Populatia si asezarile umane

Populatia lumii in anul 2025 

1. Explicaţia repartiţiei inegale a oamenilor pe continente constă, pe de o parte, în factorii naturali, pe de alta, în condiţiile istorice şi în nivelul de dezvoltare.-  zone slab populate (ţări cu temperaturi reci, pământuri aride)- mari aglomerări de populaţie: Asia (Extremul Orient, Asia de Sud-Est, India) şi Europa,- aglomerări secundare (Nord-Estul SUA, Centrul şi Estul Braziliei, Sudul Nigeriei).

2. Dezechilibrele ţărilor dezvoltate şi slab dezvoltate- ţările dezvoltate economic şi-au terminat tranziţia demografică. Creşterea demografică slabă sau nulă, populaţia îmbătrânită, reţeaua urbană este densă, procesul de urbanizare s-a încheiat sau este pe cale de a fi terminat.- cele mai multe ţări slab dezvoltate se află în faza tranziţiei demografice; mortalitatea a scăzut; creşterea demografică este ridicată; populaţia majoritară este rurală, dar şi populaţia urbană este în creştere, fiind susţinută de creşterea naturală şi de imigraţia rurală; reţelele urbane sunt restrânse, fiind polarizate asupra marilor aglomeraţii, ca Mexico-Mexic, Sao Paulo-Brazilia, Bombay, Calcutta-lndia, Cairo-Egipt.

3. Perspectivele începutului sec. al XXI-lea- cercetări asupra creşterii demografice, ca urmare a reducerii naşterilor (ţările dezvoltate), şi în ţările slab dezvoltate, acolo unde scade rata mortalităţii- stabilizarea populaţiei mondiale către mijlocul sec. al XXI-lea (10-12 miliarde de locuitori, în loc de 5, 6 mld. în 1994?)- îmbătrânirea generală a populaţiei provocată de scăderea fecundităţii şi de modificările de repartiţie a populaţiei pe continente (beneficiare: Africa, America latină) şi pe, ţări (beneficiare: China, India, Indonezia, Bangladesh, Pakistan).

1. Populaţia 

► Factorii răspândirii teritoriale a populaţiei. Oicumena

1. Oicumena, suboicumena, anoicumenaOicumena include teritoriile populate permanent, unde comunităţile umane trăiesc în aşezări stabile, reprezentând două treimi din suprafaţa uscatului.Suboicumena cuprinde teritoriile cu populaţie foarte rară, cu răspândire discontinuă, frecvente fiind aşezările temporare. Acestei regiuni îi aparţin fâşia tundrei, o parte din taiga, deserturile, semideşerturile, etajul superior al pădurilor şi etajul alpin din zonele înalte.Anoicumena înglobează teritoriile nepopulate -zonele polare şi etajul montan foarte înalt, unde se găsesc doar staţiuni de cercetări ştiinţifice.

2. Factorii naturaliRelieful. Câmpiile, care deţin cel mai mare potenţial agricol, concentrează majoritatea oamenilor. Munţii au constituit locul de refugiu al populaţiilor, regiunile muntoase fiind uneori un mediu mai sănătos decât câmpiile, deoarece lipsesc insectele parazite şi microbii, care duc la boli infecţioase grave.Clima şi vegetaţia. Climatele tropicale umede, favorizate de musoni, permit o concentrare numeroasă a populaţiei. în regiunile deşertice, datorită lipsei apei, oamenii se instalează mai greu. Rolul vegetaţiei este mai nuanţat. Pădurile Amazoniei sunt foarte slab populate, pe când pădurile tropicale din Indonezia şi China de Sud concentrează o populaţie numeroasă.Cursurile de apă şi zonele litorale au fost exploatate din Antichitate datorită resurselor nutritive şi posibilităţilor de comunicaţie. Cele mai mari şi numeroase aglomerări se găsesc localizate în regiunile litorale şi în lungul fluviilor Gange, Changjiang şi Nil.  Efectele nefaste ale inundaţiilor sunt compensate de aportul de soluri fertile.Resursele naturale au determinat mari deplasări şi concentrări de populaţie.

3. Factorii istorici şi politiciCondiţiile naturale nu explică decât parţial contrastele care apar în repartiţia populaţiei în teritoriu.Repartiţia populaţiei se datorează în cea mai mare parte sporului natural şi imigraţiei (factori demografici).In prima parte a secolului al XVI-lea, colonizarea Americilor de către europeni a determinat noi zone de concentrare, dar a dus la diminuarea populaţiei indigene.Migraţiile relativ recente nu au reuşit să bulverseze ierarhia grupărilor populaţiei, situaţie explicată de dezvoltarea cumulată a factorilor social-economici.

