Svetlana Korolevski Ala Zavadschi

STILISTICA DISCURSULUI MEDIATIC

1. Noţiuni despre stilistică. Marca stilistică. Individualitatea stilistică. 2. Particularităţile stilului 3. Stilul publicistic la etapa contemporană4. Activitatea publicistică a lui C. Tănase5. Limba lemn ca formă de exprimare îndoctrinată6. Retorica titlurilor.  Jocul de cuvinte facil7. Tipologia figurilor de stil. Figurile semantice şi transformarea lor în clișee.8. Intertextualitatea mesajului jurnalistic9. Oralitatea ca marcă stilistică distinctă10. Caracteristicile stilului publicistic eminescian

Referinţe bibliografice

Dicţionarul explicativ al limbii române. Buc. : 1986. www.dexonline.ro; www.vocabular.roDicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Buc. : 2005.ANDREI N., TĂNASE I.C. Dicţionar de locuţiuni, expresii şi sintagme româneşti. Buc. : 2004.BULGĂR GH. Dicţionar de paronime. Buc.: 2000.BULGĂR GH., FELECAN N. Dicţionar de omonime. Buc.: 1996.CRIJANOVSCHI A. Dicţionar de dificultăţi ale limbii române. Chişinău: 2000.GROSU E. Dicţionar de pleonasme. Chişinău: 1999.GUŢU V. Dicţionar al greşelilor de limbă. Chişinău: 1998POHILĂ VL. Mic dicţionar de nume proprii străine. Chişinău: 1998.SECHE L., SECHE M. Dicţionarul de sinonime al limbii române. Buc.: 1982.

1. ANDRIESCU Al. Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea. Iaşi: 1979.2. ANDREI M. Limba română. Fonetică, lexicologie, gramatică, stilistica şi compoziţie. Buc.: 1983.3. BOGDAN-DASCĂLU D. Limbajul publicistic actual. Timişoara: 2006.4. IORDAN I. Stilistica limbii române. Bucureşti: 1975.5. COTEANU I. Stilistica funcţională a limbii române. Vol. I. Iaşi: 1985.6. DUMISTRĂCEL St. Limbajul publicistic românesc. Iaşi: 2006.7. DUCRAT OSWALD, SCAHEFER JEAN-MARIE. Noul dicţionar de ştiinţe ale limbajului. Buc.: 1996.8. GALDI L. Introducere în stilistica literară a limbii române. Buc.: 1976.9. IRIMIA D. Introducere în stilistică. Iaşi: 1999.10. ISTRATE A.J. Limba română. Norme, stilistică, exerciţii. Iaşi: 1997.11. Limba de lemn în presă. Buc.: 2009.12. MUNTEANU Ş. Introducere în stilistica operei literare. Timişoara:1995.13. POPESCU M. Dicţionar de stilistică. Buc.: 2002.14. ROŞCA L. Producţia textului jurnalistic. Iaşi: 2004.15. Stil şi limbaj în mass-media din România. Iaşi: 2007.16. VIANU T. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. Buc.: 1957.17. VISINESCU, V. Stilistica presei: Introducere în receptarea discursului mediatic. Buc.: 2003.18. ZAFIU R. Diversitate stilistică în româna actuală. Buc.: 2001.19. BOGDAN-DASCALU Doina. Epitetul jurnalistic în secolul al XIX-lea. Timişoara: 1999.20. POPESCU CR. FL. Modalităţi de redactare a textului publicistic. Buc.: 199721. BĂRBULESCU O. Strategii ale ironiei în stilul publicistic. Studiu de caz. http://www.unibuc.ro/ eBooks/filologie/dindelegan/51.pdf#search=%22stilul%20publicistic%2222. BĂLĂNESCU O. Consideraţii asupra stilului publicistic (I)

www.editura.unibuc.ro/Anale/an_lb_rom2000.doc23. ROIBU M. Expresii cu rol metalingvistic în presa actuală. http://www.romaniaeuropa.com/cartionline/

carti_lingvistica/expresii_cu_rol_metalingvistic_in_presa_actuala_melania_roibu.php24. STANCIU N. Elemente sintactice populare în stilul publicistic http://www.romaniaeuropa.com/cartionline/

carti_lingvistica/elemente_sintactice_populare_in_stilul_publicistic_nicolae_stanciu.php, www.cartiaz.ro

1

1. Noţiuni despre stilistică. Marca stilistică. Individualitatea stilistică.

stilistica expresivităţii: lingvistică şi literară particularităţi de exprimare şi posibilităţi comunicative ale limbii stil individual (idiostil) şi stil de grup (colectiv, supraindividual) textul – unitatea de bază a comunicării marcă stilistică nivelurile stilisticii aplicate

Stilistica face parte din ştiinţele limbajului şi studiază caracteristicile, particularităţile, structura stilurilor individuale (ale unui vorbitor) şi supraindividuale (ale unor grupuri de vorbitori). Primele datări ale abordării stilistice datează din perioada antică, deşi ca disciplină s-a constituit treptat, la început prin cercetarea cu precădere a stilului literaturii beletristice.

Există mai multe tipuri de stilistici: stilistica funcţională (care studiază stilurile funcţionale) şi stilistica expresivităţii (care studiază stilurile marcate expresiv). Aceasta din urmă având două variante, stilistica lingvistică (care are ca obiect valorile afective, expresive ale exprimării colective, de regulă fără intenţie artistică) şi stilistica literară sau estetică (având ca obiect mijloacele lingvistice din opera unui scriitor care au efecte artistice).

Nu există o definiţie unanim acceptată cu referire la stilistică în ceea ce priveşte obiectul de studiu şi caracteristicile definitorii. De la sine înţeles că stilistica tratează problema stilului în comunicarea lingvistică, fie că este vorba de un text funcţional sau despre o creaţie literară. Disciplină complexă, neordinară, ea se află la interferenţa altor ştiinţe cum ar fi: lingvistica, poetica, neoretorica, semiotica literară, teoria textului, tropologie etc.

Stilistica ca disciplină se stabileşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi se pune un accent deosebit pe natura estetică a limbajului, se vorbeşte despre stil ca despre „intenţie plus afectivitate creatoare”. După teoria lingvistului german K.Vossler, factorul „creator”, adică novator, manifestat permanent şi constant în procesul de comunicare, este cheia transformărilor inevitabile în orice limbă la diferite niveluri.

Lingvistul elveţian Ch.Bally prin lucrările sale (Precis de stylistique, 1905, Traite de stylistique francaise, 1909) introduce termenul de stilistică lingvistică şi crede că nuanţele afective din limbajul comun reprezintă obiectul de studiu al acestei discipline. În România I.Iordan în studiul său Stilistica limbii române, 1944, împărtăşeşte ideile stilisticianului elveţian, deşi exemplele sunt selectate din opera scriitorilor care s-au inspirat din limba vie a poporului, cum ar fi I.Creangă, … Savanţii K.Vossler şi L.Spitzer contestă noţiunea şi contribuie esenţial la stabilirea stilisticii literare, dezvoltată pe parcursul anilor de teoreticieni ca R.Jakobson (stabileşte 6 funcţii ale limbii: emotivă, conativă, referenţială, poetică fatică, metalingvistică) ….

În concepţia noastră, disocierea stilisticii în lingvistică şi literară ţine mai mult de convenţionalitate, ambele studiază limba ca artă, ca posibilitate de nuanţare subiectiv-expresivă a enunţului. Cercetătoarea E.Parpală-Afană emite ideea că prin stilistică se înţelege „studiul mijloacelor lingvistice utilizate de un scriitor/orator pentru a obţine pertinenţa estetică a faptelor de stil”. Iar T.Arghezi afirmă cu certitudine că „stilistică este o disciplină fenomenologică. Ea studiază fenomenele de stil”.

În România lucrările de stilistică literară iau o amploare în a doua jumătate a secolului al XX-lea, printre cele mai de seamă remarcăm cele scrie de T.Vianu Probleme de stil şi artă literară, , Studii de poetică şi stilistică, , G.Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, , M.Zamfir, Proza poetică românească în secolul XIX, Şt.Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Irimia D., Introducere în stilistică etc.

Pentru stilistică sunt definitorii câteva noţiuni-cheie, care stau la baza acestei discipline controversate. Se face referire la stil, la text şi la marca stilistică. Stilul este noţiunea de bază a stilisticii, de unde îi şi provine numele. În opinia specialiştilor în materie, prin stil se înţelege ”întrebuinţarea conştientă a unor mijloace lingvistice în vederea atingerii unor anumitor ţeluri ale exprimării” (J.Marouzeau, Traite de stylistique francaise, 1946). M.Eminescu priveşte stilul dintr-o perspectivă psihologizantă şi precizează că „stilul e

2

omul …fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă exprimă maniera de cugetare şi percepţiune a omului” .

Stilul înglobează în sine atât caracteristicile de exprimare, orală sau scrisă, ale unui individ, cât şi ale unor categorii de indivizi. Este vorba, prin urmare, de utilizarea resurselor expresive ale limbii, o sursă eternă de nuanţare a vorbirii. Dacă arsenalul expresiv devine o nuanţă a unui singur creator, atunci ne referim la stilul individual sau idiostil (de obicei, este vorba de scriitori). Iar dacă exprimarea lingvistică este caracteristică unor grupuri socioculturale sau socioprofesionale, atunci rezultă un stil colectiv sau supraindividual.

Cuvântul stil îşi trage rădăcina de la latinescul stylus şi însemna ustensila cu care se inscripţiona pe tăbliţele de ceară sau de argilă. Termenul a evoluat de la sensul de nivel în retorica antică (se distingeau trei variante de stil: inferior, mediu şi sublim) până la accepţia modernă de mod de exprimare propriu unui scriitor, unei opere, unui gen.

Stilul este înţeles de majoritatea cercetătorilor moderni ca „niveluri de codificare a limbii literare, ca sistem de coduri”. În opinia lui I.Coteanu, noţiunea de stil al limbii este legată de cea de performanţă, iar stilistica ar însemna „studiul modului de manifestare a performanţelor de care deţinătorii unei limbi date sunt capabili în funcţie de codul/codurile social-culturale care condiţionează aceste performanţe”. Dintre compartimentele limbii, semantica poate suferi cele mai sclipitoare schimbări în procesul de codificare expresivă a mesajului, unitate stilistică minimală.

Stilurile individuale (sau idiostilurile) reprezintă moduri originale, inedite, surprinzătoare de utilizare a mijloacelor expresive de către creatorii literari, care prin operele lor ne arată cum se pot materializa toate posibilităţile stilistico-poematice ale unei limbi. Limbajul poetic este absolut, după părerea lui E.Coşeriu, căci în el se „actualizează toate funcţiile semnului lingvistic”. Concentrarea şi ambiguizarea enunţului devin capii de afiş pentru literatura artistică, care explorează la maximum inventivitatea semantică, morfologică, sintactică.

Stilurile supraindividuale (sau sociostilurile) pot fi clasificate diferit, în dependenţă de categoria de vorbitori la care se referă sau în dependenţă de mediul unde are loc comunicarea, de conţinutul şi obiectivele acesteia, de feedback-ul obţinut. În lingvistica românească, distingem convenţional cinci stiluri funcţionale (numite şi limbaje de specialitate), fiecare având caracteristici proprii: ştiinţific, oficial-administrativ, publicistic, beletristic, colocvial (în ultimul timp se include şi cel bisericesc). Stilurile funcţionale ale limbii (cu excepţia celui beletristic) ţin de existenţa unor particularităţi semnificative, au parametri obligatorii, o structură ierarhică pusă la punct şi o variaţie ştiinţifică redusă.

Textul este modalitatea de bază a transmiterii/receptării unor mesaje codate/decodate lingvistic. Poate fi înţeles ca „ansamblul coerent, cu înţeles autonom şi complet, de enunţuri organizate compoziţional (cu început şi sfârşit) în scopul exprimării unui mesaj, pe o anumită temă, unor anumiţi receptori, într-o anumită situaţie de comunicare”. Drept exemple pot servi: un interviu, un text literar, acte de utilitate socială, o cuvântare, un raport etc. Cunoaştem variate texte ca lungime, de la un cuvânt sau câteva (poezie, text publicitar, anunţ) până la sute sau mii de pagini (Ion de L.Rebreanu, Bunavestire de N.Breban, Delirul de M.Preda, Cuvente den bătrâni de B.P.Hasdeu, Trilogia culturii de L.Blaga, Cântăreaţa cheală de E.Ionesco etc.).

Un text reprezintă un ansamblu coerent de enunţuri, prin care se transmite un mesaj către un anumit destinatar. Textul ca atare trebuie să întrunească nişte parametri, cum ar fi:

temă principală, căreia i se subordonează celelalte subiecte (de aici derivă unitatea); coerenţa logico-semantică şi stilistică (organizarea în enunţuri, fraze, redactate în

conformitate cu normele gramaticale, lexicale, cu asigurarea acordului, a legăturilor sintactice, topicii, utilizarea aceluiaşi stil funcţional etc.),

intenţionalitatea (o atitudine a emiţătorului faţă de cele expuse);

3

structură organică (început şi sfârşit, organizare pe enunţuri, alineate, paragrafe, părţi, capitole, subunităţi strâns legate, dar cu o relativă autonomie funcţională) etc.

În centul atenţiei stilisticii este „detaliul divergent”, elementul care conferă textului prospeţime, bogăţie, inedit, virtuozitate, etc. Unitatea fundamentală a stilisticii este stilul, iar unitatea minimală, marca stilistică (de obicei, se utilizează un procedeu de expresivitate). Marca stilistică reprezintă individualitatea textului şi a autorului, care rezultă din selectarea şi combinarea semnelor lingvistice de diferite niveluri în dependenţă de atitudinea subiectivă a emiţătorului faţă de conţinutul exprimat.

Mărcile stilistice pot fi de 2 feluri: 1. care fac parte din norma limbii şi corespund paradigmei lingvistice, dar se caracterizează printr-o îmbinare inedită, o alegere spectaculoasă a resurselor limbii pentru a exprima cât mai adecvat mesajul (deputăţoaică, a se fi ); 2. care sunt în afara normei, şi atunci se produc mutaţii de la regulile general cunoscute şi se reliefează posibilităţile nelimitate de dezvoltare a limbii (figuri de stil).

Din această clasificare derivă şi două tipuri de mărci stilistice: explicite (se are în vedere acele îmbinări, forme, care există în limbă şi sunt folosite cu multă dibăcie de un autor sau altul) şi implicite (procedee stilistice create de măiestria scriitorilor şi care redau în mod inedit şi original motivele operei). Limba este un izvor nesecat de posibilităţi combinatorii între lexeme, de aceea multe mărci stilistice implicite trec în uzul comun, iar altele iau naştere în continuare. Prin urmare, nu este posibilă o sistematizare, inventariere a lor, deoarece procesul este în permanentă mişcare.

Fiecare stil se diferenţiază prin dominanţa anumitor mărci stilistice, dacă numărul celor explicite este covârşitoare, atunci textul este de orientare sau ştiinţifică, sau oficial-administrativă (se impune o rigiditate a termenilor, o stricteţe a îmbinărilor de cuvinte utilizate, un stereotip de text). Dacă este o îmbinare dintre cele două tipuri de mărci, atunci textul este sau din stilul publicistic sau colocvial . Stilul literaturii beletristice este împestriţat de mărci stilistice implicite şi cu cât ele sunt mai diverse şi chiar mai şocante, cu atât putem vorbi de o inovare în domeniul limbii literare. În acest caz, studiul acestor fenomene ţine de stilistică în sens restrâns al cuvântului – stilistica estetică (poetică), ea fiind şi mai veche şi mai mult studiată.

Atunci când ne referim la stilul publicistic, trebuie să menţionăm că fiecare ziarist tinde spre o exprimare individuală, presărată cu procedee lexicale, gramaticale, fonetice, stilistice etc. Stilul este marca lui de personalitate sau, altfel spus, marca lui distinctă în raport cu ceilalţi. Se evidenţiază structura lui creatoare, aportul creativ la transmiterea informaţiei. Toate eforturile jurnalistului de a fi cât mai convingător sunt îndreptate spre a influenţa opiniile publicului, a căpăta o audienţă cât mai mare, a atrage de partea sa cât mai mulţi simpatizanţi.

Orice jurnalist tinde spre un stil propriu, care trebuie să întrunească 2 contrarii. Pe de o parte, să fie cât mai aproape de publicul său prin utilizarea unui limbaj accesibil, cunoscut, uşor digerabil, pe potriva nivelului intelectual al acestuia. Pe de altă parte, să fie original prin prospeţimea îmbinărilor utilizate, ineditul expresiei lingvistice, noutatea abordării tematice, ca să convingă tot mai mulţi ascultători/cititori de talentul său profesionist.

„Stilul – consideră V.Râpeanu – este condiţionat şi de structura psihologică a ziaristului, de temperamentul său, de capacitatea sa de a reacţiona diferit în faţa unor momente ale vieţii contemporane lui şi ale istoriei. Pe scurt, afectivitatea celui care scrie/vorbeşte imprimă o modalitate de expresie, conferă stilului o anumită structură incantatorie sau, dimpotrivă, mânioasă.”

stilistica

fonetica

retorica

teoria literară

lexicologia

semiotica

morfosintaxa

4

Stilistica se găseşte la convergenţa mai multor discipline, de aceea a atras cele mai eficiente mijloace pentru a produce efecte în comunicarea lingvistică. Se disting câteva niveluri de stilistică aplicată:

1. fonetic, atunci se folosesc sunetele pentru a obţine o muzicalitate a textului (eufonie) sau o stare neplăcută la auz (cacofonie). Pot fi întâlnite diferite tipuri de repetiţii (simple sau multiple; bifonice, trifonice, tetrafonice), de rime (interioară, îmbrăţişată, împerecheată etc.), de figuri prozodice (anafora, epifora), de ritm (iambic, trohaic, dactilic etc.). La alegerea sunetelor se ţine cont de semnificaţiile lor expresive, putem obţine astfel onomatopeea, aliteraţia.

2. grafic, atunci punerea în pagină a textului, sublinierile, alineatele, capitolele capătă o semnificaţie deosebită în redarea mesajului. Schimbarea caracterelor, scrierea cu majusculă în mijlocul frazei sau cu minusculă (când nu e cazul), utilizarea individuală a semnelor de punctuaţie, a ortografiei – toate pun pecetea pe originalitatea grafică a operei.

3. lexical, atunci cuvântul capătă semnificaţii nebănuite, se folosesc cele mai neaşteptate şi sugestive expresii frazeologice, sinonimele prind viaţă prin asociaţii neverosimile, antonimele redau stări sau fenomene contrare în modul cel mai original posibil, omonimia sau paronimia poate servi la producerea situaţiilor hazlii. Pentru a reda coloritul local, pentru a caracteriza personaje sau a descrie locuri autorul apelează la arhaisme, barbarisme, neologisme, cuvinte dialectale. Se creează şi se introduc în text figuri semantice (figuri de stil), ca metafora, metonimia, sinecdoca, personificarea, comparaţia, epitetul, simbolul, oximoronul etc.

4. morfologic, atunci se exploatează posibilele abateri de la paradigmele cunoscute: folosirea singularului în loc de plural şi invers, schimbarea numărului la substantive, a genului, utilizarea prezentului în loc de trecut sau viitor, a imperfectului ca timp al repetiţiei, fenomenul de conversiune este, de asemenea, bine cunoscut de creatori.

5. sintactic, atunci se evidenţiază semnificaţiile enunţurilor prin topică şi intonaţie, coordonarea şi subordonarea capătă valenţe expresive. În scopuri stilistice nu se respectă ordinea obişnuită a cuvintelor şi vorbim de inversiune, se consumă şi alte procedee stilistico-sintactice: paralelismul, enumerarea, repetiţia, chiasmul, anacolutul, elipsa etc. Putem include aici şi elemente de retorică,

6. logic (de gândire), atunci autorul foloseşte o serie de figuri de stil pentru a imprima textului o notă vădită de intenţionalitate: antiteza, antifraza, hiperbola, litota, ironia, paradoxul, parabola, reticenţa, alegoria, eufemismul, pleonasmul etc.

Elementele neutre stilistic în general sunt mai numeroase decât cele marcate stilistic, au şi ele un rol important în realizarea specificului stilistic al unui text, ele reprezentând fondul uniform pe care se reliefează, prin contrast, culoarea unităţilor şi construcţiilor marcate stilistic. De altfel, sunt neutre stilistic, în primul rând, cuvintele din lexical fundamental, precum şi formele şi construcţiile de uz literar general, fără de care este imposibilă realizarea unor comunicări clare, nuanţate şi complexe. Întrucât ele servesc la marcarea, prin opoziţie, a altor elemente, sunt considerate ca posedând marca stilistică zero, ce constituie reper de referinţă pentru celelalte mărci stilistice.

