapt, se subvenţiona impulsionarea şi accelerarea exportului;

4. Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa externă comunităţii, printr-un sistem complex de măsuri şi instrumente de politică comercială (tarifare şi netarifare) şi restructurarea acesteia prin sporirea gradului de auto-aprovizionare cu produse agricole din categoria celor supuse reglementărilor;

5. Finanţarea acţiunilor de politică agricolă prin intermediul organismelor comunitare specializate, respectiv F.E.O.G.A.

Principiile P.A.C. au în vedere două elemente:I. Intervenţia se aplică direct pe piaţă. Conform acestui

principiu, în cazul scăderii preţurilor, Uniunea Europeană, prin organismul său propriu Fondul European de Orientare şi de Garanţie Agricolă (F.E.O.G.A.) se angajează să cumpere produsele la un preţ garantat, fixat anual, sub care preţul pieţei nu va putea să scadă.

II. Protecţia exterioară. Prin acesta se urmăreşte să se asigure “preferinţa comunitară”, prin incitarea consumatorilor la achiziţionarea unor produse europene, de preferinţă realizate de ţările “terţe”, adică din afara U.E. Cerinţa se realizează printr-un preţ minim de import şi printr-un drept de vamă (o prelevare) variabil, egal cu diferenţa dintre acest preţ minim şi preţul mondial, variabil şi, în general, mult mai scăzut.

Sistemul prezentat a fost aplicat, mai întâi, la cereale şi<carnea de vită (intervenţia era facultativă în funcţie de situaţia de pe<piaţă), apoi, în mod progresiv, şi altor produse, cu variante şi grade de protecţie diferite. Pentru anumite produse (fructe şi legume), protecţia era incompletă. Totuşi, în toate cazurile, nivelul preţurilor şi stabilitatea lor erau favorabile, asigurându-se astfel dezvoltarea producţiei şi implicit realizarea “autosuficienţei”. Excepţii: în sectorul viticol, unde politica a fost restrictivă şi în sectorul producerii zahărului, unde a fost introdus un sistem şi un preţ dublu garantat.

În esenţă, politica agricolă adoptată la nivelul U.E. a urmărit de la început sprijinirea fermierilor prin preţuri înalte, bazate pe costurile cele mai ridicate pe unitatea de suprafaţă cu cel mai scăzut randament, dar necesar a fi cultivată. Avantajul cel mai important al acestui tip de politicărezultă din fezabilitatea la gestionarea măsurilor presupuse. Dezavantajul este dat de preţurile de consum ridicate.

Motivaţii ale P.A.C.Motivaţii ale P.A.C.

Intervenţia statelor în sectoarele agricole şi agroalimentare este multiplu motivată de politica agrară comunitară. Astfel, o primă categorie de motivaţii sunt de natură tradiţională şi pot fi:

a) sociale: Presupun: reducerea disparităţii veniturilor între producătorii agricoli; reducerea diferenţelor dintre veniturile acestora şi cele realizate în sectoarele neagricole de categorii de personal productiv; punerea la dispoziţia păturilor celor mai sărace ale societăţii a unor bunuri alimentare cu preţuri scăzute.

b) sanitare: Impun adoptarea unor reglementări şi intervenţii pentru asigurarea produselor care nu dăunează sănătăţii consumatorilor.

c) demografice, determină măsurile pentru întinerirea populaţiei agricole.

d) strategice şi geopolitice, rezultate din necesitatea ocupării integrale a teritoriului susceptibil activităţii agricole din fiecare ţară comunitară.

e) economice (sunt cele mai întâlnite şi permanente, ataşate situaţiei concrete din sectorul agricol), care determină măsuri de natura: ajutoarelor pentru creşterea productivităţii sectorului; punerii la adăpost a costurilor de producţie faţă de fluctuaţiile de preţ sau de preţurile inferioare; adaptarii produselor la evoluţia cererii consumatorilor sau a industriilor din aval.

