Artistul - o neliniște torențială a vremii lui.

Orice creație ,pentru a se desăvîrși ,trebuie mai întîi să fie afundată in timplu prin care va

deveni.

AngoisseExistentielle.avi (1).mp4

Nicolae Labiș născut la 2 decembrie in

Suceava shi a decedat la 22 decembrie

1956 in București a fost poet romîn

supranumit și ‘’buzduganul’’generației

șaizeciste.

Úna din creațiile de excelența cu care se

mîndrește neamul nostru este ‘’Meșterul’’

Poezia Meşterul are ca temă motivul jertfei pentru creaţie, cuprins

în ’’Legenda Mănăstirii Argeşului’’. Ideea este că artistul plămădeşte conştiinţa naţională, o exprimă prin creaţia sa şi plăteşte cu sacrificul propriei sale vieţi această slujbă făcută pentru Dumnezeu şi pentru

mântuirea neamului său. Poetul reia elementele narative ale baladei, dându-le sensuri noi prin imagini simbolice, spre a exprima, de fapt,

concepţia sa despre poet şi poezie.

Transformarea Meşterului Manole în fântână („Meşter valah, azi nume de fântână") ne apare ca o împlinire a cuvântului Domnului lisus Hristos

din Sfânta Evanghelie: „Şi voi face din pântecul lui un izvor de apă vie". Există în baladă o profundă înţelegere a destinului uman, a vieţii, a

sensului ei major, fiindcă omul trebuie să zidească în sine o biserică a sufletului, din care ca dintr-o crisalidă un fluture, sau ca dintr-un ou să

zboare pasărea măiastră a sufletului, un înger de lumină, care să zboare spre cer: „Păreai atât de neîn vins sub nor/încât cu slabe aripi de

şindrilă/Ai fi putut spre alte zări să zbori". Dar el, artistul, poetul, se sacrifică pe sine spre a exprima conştiinţa naţională şi creştină a

neamului său: „Dar dragostea pământului şi-a ţării/ fe-a prăvălit pe câmpul fumuriu,/ Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână/ De jertfă şi de

cântec pururi viu"/. De aceea această curgere în timp a izvorului conştiinţei naţionale s-a făcut neîntrerupt prin Biserica

Ortodoxă: „Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare, / Fără odihnă/ fără uitare/ fără somn". Acest mesaj profund naţional al poeziei se împleteşte

cu cel artistic în sensul că arta în general şi poezia în special trebuie să aibă un profund specific naţional atât în formă, cât şi în conţinut: „ Visai

să vezi sub bolţile rotunde/Şi-n fumulpâlpâit de lumânări/ Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare /Chipul pălmaşilor acestei ţări".

Metaforic, mănăstirea, ca şi poezia, este o floare a spiritului naţional: „Un om bărbos ţinea

o floare albă/ In aspre palme, mângâind-o blând.../ Căzut în iarbă şi secat de vlagă/O doină tristă îngâna în gând". Acest specific

naţional este condensat în cuvintele „doină" şi „dor" „Şi-un dor tulburător te-ncinse/Lui să-i

închini nemaivăzut altar/ Să stea pe plaiul aspru, precum floarea/ In palme bătucite de

plugar".

2. Interpretarea poeziei ca o ars poetica ar justifica aşezarea ei la începutul volumului Primele iubiri'şi ar pune în faţa cititorului următoarele idei:

— Poetul este un reprezentant al conştiinţei naţionale, iar poezia o emanaţie, o exprimare a ei: „Un om bărbos ţinea o floare albă".

— Poetul este un creator, un izvor de valori spirituale, iar poezia este o trăire a acestor valori ale spiritului, o dăruire a lor: „Meşter valah, azi nume de fântână",

„Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare/ Fără odihnă/ fără uitare/ fără somn ".—Poetul este un mit, poezia este o legendă care curge necontenit.

—Poetul este un patriot, iar poezia — un mesaj al dragostei faţă de ţară:„Dar dragostea pământului şi-a ţării/ Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu/ Ca

să ţâşneşti în veci de veci, fântână/ De jertfă şi de cântec pururi viu. "—Poetul este cel ce se sacrifică pe sine, iar poezia este rezultatul sacrificiului

său: „Tot ce-ai putut, plătind din tine, da".—Poetul este o conştiinţă estetică, poezia este unicitatea actului de

creaţie: „Rugul unic suit pe jertfa ta".— Poetul este un înger sau un Icar, poezia este zborul spre cer: „încât cu slabe

aripi de şindrilă/Ai fi putut spre alte zări să zbori".—Poetul este un generos care-şi dăruieşte, asemeni lui Danco, inima sa, iar poezia

este lumina, farul din întuneric care luminează drumul omenirii: „Tu fi-ai strivit sub talpa mănăstirii/ Inima ta, /tot ce-ai avut al tău".

Mănăstirea reprezintă un spațiu sacru ,purificat în care se refugiază deopotrivă monarhul ,cărturarul sau cel care se gătește să treacă în neființă :între zidurile

acestor lăcașuri de existență și de rugă ,de cultură și de artă, și-au cîntat anii bătrîneții,pacea în pregătirea pentru viața viitoare .Mănăstirea este

comparată cu un Ierusalim ceresc :la încrucișarea celor patru căi ale spațiului, o fîntînă,un arbore,o coloană din construcția ei marchează centrul lumii.Ea este

simbolul intimei relații cu divinitatea.