4. Factorii tehnologici şi social-economiciVechile tehnici de irigare, care permiteau practicarea unor culturi intensive de orez, au dus la o concentrare puternică a populaţiei în Asia de SE şi E. în opoziţie, în Africa subsahariană, unde aceste tehnici sunt mai puţin dezvoltate, iar agricultura se practică încă la un nivel rudimentar, densitatea populaţiei este mai redusă.Se poate spune că oicumena corespunde mai mult spaţiului cultivat decât spaţiului locuit. Repartiţia populaţiei depinde de mai mulţi factori, care fie că se completează reciproc, fie că reprezintă obstacole greu de trecut.

► Densitatea populaţiei

Densitatea exprimă cel mai clar repartiţia populaţiei. Valoarea densităţii generale (aritmetice) este un raport între populaţie şi teritoriul pe care îl ocupă.

1. Repartiţia populaţiei pe mari zone climaticeDenotă preponderenţa zonei calde (30° latitudine nordică şi 30° latitudine sudică), care deţine peste 56% din totalul populaţiei Globului. Zona rece include doar 0,5% din totalul populaţiei mondiale.Emisfera nordică deţine 90% din populaţia totală; în emisfera sudică, între Ecuator şi Tropicul Racului se detaşează India şi Brazilia ce reprezintă peste 50% din locuitorii emisferei respective. Zona rece este practic nepopulată (Antarctica).Densitatea medie la nivelul Terrei este de 40 loc./ km², iar fără Antarctica de 44 loc/km².Există cinci regiuni de concentrare: Asia de Est, Asia de Sud, Asia de Sud-Est, Europa Vestică, Estul Americii de Nord (ocupă 1/8 din suprafaţa uscatului, dar concentrează 2/3 din populaţia mondială).

2. Repartiţia populaţiei pe continenteASIA (fără Federaţia Rusă) se caracterizează prin marea vechime a popularii, constituind o arie esenţială a antropogenezei. Se remarcă printr-o mare varietate a condiţiilor naturale, dar şi prin puternice contraste, care determină accentuate diferenţieri regionale ale popularii. Densităţile cele mai reduse se înregistrează în Mongolia (2 loc/km²), iar cele mai ridicate în Singapore (5700 loc/km²).EUROPA constituie a doua regiune ca grad de populare, fiind inclusă în ariile de formare a omului. Alături de condiţiile naturale, la creşterea densităţii au contribuit dezvoltarea industriei, a tehnicilor agricole şi activităţile din sectorul terţiar. Densităţi foarte mici apar în Islanda -3 loc/km² şi foarte mari în Olanda - 383 loc/km².în AMERICA, populaţia s-a constituit din imigraţie europeană, africană şi asiatică. Densităţile sunt inegale - 3 loc/km² în Canada, 2 loc/km² în Guyana Franceză, 610 loc/km² în Barbados (insulele Antile).AFRICA. Populaţia a suferit o scădere datorită comerţului cu sclavi şi acţiunilor de exterminare a băştinaşilor. Problemele cu care se confruntă continentul african sunt legate de nivelul tehnologic foarte redus, care accentuează dependenţa marii majorităţi a ţărilor africane de ţările dezvoltate. Densităţi foarte mari se înregistrează în Valea Nilului (1000 loc/km²), iar foarte mici (sub 1 loc./km²) în regiunile deşertice (Sahara, Namibia, Kalahari, Afar) şi în pădurile ecuatoriale.AUSTRALIA are cea mai rară populaţie, din care 80% este concentrată pe litoralul estic.

3. Repartiţia populaţiei pe altitudineDensitatea populaţiei scade odată cu altitudinea şi cu depărtarea faţă de ţărmul mării. Oamenii locuiesc mai ales în câmpiile litorale.►Dinamica populaţiei

DefiniţieDinamica populaţiei se defineşte prin natalitate, mortalitate, spor natural. în termeni sistemici, natalitatea, adică naşterile, reprezintă intrările, ieşirile fiind date de decese (mortalitatea).Populaţiile diferitelor regiuni se deplasează însă dintr-un loc în altul. în această situaţie, intrările sunt reprezentate prin naşteri şi imigrări, iar ieşirile prin decese şi emigrări.