A doua categorie de motivaţii sunt de natură să asigure protecţia mediului înconjurător, cu accent pe: rolul agriculturii în întreţinerea peisajelor, păstrarea mediilor naturale şi a biotopului; efectele negative (poluante) rezultate din intensificarea agriculturii.

A treia categorie de motivaţii vizează chestiuni de amenajare a teritoriului, privind: locul agriculturii şi al industriei agroalimentare în serviciul rural; echilibrul inter-regional al activităţilor şi veniturilor.

4.2. Reformele Politicii Agricole Comune. Măsuri comune de reglementare

a pieţei agricole.4.2.1. Preliminarii ale reformelor PAC

Restricţii impuse de P.A.C.1. factorii naturali de risc: transformările naturale

ale terenurilor; starea vremii, în cultivarea pământului agricol; bolile şi intoxicaţiile, în cazul efectivelor de animale domestice.

2. factorii sociali şi economici: terenul agricol existent şi structura acestuia, pe categorii de folosinţă şi categorii; forţa de muncă implicată în sectoarele agricole (vegetal şi animal); sistemul informaţional şi de indicatori, aflat într-o continuă schimbare. Acţiunea restrictivă a acestor factori se manifestă prin disfuncţionalităţi în teritoriu şi dezvoltare neuniformă a unor zone, regiuni agricole, opunându-se, astfel, centralismului declarat şi recunoscut al Uniunii.

Zonarea impusă de P.A.C. În documentele oficiale ale U.E., teritoriile ţărilor

membre au fost împărţite în trei zone, în funcţie de calitatea solului şi de randamentele la hectar:

• zonele din nord-vestul Europei - cele mai bune şi mai dezvoltate zone agricole, nu doar din U.E., dar şi din întreaga lume. Aici, adaptările tehnologice sunt de cele mai multe ori la zi, producătorii sunt specializaţi în domeniu, dispun de capital şi sunt situaţi aproape de piaţa consumatorilor.

• zonele din jurul Mării Mediterane - sunt catalogate în funcţie de diversitatea ce derivă din multitudinea condiţiilor naturale, dar şi de diferenţierile ce caracterizează nivelurile de dezvoltate.

• zonele necuprinse în primele două categorii - mai mult nefavorabile, datorită cheltuielilor mari, necesare obţinerii de rezultate pozitive.

Recunoscând diversitatea de la o ţară la alta, U.E. elaborează proiecte pentru fiecare zonă în parte, în funcţie de necesităţi şi disponibilităţi.

4.2.2. Reformele Politicii Agricole Comune. Măsuri comune de reglementare a pieţei agricole.

Repere ale evoluţiei P.A.C. până la finalul secolului XX În 1962, P.A.C. şi-a îndeplinit rapid o parte din

obiectivele sale prioritare: U.E. a devenit excedentară şi exportatoare, pe cea mai mare parte din pieţele agricole mondiale. Susţinerea preţurilor produselor agricole proprii a antrenat o creştere a producţiei, care a depăşit capacitatea de absorbţie a pieţei europene. Au rezultat astfel stocuri costisitoare, care au fost valorificate pe piaţa mondială, la preţuri inferioare celor la care au fost obţinute. În plus, acest sistem de susţinere a preţurilor, legat de volumul producţiei, prezenta dezavantajul că favoriza exploataţiile agricole intensive, situate în regiuni favorabile, fapt contrar conţinutului Tratatului de la Roma.

Creşterea producţiei a fost posibilă, înainte de toate, şi printr-o creştere corespunzătoare a costului intervenţiei, care la un moment dat, nu a mai fost compensată prin prelevări la importuri. În această situaţie, pentru a se putea acoperi cheltuielile agricole (finanţate de F.E.O.G.A.), care reprezentau până la 75% din bugetul european, ţările membre au fost nevoite să verse fonduri din ce în ce mai mari din propriile bugete. În acelaşi timp, U.E. a fost acuzată de partenerii săi comerciali, şi mai ales de S.U.A., că practică o concurenţă neloială pe pieţele mondiale, datorită exportului de produse agricole la preţuri scăzute, urmare directă a politicii de intervenţie.

