povestile bunicii 01

Alb`-ca-Z` a [i cei [apte piticiAlb`-ca-Z`pada [i cei [apte pitici

Scufi ]a Ro[ieScufi ]a Ro[ie

Frumoasa n P`durea AdormitFrumoasa din P`durea Adormit`

Amnarul fermecatAmnarul fermecat

Povestiri de TolstoiPovestiri de Tolstoi

Aventurile lui PinocchioAventurile lui Pinocchio

Cenu[`reasaCenu[`reasa

Pove[ti cu prin]ese [i pitiPove[ti cu prin]ese [i piticiccic

pp dd

★

★

★ ★

★

★

★

★

★★

★★

★

★

★

★

★

★

★

★

★

★

povestilebunicii

,

,

povestilebunicii

,

,po

vestile bun

iciipo

vestile bun

icii

Scufi]a ro[ie

Aventurile lui Pinocchio

Frumoasa din p`durea adormit~

Amnarul fermecat

Cenu[`reasa

Povestiri de Tolstoi

Alb`-ca-Z`pada [i cei [apte pitici

Pove[ti cu prin]ese [i pitici

Pove[tilebunicii

Pove[tilebunicii

ILUSTRA]II DE

SEVERINO BARALDI

CHARLES PERRAULT

Scufi]aro[ie

Scufi]aro[ie

8

A fost odat` ca niciodat` ofeti]`, cea mai frumoas` [i mai dr`g`la[`din câte s-au pomenit vreodat`. Toat` lumeaîi spunea Scufi]a Ro[ie, deoarece purtaîntotdeauna pe cap, fie var`, fie iarn`, obone]ic` din stof` purpurie. Scufi]a Ro[ietr`ia împreun` cu mama ei într-un s`tuclini[tit [i fericit. C`su]a în care locuiau,c`su]` alb`, cu acoperi[ ro[u, se afla într-opaji[te, în apropierea unui râu. Când animalele veneau s` se adape, copilase juca [i alerga împreun` cu ele.

10

Scufi]a Ro[ie avea [i o bunicu]`, b`trânic`blând`, cu p`rul c`runt, ce locuia la marginea p`durii, într-ocas` plin` de flori. Atât mama, cât [i bunica o iubeau nespuspe aceast` feti]` zglobie, lipsit` de griji, dar câteodat` pu]incam pozna[`.Deseori, Scufi]a Ro[ie se ducea în vizit` la b`trân`,str`b`tând drumul ce traversa ]inutul. Prin p`dure mai treceao c`rare, îns` nu te aflai în siguran]` acolo decât atunci cândveneau p`durarii s` taie lemne. Numai a[a, animaleles`lbatice se ]ineau deoparte, ascunse în vizuinile lor.

12

|ntr-o zi mama, dup` ce preg`tise ni[te pr`jituri gustoase, o chem` la ea pe Scufi]a Ro[ie[i îi spuse:— Am aflat c` bunica e bolnav`. Ce-ar fi s` te duci la ea s` vezi cum se simte? Astfel îi vei putea duce [i câteva pr`jiturele. Cu siguran]` o s`-i fac` bine.— Plec numaidecât, mam`! O voi lua pe c`rarea din p`dure, ca s` ajung mai repede [i s` pot culege [i florile care îi plac atât de mult bunicii.Mama grijulie o pov`]ui:— Ar fi mai bine s` o iei pe drumul din sat, dar fie!Dac` vrei s` ajungi mai repede, ia-o prin p`dure. Îns` nu care cumva s` te opre[ti la vorb` cu cineva sau s` culegi flori!

14

Dup` ce îi promise mamei c`-i vaasculta sfatul, Scufi]a Ro[ie se piept`n`, î[i pusepelerina, î[i potrivi bone]ica pe cap [i, f`r` s` maipiard` o clip`, a[ez` merindele într-un co[ule] pecare îl lu` de toart`, pornind-o apoi cu pas s`lt`re]prin p`dure. Cerul era albastru [i senin. P`s`releleciripeau zburând din ramur` în ramur`. De-o parte [ide alta a c`r`rii, în iarb`, str`luceau floriceleînc`rcate de rou`, iar sub copacii b`trâni, printremu[chi, r`s`reau p`l`riile a sute de ciupercu]e.

16

Mergând Scufi]a Ro[ie pe c`rare,deodat`, dintr-un tufi[, îi s`ri înainte un lup înfometat.Lupul ar fi înghi]it-o numaidecât pe frageda copili]`, darse st`pâni, c`ci prin preajm` se auzeau loviturile detopor ale p`durarilor. De altfel, dac` ar fi îndr`znit cumvas`-i fac` vreun r`u Scufi]ei Ro[ii, p`s`relele din jur ar fif`cut o zarv` nemaipomenit`, anun]ând primejdia cuciripitul lor.

18

A[a încât, doar se apropie [io întreb` cu glas mieros, pref`cut:— Unde mergi, feti]` frumoas`?Scufi]a Ro[ie nu [tia c`-l are-n fa]` pe lup [inici cât de primejdios era s` stea de vorb`cu el.Uitând de sfaturile mamei, îi r`spunse:— M` duc la bunica mea bolnav`, s` îi ducco[ule]ul `sta plin cu bun`t`]i.— {i unde locuie[te bunica ta? întreb` lupul.— La marginea p`durii, dincolo de moar`,într-o c`su]` mai retras` – îi zise Scufi]aRo[ie.

20

Lupul merse o bucat` de drum al`turi deea, apoi îi spuse:— Ce flori frumoase! De ce nu te opre[ti s` îi culegi unbuchet bunicii? Te-a[ ajuta [i eu, îns` acum trebuie s`plec. La revedere! R`mâi cu bine!Ideea îi surâse Scufi]ei Ro[ii. Uitându-se de jur împrejur,v`zu razele soarelui dansând printre ramurile copacilor;pe paji[tea din jurul ei, o mul]ime de flori scoteauc`p[oarele. Se gândi: „E înc` devreme, o s` culeg unbuche]el pentru bunica. Cu siguran]` o s` se bucure!“Din s`tucul vecin r`zb`teau b`t`ile clopotelor anun]ândscurgerea clipelor. Dar feti]a nu-[i d`du seama [icontinu` s` culeag` floare dup` floare [i s` alerge dup`fluturi.

22

|ntre timp, luând-o la fug` pe o scurt`tur`, lupul ajunse la casa bunicii.B`tu la u[` – cioc, cioc!— Cine e? întreb` bunica.— Sunt eu, nepo]ica ta – zise lupul luând voceacopilei. {i apoi ad`ug`:— M-a trimis mama cu un co[ule] plin cu bun`t`]i.Atunci bunicu]a, din pat, îi spuse:— Sunt prea sl`bit`, ca s` m` ridic. Trage tu de z`vor[i u[a se va deschide.

24

Lupul nu mai st`tu pe gânduri: trânti u[a,se arunc` asupra bietei bunicu]e [i o înfulec`dintr-o înghi]itur`.Dup` ce se linse pe bot, se îmbr`c` în hainele acesteia,î[i potrivi boneta pe cap, apoi se b`g` în a[ternuturi [i se puse pe a[teptat.

26

La pu]in timp, a sosit [i Scufi]a Ro[ie, carecioc`ni la u[` – cioc, cioc!— Cine e? bolborosi lupul cu glas r`gu[it.— Scufi]a Ro[ie – apoi ad`ug` –, dar ce voce ciudat` ai,bunicu]o!— Sunt foarte r`cit` – r`spunse lupul [i continu`:— Pofte[te în`untru, Scufi]` Ro[ie ! Trage de z`vor [iu[a se va deschide.

28

Scufi]a Ro[ie intr` în cas` [i se apropie de patul unde b`trâna st`tea culcat`. De sub plapum`ie[eau la iveal` bone]ica, ascunzând botul lupului, [i labele lui p`roase. Feti]a se mir` de înf`]i[areaneobi[nuit` a bunicii:— Vai, bunico, ce bra]e lungi ai!— Ca s` te îmbr`]i[ez mai bine, draga mea!— Vai, bunico, ce urechi lungi ai!— Ca s` te aud mai bine, draga mea!— Vai, bunico, ce ochi mari [i ro[ii ai!— Ca s` te v`d mai bine, draga mea!— Vai, bunico, ce din]i lungi ai!— Ca s` te m`nânc mai bine! rânji lupul [i s`ri iute din pat, înghi]ind-o pe Scufi]a Ro[ie dintr-o suflare.

30

S`tul, lupul se trânti la loc în pat [i adormi.Îns`, tocmai atunci, se întâmpl` s` treac` pe acolovân`torul. Acesta veni, ca de obicei, la casa bunicii s`-idea bine]e, dar auzind un sfor`it neobi[nuit, se gândi:— Ia s` arunc eu o privire. Ceva nu-mi miroase-a bine aici!

32

Intr` în cas` [i se apropie de pat.Ia-o de unde nu-i pe biata b`trânic`! În locul eise afla lupul, care dormea cu burta-n sus. F`r`s` mai piard` timpul, vân`torul strig`:— Fiar` nenorocit`! Am eu ac de cojocul t`u!Lu` un cu]it [i-l ucise. Atunci, din burtaanimalului, ap`ru Scufi]a Ro[ie, zicând:— Ce întuneric era în burta lupului! Ce team`mi-a fost!Apoi se ivi [i bunicu]a, care înghi]i repedepr`jiturelele, ca s` se pun` pe picioare.

34

Scufi]a Ro[ie se gândea în sinea ei: „Nu o s` mai nesocotesc niciodat` pove]ele mamei. Tare r`u era s-o mai p`]esc!“De fericire c` au sc`pat s`n`toase, se bucurar` to]i, chiar [i p`s`relele din p`dure. {i se duser` apoi la culcare, c`ci de-acum se-nnoptase de-a binelea.

ILUSTRA]II DE

SEVERINO BARALDI

COLLODI

Aventurile lui

PinocchioAventurile lui

Pinocchio

L’autore de “Le Avventure di Pinocchio”,Carlo Lorenzini, nacque a Firenze nel 1826 e morì nel 1890. Primo di nove fratelli, compì gli studi in seminario interrompendoli a vent’anni. Favorevole all’unità d’Italia si arruolò comevolontario e partecipò alle campagne militaridel Risorgimento.In seguito svolse una intensa attivitàgiornalistica e cominciò a firmare i suoi scritticol nome di Collodi, in omaggio al paesedella Toscana dove era nata sua madre e dove spesso si ritirava per concentrarsi.Nel 1881 il direttore del “Giornale per i bambini” gli chiese di scrivere un raccontoda pubblicare a puntate e Collodi, che avevanecessità di denaro, accettò. Le prime pagine,intitolate: La storia di un burattino, eranoaccompagnate da un biglietto: “Ti mando questa bambinata… se la stampi,pagamela bene per farmi venire la voglia di seguitarla”.Un vastissimo pubblico di bambini cominciòa seguire le Avventure di Pinocchio, raccoltepoi in un unico volume pubblicato nel 1883,che diventerà un capolavoro della letteraturatradotto in moltissime lingue.

36

Autorul Aventurilor lui Pinocchio , Carlo Lorenzini, s-a n`scut la Floren]a în 1926 [i a trecut în nefiin]` în 1890. Cel dintâi din nou` fra]i, el [i-a efectuatstudiile într-un seminar, dar le-a întrerupt la vârsta de dou`zeci de ani. Sus]in`tor al unific`rii Italiei, s-a înrolat în armat` ca voluntar [i a luat parte la campaniile militare din Risorgimento1. În continuare, a desf`[urat o intens` activitatejurnalistic` începând s`-[i semneze scrierile cu numele de Collodi, drept omagiu adus ]inutuluitoscan în care se n`scuse mama lui, [i unde se retr`gea adesea pentru a se reculege. În 1881, directorul ziarului Gironale per i Bambini2

i-a cerut s` scrie o poveste ce urma s` fie publicat` înfoileton, iar Collodi, având nevoie de bani, a acceptat.Primele pagini purtau titlul „Povestea unei p`pu[i delemn“ [i erau înso]ite de un bile]el: „Î]i trimit copil`riaasta… Dac` ai de gând s` o publici, sper s` pl`te[tibine, ca s`-mi vin` cheful s` o continui“.Un public vast de copii a început s` urm`reasc`Aventurile lui Pinocchio reunite ulterior într-un singurvolum publicat în 1883. Acesta urma s` devin` ocapodoper` a literaturii, fiind tradus în numeroaselimbi.

1 Perioad` din istoria Italiei, caracterizat` prin lupta,pe plan social, politic [i cultural, pentru unificareaItaliei.2 În traducere, Ziarul Copiilor.

A fost odat` ca niciodat`… o bucat` de lemn care,într-o bun` zi, ajunse în atelierul unui tâmplar. Când me[terulCirea[` o lu` în mân`, ca s-o ciopleasc`, auzi o voce sub]iric`:— Opre[te-te! M` gâdili!Bietul om se sperie: bucata de lemn vorbea!Peste pu]in timp, sosi prietenul s`u, Geppeto, un b`trânel vioi, c`ruia i se mai spunea [i M`m`ligu]`, deoarece purta pe cap o peruc` galben` ca m`m`liga.— Vreau [i eu o bucat` de lemn, s` fac o marionet`.— Numaidecât, M`m`ligu]`!se auzi aceea[i voce sub]iric`.— Nu ]i-e ru[ine s` m` strigi a[a? zise Geppeto, ie[indu-[i din fire.— Dar n-am fost eu!protest` me[terul Cirea[`.— Tu-]i ba]i joc de mine!se sup`r` Geppeto.— Ba nu! se ap`r` me[terul Cirea[`.{i înfuriindu-se, se luar` pe dat` la trânt`.

37

Odat` terminat` b`taia, cei doi prieteni f`cur` pace. Geppeto lu`bucata de lemn [i se întoarse acas`, undeî[i adun` uneltele [i începu s` ciopleasc`marioneta, gândindu-se totodat` în sinealui: „O s`-i pun numele Pinocchio“. Ciopliastfel capul, corpul, bra]ele [i picioarele.Dup` ce termin`, sprijini p`pu[a de podea.N-apuc` îns` s`-l înve]e bine primii pa[i,c` Pinocchio o [i zbughi pe u[` afar`.Geppeto, pe urmele lui, striga:— Opri]i-l! Opri]i-l!Un jandarm reu[i s`-l prind` pe fugar, iar Geppeto, apropiindu-se, îi spuse:— Las’ c` vezi tu acas`!Curio[ii, care se adunaser` împrejur,începur` s` se vaite:

— Biata marionet`! Ce-o s`-i mai deaGeppeto pe cocoa[`!

Atât i-a trebuit jandarmului s` aud`,ca s`-i dea drumul lui Pinocchio

[i s`-l bage pe s`rmanulGeppeto la închisoare.

38

40

Pinocchio se întoarse acas` într-o fug`,dar nici nu intr` bine pe u[` c` auzi:— Cri, cri, cri!— Cine e? întreb` Pinocchio.— Sunt eu, Greierele Vorbitor,[i locuiesc în casa asta de pesteo sut` de ani.— Acum eu stau aici, a[a c` tucar`-te!— N-ai avut pic de respectpentru tat`l t`u! îl cert`greierele.— Ia nu m` mai bate la cap!zise Pinocchio [i apuc` un ciocan pe care îl arunc` înspre bietul greiere, strivindu-l.

41

Era aproape întuneric; Pinocchio, înfometat [i zgribulit, î[ia[ez` picioarele deasupra unui vas cu j`ratic, ca s` se înc`lzeasc`. Îl fur`îns` somnul [i, în timp ce dormea, picioarele sale de lemn arser` [i se f`cur`scrum.Pinocchio a continuat s` sforìe pân` diminea]a, când, auzind b`tì în u[`,se trezi.— Deschide, deschide… era vocea lui Geppeto.Pinocchio a ]â[nit de pe scaun, îns` nemaiavând picioare, c`zu la p`mânt [i se puse pe plâns. Chiar atunci intr` [i Geppeto în cas` pe fereastr`. Printre suspine, Pinocchio se vìt` de foame, iar el îi d`du trei pere, toat` masa lui pe ziua aceea.

Dup` ce î[i potoli foamea, marioneta cerupicioare noi, [i b`trânul, cumsecade cum era, îi ciopli altele.În schimbu’ lor, Pinocchio i-a promis c` se va duce la [coal`.— Dar nu te po]i duce a[a la [coal`, ai nevoie de haine –observ` Geppeto, [i îi f`cu o h`inu]` din hârtie colorat`,pantofi [i p`l`rie.B`trânul se gândi apoi s`-i cumpere un Abecedar, a[a c` \[ilu` haina pe el [i ie[i. S-a întors pu]in mai târziu, f`r` hain` –de[i afar` era foarte frig –, dar cu Abecedarul în mân`.— {i haina ta, tat`? îl întreb` Pinocchio.— Mi-era cald, a[a c` am vândut-o! îi r`spunse b`trânul.Pinocchio s`ri de gâtul lui [i-l îmbr`]i[`, apoi, ie[ind, o pornispre [coal`. Între timp, î[i f`cea planuri:— Ast`zi o s` înv`] s` citesc, mâine s` scriu, poimâine s`num`r…Dar pe când mergea el a[a, o muzic` îi ajunse la urechi: ta,ta, tam, ta, ta, tam. Muzica se auzea dintr-un cort unde erateatrul de p`pu[i.— Ce p`cat c` trebuie s` m` duc la [coal`! se gândi în sinealui Pinocchio, dar se r`zgândi repede:— Ast`zi n-am s` m` duc!— Veni]i, numai patru bani biletul! striga vânz`torul.

42

Pinocchio nu st`tumult pe gânduri [i î[i vânduAbecedarul, ca s` fac` rost de banipentru bilet. Nici nu intr` bineînùntru c` marionetele îl z`rir` [i începur` s`-l strige:— Pinocchio, Pinocchio, vino la noi…Dintr-o s`ritur`, Pinocchio era pe scen`. Spectacolul fu întrerupt[i începu cheful, iar publicul,ner`bd`tor, p`r`si sala fluierând.La auzul t`r`boiului î[i f`cuapari]ia st`pânul teatrului,M`nânc`-Foc, un ditamai omu’,urât, cu o barb` deas` [i neagr` cap`cura.