Mişcarea naturală a populaţiei Pentru a cunoaşte populaţia şi comportamentul său, specialiştii calculează o serie de indicatori: natalitate (N), mortalitate (M), speranţă de viaţă la naştere, spor natural.

a) Natalitatea reprezintă numărul născuţilor vii, într-un an, raportat la 1000 de locuitori.Ea este influenţată de mai mulţi factori: numărul căsătoriilor, intensitatea practicilor contraceptive, frecvenţa divorţurilor, nivelul de trai şi de cultură al populaţiei, tradiţii, poziţia şi locul femeii în societate, politicile demografice la nivel de stat (ex. politicile antinataliste în China au scăzut natalitatea la doar 17‰).în România, natalitatea scăzută (10,6‰) se datorează liberalizării întreruperior de sarcină şi restricţiilor de natură financiar-materială apărute în tranziţia spre economia de piaţă.

b) Mortalitatea reprezintă numărul deceselor, într-un an, raportat la 1000 de locuitori şi este influenţată de condiţiile socio-economice generale: nivelul de trai şi de cultură, gradul de dezvoltare şi organizare a sistemelor de ocrotire a sănătăţii, calamităţi naturale sau sociale, speranţă de viaţă la naştere, mortalitatea infantilă, gradul de îmbătrânire, accidente.

c) Sporul natural (excedentul natural) rezultă din diferenţa între natalitate şi mortalitate.Cele mai mari valori se înregistrează în Africa (27 ‰). Asia de Est are valori moderate (10 ‰), iar America de Nord (6 ‰) şi Australia (7 ‰) fac trecerea spre „creşterea zero” sau „populaţia staţionară”, caracteristică Europei. în unele state europene, sporul natural este negativ (-2,5‰ în Europa Centrală, -2 ‰ în Rusia; -0,6 ‰ în România).Din distribuţia excedentului natural pe Glob se reţine faptul că regiunile cele mai slab dezvoltate prezintă cea mai dinamică creştere a populaţiei. în prezent, 63% din creştere se produce în Asia, 24% în Africa, 10% în America Latină, 3% în America de Nord şi Europa.

Rezultă că populaţia potenţială ce se va adăuga va trăi în ţările cele mai sărace, care nu îşi pot rezolva singure problemele alimentare şi sanitare.

Mobilitatea spaţială a populaţieiPerspectiva în care populaţia umană creşte asemeni unui cont în bancă (sume mai mari au ca rezultat sume şi mai mari), populaţia Globului la sfârşitul anului 2025 va depăşi 8 miliarde, iar în anul 2050 va atinge 10-12 miliarde de locuitori.Migraţia internaţională a fost de-a lungul istoriei o soluţie vitală pentru problemele populaţiei. Din acest motiv, ţările dezvoltate caută să-şi protejeze propriile resurse şi pieţe de locuri de muncă. Concluzia este că oraşele ţărilor slab dezvoltate vor fi punctul terminus pentru majoritatea celor care migrează din zonele rurale (ex: Ciudad de Mexico).

2. Aşezările umane şi tipurile de habitat

DefiniţiePopulaţia Globului reprezintă o componentă importantă a mediului înconjurător. Modul de viaţă al oamenilor suferă mari modificări datorită gradului de grupare şi dispersare a localităţilor, structurii vetrelor, organizării teritoriului aferent.Reţeaua de aşezări omeneşti, formată din sate şi oraşe de diferite tipuri, adaptate condiţiilor geografice specifice de câmpie, deal sau munte, reprezintă habitatul uman sau mediul rezidenţial.

► Satul (habitatul rural)

• Aşezările rurale sunt prezente din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Populaţia anumitor aşezări era şi este organizată în sate, reunite în triburi, fiecăruia revenindu-i un anumit teritoriu.• Dezvoltarea continuă a aşezărilor rurale a fost favorizată de desţelenirea teritoriilor stepice, defrişările masive, precum şi de revoluţia în agricultură.• Un rol esenţial îl are tipul de proprietate asupra pământului, acesta fiind deţinut de proprietari individuali, de biserică, de obştea sătească, de stat sau de cooperative agricole.• în unele ţări, satul rămâne încă „emblema” tradiţiilor strămoşeşti, a portului popular şi a obiceiurilor folclorice locale.