2. PARTICULARITĂŢILE STILULUI

comunicarea lingvistică şi cuvântul

formele expresivităţii în stil

alegerea şi combinarea faptelor de limbă

imprimarea unei atitudini faţă de cele exprimate

structurarea mesajului

utilizarea procedeelor de expresivitate până la deviere ca o abatere

5

Stilul este o noţiune destul de largă şi de răspândită, utilizată în diverse domenii de activitate, şi fiind tratată de mulţi vorbitori drept de un mod specific de a exista şi de a se manifesta. În sens larg, este vorba de particularităţile distincte ale unei persoane (personalităţi), ale unei colectivităţi naţionale, ale unor grupuri socio-profesionale. În sens restrâns, este raportat la artă, la curente artistice (literare), la epoci culturale, şi reprezintă „o unitate de structuri artistice într-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual, naţiunea, epoca sau cercul de cultură; unitatea şi originalitatea sunt cele două idei particulare care fuzionează în conceptul stilului. În acest context, ne putem referi la stilul oricărui scriitor, la nuanţele ce ţin de afectivitate, expresivitate, originalitate artistică, marcate de unicitatea procedeelor literare utilizate şi a textelor scrise.

Pentru comunicarea lingvistică, cuvântul este regele tuturor sintagmelor şi al gândurilor exprimate şi de aici derivă importanţa particularităţilor lexicale, morfosintactice, fonetice, topice, utilizate de fiecare individ. În stilul beletristic sau cel publicistic (articole de atitudine, editoriale), cuvântul capătă o pondere semnificativă. Această subtilitate este evidenţiată încă din antichitate de grecul Demetrios, care în tratatul său menţiona:„Măreţia stilului are 3 izvoare: gândirea (ideea sau subiectul), expresia (am zice mai exact cuvântul), structura frazei. Primul termen, gândirea, este, de fapt, modul personal de a interpreta realitatea, evenimentele, de a-şi spune punctul de vedere şi a-l argumenta, de a privi lumea în mod existenţial. Al doilea termen vizează felul de a se exprima al individului, care depinde de cultura lui, de mijloacele lingvistice disponibile. Al treilea se referă la construcţia enunţului, în care sunt ascunse intenţiile locutorului şi se aşteaptă un feedback. Prin urmare, locul central îl ocupă materialul lingvistic, care capătă elasticitate, flexibilitate în mânuirea abilă a autorului de texte.

Este important, de asemenea, să remarcăm că a redacta texte înseamnă a ajunge la un limbaj „limpede, fără să fie comun” (Aristotel), a folosi inedit un cuvânt sau a crea o expresie nouă, pentru a impresiona interlocutorul. După părerea lui Gh.Bulgăr: „Prin limbă şi stil gândirea şi sensibilitatea se materializează, ilustrând de veacuri ceea ce s-a spus cu simplitate despre aspiraţia gânditorului şi artistului mai ales, despre ţinta lor: A capta lumea prin cuvinte. Formele expresivităţii în stil joacă un rol capital în această eternă şi neterminabila încercare”.

Cuvântul joacă un rol esenţial în comunicare şi în formarea stilului fiecărui autor, căci posedă virtuţi nebănuite de a reda atât înţelesul logic, fundamental, curent, cât şi valori conotative, inedite, sugestive.

Cuvântul capătă noi valenţe doar în context, adică în îmbinări cu alte cuvinte, iar stilistica studiază anume aceste raporturi. „Stilul este un rezultat al expansiunii semantice, dobândită de cuvinte în contextul nou, consideră lingvistul Gh.Bulgăr. De la sensul iniţial, destul de cunoscut în limbă, se ajunge la conotaţii figurate şi metaforice, prin care se evidenţiază forţa inepuizabilă a expresivităţii limbii, caracterul ei novator, posibilităţile de reîncarnare a cuvântului în alt înveliş.

6

Sens metaforic

Sens figurat

Sens de bază

Sensul de bază este esenţial pentru uzul curent, este utilizat în cele mai diverse situaţii de comunicare şi de cea mai parte de vorbitorii unei limbi. Pentru a imprima o doză de expresivitate textului, autorii recurg la sensul figurat al cuvântului, care e cu mult mai bogat în semnificaţii (asta-i floare la ureche, a-şi lua lumea în cap, a căra apa cu ciurul etc.). Sensul metaforic ţine de forţa creatoare a autorului, de imboldul intern. Ultimele două semnificaţii creează nuclee stilistice ca îmbinări ale exprimării subiective, afective.

Cuvântul reprezintă miza cea mare pentru stil şi „calitatea lui nu apare decât în sintagme expresive, în conexiuni cu alte cuvinte, în constituirea nucleelor stilistice”, consideră Gh.Bulgăr.

Doar într-un context nou şi expresiv este observabilă semnificaţia surprinzătoare a lexemului, îmbinarea inedită şocând prin originalitate, prospeţime, putere de sugestie. Iar cel care determină aceste calificative este considerat vorbitorul, factor hotărâtor adeseori în formularea unui mesaj şi în individualizarea stilului. În procesul de transmitere a unei idei, emiţătorul întrebuinţează atât clişee gata, cunoscute de multe persoane, cât şi construcţii noi ca rod al forţei creative. Prin urmare, mesajul se constituie din două părţi, pe de o parte, are loc imitaţia anumitor forme, pe de altă parte, se creează alte sintagme.

Stilul unui scriitor (jurnalist), dar şi a unui om ce tinde spre personalizarea vorbirii sale, parcurge un traseu lung, de la alegerea, combinarea faptelor de limbă, imprimarea unei atitudini faţă de cele exprimate, structurarea mesajului, utilizarea procedeelor de expresivitate până la deviere ca o abatere de la normele unanim acceptate. După părerea lui I.Coteanu (1), au loc un şir de acţiuni, cum ar fi:

1) alegerea faptelor de limbă

Vorbitorul este fiinţa creatoare, care dă o nouă viaţă cuvintelor şi „cu cât combinările lingvistice ale unui scriitor îi sunt proprii, cu atât mai mult se poate vorbi despre stil”, consideră renumitul lingvist Ch.Bally. Deci, „combinările lingvistice” constituie cheia personalizării mesajului. Ele se obţin prin anevoiosul proces de alegere din resursele limbii a celor mai adecvate forme pentru exprimarea cât mai iscusită a intenţiilor sale comunicative. Din varietatea de posibilităţi lingvistice se dă preferinţă unui anumit termen, unei anumite construcţii a enunţului. Limba oferă vorbitorului un vocabular foarte bogat, o multitudine de sensuri ale cuvintelor, îmbinări sintactice variate, forme morfologice din cele mai flexibile etc. Forţa combinatorie a lexemelor unei limbi este inepuizabilă, de aceea este important să se facă o selecţie dupî ce s-a cântărit totul cu multă gândire şi analiză.

J.Marouseau este de părere că „a defini stilul înseamnă a recunoaşte atitudinea persoanei care vorbeşte sau scrie faţă de resursele limbii utilizate”.

Când face o alegere, individul este influenţat de tendinţele lingvistice ale grupului său, ale epocii sale, iar mesajul lui reflectă aceste tendinţe. În acelaşi timp, el contribuie la consolidarea formelor lingvistice. Alegerea nu depinde numai de sensibilitatea grupului social al vorbitorului, ci şi de scopul şi eficienţa mesajului. M.Cressot consideră că sarcina analizei stilistice este aceea de „a interpreta alegerea celui care utilizează limba, alegere făcută din toate compartimentele limbii cu scopul de a asigura comunicării maximum de eficacitate”.

Are loc permanent actualizarea limbii prin stil, unele cuvinte, forme, îmbinări prind viaţă în momentul în care intenţia emiţătorului o cere, astfel se poate explica preferinţa pentru un neologism sau un arhaism, o expresie frazeologică, un omonim, un sinonim etc. Lingvistul Augus Mc.Intosh susţinea că în stil se găseşte „un material alcătuit din alegerea unor tipare gramaticale particulare şi din secvenţe de asemenea tipare, din detalii particulare de vocabular şi din secvenţe de asemenea detalii; şi deci (prin implicaţie) din evitarea altora.”

7

Selectarea mijloacelor de limbă este transpusă într-o anumită organizare a textului. Gândul bine formulat, îmbrăcat într-o mantie textuală pe potrivă, are efectul scontat asupra auditoriului. Se stabileşte o legătură strânsă între emiţător ca element activ şi variantele lui lingvistice, ca factor pasiv.

2) alegere şi combinare a faptelor de limbă

După părerea lingviştilor (J.Cohen), „orice mesaj trebuie să fie inteligibil”, altfel spus, să fie înţeles de publicul căruia i se adresează. Fiecare cuvânt trebuie ales cu grijă, combinările formate să capete înţeles logic, iar libertatea de a le îmbina este foarte mare. Utilizăm enunţuri stereotipe, care creează în creier anumite asociaţii, imagine. Locutorul este original în măsura în care poate formula îmbinări inedite, şocante, surprinzătoare.

Enunţurile trebuie să fie corecte nu numai din punct de vedere gramatical, dar şi lexical, sintactic, logic. Sună bizar, chiar absurd să spunem: sunt careva probleme, au fost gazificate satele, cu ocazia prilejului etc. Aceste propoziţii sunt incorecte ca sens, nu s-a ţinut cont de semnificaţia concretă a fiecărui cuvânt.

Combinarea lexemelor nu este una aleatorie, se cere respectat principiul compatibilităţii termenilor: predicatul să fie pertinent cu subiectul, toate părţile enunţului să fie adecvate intenţiei comunicative. Trebuie să se folosească doar termenii care convin unul altuia ca în rezultat să obţinem o formulă lingvistică acceptabilă.

R.Jakobson considera că selecţia şi combinarea sunt factorii de bază ai vorbirii înseşi. Orice mesaj se organizează prin alegerea construcţiei adecvate care corespunde situaţiei reale (exprimaţi ideea tata s-a îmbolnăvit). Vorbitorul este obligat să renunţe la exprimările nepotrivite cu locul, cu momentul, cu persoanele etc., pe scurt, cu împrejurările comunicării. Fiecare individ posedă un simţ lingvistic pentru a alege cuvântul potrivit şi a-l îmbina cu altul.

3) adaos de conţinut afectiv şi expresiv la nucleul comunicării

Se consideră că orice enunţ este subiectiv şi conţine nota personală de apreciere de informaţiei transmise. În acelaşi timp, o bună parte din relatările noastre comportă şi o nuanţă emoţională sau afectivă. Emiţătorul trece prin filiera sufletului ceea ce are de spus, de aceea, pe lângă nucleul logic al comunicării, se mai adaugă şi afectivitatea. De aici derivă expresivitatea lingvistică a enunţului, şi cu cât dozarea conotativă este mai mare, cu atât creşte nivelul de emotivitate, de încifrare a semnului lingvistic.

Comunicarea verbală în cele mai dese cazuri are 3 coeficienţi: informativ, expresiv şi artistic. Locutorul redă o anumită informaţie obiectivă prin modelul său temperamental, emoţional, la care se suprapune şi nivelul artistic, dacă reuşeşte să creeze structuri verbale inedite, sugestive. Se extrage din fondul gramatical, lexical, sintactic, fonetic al limbii acele mijloace care ţin de arta cuvântului, de capacitatea de a relata afectiv o informaţie şi de a o face memorabilă, impresionantă, plină de sensuri. Vorba marelui poet român: „Abia-nţelese, pline de-nţelesuri”. Sunt utilizate procedee gramaticale expresive, cum ar fi schimbarea numărului la substantive, învestirea diminutivelor cu diverse valori de atitudine („mintioşelul nostru premier”), transformarea substantivelor proprii în comune („schroedizarea Europei”), scrierea denumirilor unor ţări autoproclamate cu literă mică („r.m.n.”), trecerea unei părţi de vorbire în alta () etc. Nu ne referim la valorile expresive ale figurilor de stil, care demonstrează din plin capacitatea limbii de a exprima cele mai rafinate sentimente, stări emoţionale.

4) Stilul ca efect al structurii mesajului comunicat

(trebuie sa fie analizate acele structuri din mesaj care au fost pregătite să frapeze pe cititor).

Autorul de mesaje alege dintr-un fond de limbă disponibil, comun măcar în cea mai mare parte cu cel al destinatarului, elementele cele mai potrivite pentru compunerea unui text şi le aranjează după

8

reguli comune cu cele din sistemul lingvistic al destinatarului, având însă posibilitatea ca în anumite condiţii să varieze exprimarea. Aceasta este în fond codarea, un sistem de opoziţii şi contraste.

O poezie este un mesaj codat în care poetul pune în evidenţă, pe baza unui sistem de opoziţii lingvistice, unul sau mai multe puncte asupra cărora vrea să îndrepte atenţia destinatarului. Ea urmăreşte în acelaşi timp să trezească în destinatar o stare de spirit similară cu cea a poetului.

În succesiunea emiţător-mesaj-receptor, mesajul are rolul de a lega extremele. De aceea, fie îl interpretăm de pe poziţia emiţătorului, fie de pe cea a destinatarului, el stă tot timpul ca un lanţ social-cultural între cei doi şi oglindeşte mentalitatea emiţătorului, psihologia, talentul lui etc., dar schiţează, în acelaşi timp, chiar dacă sumar, mentalitatea, psihologia şi cultura destinatarului. Un mesaj arată deci nu numai ce ştie şi ce crede autorul lui despre lume şi viaţă, ci şi ce crede şi ce poate şti despre lume şi viaţă destinatarul mesajului.

5) Stilul ca deviere

Ideea stilului ca deviere i se atribuie lui P.Valery, care ar fi spus cel dintâi că exprimarea poetică este totdeauna o abatere de la normele curente ale limbii (ideea această este emisă încă în antichitate de Aristotel).

Literatura artistică explorează intens abaterile de la normă, transformându-le în procedee artistice. Limbajul poetic influenţează norma limbii literare, iar forme, expresii, îmbinări trec cu timpul în uzul cotidian. H. Delacroix spunea: "construcţia expresivă este ansamblul de abateri de la ordinea existentă".

După unele cercetări, limbajul romanesc se abate de la norma semnificaţiei până la 18% în comparaţie cu cel din domeniul poeziei, în proporţie de 25%.

Nu orice abateri reprezintă fapte de stil. Se cere pentru aceasta ca ele să fie utilizate în mod intenţionat.

6) Stilul ca expresie a funcţiei esteticeUn atribut imanent al limbii constituie funcţia estetică pe care o îndeplineşte cu precădere în

literatura artistică. Limbajul poetic tinde spre obţinerea unui efect estetic, de aceea funcţia lui estetică dominantă derivă din ineditul expresiei şi imaginii poetice realizate.

Limbajul poetic este acel sistem de semne prin care se emite un mesaj artistic, acest mesaj fiind o manifestare a funcţiei expresive a limbii. Orice creaţie trece printr-un proces anevoios de selectare a unui lexic expresiv, apoi combinarea lui cu scopul de a produce efect artistic asupra cititorului.

Limbajul poetic este afectiv, pentru ca izvorăşte din adâncurile sufletului poetului, se adresează emotivităţii omului şi capătă o dimensiune estetică. Are o mare putere de sugestie, poetul comunica indirect sentimentele şi trăirile sale, solicită sensibilitatea, intuiţia artistica a cititorului, spiritul sau de observaţie, nivelul de cultura etc. Expresivitatea mesajului artistic reduce capacitatea lui sinonimica, utilizarea chiar a sinonimelor contextuale ar duce la denaturarea expresivităţii.

Preferă înţelesurile secundare, îndeosebi figurate ale cuvintelor, de unde utilizarea multiplelor figuri de stil, cum ar fi metafora, regina tuturor figurilor, epitetul , comparaţia etc.

În literatură forma devine element esenţial şi modelator în transmiterea informaţiei; forma, ca expresie a unui conţinut determinat , este unică şi irepetabilă. Iar aceasta se obţine prin utilizarea meşteşugită a cuvintelor. Cuvintele, figurile de stil, sintagmele, expresiile, structurile sintactice, topica, punctuaţia relevă starea afectivă a scriitorului, care comunică prin imagini artistice originale, sensibilizând cititorul. Transfigurând artistic realitatea prin ficţiune, scriitorul devine creatorul operei literare, cu ajutorul cuvintelor şi modalităţilor artistice, el transmite un mesaj. Fenomenele de stil beletristic sunt procese de invenţie, ce sa abat de la construcţiile repetate, comune, uzuale în limbă. Faptele de stil sunt prelucrări expresive, construcţii sugestive, cuvinte şi structuri gramaticale mai puţin obişnuite în uzul curent.

9

3. Stilul publicistic la etapa contemporană

Primeniţi textele ca să intre în sufletul cititorului şi ascultătorului apa cea vie a frumuseţii limbii.

actorii principali din mass-media dimensiunea dialogală a presei potenţialul expresiv al oralităţii funcţiile dominantă şi secundare în stilul publicistic textele stilului publicistic posibilităţile lingvistice şi cele artistice

Stilul publicistic cunoaşte în ultimul timp o dezvoltare vertiginoasă, cele mai diverse domenii tind să transmită informaţia într-o formă cât mai accesibilă pentru publicul larg, să iniţieze cititorul interesat în subtilităţile multor activităţi umane. Mass-media devine cel mai important mijloc de informare în masă, unde sunt implicaţi actorii principali: jurnalistul – mesajul – receptorul – feed-backul. Fiind la interferenţa celor două variante ale limbii naţionale – scrisă şi vorbită – stilul jurnalistic promovează varianta literară a limbii române.

Până la 1990 presa nu dialoga cu cititorul/ascultătorul/telespectatorul, informaţia era difuzată pentru a manipula masele şi a crea o impresie falsă despre realitatea de atunci. Comunicarea dialogată lipsea cu desăvârşire şi omul simplu nu avea posibilitatea să-şi expună părerea sau să ia în discuţie teme incomode pentru guvernare. Din păcate, situaţia actuală de la Radio Moldova şi Televiziunea Naţională pune multe semne de întrebare, lipsesc emisiunile interactive şi publicul larg este lipsit de dreptul de a vorbi în direct şi a-şi spune păsul, emisiunile nu abordează probleme de stringentă actualitate, se creează impresia că totul a încremenit şi aceeaşi melodie cu iz de naftalină este difuzată de nenumărate ori.

Cuvântul este un dialog in nuce, susţine M.Bahtin şi argumentează: „Orientarea dialogică a discursului este, desigur, un fenomen propriu oricărui discurs. Aceasta este orientarea firească a oricărui cuvânt viu. În toate căile sale spre obiect, în toate direcţiile sale, discursul întâlneşte un discurs străin şi nu poate să nu intre cu el într-o interacţiune vie, intensă”. Gândirea materializată în cuvânt imprimă acestuia intenţia de a fi auzit, înţeles şi de multe ori se cere o atitudine, un răspuns. Caracterul său dialogic iese în evidenţă mai ales în enunţuri, fraze, texte.

Dimensiunea dialogală a presei se caracterizează şi prin folosirea virtuţilor stilului oral, mai ales în dialoguri (interviuri, emisiuni interactive, dialog în direct etc.). Relaţia triplă intervievatul – reporterul – publicul vizează cu precădere publicul larg căruia i se transmit mesaje atât personale, cât şi ale grupului din care face parte. Această trăsătură a limbajului jurnalistic se manifestă, de exemplu, prin utilizarea vorbirii directe, care conferă mesajului naturaleţe, spontanietate, subiectivitate, o doză de umor sau ironie. În prim plan ies formele personale de exprimare şi interpretare ale unei idei, se conturează pregnant portretul intervievatului: cine, ce şi cum spune. Vorbirea indirectă nu este atât de consumabilă, căci îi lipseşte expresivitatea şi naturaleţea.

Presa capătă alte funcţii decât a avut în perioada totalitarismului. Cercetătoarea M.Cernicova notează în legătură cu aceasta: „ (Mass-media) s-a descătuşat de rolul ingrat conferit de partidul-stat, asumându-şi sau acceptând să i se confere, de la caz la caz, noi funcţii de articulare a opiniei publice, de liant între grupurile din societate, de informare, de actor, implicat în promovarea schimbării, de câine de pază al democraţiei /…/, de element intrinsec al proceselor economice (în special prin dezvoltarea sectorului de publicitate), de spaţiu al divertismentului”.

Limba de lemn dominată în presa anilor 50-90 conţinea doar cuvintele promotoare ale ideilor partidului de guvernământ, cuvintele iluzii ale unei realităţi imaginare, false. Prima analiză a acestei limbi este oferită de G.Orwell în lucrarea O mie nouă sute optzeci şi patru, iar o descriere amănunţită este

10

realizată de F.Thom Limba de lemn. Publicul era minţit cu neruşinare prin cuvinte frumoase, minciuna era îmbrăcată în straie de sărbătoare, elegante, limbajul comporta permanent efectul de propagandă, se impunea o modalitate de receptare a mesajului spre a menţine controlul conştiinţei.