În consecinţă, la finele anilor ’70, P.A.C. au fost constrânse să evolueze pe două direcţii majore: dezvoltarea politicilor structurale şi regionale; restricţii cu privire la politica de susţinere a preţurilor, pentru a limita cheltuielile de intervenţie şi implicit excendentele de producţie. Drept urmare, au apărut în numeroase sectoare, reforme parţiale, soldate atât cu scăderi ale preţurilor garantate, cât şi cu limitări ale cantităţilor garantate, astfel:

• pentru cereale, cantităţile maxime garantate erau reglate cu ajutorul preţului garantat (fixat în fiecare an), care era redus, în mod automat, dacă producţia anului precedent depăşea un anumit prag;

• pentru laptele de vacă, acţiona sistemul foarte restrictiv al cotelor de producţie, care fixa pentru fiecare producător o cantitate maximă (aplicându-se penalităţi foarte grele în cazul depăşirii) şi menţinea, totodată, preţurile garantate, cu nivele destul de ridicate;

• pentru vii s-au formulat politici speciale privind distilarea vinului şi distrugerea (smulgerea) viilor.

În plan economic, toate acestea trebuiau să conducă la scăderea costurilor politicii agricole comunitare (pentru stocare şi subvenţionarea exporturilor). Mijlocul de constrângere introdus atunci pentru respectarea cotelor de producţie stabilite anual a fost instituirea unui impozit de coresponsabilitate, pe care trebuie să-l suporte producătorii în cazul în care depăşeau anumite cote de producţie.

Un pas important în evoluţia P.A.C. se face în anul 1985, când Comisia Europeană elaborează noi orientări, în sensul:

devierii producţiei printr-o politică de preţ, fondată pe nevoile reale ale pieţei, în sectoarele excedentare;

monitorizării veniturilor obţinute de exploataţiile de dimensiuni mici;

susţinerii activităţilor agricole în zonele în care ele sunt indispensabile ocrotirii mediului;

aplicării unui regim de retragere a terenurilor şi de reconversie a producţiei agricole;

sensibilizării producătorilor agricoli la problemele legate de protejarea mediului;

atenuării scăderii de venituri prin ajutoare ce nu sunt legate de volumul producţiei.Deoarece efectele rezultate din aplicarea acestor măsuri au fost nesatisfăcătoare, Consiliul de Miniştri al C.E. a hotărât, în anul 1988, aprobarea anuală a unui plafon maxim de cheltuieli pentru politica agricolă comună, care nu mai putea să depăşească ritmul creşterii P.I.B.-ului comunitar.

1992: “Reforma MacSharry” (după numele comisarului european însărcinat cu agricultura, care a formulat-o): propunea limitarea costurilor bugetare ale ajutoarelor şi satisfacerea, astfel, a exigenţelor G.A.T.T. Conform acestei optici, MacSharry a susţinut un proiect cu două obiective. În primul rând el opta pentru transformarea radicală a P.A.C., pentru a determina un echilibru structural între cerinţele calitative şi cantitative şi ofertele de pe piaţa europeană. În al doilea rând, se propunea participarea la reducerea perturbaţiilor de pe pieţele mondiale, reducere dorită şi de G.A.T.T. Acest proiect viza, de asemenea, să înfrâneze şarjele bugetare legate de P.A.C., să amelioreze calitatea vieţii în mediul rural, să diminueze degradarea mediului ş.a.

Principii generale ale planului MacSharry sunt următoarele: a) reducerea drastică a preţurilor garantate, cu deosebire la culturile arabile, carnea de vită, lapte [diminuările intervenite pe fondul acestor măsuri vor fi compensate prin adaosuri la venituri, sub forma ajutoarelor la ha (pentru anumite culturi arabile) sau pe efectivele de animale]; constituirea în pârloagă a unei părţi din terenurile agricole.