În[f`cându-l pe Pinocchio,M`nânc`-Foc spuse:— E[ti f`cut din lemn uscat, numaibun s` aprinzi focul pentru cinamea!Pinocchio începu s` strige:— Ajutor! Nu vreau s` pier!S`rmanul meu tat` o s` moar` de sup`rare!M`nânc`-Foc, care nu era atât de rù pe cât p`rea, se înduio[` [i-i spuse:— Gata cu plânsul! Mai binespune-mi cum îl cheam` pebabacul tù.— Geppeto – r`spunse Pinocchio.— {i cu ce se ocup`? întreb`p`pu[arul.— E s`rac! zise Pinocchio.— Mi se frânge inima! Bietul om –strig` M`nânc`-Foc.— }ine cinci bani de aur. Du-i [i salut`-l din partea mea!Bucuros de nu-[i mai înc`pea în piele, Pinocchio se c`]`r` pe barba lui M`nânc`-Foc, îl s`rut`, apoi î[i lu` la revedere de la marionete [i se a[ternu la mers, ca s` ajung` acas`.

44

Pe drum, Pinocchiose întâlni cu o vulpe [chioap`, cemergea sprijinindu-se de unmotan chior. Cei doi, auzindzorn`itul b`nu]ilor, îi strigar`:— Bun` ziua! Nu-ncape îndoial` c` e[ti vreun bog`ta[!— Bineîn]eles! r`spunse Pinocchio,ar`tându-le b`nu]ii de aur.— {tim noi un loc numit CâmpiaMiracolelor, acolo, dac` semeni o moned`, cre[te în loc un copacplin cu bani noi-nou]i! îi ziseVulpea.Încrez`tor, Pinocchio se l`s` dusde nas [i-i urm` pe cei doi.Seara au ajuns la un han, mâncar`[i hot`râr` s` se odihneasc` pu]in.— O s` pornim din nou la drumspre miezul nop]ii!spuse Motanul.La ora stabilit`,hangiul se duses`-l trezeasc` pePinocchio,spunându-i c`tovar`[ii

s`i au plecat deja. Pinocchio pornila drum; era întuneric bezn`.— Întoarce-te acas`, noaptea e plinde ho]i pe-aici! îl sf`tui o voce carese auzea de la o lumini]` slab`.— Cine e[ti? întreb` Pinocchio.— Sunt umbra Greierelui Vorbitor –zise lumini]a [i se stinse.Nu f`cu bine câ]iva pa[i c` luiPinocchio îi [i ie[ir` înainte doimasca]i. Marioneta ascunse b`nu]iiîn gur` [i încerc` s` fug`, dar ceidoi o înh`]ar`. Cel mai scund îipuse o funie în jurul gâtului, iarcel`lalt, înalt [i [chiop, îl atârn` deramura unui stejar solid.— Mâine, când o s` fii mort, o s`ne întoarcem [i o s`-]i lu`m banii!Bietul Pinocchio, spânzurat decopac, sim]ea deja cum se stinge:— Ah, tat`, dac` ai fi aici!

Închise ochii [i r`masenemi[cat.

46

|n dep`rtare, printreramurile verzi ale copacilor, se vedea o c`su]` de un albstr`lucitor. Acolo locuia Zâna ceaBun` cu p`rul albastru. Zâna se uita pe fereastr`, când v`zumarioneta atârnat` de ramuracopacului, [i îl trimise imediat peservitorul sù, Medoro, s` o deajos; apoi chem` la ea Corbul,Cucuveaua [i Greierele, medicii ceimai faimo[i din ]inut, s`-l consultepe Pinocchio.— Mi se pare mort, dar ar puteatotu[i s` mai fie în via]` – zise Corbul.— Îmi pare rù c` te contrazic,colega – protest` Cucuveaua – miebolnavul mi se pare viu, dar arputea totu[i s` fie mort!— Eu prefer s` m` ab]in, oricum

marioneta asta e un[mecher f`r`pereche, care îiscoate peri albitat`lui sù!spuse Greierele[i, urmat decolegii sì,ie[i dincamer`.

Tremurând din pricina febrei,Pinocchio izbucni în lacrimi.Atunci Zâna îi preg`ti unmedicament.— Mai bine mor decât s`-l iau!zise Pinocchio.Cât ai clipi din ochi, u[a se izbi deperete [i înùntru intrar` patruiepuri negri cu un co[ciug peumeri:— Am venit s` te conducem lacimitir! spuser` ei.V`zându-i, Pinocchio înghi]i curepeziciune medicamentul, s`ri josdin pat [i, vindecat, începu

s` turuie despre b`nu]ii de aur [idespre punga[ii care l-au jefuit.— {i unde sunt acum b`nu]ii? îlîntreb` zâna.— I-am pierdut – min]i Pinocchio,iar nasul îi crescu pe loc.Zâna începu s` râd`.— De ce râzi? se mir` marioneta.— Râd pentru c` mi-ai spus ominciun` [i, când spui minciuni, î]icre[te nasul – îi r`spunde aceasta.Pinocchio r`bufni în plâns de a[aru[ine, dar Zâna, miloas`, b`tu dinpalme; pe fereastr` intr`numaidecât o cioc`nitoare [i-iscurt` nasul.— Mul]umesc, zâna mea! Dac-ai[ti ce mult ]in la tine!

48

— {i eu ]in la tine, Pinocchio. Po]i s`r`mâi aici, dac`-]i place. Dac` nu,e[ti liber s` te întorci la tat`l t`u…

49

Pinocchio a pornit ladrum prin p`dure. Dup` o vreme,chiar lâng` stejar se întâlni cuVulpea [i Motanul c`rora le povestip`]ania lui.— Vai, ce ne e dat s` auzim! Nu maie cale de trai pentru oamenii cinsti]ica noi! se vìtar` ei, apoi îi aducaminte de Câmpia Miracolelor.

Pinocchio [ovì câteva clipe, dar sehot`rî s` îi urmeze totu[i.Când au ajuns în câmp, îi spuser`:— Uite, `sta e locul! Seam`n` banii[i ud`-i bine!Pinocchio a s`pat întâi o groap` [i a pus banii acolo, apoi a plecat s` caute ap`. Prietenii i-au urat s` aib` o recolt` bun`, dup` care se duser` [i ei pe la treburile lor.Întorcându-se cu ap`, marionetaauzi în timp ce uda:— Fraiere! Fraiere…Se întoarse [i v`zu un papagal.— Cu mine vorbe[ti? întreab`marioneta.— Da, cu tine. Crezi c` banii se potsem`na? În timp ce tu te-ai dus s`

cau]i ap`, Vulpea [i Motanul ]i-aufurat banii [i au fugit.Pinocchio se pune iar pe s`pat, darnu mai g`se[te nimic!Porni din nou la drum [i mersetoat` ziua; afar` st`tea s` seîntunece [i îi era o foame de lup,când v`zu ni[te struguri atârnândîntr-o vie. S`ri [i… crac!, deodat` î[isim]i picioarele prinse într-ocapcan` pus` de un ]`ran, ca s`prind` jderii ce veneau la furat degìni. Nu trecu mult [i sosi st`pânulcâmpului:— Aha, ho]ule, deci tu furi gìnile!— Nu eu, nu eu – se împotriviPinocchio printre lacrimi.}`ranul îl înh`]`:— Tocmai ce mi-a murit câinele. Os` stai tu de paz` în locul lui.Pinocchio intr` în cu[c` [i adormicu gândul la necazurile sale.Pe la miezul nop]ii, se trezi din pricina unui zgomot. Scoasecapul afar` [i v`zu trei jderiîndreptându-se spre cote]ulgìnilor. Când ace[tia fur` înùntru,Pinocchio închise u[a cu o piatr` [i începu s` latre. }`ranul sareatunci din pat, coboar`, prindeanimalele [i le vâr` într-un sac.Apoi se întoarce la Pinocchio [i îi mul]ume[te:— Bravo, bìete! Î]i dau drumul.

50

Pinocchio se a[ternu din nou la drum. Merse el ce merse pân` când ajunse pe o plaj`. Acolo o mul]ime de oameni se agitau [i priveau spre mare.— Ce s-a întâmplat? întreb` Pinocchio pe o b`trânic`.— Un biet mo[neag s-a urcat într-o barc`, s`-[i caute fiul pe cel`lalt ]`rm,dar s-a pornit furtuna [i e gata-gata s`-l scufunde!Pinocchio privi [i el, [i v`zu o barc` pe care valurile furioase o izbeau.— E chiar tata! M` duc s`-l salvez! î[i spuse [i se arunc` în ap`.

52

Toat` noaptea fu purtat de apele învolburate, dar spre diminea]` un valfurios îl arunc` pe ]`rmul unei insule. Cerul era din nou senin, soarelestr`lucea, îns` barca tat`lui sù nu se z`rea nicìeri.Î[i îndrept` dar pa[ii spre s`tuc. Acolo z`ri o femeie cu p`rul albastru,care ducea dou` urcioare pline cu ap`.— Zâna mea, te-am reg`sit în cele din urm`! zise Pinocchio fericit. Terog, las`-m` s` stau cu tine, am obosit s` fiu o marionet` [i vreau s`m` fac bìat cuminte!— Va trebui s` fii ascult`tor [i s` înve]i bine – îi spune Zâna cea Bun`.— Î]i promit, î]i promit. Uite, las`-m` s` te ajut – strig` Pinocchioridicând un urcior cu ap`.A doua zi începu s` se duc` la [coal`.Când copii au v`zut intrând în clas` o marionet`, au izbucnit în râs.La ie[ire, ei puser` la cale o fars`:— O balen` a venit la ]`rm. Hai cu to]ii s-o vedem!— Eu nu vin, trebuie s` m` gr`besc acas`!r`spunse Pinocchio.— N-ai decât!Dar nu trecu mult [i Pinocchio se r`zgândi:— Nu-i a[a c` e aproape plaja? Vin [i eu cu voi!zise [i plec` gr`bit. Îns`, ajuns pe plaj`, nu v`zu nimic:— {i balena? Unde e?— S-o fi dus s` trag` un pui de somn – i-au r`spuns copiii în b`taie de joc.

53

— N-am venit ca s` v`bate]i voi joc de mine! zisePinocchio, lovindu-l pe cel mailùd`ros dintre to]i. {i din acelmoment începu b`taia. Pinocchioîmp`r]ea [uturi în stânga [i în dreaptacu picioarele sale de lemn, ]inându-ipe du[mani la distan]`; ace[tia, larândul lor, începur` s` arunce în el cuabecedarele. Din nefericire, o cartelovi un bìat. Cu to]ii o luar` lagoan`, numai Pinocchio r`mase s`-idea ajutor nefericitului. Deodat`, seauzi zgomot de pa[i: erau doi solda]i.Speriat Pinocchio o lu` la fug`, darsolda]ii asmu]ir` asupra lui un dulù,

pe nume Haiduc. Marioneta s`ri înap`, iar câinele îl urm`, îns` ne[tiinds` înoate, se zb`tea [i era gata-gatas` se înece. Atunci Pinocchio seîntoarse dup` el [i, luându-l de coad`,reu[i s`-l scoat` la ]`rm. Apoi s`ri dinnou în ap`, ca s` ajung` pe stânci [i s` se ad`posteasc`, dar se încurc`într-o plas` al`turi de o mul]ime depe[ti. Când îl v`zu, pescarul, în timp ce tr`gea plasa la mal, strig` bucuros:— Ast`zi o s` m` ghiftuiesc de-abinelea cu racul `sta – [i-l în[f`c` pePinocchio, ca s`-l arunce în tigaia cuulei încins. Haiduc, auzind strig`teledezn`d`jduite ale marionetei, sosi înajutorul sù; dintr-o s`ritur` îl prinse[i, ]inându-l în din]i f`r` s`-lr`neasc`, îl aduse înapoi în sat.— Tu mi-ai salvat mie via]a, iar eu]i-am salvat-o pe a ta! zise câinele.Pinocchio i-a mul]umit [i s-a întorsacas`. A doua zi, ducându-se la [coal`,se bucur` s` vad` c` bìatul r`nit sesimte bine. În foarte pu]in timp,Pinocchio câ[tig` respectul [i prieteniatuturor. Pân` [i înv`]`torul îl lùdav`zându-l atent [i sârguincios. Într-unadin zile, Zâna bucuroas` îi spuse:— Meri]i o r`splat`, po]i s`-]i chemicolegii la o gustare!Bucurându-se, Pinocchio plec` s`fac` invita]iile.

54

Dintre to]i prieteniisì, Pinocchio se avea cel mai binecu Lucignolo, dar, din nefericire,acesta era cel mai nep`s`tor [i main`zdr`van bìat din întreaga clas`.— Mâine o s` dau o petrecere, te a[tept! îi spuse Pinocchio,întâlnindu-l pe drum.— Îmi pare rù, dar sunt pe piciorde plecare – r`spunse Lucignolo.— {i unde te duci?— Departe, departe… în cea maifrumoas` ]ar` din lume, }araJuc`riilor, unde nu se înva]`niciodat`. De ce nu vii [i tu? îl întreb` Lucignolo.Între timp se f`cuse întuneric, [i din dep`rtare v`zur` apropiindu-seun car plin de copii, tras dedoisprezece m`gari cu privirileab`tute, cu to]ii de aceea[i în`l]ime,dar cu blana de culori diferite.Ciudat era îns` c`, în loc s` fiepotcovi]i, m`g`ru[ii purtau înpicioare cizmuli]e. Lucignolo s`ri în car [i se înghesui printre ceilal]i.Vizitiul, un om scund [i îndesat, seîntoarse spre Pinocchio, poftindu-ls` urce.— {i e adev`rat c` în acea ]ar` nuînva]` nimeni niciodat`? întreb`Pinocchio.

— Niciodat`, niciodat`, niciodat`!r`spunse omule]ul.— Ce loc stra[nic! exclam`marioneta, [i se arunc` în car.Scâr]âind, o pornir` din nou ladrum [i, în zori de zi, ajung în }araJuc`riilor. Acest loc nu sem`na cuniciun altul din lume: p`rea unimens parc de distrac]ii. Orele,zilele, s`pt`mânile trecur` cât aiclipi din ochi.

57

58

|ntr-o diminea]`, Pinocchio se trezi tareab`tut. Avea o mânc`rime ciudat` [i, tot sc`rpinându-se,observ` c` i se alungiser` urechile [i c` erau pline de p`r.Se uit` în oglind` [i v`zu c` i-au crescut urechi dem`gar. Fugi atunci repede la Lucignolo, dar î[i d`duseama c` [i el p`]ise la fel. Cei doi prieteni izbucnir` în râs. Dintr-o dat`, Lucignolo începu s` se clatine:— Nu mai pot s` stau în picioare!— Nici eu! strig` Pinocchio.Nici nu terminar` bine de zis, c` [i c`zur` de-a bu[ilea:bra]ele [i picioarele li se transformar` în copite, fa]a li se

alungi [i deveni bot, iar corpul li se acoperi dep`r. S-au pref`cut amândoi în m`gari!

În clipa aceea, vizitiul trânti u[a.— Bravo b`ie]i, ce r`gete stra[nice

scoate]i! zise [i îi duse la pia]`, ca s`-ivând`.

În timp ce pe Lucignolo l-a cump`rat un]`ran, pe Pinocchio îl lu` st`pânul unui circ

unde îl înv`]ar` s` danseze [i s` sar` princercuri. Într-o sear`, în timpul spectacolului,

m`g`ru[ul începu s` [chioapete, iar st`pânul,ne[tiind ce ar putea face cu un m`gar [chiop,

îl duse în vârful unei stânci [i îl arunc` în mare,doar-doar s-o îneca.

Îns` de-abia atinse apa m`rii, c` se [i transform` la loc în marionet`.

|notând, el se îndep`rt` de ]`rm, dar sfâr[i în gura deschis` a unei balene uria[e. Pinocchio se sim]ise tras de un curent puternic

[i, împreun` cu al]i pe[ti, a ajuns în burta acesteia. Când se dezmetici, î[i d`du seama c` în jurul s`u era întuneric bezn`, numai în dep`rtare se vedea o lumini]` lic`rind. Acolo la o mas`, st`tea un b`trânel palid

cum e cear` cu o lumânare aprins` – era însu[i Geppeto. Pinocchio scoase un strig`t de bucurie:— Tat`, în sfâr[it te-am g`sit!

— Pinocchio? E[ti chiar tu? zise b`trânul.— Cum ai ajuns aici în`untru? îl întreb` marioneta.

— Plecasem pe mare s` te caut, dar o furtun` mi-a r`sturnat barca, [i a[a m-a înghi]it balena asta – r`spunse Geppeto.

— Tat`, trebuie s` sc`p`m de aici. O s` ie[im prin gura balenei în timp ce doarme! îl sf`tui Pinocchio.

— Dar eu nu [tiu s` înot! se plânse Geppeto.— O s` te prinzi de mine. Sunt de lemn, iar apa o s` m` ]in`

la suprafa]` – îl lini[ti el.Cei doi ajunser` în gura pe[telui, merser` în vârful picioarelor

pe limba lui, se c`]`rar` pe din]ii acestuia [i s`rir` în ap`. Marea era lini[tit`, iar luna str`lucea. Spre norocul lor, balena nu se trezi.

Frânt de oboseal`, Pinocchio abia mai înota, dar pentru nimic în lume nu [i-ar fi p`r`sit tat`l. Cu o ultim` str`danie ajunser` cu bine la mal.Odat` ie[i]i din ap`, au apucat-o pe o strad`, unde cu cât înaintau maimult cu atât locurile începeau s` li se par` din ce în ce mai cunoscute.

60

— Tat`, uite casa noastr`! zise Pinocchio [i intrar`.— V-a]i întors \n sfâr[it! îi întâmpin` o voce sub]iric`.Pinocchio ridic` privirea [i îl v`zu pe Greierele Vorbitor.— Vai, greiera[ule, ajut`-m`! Tata e grav bolnav.— Da! Acum m` alin]i, dar î]i mai aminte[ti când ai aruncatcu ciocanul în mine?!— Da! Am fost r`u [i ne[tiutor!— De n-ar fi fost Zâna cu p`rul albastru, acum n-a[ mai fi aici.„ Zâna mea… pe unde-o fi acum?“ gândi Pinocchio în sinealui, cu lacrimi în ochi, apoi întreb`:— {tii unde pot g`si ni[te lapte pentru tata?— La trei ogr`zi mai încolo e un ]`ran care are vaci.Pinocchio alerg` la el, rugându-l s`-i dea un pahar cu lapte.