Patrick Seriot evidenţiază o serie de particularităţi ale acestui antilimbaj, cum ar fi „repetivitate, redundanţă, fixitate a formelor, sintaxă prin acumulare nominală, sărăcie lexicală, dacă rămânem la planul formelor, dar şi conţinut referenţial vid, sau în sfârşit, instrument de disimulare, de mascare, de dedublare, de uzurpare”.

Dacă facem o comparaţie între limba presei din anii totalitarismului şi limba din mass-media contemporană, schematic putem observa următoarele deosebiri:

Limba presei limba de lemn

caracter static lipsă de sens ambiguitate termeni vagi rigiditate nedeterminare clişee propagandistice nonreferenţialitate

limba presei actuale caracter mobil diversitate a limbajului comprehensibilitate termeni concreţi flexibilitate determinare clişee inovatoare referenţialitate

Clasicul stil jurnalistic serios, dominat de informaţia seacă, pierde teren pe zi ce trece în faţa oralităţii familiare, din care-şi extrage adevărate comori de gândire şi exprimare populare. Sunt preluate variate expresii, îmbinări, modele morfo-sintactice, diverse procedee stilistice din vorbirea colocvială. Chiar dacă unele sintagme ar putea irita publicul din cauza vulgarităţii sau a neglijenţei normelor limbii literare, nu poţi să nu admiri fineţea, originalitatea, inventivitatea, farmecul vorbirii populare. Stilul publicistic capătă în aşa fel vivacitate, mobilitate, dinamism, lărgindu-şi potenţialul său expresiv. Apropierea de oralitate devine una din caracteristicile de bază ale mass-media actuale şi publicul gustă din inovaţiile lexicale, sintactice, ortografice colocviale, îmbibate de ironie, umor, sarcasm. Accesibilitatea unui astfel de limbaj creează complicitatea receptorului la cele relatate, se accentuează sentimentul de familiaritate.

Oralitatea pătrunde tot mai evident în stilul publicaţiilor şi se manifestă prin utilizarea argoului, jargonului, cuvintelor şi expresiilor din mediul familiar. Argoul reprezintă o mostră a inventivităţii şi expresivităţii registrului colocvial, modalitate sugestivă de a metaforiza limba comună. Dintre alte modalităţi de impregnare a oralităţii textului scris gazetăresc menţionăm folosirea frecventă a:

adresărilor directe (vocative, verbe, pronume); formelor verbale la persoana I plural (autorul se contopeşte cu cititorul); întrebărilor retorice din finalul textului poreclelor personajelor din lumea interlopă; expresiilor frazeologice uneori trunchiate de autor în scopul obţinerii efectului stilistic

etc. elementelor sintactice: elipsa, anacolutul, revenirile, anticipările, repetările etc.

Realitatea social-politic-culturală din RM cunoaşte de vreo 17 ani încoace o diversitate contradictorie, anumite aspecte tind să rămână în timp şi plătesc tribut unor ideologii perimate, altele îşi croiesc drum, înfruntând rezistenţă, distrugând stereotipuri şi impunându-şi punctul său de vedere.

11

Situaţia revoluţionară când masele nu mai pot trăi pe vechi, iar guvernanţii nu pot conduce pe nou condiţionează convieţuirea în paralel a unor tendinţe care se exclud reciproc. Limba de lemn, prezentă masiv în presa din RM (anii 50-90), încearcă să-i dezorienteze pe ultimii rătăciţi. Dacă în alte ţări foste socialiste stilul publicistic a prins aripi şi s-a dezvoltat vertiginos, în ţara noastră de-abia se conturează.

Termenul de stil publicistic a cunoscut o istorie la fel de controversată, unii savanţi acceptându-l (D.Irimia, Şt.Munteanu), alţii refuzându-i dreptul la existenţă (I.Coteanu). Lingvistul I.Coteanu distinge, la fel ca adepţii Şcolii de la Praga, noţiunea de stil funcţional şi stilistică funcţională, iar în vizorul său se află cu precădere studierea limbajului popular şi cel al poeziei culte. Şi exclude termenul de stil publicistic.

Teoria comunicativă a lui R.Iakobson a creat posibilitatea de a distinge în dependenţă de factorul dominant dintr-un enunţ funcţiile limbii:

emotivă (accentul se pune pe emiţător) conativă (destinatarul deţine rolul dominant) referenţială (contextul are cea mai mare pondere) metalinguală ( codul comportă greutate) poetică (utilizarea mijloacelor literare) fatică (evidenţiază contactul dintre emiţător şi receptor).

Dominanţa unei anumite funcţii în stilul publicistic a dus la exprimarea unor opinii diferite. Cercetătoarea Doina Bogdan-Dascălu (de la Timişoara), după o analiză detaliată a limbajului, sublimbajului, mesajului, secvenţei din componenţa limbajului jurnalistic, trage concluzia că funcţia conativă, axată pe destinatar, este cea mai importantă. Toate secvenţele mesajului au menirea de a ţine publicul în actualitate, servindu-i cu generozitate toate noutăţile, inovaţiile acestei lumi. Iar pentru realizarea acestei funcţii, se folosesc mijloace apelative, cum ar fi substantivele la vocativ, verbele la imperativ, interjecţiile.

Celelalte funcţii ale stilului publicistic transmit emoţia şi atitudinea emiţătorului (cea emotivă), vizează o realitate imediată de care este interesat cititorul de rând (cea referenţială), orientează publicul spre elemente complementare (cea metalingvistică), susţine interesul prin exploatarea posibilităţilor expresive ale limbii (cea poetică).

După părerea cercetătoarei Paula Diaconescu, în stilul publicistic domină funcţia fatică. Aceeaşi părere este împărtăşită şi de L.Roşca, care susţine că „funcţiile specifice comunicării jurnalistice sunt funcţia fatică şi cea referenţială”. Dar în procesul comunicării între funcţiile limbii există o legătură strânsă, ceea ce-i permite să-şi realizeze statutul său social, de act de comunicare.

După părerea noastră, stilul mass-media suferă schimbări, adaptându-se cerinţelor lumii contemporane. Omul modern se vrea implicat tot mai profund în rezolvarea problemelor societăţii, doreşte ca părerea sa să fie auzită de alţii şi de ea să se ţină cont. De aceea tot mai multe publicaţii includ rubrici speciale pentru a atrage publicul în exprimarea opiniei şi de aici rezultă faptul că funcţia fatică a stilului publicistic capătă o pondere mai mare. Dar nici cea conativă, totuşi regină în limbajul jurnalistic, nu-şi pierde din actualitate.

D.Irimia în lucrarea Structura stilistică a limbii române contemporane se referă la factorii lingvistici şi cei extralingvistici ai limbajului şi distinge 4 stiluri ale limbajului scris: ştiinţific, beletristic, publicistic, juridico-administrativ. Ca o entitate lingvistică, problema stilului este greu definibilă, orice stil nu are un perimetru strict delimitat, liniile conturului sunt abia vizibile şi pot fi uşor deplasate. Nu pot fi stabilite nişte criterii certe de definire a stilurilor limbii.

12

Folosind metoda intuitiv-logică de departajare a stilurilor limbii, lingvistul D.Irimia ajunge la concluzia că în stilul publicistic pot fi incluse texte:

informative (relatări despre politica internă, externă, culturală, economică), care se apropie de stilul oficial-administrativ şi sunt nude din punct de vedere stilistic;

publicitare (libertate stilistică redusă); didactice (articole de popularizare) conţin un limbaj accesibil compus din rigurozitate stilului

ştiinţific şi posibilităţile expresive ale stilului publicistic; solemne (discursuri politice, comentarii de politică internă şi externă) predomină caracterul

informativ, împletit cu cel persuasiv; interpretative (cronici, pamflete), expresivitatea stilistică capătă amploare şi tinde spre stilul

beletristic; de dezbatere (interviuri, mese rotunde, dialoguri), o simbioză a tuturor stilurilor.

Acceptat de unii şi contestat de alţii, stilul publicistic în variantele sale continuă să rămână unul din mijloacele specifice de comunicare. Stilul publicistic menţine interesul publicului pentru informaţie şi comentariu şi se foloseşte atât de mijloace lingvistice, cât şi literare. Stilul jurnalistic utilizează posibilităţile lingvistice ale limbii, posedând un lexic social-politic bine conturat, clişee bine cunoscute, promovând neologismele, sinonimele, imprimând categoriilor gramaticale nuanţe stilistice. Aceste nuanţe se îmbină armonios cu cele ale stilului limbii artistice: folosirea figurilor de stil, a sensurilor conotative ale cuvântului, a limbajului figurativ, a expresiilor etc.

Stilul publicistic este cel mai novator sub aspectul introducerii şi utilizării neologismelor, îmbogăţind permanent resursele limbii. Noutatea acestui stil constă în imprimarea unor sensuri noi cuvintelor, în atribuirea de sensuri figurate lexemelor, care pătrund cu timpul şi în stilul colocvial.

Limbajul presei a contribuit esenţial la modernizarea lexicului limbii române prin împrumuturi masive din toate limbile europene, în ultimul timp mai ales din engleză (deşi multe împrumuturi din engleză au devenit normă fiind incluse în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (2), ne exprimăm speranţa că bunul simţ al limbii române va înlătura toate ingerinţele care nu cadrează cu specificul limbii noastre.

Presa contribuie la fixarea unor clişee în mintea publicului, răspândind forme fixe de exprimare. Nu putem să trecem cu vedere faptul că stilul jurnalistic este receptiv la toate schimbările din domeniul limbii literare, propuse de lingvişti de seamă. Deşi nu este întotdeauna o unitate cu privire la acceptarea şi promovarea unor noi forme de scriere, de pronunţare, de formare a pluralului la substantive, de conjugare a unor verbe etc., totuşi majoritatea jurnaliştilor promovează formele noi gramaticale şi lexicale.

De asemenea, stilul publicistic valorifică din plin potenţialul derivativ al cuvintelor româneşti (de ex.: ambiguu, ambiguitate, ambiguizare, dezambiguizare ) şi sporeşte posibilităţile lor de exprimare. Expresiile familiare apar tot mai des în paginile ziarelor şi revistelor, la radio, televiziune: a ţine cu dinţii, a pune botniţa, a da în clocot etc. Nu mai vorbim de ingeniozitatea jurnaliştilor care inventează numeroase formaţii lexicale şi semantice.

În ultimul timp apar lucrări în care sunt cercetate variate aspecte ale stilului mass-media, se pune un accent deosebit pe valorificarea posibilităţilor limbajului, a inovaţiilor lingvistice.

Receptarea textelor jurnalistice ţine de actualitatea imediată, de locul şi importanţa evenimentului produs. Trebuie să se ia în calcul şi aşteptările unui anumit public, care consumă sau nu informaţia difuzată/comentată. M. Eminescu era de părere că „omul de ştiinţă convinge prin raţionament, literatul, prin imagine şi jurnalistul prin mobilitate şi … (vervă) colocviala, cu scopul şi obligaţia de a convinge imediat". Sfera publică este de un interes major pentru receptor şi de aceea vehicularea informaţiilor de

13

interes public trece printr-un filtru selectiv, cu cât ştirea este mai senzaţională, cu atât creşte priza la cititor/ascultător/telespectator.

În concluzie subliniem încă o dată gândul că stilul publicistic îşi desface toate petalele frumuseţii, originalităţii şi expresivităţii sale. Publicul larg este prins în capcana ingeniozităţii lingvistice a jurnaliştilor, se promovează un stil pe cât de accesibil, pe atât de surprinzător în inovaţii.

5. Activitatea publicistică a lui Constantin Tănase

Constantin Tănase s-a născut la 24 iunie 1949, în comuna Nemţeni, judeţul Lăpuşna (acum, r-nul Hânceşti). Este licenţiat al Facultăţii de Filologie de la Institutul Pedagogic (ulterior, Universitatea Pedagogică) de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1971). Îşi începe activitatea ca profesor de română în şcoli săteşti de cultură generală (1972-1974), apoi se angajează la Institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul pedagogiei (1974-1983; 1985-1986). Face studii de doctorat la Institutul de limbă şi literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, unde îşi susţine teza de doctor în filologie, cu subiectul „Relaţiile formale şi semantice între substantivele deverbale şi modul lor de prezentare în dicţionarele explicative” (1985), avându-l conducător ştiinţific pe regretatul acad. Silviu Berejan (1927-2007).

A făcut vizite de documentare, fiind prezent la seminare şi stagii în domeniul mass-media – în România, Germania, Franţa, SUA, China. Ales deputat în primul Parlament democratic al Republicii Moldova (1990-1994), a fost responsabil pentru funcţionarea limbii de stat în Comisia pentru ştiinţă şi învăţământ. În anii 1994-1996 deţine funcţia de director al Centrului Naţional pentru standarde de limbă din cadrul Departamentului limbilor al Republicii Moldova (transformat curând în Centrul Naţional de Terminologie, dar desfiinţat abuziv după 2001). A fost consilier-secretar al preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur (1996-1997).

În anii 1997-2001 activează ca redactor-şef al publicaţiilor „Flux: Cotidian Naţional” şi „Flux: Ediţia de vineri”, parcurgând astfel una dintre cele mai complicate etape ale activităţii sale gazetăreşti.

Este director-fondator al „Cotidianului Naţional independent Timpul” (cu apariţii zilnice, de luni până joi, şi cu o ediţie săptămânală, de vineri), pentru a cărui activitate a mobilizat o echipă de reporteri şi publicişti de forţă. Noua publicaţie, lansată la 14 septembrie 2001 (o perioadă s-a numit „Timpul de dimineaţă”), a devenit un proiect efectiv de succes în mass-media din Republica Moldova, având un tiraj săptămânal de circa 50 de mii exemplare, cu un număr şi mai mare de accesări ale versiunii electronice.

Debutează editorial în calitate de coautor al suportului didactic Metodica predării limbii moldoveneşti: clasele 4-8 (1985), ca în 1987 să editeze studiul Metodica formării deprinderilor de ortografie în cadrul studierii pronumelor personale. Este autorul a două valoroase dicţionare tematice: Dicţionar de termeni administrativ-cancelăreşti (1990) şi Dicţionar rus-român de terminologie financiară (1993).

În anul 2000 tipăreşte volumul de publicistică „Ochiul lui Esop”, urmat de alte două cărţi cu articole, eseuri, tablete: „Patria vuindă” (2001) şi „Hoţii de mituri” (2004). Aceste volume s-au bucurat de frumoase lansări şi prezentări, de zeci de recenzii şi consemnări elogioase atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, Hoţii de mituri fiind gratificat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, al cărui membru este Constantin Tănase.

14

La cea de-a 60-a aniversare, marcată în acest an, a lansat o nouă carte de eseuri, scoasă sub auspiciile prestigioasei Edituri „Litera”– „Blestemul de a fi...”, cu un cuvânt introductiv de Ion Hadârcă. Volumul, având subtitlul Cronici basarabene, include şase compartimente în care cititorul va găsi, riguros selectate, circa 150 de editoriale, eseuri, tablete, note polemice, foiletoane, parabole etc., publicate de-a lungul unui deceniu, cu precădere în ultimii cinci ani.

Tematica editorialelor lui Constantin Tănase

Temele abordate de Constantin Tănase fac parte exclusiv din domeniul politic. El nu se lasă înrobit de micile actualităţi, dar urmăreşte esenţialul politicii. Discursul său este centrat pe problemele majore ale Republicii Moldova, cum sunt: identitatea, limba, istoria, politizarea presei, tentativele expansioniste ale Rusiei, elita politică. Cei doi poli externi spre care se orientează discursul său sunt România şi Rusia, două ţări care de fapt au cele mai multe tangenţe cu Republica Moldova.

Elita politică este un subiect des reluat, la care face referire fie că este vorba de istorie, limbă sau Rusia. Liderii politici sunt cei care nu-şi merită titlul de lideri. În mod special, Constantin Tănase se referă la premierul Vlad Filat, dar nu îi uită nici pe Vladimir Voronin, Igor Dodon sau Vlad Plahotniuc. Iar pentru că se referă în mod special la Filat, a fost acuzat că îl atacă pe acesta, el motivând că nu face altceva decât să fie în opoziţie cu puterea. A făcut-o pe timpul lui Voronin, plasându-se de partea lui Filat, însă acum, când puterea i-a revenit acestuia din urmă, se poziţionează împotriva lui.

Toată elita politică este portretizată astfel: nişte laşi fără moralitate, demagogi, care ţin la interesul personal: „Dar ce ne facem când foarte mulţi „lideri influenţi”, fiind efectiv nişte hoţi şi găinari ordinari, îşi fac de cap în faţa ochilor noştri, dar apar la televizor ca nişte inocenţi şi modele morale, „ne dau legi, ne pun biruri, ne vorbesc filozofie?” (08.05.2012). Sunt „liderii influenţi” a căror influenţă se extinde mult în afara domeniului politicii, dar nu şi asupra societăţii, dezamăgită de acţiunile lor. Sunt „liderii” care stau la cheremul Rusiei şi care acceptă umilinţele acesteia din frica de a-şi pierde poziţiile. „Păstorii”, cum le spune Tănase, a căror reflecţie devine „turma”. Sunt cei care ar ajunge şi la Dumnezeu pentru a da mită, pentru că în Moldova totul se vinde şi se cumpără, chiar şi credinţa: „Filat, ca om de afaceri, ştie că o taxă de protecţie, îndeosebi când e vorba despre o protecţie la asemenea nivel, te poate salva... asta - dacă se va dovedi că şi Dumnezeu e corupt şi ia mită.” (18.04.2012)

Un alt subiect legat strâns de politică este mass-media, care devine o reflecţie subiectivă a realităţii politice, conformă cercurilor de interese. Vorbeşte de închiderea NIT-ului, decizie pe care o salută. Afirmă nesolidarizarea sa cu acest post, cu argumentele că nu susţine parţialitatea, mai ales când această parţialitate a adus ziarului „Timpul” pagube şi obstacole în calea sa.

O altă televiziune discutată este Publika TV, care, după spusele autorului a ocupat locul NIT-ului, o televiziune care distorsionează informaţia istorică şi care promovează limba rusă. Autorul critică diletantismul şi interesele aşa-zişilor analişti şi politologi, invitaţi ai emisiunilor de la Publika TV. El critică fenomenul „transhumanţei” ziaristice, când fără conştiinţă, jurnaliştii migrează de la un canal tv la altul, fiecare având propria culoare politică: „Ce ne facem cu „jurnaliştii” şi „analiştii politici” care alergau cu limba scoasă de la NIT la o altă televiziune „pluralistă”, ca să nu întîrzie la o emisiune de dezbateri democratice?” (11.04.2012).

Mesajul ideatic

Există o teorie conform căreia între ziar şi cititorul său fidel, pe lângă conexiunea existentă, mai este şi o asemănare, la nivel spiritual şi psihologic. Publicul tocmai de aceea citeşte ziarul, pentru că se regăseşte în el.

15

Editorialele sunt textele care redau nu doar poziţia autorului lor faţă de anumite subiecte, dar şi poziţia ziarului. Respectiv, editorialele lui Constantin Tănase, cu toate caracteristicile lor, redau conceptual întregului ziar. Mesajul ideatic al editorialelor este şi mesajul ziarului.

Mesajul ideatic, global şi scopul editorialelor lui Constantin Tănase este schimbarea, şi una cît mai urgentă. Articolele lui respiră şi inspiră schimbare. Fiecare editorial este un îndemn, în dependenţă de subiectul abordat. Deşi utilizează ironia ca procedeu, unul care deconstruieşte, totuşi articolele sale propun soluţii şi aduc alternative.

Un subiect dur criticat de Tănase este, după cum am afirmat anterior, mass-media. Mass-media ar trebui să fie o reflecţie a societăţii, cu viciile şi calităţile sale, astfel având această informaţie, să ştie ce trebuie să corecteze. Însă mass-media existentă la noi îndeplineşte exact opusul. El corelează în mod direct mass-media cu politica, fiecare lucrând pentru celălalt. “Făcute public, aceste ideologii devin focar de infecţie morală dacă nu sunt combătute energic, cu argument şi cu mult respect faţă de adevăr” ( 04.05.2012), afirmă Tănase.

„... societatea moldavă este un ghem încâlcit de probleme - identitare, etnice, sociale, psihologice, religioase - şi toate cu substrat geopolitic” (18.03.2012), deci conform opiniei autorului, toate pornesc de la politică şi poate că are dreptate. Poate că de aceea abordează exclusiv teme politice, în încercarea de a schimba lucrurile. Poate de aceea vorbeşte despre limbă, istorie, mass-media, toate raportate la politic. Soluţia? „... trebuie să răspundem, precum am spus, la întrebarea: cine e vinovat de actuala situaţie anormală din R. Moldova? Dacă nu răspundem (corect), pacea nu va veni...” (20.03.2012).