Modalităţile de gestionare a acestei reforme au fost diferite de la o ţară la alta. Această practică a fost posibilă deoarece există în cadrul U.E. un principiu general – principiul subsidiarităţii - în virtutea căruia statele membre pot realiza modalităţi proprii de aplicare a politicii comunitare. În particular, transferurile drepturilor la primă sunt “îngheţate” în maniere diferite de la o ţară la alta. Astfel, anumite ţări, ca Marea Britanie, acceptă stabilirea unei pieţe a drepturilor, iar alte ţări, precum Franţa, preferă o gestionare colectivă (după modelul practicat în această ţară în anii şaizeci), cu o participare importantă a reprezentanţilor producătorilor.

Tot în anul 1992 au fost puse în aplicare şi “măsurile de însoţire” a reformei, cu referire la domeniul agro-mediu ambiant. Această alegere determină recunoaşterea faptului că agricultorul ar putea să îndepinească, simultan, două funcţii: o activitate de producţie agricolă + o activitate de protecţie a mediului, ceea ce ar însemna şi o producţie mai puţin intensivă. De fapt, este vorba de extinderea în toate ţările a unor măsuri deja aplicate, sub diferite forme, în unele state membre. Primele probleme abordate au fost cele legate de riscul utilizării unor produse, cu deosebire a pesticidelor, în care scop s-a acţionat în direcţia omologării pentru normalizarea utilizării lor. Ţinta principală a fost poluarea apei cu nitraţi, pentru diminuarea căreia s-au urmărit două obiective: fertilizarea minerală a marilor culturi intensive; aplicarea îngrăşămintelor naturale, pe suprafeţe cât mai întinse. În anul 1991 fusese adoptată dealtfel, în cadrul Uniunii, o Directivă Europeană, intitulată “Directiva Nitraţilor”, a cărei aplicare a demarat în perioada actuală, şi care se traduce prin practici de administrare a îngrăşămintelor şi prin “definirea” zonelor sensibile, unde există restricţii mai riguroase în această privinţă.

În decembrie 1995, la Madrid, Comisia Europeană a prezentat Consiliului Europei Strategia Agriculturii. Aceasta sublinia importanţa îmbunătăţirii competitivităţii sectoriale agricole şi agroalimentare europene pe piaţa internă şi pe cea mondială, în contextul liberalizării comerţului şi al unei cereri de alimente în creştere. Se sublinia, de asemenea, necesitatea adoptării unei politici rurale integrate, care să însoţească procesul de reformă.

În anul 1997, Comisia Europeană a publicat “Agenda 2000”, prin care se propune un anumit număr de direcţii de reflectare, în vederea înfăptuirii unei noi reforme a P.A.C. În principal, este vorba de continuarea orientărilor, din anul 1992, deja angajate, în sensul suplimentării diminuărilor preţurilor agricole garantate, în scopul unificării cu preţurile de pe piaţa mondială, diminuare compensată parţial cu o creştere a primelor, care vor deveni mai selective.

A se vedea Agenda 2020 (slide-uri !!!!)

ReglementăriReglementări În esenţă, reglementările comune de piaţă din domeniul

politicii agricole vizează trei obiective distincte: produsul, producătorul şi consumatorul. Totodată, reglementările sunt unice şi privesc producţia, preţurile, importurile şi exporturile agricole.

Principalele produse sau grupe de produse agricole supuse reglementărilor de politică agricolă sunt: cerealele, carnea de porc, carnea de vită, laptele şi produsele lactate, ouă, păsări, legume, fructe, materii grase de origine vegetală, zahăr, vin, tutun, hamei, in şi cânepă; după anul 1980 a fost adoptată şi carnea de oaie. Se apreciază că în jur de 90% din produsele agricole sunt supuse reglementărilor.

