Povestirea „ În mijlocul lupilor”

Introducere Considerată o specie arhetipală, dezvăluind ipoteza lui „ homo narrativus” ( omul care are plăcerea de a spune și de a asculta povești), povestirea se definește prin câteva trăsături esențiale. Acțiunea este simplă, lineară, cronologică, desfășurată pe un singur plan narativ si bazându-se pe suspans creat prin descrierea atmosferei si prin construirea unui ceremonial al povestirii (de aceea, este o specie în care oralitatea este importantă). Tematica surprinde o situație interesantă și trebuie să aibă un caracter moralizator și generalizator (trebuie să existe un tâlc, o învățătură, pt. că povestirea ajută la cunoașterea profundă a universului). Personajele sunt puține, schematice, puțin individualizate, pt. că accentul se pune pe acțiune, dar ele simbolizează - totuși - anumite categorii sociale și psihologice. Povestirea se mai definește ca o narațiune subiectivizată, în care relația dintre instanțele comunicării narative (narator, cititori, ascultători, personaje) este mult mai evidentă, mai nuanțată; de aceea, și limbajul are încărcătură afectivă, utilizându-se sensuri figurate, formule de adresare, elemente de oralitate etc. În concluzie, povestirea apelează la verosimil, iar textul „În mijlocul lupilor” de V. Voiculescu amplifică toate trăsăturile menționate anterior, pt. că este o povestire în ramă și are caracter fantastic.Cuprins 1. a)Astfel, și acțiunea textului lui V. Voiculescu rămâne simplă, lineară, cronologică, deoarece povestirea propriu-zisă, evocată de magistrat, surprinde evenimentele în ordinea desfășurării lor. Astfel, naratorul e judecător de ocol într-un sat și, în noaptea de Sfântul Andrei, pleacă împreună cu Luparul în pădure, are senzația că se îvârt în cerc, se urcă îtr-un tufan, e martor la chemarea lupilor de către Lupar. b) Există, prin urmare, un singur plan narativ, cel legat de cunoașterea Luparului de către judecător, chiar dacă - din punct de vedere compozițional - apare tehnica inserției („ povestirea în ramă”).

c)Excluzând prologul și epilogul, povestirii propriu-zise i se pot delimita momentele subiectului. În expozițiune , naratorul descrie satul ca un ținut fabulos, străvechi, în care mai există superstiții. Intriga e marcată de curiozitatea judecătorului care, după ce face dreptate Luparului și află zvonurile despre el, îl vizitează. În desfășurarea acțiunii se prezintă discuția cu Luparul, care se laudă cu meșteșugul la lupi, faptul că i se promite judecătorului o demonstrație și plecarea în pădure, în noaptea Sf. Andrei, unde Luparul cheamă și adună lupii în jurul copacului unde se urcaseră cei doi. Punctul culminant e dat de faptul că judecătorul cade exact in mijlocul haitei de lupi, iar deznodământul surprinde modul miraculos în care Luparul reușește să țină în loc fiarele și să îl salveze pe magistrat. d) Specific povestirii este suspansul, creat și în acest text prin două elemente. În primul rând, este vorba de atmosfera sugerată de pauzele descriptive. Astfel, personajul-narator evocă un ținut sălbatic, în care mai există animale de proporții legendare, în care apusurile parcă trimit spre începuturile universului. Iar în momentul plecării cu Luparul se descrie pădurea: noaptea cu lună puternică, potecile încurcate, liniștea mortuară, pustietatea etc., totul trimițând spre un peisaj ireal. Aceste elemente de atmosferă se corelează cu ideea transmisă în secvența inițiala despre magia vânătorii, dar fac posibilă/credibilă și întâmplarea cu Luparul. În al doilea rând, suspansul e determinat și de ceremonialul povestirii, evident mai ales în prolog. De aceea, secvența inițială reprezintă o intrare treptată în universul povestirii propriu-zise. Se prezintă doar o discuție despre vânătoare între o gazdă și oaspeții săi. Ideea degradării vânătorii declanșează nostalgia vânătorii primordiale, în care se corelau știința, magia și arta. Gazda întreține discuția despre vânătoarea ritualică, aducând albume și reproduceri, dezvăluind că este o împătimită a vânătorii. Ceilalți, oaspeții, prin tăceri sugestive, marchează solemnitatea momentului în care se conștientizează că, pt. omul primordial, vânătoarea reprezintă o înfruntare pe viață și pe moarte cu fiarele. Se formează grupul ascultătorilor în momentul în care un magistrat cere voie să istorisească o povestire din tinerețea lui, care sugerează că mai există încă la sate urme ale meșteșugului magic al vânătorii. Cât despre epilog, acesta este mai redus decât prologul și este construit pe baza dialogului. Ascultătorii își exprimă