— Face un ban – spuse omul.— N-am bani, dar pot s` muncesc – se oferi Pinocchio.— Bine. Scoate-mi o sut` de g`le]i de ap` din fântân`, iar euo s`-]i dau lapte. Pân` acum tr`gea de funie m`garul meu,dar bietul de el nu mai poate, st` acolo gata s`-[i dea duhul. Pinocchio se uit` în grajd [i v`zu c` m`garul era Lucignolo.Dar, [tergându-[i repede lacrimile, se a[ez` la treab` cu spor.Dup` mult` trud` primi paharul cu lapte [i se întoarse acas`la Geppeto.

63

Din ziua aceea a început s` munceasc`, iar seara,înv`]a s` scrie [i s` citeasc`. Între timp, Geppeto se îns`n`to[idevenind vesel [i vioi ca înainte.Într-o noapte, Pinocchio a visat c` zâna îi spunea: „Pinocchio, te-aif`cut un bìat cu adev`rat cuminte!“. Atunci se trezi din somnbuim`cit [i v`zu un costum nou-nou], o [apc` [i o pereche depantofi, gata preg`tite. {i… minunea minunilor! Î[i d`du seama c` era un bìe]el în carne [i oase. Pe un scaun st`tea trântit` omarionet` caraghioas`.Se duse într-o fug` la Geppeto [i zise:— Tat`, tat`, m` mai recuno[ti?— Cum s` nu! E[ti fiul meu. Acum te-ai f`cut bìat cuminte [i ai înv`]at s` gânde[ti, de aceea ai o înf`]i[are nou` – spuse Geppeto emo]ionat, strângându-l în bra]e.Chiar [i Greierele plângea… dar de data asta, de fericire.

ILUSTRA]II DE

ALDO RIPAMONTI

JACOB [I WILHELM GRIMM

Frumoasa din p`durea

adormit`

Frumoasa din p`durea

adormit`

67

A fost odat` ca niciodat` un împ`rat [i oîmp`r`teas` care erau tri[ti din pricin` c` nu puteau aveacopii. Într-o zi, pe când se plimbau prin gr`dina palatului,din apa unei mla[tini le s`ri înainte o broasc` [i le spusea[a:— St`pânii mei, dorin]a voastr` se va îndeplini. În maipu]in de un an de zile, ve]i avea o feti]`.Vorbele broa[tei se adeverir`, iar împ`r`teasa aduse pelume o feti]` frumoas`, pe care o numir` Roza.

68

Deoarece împ`ratul aveadoar dou`sprezece farfurii de aur, la botezinvit` numai dou`sprezece ursitoare dintreisprezece câte se aflau în împ`r`]ia sa;toate, mai pu]in una.Dup` ce petrecur` ei cu mare alai,ursitoarele se apropiar` de leag`n, ca s`-ifac` fiecare, câte un dar copilei.

69

— Eu î]i d`ruiesc frumuse]e, spuse primaursitoare.— Iar eu în]elepciune, ad`ug` cea de-a doua.— Iar noi – ziser` cele dou` ursitoare gemene – te înzestr`m cu cinste [i bun`voin]`.Celelalte îi d`ruir` noroc, curaj, bog`]ie [i altedaruri pre]ioase.

70

Când sosi rândul celei de-a dou`sprezeceaursitoare s` vorbeasc`, u[a se trânti de perete [i în`untruintr` valvârtej cea care nu fusese poftit`:— Împ`rate, tare r`u m-ai umilit, c` nu m-ai invitat lapetrecerea ta! Vreau [i eu s`-i fac un dar prin]esei Roza! Cândva avea cincisprezece ani, se va în]epa cu un fus [i va muri. Atât spuse zâna cea rea [i se f`cu nev`zut`, înv`luit` într-unnor de fum negru, iar invita]ii r`maser` cu to]ii încremeni]i.

72

Atunci, cea de-a dou`sprezeceaursitoare, care înc` nu-i urase nimic prin]esei,f`cu un pas înainte [i rosti:— Din p`cate, eu nu am puterea s` ridicblestemul ursitoarei celei rele, îns` îl pot schimba.Roza se va în]epa într-un fus, dar nu va muri. Eava c`dea într-un somn adânc ce va dura o sut` deani [i va fi trezit` de un prin].Imediat \mp`ratul porunci ca în regatul s`u s` numai toarc` nimeni [i toate fusele s` fie aruncate.Astfel, el voia s` împiedice împlinirea blestemului. Anii trecur`, iar prin]esa crescu f`cându-se pe zi ce trece mai frumoas` [i mai îndr`git` de cei din jur. În ziua în care trebuia s` împlineasc`cincisprezece ani, Roza se plimba prin s`lilepalatului, când d`du peste o scar` ce ducea înturnul cel mai înalt.

74

Ea urc` treptele [i v`zând o u[`, odeschise. În mijlocul od`ii, torcea nestingherit` ob`trân`.— Bun` ziua, b`trânico! îi zise prin]esa [i apoi ad`ug`:— Ce-i minun`]ia asta care se învârte de zor?— E un fus, frumoaso, pentru tors, îi r`spunse b`trâna.— Ce nostim! {i cum se face? Nu m` la[i [i pe mine s`încerc? întreb` Roza. Dar nici nu puse bine måna pe fus c` se în]ep` [i c`zu la p`mânt le[inat`, iar b`trâna se f`cu nev`zut` într-unnor de fum negricios.

76

|ngrijora]i de lipsa îndelungat` a fiiceilor, împ`ratul [i împ`r`teasa au c`utat-o prin totpalatul, pân` când o g`sir` f`r` suflare, în od`i]adin turn. S-au str`duit în fel [i chip s-oînzdr`veneasc`, dar totul fu zadarnic. Plângând,împ`ratul [i împ`r`teasa poruncir` s` fie a[ezat`într-un pat de aur.În clipa aceea se ivi cea de-a dou`sprezeceaursitoare, care zise:— Roza va dormi o sut` de ani, iar ca s` nu fiesingur` când se va trezi, o s` dormi]i [i voi cu ea,pân` ce un prin] o va de[tepta cu un s`rut.

78

Ursitoarea cea bun` ridic` baghetafermecat` [i, în clipa aceea, cu to]ii se cufundar`într-un somn adânc.Toat` lumea era adormit`: împ`ratul [iîmp`r`teasa, slujnicele, dreg`torii, paznicii, caii dingrajd, câinii din curte, porumbeii de pe acoperi[;chiar [i focul din sob` se stinse, friptura încet` s` semai învârteasc`, iar buc`tarul, care se preg`tea s`-idea o palm` rânda[ului, adormi cu mâna ridicat` înaer.

81

Trecuser` aproape o sut` de ani. Palatul fuseseînconjurat de h`]i[uri dese [i de spini, iar oamenii n`scociser`pe seama lui pove[ti care mai de care mai felurite.Într-o zi, un tîn`r prin] plecat la vân`toare nimeri în apropierealocului fermecat [i r`mase uimit la vederea turnurilor crenelate cese ridicau deasupra p`durii; ca s`-[i astâmpere curiozitatea, intr`în satul vecin [i îi întreb` pe ]`rani:— Ce sunt turnurile acelea care se z`resc în p`dure?

82

Unul dintre ei zise:— E un castel bântuit, vai [i-amar de cel ce se apropie!— Minciuni! Nu exist` fantome! În schimb, p`durea e plin` des`lb`ticiuni, iar cine a intrat în ea, viu nu s-a mai întors! spuseun altul.Îns` un t`ietor de lemne, foarte b`trân, le retez` vorba:— Toate astea sunt n`scociri. Când eram copil, bunicul meumi-a povestit c` în castel se afl` cea mai frumoas` prin]es` dinlume, dar un blestem s-a ab`tut asupra ei. Numai un prin]curajos va reu[i s-o elibereze [i apoi s` o ia de nevast`.Auzind aceste vorbe, prin]ul se înfl`c`r`.— Eu o s-o salvez! zise [i se arunc` în [a, îndreptându-se sprecastel. Nici nu se apropie bine de p`dure c` tufi[urile, copacii [im`r`cinii se [i d`dur` la o parte, l`sându-l s` treac`. Îns`niciunul din înso]itorii s`i nu reu[i s`-l urmeze, deoarecetufi[urile se închideau la loc în urma lui.

84

|n cele din urm` ajunse lacastel. Aici, toat` lumea era cufundat` însomn. Prin]ul str`b`tu zeci de coridoare [is`li pân` ce ajunse în odaia prin]esei. Tremurând de emo]ie, se apropie de patunde z`ri cea mai frumoas` fat` pe care av`zut-o vreodat`. U[or, îngenunche lâng`ea [i o s`rut`.

86

|n acea clip`, prin]esa deschise ochii [iîmpreun` cu ea se trezi întreaga curte, fiecare acolounde împietrise cu o sut` de ani în urm`. Împ`ratul[i împ`r`teasa se a[ezar` pe tron, paznicii pe trepte,focul din buc`t`rie se aprinse, friptura începu s` secoac`, iar buc`tarul îi d`du o palm` rânda[ului.

87

Surâzând, Roza se uit` la prin] [i îl întreb`:— Cine e[ti, frumosul meu cavaler?— Sunt un prin] [i am venit s` te scap de blestem.Vrei s` fii so]ia mea? o întreb` el.

88

Roza nu se dezmeticise înc`prea bine din somnul s`u îndelungat, cutoate astea se sim]ea mai fericit` caoricând.— Vino! îi spuse ea prin]ului. O s` te ducînaintea p`rin]ilor mei!

90

Cei doi tineri s-au îndreptatspre sala tronului. Împ`ratul [i împ`r`teasa,ferici]i peste fire, o îmbr`]i[ar` pe fiica lor.Roza rosti:— Mam`, tat`, da]i-mi voie s` m` c`s`toresccu acela care m-a sc`pat de blestem.Împ`ratul primi numaidecât.— O alegere mai bun` nici c` puteai face,fiica mea! spuse el [i d`du porunc` s`înceap` preg`tirile de nunt`, pentru a sebucura al`turi de tot norodul s`u.

6

Pinocchio saltandocome una lepre tornò a casama, appena entrato, udì qualcuno che faceva: – Crì, crì, crì.– Chi è? – domandò Pinocchio.– Sono il Grillo parlante, ed abito in questa casa da più di cent’anni.– Ora qui ci sto io e tu vattene –disse Pinocchio.– Hai mancato di rispetto a tuo padre – esclamò il grillo.– Non mi scocciare – disse Pinocchio che, afferrato un martello, lo scagliò contro il grillo lasciandolo stecchito.

Prin]ul [i Roza s-au c`s`torit [i au tr`itferici]i pân` la adânci b`trâne]i.

92

ILUSTRA]II DE

PIERO CATTANEO

HANS CHRISTIAN ANDERSEN

AmnarulfermecatAmnarulfermecat

94

Un soldat, care se întorcea acas` de la r`zboi,mergea pe drum fluierând. Deodat` îi ie[i în cale o b`trân`care-l opri [i-i zise:— Ziua bun`, voinicule! Ia spune, n-ai vrea s` te-mbog`]e[ti?— Ba cum nu! r`spunse soldatul.— Atunci vezi copacul `la de colo? spuse baba, care era ovr`jitoare din ]inut, [i-i ar`t` un copac uria[ la margineadrumului. Pe din`untru e gol.

95

— Dac` te urci în vârf, vei z`ri o scorbur` prin care po]icoborî pân` vei ajunge la r`d`cina trunchiului. Leag`-]isfoara asta de brâu [i, când o s` m` strigi, eu o s` te tragînapoi afar`.— Dar ce s` caut eu în`untrul copacului? o întreb` soldatul.

96

— N-ai zis c` vrei s` te îmbog`]e[ti?zise baba, apoi adùg`:— Când vei fi jos, o s` te afli într-o înc`pere luminat`din toate p`r]ile. Acolo vei vedea trei u[i pe care lepo]i deschide. Fiecare dintre ele d` în câte-o camer`.În prima se afl` un cuf`r, iar deasupra lui st` încol`citun câine cu ochii mari… cât farfuriile; dar nu-]i fieteam`, c`ci eu î]i voi da [or]ul meu cadrilat, [i, cândo s`-l a[terni pe jos, câinele se va a[eza pe el [i n-os`-]i fac` niciun rù! Atunci vei putea deschidecuf`rul, care e plin cu bani de aram`, [i o s` po]i luadin ei câ]i pofte[ti. Dac` vrei bani de argint, va trebuis` intri în cea de-a doua camer`. Acolo vei da pesteun câine cu ochii mari cât pietrele de moar`; dar [i else va întinde pe [or]ul meu, iar tu vei putea luanestingherit bani din cuf`r. Dac` îns` dore[ti bani de aur, du-te în cea de-a treiacamer`. Acolo, deasupra cuf`rului st` un câine cuochi nemaipomenit de mari, cât turlele unei biserici.Câinele, blând precum un c`]elu[, se va a[eza larândul lui deasupra [or]ului [i te va l`sa s` iei totaurul pe care îl vei putea duce, ba chiar mai mult!— Nu-i rù sfatul tù! zise soldatul, apoi o întreb`:— {i ]ie, în schimb, ce trebuie s`-]i dau?— Vaiii, o nimica toat`! E de-ajuns s`-mi aduciamnarul pe care l-a uitat bunica mea înùntru, cânda coborât ultima dat`.— S-a f`cut – spuse soldatul. D`-mi funia [i [or]ul!

97

Urcându-se în copaccu repeziciune, tân`rul v`zu scorbura[i se l`s` s` alunece în`untru. Ajunseastfel într-o înc`pere luminat` dintoate p`r]ile [i z`ri cele trei u[i decare îi vorbise vr`jitoarea.

98

Deschise prima u[` [i intr`. În mijlocul acesteia,pe un cuf`r, st`tea un cåine care îl privea cu ochii mari câtfarfuriile. Dar soldatul nu se pierdu cu firea. A[ternu pe jos [or]ul,iar câinele se a[ez` pe el; apoi deschise cuf`rul, î[i umplubuzunarele cu bani de aram`, îl închise, iar câinele se urc` la loc.

99

Soldatul intr` în cea de-a doua camer`.Aici se afla un câine cu ochii mari cât pietrele demoar`.— Ce te ui]i a[a la mine? îi strig` el.Dar câinele merse lini[tit pe [or]ul vr`jitoarei. Tân`rul,v`zând câ]i bani de argint erau în cuf`r, arunc` baniide aram` [i î[i umplu buzunarele cu cei de argint.Într-un târziu ajunse [i în cea de-a treia camer`, unde se afla un câine ce-[i rotea de jur împrejur ochii mari cât turlele bisericii.

Soldatul nu mai v`zuse niciodat` o fiar` asem`n`toare [i i se f`cu fric`, îns` nici nu a[ternu bine [or]ul jos, c` animalul,

ascult`tor, se [i întinse pe el. Soldatul deschise cuf`rul [i…Doamne-Dumnezeule, ce de aur! Era atât de mult, c` [i-ar fi putut

cump`ra toate bun`t`]ile [i toate juc`riile pe care le dorea, ba chiartot ora[ul s`u, Copenhaga. Arunc` banii de argint din buzunare [i leumplu de aceast` dat` cu atât aur, c` de-abia mai putea s` mearg`.Acum a devenit cu adev`rat bogat! L`s` câinele s` se urce la loc pe

cuf`r, apoi ie[i din camer`, închizând u[a, [i strig`:— Acum po]i s` m` tragi sus, b`trâno!

— Dar amnarul îl ai? întreb` ea.— Tiii, era cât pe ce s`-l uit! r`spunse el [i se duse s`-l ia.

100

Vr`jitoarea îl trase afar` pe soldat, care s-a întors cu rani]a,buzunarele, cizmele [i chiar p`l`ria pline cu bani de aur.— Acum d`-mi amnarul!— Dar la ce-]i folose[te? întreb` el.— Asta nu te prive[te pe tine! Tu ]i-ai luat banii, mie s`-mi dai amnarul.— Dac` nu-mi spui la ce-]i trebuie, î]i retez capul! zise soldatul [i d`du s`scoat` sabia din teac`. Atunci, vr`jitoarea o lu` la goan` speriat`, l`sându-l cu tot cu amnar. Tân`rul puse to]i banii în [or]ul acesteia, îl lu` la spinare în chip de desag`[i, cu amnarul în buzunar, o porni spre ora[.

101

102

Aici se opri lahanul cel mai scump, ceru cea maifrumoas` odaie [i puse s` i sepreg`teasc` o mas` aleas`, f`r` ase îngriji de nimic, c`ci de-acum erabogat. Dar, pentru c` nu avusesetimp s`-[i cumpere înc`l]`ri noi,servitorul care-i lustruia cizmele semir` cum un domn atât de bogatpurta unele atât de vechi [i de

pr`p`dite.

A[a c`, a doua zi, nu mai z`bovi [iî[i cump`r` straie noi, pe m`surapungii sale. Ce mai, se transformaseîntr-un adev`rat boier!Oamenii se strânser` în jurul lui [i îipovestir` toate minun`]iile care sepetreceau în ora[, pomenindu-i [ide fiica împ`ratului, preafrumoasaPrin]es`.— {i unde s` m` duc s-o v`d [i eu? întreb` soldatul.

103

Ace[tia îi r`spunser`:— Locuie[te într-un castel de aram` înconjurat de nenum`rateziduri [i de o sut` de turnuri. Nimeni în afar` de tat`l ei nu poateintra la ea, deoarece i s-a prezis c` va lua de b`rbat un simplusoldat, iar asta nu e pe placul împ`ratului!Soldatului i-ar fi pl`cut s` o vad`, dar nu era chip s` reu[easc`.În fiecare sear` se ducea la teatru, iar ziua se plimba cu tr`sura [id`dea de poman` s`racilor, amintindu-[i cu am`r`ciune devremurile când era ca ei.Acum îns`, fiind bogat, avea o gr`mad` de prieteni care îlsocoteau frumos [i nobil, iar asta îl bucura nespus.