Producătorii şi consumatorii sunt supuşi reglementărilor, de regulă, indirect, prin intermediul produsului agricol supus intervenţiei. Conform acestor reglementări, nici un producător agricol nu se poate orienta în multitudinea de norme impuse de U.E., fără o pregătire prealabilă în perspectiva realizării unui produs finit, care să corespundă standardelor europene, în beneficiul consumatorului.

Reglementările sau intervenţiile pe pieţe sunt extrem de variate şi reflectă cheltuielile efectuate de P.A.C. În categoria celor cu acţiune directă, sunt incluse:

reglementări necesare funcţionării “normale” a pieţelor unor produse;

crearea şi susţinerea unor instituţii ce vizează o concurenţă reală (de exemplu, ajutoare acordate cooperativelor de comercializare), precum şi a unor pieţe “fizice” organizate;

acţiuni directe întreprinse de puterile publice pe pieţele produselor agricole în vederea limitării fluctuaţiilor sau a modificării nivelului preţurilor, care nivel se stabileşte spontan prin funcţionarea liberă a pieţelor.

În ţările foste comuniste din estul Europei aceste intervenţii n-au fost decât ocazional rezolvate. Aici, intervenţiile au fost de natură administrativă prin intermediul achiziţiilor sau vânzărilor publice, la care s-au adăugat, în general, restricţiile la comerţul extern, ţinând seama de situaţia greu controlabilă de pe piaţa mondială a produselor agricole.

1. Preţurile P.A.C. a promovat cu consecvenţă şi promovează încă,

metoda intervenţiei prin susţinerea preţurilor produselor agricole. Principiul de bază care fundamentează mecanismul preţurilor în cadrul P.A.C., are în vedere necesitatea acordării unui preţ producătorului agricol pentru produsele sale, în funcţie de forţele pieţei. Întrucât, aceste forţe ale pieţei sunt controlate, rezultă în mod evident că preţurile pot flutua numai în cadrul unor limite inferioare şi superioare, prestabilite. În esenţă, prin acest mecanism s-a realizat un dublu scop: protejarea fermierilor împotriva preţurilor excesiv de joase; apărarea consumatorului împotriva preţurilor excesiv de înalte.

Intervenţia prin preţuri, din perspectiva puterii publice, vizează două momente distincte: preluarea de la producătorii agricoli a surplusului de produse, în vederea stocării acestora; vânzarea produselor agricole stocate, în situaţia când piaţa acţionează în favoarea cererii.

Instrumente de susţinereInstrumente de susţinere

Preţurile de intervenţie sunt preţurile la care se fac achiziţiile publice, respectiv vânzările publice. Prin ele se stabilesc plafoane de preţuri pentru produsele agricole pe piaţa internă. De regulă, se intervine când surplusul de produse riscă să ducă la prăbuşirea preţului. Când preţul coboară la nivelul de intervenţie,, produsele sunt cumpărate de agenţiile guvernamentale. Intervenţia se practică la cereale, zahăr, vin, produse, lactate, carnea de vită şi viţel şi la carnea de porc.

Exemplu: În timp, preţurile comunitare la produsele agricole au fost supuse unor repetate actualizări. Aceste acţiuni, concretizate în creşterea preţurilor, au fost autorizate de Consiliul de Miniştri, în fiecare an. După criza petrolului din 1973, în contextul procesului inflaţionist declanşat atunci, preţurile produselor agricole au înregistrat creşteri considerabile - lucruri care au condus, un deceniu mai târziu, la manifestarea unor grave probleme în comunitate: supraproducţia generatoare de supraofertă. A devenit necesară adoptarea unei politici “restrictive”, care s-a concretizat în îngheţarea sau reducerea în expresie nominală a preţurilor comunitare “instituţionale”, ceea ce a determinat o scădere substanţială în expresie reală.