Ironia

Ironia ia naştere oficial odată cu maieutica socratică. Eiron (είρων), adică cel care pune o întrebare dintr-o falsă naivitate, era apelativul cu care mulţi i se adresau lui Socrate. Curînd eironeia devine o figură în retorică: a lăuda pentru a condamna şi a condamna pentru a lăuda. Cea mai cunoscută definiţie a ironiei îi aparţine lui Quintilian, care, în a sa Artă oratorică, o numea „procedeul de a spune contrariul a ceea ce vrei să se înţeleagă” („contrarium quod dicitur intelligendum est”). Tot Quintilian este cel care a legat ironia de disimulare, prefăcătorie şi înşelăciune, de unde şi caracterul suspect al noţiunii. Totuşi, deşi nu decădea în viciu, ironia nu era, pe de altă parte, considerată nici ca virtute.

De-a lungul istoriei ironia a parcurs un lung drum până a-şi ocupa locul în categoria valorii critice. Evul Mediu a însemnat în istorie dogme care nu erau discutate, cu atât mai mult supuse unei gîndiri critice, iar ironia, ca element al valorii critice, a fost discriminată. Renaşterea însă a fost perioada care a schimbat raportul de forţe. Această epocă a pus în prim-plan omul, cel care are conştiinţă de sine, care pune la îndoială şi care are independenţă faţă de autorităţile tradiţionale.

În domeniul artistic mult timp a fost valabilă concepţia puristă a artei. Frumosul devenise un loc bine delimitat unde astfel de „intruşi” ca ironia nu-şi aveau locul. Însă acest Frumos nu şi-a fost suficient sieşi. După tutela seculară a moralei, esteticul încearcă să acapareze noi teritorii, ciocnindu-se de un grav impediment: delimitările şi purificarea îl golise de substanţă. Acest neajuns a fost corectat prin acapararea de noi teritorii, iar concepte ca ironia şi umorul, chiar şi urâtul, odată cu hegelianul Rosenkranz, au fost înglobate în estetică. Această anexare a comportat şi o consecinţă negativă: a fost ignorat faptul că ironia, ca şi celelalte noţiuni, este în primul rând o modalitate a omului de a răspunde în faţa anumitor situaţii, de exprimare a unor anumite atitudini în faţa lumii, noţiuni care uneori devin întrupare artistică.

16

Ironia este, conform „Micii enciclopedii a figurilor de stil” scrisă de Gh. Dragomirescu, „o figură retorică prin care, cel mai adesea, se enunţă o laudă, simulată, pentru a se înţelege că e vorba de o persiflare ori chiar batjocură, sau uneori, o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive”. Gândirea are faţă de limbaj o mare libertate de alegere, pe când acest proces nu poate avea loc viceversa. Această mare libertate de alegere face ca aceeaşi idee să nu fie dependentă de o anumită expresie verbală, să fie exprimată diferit. În cazul dat, acest fapt oferă ironiei dreptul la viaţă. Inadecvarea dintre gînd şi limbaj este de fapt construcţia ironiei, ceea ce duce la apariţia nivelelor de denotaţie şi conotaţie. Dar simplul joc de cuvinte nu e obligatoriu o ironie. Limbajul ironic trebuie să sancţioneze un fapt existenţial, şi să o facă într-un mod inedit; imprevizibilul şi noutatea ţin de natura noţiunii.

Jean Paul Sartre scria că „în ironie, omul nimiceşte unitatea aceluiaşi act, ceea ce statuează, el ne face să-l credem pentru a nu fi crezut, el afirmă pentru a nega şi neagă pentru a afirma, el creează un obiect pozitiv dar care n-are altă existenţă decât neantul”. Ea are calitatea intrinsecă de a fi o negatoare. Iar această natură critică îi aduce şi o oarece fragilitate, deoarece astfel de atitudini pot să alunece în forme degenerate. Mai simplu fie spus, ironia poate să devină sarcasm, capriciu, ipocrizie şi cinism. Toate aceste forme improprii sunt critici fără scop şi fără intenţie etică. Aceste jocuri formale, rupte de contextul existenţei, dizolvă la modul gratuit doar de dragul de a dizolva. Mai mult, aceste forme improprii pot nega azi ceea ce ieri afirmau, deci sunt determinate de interese meschine. Pe când disimularea ironiei este una conştientă, caracterul de faţadă şi superficialitatea măştilor fiind asumate. În acest caz, deşi aparenţa nu corespunde aspiraţiilor, totuşi această strategie este una tactică, unde duplicitatea nu este definitivă: ironistul este sincer şi loial faţă de sine.

Ironia este conştiinţa opoziţiei între cel care o utilizează şi ceea ce respinge. Ironia dizolvă realitatea care i se pare în opoziţie cu un mare ideal urmărit de ironist. Ea poate deveni stimulul care menţine existenţa umană în continuă mobilitate. Neavând contururi bine definite, refuzând orice formă de îngheţ, subordonare şi autoritate, ironia este mereu în mişcare, mereu în negare. Ea nu există pentru a afirma sau pentru a găsi soluţii, ci pentru a pune întrebări. Funcţia ei principală este cea de a fi un stimulent al cunoaşterii, să problematizeze, astfel contribuind la progresul gândirii umane. Ea totodată îmblânzeşte şi sancţionează, prin asta aducând ţinută şi conţinut. „Dispoziţia aceea în care contradicţiile se anulează, dar tocmai prin aceasta păstrează pentru noi esenţialul, se numeşte ironie”, afirma filologul şi filozoful german K.W.F. Solger.

Ironia este o armă polemică, având un efect dezarmant asupra adversarului, poate mult mai mult decît seriozitatea. Acest fapt e posibil pentru că ea îmbină două element antagoniste: seriozitatea şi gluma. Ironia se deghizează într-o aparenţă neserioasă pentru a îndeplini o negaţie a unei seriozităţi. Autorul şi istoricul francez Dominique Bouhours afirma că „ideile, spre a fi neapărat adevărate, sunt uneori triviale”. Ceea ce a vrut el să spună este că adevărul urmărit cu o insistenţă acută duce la trivializarea gîndirii. Pentru a evita acest fenomen, cugetările omului sunt învăluite într-un voal al falsităţii, la fel cum procedează ironia. Astfel, triumful sugestiv este mai eficace. De altfel, „fiecare glumă porneşte de la un adevăr”. Umorul are calitatea de a aprecia lucrurile: el micşorează proporţia excesului nejustificat şi măreşte ceea ce este mic, dar autentic. Alăturate, ironia şi humorul funcţionează ca o maşinărie fără cusur. Ironia este elementul analitic ce disociază, iar umorul este cel sintetic, ce reconstituie elementele disociate. Ironia este intolerantă, în opoziţie, cea care râde crispat, pe când humorul restabileşte echilibrul atât de mult dorit. El corelează, aduce surâsul, poate melancolic, dar prin asta edifică. Structura duală, cea a criticului şi a poantei, desparte fenomenul ironiei în două părţi distincte, delimitate de un punct decisiv. Poanta este cea care face virajul brusc, unde aparenţa pozitivă se transformă în esenţă negativă. Râsul este unul dintre efectele proprii fenomenului. „Râsul este un afect născut din transformarea bruscă a unei aşteptări încordate în nimic”, spunea filozoful german Immanuel Kant. Astfel umorul devine şi el o sancţionare a unui neadevăr.

17

Conform părerii lui Aristotel, ironiştii ar fi nişte oameni „de moravuri mai fine”. El opune ironistul măscăriciului: „Măscăriciul nu se cruţă nici pe sine, nu cruţă nici pe alţii, numai dacă poate împinge oamenii la rîs”. Ironistul urmăreşte un alt scop: destabilizează edificiul comun al unui „cum se cuvine”. El arată că totul e arbitrar, că lumea nu e decât un joc şi că fiinţa e iremediabil căzută. Ironistul îşi permite să încalce regulile egalităţii, situându-se pe-o poziţie de superioritate, de unde îşi ia în derâdere semenii. El dinamitează sistemul comun de valori sau cunoştinţe, arătând că poate fi altfel sau că poate exista ceva dincolo sau dedesubtul acestui sistem. Evident că orice enunţ este contaminat de subiectivism, însă acest subiectivism reprezintă într-o oarecare măsură originalitatea ironistului. Stilul face parte din personalitatea celui care ironizează. Discreta ironie, umorul de fundal, inadecvarea dintre gând şi limbaj, surpriza, ingeniozitatea, toate sunt reflecţii ale ironistului, reflecţii care au datoria de a fi irepetabile.

După cum am mai menţionat anterior, ironia neagă prezentul, aspirând spre viitor. Prezentul nemulţumeşte, tocmai de aceea ironia, ca o valoare a criticii, îşi ocupă poziţia atunci când alte valori, de orice natură, nu sunt capabile să creeze un prezent satisfăcător. Atitudinea critică apare în momente de criză, fie a conştiinţei sau a societăţii, ca o alternativă. Ironia, ca armă efectivă, asaltează realităţi regresive, prosperând în perioadele prerevoluţionare. Ironia anticipează evenimentele şi proiectează viitorul.

Construcţia ironiei în editorialele lui Constantin Tănase

Cea mai frecventă tehnică a construcţiei ironiei sunt ghilimelele. Ghilimelele îşi au rostul lor: ele aduc semnificaţia opusă a ceea ce spun cuvintele. Un text publicistic se adresează unui public larg, care nu este întocmai familiarizat cu utilizarea ironiei sau cu credinţele celui care o utilizează. Tocmai de aceea, pentru claritatea mesajului din spatele cuvintelor, Constantin Tănase utilizează ghilimelele, aceasta fiind una din particularităţile construcţiei ironiei lui. „Iar „liderii noştri naţionali” mereu s-au bîlbîit în problema identităţii noastre etnice - fie că au spălat-o în două ape, fie au negat-o... Ce să mai cerem de la „turmă”, dacă „păstorii” ei sunt aşa cum sunt?” (16.05.2012).

Constantin Tănase foloseşte ghilimelele în acele subiecte privind societate, în care consideră intervenţia sa o datorie acută. Dacă am face o listă a cuvintelor supuse acestui proces de “ghilimelizare”, am avea o oglindă a preocupărilor publicistului: “elita politică”, “liderii influenţi”, “jurnaliştii”, “analiştii” şi “politologii”, “eliberarea” Basarabiei în 1812, “busola europeană”, “stataliştii”, etc.

Repetiţia, ca figură de stil, poate avea şi ea funcţii ironice. Repetiţia accentuează un fapt, în cazul ironiei, spulberă spusele, lăsând loc subînţelesurilor. “În legătură cu respectiva “solicitare” a premierului, apar mai multe nedumeriri. Să examinăm doar una: dacă Filat nu… “solicita”, instituţiile vizate nu erau datoare să “asigure ordinea de drept şi respectarea legii?! Să înţelegem că forţele de ordine “asigură ordinea de drept şi respectarea legii doar la “solicitarea” personală a premierului Filat?!” (15.03.2012). Este un specific al autorului de a relua în acelaşi articol cuvintele sau sintagmele, folosite evident cu tentă ironică, care sunt ideile centrale ale articolului, deci utilizarea laitmotivului. La modul general, Tănase abordează aceste teme de mai mult ori pe parcursul unei perioade de timp. Spre exemplu cuvântul “lideri”, luat în ghilimele, în cele 25 de editorial este reluat de 7 ori, pe lângă celelalte sintagme ca “elită politică” sau “lideri influenţi”, iar cuvintele “jurnalişti” şi “analişti”, de cinci şi respectiv opt ori.

Punctele de suspensie marchează o pauză în vorbire. În cazul ironiei, această pauză vine să afirme neadevărul spuselor care urmează după această pauză. Întreruperea vorbirii dă de înţeles că nu ar trebui să credem literalmente, ci să citim printre rânduri. “Este bine cunoscut faptul că mai multe unităţi administrative raionale, sfidând legea, arborează, alături de Tricolor, încă un steag, mai… moldovenesc” (02.05.2012). Evident un steag nu poate fi mai moldovenesc, în cazul dat nu există

18

grad de comparaţie, deci această încălcare intenţionată a normei gramaticale este acceptată. Există un singur steag, simbolul naţiunii. Sintagma “mai… moldovenesc” nu face decât să releve această convingere a autorului.

Utilizarea parantezelor este un alt mijloc utilizat de Constantin Tănase pentru a marca ironia în textele sale. În enunţurile“Nu putem nega faptul că o bună parte (“bună” e un fel de spune…) a electoratului Alianţei abordează anul 1812 cu ochii şi mintea ruşilor.” (07.05.2012) şi Săptămîna trecută, deputaţii Alianţei (“pentru integrare europeană”!) au respins propunerea de a marca 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti prin declararea zilei de 16 mai drept zi de doliu.”(06.05.2012) Parantezele intervin, în primul caz, pentru a specifica semnificaţia cuvântului “bună”, iar în al doilea caz, pentru a arăta incompatibilitatea denumirii Alianţei pentru Integrare Europeană cu acţiunile pe care le întreprinde.

De asemenea, Constantin Tănase foloseşte mimeza - persiflarea unei persoane cu propriile cuvinte. “Dar cum se numeşte declararea Zilei Deportaţilor şi a Zilei Represiunilor comuniste ş.a. drept “sărbători de extrema dreaptă?” (04.05.2012), în cazul dat autorul foloseşte aceeaşi sintagmă utilizată de către “politologul” Ţîrdea, după cum îi spune Tănase, care într-un interviu acordat radioului “Europa Liberă” vorbeşte despre acest extremism. Mimeza este o armă polemic puternic, deoarece atunci când foloseşti cuvintele adversarului, plasate într-un alt context, au un mai mare efect, atât stilistic, cât şi critic.

Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta fiind evident și cuprins sau sugerat în enunț. Întrebarea retorică nu contribuie direct la construcţia ironiei, dar contribuie printr-un plus de atitudine şi atmosferă creată în text. “Cum vine asta: “extrema dreaptă nu înseamnă extremism? Dar ce înseamnă?” (04.05.2012). Autorul deliberat adoptă o mască de naivitate, pretinzând că nu ştie ce înseamnă extrema dreaptă. Însă această dublă interogare, plasată în context, sugerează răspunsul afirmativ la întrebare, şi contribuie la construcţia ironiei: negaţia devine afirmaţie. “Cum se va “sărbători” la Chişinău această neagră aniversare? Dar la Bucureşti? Dar la Iaşi? Cu capul în nisip, ca struţul?” (16.05.2012). Acest şir de întrebări, al căror răspuns, mai mult sugerat, la fel sub forma unei întrebări, reprezintă zeflemeaua, o formă mai uşoară a ironiei, însă care în textul publicistic nu o putem ignora.

În articolul din 25 aprilie 2012, Constantin Tănase utilizează un alt procedeu de construcţie a ironiei, analogia: “Liderii noştri politici” s-au comportat cu obraznicul demnitar de la Moscova exact ca celebrii eroi locali cu revizorul din opera lui Gogol; după plecarea lui Rogozin, “conducătorii de la Chişinău” au avut nevoie, probabil, de mult Diclofenac pentru a-şi trata durerile de şale provenite din căciuleala şi genoflexiunile în faţa revizorului rus.” În cazul dat ceea ce contribuie la construcţia ironiei este analogia făcută la piesa de teatru “Revizorul” de Gogol. Fenomenul politic actual îşi găseşte reflectarea într-o satiră politică scrisă în 1836. “Declaraţiile ce se fac non-stop în RM amintesc de un film suprarealist, ca să nu zic altceva, legat de viaţa furtunoasă dintr-un balamuc.” (27.04.2012), această analogie, pe lângă faptul că are umor, are calitatea de a descrie interesant societatea. Evident că aceste analogii nu sunt ironii în sensul strict al cuvântului dar, cum am mai spus, contribuie la crearea unei tonalităţi ca element al construcţiei ironiei.

Aluzia este cuvântul, expresia sau fraza prin care se face o referire la o persoană, la o situaţie, la o idee, fără a o exprima direct. „Ei nu vor arbora drapelele în bernă pe 16 mai 2012 ca nu cumva să înţarce bălaia.” (16.05.2012). Aluzia este făcută la interesul personal pe care îl au politicienii noştri faţă de Rusia, care de fapt şi este „bălaia”. În enunţul din articolul din 4 mai 2012 Tănase scrie: „Am mai scris (şi voi mai scrie) despre cetele de autoproclamaţi „analişti politici” şi „politologi” care au apărut în Chişinău, ca din spuma mării, de vreo doi ani, de când Moldova se bucură că are... televiziune”. În cazul dat autorul face aluzie la una din televiziunile din Republica Moldova, al cărei

19

motto este „Moldova - ai televiziune”. Este o ironie subtilă, indicînd neprofesionalismul acesteia, unde nu se face jurnalism de televiziune, ci după cum sugerează autorul, propagandă politică.

Hiperbola este figura de stil prin intermediul căreia sunt exagerate trăsăturile unui personaj, ale unui obiect în scopul accentuării unei idei sau a reliefării unui personaj. Hiperbola operează exagerare în dublu sens, al măririi şi, respectiv, al micşorării. „Cunoscând ambiţiile și slăbiciunile premierului, am tot temeiul să bănuiesc că lui nicidecum nu poate să-i placă situaţia în care N. Timofti ar deveni o autoritate morală sau politică, eclipsându-l şi adumbrindu-i măreţia.” (30.04.2012), în acest enunţ autorul intenţionat foloseşte substantivul „măreţia”, atribuindu-i premierului o măreţie falsă de fapt.

Antiteza este la fel unul dintre procedeele utilizate de Constantin Tănase pentru realizarea ironiei. Este figura de stil bazată pe opoziţia dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii care se pun reciproc în relief. În următorul enunţ anume contradicţia dintre două fenomene puse alături măreşte efectul ironiei: „Cum a aflat premierul aceasta? A trebuit să treacă printr-un adevărat supliciu: a făcut o plimbare pe jos şi s-a convins personal că numitele instituţii nu respectă prevederile legii.” (02.05.2012).

Prin enumerare sunt înşiruiţi şi coordonaţi mai mulţi termeni având aceeaşi funcţie sintactică. „În timp ce noi, în condiţii infernale, încercam să ne facem meseria de jurnalişti, alţi „colegi” de ai noştri, mai „pragmatici”, mai „europeni”, mai „toleranţi” o duceau în studiourile NIT-ului ca în sînul lui Avraam, luptînd cu noi, „marginalii şi extremiştii”. (11.04.2012), enumerarea tuturor caracteristicilor, care obţin astfel şi rolul de hiperbolă, accentuează şi mai mult opusul a ceea ce este spus, şi face mai mare diferenţa între aceste două baricade.

Frazeologismul este utilizat în unul dintre intertitlurile articolului din data de 7 mai 2012. „Cîte cepe degerate dă Rusia pe independenţa noastră” este acest intertitlu, iar prin elementul „câte” se presupune că este un număr, acesta în fond este elementul care formează o întrebare. Însă frazeologismul „a nu face nici cât o ceapă degerată” vine să ne convingă că, de fapt, pentru Rusia independenţa noastră nu are nici o valoare.

Argoul este un limbaj convențional folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup social sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. Argoul „jurnaliugii”, utilizat de Tănase oferă jurnaliştilor o altă abordare a acestei meserii. Deşi argoul nu are neapărat tentă negativă, în cazul dat „jurnaliugii” desemnează acei jurnalişti care lucrează pentru o anumită putere politică.

Toate aceste procedee şi figuri de stil expuse mai sus au fost utilizate în construcţia ironiei în editorialele sale de către Constantin Tănase. Luate toate în ansamblu, ele demonstrează un singur lucru: faptul că ironia este mai mult decât o figură de stil, ea este o modalitate de organizare a unui discurs. Ironia are propriile sale modalităţi de expresie, propriile figuri de stil, cum sunt hiperbola, aluzia, litota. Dar, după cum am văzut, spaţiul în care discursul ironiei poate fi organizat este mult mai mare, Constantin Tănase apelând la antiteză, enumeraţie, repetiţia şi întrebarea retorică care sunt folosite toate pentru un singur scop: inadecvare, disimulare şi umor. Pe lângă aceste autorul utilizează argoul, parantezele, punctele de suspensie şi ghilimelele. „Dicţionarul figurilor de stil” al lui Dragomirescu lasă loc pentru alternative: „o figură retorică prin care, cel mai adesea, se enunţă o laudă, simulată, pentru a se înţelege că e vorba de o persiflare ori chiar batjocură, sau uneori, o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive”. Acest „cel mai adesea” ne pune în gardă: există şi alte situaţii-excepţie care pot fi considerate ironii? Atunci ce facem cu zeflemeaua utilizată în textele publicistice, care este o ironie mai uşoară? Dacă este să considerăm ironia o modalitate de organizare a unui discurs, atunci este un fenomen vag, nedefinit, în care ar putea intra şi zeflemeaua şi alte figuri de stil care contribuie la construcţia ironiei.

20

5. Limba de lemn ca formă de exprimare îndoctrinată

Limbajul nu este putere în sine – el câştigă putere prin folosirea lui de

către oameni puternici. R.Wodak şi M.Meyer

„La început a fost cuvântul …” Cine nu cunoaşte această idee biblică? Dar cine s-a gândit la toate semnificaţiile unei asemenea afirmaţii?