104

Fiindc` în fiecare zicheltuia, dar de câ[tigat nucâ[tiga nimic, cu timpul îi r`maser`doar doi bani. Într-o diminea]`trebui s` plece din odaia ceafrumoas` [i s` se mute într-oc`m`ru]` s`r`c`cioas` din pod.Apoi fu nevoit din nou s`-[ilustruiasc` singur cizmele [i s` lecârpeasc` cu un ac gros.

De-acum, prietenii îl p`r`sir` [i ei. Într-o sear`, soldatul se trezi peîntuneric, c`ci nu mai avea baninici m`car de-o lumânare; atunci î[iaminti c` în cui, lâng` amnarulg`sit în înc`perea cu pricina, era obucat` de iasc`, destul cât s` fac`un pic de lumin`.

105

Scoase amnarul, îl lovi de cremene, iar, în clipa în care s`rir` scântei, u[a se d`du de perete [i intr` în camer`câinele cu ochii cât farfuriile: chiar cel pe care îl v`zuse în prima sal` din`untrul copacului.

106

— Ce-]i pofte[teinima, st`pâne? întreb`animalul.— Ia te uit`! strig` miratsoldatul. Ce minun`]ie! Tepomene[ti c` amnarul poates`-mi îndeplineasc` dorin]ele![i îi porunci îndat` câinelui:— Adu-mi ni[te bani!Câinele o zbughi pe u[` [i într-oclip` fu înapoi, ]inând în din]iun sac plin cu bani. Soldatul î[i d`du seama pe locc` amnarul era fermecat: dac`sc`p`ra o dat`, ap`rea câinelea[ezat pe cuf`rul de aram`,dac` sc`p`ra de dou` ori,venea cel din înc`perea deargint, iar dac` sc`p`raamnarul de trei ori, sosea celdin odaia de aur. Astfel, tân`rulse întoarse în camera frumoas`\n care a stat înainte, [i a[a to]iprietenii lui î[i amintir` de el [iîncepur` s`-l priveasc` din noucu ochi buni.Într-o zi se gândi:— Ce p`cat c` Prin]esa eînchis` în castelul de aram`!Toat` lumea vorbe[te defrumuse]ea ei! S` nu-mi fie dats-o v`d [i eu m`car o dat`? A[putea s` m` folosesc de amnar!

Zis [i f`cut: sc`p`r` amnarul[i, cât ai clipi din ochi, ap`rucâinele cu ochii cât farfuriile.— A[ vrea s` o v`d [i eu pePrin]es`, fie [i numai pentru oclip`! zise soldatul. Câinele ie[i valvârtej pe u[`[i, într-o clipit`, se întoarse înspinare cu Prin]esa caredormea. V`zând cât este defrumoas`, soldatul nu se putuab]ine s` n-o s`rute. Dup`care, câinele o duse înapoi lacastel.

108

|n diminea]a urm`toare,în timp ce împ`ratul [i împ`r`teasamâncau, fata le povesti c` noapteatrecut` avusese un vis ciudat: se f`ceac` a venit la ea un câine [i a purtat-oîn spinare pân` în camera unui soldatcare i-a furat un s`rut.— Asta-i bun`! strig` împ`r`teasa.

109

|n noaptea urm`toare,puser` o slujnic` b`trân` s` stea depaz` lâng` patul fetei, ca s` vad` de-ivis ori aievea.

110

A doua zi, soldatul î[i dori s-o vad` iar pe Prin]es`,a[a c` trimise grabnic câinele s` i-o aduc`; îns` b`trâna slujnic`reu[i s`-[i pun` repede cizmele în picioare [i s` urm`reasc` dul`ulpân` la pragul casei în care intrase.Cu o bucat` de cret`, slujnica însemn` o cruce pe u[`, apoi seîntoarse la curte [i dormi lini[tit`.

113

Câinele, ie[ind s-oduc` pe Prin]es` înapoi la castel [iv`zând crucea pe u[`, lu` o bucat`de cret` [i însemn` la fel u[ile tuturorcaselor din ora[. Ideea lui se ar`t`foarte în]eleapt`, slujnica nemai[tiinds` g`seasc` locuin]a soldatului. A doua zi, în zori, împ`ratul,împ`r`teasa [i b`trâna servitoare,înso]i]i de to]i dreg`torii, pornir` ladrum s` vad` cine o r`pise pePrin]es` peste noapte.

— Aici! strig` împ`ratul v`zând o u[`însemnat` cu cret`.— Ba aici! zise împ`r`teasa,ar`tându-i o alt` u[`.— Uite [i acolo o cruce! {i altadincolo! strigar` cu to]ii pe m`sur` cevedeau u[ile însemnate.Astfel, c`utarea se dovedi f`r` rost.

114

|mp`r`teasa, femeiefoarte [ireat` de felul sù, cusuun s`cule] de m`tase pe care îlumplu cu fìn`, apoi i-l atârn`fetei în spate. Când fu gata, îif`cu sacului o gaur`, astfel încâtfìna s` curg` [i s` se împr`[tiepe drum. În noaptea urm`toare,câinele se întoarse dup`Prin]es`, dar nu-[i d`du seamac`, în timp ce el o ducea înspinare, fìna curgea, l`sând odâr` sub]ire pân` sub fereastracasei soldatului. Acesta seîndr`gostise de Prin]es` [i taretrist era c` nu se n`scuse prin],s-o poat` lua de so]ie. În diminea]a urm`toare,împ`ratul [i împ`r`teasa se

luar` dup` dâra de fìn` [iaflar` unde disp`ruse prin]esaîn timpul nop]ii. Soldatul a fostîn acest fel prins, dus laînchisoare [i condamnat:— Mâine vei fi spânzurat! îiziser` g`rzile.Sup`rarea îi era cu atât maimare cu cât î[i uitase amnarulla han.A doua zi, printre gratiileferestruicii, vedea mul]imeagr`bindu-se s` ajung` la loculspânzur`torii. Auzea bubuitultobelor [i al solda]ilor carem`r[`luiau.

116

|n mul]ime se afla[i ucenicul unui cizmar. Purtaun [or] de piele [i ni[te sabo]iatât de largi încât, din pricin`c` era gr`bit, unul îi sc`p` dinpicior tocmai sub ferestruicaprizonierului. Acesta îl strig`:— Hei, b`iete! Ce te gr`be[tia[a? F`r` mine oricum n-o s`înceap`! Dac` e[ti bun s` dai ofug` pân` la han, s`-mi aduciamnarul, o s`-]i dau patru bani.Ucenicul, c`ruia nu i-ar fi

prisosit b`nu]ii, fugi repede [i-i aduse soldatului amnarul…dar acu-i acu’!Spânzur`toarea fusese ridicat`la marginea ora[ului. De jurîmprejur se adunaser` solda]i [i sute de curio[i. Împ`ratul [iîmp`r`teasa st`teau pe un tron,iar lâng` ei, judec`torii [i mariidreg`tori.

118

Soldatul fu urcat pe e[afod [i, în timp ce c`l`ul îi puneafunia de gât, spuse:— M`ria Ta, fii milostiv [i împline[te-mi, precum e obiceiul, o ultim`dorin]`! D`-mi voie s`-mi aprind pipa!Împ`ratul se înduplec`, iar soldatul î[i scoase amnarul [i lovicremenea s` aprind` focul: o dat`, de dou`, de trei ori. {i iat`-isosind pe cei trei dul`i, cel cu ochii cât farfuriile, cel cu ochii câtpietrele de moar` [i cel cu ochii cât turlele.— Ajuta]i-m`! le porunci soldatul. Nu-i l`sa]i s` m` spânzure!

119

Atunci câinii se repezir` asupra judec`torilor,asupra dreg`torilor, asupra împ`ratului [i împ`r`tesei, punându-i pe to]i la p`mânt. Paznicii se speriar`, iar mul]imea începu s` strige:— Preaiubite voinic, fii tu împ`ratul nostru [i însoar`-te cu Prin]esa!

120

Solda]ii aruncaràrmele [i îl ajutar` s` se urce într`sura regal`. Câinii mergeau [iei în fruntea alaiului, care striga:— Trìasc` noul împ`rat!Prin]esa ie[i din castelul sù dearam` [i se c`s`tori cu soldatul.

Nunta lor ]inu [apte zile [i [aptenop]i, iar câinii, invita]i deseam`, se bucurar` al`turi de ei,m`rindu-li-se parc` [i mai multochii.

ILUSTRA]II DE

PIERO CATTANEO

CHARLES PERRAULT

Cenu[`reasaCenu[`reasa

122

A fost odat` ca niciodat` un negustor bogat care r`m`sese v`duv [i s-a însurat pentru a doua oar` cu o femeieîngâmfat` [i dispre]uitoare. Ea avea dou` fiice care îi sem`nau întru totul ca dou` pic`turi de ap`.Negustorul ]inea [i el o fat`, bun` la suflet [i cuminte de n-aveapereche.Fiind invidioase din pricina copilei, ma[tera [i surorile vitrege se folosir` de lipsa tat`lui, plecat cu treburi într-o lung` c`l`torie, ca s-o nec`jeasc`. Îi d`dur` un [or], o pereche de sabo]i greoi, [i o puser` la muncile cele mai anevoioase, zicându-i:— De azi înainte o s` fii slujnica noastr`!Biata fat` se trezea cu noaptea-n cap, ca s` scoat` ap` din pu],m`tura, sp`la, f`cea de mâncare cât era ziua de lung`. Seara, când termina lucru, se cuib`rea în vatra focului [i, fiindc` se murd`rea mereu de cenu[`, fu poreclit` Cenu[`reasa.Cenu[`reasa îndura r`bd`toare batjocurile [i nazurile celor treifemei.Doar câteodat`, cu lacrimi în ochi, se mai gândea:— Of! De-ar fi tr`it mama!

Pinocchio saltandocome una lepre tornò a casa ma,appena entrato, udì qualcuno che faceva: – Crì, crì, crì.– Chi è? – domandò Pinocchio.– Sono il Grillo parlante, ed abito in questa casa da più di cent’anni.– Ora qui ci sto io e tu vattene –disse Pinocchio.– Hai mancato di rispetto a tuo padre – esclamò il grillo.– Non mi scocciare – disse Pinocchio che, afferrato un martello, lo scagliò contro il grillo lasciandolo stecchito.

124

125

|ntr-o zi, un sol de-ai împ`ratului, ce str`b`teastr`zile cet`]ii, vesti:— Fiul Majest`]ii Sale, prin]ul mo[tenitor, va da un mare bal lacurte. Sunt chemate toate fetele tinere din regat, prin]ul o s`-[ialeag` drept so]ie pe cea mai frumoas` dintre ele.La auzul acestei ve[ti, în toate casele unde se aflau fete bunede m`riti[, începur` preg`tirile.

Ma[tera î[i chem`repede fetele la ea [i le zise a[a:— Iat` ce noroc s-a ivit, unul cum nu vamai fi altul! O s` merge]i la bal, g`tite câtmai frumos.În zilele urm`toare, nimeni nu mai vorbide altceva decât de bal:— Eu – zise sora mai mare – o s` portrochia de catifea ro[ie, brodat` cu dantel`.— Iar eu – zise cealalt` – o s`-mi punpelerina cusut` cu flori de aur [i colierulde diamante.— Ferice de voi, surioarelor! Ce mult mi-arpl`cea s` pot veni [i eu la bal! zisesuspinând Cenu[`reasa.Auzind-o, una din surorile vitrege îir`spunse în batjocur`:— Tu?… La bal?… M-a[ pr`p`di de râs!…Doar nu-]i închipui c` prin]ul va dansa cuo servitoare!Iar cealalt` ad`ug`:— A[a zdren]`roas` [i plin` de cenu[`cum e[ti, nici nu te-ar l`sa s` intri încastel!

127

Zi dup` zi, ceas dup` ceas, croitoresele nu f`ceau altceva decât s` coas` [i s` brodeze: m`t`suri pre]ioase, catifea, dantele. Curând fiecare fat` din regat avea gata rochia pe care urma s-o poarte la bal.În sfâr[it sosi [i seara mult a[teptat`.În casa Cenu[`resei era o zarv` de nedescris [i toat` lumea îi d`dea porunci:— Cenu[`reaso, adu foarfecele!— Imediat! r`spundea ea.— Cenu[`reaso! D`-mi peria!— Iat-o!— Cenu[`reaso, vino s`-mi strângi corsetul! Adu-mi pantofii!— Unde-or fi cerceii mei? Mi[c`-te [i caut`-i!

128

Cenu[`reasa alerga sprinten` dintr-un col] al casei înaltul, ca s` le fac` pe plac surorilor ei vitrege.— Mai u[or, c` nu pot s` fiu în dou` p`r]i deodat`!r`spundea biata copil`.Când fur` gata, cele trei doamne plecar` cu tr`suraspre castel.

129

R`mas` singur`, Cenu[`reasa seghemui, frânt` de oboseal`, lâng` vatrafocului [i adormi.La pu]in timp o lumin` nemaiv`zut` ser`spândi în camer`, vestind ivirea uneipreafrumoase zâne:— Cenu[`reaso, Cenu[`reaso, treze[te-te!Fata uimit` o întreb`:— Dar cine e[ti?— Nu-]i fie team`. Sunt na[a ta [i î]i vreaubinele. Nu-i a[a c` ]i-ai dori [i tu s` mergi labal? o întreb` zâna.Ro[ie în obraji, fata r`spunse:— Sigur c` mi-ar pl`cea, dar n-am nici m`caro rochie pe care a[ putea s-o port!Atunci zâna îi zise:— Te-ajut eu, nu exist` dorin]` s` n-o potîmplini cu bagheta mea fermecat`! Tu du-te îngr`din`, culege cel mai mare dovleac [i adu-lîn fa]a casei. Tot în gr`din`, lâng` zid, o s`mai g`se[ti [i dou` [opârle, iar în c`mar` seafl` o capcan` cu [ase [oricei. Adu-mi-le petoate!Cenu[`reasa se supuse [i, cât ai clipi din ochi,îi aduse zânei toate cele trebuincioase.

131

Atingând obiectele cu bagheta, zâna transform`dovleacul într-o calea[c` maiestuoas`, [oriceii în [ase cai albi cu coamabogat`, iar [opârlele în vale]i îmbr`ca]i în livrea elegant`. Nu mai lipseadecât vizitiul.Atunci, zâna lu` motanul [i îl transform` într-un mândru vizitiu cumust`]i r`sucite; mul]umit`, îi zise fetei:— Nu te bucur` toate astea? Ai tot ce-]i trebuie ca s` po]i merge la bal.Cenu[`reasa, uitându-se în jos la [or]ul ei, întreb`:

132

— Trebuie s` m` duc îmbr`cat` a[a?La atingerea baghetei fermecate, hainele ponosite aleCenu[`resei se pref`cur` \n straie minunate din brocart, cusutecu fir de aur, iar sabo]ii, într-o pereche de conduri de cristal.— Vai! Ce frumuse]e! se minun` Cenu[`reasa.

133

La plecare, zâna o sf`tui:— Du-te la bal [i vesele[te-te! Aminte[te-]i îns` c`, atunci cândorologiul va bate miezul nop]ii, trebuie neap`rat s` fii înapoi, deoarecevraja va disp`rea.Dup` ce gr`i cuvintele acestea, se f`cu nev`zut`.Cenu[`reasa s-a urcat în calea[c`, iar caii parc` prinser` aripi, atât derepede o duser` la castel.

135

Sala balului era nemaipomenit de mare, [i mii delumini]e str`luceau pretutindeni.Nici nu trecu ea bine pragul, c` muzica se opri, perechile încetar` s` mai danseze [i toat` lumea se întoarse s-o priveasc`. La vedereafrumoasei fete, r`zb`tu în toat` înc`perea un murmur nedeslu[it:— Oare de unde vine?— Cine-o fi?

136

Chiar [i ma[tera [i surorile ei vitrege r`maser` cu gura c`scat` lavederea unei asemenea frumuse]i, f`r` s-o recunoasc` îns` peCenu[`reasa. Prin]ul ie[i numaidecât în întâmpinarea frumoaseinecunoscute [i, invitând-o la dans, o întreb`:— Preafrumoas` domni]`, trebuie s` fii vreo prin]es` de seam`.Spune-mi, cum te nume[ti?— Alte]`, nu v` pot r`spunde! zise Cenu[`reasa, în timp ce dansa atâtde gra]ios, încât to]i încremeniser` mu]i de uimire.

137

Când orologiul din turn b`tu ora dou`sprezecef`r` un sfert, Cenu[`reasa f`cu o plec`ciune în fa]a prin]ului [ifugi spre ie[ire.— Mai r`mâi, te rog! îi ceru st`ruitor prin]ul.— Nu pot! Acum trebuie s` plec. Pe mâine! îi r`spunse copila,f`r` s` se uite înapoi.Calea[ca o a[tepta în fa]a sc`rilor: urc` repede, [i caii opurtar` spre cas` ca vântul [i ca gândul.Totul se petrecu întocmai dup` spusele zânei, la miezul nop]iivraja s-a desf`cut. Calea[ca deveni dovleac, caii – [oricei,vale]ii – [opârle, iar vizitiul… se puse din nou pe tors, ghemuitîn col]ul lui c`ldu].Cenu[`reasa adormi fericit`.Noaptea târziu, ma[tera [i surorile vitrege se întoarser` [i elede la bal. F`cur` atâta g`l`gie, încât biata fat` se trezi [i leîntreb`:— Cum a fost?— Vai, dac-ai [ti! A sosit o preafrumoas` domni]` pe carenimeni nu o cuno[tea. Prin]ul n-a dansat decât cu ea toat`noaptea – r`spunse sora cea mare, iar cealalt` ad`ug`:— Nu mai încape îndoial` c` s-a îndr`gostit lulea de ea!A doua zi, surorile vitrege plecar` din nou la bal; Cenu[`reasase duse [i ea, mai frumoas` [i mai îngrijit` decât cu o sear` înurm`. Prin]ul ner`bd`tor nici n-o v`zu bine c`-i [i ie[i înîntâmpinare, zicându-i:— În sfâr[it! Abia a[teptam s` sose[ti!Începur` s` danseze [i toat` lumea îi privea cu uimire.