1

nedumeririle față de explicația supranaturală a forței Luparului. Însă, indiferent de cauza luminii care țâșnea din palmele vânătorului, efectul asupra vânătorului rămâne - și peste ani - unul magic. 2.a) Caracteristicile acțiunii se împletesc cu cele ale tematicii, textul lui V. Voiculescu respectând definiția povestirii. Astfel, situația prezentată este neobișnuită raportat la tema cunoașterii, atrăgând interesul ascultătorilor și al cititorilor: felul în care Luparul domină lupii, invocându-i și ținându-i la distanța de omul căzut în mijlocul haitei, respectiv faptul că Luparul îl duce pe judecător acasă pe furiș, fără ca nimeni să observe. b) Caracterul fantastic al textului amplifică senzația de povestire excepțională. Apar elemente ale fantasticului popular (în Noaptea Sf. Andrei, lupii se adună și li se împarte prada), ale fantasticului magico-mitic (pădurea ca labirint, luna plină propice pentru vrăji), ale fantasticului oniric (magistratului i se pare că totul a fost doar un vis, dar durerea de la gleznă îl contrazice), ale fantasticului interior (este singurul care are acces la această experiență inițiatică), ale fantasticului livresc (motivul omului-lup), ale fantasticului metafizico-filozofic (ideea întrepătrunderii regnurilor, trimiterea spre magul primordial și spre animalul-totem, concepția despre vânătoarea primordială). c) Totodată, povestirea își dezvăluie caracterul moralizator și generalizator încă din incipit, pentru că magistratul-narator specifică rostul evocării sale: să demonstreze că, în lumea satului, încă se păstrează întrepătrunderea știință/artă/magie când este vorba de vânătoare, că există inițiați ascunși sub masca unor oameni singuratici.

3.a) La nivelul personajelor, se observă numărul mic al acestora: în secvența-cadru apar gazda, oaspeții/ascultătorii, respectiv magistratul; în povestirea propriu-zisă, pe lângă personajul-narator și Lupar, doar se pomenesc sătenii și jandarmii. Se observă, așadar, că interesul povestirii nu cade pe reliefarea actanților, ci pe „ce”Se istorisește; de aceea, personajele nici nu sunt individualizate prin nume, ci sunt schematice și raportate la anumite categorii sciale și psihologice: Luparul este țăranul singuratic, înfricoșându-i pe ceilalți prin asocierea cu un vrăjitor; sătenii sunt oameni simpli și superstițioși; magistratul este un tânăr curios, pasionat de drept, fascinat de lumea magică a satului și care are revelația că, uneori, ceea ce el consideră superstiție sau plăsmuire are corespondent veridic.