Cuvântul în toate timpurile a avut o mare pondere în promovarea ideilor pentru a crea o imagine obiectiv-subiectivă despre realitatea socială, pentru a justifica faptele şi acţiunile unor personalităţi, pentru a manipula masele în interes propriu, meschin. Numite „distorsionări ale comunicării în viaţa socială” [4, p. 577], aceste tactici de utilizare a limbajului doar în scopuri de propagandă de către putere, reprezintă influenţele „psihologice interumane asupra actului de comunicare” [4, p. 577]. Din anii 70 ai sec. al XX-lea a început să se vorbească cu insistenţă despre rolul limbii, implicit al cuvântului, asupra stabilirii relaţiilor sociale, dictate de putere. „Limbajul, susţin R.Wodak şi M.Meyer, nu este putere în sine – el câştigă putere prin folosirea lui de către oameni puternici” [5, p. 10].

Puterea îşi edifică propriile resurse de dominare a societăţii, printre care limbajului îi revine un rol prioritar. „Limbajul creează puterea, o exprimă, este implicat oriunde există o luptă pentru putere”, consideră cercetătoarea Stanca Măda Grigoraş [2]. Funcţiile limbii sunt multiple: de la provocare, subminare, distorsionare până la control total al mentalităţii întregii societăţi. Orice perioadă istorică abundă în anumite forme lingvistice ce stau la baza promovării propriilor interese, a camuflării adevăratelor intenţii, a manipulării opiniei publice. Toate au un scop bine definit: să-şi menţină statutul de membru al puterii (aceasta înseamnă avantaje, poziţie, posibilităţi, situaţie materială foarte bună, de ce nu?) şi să influenţeze populaţia cea ascultătoare şi docilă. Sunt utilizate atât forme gramaticale adecvate intenţiilor de manipulare, cât şi texte de o factură propagandistică, cu un stil pe potrivă. Elitele „conjuncturale” sau „mutante” îşi organizează discursurile în/de aşa manieră încât să se menţină în continuare la putere „într-o societate oficial egalitară” [1].

După părerea filosofului Wittgenstein, “semnificaţia unui cuvânt, a unei propoziţii sau fraze nu este altceva decât setul de reguli care guvernează orice formă de expresie în viaţa cotidiană” [citat după C.Andraş, 1]. Aceste jocuri lingvistice reglementează exercitarea de putere în stat şi în consecinţă, crearea de condiţii sociale pentru distribuirea de bunuri materiale în mod inechitabil. Aceste condiţii sociale reprezintă pentru P.Bourdeau (Limbaj şi putere simbolică) „câmpuri“, „pieţe“ şi „jocuri unde se desfăşoară o luptă continuă pentru menţinerea sau modificarea distribuţiei de capital” [după C.Andraş, 1]. Vorbirea şi puterea sunt două lucruri inseparabile, iar violenţa limbajului devine un atribut al instituţiilor statului, care apără interesele anumitor cercuri.

Cuvântul îndeplineşte într-o societate totalitaristă (şi nu numai) rolul de „ instrument” şi „sursă” al puterii pentru a acapara „capital economic, cultural şi simbolic” şi a-şi menţine statutul social privilegiat, consideră C.Andraş [1]. Iar limba de lemn serveşte de minune acestor scopuri meschine ale guvernanţilor pentru a-şi legitima aflarea în vârful piramidei. Se vorbeşte în literatura de specialitate de o relaţie: - discurs instituţionalizat – putere (Foucauld), care imprimă noi semnificaţii cuvintelor şi îmbinărilor ce pot duce la ştergerea identităţii omeneşti (naţionale). Are loc „circulaţia semnificaţiei imposibile în rândul maselor” şi îmbâcsirea minţii cetăţeanului de rând cu nişte idei utopice, imposibil de realizat chiar în societatea modernă. Un întreg aparat birocratic aserveşte partidul de guvernământ prin emiterea de ordine, dispoziţii, regulamente, chiar şi legi, pentru a crea o „stabilitate politică” (ce-o fi însemnând şi aceasta pentru muritorul de rând?) şi „economică” ca cei de la putere să nu fie deranjaţi. O iluzie a unei societăţi prospere şi fără probleme se creează prin puterea cuvântului manipulat cu abilitate de cei de sus.

Spălarea de creieri se efectuează sistematic prin intermediul instituţiilor abilitate să promoveze imaginea unei societăţi prospere, cu un „viitor luminos”, a omului „multilateral dezvoltat”, lipsit de grija zilei de mâine, căci „slugile poporului” (deputaţii!) veghează permanent la bunăstarea lui. Sunt emise o avalanşă de documente ce au menirea de a schimba comportamentul cetăţeanului de rând în conformitate cu interesele meschine ale guvernanţilor. Campania electorală din mai-iunie 2007 din RM demonstrează

21

câtă abilitate şi perfidie a folosit fiecare partid aflat în cursă pentru a câştiga cât mai multe voturi. Alegătorului nu i se permite să aibă opinia sa, el este obligat să se supună îndemnului autoritar din următoarele slogane gen: Votaţi trei trandafiri! Votaţi candidaţii Partidului Democrat! Utilizarea modului imperativ imprimă textului o nuanţa de comandă, se cultivă sentimentul de obedienţă oarbă la toate iniţiativele celor care aspiră la putere.

În opinia cercetătoarei Slama-Cazacu, au loc o serie de modificări care duc la „deturnarea comunicării prin schimbarea semnificaţiilor cunoscute ale anumitor cuvinte, pentru a ascunde sau masca realitatea, prin folosirea seducţiei anumitor cuvinte sau a necunoaşterii lor, spre a devia sau chiar a obnubila gândirea „adresanţilor” (a „receptorilor”), a le forţa conduita către o direcţie de care ei nu sunt conştienţi, a-i manipula, până la a forţa o persoană să fie „receptor” împotriva voinţei sau a intenţiei sale” [4, p.577-578]. Manipularea maselor capătă proporţii tot mai evidente, de aceea omul de rând devine neîncrezător în instituţiile statului, care aservesc puterea şi ştiu doar să comande, să mintă, să trişeze, să mistifice, să inducă în eroare. Putem vorbi în această situaţie de „instaurare a unei neîncrederi în comunicarea” dintre putere şi societatea civilă. Arsenalul de procedee, de artificii lingvistice şi…(o construcţie ternară ar fi mai elegantă) care conduc la degradarea comunicării vizează:

schimonosirea sensului cuvântului şi imprimarea unei semnificaţii roz sau incerte; utilizarea unor îmbinări care sună a gol; folosirea vorbelor de dragul vorbelor; înlocuirea cuvintelor cunoscute, tradiţionale cu neologisme: eradicarea sărăciei; imprimarea de nobleţe unor noţiuni cu conotaţie negativă Negru devine Afro-American

sau persoană de culoare; introducerea unor cuvinte frumoase, idealizatoare a unei realităţi nocive; crearea de slogane propagandistice, stereotipuri verbale înghiţite de toţi cetăţenii; difuzarea prin toate mijloacele a ideologiei îmbrăcată în haine de gală; exploatarea exprimării vagi, neînţelese şi aproximative [3].

Definită de savanţi ca un subsistem al limbii, limba de lemn „cuprinde mai ales elemente lexicale, dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite „autorităţi”, în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii (...), imitate, dar şi impuse de puterea politică (...), apoi difuzate prin repetare, prin utilizarea frecventă în diversele mijloace de comunicare orală sau scrisă, anihilându-se astfel gândirea maselor receptoare” [4, p.588].

Această situaţie de „cosmetizare lingvistică” a „imaginii compromise a unor fapte, acţiuni, obiecte de către o Putere (politică ori economică, tehnocrată, comercială etc.)” [4, p.581] conduce la anihilarea gândirii individuale, la stimularea sentimentului de turmă docilă, ascultătoare, condamnată să poarte „ochelari de cal”.

Realitatea creată benefic prin intermediul cuvântului manipulant, ambiguu, cuminte, ascunde toate defectele unei societăţi ostile cetăţeanului. Scopul major al acestor tertipuri lingvistice este crearea sentimentului de mulţumire, de fericire, de mândrie că oamenii au posibilitatea (sau norocul) de a trăi într-o societate „prosperă”, care tinde spre „integrare europeană”, cazul Republicii Moldovei ar fi simptomatic.

Problemele acute, spinoase, controversate, adevărate sunt ascunse cu dibăcie, iar pe primul plan se pune „curăţenia la cimitire”, prin 2006-2007, (de parcă omul de rând n-a făcut aceasta şi fără indicaţiile preţioase de sus!?), concursul cimitirelor (cui trebuie?), etc. Sustragerea atenţiei opiniei publice de la problemele-cheie ale unei societăţi în perioada de tranziţie, cum e cea din RM, urmăreşte un singur scop: menţinerea la putere a unei elite politice şi distribuirea bunurilor materiale în folosul său. Iar presei, aservite guvernanţilor, îi revine un rol decisiv în crearea unei imagini denaturate a realităţii crude (mass media lor comportă un caracter monologal, distorsionat, uniinterpretativ, etc.).

Limbajul este schematizat, se oferă un minim de informaţie, care nu se pretează multiplelor interpretări, expresiile fixe domină întreg discursul (puterea limbii, limbile puterii) sec, plictisitor (ştiri permanente la radioul naţional sau la TVM despre recolta de cereale), neinteresant, obositor. Comportamentul lingvistic al ziarelor (sau al posturilor de tv) de orientare partiinică este axiomatizat,

22

manipulant, se exploatează la maximum sentimentul naţional (eronat, în cazul moldovenilor) şi cel de agricultor (tot la noi). Opinia publică este menţinută, astfel, la parametrii satisfăcători de imbecilitate şi asculatare, supuşenie şi îndoctrinare.

Iată câteva exemple elocvente ale limbii de lemn prezentă încă în mass-media de la noi:

Introducerea unor cuvinte noi pentru crearea unei noi percepţii a lumii (integrare europeană, stabilitate în ţară);

Interzicerea cuvintelor ce promovează idei neacceptate de guvernare (servitoare – femeie de serviciu, muncitor imigrant – gasterbaiter);

Utilizarea stereotipurilor dogmatice (Marşul Victoriei – exemplu de credinţă, patriotism, largă adeziune şi model paşnic);

Crearea unor tipare de gândire (PCRM este singurul partid reprezentativ al acestei ţări, care se bucură de încrederea majorităţii covârşitoare a populaţiei şi nu foloseşte minciuna si dublele standarde);

Enumerarea unor lexeme hipnogene (edificarea în Moldova a unei Societăți a Bunăstării pentru Toți, de tip european, asigurarea unor standarde sociale înalte și tradiții europene de reglare socială; progres, bunăstare);

Referire la cifre (Numărul simpatizanţilor care s-au alăturat „Marşului Victoriei” până în Memorialul „Eternitate” ajunsese la aproximativ 150.000 de oameni);

Nebuloasa termenilor (depunerea de eforturi pentru crearea și statornicirea unei noi culturi politice în Moldova, a culturii dialogului și compromisului, în care să se țină cont de opinia minorităților politice, iar drepturile opoziției să fie apărate pe deplin);

Utilizarea hiperbolei (A fost extrem de impresionant numărul uriaş de tineri, elevi şi studenţi, care s-au alăturat cu entuziasm „Marşului Victoriei” şi au ținut să aducă un omagiu veteranilor şi memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii);

Prevalarea grupurilor nominale (consolidarea instituțiilor democratice în Moldova, activitatea normală a acestora oferind garanția stabilității și bunăstării societății moldovenești);

Ambiguitatea enunţului, sensuri vagi, neclare (Cu alte cuvinte, întrunirea a trasat acele punţi intelectuale spre viitor care îi vor motiva pe studenţii şi pe tinerii noştri cercetători universitari să se afirme în plan european şi global, ei fiind purtătorii destoinici ai imaginii ţării noastre în Europa şi departe de hotarele ei);

Folosirea adjectivelor evaluative, axiologice şi nonaxiologice (tânăra generație pune mare preț pe respectul faţă de virtuțile istorice ale acestui popor);

Absenţa verbelor din titluri (Un înflăcărat ostaş al cetăţii, Un atractiv centru de agrement).

Ca o mostră de adevărată oază a prosperării şi dăinuirii limbii de lemn din RM este ziarul procomunist Moldova suverană, un propagator iscusit al celor mai neverosimile idei despre această ţară şi acest popor, despre aspiraţiile democratice ale unei societăţi tranzitorii, despre partidul comunist şi ideologia sa care manipulează minţile omului simplu. Fiecare număr al acestui ziar este o demonstraţie a posibilităţilor de distorsionare a realităţii şi a informaţiei cu scopul acaparării simpatiilor unei părţi a populaţiei şi promovării unei atitudini negative faţă de alte forţe politice.

Referendumul din 5 septembrie 2010, privind schimbarea modalităţii de alegere a preşedintelui ţării, n-a fost validat din cauza neprezentării la vot a numărului necesar de alegători. Aceasta a provocat o reacţie neadecvată din partea comuniştilor care au calificat această zi ca una a înaltei demnităţi civice, ca zi a adevăratei bărbăţii politice a întregului popor moldovenesc [6]. Tot amalgamul de cuvinte „patriotice” incluse în acest enunţ are un scop bine definit: de a menţine cu orice preţ o stare de lucruri convenabilă Partidului Comunist – docilitatea unei populaţii care mai crede în tot ce se propagă. Insuflarea ideii de demnitate naţională a moldovenilor, de adevărată lor bărbăţie consună cu alte precepte ideologice comuniste, că ei, alegătorii, ar fi, chipurile, adevăraţii făuritori ai statalităţii ţării, că ei au menirea de a-i apăra suveranitatea, Constituţia. „Anume în această zi Dumneavoastră aţi găsit forţe pentru apărarea masivă şi organizată a independenţei ţării, Constituţiei, supremaţiei dreptului şi democraţiei”, se spune în editorialul din Moldova Suverană.

În aceeaşi cheie de manipulare neruşinată a gândirii alegătorilor este insuflarea ideii că totul este spre binele cetăţeanului de rând, că omul îşi poate făuri singur o viaţă prosperă, că posedă o voinţă în stare să schimbe totul, se susţine în articol: „Amenințările isterice ale guvernării la adresa Dumneavoastră, presiunea rușinoasă asupra alegătorilor, încălcarea celor mai elementare standarde ale

23

procesului electoral – toate acestea s-au dovedit a fi zadarnice în faţa voinței Dumneavoastră de a schimba viața noastră în bine, de a readuce ţara pe făgașul dezvoltării stabile şi previzibile” [6].

Se creează intenţionat impresia că poporul reprezintă puterea supremă în stat, că aceasta este victoria celor mulţi, că „motivul adevărat” care a dus la victorie a fost „credinţa neţărmurită patriei şi sincera speranţă într-un destin mai bun al ţării”, se afirmă în acelaşi material. Miza cea mare este pusă pe seama omului simplu, creatorul unei atmosfere „plină de speranţă şi încredere în propriile forţe”, care deschide „o nouă perspectivă pentru ţara noastră”.

Iar culmea cinismului comunist este crearea unui paradox lingvistic de neiertat cu substrat ideologic bine gândit, anume ştergerea identităţii naţionale a moldovenilor şi contopirea ei cu cea a minorităţilor naţionale: ”In ciuda presiunilor administrative şi informaționale fără precedent, Dumneavoastră v-ați aparat dreptul la suveranitate, ați demonstrat cu prisosința că anume poporul moldovenesc multinațional (s.n.) este adevăratul stăpân al acestei ţări” [6]. Este neîndoios faptul că această sintagmă reiterează în condiţii actuale ideea unui singur popor, cel sovietic, şi ştergerea deosebirilor naţionale între popoare.

O trăsătură a propagandei comuniste este exagerarea datelor şi denigrarea oponenţilor. Cu referire la acelaşi subiect, cel al referendumului, se constată cu premeditare că suma cheltuită pentru plebiscit, „costisitor şi inutil”, este cu mult mai mare, nu de 40 de milioane, dar de 200 de milioane. Şi urmează o întrebare retorică al cărei scop este de a critica guvernarea democratică care nu are grija cetăţenilor ei: „Nu era mai bine dacă aceşti bani erau destinaţi sinistraţilor, bătrânilor, orfanilor sau răniţilor din timpul războiului transnistrean?”

Imaginea pe care au dorit să şi-o creeze comuniştii în rândurile populaţiei a fost aceea a unui partid care apără „cu adevărat” interesele poporului, care apreciază munca şi devotamentul lui, care ţine cont de problemele lui şi le soluţionează. Chiar şi ieşirea din criza politică depinde de cei mulţi, căci în viziunea ideologilor marxişti „Datorită capacităţilor foarte înalte ale poporului moldovenesc criza politică va înceta” [6].

Un ziar al Uniunii Naţionale a Studenţilor şi Tineretului din Moldova – UNTSM – ne-a atras îndeosebi atenţia datorită abuzului de cuvinte, sintagme, enunţuri de veche propagandă comunistă. Sloganul tineretului este în spiritul celor mai înfloritoare perioade totalitariste, tinerii sunt hrăniţi cu idei utopice de tipul: „Tu faci viitorul”. Iar pentru o mai mare convingere, primul articol poartă o denumire emfatică „75 de ani de prosperitate, acţiune şi succes” [7]. Cuvinte de o frumuseţe deosebită sunt ţesute în canavaua tuturor materialelor destinate generaţiei de 18-25 de ani. Ca să „cucerească” cât mai multe minţi tinere, se face apel la valorile europene, pe care toată lumea este axată în prezent: „UNSTM-ul … mizează pe valorile europene: comunicare, mobilitate, integrarea studenţilor în societatea culturală şi un climat favorabil pentru o eficientă cooperare, toleranţă şi respect reciproc”. La o disecare a îmbinărilor, lesne se poate observa că, de fapt, sunt promovate nişte valori general-umane, valabile pentru orice perioadă. Unele afirmaţii însă sunt foarte generale şi practic nimic nu spun, cum ar fi comunicare sau mobilitate sau societate culturală, sunt doar cuvinte cu o încărcătură pozitivă, mobilizatoare, dar foarte vagi.

În aceeaşi cheie sunt enumerate normele de conduită ale organizaţiei: „UNTSM-ul îşi desfăşoară activităţile în baza dezvoltării multilaterale a principiilor democratice, activismul, altruismul, a criticii şi iniţiativei tuturor membrilor săi. Procesul dezvoltării activităţilor UNTSM mizează pe pluralismul opiniilor, depistarea metodelor alternative de soluţie şi principiile: libertăţii, democraţiei, legalităţii, non-violenţei, solidarităţii tinerilor şi principiul toleranţei” [7]. Dacă ne permitem şi noi un ochi critic, ca al tinerilor, se observă o preluare mecanică a multor idei perimate. Avem în vedere concepţia dezvoltării multilaterale a principiilor democratice, în spiritul timpului modern, în perioada socialismului înfloritor se vorbea despre dezvoltarea multilaterală o omului sovietic, idee nerealizată niciodată din cauza falsităţii enunţului. Celelalte principii, cum ar al libertăţii, al democraţiei, legalităţii, non-violenţei aruncă praf în ochii tinerilor şi le creează nişte iluzii despre societatea actuală din RM, care se confruntă cu multe probleme, care trebuie soluţionate pe calea reformelor.

Construcţiile bombastice, frumos construite, cu un mesaj optimist, pline de formă, dar lipsite de conţinut fac parte din arsenalul de manipulare a masei cenuşii a societăţii de către guvernanţă. În editorialul din 1 octombrie 2008 din Timpul, C.Tănase (Moldovenii, un popor ales) analizează într-o

24

cheie ironică conţinutul de idei cu care ar vrea să-i înaripeze pe românii din Basarabia prin discursurile sale fostul premier V. Tarlev:

„Acum să trecem la P.S.-ul promis.

Citez din „Mesajul de felicitare” adresat „bunicuţelor” de premierul Tarlev: „Numai un popor cu suflet mare şi o imaginaţie de poet are dreptul de a avea aşa o sărbătoare – Ziua bunicuţei”. Am încercat să aflu ce popor de pe planeta Pământ mai are sărbătoarea „Ziua bunicuţei”. Niciunul, dom’lor! De unde deducem că moldovenii sunt un popor ales, singurul din lume cu „suflet mare şi o imaginaţie de poet”, iar celelalte popoare au suflete mici, păcătoase, sunt mute la glasul frumosului, ca nişte consoane oclusive, şi au o imaginaţie de parameci! Parcă acestea-s popoare sănătoase!? Merită oare ele stima noastră? Merită ele, în general, să mai existe, dacă nu au „sărbătoarea bunicuţei”? Să dăm cu atomica peste ele! Aista nu-i rasism, ci patriotism moldovenesc. Da, numai un popor cu suflet mare şi o imaginaţie de poet are dreptul de a avea un aşa premier ca Tarlev!” [6].