138

Chiar [i b`trânul împ`rat îi sorbea din priviri, [optindu-iîmp`r`tesei la ureche c` nu mai v`zuse de ani buni o f`ptur` a[a deîncânt`toare precum Cenu[`reasa. Prin]ul îndr`gostit se str`duia s` fiepe placul fetei. Ea se sim]ea mai fericit` ca niciodat` [i i se p`rea c`totul e doar un vis frumos. Timpul se scurse [i miezul nop]ii sosi penea[teptate. Cenu[`reasa, auzind cea de-a dou`sprezecea b`taie aorologiului, î[i aminti deodat` de vraj` [i strig`:

140

— Vai mie, ce târziu s-a f`cut! Trebuie s` plec!Prin]ul st`rui:— Zi-mi m`car unde locuie[ti!Dar Cenu[`reasa o lu` la fug` f`r` s`-l mai asculte.Prin]ul încerc` s-o urm`reasc`, dar zadarnic; g`si înschimb un condur de cristal care-i sc`pase fetei dinpicior în timp ce fugea.Era trecut de miezul nop]ii, Cenu[`reasa, ie[ind înfa]a castelului, nu mai g`si nici tr`sura, nici vizitiul [i fu nevoit` s` mearg` pe jos pân` acas`, undeajunse într-un târziu, frânt` de oboseal`.

141

Din toat` splendoarea [i str`lucireaei nu-i mai r`m`sese decât un pantofior de cristal,perechea celui pierdut. În zilele urm`toare, în totregatul nu se vorbi decât de suferin]a prin]ului cenu-[i mai g`sea lini[tea de la plecarea preafrumoaseifete întâlnite la bal. V`zând aceasta, împ`ratul cerus` fie c`utat` în tot regatul.Solul î[i f`cu din nou auzit` vocea pe str`zile cet`]ii:— Din porunca împ`ratului, celei c`reia i se vapotrivi condurul de cristal va deveni so]ia prin]ului.În tot regatul, forfot` mare: pajii umblau din cas`-ncas` [i rugau toate fetele tinere s` încerce condurul,dar plecau de fiecare dat` dezam`gi]i.Într-o zi, ajunser` [i la casa în care locuiaCenu[`reasa [i b`tur` la u[`:— Cioc, cioc… în numele împ`ratului, v` rug`mdeschide]i!— Dar pofti]i în`untru… r`spunse ma[teraemo]ionat`.Intrând, dreg`torul o întreb`:— Ave]i fete, doamn`?— Sigur c` am – zise ea, ar`tându-i-le pe cele dou`surori vitrege.Atunci, trimisul împ`ratului ordon`:— Hai! Preg`ti]i-v` s` încerca]i condurul!În zadar se str`duir` îns` cele dou` tinere, c`cipicioarele lor erau prea mari ca s` încap` încondurul acela delicat.

142

145

Trimisul d`du s` plece, când o z`ri peCenu[`reasa într-un ungher; o chem` la el [i îi zise:— Încearc`-l [i tu!Ma[tera [i surorile izbucnir`:— Dar asta-i slujnica noastr`!Dreg`torul se împotrivi:— Nu are importan]`! Porunca împ`ratului nu poate finesocotit`: fiecare fat` din regat trebuie s` încerce pantoful!El o rug` pe copil` s` se apropie, îi puse condurul în picior [iv`zu c`-i venea de minune.

147

Cu to]ii r`maser` înm`rmuri]i, ne[tiind ce s` maicread`! Dar nu mic` le fu mirarea când Cenu[`reasa scoase dinbuzunar [i cel`lalt condur de cristal [i-l puse în picior. În clipa aceearochia s`r`c`cioas` a Cenu[`resei se transform` în ve[mântul bogatpe care îl purtase în seara balului. Cele trei femei o recunoscur` câtai bate din palme pe frumoasa de la bal [i, aruncându-i-se lapicioare, cerur` îndurare pentru purtarea lor urât`.

148

Cenu[`reasa, bun` la suflet cum era, le îmbr`]i[`f`r` pic`. Dup` aceea, pajii împ`ratului o conduser` la prin] careo g`si chiar mai frumoas` ca înainte. Nunta avu loc peste numaicâteva zile, iar Cenu[`reasa le lu` cu ea la castel [i pe surorile eivitrege, m`ritându-le cu doi nobili de la curte.{i a[a au tr`it ei ferici]i pân` la adânci b`trâne]i.

ILUSTRA]II DE

SEVERINO BARALDI

LEV TOLSTOI

Povestiri de

Tolstoi

Povestiri de

Tolstoi

150

Cerbul [i vi]a de viePe când încerca s` scape de vân`torii ce-i luaser` urma, un cerb seascunse în frunzi[ul des al unei vi]e de vie. Nici nu plecar` bine urm`ritorii s`i, c` el se [i apuc` s`-i pasc`frunzele. Vân`torii, v`zând frunzi[ul mi[cându-se, au în]eles c` prada ar puteafi ascuns` chiar sub nasul lor. A[adar, î[i luar` pu[tile [i traser`într-acolo, r`nind cerbul de moarte.Pe când î[i d`dea sufletul, animalul gândea în sinea lui:— A[a îmi trebuie dac` am vrut s` m`nânc frunzele care, cu pu]inînainte, mi-au salvat via]a.

151

Calul [i m`garulUn om avea odat` un cal [i un m`gar. Într-o zi, mergeau al`turi peacela[i drum.La un moment dat, m`garul, frânt de oboseal`, îi ceru ajutorcalului:— Te rog, calule, fii bun [i ia o parte din greutatea pe care o duc,c`ci eu de-abia m` mai ]in pe picioare.Calul nici nu vru s` aud`, a[a c` bietul m`gar, r`pus de oboseal`,c`zu [i muri pe loc.Atunci st`pânul îi puse calului în spinare toat` povara pe care oducea m`garul [i, pe deasupra, [i pielea acestuia.— Ce soart` amarnic`! se plânse calul. Când m-a rugat m`garul s`-lajut n-am vrut, iar acum trebuie s` car eu povara pe care o ducea,ba chiar [i pielea lui.

152

P`durarul [i duhul apeiI s-a întâmplat odat` unui p`durar s` scape în râu singurultopor pe care îl avea. Nec`jit, se a[ez` pe malul râului [i sepuse pe plâns. Din adâncurile întunecoase [i pline de mâl, duhul apei îl auzi [i,în]elegându-i necazul, i se înf`]i[`, ar`tându-i un topor de aur:— ~sta e toporul t`u?— Nu, nu-i `sta.Duhul se cufund` din nou în ap` [i ie[i la suprafa]` cu un toporde argint.— Atunci poate e `sta?— Nu, nici `sta nu e!Atunci duhul disp`ru înc` o dat` în str`fundurile înghe]ate [i îiaduse p`durarului toporul pierdut.Când îl v`zu, omul s`ri în sus de bucurie.

153

— Da, da, `sta e toporul meu!Duhul apei, uimit de cinstea nem`surat` a acestuia, îi d`rui dreptr`splat` [i celelalte dou` topoare.Fericit, omul se întoarse în satul s`u [i le povesti prietenilor cenoroc a dat peste el.Un alt p`durar, lacom de bog`]ii, dori [i el s`-[i încerce norocul [iî[i arunc` de bun`voie toporul în râu. Apoi, a[ezat pe mal, începus` se vaite cât îl ]inea gura. Duhul apei î[i f`cu apari]ia, ]inând înmân` un topor de aur:— ~sta e toporul t`u?— Da, întocmai! ~sta e!Îns` duhul, sup`rat de f`]`rnicia p`durarului [i dezam`git, hot`rîs`-l pedepseasc`: nu numai c` nu-i d`rui toporul de aur, dar nici pecel pierdut nu i-l mai înapoie.

154

CerbulUn cerb, ducându-se la pârâu s` se adape, î[i v`zu propriul chipoglindit în ap`.Mul]umit de ceea ce vede, începu s`-[i admire coarnele [i s` spun`cu mândrie:— Ce frumoase [i armonioase sunt, [i cât de r`muroase!Dar, când se uit` la partea din spate a corpului, î[i z`ri picioarelezvelte [i sub]iri.— În schimb, picioarele astea firave [i osoase nu sunt deloc potrivitecu trupul meu des`vâr[it…În timp ce st`tea el a[a pe gânduri, un leu s`ri din tufi[uri [i sen`pusti asupra lui cu un r`get fioros. Însp`imântat, cerbul o lu` lagoan` prin lumini[.

155

În câteva clipe picioarele îl purtar` departe [ileul cu siguran]` nu l-ar fi ajuns, de n-ar fi fostcoarnele care s`-i aduc` pieirea. Astfel, când cerbul ajunse în p`dure, coarnele ise încurcar` în crengile unui copac [i nu maiputu s` fug`. Nu lipsi mult [i leul puse laba pe el; bietulanimal, pe când î[i a[tepta moartea, se v`ita:— Prost am mai fost s`-mi nesocotescpicioarele, ele m-ar fi sc`pat, de n-ar fi fostcoarnele care s`-mi aduc` moartea.

156

Doi caiDoi cai mergeau pe acela[i drumducând fiecare câte un car. Primul cal tr`gea din greu, dar nud`dea semne de oboseal` [i nuse oprea nicio clip`. Al doilea, mai nep`s`tor, seodihnea cât mai mult, oprindu-setot timpul din mers. V`zând una ca asta, st`pânulmut` toat` greutatea în primulcar.Cel de-al doilea cal, care de-acumînainta f`r` povar`, tr`gând dup`el un car gol, îi râse celui dintâi în nas:— Ce-ai avut de câ[tigat c` ai

tras din greu? Nimic. Ba mai multai avut de pierdut, c`ci st`pânul]i-a m`rit povara [i tot pe tine os` te pun` s` munce[ti mai mult.Ajun[i îns` la cap`tul drumului,st`pânul zise:— De ce s` ]in eu doi cai dac`unul e de ajuns s`-mi caremarfa? N-ar fi mai nimerit s`-idau de mâncare celui dintâi, iarde al doilea s` m` descotorosesc,ca s` trag folos m`car din pielealui? {i f`cu întocmai cum a zis.

157

Corbul [i porumbelulEra odat` un corb care credea c` porumbeii, fiind hr`ni]i [i iubi]i deoameni, o duceau mult mai bine decât el. De aceea î[i vopsi într-una din zile penele în alb [i se strecur`într-un porumbar. La început porumbeii nu-[i d`dur` seama deîn[el`torie [i-l l`sar` s` intre. Odat` îns`, corbul, uitând unde seafl`, se puse pe cronc`nit, iar porumbeii îl alungar`.Atunci corbul se întoarse printre ai s`i. Ace[tia, neîncrez`tori dinpricina penelor lui albe, nici nu voir` s` aud` de el [i îl alungar` [iei la fel ca porumbeii.

158

Porumbelul [i furnicaO furnic`, împins` de sete, veni la râu s` [i-o astâmpere, dar, luat` deapele învolburate, fu gata-gata s` se înece. Un porumbel ce trecea peacolo cu o ramur` în cioc, v`zu primejdia care o p`[tea pe biatafurnic` [i-i arunc` r`murica s` se ]in` de ea. Astfel furnica reu[i s`scape cu via]`. Peste ceva timp, un vân`tor voia s` prind` porumbelul în la]. Furnica,plin` de recuno[tin]`, îl z`ri [i imediat se apropie de vân`tor,ciupindu-l de picior. Vân`torul a tres`rit, sc`pând din mân` la]ul, iar porumbelul reu[i s`ias` din capcan` [i s`-[i ia zborul.

159

{oimul [i coco[ulUn [oim dresat de st`pân venea s` se a[eze pe bra]ul lui ori de câteori acesta îl chema. Coco[ul, dimpotriv`, fugea îngrozit ori de câte orist`pânul se apropia de el.V`zând aceasta, [oimul îl mustr` pe coco[:— Ce nerecunosc`tori sunte]i voi, coco[ii! Alerga]i la st`pân doarcând v` r`zbe[te foamea. Noi, p`s`rile s`lbatice, îi purt`mrecuno[tin]`, fiindc` [tim c` el ne hr`ne[te; iar atunci când necheam`, nici vorb` s` fugim, ci ne a[ez`m chiar pe bra]ul lui.— P`i sigur! îi r`spunse coco[ul. Asta fiindc` voi n-a]i v`zut niciodat`vreun [oim ajuns friptur`, dar noi, coco[i la frigare, vedem zilnic.

VulpeaO vulpe fu prins` odat` într-o capcan` [i se str`duia în fel [i chip s`scape. Tot zb`tându-se, pân` la urm` izbuti, dar r`mase f`r` coad`. Ru[inat` peste m`sur` de acest cusur, se gândi s` le îndemne petoate cumetrele ei s`-[i taie cozile.— Dragele mele, de ce purta]i o greutate f`r` rost? Mai bine v-a]i t`iao dat` pentru totdeauna aceast` povar` netrebuincioas`.Una din vulpi o încol]i îns` pe cum`tra mincinoas`:— Dac` tu îns`]i ai mai avea „povara“ de care ne vorbe[ti, nu ne-aimai da un asemenea sfat.Atunci, vulpea r`mase f`r` cuvinte [i plec` ru[inat`.

160

Pescarul [i pe[ti[orulOdat` un pescar a prins în undi]` un pe[ti[or; când îl traseafar` din ap`, acesta îi zise:— Te rog, pescarule, arunc`-m` înapoi în ap`. Nu vezi câtsunt de mic? Ce-ai putea s` faci cu mine? În schimb, dac`m` arunci înapoi, o s` cresc [i o s` m` fac mai gustos, iarcând o s` m` prinzi din nou, s` vezi ce mul]umit o s` fii!Dar pescarul r`spunse:— Numai pro[tii leap`d` un bine m`runt acum, în n`dejdeac` vor avea parte de un bine mai mare mai târziu.

161

Lupul [i capraUn lup v`zu o capr` care se chinuia s` pasc` iarba de pe ostânc` pietroas` [i foarte abrupt`.— De ce te chinui atâta? o întreb` el, uitându-se în sus laea. Acolo e pu]in` iarb`, iar terenul e anevoios. De ce nucobori aici unde p`[unea-i neted` [i iarba din bel[ug?Capra st`tu pu]in pe gânduri [i apoi îi r`spunse:— Eu cred, lupule, c` nu de hrana mea te-ngrije[ti când m`chemi s` cobor, ci de-a ta!

162

Leul, m`garul [i vulpeaUn leu, un m`gar [i o vulpe hot`râr` într-o bun` zi s` plece la vân`toareîmpreun`. Vânar` ce vânar` [i, când sosi momentul s` împart` prada,leul îl rug` pe m`gar s` fac` el împ`r]eala cum se cuvine. Supus,m`garul a[ez` totul în trei p`r]i egale. Leul, v`zând una ca asta, seînfurie cumplit [i îl sfâ[ie pe m`gar.Apoi zise c`tre vulpe:— Mare netrebnic, m`garul! Împarte tu vânatul cum trebuie!{ireata vulpe a[ez` cea mai mare parte de vânat în gr`mada leului, iarpentru sine nu-[i opri decât o mic` parte.— Ei, a[a mai merge. Ia zi-mi cine te-a înv`]at s` împar]i atât de bine?— Îns`[i p`]ania m`garului – îi r`spunse vulpea cu viclenie.

163

Bâtlanul, pe[tii [i raculTr`ia odat` lâng` o balt` un bâtlan b`trân.El nu se mai sim]ea în stare s` alerge, ca s` prind` pe[ti, iarfor]ele îl p`r`seau pe zi ce trece. Cum foamea îl chinuia dince în ce mai tare, se gândi s`-i vin` de hac sl`biciunii prinviclenie.El le zise pe[tilor:— Dragi prieteni, v` pa[te o mare nenorocire – am auzit c`ni[te oameni vor s` sece balta, ca s` v` prind` pe to]i odat`.{i când te gânde[ti c` de partea cealalt` a muntelui se afl`o alta, cam micu]` ce-i drept, dar frumoas`! Dac` v-a[ duceacolo, v-a[ sc`pa pe to]i de n`past`. {i f`r` îndoial` c` v-a[ajuta, de n-a[ fi a[a b`trân [i bolnav.Pe[tii, speria]i de o asemenea veste, îl rugar` fierbinte pebâtlan s`-i duc` de partea cealalt` a muntelui.— Sunt prietenul vostru [i mi-e mil` de voi. Cum a[ puteas` v` las la nevoie? Am s` m` str`dui s` v` duc în cealalt`balt`, dar nu pe to]i odat`, ci pe rând, unul câte unul.

164

La auzul acestor cuvinte, pe[tiise bucurar` nespus; fiecare î[i dorea

s` fie el primul:— Ia-m` pe mine! Ba pe mine! se rugau

cu to]ii. {i a[a începu bâtlanul s`-[i duc` la bun sfâr[it în[el`toria.Lua pe[tii pe rând, îi purta în zbor de partea cealalt` amuntelui, [i apoi îi mânca, potolindu-[i foamea. Îns` unrac b`trân, care locuia [i el lâng` ele[teu, sim]i c` cevanu miroase-a bine [i vru s` se l`mureasc` singur.— Du-m`, te rog, [i pe mine în balta aceea.Bâtlanul îl lu` în cioc [i îl purt` în zbor deasupracâmpului. Tocmai când se preg`tea s`-i dea drumul,racul, care z`rise pe jos resturile de pe[te, strânse tare în cle[tii s`i gâtul bâtlanului [i-l sugurm`.Apoi se întoarse la hele[teu [i le povesti pe[tilorîn[el`toria acestuia.

165

Leul, ursul [i vulpeaUn leu [i un urs au g`sit odat` o bucat` de carne. Fiindc` nu reu[eau s` cad` laînvoial` cum s-o împart`, se luar` la har]`. {i atât de mult dur` cearta lor, încât la sfâr[itc`zur` amândoi la p`mânt, vl`gui]i de puteri.O vulpe mai [ireat`, care îi pândise pân`atunci, ie[i din ascunzi[ul ei [i înh`]` bucata de carne, fugind mul]umit`.

166

B`trâna [i lupulUn lup înfometat se tot învârtea de ceva timp în c`utarede hran`. Într-o zi, ajunse el la marginea unui sat. Acolo,dintr-o cas`, auzi un plânset de copil [i glasul buniciicare îl lini[tea:— Nu mai plânge, dragul meu! N-o s` te m`nânce lupul.Numai s`-ndr`zneasc` s` se-apropie [i imediat îi venimde hac!— Fir-ar s` fie! Pare-se c-am nimerit într-un sat demincino[i, unde una se spune [i alta se face – bomb`nilupul.{i astfel, înfometat [i mort de frig cum era, plec` [i nu semai întoarse niciodat`.