Metodologic, sunt recunoscute trei categorii de preţuri de intervenţie:

a) Preţurile indicator, orientative sau ţintă Conceptual, preţul indicator (orientativ) este un preţ

teoretic spre care tinde preţul pieţei şi reprezintă punctul de echilibru între câştigurile motivate ale producătorilor agricoli şi nevoile raţionale ale consumatorilor. Date fiind crizele de supraproducţie, s-au înregistrat abateri de la accepţiunea anterioară. Se recunoaşte că şi în cazul unor penurii generalizate pot interveni fenomene similare.

Aceste preţuri au la bază preţul unei unităţi de măsură pentru cereale, în condiţii de livrare Duisburg (Germania), la care se adaugă costurile de transport aferente.

Precizări:- preţurile cerealelor sunt pivotul întregului sistem de

preţuri, dată fiind importanţa deosebită a acestora în producţia şi consumul tuturor ţărilor membre, dar şi în cadrul măsurilor de politică agricollă comunitară;

- localitatea Duisburg, din zona Ruhr (Germania) a fost desemnată ca punct de referinţă în stabilirea preţurilor indicator la produsele agricole, pentru toate ţările din U.E., deoarece preţul de piaţă al grâului întregistrează aici cotele cele mai înalte, ca urmare a decalajului foarte mare între oferta şi cererea locală.

Din punct de vedere teoretic, preţurile indicator (orientative) reflectă întrutotul cerinţele obiective impuse de renta diferenţială I (sub cele două forme de manifestare ale sale), în formarea preţurilor produselor agricole, deoarece: în primul rând, recunosc costurile cele mai înalte, înregistrate pe terenurile cele mai puţin fertile; în al doilea rând, ţin cont de cheltuielile de transport.

b) Preţul prag la frontierăPrin aceste preţuri-prag erau admise importurile de

produse agricole în U.E. Ele sunt preţuri minime de import, prin care, alături de “prelevările variabile la import”, se evita pătrunderea pe piaţa U.E. a unor produse cu preţuri mai mici faţă de un prag prestabilit.

Preţul prag se stabileşte în funcţie de preţul indicator (orientativ). Dar “preferinţa comunitară” e asigurată numai atunci când preţurile prag sunt fixate peste preţurile de intervenţie. Scopul preţului prag este de a elimina riscul concurenţei exercitat de produsele importate cu preţuri mai mici decât cele comunitare.

Dacă, în mod excepţional, importurile au fost realizate la preţuri mai mici decât preţurile prag, se poate practica metoda suprataxelor, materializate în taxe de prelevare, percepute diferenţiat, de fiecare vamă operaţională. Metodoogia prevedea că taxa de prelevare se calcula zilnic, ca diferenţa între cel mai mic preţ al pieţei mondiale la produsele livrate în U.E. şi preţul prag. În baza acordului încheiat în cadrul Rundei Uruguay, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1995, preţurile prag au fost eliminate, iar prelevările varibile la import au fost transformate în tarife.

c) Preţurile garantate sau de intervenţie Preţurile garantate (de intervenţie) sunt preţurile

minime, stabilite în concordanţă cu cerinţele pieţei, în formula: ofertă mare - cerere mică. De exemplu, la cereale, zona de referinţă pentru întrega comunitate este Departamentul francez Ormes, deoarece aici se obţin cele mai mari producţii de grâu şi prin urmare preţurile la acest produs sunt cele mai scăzute.

Preţul de intervenţie mai apare în literatura de specialitate şi sub denumirea de preţ-limită sau de bază, întrucât sub acesta nu poate să scadă preţul de piaţă. Preţul de intervenţie, se stabileşte de autorităţile publice, în următoarele condiţii:

produsele agricole achiziţionate să îndeplinească standardele calitative prestabilite;

producătorii agricoli vor încasa contravaloarea produselor vândute la centrele de achiziţii după trei luni de la momentul vânzării, deoarece se urmăreşete determinarea acestora în căutarea unor soluţii alternative de piaţă;

preţurile de piaţă scad sub nivelul preţului limită.