4.a) Povestirea înseamnă întotdeauna o narațiune subiectivă. Cu alte cuvinte, relația dintre instanțele comunicării narative este, și în textul lui V.Voiculescu, mult mai evidentă: naratorul se implică afectiv, de multe ori el este personaj, adoptând fie ipostaza de protagonist, fie cea de martor, fie cea de confident; relația cu cititorii/ascultătorii se accentuează, mai ales în cazul povestirii în ramă. Datorită tehnicii narative a inserției, textul este constituit dintr-un prolog și un epilog între care se inserează povestirea propriu-zisă despre lupar, astfel încât vor exista mai mulți naratori. Naratorul din prolog relatează la persoana I, însușindu-și statutul de narator și de confident (pentru că doar observă și e de față la istorisirea judecătorului respectiv o transmite cititorului). Este un narator-personaj care își păstrează anonimatul, nedezvăluindu-se decât faptul că este musafir în casa cuiva și se integrează în grupul ascultătorilor care sunt atrași treptat în discuția despre vânătoarea arhetipală. Acest element este sugerat de utilizarea persoanei I plural: „ gazda ne lămurea”, „gândurile noastre înfiorate”, „ începem să înțelegem”. Gazda se diferențiază și ea de grupul ascultătorilor, pentru că ea conduce discuțiile ca un maestru de ceremonii și părerile ei permit povestirea propriu-zisă. Pentru povestirea inserată, personajul-narator se individualizează din rândul oaspeților/ascultătorilor, el promite rostirea unei întâmplări de demult, o evocare a vânătorii arhetipale și, de aceea, plasează istorisirea sa sub influența imperfectului „eram” (acțiune certă, trecută, dar nefinalizată, prelungită la nesfârșit). El își finalizează povestirea tot ambiguu („se poate”), înlocuind astfel veridicul specific nuvelei cu verosimilul, iar ipostazele sale alternează (protagonist, martor, confident).

Relația narator/cititori se suprapune celei narator/ascultători, aspect argumentat de prezența mărcilor oralității. Se observă exclamații și interogații retorice ,atunci când luparul cheamă lupii și naratorul nu stie ce eplicație să dea („Ce le spunea omul? Le povestea ceva? Îi certa? Le făgăduia?”). Ambiguitatea se asociază cu utilizarea punctelor de suspensie, de pildă, când evocă felul în care Luparul îl duce pe cărări întortocheate prin pădure („omul m-a ocolit în loc ca să-și încurce ca fiarele pista...” sau „știu eu...”). Totodată, apar și exprimări dubitative, accentuând incertitutinea personajului, dar și ambiguitatea, suspansul și verosimilul povestirii („n-aș

2

putea spune”, „pe urmă nu mai știu”, „parcă”, „gândindu-mă bine, cred că”). Faptul că naratorul utilizează aceleași registre stilistice ca personajele indică implicarea afectivă a acestuia: limbajul uzual („ da’ de unde?” spune luparul și „maică-ta” spune judecătorul); registrul stilistic popular („să-mi treacă de urât” - luparul și „mă bătea gândul”, „unde puneam degetul” - judecătorul). Totuși, personajul-narator se distanțează de lumea reală evocată prin utilizarea registrului stilistic neologic (”is arsenical”, „melopee”, „rudimente de drept popular”, „spiritism”, „amenzi și contravenții”). Cât despre digresiuni (parantezele explicative pe care le inserează magistratul), acestea marchează dedublarea sa ca personaj și ca narator („era - și-mi notai pentru studiul meu - un fel de drept”, „se înteți nu un dialog - ci aș zice un polilog”). Apar și elipsele care dinamizează relatarea personajului-narator datorită exprimărilor concise („Atât!” sau „sărăcie, mi-am zis”). b) Ca în orice povestire, limbajul este expresiv, cu elemente conotative, polisemantice, tocmai pentru că se creează o atmosferă de suspans, care întreține curiozitatea cititorului/ascultătorului și pentru că în povestire este important și „cum” se narează. De exemplu, în pauza descriptivă care evocă locul ales de Lupar și timpul, o lună plină, în Noaptea Sf. Andrei (indicații spațio-temporale mitice), se regăsesc epitete („planetă moartă”), personificări („stăpâneau o liniște, o pustietate și un ger”), metafore („ger de planetă”), hiperbolizarea luminii selenare și a atmosferei de moarte, enumerații (liniște, pustietate, ger) , inversiuni („stăpâneau o liniște, o pustietate și un ger”), antiteze (liniște/urlete).Încheiere

Toate aceste elemente analizate anterior certifică statutul de povestire fantastică pentru textul „În mijlocul lupilor” de Vasile Voiculescu, așezându-l pe autor la confluența dintre tradiția povestitorilor români (Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu) și cea a prozei fantastice (Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Gala Galaction, Mircea Eliade).

3