167

Iepurii [i broa[teleÎntâlnindu-se odat` iepurii la sfat,începur` s` se plâng` de via]a pecare o duceau:— Oamenii, câinii, vulturii [i oricealt` jivin`, cu to]ii ne vâneaz` [ibag` spaima în noi. Decât s`trìm în fric` [i nelini[te, mai binene omorâm. Prieteni iepuri,haide]i cu to]ii s` ne înec`m!Pornir` deci împreun` spre lac,ca s` pun` cap`t nefericitei lorvie]i. Broa[tele, care st`teau ascunse înmâl, printre ierburi, cum îi auzir`venind, se aruncar` numaidecâtîn ap`, mai mult moarte de

spaim` decât vii. V`zând aceasta,iepurele cel mai iste] dintre to]ijudec` mai limpede [i,întorcându-se spre ai sì, le zise:— Sta]i pe loc! A[tepta]i!Gândindu-m` mai bine, nu credc` via]a noastr` este mai readecât a tuturor celorlalte animale!De pild`, uita]i-v` la broa[te, eletrebuie s` duc` un trai mult mairù, dac` se tem chiar [i de noi.

168

Calul [i st`pânii s`iUn gr`dinar avea odat` un cal pe care îl muncea din zori [i pân`-n sear`, dar nutre] nu-i d`dea mai deloc. Fiind sleit de oboseal` [i înfometat, calul se ruga în fiecare zi laDumnezeu s`-i dea alt st`pân.Ruga sa fu auzit` [i, în câteva zile, st`pânul îl vându unui olar. La începutse bucur` de veste, dar peste pu]in timp î[i d`du seama c` munca era maigrea [i mai obositoare decât fusese la gr`dinar. Astfel, bietul animal, cuultimele puteri, se rug` la Dumnezeu s`-i dea un st`pân mai bun.În scurt timp, olarul îl vându unui t`b`car.Cum intr` în curtea t`b`c`riei, calul v`zu, întinse la uscat, pieile altor cai.Atunci, cu p`rere de r`u în glas, strig`:— Nenorocitul de mine! Nu era mai bine s` fi r`mas eu cu st`pânul meucel dintâi? Abia acum îmi dau seama c` nu pentru munc` am fost vândut,ci pentru pielea mea.

169

}`ranul [i pepeniiUn ]`ran se duse într-o noapte s` fure pepeni din ograda unuigr`dinar.În timp ce se târa pe burt`, ca s` ajung` la pepeni, el segândea în sinea lui:— Dac` o s` izbutesc s` fur un sac plin, o s`-i pot vinde [i, cubanii lua]i, o s` cump`r o g`in`. G`ina va face o groaz` deou`, le va cloci [i din ele vor ie[i pui. Apoi o s` vând puii [i os` cump`r o scroaf` gras` [i s`n`toas` care-o s` fete maimul]i purcei. Purceii o s`-i duc la târg [i, cu banii lua]i pe ei, os`-mi iau o iap`. Iapa o s` fac` la rândul ei mânji pe care-o s`-i vând [i-o s`-mi cump`r o cas` cu o gr`din` mare de jurîmprejur. Iar în gr`din` voi s`di pepeni, dar cusiguran]` n-o s` fiu atât de nes`buit s` las pecareva s` mi-i fure.

170

O s` pun paznici de veghe, ba mai mult, eu însumi o s` stau la pând`. O s` fiu cu ochii în patru [i o s` le spun paznicilor:— Hei, s`ri]i!Pe când visa el a[a prins în mrejele închipuirii, uit` c` se afla în ograda gr`dinarului, [i strig` cât putu de tare:— Hei, s`ri]i!Paznicii îl auzir` [i într-o clip` îl prinser` [i îi d`dur` o mam` de b`taie sor` cu moartea.

171

Doi negustoriUn vânz`tor de fier vechi, care trebuia s` plece ovreme cu niscaiva treburi, î[i încredin]` marfa unuinegustor bogat. La întoarcere se duse la acesta s` iaînapoi ce-i l`sase în grij`, dar negustorul, carevânduse marfa [i pusese mâna pe bani, încerc`s`-l p`c`leasc`:— Când o s` auzi ce nenorocire s-aîntâmplat, n-o s`-]i vin` a crede!— Ce vrei s` spui? zise bietul vânz`tor.— {oarecii ]i-au ros marfa pân` laultimul gram, [i n-a mai r`mas nimicdin ea. Vino în magazia mea [i-ai s`vezi cu ochii t`i!— Te cred pe cuvânt. {tiu [i eu c`[oarecii rod fier de când s-a pomenit.R`mâi cu bine!{i, zicând acestea, plec`. Dup` ce ie[i din casa mincinosului,vânz`torul îl z`ri pe fiul acestuia jucându-sepe strad`. Îl mângâie, îl lu` în bra]e [i îl duseacas` la el. A doua zi, cei doi se întâlnir`, iar negustorul cel bogat,cu lacrimi în ochi, îi povesti celuilalt de nenorocireacare se ab`tuse asupra familiei sale, întrebându-l dac`nu cumva auzise ceva de copil.

172

— Ba sigur c` da! r`spunsevânz`torul. Ieri, când ie[eam dela tine, am v`zut un uliu care s-an`pustit asupra fiului tù [i l-aînh`]at.— Tu râzi de mine? Ulii nur`pesc copii, a[a ceva nu s-av`zut, nici nu s-a auzit vreodat`.Cum îndr`zne[ti s`-]i ba]i joc demine? zise negustorul.— Dar nu-mi bat joc de tine.Dac` [oarecii pot s` road`cincisprezece chintale de fier, nuv`d ce-i de mirare ca un uliu s`fure un copil.— Am min]it când ]i-am spus c`[oarecii ]i-au mâncat fierul. L-amvândut eu, dar am s` ]i-l pl`tescpân` la ultimul b`nu], ba o s`-]idau chiar dublu fa]` de cât amluat pe el.— Pì dac` e a[a – adùg`vânz`torul de fier –, nici uliul nu]i-a furat copilul [i am s` ]i-l dauînapoi.

173

}arul [i [oimulÎn timpul unei partide de vân`toare, ]arul î[i trimise [oimul preferatpe urmele unui iepure, iar el îl urm`ri c`lare. {oimul prinse iepurele [i]arul mul]umit îl în[f`c`. Apoi se urc` din nou în [a [i porni s` cauteap` ca s`-[i astâmpere setea. Ajunse în cele din urm` la poalele uneistânci pe care se prelingea apa, pic`tur` cu pic`tur`. }arul lu` unpotir [i îl puse sub fântâni]`. Când acesta se umplu, [oimul ce st`teape bra]ul s`u, d`du brusc din aripi [i r`sturn` apa. }arul puse potirulla loc [i a[tept` iar s` se umple, apoi îl duse la gur` s` bea. Din nou[oimul fâlfâi din aripi [i v`rs` toat` apa pe jos. }arul î[i umplu înc` odat` potirul, iar [oimul i-l v`rs` pentru a treia oar`.

174

Ie[indu-[i din fire, ]arul în[f`c` pas`rea [i o izbi cu puterede-o stânc`, iar s`rmana muri.În clipa aceea, servitorii ]arului îl ajunser` din urm`, iar unuldin ei se duse la fântân` s` umple potirul.Se întoarse înapoi cu mâna goal`.— Apa din fântâna asta nu e bun`. Un dragon [i-a v`rsat înea veninul, otr`vind-o. M`ria Ta, de n-ar fi fost [oimul s`-]iverse potirul, acum ai fi mort.Auzind una ca asta, ]arul regret` amarnic ceea ce a f`cut [izise:— Nemeritat` pedeaps` i-am dat [oimului meu; el mi-a salvatmie via]a, iar eu, drept r`splat`, l-am omorât.

175

Cocorul [i barzaUn ]`ran b`g` de seam` c` niscaiva cocori îi stricau recolta. El sehot`rî s`-i prind` întinzând-le plase. Reu[i s` apuce în la] câ]ivacocori [i, al`turi de ei, o barz`.— D`-mi drumul, te rog – îi spuse barza ]`ranului – eu n-am nimicde-a face cu cocorii. Vezi bine c` sunt de alt soi: mai frumoas`, maigra]ioas`, demn` de respect. Sunt de neam ales [i am cuibul chiarsub strea[ina casei tat`lui t`u. Uit`-te mai bine la penele mele [i o s`vezi c` nu te mint!}`ranul îi r`spunse:— Îmi pare r`u, dar al`turi de cocori te-am prins, al`turi de ei o s`sfâr[e[ti.

176

ILUSTRA]II DE

SEVERINO BARALDI

JACOB [I WILHELM GRIMM

Alb`-ca-Z`pada [i

cei [apte pitici

Alb`-ca-Z`pada [i

cei [apte pitici

A fost odat` ca niciodat`, într-un castelfermecat, o împ`r`teas` care st`tea în fa]a ferestrei [icosea.Era în toiul iernii, iar fulgi mari de z`pad`, u[ori ca ni[tepene, c`deau din înaltul cerului.{i cum privea împ`r`teasa plin` de încântare ninsoareacea deas`, se întâmpl` s` se în]epe la un deget cu acul [itrei pic`turi de sânge c`zur` în z`pad`. Atât de frumos sevedea ro[ul sângelui pe albul z`pezii, încât împ`r`teasaî[i spuse în sinea ei:— Ce n-a[ da s` am o feti]` cu piele alb` ca z`pada, buzero[ii ca sângele [i p`r negru ca abanosul!

178

Nu trecu mult timp [i împ`r`teasa n`scu o feti]` alb` cum e z`pada, cu buzele ro[ii precum sângele [i p`rul negru, c`reia îi puser` numele Alb`-ca-Z`pada.Îns`, dup` ce o aduse pe lume, blânda împ`r`teas` muri.

179

Cum trecu anul, împ`ratul î[ilu` alt` so]ie. Aceasta era îns` pe cât defrumoas`, pe atât de trufa[` [i de mândr`;nici în ruptul capului n-ar fi îng`duit s` oîntreac` alta în frumuse]e.

Avea o oglind` fermecat` pe care oîntreba în fiecare diminea]`:— Oglind` din perete, oglinjoar`, cine ecea mai frumoas` din ]ar`?{i oglinda îi r`spundea:— M`ria Ta, în tot ]inutul nu e alta maifumoas` decât tine.Auzind-o, împ`r`teasa era nespus defericit`, fiindc` oglinda spunea numai [inumai adev`rul.

181

Vezi îns` c` Alb`-ca-Z`pada cre[tea [i sef`cea pe zi ce trece mai frumoas` [i într-o diminea]`,ducându-se împ`r`teasa în fa]a oglinzii, aceasta îir`spunse:— M`ria Ta, cea mai frumoas` din regat este acum Alb`ca Z`pada, fata împ`ratului.La auzul acestor vorbe, împ`r`teasa se f`cu verde deciud` [i din acea clip`, începu s` o urasc` de moarte peAlb`-ca-Z`pada din pricina frumuse]ii ei.{i atât de tare o ura, c` nu mai avea pic de lini[te.

În cele din urm`, chem` la ea un vân`tor [i îiporunci:— Ia-o pe Alb`-ca-Z`pada [i du-o în p`dure,cât mai departe de castel! Iar când ai ajuns îninima p`durii, omoar-o [i adu-mi inima ei, cadovad` c` mi-ai împlinit porunca!

183

Vân`torul se supuse [i o duse peAlb`-ca-Z`pada în p`dure.Dar tocmai ce se preg`tea s` scoat` cu]itul s` oomoare, c` fata cu ochii în lacrimi începu s`-lroage fierbinte:— Bunule vân`tor, fie-]i mil` de mine [i las`-m` s`tr`iesc! O s` fug departe, dincolo de cei [aptemun]i, [i o s` m` ascund în codrii s`lbatici, iar lacastel n-o s` m` mai întorc niciodat`.

184

Vân`torului i se f`cu mil` [i nu-l l`s` inima s-o omoare.Tulburat pân` în adâncul sufletului, îi spuse:— Fugi, fugi cât mai departe, fat` frumoas`!Omului i se lu` o piatr` de pe inim` c` n-a trebuit s`-i iavia]a.{i, ca dovad` c` a împlinit porunca împ`r`tesei, ucise unporc mistre], care trecea pe acolo, [i îi duse inima lacastel.

185

|n tot acest timp, Alb`-ca-Z`pada, singur` [isperiat`, se afunda din ce în ce mai mult în p`durea deas`,dar pân` [i fo[netul frunzelor îi înghe]a sângele în vene!Fugind printre h`]i[uri [i spini, se împiedica [i c`dea, apoise ridica [i o lua din nou la fug`. Îi era fric` de animaleles`lbatice care se apropiau de ea, de[i acestea nu-i f`ceauniciun r`u.Dar, în cele din urm`, spre sear` z`ri o cas` mic` de tot încare intr`; acolo toate lucrurile erau mici [i ginga[e, darcurate [i bine orânduite.

186

În`untru se afla o m`su]` cu [apte sc`unele. Pe mas` erau [apte farfuriu]e, [apte p`h`rele [i [apte tacâmuri mici, iar de-a lungul unuiperete erau în[irate [apte p`tu]uri. Fiindu-ifoame, Alb`-ca-Z`pada mânc` pu]in din toatecele [apte farfuriu]e, mu[c` din toate cele [aptepâinici [i, ca s`-[i astâmpere apoi setea, sorbicâte o guri]` de vin din toate cele [aptep`h`rele.

187

Dup` aceea se gândi s` seodihneasc` pu]in în primul p`tu], dar acesta eraprea mic; al doilea – prea tare; al treilea – preamoale; [i tot a[a pân` ajunse la cel de-al[aptelea atât de obosit`, c` se trânti în el [iadormi de-a curmezi[ul.Pe înserate sosir` [i st`pânii c`su]ei: [apte piticice s`pau mun]ii în cùtare de aur [i diamante.Ajungând ei înùntru [i aprinzând cele [aptefelinare, î[i d`dur` numaidecât seama c` cinevaintrase acolo cât timp fuseser` pleca]i.Primul pitic spuse:— Cine a stat pe scùnelul meu?Al doilea urm` [i el:— Cine a mâncat din farfuriu]a mea?Al treilea:— Cine a mu[cat din pâinica mea?Al patrulea:— Cine a folosit furculi]a mea?Al cincilea:— Cine a tìat cu cu]ita[ul meu?Al [aselea:— Cine a mâncat cu linguri]a mea?{i al [aptelea:— Cine a bùt din p`h`relul meu?Apoi, uitându-se în jur, v`zur` c` dormea cinevaîn p`tu]urile lor.

188

Cu to]ii ridicar` cele[apte felinare, ca s` lumineze maibine, [i o v`zur` pe… Alb`-ca-Z`pada.— O, ce minun`]ie de fat`! strigar` eiîn cor [i, ca s` n-o trezeasc` dinsomn, renun]ar` s` mai doarm` lalocurile lor în noaptea aceea.A doua zi de diminea]`, Alb`-ca-Z`pada se trezi [i se sperie foartetare v`zându-i pe cei [apte pitici.Ace[tia îns` îi zâmbir` [i o întrebar`cu blânde]e:

— Cum te cheam`?— M` numesc Alb`-ca-Z`pada,r`spunse ea.— {i cum de-ai ajuns la c`su]anoastr`? o mai întrebar` ei, curio[i.Alb`-ca-Z`pada le povesti cumîmp`r`teasa, mama ei vitreg`, îiordonase vân`torului s-o omoare,dar acesta o l`sase în via]`. Apoi lespuse cum a mers toat` ziua prinp`dure pân` când, pe înserat, a sositla c`su]a lor.

190

Atunci piticii îi ziser`:— N-ai vrea s` r`mâi la noi?Aici n-o s` duci lips` de nimic[i o s` fii la ad`post.— Ba vreau! r`spunse Alb`-ca-Z`pada [i r`mase cu ei.

191

|n fiecare diminea]`, cei [apte piticise duceau în mun]i dup` aur [i diamante.Înainte s` plece, îi spuneau mereu Albei-ca-Z`pada:— Fere[te-te de ma[ter`, c`ci n-o s` treac`mult pân` o s` afle c` te ascunzi la noi. S` nudeschizi u[a nim`nui!Alb`-ca-Z`pada îi încredin]a de fiecare dat` c`nu va primi pe nimeni în cas` [i, dup` cer`mânea singur`, se apuca de cur`]enie, desp`lat [i cusut. Seara, la întoarcere, piticiig`seau mâncarea aburind pe mas`.

192

A[a cum b`nuiser` piticii, într-o zi împ`r`teasa,care nu mai avea acum nici urm` de îndoial` c`este cea mai frumoas` din toat` împ`r`]ia, seduse la oglind`:— Oglind` din perete, oglinjoar`, cine e cea maifrumoas` din ]ar`?Oglinda îi r`spunse:— În tot ]inutul nu-i alta care s-o întreac` peAlb`-ca-Z`pada, fata împ`ratului, de o mie de orimai frumoas` decât tine. Vesel` [i fericit` tr`ie[tetocmai în mun]ii îndep`rta]i, în c`su]a celor [aptepitici.

193

Auzind cuvinteleacestea, împ`r`teasa mai c` nucr`p` de ciud`. {i fiindc` oglindan-avea cum s` mint`, î[i d`duseama c` vân`torul nu-iîndeplinise porunca, iar Alb`-ca-Z`pada era înc` în via]`. Atunciea începu s` se fr`mânte,gândindu-se cum s` scape decopil`.

În cele din urm` se preschimb`într-o b`trân` [i, îmbr`când haine de precupea]`, trecu p`durea [icei [apte mun]i, pân` la casapiticilor. Cioc`ni la u[` zicând:— Marf` frumoas` de vânzare,cing`tori colorate!Alb`-ca-Z`pada se uit` pe geam,dar precupea]a nu-i d`du nimicde b`nuit.

194

Deschise u[a, o chem` înùntru[i cump`r` o cing`toarefrumoas` pe care baba se oferi sì-o lege la brâu. Dar o încinse a[ade tare, c` fetei i se tìer`suflarea [i c`zu ca moart`.Seara, când se întoarser` piticii,o g`sir` z`când la p`mânt [i sesperiar` grozav, crezând c` numai trìe[te.