2. Primele Se acordă pentru a acoperi diferenţa dintre costul

de producţie mai ridicat şi preţul de vânzare mai scăzut la carnea de vită şi viţel, carnea de oaie şi la tutun.

3. Subvenţiile la export Numite oficial rambursări, ele au rolul de a coborî

preţurile exporturilor de la nivelul intern la cel de pe pieţele de export. Sunt acordate pentru a acoperi pierderile producătorilor comunitari, în situaţia când sunt nevoiţi să exporte la preţuri mai reduse. Situaţia este frecvent întâlnită, întrucât preţurile agricole de pe piaţa comunitară sunt de regulă superioare preţurilor externe. Sunt subvenţionate exporturile de exporturile de cereale, seminţe deulei, uleiul de măsline, zahărul, vinul, fructele şi legumele proaspete sau procesate, la ptele şi produsele lactate (care beneficiază de suma cea mai ridcată), carnea de vacă şi viţel, carnea de porc şi de pasăre, ouăle.

4. Ajutoarele Ajutoarele pentru producţie sunt destinate, în

special, fermierilor proprietari de măslini, dar şi pentru, producătorii de legume în sere, hamei, in şi cânepă, bumbac.

Ajutoarele de consum se acordă celor care procesează ulei de măsline, legume şi fructe, pentru a facilita vânzarea surplusului de produse finite.

Problema veniturilor scăzute din exploataţiile agricole trebuie însă privită dintr-o perspectivă mai largă. Practic, nu există politici agricole care să soluţioneze, în totalitate, această problemă. Măsurile de sprijin pentru agricultură, cum ar fi preţurile garantate, alături de protecţia agricultorilor, sunt posibile, dar ele amână o parte din probleme, iar uneori nici măcar atât. Pe termen lung, soluţia se regăseşte în creşterea eficienţei în întreaga economie, care înseamnă, în primul rând, stimularea activităţilor din domeniul privat, prin crearea unui climat economic şi politic favorabil, printr-o bună funcţionarea a instituţiilor şi printr-o infrastructură corespunzătoare. Pentru majorarea veniturilor scăzute din agricultură / din regiunile rurale, sunt necesare politici regionale care să creeze stimulente pentru investiţii profitabile şi pentru activităţi productive în regiunile rurale. Dacă pe termen lung se urmăreşte sporirea veniturilor, pe termen scurt sunt necesare politici de protecţie socială, care presupun măsuri cum sunt: planuri pentru pensionare, asigurări pentru îmbolnăviri, asigurări împotriva accidentelor, ajutor de şomaj – toate privite ca măsuri de creştere a securitatăţii sociale.

Disfuncţionalităţi în conceperea / aplicarea Disfuncţionalităţi în conceperea / aplicarea măsurilor P.A.C.măsurilor P.A.C.

1. P.A.C. se bazează pe reguli, legi, cote şi alte instrumente uneori prea complexe

Modul de lucru al Bruxelles-ului este perceput ca fiind birocratic şi ermetic. Din această cauză politica agricolă a U.E. a determinat o specializare extraordinară a unor activităţi altă dată foarte simple. Nu de puţine ori, se reproşează conducerii centralizate, faptul că a complicat foarte mult nişte proceduri elementare. Fără o pregătire prealabilă, nici un producător nu se poate orienta în multitudinea de norme şi reglemetări ce sunt impuse de U.E. în vederea eficientizării activităţii producătorului, în perspectiva realizării unui produs finit care să corespundă standardelor europene.

2. Supraproducţia care generează costuri excesiv de înalte

Infuzia puternică şi susţinută de capital din afara sectorului agricol, a determinat, în numai câteva decenii, tansformarea şi dispariţia caracterului autarhic în producţie a fermelor şi regiunilor. Perioada când exploataţiile agricole produceau de toate s-a încheiat. Specializarea, concentrarea, intensificarea şi integrarea în fluxurile comerciale de piaţă sunt numai câteva din trăsăturile ce caracterizează agricultura U.E. în anii ’90, în toate segmentele sale: fermă, regiune sau cultură.