O analiză maliţioasă a discursurilor politicienilor aserviţi puterii evidenţiază caraghioslâcul propriilor aserţiuni, caracterul aberant al înzestrării moldovenilor cu nişte calităţi deosebite. Utilizând antiteza, C.Tănase persiflează modul de gândire şi de abordare al premierului moldovean, reliefează inconsistenţa şi absurditatea afirmaţiilor sale, care conduce la o idee cu totul bizară: că numai un asemenea popor, bun şi indulgent, ar putea avea un aşa prim-ministru docil.

Cercurile guvernante sau partidele politice din RM au propriile resurse de a manipula minţile cetăţenilor, iar limbajul joacă un rol important. O mică parte din mass-media contribuie la atenuarea problemelor majore din societate, abat atenţia de la ceea ce este stringent. În unele ziare sunt utilizate doar cuvinte de nuanţă pozitiv-dogmatică, lexeme hipnogene, stereotipuri emfatice, termeni imprecişi, vagi, ambigui, grupuri nominale seci, se creează tipare de gândire eronată. Se întâlnesc construcţii bombastice, dar frumos enunţate, mesajul lor optimist are formă, dar lipseşte conţinutul.

Bibliografie

1. Andraş C. Elitele intelectuale ale societăţii comuniste. Eseu asupra devenirii lor. // http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=16195

2. Grigoraş S.-M. Puterea limbajului, între teorie, metodă şi politică // http://ebooks.unibuc.ro/ filologie /dindelegan/40.pdf

3. Slama Cazacu T. Limba de lemn – sinteză retrospectivă şi constatarea vitalităţii acestui parazit al limbii române. // Limba de lemn în presă. Bucureşti, Tritonic, 2009, p. 13-75.

4. Slama-Cazacu T. Psiholingvistica, Bucureşti, All Educaţional, 1999

5. Wodak, R., Meyer, M. Methods of Critical Discourse Analysis, Sage Publications Ltd, London, 2001

6. Moldova Suverană, 2010, 6 septembrie

7. Timpul, 2008, 1 octombrie

8. UNTSM, 2008, nr.3, noiembrie

5.a. Valorile stilistice ale părţilor de vorbire

Părţile de vorbire constituie un bogat material expresiv, utilizat cu dibăcie de mânuitorii de condeie pentru a imprima discursurilor sale cât mai multă originalitate, ingeniozitate, varietate etc. Clasele morfologice au caracteristici proprii, care determină posibilităţile sale expresive. Una din modalităţile care evidenţiază mobilitatea cuvintelor şi plurifuncţionalitatea lor gramaticală este fenomenul de conversiune, atestat la majoritatea părţilor de vorbire.

Prin conversiune înţelegem trecerea unui cuvânt dintr-o clasă morfologică în alta şi schimbarea comportamentului său gramatical, preluând atributele familiei adoptate, dar păstrând nemodificat forma sa fonetică (substantivul care a devenit adjectiv se acordă în număr, gen şi caz cu determinativul său:…, şi invers, adjectivul substantivizat capătă forme articulate şi nearticulate, se declină: verdele…). Potenţialul

25

expresiv al unei limbi, şi al românei inclusiv, creşte în intensitate odată cu exploatarea acestor posibilităţi, iar imaginaţia şi inventivitatea autorului contribuie esenţial la valorificarea resurselor morfologice. „Prin transpoziţie lexico-gramaticală, fiecare parte de vorbire poate prezenta şi reprezintă lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea şi de a recrea universul”, susţine Valeria Sporâş (Valori expresive ale conversiunii. Substantivizarea).

Substantivizarea este destul de răspândită în română şi este definită ca „transformare a unei părţi de vorbire în substantiv cu ajutorul articolelor şi al topicii.” (Gheorghe Constantinescu Dobridor, Dictionar de termeni lingvistici, Bucuresti, Editura Teora, 1998, p.310). Prin urmare, articolul este cel care conferă o nouă viaţă cuvintelor din alte clase morfologice şi le imprimă alte posibilităţi contextuale surprinzătoare: „Frunzei îi cade verdele,/îi cade paloarea,/ frunza-şi pierde nervurile,/ freamătul, sinele ...” G.Tomozei. Are loc individualizarea şi actualizarea conversiunilor substantivale, plasarea lor în sintagme inedite şi obţinerea de efecte stilistice rare.

Substantivizarea adjectivului produce schimbări noţionale: de la ideea de însuşire a unui obiect se ajunge la cea de obiect propriu-zis (...). Bogăţia paremiologică a limbii evidenţiază cu prisosinţă farmecul acestei transformări, care duce la exprimări sugestive şi plastice: „Cele bune / Să s-adune, / Cele rele / Să se spele; „Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”;

Adjectivele cromatice poartă în sine o nuanţă de vizualizare concretă şi destul de pitorească. Transformate în substantive, sunt exploatate de poeţi în creaţiile sale, mai cu seamă de simbolişti la care culorile redau stările lor lirice: Negru profund, noian de negru…” (George Bacovia, Negru). La G.Bacovia semnificaţia negrului are tangenţe cu motivul morţii şi al disperării, al profunzimii şi al abisului. Violetul bacovian prevesteşte moartea cea atotputernică şi atotcuprinzătoare. Albastrul din opera lui M.Eminescu sugerează infinitul, care nu poate fi atins, dar spre care tinde geniul, desprinderea de realitatea pământească şi aspiraţia spre cunoaşterea absolută, este idealul în veci căutat. Dacă la G.Bacovia verdele se asociază cu starea de nervozitate a poetului, la N.Stănescu este simbolul vieţii şi al bucuriei: „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben (…)” (A saptea elegie). În poemele nocturne macedonskiene adjectivele substantivate pot avea sau nu determinanti substantivali sau adjectivali:

Acest fenomen a atras atenţia şi marilor creatori de artă care l-au utilizat chiar în titlurile operele sale: D. Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea.

Calitatea pe care o poartă adjectivul se transferă asupra posesorului ei şi se identifică cu ea: ”Deşi sunt obosit de drum, poate vom găsi frumoasa cu ochii de safir, cu cântecul tău pribeag si străin…” (G. Bacovia, Dintr-un text comun). Folosirea formelor substantivale adjectivizate la vocativ scoate în evidenţă încărcătura afectivă a mesajului: „Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato” (L. Blaga, Lumina).

Dacă devin nume proprii, adjectivele substantivizate sunt relevante pentru desemnarea caracterului persoanei ce-l poartă: Spânul din povestea lui I. Creangă este un personaj negativ, Flămânzilă se comportă ca un nesătul.

Substantivizarea verbului este un fenomen destul de productiv în română, iar transformările cele mai dese au loc de la infinit, participiu, supin, gerunziu. Infinitul lung prin funcţia sa denominativă este folosit în studii şi creează impresia de acţiune finită, astfel verbul se intersectează cu substantivul. Prin urmare, lexemele de nuanţă verbală „constrâng ideea verbală în limitele unei substanţe finite, încheiate, percepute din afară şi în întregimea manifestării sale, într-o manieră mai concretă deci decât o face verbul”(Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997, p.35). ex.

26

Participiul substantivizat exprimă starea apărută în urma unei acţiuni: Tot pățitu-i priceput.” (proverb) ...,

Supinul convertit în substantiv redă ideea de finalitate, „Si unde duce mersul, nu mai ştim.” (Lucian Blaga, Poveste)...,

Gerunziul substantivizat este mai puţin productiv şi a fost folosit mai mult în sec. al XIX-lea: Murindului speranţa, turbării răzbunarea” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure)...

Inventivitatea poetică cunoaşte multiple posibilităţi de a reda cât mai original şi inedit ideile. Un mare deschizător de drumuri este N.Stănescu, care schimbă semnificaţia înrădăcinată a părţilor de vorbire: substantivele create din verb exprimă noţiuni total noi: Ce poveste ! / Este / a fost mâncat / de către nu este.” ( Ziceți).

Substantivizarea numeralului este mai restrictivă, doar anumite forme de numeral pot căpăta caracteristicile substantivului. Acestei operaţii se produc în cazul numeralelor cardinale (şaptele, zecele), fracţionare ( doimea ).

Pronumele mai rar se converteşte în substantiv, dar această modificare comportă valori stilistice multiple şi demne de remarcat. Substantivul astfel creat obţine statutul de obiect independent şi destul de concret. Pronumele negativ substantivizat are o paletă largă de interpretări: de la starea de gol primordial până la cea de spirit covârşitor: „Nimicul zăcea-n agonie” (Lucian Blaga, Lumina); „Nimicul îsi încoardă struna.” (Lucian Blaga, Moartea lui Pan IV); „nimic, nimic / cum este nimicul dintre stele / cum este nimicul dintre degete…(Nichita Stănescu, Axios! Axios!). Substantivul la plural nimicuri sugerează întâmplări, evenimente care nu (mai) sunt relevante: „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri” (Mihai Eminescu, Sonet I).

Conotaţiile pronumelui personal eu în varianta de substantiv este foarte vastă, redă starea interioară a creatorului de frumos şi ...

Se întâlnesc cazuri mai rare de transferare a altor pronume în substantiv, un mare inventator fiind, bineînţeles, N.Stănescu, la care „„« Sinele » încearcă din « sine » să iasă, / ochiul din ochi, si mereu / însuși pe însuși se lasă / (…)”, / Eu sunt numai numele meu. / Restul e „tu”, i-am zis. /

Destul de rare sunt situaţiile în care alte pronume se substantivează: „Este un ce măreț în firea noastră, / Dar acel ceva nu din noi răsare.” (Mihai Eminescu, Demonism); „…Știu și ei / Să trăiască / Un ce / Familiar, / Social, / Urmat cu sfinţenie.” (George Bacovia, Din explorări). Prin acest procedeu se încearcă oarecum coborârea abstractului în limitele concretului, chiar dacă totul rămâne în nedeterminat.

Substantivarea adverbului are ca idee dominantă imprimarea ideii de general:„Binele cu bine se răsplăteşte”, de concret: Acest târziu de tot, pe cristale de gheaţă, pe distinsul bal (…)” (George Bacovia, Bucăţi de noapte);

Adverbul aproape devine prin articulare substantiv, se concretizează, păstrând totuși ceva din sensul adverbial originar. În exemplele următoare, acest fost adverb, prin întrebuințare substantivală, primește sensul de persoană apropiată sufletului altei persoane: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuti.” (proverb); „Eram mic / si singur socoteam: ea mi-e aproapele / si o iubeam.” (Lucian Blaga, Din copilăria mea).

Substantivul este implicat în realizarea multor figuri de stil cum ar fi: epitet comparaţie metaforă hiperbolă personificare

27

repetiţie

Adjectivul

În discursul jurnalistic o pondere destul de mare îi revine adjectivului calificativ, care devine “măsurariul” faptelor, evenimentelor relatate. După părerea lingvistei Zafiu, “registrul afectiv” se referă la “două sentimente fundamentale: indignarea şi compătimirea”. Aspectele negative ale realităţii, cum ar fi crimă, asasinat, viol au parte de o paletă vie de determinări: “odioasă“, „abominabilă“, „oribilă” etc, toate cu o încărcătură emotivă deosebită - de înfiorare a opiniei publice. Acţiunile unui criminal sunt determinate de un plan “diabolic”, ”diavolesc”, iar gândul său devine “sălbatic” sau “ticălos”.

Ca şi în cazul substantivului, conversiunea altor părţi de vorbire în adjectiv sporeşte expresivitatea textului:

substantiv: plebe proletară gerinziul: tremurăndul picior participiu: lumine îngălbenite

Superlativul absolut obţinut prin alte mijloace decât adverbul foarte evidenţiază multitudinea de posibilităţi expresive: nespus de, teribil de etc.

Augmentativele şi diminituvele adjectivale pot exprima maxima intensitate a unei calităţi în scopuri ironice (mintioşelul nostru premier, C.Tănase, La sapă, moldoveni! Timpul, 27 aprilie 2007).

Adjectivul, de asemenea, este o sursa pentru diverse figuri de stil: comparaţie, metaforă, hiperbolă, repetiţie.

Verbul

Verbul se remarcă stilistic ca o parte de vorbire dinamică, ce creează imagini motorii, iar textele capătă dinamism, vioiciune, atractivitate. Se poate vorbi în cazul verbului de schimbarea persoanei, utilizarea pers. III în locul pers. II, spusele capătă astfel un caracter de generalitate:”Nu-şi vedea omul capul de treabă şi lui îi arde de vorbă”. Schimbarea persoanei pe parcursul relatării conduce la ideea implicării cititorului: „Pornesc ei la drum, o iau când la stânga, când la dreapta, şi mergi şi mergi până nu mai vezi bine” (I.Creangă).

O multitudine de nuanţe expresive are prezentul indicativ, care este utilizat cu succes pentru a nara fapte din trecut. Se creează impresia că devii martorul unor scene de demult.

În limbajul colocvial apare varianta de trecut pentru prezent: eu am plecat. Imperfectul modestiei (în locul prezentului) subliniază atitudinea de respect faţă de o persoană: „Voiam să vă comunic …”. Aceleaşi idei le putem susţine şi despre viitorul modestiei: Am să te rog …

Viitorul cunoaşte şi alte nuanţe de utilizare expresivă: cu scop imperativ: Voi rămâneţi aici; ca probabilitate a realizării unei acţiuni: S-o descurca el într-un fel; ca o acţiune neterminată: Mâine voi vizita muzeul.

Expresivitatea unităţilor lingvistice utilizate, mai ales a celor verbale, a fost subliniată şi de marele Eminescu: „Începe să mi se facă clar că limba română este într-adevăr bogată. În hârţoage vechi am descoperit mai multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe timpuri care au fost uitate”.

Adverbul Adverbul poate exprima stilistic nuanţe de superlativ prin repetare: citeşte repede-repede, prin

prelungirea unui sunet: bineee, prin comparaţie: iute ca gândul, cu sens metaforic: a dormit buştean etc. Adverbul unde din enunţurile principale intensifică valoarea expresivă: Şi unde nu ne trezim într-

o bună dimineaţă plini ciucuri de râie căprească … (I.Creangă).Gradul comparativ al adverbelor contribuie la expresivitatea textelor: Cânt-un corn cu-nduioşare/

Tot mai tare şi mai tare/ Mai aproape, mai aproape” (M.Eminescu).

28

Prin caracterul său prolific si activ, prin gama largă de transferuri între clasele lexico-gramaticale, conversiunea se înscrie în categoria faptelor de limbă valorificate din plin la nivel stilistic. Este o realitate că valorile stilistice (expresiv-estetice) se nasc din valorile lexical-gramaticale. Prin forța sa sugestivă, substantivul depășește barierele lingvistice, navigând spre noi orizonturi, cele ale imaginarului poetic. El poate construi, reface sau desființa într-o clipă un univers.

6. Retorica titlurilor. Jocul de cuvinte facil (după R.Zafiu)

Titluri verbale şi titluri nominale Titlul narativ Desemnarea epică Personajele: desemnarea (mai mult sau mai puţin) tendenţioasă Titluri  incomplete Presupoziţii şi implicaţii Jocul de cuvinte facil Chiasmul

Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia fundamentală a publiciştilor de a furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi interesul cititorului şi a continua o comunicare mereu ameninţată de grabă, plictiseală, suprasolicitare. Cum noutatea nu apare totdeauna în idei sau în informaţii – puţine şi repetitive, în sfera vieţii cotidiene –, căutarea ineditului se transferă adesea asupra limbajului.

Pasiunea jurnalistică pentru neologismul şocant e bine cunoscută; a fost remarcată de asemenea, în presa românească de după 1989, prezenţa jocului de cuvinte, dezvoltată dintr-o puternică explozie de subiectivitate şi de inventivitate lexicală. O sursă stabilă de pitoresc lingvistic pare să o constituie acum limbajul popular, familiar şi mai ales cel argotic, având printre trăsăturile lor esenţiale tendinţa spre inovaţie, spre permanentă reîmprospătare.

Trăsăturile cel mai des invocate (şi criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui „folcloric“, afectiv, narativ şi gnomic (moralizator).

Titlurile sunt un indicator al intenţiilor şi al competenţelor de comunicare manifestate în spaţiul public.

Titluri verbale şi titluri nominale

Stilul nominal – specific, e drept, titlului în genere, dar mai ales celui de carte – a fost foarte răspândit în presa românească din timpul totalitarismului şi era încă predominant în paginile ziarelor de la începutul lui 1990. („Bogat şi însufleţitor raport muncitoresc “ , „O artă a conştiinţei patriotice, revoluţionare “ ). În stilul publicistic al „limbii de lemn “ se strecura, cel mult, câte unul dintre verbele a căror valoare abstractă le permitea să se transforme în simplu instrument de conectare a două lozinci: demonstrează, constituie, asigură ş.a.

După decembrie 1989, majoritatea presei româneşti a început însă, prin reacţie, un proces de dinamizare a titlurilor; enunţul de tip verbal („Pe cine apărau atacatorii? “ – RL 4.02.1990) şi avea să devină în scurt timp modelul dominant.

Prezenţa verbului într-un titlu e simptomatică pentru definirea unei atitudini de aderare la real şi de individualizare a actului de comunicare. Se ştie că doar enunţul are valoare de adevăr: titlurile nominale riscă să rămână în domeniul sensurilor abstracte şi generale.

29

Desigur, titlul se adaptează şi tipului de text, sugerând deci tonul predominant deliberativ, argumentativ sau informativ al unui articol. E foarte normal ca un text teoretizant să se intituleze „Câteva întrebări “ (RL 4.02.1990) sau „Dialogul intoleranţei “ (Adevărul 4.02.1990).

Titlul narativ

Tiparul titlului narativ, folosit intens în presa românească din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, cuprinde, într-o propoziţie sau într-o frază scurtă, rezumatul unei poveşti simple, cu personajele sale principale.

Titlurile în trei timpi rezumă ştirea în forma unei micro-naraţiuni centrate pe insolit, pe contraste, pe contrazicerea aşteptărilor cititorului. Deşi par să se supună unei reguli de concizie, titlurile cuprind date care nu au nici un rol în declanşarea şi în desfăşurarea acţiunii; uneori, chiar date care nu se vor regăsi în text. E una din micile păcăleli ale genului. Circumstanţele evocate de la început îl implică pe cititor în poveste, oferindu-i un punct de contact cu lumea textului, din propria-i experienţă practică ori culturală: „La 8 km de Mirceşti, / val de sinucideri într-o liniştită comună ieşeană “ ( EZ 190, 1993, 2). Circumstanţa poate fi şi cauzală: atunci când între cauză şi efect există deja un contrast suficient de mare; de pildă, cel dintre solemnitatea festivistă a cauzei şi comicul de situaţie al efectului: „În cinstea venirii la Iaşi a dlui Iliescu / la statuia lui A. I. Cuza, ore în şir, pompierii au spălat găinaţul de pe sabia şi barba domnitorului “ (EZ 176, 1993, 1).

Desemnarea epică

O dată cu ştirea de senzaţie, a revenit, în stilul gazetăriei româneşti, tiparul de desemnare a unui eveniment prin nominalizare şi localizare. Titluri precum Asasinatul din Bulevardul Carol (EZ 505, 1994, 1) sau Misterul scheletului din strada Râşnov (EZ 422, 1993, 1) reiau tradiţia formulelor şocante.

Personajele: desemnarea (mai mult sau mai puţin) tendenţioasă

Nu e nimic nou în a afirma că la aceleaşi persoane sau la aceleaşi întâmplări vorbitorii se pot referi în mai multe feluri şi că selecţia unei desemnări sau a unei descrieri dintre mai multe posibile e o formă de manifestare a subiectivităţii în limbaj. Discursurile occidentale asupra eticii în presă nu uită să interzică desemnările prin etnie, culoare, religie – care pot activa stereotipuri ale prejudecăţilor etnice, rasiale etc.; în jurnalismul românesc, ele sunt din păcate curente: „Un ţigan cumpără o viaţă cu 2.000 de lei şi o aruncă la gunoi “ (Ora 281, 1993, 2); „Criminal turc la volan “ , „Un alt turc omoară oameni nevinovaţi “ (UC 5, 1994, 6) .

În ceea ce am numit „titlul narativ“, desemnarea personajelor se face direct prin numele propriu când acesta e suficient de spectaculos; în caz contrar, ziaristul recurge în mod stereotip la un substantiv comun, însoţit de articolul nehotărât sau, mai rar, de cel hotărât. („Un om este aruncat din casă în stradă de propriii vecini “ , Libertatea 2173, 1997, 2).