Componentele habitatului rural

Cuvântul „sat” provine din cuvântul latin fossatum, care la origine desemna şanţul de delimitare a aşezării. Cea mai mare parte a populaţiei Globului (54,5%) trăieşte în aşezări rurale. Acestea sunt diferenţiate în peisajul geografic după modul cum se îmbină cele trei componente care definesc o aşezare omenească: componenta spaţială sau teritorială (vatra şi moşia), componenta demografică (numărul de locuitori, natalitatea, mortalitatea, mobilitatea, structura populaţiei) şi componenta economico-socială.

a) Componenta spaţialăVatra satului cuprinde zona de maximă concentrare a locuinţelor şi dependinţelor (construcţii aferente pentru servicii, depozite, adăposturi pentru inventarul agricol şi pentru animale).Moşia reprezintă spaţiul destinat activităţilor economice prioritar agricole.

b) Componenta demograficăîn cadrul populaţiei rurale, un procent ridicat revine populaţiei agricole. Populaţia unor aşezări rurale este stabilă, iar cele mai multe aşezări rurale sunt permanente, în funcţie de numărul de gospodării, acestea se împart în cătune (cel mult 10 gospodării) şi sate. Aşezările emporare sunt mai puţin răspândite şi sunt reprezentate de stâne, cabane turistice, adăposturi pescăreşti ş.a.c) Componenta economico-socială Funcţiile satelorAşezările rurale se clasifică după modul de utilizare a terenurilor şi de repartizare a industriei în:- aşezări rurale cu funcţii predominant agricole (cultura plantelor şi creşterea animalelor);- aşezări rurale cu activităţi industriale (activităţi legate de industria extractivă, prelucrarea lemnului, industria uşoară, industria alimentară ş.a.);- aşezări rurale cu funcţii mixte.

Structura aşezărilor rurale Structura aşezărilor rurale se referă la modul de grupare a caselor. Se conturează astfel:a) Satul risipit (împrăştiat), cu gospodăriile distanţate unele de altele (până la 2 km), fiecare gospodărie având teren de folosinţă economică în jur.b) Satul răsfirat, unde vatra, care are un contur mai precis, cuprinde o parte din terenul cultivat (livezi şi podgorii). O variantă specială este satul înşirat sau liniar.c) Satul adunat (concentrat), în care gospodăriile sunt aglomerate, iar terenurile de cultură sunt plasate în întregime în afara vetrei satului. Din această categorie face parte şi satul compact, cu o densitate a clădirilor apropiată de cea a oraşelor.

► Oraşul (habitatul urban)

Scurt istoric• In Orientul Apropiat apar oraşe foarte vechi, construite cu aproape 7000 de ani î.Hr.• Oraşele-state greceşti, datând din secolele Vl-V î.Hr., s-au dezvoltat într-un teritoriu bine organizat din punct de vedere politic, cu o populaţie de agricultori. Ele stau la baza urbanismului.• Modelul grecesc este aplicat mai târziu în edificarea oraşului roman. Dezvoltarea comerţului a dus la dezvoltarea oraşelor romane în locuri care au permis controlul căilor de comunicaţie.• In Europa, în general, oraşele s-au născut mai târziu, în Evul Mediu, iar în Europa Nordică au apărut foarte târziu, având totuşi o creştere foarte armonioasă.• In a doua jumătate a secolului al XlX-lea, au apărut brusc mai multe oraşe, mai ales în America, vorbindu-se despre „oraşele-ciuperci”, termen care a dobândit o largă circulaţie. Acestea s-au extins rapid, ocupând suprafeţe de teren din ce în ce mai mari.• Oraşele noi şi noile cartiere ale oraşelor vechi s-au înmulţit într-un ritm vertiginos, determinând ceea ce astăzi este cunoscut sub termenul de fenomen urban.

Componentele habitatului urban

Oraşul este constituit din:a) Oraşul propriu-zis (intravilanul, vatra, perimetrul construibil) şi zona înconjurătoare (extravilanul). Extravilanul nu coincide cu zona periurbană, aceasta depăşind limitele administrative pe baza unor indicatori cum arfi: aprovizionarea oraşului cu produse alimentare, cu forţă de muncă, locuri de agrement şi redistribuirea produselor prelucrate în oraş.b) Populaţia şi locul ei de muncă.c) Funcţiile productive şi neproductive (servicii) îndeplinite.