Dar, în contrast cu aceste rezultate, benefice în planul randamentelor pe unitatea de producţie a apărut şi s-a manifestat după mult timp de la aplicare P.A.C. (la început timid, apoi foarte acut) fenomenul de supraproducţie. Supraproducţia determină, în principal, vânzarea produselor agricole la preţuri mai mici, pentru a nu se deteriora.

3. Disponibilitatea diferenţiată a ţărilor U.E. pentru susţinerea activităţilor agro-zootehnice

Decalajalele dintre statele mai bogate şi cele mai puţin dezvoltate din cadrul U.E. se menţin. În afara lor, o altă categorie de decalaje se manifestă în rândul comunităţilor rurale, indiferenet de nivelul de dezvoltare generală al fiecărui stat membru, în privinţa veniturilor realizate de agricultori, comparative cu celalalte categorii socio-profesionale neagricole. În fapt, veniturile agricultorilor erau cele mai mici faţă de veniturile non-agricole din mediul rural. Pe fond, acest fenomen a declanşat şi a menţinut procesul migraţionist al forţei de muncă din agricultură spre activităţi neagricole din mediul rural sau cel urban. Procesul a cunoscut cote superioare, de regulă, în ţările mai bine dezvoltate economic.

4. Decalajele mari în comerţul cu produse agricole U.E. apare ca o mare putere economică, comercială şi

agricolă. Dar, în evoluţia sa, P.A.C. a fost confruntată cu numeroase fricţiuni. Exemplu: disputa dură cu privire la exportul de oleaginoase din S.U.A. către fosta C.E.E., în primii ani de după adoptarea P.A.C. Această dispută era rezultatul măsurilor discriminatorii din regimul comerţului extern între cereale şi materiile prime folosite în hrana animalelor. Americanii au speculat la maxim, în folosul propriu, această eroare “originală”. Ei i-au încurajat pe europeni în asigurarea securităţii alimentare la produsele de bază: cerealele şi cele de origine animală. Gestul pare paradoxal, de vreme ce ţările vest-europene erau recunoscute ca tradiţionala piaţă de desfacere pentru aceste produse. Dar strategii americani au ţinut cont de perspectiva unei creşteri importante a consumului de carne pe piaţa europeană, fapt rezultat din acţiunea simultană a doi factori favorizanţi: creşterea veniturilor consumatorilor şi implicit a cererii lor solvabile; îmbunătăţirea nivelului de trai, prin schimbarea structurii consumului alimentar, ceea ce presupunea preponderenţa produselor superioare calitativ.

5. Suprafinanţarea sectorului agricol în detrimentul altor ramuri economice

Astfel de critici au fost aduse de specialiştii din Marea Britanie, Olanda şi Suedia. Critici deosebit de dure la adresa U.E. au fost aduse şi de S.U.A., care acuză statele europene că au subvenţionat în mod exagerat agricultura şi că astfel ar fi în pericol exporturile americane în Europa Centrală şi de Est. Pentru contracararea fenomenului de mai sus, în cadrul negocierilor din martie 1999, pe tema reformării P.A.C., s-a propus, de către Germania, reducerea preţurilor interne pentru cereale, carne de vită şi produse lactate.

6. Opiniile contradictorii din interiorul Uniunii, cu privire la reformele ce se impun în urma includerii şi a ţărilor din Estul Europei

În plan teoretic, îşi fac simţită prezenţa activă două curente de opinii pe marginea acestei chestiuni. Unii susţin liberalizarea totală a pieţei, ceea ce exclude autogospodărirea ca soluţie pentru rezolvarea problemelor generate de concurenţa puternică a produselor din afara Uniunii. Alţii militează pentru menţinerea centralismului excesiv actual.