În limbajul publicistic românesc se observă cu uşurinţă variaţiile în desemnarea unor personalităţi politice implicate în evenimente de mare actualitate; mai puţin spectaculoase, dar nu lipsite de interes, sunt desemnările personajelor de fapt divers. Cele mai frecvente sunt cele rezultate direct din actul narat (pe care uneori chiar îl rezumă): criminalul, victima. Dependente de context – şi deci în general neutre – sunt şi denumirile oferite de relaţia (de obicei de rudenie) cu un alt participant la acţiune: tatăl, fiul, soţia, cumnata, vecinul etc. În presa românească actuală se recurge destul de des şi la desemnări regionale, la identificarea persoanei în raport cu o zonă geografică, cu un judeţ sau un oraş: „Un oltean s-a aruncat de pe bloc “ (EZ 1567, 1997, 1);

30

De fapt, ziariştii aleg de multe ori denumiri nemotivate de context tocmai pentru a crea contraste, surprize, mai ales când faptul în sine nu e foarte spectaculos; burlescul de acest gen poate fi sau nu gustat de cititori: are, totuşi, meritul gratuităţii, neputând, cred, fi suspectat de tendenţiozitate.

Titluri  incomplete

O particularitate a stilului jurnalistic actual este şi apariţia, în titlurile de articole, a unor verbe care cer un complement obligatoriu, folosite fără respectivul complement. Textul articolului completează de obicei schema gramaticală şi furnizează informaţiile necesare. Fenomenul apare ca o deviere gramaticală, dar nu e pur şi simplu o eroare, ci, mult mai probabil, o strategie, un procedeu folosit cu intenţie: pentru a atrage atenţia cititorului, trezindu-i interesul pentru continuarea frazei.

Cel mai adesea este vorba de verbe de declaraţie, sau în orice caz de verbe care descriu acte de limbaj. Din punct de vedere gramatical, se pot înregistra în această situaţie verbe cărora le este omis complementul direct obligatoriu: a dezminţi, a infirma, a dezvălui, a sfida (de exemplu: „Rapid dezminte “ , în RL 24.08.1994, 15) ; de asemenea, verbe cărora le lipseşte complementul prepoziţional sau subordonata corespunzătoare: a se delimita (de...); a insista (pentru...; să...) etc. („ Dl Adrian Năstase se delimitează “ , RL 1086, 1993, 1) şi chiar verbe la care ambele poziţii sunt descompletate: a preveni, a avertiza („Medicii doljeni avertizează “ , RL 539, 1991, 3).

Presupoziţii şi implicaţii

Pragmatica lingvistică se ocupă, printre altele, de felul cum funcţionează în comunicarea curentă raportul dintre explicit şi implicit, dintre ceea ce este enunţat direct şi ceea ce este doar presupus sau implicat. Se urmăreşte astfel, mai ales în dialoguri, felul cum depind implicaţiile de situaţia de comunicare şi de cunoştinţele comune ale interlocutorilor. Anumite implicaţii „convenţionale “ , fixate în limbă, sunt legate de câteva cuvinte-particule (de obicei adverbe):  şi, totuşi, doar, chiar şi, până şi, încă etc.

Presupoziţiile şi implicaţiile sunt adesea manipulate pentru a strecura informaţii greu de demonstrat, prezentându-le ca deja cunoscute. În titluri jurnalistice precum „Şi în Nicaragua se schimbă denumirile străzilor “ (AREL 18, 1991, 16); „Până şi în Mongolia, opoziţia a câştigat alegerile “ (EZ 1222, 1996, 5), Un titlu ca „Primarul Iaşilor îşi trage şi-un post de televiziune “ (VoRom 594, 1995, 1) acţionează insinuant chiar dacă cititorul nu ştie dinainte nimic despre faptele sau persoanele evocate: în cazul dat, şi introduce presupunerea că multe alte lucruri, nedefinite, au fost deja obţinute.

Jocul de cuvinte facil

Imediat după 1989, jocurile de cuvinte au invadat publicistica românească, fiind, alături de formele oralităţii, semne ale maximei diferenţieri faţă de rigiditatea limbii de lemn. Cu timpul, entuziasmul inovaţiei lingvistice pare să mai fi scăzut, sau mai curând să se fi diversificat în funcţie de specificul publicaţiilor. În textele jurnalistice de audienţă largă şi în publicitate a devenit mai evidentă „inovaţia de rutină“, care creează o impresie minimală de surpriză pe tipare preexistente şi fără mare efort: prin formule rimate, prin variaţii în metaforele-clişeu, prin jocuri de cuvinte facile.

Titlurile de articole folosesc, până la saţietate, calamburul bazat pe reactivarea unei expresii figurate, prin asocierea cu un cuvânt sau cu altă expresie care îi scoate în evidenţă sensul propriu iniţial: „Valuta navigatorilor pluteşte pe ape tulburi “ (RL 1022, 1993, 5); „Noul sistem telefonic funcţionează după ureche “ (RL 850, 1993, 5); „Ne-am ars şi la... chibrituri “ (RL 856, 1993, 4); „Apa chioară, taxată... orbeşte “ (RL 958, 1993, 15); „Baschetul nostru de aruncat la... coş? “ (TL 742, 1992, 8); „Staţiunile de pe litoral intră la apă “ (TL 770, 1992, 8) etc.

31

Şi mai gratuită mi se pare etimologizarea numelor proprii (antroponime sau toponime), prin asocierea cu câte un cuvânt care le evocă originea în substantivele comune corespunzătoare – „Poliţistul Pasăre fura porci “ (RL 1273, 1994, 9); „Domnul Berbece suge la două oi “ (RL 628, 1992, 2) – sau le remotivează prin asemănare formală: „Dorul lui Dorel “ (RL 1034, 1993, 1); „Lacrimi la Lancrăm “ (RL 1123, 1993, 4); „Ape tulburi la Turburea “ (RL 1034, 1993, 1) etc.

Chiasmul

O figură de stil mult folosită în titlurile jurnalistice şi în sloganurile publicitare e cea cunoscută în tratatele de retorică sub numele de antimetabolă sau reversiune; tiparul său s-a transformat în clişeu. Fiind un tip de simetrie încrucişată (chiasm: AB/BA), figura constă în repetarea unei sintagme cu inversarea relaţiei dintre cuvinte; cel mai adesea un grup nominal (format dintr-un substantiv-centru şi dintr-un substantiv în genitiv cu rol de determinant) reapare cu poziţiile şi funcţiile componentelor sale schimbate între ele: „Politica democratizării, democratizarea politicii “ (Adevărul 50, 1990, 1); „Politica patronilor sau patronii politicii “ (titlu, în RL 481, 1991, 2); „la SNCFR se aplică dreptul forţei, nu forţa dreptului “ (RL 670, 1992, 3) etc.

Rimele

Un adevărat abuz de rime a fost făcut în ultimii ani în titlurile de articole care urmăresc să atragă atenţia prin jocuri de cuvinte, parafraze glumeţe, figuri de construcţie. Titlurile rimate sunt de obicei banale: „Fără ură, despre nomenclatură “ (RL 838, 1993, 2); „Bani cu ţârâita / Lipsuri cu nemiluita “ (RL 989, 1993, 5); „Căldură mare în... galantare “ (RL 31.07. 1993, 14); „Privatul, mai tare ca statul “ (RL 1117, 1993, 1. Dacă titlurile care parafrazează proverbe şi sloganuri trec neobservate şi sunt mai lesne acceptabile („Vorba dulce nu ne duce “ , TL 741, 1992, 1), se dovedesc neinspirate cele la care se simte elaborarea, efortul de a construi rima – „Nu-i a bună! Justiţia se răzbună “ (Cuvântul 44, 1991, 4) –, mai ales dacă recurg la devieri nemotivate: „Ministrul Duvăz: pe Rapid nu-l văz! “ (Baricada 15, 1991, 10). Aceste titluri sunt mai frecvente în anii 1991-1992, apoi, din fericire, par să se rărească. Performanţa fonetică poate deveni totuşi interesantă în sine, în încercarea de a găsi o rimă rară, bogată, ca în formula: „Mare / alai cu / Crin / Halaicu “ (Cotidianul 57, 1992, 1).

Variaţia  sinonimică

Căutând să evite cu orice chip repetiţia unui termen, vorbitorul poate crea ambiguităţi indezirabile. Şi mai ciudată este folosirea sinonimelor în titlul „Sătulă de euforia alcoolică a soţului, / Dorina Irina şi-a omorât bărbatul iar apoi s-a predat poliţiei “ (EZ 677, 1994, 12). Soţul şi bărbatul – sinonime aflate în exact aceeaşi relaţie de echivalenţă semantică şi de diferenţă de registru ca perechea citată mai sus – desemnează aici o singură persoană. Fiind vorba de o unică frază, ar fi fost normală doar substituirea printr-un pronume: „l-a omorât “ .

Autoprezentarea: subtitlurile publicaţiilor

O zonă nu lipsită de interes pentru cercetarea strategiilor retorice din stilul publicistic românesc este cea a subtitlurilor de ziare şi reviste., s-a putut asista la o adevărată explozie a inventivităţii lingvistice în domeniul titlurilor şi al subtitlurilor. Tendinţa de individualizare prin subtitlu – mai mult chiar decât prin titlu, fatalmente limitat ca lungime şi tipar lingvistic – a continuat şi în anii următori, devenind încă un exemplu de omniprezenţă a umorului – intenţionat sau involuntar – în discursul public autohton. Multe dintre subtitlurile din publicistica românească sunt construite cu intenţie umoristică; altele alunecă fără voie în efecte comice.

În decembrie 1989 s-a produs o primă schimbare, mai curând mecanică: foarte multe publicaţii şi-au introdus în subtitlu adjectivul independent. Unele subtitluri au introdus elemente de enunţ publicitar – „Cel mai important ziar din Bucureşti “ (Libertatea). Altele sunt extrem de lungi. De fapt, situaţia actuală

32

e manifestarea unei tradiţii: subtitluri hazlii, bizare sau ridicole existau deja la noi, şi întreruperea totalitară nu le-a suprimat cu totul amintirea; Gazetele literare par să fi încercat dintotdeauna să se autodefinească în chip original: „Revistă liliputană “ (Atom, 1933); „Mic bazar de literatură “ (Bilete literare, 1930).

7. Limbajul figurativDupă Maria Cvasnâi Cătănescu

Figurile fonetice. Limbajul figurativ de sursă fonetică prezintă o importanţă redusă pentru construcţia textului jurnalistic.

Rima (Zafiu, 2001, p. 22) este principalul artificiu de sonoritate care poate fi reţinut, dar în publicistica românească actuală frecvenţa şi prestigiul acestui canon prelevat din retorica altui stil/tip de text sunt nesemnificative. Prezentă îndeosebi în titlurile scurte formate pe principiul simetriei binare, rima subliniază atât echilibrul construcţiei sintactice, cât şi semantica de tip paradoxal sau pur şi simplu ludic a secvenţei: Victorie fără glorie" (Dimineaţa, 21 iunie 2004, p. 15), „Brânza Feta e vedeta" (Evenimentul zilei, 9 iulie 2004, p. 6),

Uneori, rima se împleteşte cu alte procedee de evidenţiere emfatică a unei idei/atitudini: „Daţi un leu pentru pesedeu?" (Gândul, 19 septembrie 2006, p. 1); titlul valorifică efectele cumulate ale rimei, ale parodiei unui celebru apel public, „Daţi un leu pentru Ateneu ! " şi ale unui compus recent de la o siglă).

Figurile de construcţie (sintaxă) sunt exploatate selectiv, cele mai importante, dar cu distribuţie inegală fiind secvenţele care asigură organizarea simetrică a titlului.

Chiasmul (Zafiu, 2001, pp. 21-22) are apariţii izolate în titlul de presă; mecanică şi previzibilă gramatical, inversiunea încrucişată poate determina însă jocuri de cuvinte şi semnificaţii, susţinute frecvent de trucuri lingvistice suplimentare. („Trăieşti să creezi şi creezi să trăieşti", Jurnalul naţional, 27 octombrie 2004, p. 25 ; „Independenţa culturii şi cultura independenţei", Ziua, 29 noiembrie 2004, p. 2;

Enumerarea asigură tiparul standard al titlului nominal cu structură de „listă" şi cu funcţie esenţial descriptivă; lanţul enumerativ propriu-zis a unor substantive (comune/ proprii), adjective (cu sau fără element regent actualizat în titlu), sintagme sau enunţuri; în general, eficienţa descriptivă a enumerării este direct proporţională cu extensiunea secvenţei: cf. „Blond, trist, agitat şi amnezic" (România liberă, 19 mai 2005, p. 8).

Paralelismul sintactic apare în varianta sa gramaticală cea mai simplă, cu repetarea aceluiaşi tipar gramatical în minimum două secvenţe succesive, paratactice sau coordonate copulativ. În plan lexico-semantic se dezvoltă, aproape fără excepţie, relaţii de antonimie sau de sinonimie, astfel încât paralelismul sintactic va favoriza formarea antitezei sau, dimpotrivă, a efectelor de insistenţă hiperbolică, prin tautologie lingvistică: „Bursa creşte, băncile scad" (Cotidianul, 28 mai 2004, p. 7), „Băieţii pierd, fetele câştigă" (Jurnalul naţional, 17 septembrie 2004, p. 36), „Semnale europene, promisiuni româneşti" (Evenimentul zilei, 9 martie 2004, p. 7), „Obsesia bună şi obsesia rea" (Naţional, 22 iunie 2004, p. 1), „Visul american şi realitatea românească" (Dimineaţa, 5 iulie 2004, p. 1), „Turismul pe bune şi turismul pe ţepe" (Adevărul, 13 iulie 2004, p. 1).

Parte din figurile semantice au devenit elemente esenţiale pentru pragmaretorica titlurilor care speculează forţa de atracţie г limbajului figurat.

Antonomaza. La origine trop clasicizant, pretenţios, construit prin substituţie şi aluzie culturală (nume propriu emblematic pentru o categorie de „obiecte" vs. nume comun şi invers), antonomaza este un

33

element figurativ foarte mobil, în sensul că: migrează dintr-o variantă stilistică în alta a limbii; şi b) în limbajul „de adopţie" se poate multiplica şi regenera continuu sub noi forme/valori textuale.

Antonomaza dezvoltă clişee specifice, concurate de inovaţii specifice, subsumabile însă aceloraşi tendinţe şi tehnici de bază. în publicistică, acest trop nu mai este neapărat figură savantă, fondată pe aluzii culturale înalte şi stabile (mitologice, biblice, literare), ci apare deseori strict şi direct dependent de circumstanţe de moment. Ca atare, antonomaza publicistică va avea reprezentări perisabile, eventual cu unică atestare, lectura corectă fiind posibilă numai într-un spaţiu sociocultural şi politic clar delimitat; de altfel, frecvent, termenul nou creat prin antonomază este glosat în corpul articolului, eliminându-se astfel riscul echivocului sau al decodării greşite. Procedura curentă de reprezentare constă în utilizarea antroponimului desemnând o persoană publică (politică, de regulă) drept nume generic al unei clase de indivizi cu caracteristici similare.

Conotaţia pozitivă sau negativă, intrinsecă antonomazei, conferă acestei figuri capacitatea de a induce - încă din titlu - un punct de vedere elogios („UN REGAT PENTRU O MUSCĂ", Jurnalul naţional, 29 iulie 2005, p. 4 ; aici, Mona Muscă) sau defăimător; în cea de-a doua situaţie, antonomaza pierde calitatea de trop rafinat, dar devine instrument al aluziei critice, satirice, ironice şi indice al oralităţii, uneori de tip periferic: „Ponta a votat pentru un Parlament fără Mischii" (Adevărul, 29 noiembrie 2004, p. 4); de notat şi forme atipice de reprezentare, rezultate din sudarea prenumelui şi a numelui: „Gigibecalii presei" (Evenimentul zilei, 25 mai 2005, p. 1).

în plus, o serie de titluri culese recent din cotidiene sunt relevante pentru capacitatea antonomazei de a submina propriile stereotipii; de aceea, uzul frecvent al procedeului nu înseamnă neapărat şi uzură: reţinem în acest sens antonomaza „nume de instrument" (reprezentată gramatical prin nume comun generic, singular, articulat hotărât, provenit dintr-un patronim : „Guvernul loveşte cu darabonţul" (România liberă, 9 iulie 2004, p. 2; despre promovarea într-o funcţie înaltă a lui Darabonţ, fost primar de sector în Bucureşti; cu precizarea că jurnalistul oferă cheia de lectură: „Aşadar, Guvernul vrea să dea lovitura cu darabonţul, devenit sinonim cu un ciocan care şi-a pierdut măciulia. La nevoie poate fi şi el util, dar eficace mai greu". Cf. şi antonomaza - „unitate de măsură" : „Listele parlamentare măsurate cu boc-uF (Adevărul, 22 iulie 2004, p. 1; Boc, numele omului politic, dar şi interjecţie: „Boc-ul indică noutatea candidatului în prim-planul politic, voinţa acestuia de a pune interesul general mai presus de cel personal...").

Sporadic, titlurile înglobează antonomaze „culturale" cu mutaţii semantice uşor de identificat: „întrecerea greucenilor" (Evenimentul zilei, 8 martie 2004, p. 22 ; articol pe teme sportive).

Comparaţia de sursă/factură populară sau livrescă, utilizată ca nucleu figurativ al titlului, este rareori ingenioasă; tendinţa către catacreză diminuează sau anulează latura estetică, expresivă a figurii, dar, în compensaţie, îi consolidează funcţia descriptiv-explicativă, frecvent în notă hiperbolizantă prin amplificare: „La Bac, notele cresc precum Făt-Frumos" (Evenimentul zilei, 9 iulie 2004, г 5). „Francezii aşteaptă la Logan ca românii la Dacie;

- comparaţia cu structură atipică, trunchiată prin elipsa comparantului (ca B), produce ambiguizarea referenţială a titlului, care pierde capacitatea de anticipare tematică: „Precum firul de iarbă (Dimineaţa, 21 iulie 2004, p. 5 ; dezambiguizat abia în partea finală a articolului, prin comparaţia implicită şi metaforizantă „Să creştem precum firul de iarbă! ").

Ironia coexistă, de regulă, cu diverse forme de intertextualitate (citat, parodie, pastişă) sau cu tropi fundamentali (metaforă, mai ales).

Jocul de cuvinte (aparţinând aceluiaşi câmp semantic) este o construcţie ludică/ironică, la limita cu metafora şi calamburul. Fără îndoială inventive, titlurile din această serie sunt totuşi prea .încărcate" conotativ şi, prin aceasta, manieriste şi obositoare : „Preţul de intervenţie la miere miroase a măsură electorală zaharisită" (Curentul, 4 octombrie 2004, p. 1), „Epidemie de moţiuni pentru Sănătatea lui Nicolăescu" (Curentul, 13 decembrie 2005, p. 13).

Metafora (Stoichiţoiu-Ichim, 2001, pp. 63-74) este, cu siguranţă, tropul fundamental pentru retorica titlului publicistic şi principala formă de manifestare a patosului gazetăresc la acest nivel paratextual;

34

expresia metaforică - tocită sau inedită - dezvoltă funcţii explicativ-descriptive de „etichetare" subiectivă a unor evenimente, atitudini, persoane şi, prin extensie, a conţinutului întregului text. Ignorând norme estetice/de originalitate, dar deviante faţă de expresia standard, titlul metaforic atrage atenţia cititorului şi propune un unghi de lectură, fiind esenţial pentru persuasiunea jurnalistică prin insinuare. In acest sens, trebuie luată în calcul şi utilizarea preferenţială a anumitor tipuri gramaticale şi semantice de metaforă.

Metafora nominală explicită (coalescentă) şi implicită se prezintă în variante clasice:

- metaforele definiţie (după modelul A este B) şi apozitive (A,B) - formele cele mai clare de metaforă explicită. Pe primul loc se situează clişeele, „prefabricatele" frazeologice reprezentate de formule colocviale şi/sau populare, mai rar culte, sau de sintagme preluate din limbaje specializate şi transferate în alt domeniu: „Transnistria, o «gaură neagră» guvernată de bani şi de Kremlin" (Evenimentul zilei, 4 iunie 2004, p. 17), „România, noul El Dorado viticol" (Evenimentul zilei, 21 iunie 2004, p. 3), „Relaxarea fiscală este praf în ochi" (Jurnalul naţional, 7 august 2004, p. 14),

Nu sunt de ignorat nici recontextualizările unor versuri, fraze celebre, titluri de cărţi/filme, ceea ce generează metafore, respectiv titluri metaforic-parodice : „Mutu, Salvatore de la Patria" Jurnalul naţional, 6 septembrie 2004, p. 1), „Vădim, file de poveste" (Evenimentul zilei, 27 ianuarie 2005, p. 8).

Metaforele explicite ingenioase mizează întotdeauna pe efectele unui element-surpriză: metaforă personificatoare sau, dimpotrivă, cu rol depersonificator, amestec de registre stilistice, reutilizări parodice imprevizibile ale unor expresii şi locuţiuni curente: .Vanghelie, un cartof prea fierbinte pentru PSD" (Cotidianul, 23 mai 2004, p. 4), „Turismul - o babă care se chinuieşte să întinerească" (Jurnalul naţional, 23 august 2004, pp. 8-9), „Piaţa Rahova, perla falsă din coroana lui Vanghelie" (Evenimentul 30 septembrie 2005, p. 21).