Funcţiile oraşuluiAşezările omeneşti au apărut în timpuri şi în locuri care au oferit oamenilor condiţii optime pentru desfăşurarea vieţii. Acest amplasament constituie ceea ce se numeşte localizare sau sit.Clasificarea funcţiilor urbane1. Oraşe cu funcţii comerciale (oraşe-târguri, dezvoltate pe trasee rutiere, în lungul fluviilor, pe rute feroviare, oraşe-porturi, aeroporturi).2. Oraşe cu funcţii industriale (oraşe miniere, ale industriei prelucrătoare ş.a.).3. Oraşe cu funcţii culturale (oraşe universitare, centre literare şi artistice, oraşe-muzeu, oraşele festivalurilor şi congreselor).4. Oraşe cu funcţii de rezidenţă temporară (oraşe balneare, oraşe - staţiuni de odihnă, oraşe ale turismului montan, oraşele Soarelui, oraşe de pensionari).5. Oraşe cu funcţii administrativ-politice - capitalele.6. Oraşe cu funcţii mixte.

► Forme de aglomerări urbane

1. Procesul de urbanizareUrbanizarea constituie, fără îndoială, una dintre trăsăturile cele mai importante ale civilizaţiei contemporane. Procesul de urbanizare a atins o amploare diferită în timp, dar şi pe regiuni geografice.în Europa, ca urmare a industrializării, fenomenul urbanizării s-a manifestat cel mai puternic în secolul al XlX-lea. Populaţia oraşelor cu peste 100 000 de locuitori a sporit în perioada 1850-1900 cu 250%. Din anul 1900, asistăm la o încetinire evidentă a mişcării. în Anglia şi Ţara Galilor (Wales), ponderea populaţiei urbane era deja de 77% în 1901.In America de Nord şi Australia, populaţia a crescut vertiginos la începutul secolului al XX-lea, printr-o migraţie masivă a europenilor, urbanizarea începând mai târziu, darprelungindu-se mai mult decât în Europa. între 1850 şi 1900, în SUA numărul populaţiei urbane a crescut de 12 ori, iar între 1900 şi 1950, de încă trei ori.In Japonia, aflată într-o fază de dezvoltare rapidă a economiei, urbanizarea, începută relativ târziu, se desfăşoară în prezent într-un ritm accelerat. în Rusia, populaţia din oraşele cu peste 100 000 de locuitori a crescut de 5 ori între 1850 şi 1900 şi de 7 ori între 1900 şi 1950.In Africa, America Latină şi Asia, urbanizarea cunoaşte în prezent o dezvoltare rapidă.Afluxul milioanelor de persoane către oraşe duce la creşterea densităţii urbane şi la extinderea ariilor urbanizate.

2. Nivelul de urbanizareNivelul de urbanizare reprezintă procentul de populaţie urbană, raportat la populaţia totală a unui stat. între continentele Globului se înregistrează mari contraste.In centrul Europei, America de Nord, Noua Zeelandă, ponderea populaţiei urbane este de 76-86%, spre deosebire de Africa Tropicală, Asia de Sud şi Sud-Est, cu o rată a populaţiei urbane de 28-35%. Gradul cel mai redus de urbanizare îl are Africa, unde doar 34% din totalul populaţiei trăieşte în centre urbane.Forme de aglomerare urbanăAşezările urbane diferă între ele prin gradul de concentrare a locuitorilor, a construcţiilor şi dimensiunilor pe verticală şi după funcţiile pe care le îndeplinesc.1. Oraşul iniţial cuprinde de regulă oraşe cu o populaţie între 250 şi 50 000 de locuitori, cu delimitări teritoriale bine

precizate.2. Aglomeraţia urbană este un ansamblu urban constituit sub influenţa oraşului iniţial. Problema care se ridică în cazul aglomeraţiei urbane este dacă numărul locuitorilor săi se poate sau nu calcula cu exactitate.3. Conurbaţia este un cuvânt de origine engleză care desemnează ansamblul de oraşe care s-au unit între ele prin intermediul periferiilor lor.

Exemple de conurbaţii duble: oraşele de pe Rin (Ludwigshafen şi Mannheim) sau oraşele dezvoltate de o parte şi de alta a unei strâmtori japoneze; conurbaţii multiple: Nord-Estul Franţei: Lille, Roubaix, Tourcoing.

1. MetropolaMetropola are mulţi locuitori (peste 1 milion) şi se întinde pe o mare suprafaţă. Uneori, în jurul metropolelor se dezvoltă arii metropolitane, formate din nuclee de tip satelit, care cumulează majoritatea funcţiilor (în S.U.A., AMSS -Aria Metropolitană Statistică Standard).2. MegalopolisulMegalopolisul reprezintă o înlănţuire de oraşe (ex. Boswash, în S.U.A., între Boston şi Washington, Tokyo-Kobe-Osaka-Nagoya, în Japonia, Randstad, în Olanda ş.a.).