Îns`, pe când o ridicau, v`zur`cing`toarea ce-o strângea [i otìar`. Cât ai clipi din ochi,Alb`-ca-Z`pada prinse a sufladin nou [i le povesti p`]ania.Atunci piticii ziser`:— Nu putea fi alta decâtîmp`r`teasa! Fii cu luare-aminte[i nu mai deschide u[a câtsuntem pleca]i!

195

Cum se întoarse lacastel, împ`r`teasa se duse glon] laoglinda fermecat`, iar aceasta îir`spunse pe dat`:— În tot regatul nu-i alta care s-oîntreac` pe Alb`-ca-Z`pada, fataîmp`ratului, care e de o mie de ori maifrumoas` decât tine. Vesel` [i fericit`,ea tr`ie[te tocmai în mun]iiîndep`rta]i, în c`su]a celor [apte pitici.St`pânit` de furie, împ`r`teasaînmuie în otrav` un pieptene, sepref`cu din nou într-o b`trân` [itravers` înc` o dat` cei [apte mun]i,pân` la c`su]a piticilor, unde începus` strige:— Piepteni, piepteni pentru fetefrumoase!Curioas`, Alb`-ca-Z`padaîntredeschise u[a, iar precupea]a seoferi s-o pieptene chiar ea.

196

Nici nu-i trecu bine piepteneleotr`vit prin p`r, c` Alb`-ca-Z`padase [i în`lbi la fa]` [i c`zu f`r`sim]ire.Când se întoarser` piticii,numaidecât g`sir` piepteneleotr`vit [i i-l scoaser` din p`rzicând:— B`trâna care vindea piepteni nuputea fi alta decât împ`r`teasa.{i o pov`]uir` din nou:

— Fii cu b`gare de seam` [inu mai deschide nim`nuicât suntem pleca]i!

197

|ntre timp, ajungând la castel, împ`r`teasa alerg`de-a dreptul la oglinda fermecat`. {i nu mic` îi fi mirarea când oauzi din nou spunând:— În tot regatul nu-i alta care s-o întreac` pe Alb`-ca-Z`pada,fata împ`ratului, care e de o mie de ori mai frumoas` decât tine.Vesel` [i fericit`, ea tr`ie[te tocmai în mun]ii îndep`rta]i, înc`su]a celor [apte pitici.Tremurând de mânie, împ`r`teasa strig`:— Alb`-ca-Z`pada trebuie s` moar`, chiar de-ar fi s` pl`tescmoartea ei cu pre]ul vie]ii mele!

Ea se duse într-o odaie secret`, unde, cu ajutorul uneivr`ji, f`cu o frumuse]e de m`r jum`tate alb, jum`tatero[u… [i otr`vit. Oricine ar fi mâncat din el, fie [i numaio înghi]itur`, ar fi murit pe loc. Apoi puse m`rul într-unco[, printre alte mere rumene, se preschimb` într-o]`ranc` b`trân` [i trecu din nou p`durea [i cei [aptemun]i pân` ajunse la c`su]a piticilor, unde cioc`ni la u[`.

199

Alb`-ca-Z`pada se uit` pe fereastr` [i spuse:— N-am voie s` deschid nim`nui.— Dar sunt a[a de obosit`. Las`-m` s` intru m`car s` m` odihnesc! o rug` ]`ranca.F`cându-i-se mil`, Alb`-ca-Z`pada îi deschise, iar b`trâna îi d`du un m`r drept r`splat`.— Nu pot s`-l primesc! zise Alb`-ca-Z`pada.Atunci ]`ranca zise:— S`-l facem pe jum`tate !{i t`ie m`rul pe din dou`, [i mu[c` din partea alb`, f`r`s` se ating` de cea ro[ie, otr`vit`. Atunci, Alb`-ca-Z`padanu se putu ab]ine [i gust` bucata mai ar`toas`.

200

Otrava î[i împlini numaidecât menirea, [i copila c`zula p`mânt ca moart`.Nemiloasa împ`r`teas` spuse râzând batjocoritor:— Acum piticii chiar c` n-o s` te mai poat` învia!{i cum se întoarse la castel, se duse drept la oglindafermecat`, care îi r`spunse:— M`ria Ta, tu e[ti cea mai frumoas` din ]ar`!Abia acum împ`r`teasa î[i c`p`t` lini[tea.

201

Seara, piticii o g`sir` peAlb`-ca-Z`pada f`r` suflare [i încercar` s` oreaduc` în sim]iri: îi desf`cur` cing`toarea de labrâu, o piept`nar`, dar zadarnic. Cu durere însuflet, piticii f`cur` un sicriu de cle[tar [i scriser`pe el cu litere de aur: Alb`-ca-Z`pada, fiicaîmp`ratului; cu lacrimi în ochi, se puser` pe veghe.Sicriul fu în cele din urm` a[ezat într-un col] alp`durii.Într-o zi, un prin] trecu pe acolo, [i se opri s-opriveasc` pe Alb`-ca-Z`pada, fermecat defrumuse]ea ei. El le zise piticilor:— Da-]i-mi mie sicriul acesta; v` dau în schimborice v` pofte[te inima.— Nu-l d`m nici pentru tot aurul din lume!r`spunser` ei.— Atunci da-]i-mi-l în dar! îi rug` el. Simt c` nupot s` mai tr`iesc f`r` Alb`-ca-Z`pada. O s` amgrij` de ea [i-o s-o cinstesc întocmai cum secuvine unei fete de împ`rat.Piticilor li se f`cu mil` [i-i d`dur` prin]ului sicriul,iar acesta le porunci servitorilor s`-l poarte peumeri pân` la castel. Pe drum ace[tia seîmpiedicar` de o buturug` [i, din pricinazdruncin`turii, Albei-ca-Z`pada îi s`ri din gâtbucata de m`r otr`vit. Pu]in câte pu]in, ea î[i veniîn fire. Când deschise ochii, îl v`zu pe prin].— Unde sunt? întreb` mirat`.

202

204

— E[ti în siguran]` al`turi de mine – îi r`spunse prin]ul.Apoi îi povesti ce i se întâmplase [i, la sfâr[it, ad`ug`:

— Mi-a[ dori s` fii so]ia mea!Alb`-ca-Z`pada primi bucuroas`.

Ei f`cur` o nunt` de i se duse vestea, iar printre invita]i se nimeris` fie [i împ`r`teasa cea nemiloas`. Când v`zu c` preafrumoasa

mireas` a prin]ului nu era alta decât Alb`-ca-Z`pada, fugi deciud` unde v`zu cu ochii [i nimeni nu mai [tiu nimic de soarta ei.

Pove[ti fermecate cu elfi, pitici [i zåne

MAGGIORINA CASTOLDI

ILUSTRA]II DE

PIERO CATTANEO

Prin]ese [i piticiPrin]ese [i pitici

Ai v`zut vreodat` o cirea[` albastr`? Euam v`zut odat` una în vis. Atârna de-o ramur`, deasupracapului meu, [i vântul o leg`na înceti[or. Când am întinsîns` mâna s-o culeg, deodat` m-am cufundat într-un altvis: de ast` dat`, mi se p`rea c` plutesc într-o mare denori albi, pufo[i… N-am mai v`zut niciodat` cirea[aalbastr`, n-am putut s-o ating.A reu[it, în schimb, Matei, un tân`r gr`dinar, care locuiaîntr-un or`[el de la poalele unui munte înalt, cu pisculve[nic înz`pezit.Luna rotund` [i galben` ca un b`nu] de aur luminagr`dina lui Matei a[a de tare, c-ai fi putut crede c` e zi.De jur-împrejur, totul era lini[tit, iar Matei c`scând se

Cirea[a albastr`

206

gândea c-ar fi mai bine s` intre în cas`. Î[i plimbaprivirea de la zid la cire[ul înc`rcat de fructe coapte,z`bovind din când în când asupra unei ramuri mai joase,pe care o rupsese un ho] cu o sear` înainte.— Dac` se mai întoarce tic`losul, o s` am eu ac decojocul lui! î[i spunea tân`rul în gând. O s`-l înv`] euminte cum trebuie s` te por]i cu ce-i al altuia!Timpul se scurgea încet.Deodat` auzi un zgomot u[or. Privi înspre zid, [i cev`zu?… V`zu o umbr` mohorât` desprinzându-se dinîntunericul nop]ii [i s`rind sprinten` deasupra uneibrazde de spanac. Era o umbr` micu]`, înalt` cam devreo jum`tate de metru, care înainta pe furi[, cu pa[irepezi, spre cire[.Ho]ul, încurajat de lini[tea care domnea în jurul s`u, olu` deodat` la fug` [i dintr-un salt ajunse în cire[ [iîncepu s` culeag` fructele unul câte unul, privindu-leatent în lumina lunii înainte de a le îndesa în gur`.{i, din când în când, mai cânta:

Asta este coapt`, asta mie-mi place,Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace

Matei tremura de furie:— Stai c`-]i ar`t eu ]ie! zise printre din]i, strângând înmân` o bât` zdrav`n` pe care o g`sise chiar în ziuaaceea. S` vezi ce-o s`-]i mai dau pe cocoa[`, de-o s` ]iiminte cum m` cheam` cât oi tr`i!Mogâldea]a din cire[ continua s` cânte:

Asta este coapt`, asta mie-mi place,Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace.

207

Pe Matei îl cam mâncaupalmele, dar nu se mi[ca din loc. Deodatàuzi o bufnitur`: omule]ul c`zuse dincopac, dar nu p`]ise nimic. Ba dimpotriv`,râdea [i s`rea ca un apucat, ]inând înmân` un obiect mic ce r`spândea în jur olumin` alb`struie.— Ha-ha-ha! râdea mogâldea]a [i cântacu voce ascu]it`:— Pân-am cùtat, noaptea s-a sfâr[itCirea[-alb`struie, totu[i te-am g`sit!Râdea, cânta [i ]opìa, [i atât de mare îiera bucuria, încât uitase s` se maifereasc`. Atunci Matei ie[i din ascunzi[ullui [i-i smulse cirea[a din mân`. Acestaizbucni în lacrimi de ciud` [i sup`rare.

208

Iar când sim]i [i bastonul pe spinare,începu s` strige ca din gur` de [arpe:— Au! Au! Fie-]i mil`!— }ine! Astea-s pentru ramura pe care ai rupt-oazi-noapte.— Fie-]i mil`, om cinstit! Au! Au!— S`-mi pl`te[ti cire[ele pe care le-ai furat!— Pân` la ultima!Atunci Matei l`s` bastonul din mân` [i înh`]` debra] ciudata f`ptur` care plângea [i se v`ita. Eraun pitic cu un nas urât, plin de negi.

209

Corpul s`usub]irel era înf`[urat într-omanta de pânz` cu p`tr`]elero[ii [i verzi.— D`-mi banii [i car`-te! îiporunci gr`dinarul cu voceaspr`.Piticul scutur` din cap:— N-am bani, zise el, dar, dac`îmi dai înapoi cirea[a albastr`,pot s`-]i dau o sut` de bani deaur.— Ce glum` mai e [i asta?bomb`ni Matei, încruntându-se.— Nu e nicio glum`, r`spunsepiticul, coborând vocea în chipmisterios. Cirea[a din mâna ta efermecat`: cel care o are poates`-i cear` orice, [i nu e dorin]`s` nu i-o împlineasc`. Poate s`cear` aur, podoabe, faim`,mânc`ruri alese, case [i palate…D`-mi cirea[a [i o s`-]i dau unsac cu bani de aur cât ai clipi dinochi… sau chiar doi saci, dac`nu te mul]ume[ti cu unul.

N`ucit, Matei deschise palma [iprivi cu aten]ie cirea[a. Înlumina lunii, coaja era albastr`,lucioas` [i str`vezie ca apa. Înmijlocul ei nu se z`rea niciunsâmbure, ci o lumin` slab`,misterioas`, care din când încând pâlpâia.— O, ce neobi[nuit` e cirea[aasta! Ce ciud`]enie! repetaîntruna Matei. Deodat` t`cuv`zând c` piticul nu-[i mai luaprivirea de la cirea[`.— Un lucru s`-]i intre bine încap, spuse tân`rul lini[tit. Nu[tiu dac` m-ai min]it sau nu, darcirea[a oricum e a mea, fiindc`în gr`dina mea s-a copt.Spune-mi dar ce trebuie s` facca s`-mi împlineasc` dorin]ele,iar eu în schimb o s`-]i daudrumul.

210

Cât mai plânse piticul! }ip`, strig`, se rug` cuvoce plâng`rea]`, doar-doar va primi înapoi cirea[a, dar Mateinu se l`s` înduplecat; ba chiar, amenin]ându-l cu o nou`b`taie, îl f`cu s` vorbeasc`:— Strânge cirea[a între degetul mare [i ar`t`torul mâiniistângi, iar apoi gânde[te-te la ce î]i dore[ti – zise acesta încet.

Tân`rul privi în jurul lui [i,v`zând o tuf` de trandafir

care se uscase în timpuliernii, î[i dori ca planta s`înverzeasc` din nou [i s`

se umple de flori.

211

Imediat seva începuiar s` curg` în ramurile seci [ive[tejite, ce se acoperir` defrunze [i de trandafiri mari, albi.Unii îmbobocir`.Ramurile cre[teau acoperindbrazdele [i întinzându-se în toatep`r]ile.

212

Parfumul puternic al florilorînmiresma aerul, urcând pân` lastelele ce priveau minunea dinînalt.— {i acum? întreb` Matei,v`zând c` planta continua s`creasc` amenin]ând grâul s`ditîn spatele casei.— Acum, zise piticul, între unhohot [i un suspin, trebuie s`spui:

Cirea[` albastr`,Mic` [i ginga[`, E bine a[a,Nu, da, nu, da.

Tân`rul repet` formula fermecat`[i imediat trandafirul se opri dincre[tere.— Nu-i r`u, zise Matei mul]umit.Apoi ad`ug` cu fa]a c`tre pitic:— Bravo! Ai fost cinstit! Acumia-]i t`lp`[i]a [i s` nu te mai v`dvreodat`.Mogâldea]a se îndep`rt`înceti[or, cu fruntea plecat`; suizidul anevoie, se cl`tin` pu]in,apoi se întoarse în noaptea dincare venise.

Zorii sosir` pe nesim]ite. Luminazilei, p`trunzând prin ferestrelec`su]ei s`r`c`cioase a lui Matei,îl g`si pe acesta în buc`t`rie înfa]a cove]ii, goal` cu o zi înainte,dar care acum d`dea pe dinafar`de pâinici, cornuri, pr`jituriumplute cu crem` [i tarte cufructe zaharisite. O raz` de soarelumin` cirea[a albastr`, pe caregr`dinarul o ]inea între degetulmare [i ar`t`torul mâinii stângi.O pas`re neobi[nuit`, a[ezându-sepe pervazul ferestrei, îl auzispunând urm`toarele cuvinte:

Cirea[` albastr`,Mic` [i ginga[`,E bine a[a,Nu, da, nu, da.

213

— Ce nenorocire!A înnebunit gr`dinarul! ciripi ea [i î[i lu` zborul. În toat` buc`t`ria se sim]ea mirosde pâine cald`. Matei a[ez` pemas`, una lâng` cealalt`,bun`t`]ile din covat`, apoi î[i tìeo felie de pr`jitur` [i o mânc` cupoft`. Pe urm`, fiind obosit, seduse la culcare [i dormi pân` laapusul soarelui. Chiar [i în somnbìatul strângea în mâna stâng`Norocul întruchipat de o cirea[àlbastr`.

— Cip, cip… Al cui e palatul acelacare str`luce[te ca soarele?întreb` o pas`re strìn` delocurile acelea, pe o salcieb`trân` ce suspina la margineaunei b`l]i, oglindindu-[i ramurilepalide în ap`.— E a unui om care-a reu[it sàpuce Norocul de-un picior – setângui salcia. Se nume[te Matei,cu zece ani \n urm` nu era decâtun biet gr`dinar. Via]a i s-aschimbat de pe-o zi pe alta, iaracum doarme în cear[afuri de

bumbac [i poart` numai haine din lân`. Iarna, pe când vântulînghe]at din Nord îmi scutur`ramurile, [i ploaia îmi love[teneîncetat trunchiul br`zdat, focularde în toate camerele din palatulsù, iar el st` fericit la c`ldur`,înconjurat de bog`]ii… }i se parecinstit` soarta, pas`rea mea?— Cip, cip… Dreptatea nu-i pentrucei din lumea asta… iar invidia eun mare p`cat – rosti pas`rea,luându-[i zborul.

215

Se a[ez` pe un pisc,nu departe de unde v`zu câmpuriarate cu mìestrie, gr`dini înflorite,ogr`zi [i livezi roditoare.— Ale cui sunt p`mânturileacestea? întreb` pas`rea pe unmelc.— Suuunt aleee unui ooom penume Maaattei, r`spunse acesta cu lentoarea lui obi[nuit`. Daaac`vreeei, î]i vooi spuneee pooovestealuui…— Nu, nu, te rog! îl întrerupsepas`rea. N-am timp! zise [i seîn`l]` în aer, iar în timp ce zburase gândea: „Tare fericit mai trebuies` fie st`pânul acelor p`mânturi [ial acelui castel!“Pas`rea nu se în[ela; Matei era cuadev`rat fericit, c`ci de zece ani,cu ajutorul cire[ei albastre, î[iputea ajuta aproapele. B`trânasalcie plâng`toare n-avea cum s`[tie, îns` în tot ]inutul nu era oms` nu-i fie recunosc`tor pentruceva.

Nicìeri nu vedeai urm` de bordeisau cocioab`, c`ci toate locuin]elevechi fuseser` preschimbate încase mari [i frumoase. Deasemenea, or`[elul se m`rise, cas`-i poat` primi pe to]i cei ce voiaus` se mute în acel loc minunat,unde oamenii munceau cântând,totdeauna ferici]i [i s`n`to[i… Ande an Matei f`cuse minuni cucirea[a lui albastr`.Mul]umit de sine, st`pânulpalatului dormea lini[tit în patulsù din lemn de nuc, în a[ternuturialbe de bumbac. Într-o sear`, l`sându-se purtat învoia gândurilor, sl`bi frâieleroibului ce-l purta în spinare.Calul r`t`ci o vreme prin câmpulluminat de ultimele raze alesoarelui, apoi ie[i din vale [i sepierdu într-o p`dure deas`,oprindu-se pe nea[teptate în fa]aunui h`]i[.— Hoo! zise Matei ]inându-se bineîn [a, ca s` nu cad`. N-am mai fostniciodat` în locul `sta.

216

Se l`sasenoaptea. Ridicând privireaspre cer, Matei nu v`zu niciostea, doar nori de ploaie, mari[i negricio[i.— Diii, Negru], spuse elatunci, dând pinteni calului.S` ne întoarcem înainte s` neprind` ploaia!Îns` Negru] nu se mi[c` dinloc, în ciuda ordinelor [i arug`min]ilor st`pânului.Acesta se v`zu nevoit s`foloseasc` cirea[a albastr`, pecare o scoase dintr-o pung`micu]` de piele. Cum maistr`lucea în bezna nop]ii!Fl`c`ruia din mijlocul ei p`reas` se aprind` mai tare cufiecare adiere de vânt.

Dar b`rbatul nici nu se uita lafl`c`ruia albastr`, ci priveac`tre un punct îndep`rtat.Acolo printre copaci se vedeaun zid alb, luminat de unfelinar.Curios s` afle cine st` în loculacela singuratic, puse cirea[ala locul ei, coborî din [a [iporni într-acolo, înaintândprin h`]i[uri.Merse ce merse [i ajunse înapropierea unei case cuînf`]i[are stranie.

218

Ferestrele p`reau închise, în afara uneia de laprimul etaj. Un felinar plin de fum atârna într-un cârligînfipt în zid [i scâr]âia la orice adiere a vântului.Matei înaint` pân` în dreptul u[ii [i o împinse. Aceasta sedeschise f`r` zgomot, iar dou` umbre întunecate sen`pustir` asupra lui, legându-l fedele[ cât ai zice pe[te.Cei doi îl duser` la primul etaj pe o scar` abrupt`.Matei sim]i un miros puternic de rachiu, [i auzi ni[te vocinedeslu[ite, dându-[i astfel seama c` erau mult mai mul]iîn`untru.O voce t`ioas` porunci:— Dezlega]i-l!

219

|n cele cåteva clipe de t`cere care urmar`,prizonierul fu dezlegat [i i se scoase de la ochi fâ[iacare îl împiedica s` vad`.Când putu în sfâr[it s` priveasc` împrejur, scoase unstrig`t. C`zuse tocmai în mâinile temutului Alpala [iale celor dou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i.To]i dou`zeci [i [ase st`teau a[eza]i în jurul unei mesepline de pahare [i clondire. În fa]a c`peteniei se afla odesag` deschis`, în care se întrez`rea str`lucireamonedelor de aur.— L-am prins pe când încerca s` intre – zise unul dincei care st`teau de paz` la intrare. Trebuie s` fie vreoiscoad`!Alpala îi arunc` prizonierului o privire atât dedu[m`noas` încât acesta amu]i pe loc.— Spânzura]i-l! zise apoi cu glas aspru [i începu dinnou s` numere banii.— Ave]i mil`! strig` atunci Matei, g`sind putere s`vorbeasc`. Nu sunt o iscoad`! Dac` îmi da]i drumul, os` v` dau to]i banii pe care îi am la mine.— D`-i încoace! spuse Alpala, întinzând o mân`tuciurie [i p`roas`.Erau cinzeci de monede de aur noi-nou]e.Ho]ul le num`r` de dou` ori, apoi cl`tin` din cap.— Sunt prea pu]ine – zise el –, nu-s de-ajuns s`-]iscape pielea. Prizonierul î[i duse mâinile la gât, deja i se p`rea c` sesufoc`. Degetele sale atinser` atunci l`n]i[orul de careera atârnat` pungu]a de piele cu cirea[a albastr`în`untru.— Da-]i-mi drumul! strig` el în timp ce era târât afar`.D`-mi drumul, mare c`petenie, iar eu o s`-]i dauoricâte bog`]ii pofte[ti.

220

Ho]ii încetar` s` maibea. Se strânser` în jurul lui[i se uitau la el cu ni[te priviri carel-ar fi b`gat în sperie]i [i penecuratul.— Vai de tine, dac` m` p`c`le[ti![uier` cu asprime Alpala. Vai detine!— N-a[ îndr`zni niciodat` s`glumesc cu o c`petenie de seamata! se împotrivi Matei.Tem`tor deschise pungu]a [i-i ar`t`ho]ului cirea[a albastr` zicându-i:— }ine-o în mân` [i cere tot ce-]idore[ti.— Hmm!… mârâi Alpala, cub`nuial`.Strânse totu[i cirea[a vr`jit` înmân` [i-i ceru aur, argint [i pietrepre]ioase.Deodat` acoperi[ul casei se f`cunev`zut [i de pretutindeni începurà curge bani de aur [i de argint.Diamantele [i perlele c`deauprecum grindina. Ploua cu rubinero[ii ca sângele, cu smaralde verzica frunzele, cu pietre viorii deametist [i cu topaze galbene.

Alpala [i oamenii sì p`reau nebunide fericire: î[i cufundau mâinile înmormanul str`lucitor [i î[i umpleaubuzunarele cu bani lucio[i.Folosindu-se de harababurastârnit`, Matei se apropie de u[` [ifugi mul]umind lui Dumnezeu c`sc`pase cu via]`.G`si calul acolo unde îl l`sase [i,întorcând spatele casei de ho]i,c`l`ri pân` în zori, l`sându-[i roibuls` afle singur drumul. {i bine f`cu,deoarece animalul mânat de foameg`si calea cea bun` [i îl duse înapoipe norocosul de Matei.Între timp, în casa din inima p`durii,pietrele [i banii c`deau neîncetat,iar ploaia de bog`]ii nu d`deasemne c` ar avea de gând s` seopreasc`. Deodat` se auzi unscâr]âit: podeaua sta s` se rup` subgreutate.— Opre[te-te, cirea[`! Destul! strig`speriat Alpala.— Opre[te-te, cirea[`! Destul! urlar`[i ceilal]i dou`zeci [i cinci de ho]iînfrico[a]i.— Zân` sau duh al cire[ei albastre,oricine-ai fi, ai mil` de noi! ]ip`c`petenia.— Ai mil` de noi! repetar` oameniisì.

223

Dar zadarnic strigar` ei[i se rugar`. O bufnitur` puternic` leacoperi vocile. Casa se pr`bu[iîngropându-i pe Alpala [i pe ceidou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i subruine.Dar ce s-a întâmplat cu cirea[aalbastr`?Când s-a pr`bu[it casa, a[a micu]` [irotund` cum era, a s`rit de pe gr`madade pietre pre]ioase afar`, oprindu-se îniarb` la poalele unui castan. Z`rind-o, opas`re cu pene verzi [i ro[ii se apropie[i ciuguli pu]in din ea, dar nu i se p`ruprea gustoas`…

224

O c`r`ruie din br`detÎn br`det, e-o c`r`ruiePietruit` [i zglobie.

Iarba verde-o m`rgine[te,Iar râul o înso]e[te.

Se afund` în verdea]`,Se opre[te lâng-o creast`,

{i adoarme-un pic la soare;Menta-i ]ine de r`coare.

Îns` greierii-o trezesc:Vai, ce zarv` mai stârnesc

În br`det, f`r`-ncetare!Iar c`rarea fuge-n zare,

Spre-o caban` oarecare,{i sub pragul ei dispare.

225

— Adriana, preafrumoas` Adriana,unde fugi a[a gr`bit`? – o întreab` copacii dinp`dure pe fata cu p`r de aur, care de-abia atingep`mântul cu picioru[ele ei descul]e [i pline dezgârieturi.— Sst! Nu m` da]i de gol, dragi copaci! Nu m`striga]i a[a de tare, nu cumva s` v` aud` pazniciitat`lui meu, împ`ratul Tirolului.— Adriana, preafrumoas` Adriana, de ce fugi înmiez de noapte descul]`? Unde ]i-e coroana deperle din pletele de aur? îi [opte[te o privighetoare.F`r` s` se opreasc`, copila îi r`spunde:— Ai r`bdare, privighetoareo drag`, a[teapt` s`m`-ndep`rtez de castelul tatei! Când nu voi maiz`ri turnul din vârful dealului de Smarald, am s`m` opresc pu]in [i, dac-or s` m` ]in` puterile, ams`-]i r`spund.

Adriana, preafrumoas` Adriana…

226

— Vino, preafrumoas` Adriana, am s` tec`l`uzesc cu glasul meu, ducându-te pe c`r`ri cu iarb` moale.Copila se ia dup` cântecul p`s`rii [i alearg` prin iarbam`t`soas`. Dar turnul din vârful dealului de Smarald înc` semai z`re[te printre copaci [i, v`zându-l, frumoasa Adrianasuspin`: e a[a de obosit`, c-ar vrea s` se trânteasc` în iarb`.

227

— Vino dup` mine,copil`! Nu departe, într-o paji[te,curge-un pârâia[. Apa lui î]i vaalunga oboseala, [i vei puteas`-]i urmezi drumul.Pârâia[ul e rece [i str`luce[te subrazele lunii.Adriana î[i înmoaie picioareleobosite [i un fior îi str`bate întregtrupul. Caut` cu privirea turnuldin deal. Nu se mai z`re[te. Cefericire! De-acum se poateodihni. Ar vrea s` doarm`, a[a c`se întinde pe iarb`, închizândochii. Dar privighetoarea oprive[te curioas`:— Adriana, frumoas` Adriana, dece fugi în miez de noapte?— Fug ca s` nu ajungîmp`r`teas` – r`spunde ea,începându-[i povestea: Departe,departe, în }inutul Geruluilocuie[te împ`ratul Lindoro, unîmp`rat tân`r [i bogat. El a auzitde frumuse]ea mea [i s-aîndr`gostit pe loc, hot`rându-ses` m` fac` împ`r`teas` pestecâmpiile nem`rginite [i ve[nicînz`pezite ale împ`r`]iei sale.Mâine va sosi la castelul tat`luimeu s` m` cear` de so]ie… darzadarnic m` va c`uta.Apoi, privind duios copacii dinjur, continu`:

— Iubesc copacii ace[tia care m`înconjur` din copil`rie, iubescpaji[tile [i susurul râurilor. Prefers` m` ascund aici în chip dep`stori]`, decât s` fiuîmp`r`teas` în }inutul Gerului.— {i coroana ta de perle? }i-ac`zut cumva în timp ce fugeai?— Nu, am l`sat-o la castel. De aziînainte o s`-mi împletesc în p`rmargarete, topora[i [i flori denu-m`-uita.— {i nu ]i-e dor de perneleumplute cu puf?— De ce mi-ar fi dor? De aziînainte o s` dorm pe altele maimoi, de trifoi [i mu[chi.— Dar la triste]ea de mâine aîmp`ratului Lindoro nu tegânde[ti?— Nu mi-a v`zut niciodat`chipul… Durerea îi va trece.Acum las`-m` s` dorm, te rog!Mi se închid ochii de somn!Preafrumoasa copil` adormi, iarprivighetoarea începu a le povesticopacilor (dar [optit, ca s` nuaud` paznicii împ`ratuluiTirolului) tot ce-i spuse copila.Întreaga p`dure e un fream`t deuimire.

228

|n inima p`durii se afl`c`su]a b`trânei Magdalena care î[iduce traiul culegând ierburi de leacpentru p`stori. În zori de zi,prin]esa bate la u[a acesteia.— Ce vrei, fat` preafrumoas`?— O bucat` de pâine [i pu]in lapte,te-a[ ruga.— Mâncarea se câ[tig` prin munc`!bomb`ne femeia, [i îi pune fetei înmân` o m`tur`.În timp ce cur`]` un buchet deierburi aromate de-abia cules [iascult` fo[netul m`turii, b`trânavede mâinile albe [i îngrijite aleAdrianei [i se minuneaz`:— Cine e[ti tu [i cum te nume[ti?— Sunt o p`stori]` s`rman`,singur` pe lume, iar numele meue… Luciana, r`spunde copila,ro[ind.

B`trâna r`mâne pe gânduri,bomb`nind înceti[or… Pân` laurm` zice:— Luciana, ai vrea s` r`mâi lamine? O s` te înv`] s` alegiierburile de leac. Împreun` o s`culegem cu gr`mada. Oi fi eus`rac`, dar pâinea [i laptele n-ors`-]i lipseasc`.Atunci o c`pri]` beh`i din col]ul ei,întorcându-[i capul micu] [i iste]spre frumoasa nou-venit`. Bucuroas`, Adriana-Lucianaîncuviin]eaz`. Apoi, cântând,începe s` rânduiasc` prin c`su]` [itot a[a se duce [i la râu dup` ap`,cu o ulcic` în mân`.— Preafrumoas` Adriana, e[tifericit`? o întreab` privighetoarea,a[ezat` pe-o ramur` joas`.— Sst! Preafrumoasa Adriana numai exist`. Aminte[te-]i c` eu suntLuciana. Iar de vrei s`-mi fii defolos, zboar` pân` la castelultat`lui meu s` vezi ce se întâmpl`,[i vino cât mai repede înapoi s`-mispui. O s` te a[tept în fiecare zilâng` râu la apus.— Cum ]i-e dorin]a, binevoitoareLuciana – zice pas`rea [i î[i iazborul.În fiecare zi, la apusul soarelui,prin]esa se duce la râu s`-[ipieptene p`rul lung [i blond.

231

|ntr-o zi, stândîngândurat` pe malul acestuia,vede cum se oglinde[te în ap`,lâng` ea, un alt chip tân`r [ifrumos.Sare cât ai clipi în picioare, gata s-oia la fug`, dar o mân` o opre[te [iun surâs o lini[te[te. În fa]a ei seafla un p`stor mândru la chip, dars`r`c`cios îmbr`cat.— M` numesc Fidelio [i locuiesc înc`su]a de colo, între copaci – îispune el, ar`tând cu degetul înspatele s`u.— Mi s-a spus c` prin p`r]ile astealocuie[te o femeie, pe numeMagdalena, care culege ierburi deleac. {tii s` m` duci la ea, fat`frumoas`?— Urmeaz`-m`, p`storule!Cei doi pornesc agale, vorbindu-[ica doi vechi prieteni. Cele dou` c`su]e fiind aproape unade alta, încep s` se vad` zi de zi.Pe deasupra, p`storul e puternic [itaie lemnele cu mai mult` u[urin]`decât copila. {i ce frumos cânt`!{tie chiar mai multe cântece decâtprivighetoarea (care, cine [tie de ce,n-a mai ap`rut).

Când, într-o diminea]`, p`storul ocere în c`s`torie, Adrianaîmbujorat` î[i pleac` fruntea, de[inu zice ba. Ea [opte[te:— Înainte, trebuie s`-]i \mp`rt`[esco tain`.— Vorbe[te, apoi o s`-]i m`rturisesc[i eu ceva.— Nu m` numesc Luciana. Numelemeu e de fapt Adriana, iar tat`l meueste împ`ratul Tirolului, [opte[teprin]esa, spunându-i pân` la cap`tpovestea sa.— Vai, preafrumoas` Adriana,acum sigur n-o s` mai vrei s` tec`s`tore[ti cu mine, se vait`p`storul.— Nu-]i fie team`, Fidelio, o s` m`c`s`toresc cu tine, fiindc` asta îmidoresc. Ce dac` e[ti s`rac? Fericireanu se poate cump`ra… iar eu suntfericit` lâng` tine.

233

— Dar eu nu suntnici s`rac, nici p`stor, [i nici m`carnu m` numesc Fidelio. În]elegi?Prin]esa d` din cap c` nu.Tân`rul continu`:— Eu sunt împ`ratul Lindoro, [idac` m` vezi în zdren]ele astea epentru c`, sup`rat c` nu m-amputut c`s`tori cu cea pe care oiubeam, m-am hot`rât s` m` facp`stor [i s` r`t`cesc prin p`durileastea. O privighetoare mi-a ar`tatdrumul pân` aici, unde mi-amconstruit o c`su]` din usc`turi. Totea mi-a zis s-o caut pe b`trânaMagdalena [i s-o întreb de iarbasomnului, care te ajut` s` ui]i,deoarece voiam s-o dau uit`rii peprin]esa din visele mele.Când te-am cunoscut, mi-am datseama c` n-am nevoie de iarbasomnului, am alungat-o pe prin]es`din gândurile mele [i m-amîndr`gostit de tine, f`r` s` [tiu c`Luciana [i Adriana sunt una [iaceea[i.

— Ce ciudat! Parc-ar fi o poveste! lestrig` o pas`re cenu[ie dintr-uncopac.Preafrumoasa Adriana tresare.— Aha, privighetoare [ireat`! Tu i-aiar`tat împ`ratului Lindoro calea [idatorit` ]ie ne-am întâlnit. Acumsf`tuie[te-ne tu ce s` facem.— S` v` c`s`tori]i.— {i s` nu mai v`d în veci p`durileastea?Împ`ratul Lindoro z`re[te privireaînl`crimat` a prin]esei, se uit` apoila privighetoare [i spune surâzând:— N-o s` mai plec niciodat` deaici…

234

O s`-i las tronul frateluimeu, Brandivino, iar eu o s` r`mân cutine. Chiar aici, în locul unde ne-amcunoscut, o s` construiesc un castel dinmarmur` alb` [i ro[ie, cu terase [ibalcoane, ca s` poat` intra prospe]imeap`durii… susurul râului – adaug` prin]esa,glasurile lor devenind ca unul.— O s` pot intra [i eu în`untru? întreab`privighetoarea, zburându-i în palm`.— Oricând vei voi, prieten` drag` –r`spunde preafrumoasa Adriana senin`,mângâind-o u[or.

237

Redactor: Iulia MilitaruDTP: Nicolae Poant`

Traducere de Cristina Patricia Gheorghe

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României

Pove[tile bunicii / Charles Perrault, Carlo Collodi, Jacob Grimm, ...; trad.: Cristina Patricia Gheorghe. – Bucure[ti : Art, 2007

ISBN 978-973-124-164-7

I. Perrault, CharlesII. Collodi, CarloIII. Grimm, JacobIV. Gheorghe, Cristina Patricia (trad.)

82-93-32=135.1

© Edizioni Larus© Grupul Editorial ART, 2007, pentru prezenta edi]ie

povestile bunicii 01

Documents