3. Este megalopolisul un oraş?Survolând megalopolisul Boswash de la un capăt la altul, pe o distanţă de 650 km, vezi zone urbane cu cartiere rezidenţiale, cu districte de afaceri, parcuri industriale, zone suburbane, despărţite de păduri, de canioane, de mlaştini, de lagune.Analizând fig. 18, observăm că cele cinci oraşe (Boston, New-York, Philadelphia, Baltimore, Washington) reprezintă aglomeraţii, fiecare fiind aşezat la baza unui estuar. Periferiile acestor oraşe se unesc, de o manieră laxă si discontinuă, realizând suburbiile.

Aşadar, megalopolisul nu este un oraş. Poate fi apreciat ca o conurbaţie superioară, o conurbaţie de aglomeraţii. în viitor asemenea constelaţii vor apărea în China, la gura fluviilor imense, precum şi în Sud-Estul Braziliei (prin unirea oraşelor dintre Rio de Janeiro şi Santos) ca o replică a grupării din Nord-Estul Statelor Unite.

4. „Dinozauri” urbani O aglomeraţie urbană de talie mare costă foarte mult. Consumul de energie este imens, se pierde mult timp pentru deplasarea dintr-un loc în altul, se foloseşte multă apă potabilă şi industrială, ceea ce duce la poluarea hidrosferei, iar aerul este poluat de sutele de mii de automobile care circulă pe străzi.

In acelaşi timp, o aglomerare atrage, deoarece reprezintă locul ideal pentru punerea în practică a ideilor, locul în care se pot stabili contacte fructuoase, unde spiritul de iniţiativă şi libertatea găsesc un teren deosebit de favorabil. Fragile şi disproporţionate în cazul în care ele costă mai mult decât produc, nu cumva aceste aglomeraţii sunt pe cale de dispariţie, aşa cum au dispărut dinozaurii?In ţările avansate apare o nouă tendinţă de descentralizare, de descongestionare a acestor aglomeraţii, ce duce la amplificarea procesului de suburbanizare.

►Organizarea spaţiului, planul aşezărilor

1. Generalităţi, definiţieStructura unui oraş, fizionomia clădirilor şi precizarea exactă a limitelor sunt preocupări majore ale geografiei urbane.Planul urban constituie cadrul în care se fixează necesităţile funcţiilor urbane şi organizarea vieţii cotidiene.De-a lungul istoriei, numeroase oraşe au fost construite la întâmplare. în căutarea unui trai mai bun în timp de pace sau a protecţiei în vreme de război, oamenii s-au aşezat fie în locurile de trecere a apelor, la marile întretăieri de drumuri sau în jurul centrelor comerciale, fie în apropierea fortăreţelor. Deseori întâlnim în oraşele europene cu nuclee medievale străzi întortocheate, iar în oraşele orientale străduţe înfundate, care sfidează orice sistematizare (ex: Damasc).De multe ori, planul urban este ordonat în jurul unui punct central: o piaţă unde se încrucişează străzile principale, o catedrală, o reşedinţă seniorală, un spaţiu destinat paradelor militare (esplanadă).

2. Tipuri de planuri urbaneîn jurul acestui punct central, clădirile pot fi dispuse după următoarele scheme:a) Planul rectangular sau în tablă de şah se bazează pe o reţea în cadrul căreia străzile se întretaie în unghi drept. Este printre cele mai simple planuri, dar şi mai puţin practice, deoarece deplasarea dintr-un punct în altul al oraşului se realizează pe linii frânte, de unde rezultă o pierdere de timp. în plus, la intersecţii, vizibilitatea este redusă.Pentru îmbunătăţirea circulaţiei, în unele oraşe cu plan rectangular s-au amenajat trasee diagonale (fig. 20).Uneori, aceste diagonale au apărut din pură întâmplare ca în cazul New York-ului, unde bulevardul Broadway reprezintă un vechi drum indian, care tăia oblic insula Manhattan.In România, oraşe care au la bază tipul rectangular sunt Cluj Napoca (a preluat reţeaua de străzi a oraşului antic Napoca), Drobeta-Turnu Severin, Călăraşi ş.a.b) Planul radiar-concentric se bazează pe dispunerea oraşului în jurul centrului (aureole concentrice).De la acest centru pleacă radiar arterele care întretaie străzile circulare, de unde şi numele de plan radiar-concentric. Un

exemplu clasic din ţara noastră este chiar oraşul Bucureşti. în evoluţia sa funcţională şi teritorială poate fi urmărită o dezvoltare concentrică.Avantajul unui oraş radiar-concentric constă în faptul că din orice punct se poate ajunge cu uşurinţă în centru, unde sunt concentrate principalele obiective social-culturale şi administrative.c) Oraşul liniar formează ansambluri dreptunghiulare de o parte şi de alta a unei artere de intensă circulaţie, lungă de mai mulţi kilometri, de-a lungul căreia sunt concentrate clădirile administrative, comerciale şi unităţile industriale.Pentru ţara noastră, acesta reprezintă unul dintre cele mai răspândite tipuri urbanistice, caracteristice unor oraşe mici şi mijlocii, precum Câmpulung Moldovenesc, Petroşani şi Târgu-Jiu.

►Organizarea spaţiului urban

1. Spaţiul urban nu este omogenTraversarea unui oraş relevă o serie de peisaje cum ar fi străzile comerciale pline de viaţă din centru, cartiere mai liniştite la periferie, zone industriale etc. Cauza esenţială a acestei diversităţi o constituie cele trei aspecte fundamentale ale funcţiei urbane: centrul, zona industrială, zona rezidenţială.a) Centrul. Orice oraş are un centru cu caracteristici bine definite şi cu un rol esenţial în viaţa cotidiană. Aici sunt concentrate activităţile terţiare (din sfera serviciilor): administrative, transport, comerţ, activităţi bancare (C.B.D. - Central Business District).b) Industria este amplasată în funcţie de natura ei. în oraşele europene occidentale predominanţavestică a vânturilor face ca zona industrială să fie amplasată în estul aglomeraţiilor. în oraş sunt îngăduite doar industriile discrete, curate, care utilizează surse de energie nepoluante cu fum sau praf.Localizarea perimetrelor industriale tipice este legată de căile de comunicaţie principale, care depind la rândul lor în mare măsură de condiţiile naturale (relief, hidrografie).c) Locuinţele populaţiei sunt răspândite peste tot, dar nu se aseamănă între ele. Există o gamă întreagă de locuinţe cum ar fi: căsuţe din chirpici în cartierele sărace din Lumea a Treia, locuinţe standardizate, construite pentru mineri sau textilişti în unele oraşe  engleze, vile înconjurate de grădini în cartierele rezidenţiale. Sunt construite cu unul sau mai multe etaje, în funcţie de numărul celor ce le locuiesc (o familie, mai multe familii).In multe oraşe ale lumii se află cartiere sărace, numite ghetouri în America de Nord, bidonville în Africa, favelasîn Brazilia, barriadas în Mexic, villas miserias în Argentina.Un alt exemplu de zone rezidenţiale modeste îl constituie cartierele muncitoreşti, ridicate îndeosebi în oraşele industriale socialiste. Arhitectura austeră.lîpsa spaţiilor verzi, calitatea materialelor de construcţie creează un tablou deprimant.d) Organizarea spaţiului urban ţine seama de:• Circulaţia şi transportul urban, cu reţeaua de străzi, poduri, tuneluri, conducte de apă, funiculare, piste pentru biciclete etc.•Aprovizionarea cu produse energetice, care apare ca una dintre necesităţile majore ale spaţiului urban.• Cerinţele alimentare, care constituie ele singure un aspect important al aprovizionării oraşelor.• Problema apei, care este şi ea una dintre problemele majore ale urbanizării.• Evacuarea deşeurilor (ape impuriflcate de materii organice, deşeuri şi resturi de toate categoriile), care generează numeroase complicaţii.

Ar trebui să vedem structurile urbane care au apărut începând cu 1945 nu ca pe o culme a procesului de suburbanizare a 200 de ani de istorie, ci mai degrabă ca pe sfârşitul acestui proces? Ar trebui să vorbim de suburbanizare sau de crearea unui nou oraş? Odată cu descentralizările succesive ale arealelor locuite, industriei, serviciilor specializate, periferia mai are nevoie de centru? Mai mult decât o schimbare de gust în alegerea unei reşedinţe, întreaga economie postindustrială este cea care migrează spre periferia urbană, devenită o nouă inimă a societăţii americane. (P. Bruneau, Oraşe inversate, 1994)

►Amenajarea locală şi regională

1. Scurt istoricOraşul reprezintă un conglomerat de case. în trecut, oraşele erau construite din diferite materiale, predominând lemnul. Piatra era rară şi greu de lucrat. Casele erau slab luminate, ferestrele fiind mici, apărate de grilaje sau obloane. între case, străzile erau rareori acoperite cu dale de piatră sau prundiş. Grădinile şi curţile interioare erau prezente în cartierele privilegiate, dar cele mai multe cartiere erau îngrămădite, favorizând propagarea incendiilor şi epidemiilor.Abia în secolul al Xlll-lea asistăm la primele eforturi de urbanism. Până în urmă cu câteva decenii, aglomeraţiile urbane se extindeau fără o concepţie de ansamblu. Lipsa echipamentelor de lucru precum şi a mijloacelor de utilizare a lor a dus la o concentrare excesivă în centru şi la dezvoltarea suburbiilor.

2. Urbanism, bricolaj, legislaţieMorfologia urbană (forma oraşelor) rezultă din vatra oraşului (aşezarea propriu-zisă). Ea este în egală măsură o rezultantă a creşterii spaţiale şi a creşterii funcţionale şi nu doar a uneia sau alteia.Pentru aceste scopuri, ţările occidentale, iar recent şi unele ţări foste socialiste folosesc proprietatea privată asupra pământului şi diferite mijloace de finanţare.Urbanismul este visul unui oraş perfect. Se impune o diferenţă între urbanismul pe hârtie, care constă în proiectarea unui oraş al viitorului, al idealului, al utopiei, al privilegiului şi urbanismul de atelier şi de şantier, care constă în aranjarea reală a oraşelor şi rezolvarea adevăratelor probleme.Adevăratul urbanism este înainte de toate un bricolaj care caută soluţii monumentale sau umane, ori le îmbină, în aşa fel încât

să-i satisfacă şi pe cei care au realizat proiectarea prin găsirea soluţiilor paleative. Urbanismul are la bază dreptul, legislaţia de urbanizare, care variază de la un stat la altul.La nivelul regiunilor şi oraşelor există scheme directoare de amenajare şi urbanism, iar la nivelul comunelor există alte organisme care trasează densitatea habitatului şi planul de ocupare a solurilor, care definesc calitativ distincţia spaţiilor. Este nevoie de autorizaţie de construcţie, act administrativ indispensabil oricărui edificiu.

3. ZonareaCu ajutorul acestor instrumente se defineşte zonarea, care este un act voluntar de urbanism. Constă în definirea destinaţiei spaţiilor urbane şi separarea lor geografică în zone industriale şi rezidenţiale, parcuri, zone pentru automobile şi zone pietonale, zona campusurilor universitare, centre comerciale, zone destinate în special tinerelor cupluri, zona dedicată vârstei a treia.Zonarea pretinde asanarea dezordinii dar are un risc: de a face excese, sub pretextul ordinii putându-se atenta la libertăţile individuale, la integritatea zonelor de agrement, a structurilor sociale etc. Un arhitect a afirmat: „zonarea a distrus oraşul”.

Cum ne integrăm în Europa

Migraţiile de populaţii sunt generate întotdeauna de cataclisme naturale, de conflicte sociale, politice şi militare.

 Migraţiile popoarelor au avut loc:- la sfârşitul perioadei antice şi de trecere la feudalismul timpuriu (sec. III-VII d. Hr.);- în perioada cuceririlor arabe (sec. VII);- în timpul invaziilor tătare din sec. XIII;- în perioada invaziilor mongolilor (după anul 1500);- în perioada descoperirilor geografice (sec. XV-XVI);- în sec. al XVIII-lea şi în special la începutul secolului al XIX-lea;- în secolele XX-XXI, în zilele noastre se produc mişcări de populaţie determinate de evenimente sângeroase (ca cea din imagine)

Factorii migraţiilor popoarelor:- război civil sau clasic şi/sau terorism de stat (ex. Războiul din Kosovo)- avantaje economice;- progresul economic rapid;- imigraţiile contemporane îşi pierd caracterul spontan şi voluntar, fiind controlate de mari organisme suprastatale.

Consecinţele micraţiilor - formarea multor popoare din Europa şi Asia;- popularea teritoriilor din Lumea Nouă;- în ţările de emigraţie au repercursiuni negative (ex. munca la negru a imigranţilor duce la limitarea locurilor de muncă pentru cetăţenii ţării de primire şi, implicit la scăderea salarială), iar în cele de imigraţie pozitive (ex. în ţara de plecare scade presiunea şomajului asupra economiei);- apar probleme sociale, legate de greutăţile de adaptare ale imigranţilor şi impactul acestora asupra zonei de primire, separarea temporară sau definitivă a familiilor.