Metaforizarea, în titlu, a numelor proprii sau generice de persoană impune o observaţie aparte. Indiferent de gradul de uzură şi de inventivitate, coalescenţa apozitivă constituie o procedură comodă de calificare depreciativă sau elogioasă a unei persoane şi prin aceasta, de orientare şi de manipulare a lecturii: „Chirurgul Ciomu, «măcelarul de mădulare», a fost dat afară din spital" (Adevărul, 17 iulie 2004, p. 1), „Adi Mutu, iconiţa lui Iordănescu" (Jurnalul naţional, 6 septembri 2004„Angela Merkel, o Cenuşăreasă care pescuieşte" Ziarul financiar, 2005

Poreclele, ocazionale sau stabile, prin excelenţă ironice, atribuite unor persoane publice (politicieni îndeosebi), asigură una dintre procedurile curente de metaforizare a titlului. în funcţie de stocul de cunoştinţe deţinut de cititor, uzul metaforic implicit al supranumelor obscurizează şi blochează înţelegerea mesajului sau, dimpotrivă, creează premisele unei lecturi relaxa(n)te: „Bombonel şi iepuraşul" (România liberă, 27 octombrie 2004, p. 1; Adrian Năstase; Traian Băsescu), „Iepuraşul şi papagalul, candidaţi la Cotroceni" (Libertatea, 28 octombrie 2004, p. 2; Traian Băsescu şi Adrian Năstase),

Acelaşi rol de categorizare expresivă şi neechivocă revine clişeului metaforic fondat pe (re)punerea în circulaţie a unor termeni arhaici, învechiţi sau „exotici", denumind ranguri şi funcţii administrative, sociale, militare: „Michael, şeicul vitezei" (Libertatea, 4 aprilie 2004, p. 19), „Elevii, ieniceri pentru partid" (Evenimentul zilei, 2 iunie 2004, pp. 4-5),

Celelalte subtipuri de metaforă nominală perpetuează propriile stereotipuri, ceea ce determină: a) un manierism figurativ prin uz și conservare a clişeului metaforic, deseori lipsit de paternitate ; anularea oricărui risc sau efect de ambiguizare a expresiei. ca arare, în titlul jurnalistic sunt neechivoce chiar şi secvenţele care, structural, aparţin metaforei implicite; în plus, transparenţa .semantică este garantată şi de glosarea anticipată a metaforei în supratitlu sau amânată, în şapou ori în text.

35

- metaforele substantival-genitivale (substantiv + substantiv în genitiv), substantival-prepoziţionale (substantiv 4- substantiv în acuzativ cu prepoziţie), precum şi sintagmele de tipul substantiv + adjectiv, utilizate cu valoare conotativă apar extrem de frecvent în structura titlului jurnalistic : „Telenovela negocierilor. Noi «trădări» PRM şi PUR" (Evenimentul zilei, 18 iunie 2004, p. 6), „Zaţul privatizărilor îngroaşă portofoliul AVAS" (Gândul, 27 mai 2004, p. 1), „Al Qaida aruncă în luptă arma petrolului"

Perfect catacretice sau cu un grad oarecare de originalitate, metaforele nominale de acest tip asigură nu numai brevilocvenţa, ci şi expresivitatea enunţului; în plus, o sumă de elemente figurative asociate consolidează complexitatea şi, în ultimă instanţă, eficienţa pragmaretorică a titlului.

Metafora verbală este o componentă importantă - cantitativ şi expresiv - pentru construcţia titlului jurnalistic.

Prin excelenţă convenţională şi nonambiguă (semnalată eventual în ghilimele), metafora verbală poate evita pericolul banalităţii prin combinarea cu diverse artificii lingvistico-stilistice: realizări hiperbolizante şi personificatoare, îndeosebi din seria „medicală" sau a agresivităţii, împletirea cu metonimia şi cu jocul de cuvinte, amestecul de registre stilistice: „Un poliţist de frontieră beat «a secerat» 5 oameni cu 200 de cartuşe" {Adevărul, 21 iunie 2004, p. 1); „PSD - Cluj-Napoca a intrat în comă" (Evenimentul zilei, 21 iunie 2004, p. 5), „Guvernul castrează abia înfiinţatul Consiliu Naţional de Integrare" (Adevărul, 22 septembrie 2004, p. 7), „Ministrul Cinteză ciripeşte la căpătâiul pacientului «Sănătatea»" (Gândul, 27 iulie 2005, p. 12, cu includerea metaforei într-un joc ironic de cuvinte).

Retorica titlurilor metaforice/metaforizate este interesantă şi sub alte aspecte, care depăşesc simpla tipologie gramaticală şi semantică a tropului.

Pentru limbajul publicistic este definitorie şi tentativa de subminare a propriilor clişee figurative; reţinem în acest sens constituirea „familiei de metafore" prin gruparea unor metafore implicite, aluzive şi sinonimice în jurul unui clişeu de referinţă.Tendinţa de a inventa şi de a impune, în şi prin limbajul jurnalistic, metafore ocazionale, dependente de circumstanţe concrete, particulare; ele devin rapid fie clişee metaforice, fie sursa unor modele de formare a „familiei de metafore", centrate asupra unuia şi aceluiaşi termen de bază. în general, sunt metafore efemere, a căror forţă şi perioadă de circulaţie coincid cu durata evenimentului care le-a generat. Exemplele de acest tip sunt numeroase şi mai ales concludente pentru capacitatea limbajului publicistic de a multiplica ingenios extinderile metaforice ale unui cuvânt/concept „la modă" :- tsunami („val uriaş, distrugător"), cuvânt japonez, cu apariţii denotative frecvente în relatările despre

dezastrele naturale din Thailanda şi Indonezia, s-a înregistrat, simultan, şi cu valoare metaforică: „Tsunami" (Ziua, 7 ianuarie 2005, p. 1; despre, convulsiile din politica românească), „ „Se apropie un «tsunami» pe piaţa asigurărilor" (Evenimentul zilei, 11 ianuarie 2005, p. 8).

- diverse adjective, utilizate ca epitet metaforic, reprezintă componenta invariabilă într-o serie compactă de metafore, cu domeniu unic de referinţă (cel politic, în exemplele următoare):- adjectivul portocaliu dezvoltă aceeaşi conotaţie („aparţinând opoziţiei democratice"), indiferent de

numele determinat; sintagma „revoluţie portocalie" (cu referire la Ucraina) asigură tiparul pe care se grefează numeroase metafore „înrudite" : „Portocaliul Iuşcenko se colorează în gri" (Gândul, 13.09.04

Sunt de semnalat totodată şi substituţiile lexicale sinonimice ale termenului de bază: „Revoluţia oranj din Ucraina, orchestrată de serviciile secrete" (Adevărul, 18 ianuarie 2005, p. 1) sau „Oranjada" (Ziua, 4 martie 2005, p. 1);

■ adjectivul electoral se înregistrează în componenţa a două „valuri" de metafore adjectivale, aferente comentariilor pe teme politico-administrative - alegerile locale (Adevărul, 25 octombrie

36

2004, p. 2), „SMS-uri electorale cercetate de Poliţie", „Repetenţi la testul mitei electorale", „Liber la turism electoral" (Cotidianul, 10 noiembrie 2004, pp. 2-4),

Preponderent ocazională, metafora de elogiere absoarbe şi pune în circulaţie clişeul figurativ fondat pe un termen evaluativ, adecvat momentului/evenimentului de referinţă; de pildă, titlurile artilelor de prezentare a campionilor români la Jocurile Olimpice (Atena, august 2004) au exploatat obsesiv sintagmele de aur, de argint, de bronz, metafore cu clară trimitere aluzivă la medaliile : „Ploaie de aur peste România" (Jurnalul naţional, Z5 august 2004, pp. 32-33), „Bărcile cu vâsle de aur" (Jurnalul raional, 23 iulie 2004, p. 32), „Chef de aur! " (Jurnalul naţional, Ir august 2004, p. 1), „Gimnastele de aur s-au întors acasă" (Adevărul, 26 august 2004, p. 11).

Metonimia prezintă interes ca procedeu care favorizează economia de limbaj şi se intersectează cu alţi tropi. Metonimia propriu-zisă, saturând una dintre variantele substitutive tipice (de pildă, „autor pentru operă"), se înregistrează sporadic: „80 de Matisse, Cezanne şi Picasso au ajuns la Muzeul Naţional de Artă al României" (Gândul, 2 iulie 2005, p. 3).

în schimb, personificarea metonimică furnizează unul dintre cele mai stabile clişee figurative ale limbajului publicistic actual, recuperate în construcţia titlului; clişeul atinge atât tipul de figură (cu sincretismul a doi tropi), cât şi „gramatica" şi „semantica" acesteia. Elementul personificator se selectează din categoria verbelor volitive, psihologice, de mişcare, de opinie sau declarative, în timp ce componenta metonimică este reprezentată de entitatea căreia i se atribuie caracteristica [ + animat].

Extrem de unitară, categoria metonimiei personificatoare se compune din : toponime/nume de partide, instituţii, formaţii muzicale, teatrale, sportive etc., indicate prin nume complet sau prin sigle. în acest mod, dintre multiplele forme posibile de substituţie metonimică publicistica activează îndeosebi varianta „conţinător pentru conţinut" de tipul „Rusia vrea acord total cu Bruxelles" (Ziarul financiar, 21 mai 2004, p. 9), „Al Qaida ameninţă cu atentate în Bulgaria şi în Polonia" (Adevărul, 22 iulie 2004, p. 9).

în titluri, preferinţa netă pentru structurile minimale (substantiv cu stilizare metonimică + verb personificator) nu exclude şi cumulul a două secvenţe de acest tip. De asemenea, importanţa şi stabilitatea procedeului sunt probate, printre altele, de prezenţa, pe aceeaşi pagină de ziar, a unei serii de titluri construite similar: PNL nu votează Statutul Parlamentului" ; „PNL cere demisia ministrului Sănătăţii" ; „PD şi PNL se opun vânzării vilelor de protocol către actualii chiriaşi" ; „PD cere revenirea la vechiul sistem judiciar" ; „PD critică deturnarea banilor de la Sănătate" {Adevărul, 19 martie 2004, p. 3).

Titlul centrat pe paradox, figură a ambiguităţii prin asocierea de idei aparent contradictorii, este prin definiţie remarcabil, deşi se înregistrează variante slab diferenţiate ale aceluiaşi procedeu: este vorba despre „ruptura" imprevizibilă în plan lexico-semantic, produsă de: a) relaţia de incongruenţă dintre elementul regent şi determinanţi; şi b) substituţii lexicale/sintagmatice deviante în contextul dat; în plus, locul de fisurare a coerenţei semantice poate fi semnalat grafic prin puncte de suspensie: „Mita legală" (Ziarul, 20 aprilie 2004, p. 1), „Cadre didactice... corigente" (Dimineaţa, 2 iulie 2004, p. 1), „Popularii nepopulari" (Ziarul, 2 iulie 2005, p. 1), „A câştiga pierzând! " (Jurnalul naţional, 21 iunie 2004, p. 35).

7b. Tipologia figurilor de stil. Figurile semantice şi transformarea lor în clișee. (după R.Zafiu)

  Discursul jurnalistic utilizează destul de mult figurile semantice – în primul rând metafora şi metonimia – cu rol ornant sau explicativ. Nu e însă vorba, de obicei, de inovaţii extreme, de asocieri surprinzătoare, cu funcţie estetică; figurile publicistice corespund mai curând cadrelor conceptuale generale, analogiilor şi asociaţiilor din viaţa cotidiană şi din limbajul curent. Ele sunt deja uzuale, banalizate – sau devin astfel în interiorul stilului gazetăresc. Clişeele provenite din metafore şi metonimii sunt adesea iritante prin recurenţă, dar au avantajul accesibilităţii, al maximei comodităţi, manifestate deopotrivă în producerea şi în receptarea textului.

37

Metaforele călătoriei: corabie, automobil, tren...

  Metafora drumului fiind una din cele mai bine reprezentate în toate registrele limbii, nu e de mirare că din ea s-au dezvoltat alte câteva câmpuri de echivalenţe: în primul rând, asimilând obiectul supus unei evoluţii (individ, grup, domeniu de activitate sau cunoaştere umană) cu un vehicul în deplasare. Societatea-corabie, istoria-tren, omul-automobil sunt concepte metaforice puternic clişeizate, pe care le utilizează limbajul curent, cel publicistic, ba chiar şi cel poetic. Foarte actuală e‚ fireşte, identificarea individului cu automobilul (explicabilă prin condiţiile vieţii moderne): ea explică un număr considerabil de expresii şi locuţiuni din limbajul argotic şi familiar: a fi în pană „a nu mai avea bani“, a lua ceva la bord „a consuma băuturi alcoolice“ (vezi şi benzină, carburant cu sensul de „băutură alcoolică“), a-şi face plinul „a ajunge la un câştig considerat suficient“, a trage pe dreapta „a se culca“; „a se retrage“ etc.

Limbajul publicistic transformă asemenea echivalări mai vechi sau mai noi în construcţii elaborate, alegorice, uneori artificiale şi marcat retorice. Oricum, trecerea de la presa românească în limbaj de lemn la cea actuală a însemnat şi o modernizare a metaforei mijlocului de transport: corabia (cu cârmaciul ei) era caracteristică stilului solemn şi arhaizant al discursului totalitar; inovaţiile actuale preferă trenul sau automobilul. Metaforele navigaţiei nu dispar, desigur, cu totul: în 1990, sub titlul „Corabia se scufundă“ se desfăşura o întreagă alegorie, în care apăreau marinarii, mecanicii, puntea, bastimentul etc.: „Căpitanul dă ordine, timonierul încearcă disperat să redreseze cârma... “; „Suntem un neam în cumpănă, ca şi o corabie pe cale de a eşua“.

Seria metaforelor automobilistice mizează pe accesibilitate şi actualitate, apelând la o experienţă comună mai multor cititori (pentru care corabia e, totuşi, doar un clişeu cultural!). Inovaţia se manifestă prin alegerea unui element concret-cotidian ca suport inedit al alegoriei: societatea românească devine, de pildă, un autobuz: „Pentru multă lume alegerile din septembrie reprezintă o intersecţie a istoriei în care obositul, uzatul şi slab alimentatul nostru autobuz tricolor o poate lua aiurea, virând la dreapta ori la stânga, pe o stradă întunecată, plină de gropi şi mizerii (...)”.

Metafora „feroviară“ nu este mai puţin frecventă în discursul politic şi publicistic: un partid politic s-a declarat la un moment dat „locomotiva“ coaliţiei din care făcea parte. Tentaţia alegorică se manifestă şi aici din plin: „Trenul puterii. Circulă oricum. «Locomotiva» – partidul majoritar – se mai înfundă în zăpadă, vagoanele sunt jerpelite, partidele extremiste circulă pe scări.

Metafore publicistice. Abuzul metaforic a fost favorizat de limba de lemn a regimului politic totalitar. Un tipar asemănător produce, evident în mod involuntar, animale fantastice dintr-un bestiar inedit: „Cinic, vechii rechini ai dezastrului românesc întind din nou braţele tentaculare, paralizând tot ce ating“ (Dreptatea 192, 1990, 1). Sensul figurat depreciativ, injurios, al denumirilor de specii animale se combină, într-o retorică rudimentară, fără a ţine seama de imaginea simbolurilor concrete. Alegorii. O metaforă jurnalistică nu rămâne aproape niciodată singură; în căutare de performanţe stilistice, autorii construiesc metafore şi comparaţii în lanţ; cum acestea sunt, prin natura scrisului publicistic, clişeizate, rezultatul – scenariul alegoric – este de obicei unul involuntar comic. În alegoria jurnalistică e caracteristică grija autorului de a decoda cât mai explicit echivalările metaforice: textul se întrerupe, de multe ori, pentru a face loc explicaţiilor, „traducerii“: „Copilul (puterea actuală) şi-a făcut gestaţia în pântecele mamei sale (Televiziunea).

Dezavantajat oricum de complicarea excesivă, stilul alegoric e pândit, din păcate, şi de riscul inutilităţii: el rămâne de multe ori un simplu exerciţiu retoric, un ornament pitoresc, care nu aduce un progres veritabil în analiza fenomenelor descrise; poate chiar să alunece în erori de logică (grave pentru o figură de stil prin excelenţă raţionalistă), prin nepotrivirea metaforelor cu fenomenul reprezentat, prin incoerenţe sau jocuri de cuvinte: „aceste mari unităţi ale agriculturii române abia plutesc în derivă ca să

38

treacă mai repede prin pâcla perioadei de tranziţie. Dar nu se vede malul în această economie de ceaţă“ (RL 666, 1992, 2).

  Metafore animaliere. Clişeele publicistice se dezvoltă de obicei, spontan, în serii; una dintre seriile foarte evidente în retorica jurnalistică actuală este cea a metaforelor animaliere. În lista principalelor animale invocate în ultimii ani par să intre mai ales rechinii, caracatiţa, dinozaurii, hienele – şi, cu o frecvenţă ceva mai redusă, cameleonul, lupii, lipitorile, păianjenul, şarpele, şobolanii, cobaii. Nu întâmplător am amestecat formele de singular cu cele de plural: unele din numele de mai sus şi-au consolidat semnificaţia metaforică într-o anume formă gramaticală: e mai puţin probabil să întâlnim în texte lupul (la singular) sau caracatiţele (la plural). Desemnările animaliere se deosebesc şi după posibilitatea de a apărea fără determinări (mai rar) – „rechinii stau, deocamdată, ascunşi“ (RL 1065, 1993, 9); „caracatiţa impune propria ei lege“ (RL 922, 1993, 1) – sau cu determinări care le pun în relief caracterul metaforic: „bătrânele hiene nomenclaturiste... stau la soare şi-şi ling rănile“ (RL 848, 1993, 1); „hienele tranziţiei“ (RL 940, 1993, 9); „bătrânele hiene securiste“ (RL 1312, 1994, 1).

Personificarea preţurilor. Într-un sondaj de opinie realizat în 1996, la întrebarea „de ce vă temeţi mai mult“, cei chestionaţi indicau pe primul loc preţurile, care o luau astfel înaintea unor surse tradiţionale de spaimă, precum războiul sau boala. Este deci interesant să urmărim prezenţa preţului în discursul public actual, mai ales în presă. Prima observaţie care se poate face este că subiectul în cauză e foarte prezent în textele publicistice. Se constată, apoi, că preţurilor le este atribuită constant calitatea de agent: ele sunt personificate, sunt descrise în ipostaze cât se poate de autonome şi dinamice. Metaforele clişeizate ale creşterii preţurilor nu au o tonalitate excesiv de sumbră. Cele mai puternice imagini sunt ale forţelor naturale: „Vârtejul preţurilor nu iartă nimic!" (EZ 1026, 1995, 1), „tensiuni declanşate de avalanşa preţurilor" (RL 28.10.1995, 16). Alte contexte sugerează însă mişcarea ameţitoare prin metafore ale dansului (lambadă, sarabandă) sau ale călăriei (cavalcadă): „«Lambada» preţurilor“ (Adevărul 166, 1990, 1); „Sarabanda preţurilor şi pensiile“ (RL 716, 1992, 2); „Cavalcada preţurilor sub biciul Stolojan“ (RL 782, 1992, 1). În fine, apar şi metaforele tehnice: „o remorcă la locomotiva preţurilor“ (RL 1096, 1993, 16).

8. Intertextualitatea mesajului mediatic

Din perspectiva pragmaticii comunicării verbale, textul e înţeles ca parte a unui proces comunicativ. El îndeplinește o funcție, traduce o intenție, urmărește un efect, implică anumite presupoziții şi se instituie într-o situație de comunicare specifică.

În viziunea teoreticienilor R. de Beaugrande şi W. Dressler, textul e o ocurenţă (apariție) comunicativă, care satisface următoarele standarde de textualitate:

1. coeziunea (ceea ce înseamnă ca ţesătura textului trimite la un sens global, unificator);2. coerenţa (adică faptul că părţile lui componente se află într-o relație stringentă); 3. intenționalitatea (cu alte cuvinte, modul în care emiţătorul dorește să fie înţeles, receptat

ceea ce comunică); 4. acceptabilitatea (altfel spus, setul de convenții acceptate la un moment dat de către vorbitorii

unei limbi, convenții care asigură acordul socio-comunicativ); 5. informativitatea (exigenţa de a transmite, efectiv, ceva, o informație) ; 6. situaţionalitatea (cerința ca textul să se afle în relație cu contextul socio-cultural şi situația

de comunicarE); 7. intertextualitatea (ceea ce se refera la relația de coprezenta intre doua sau mai multe texte, la

asimilarea de mai multe texte provenite din fondul cultural - scriptural - al omeniriI).In legătura cu conceptul de intertextualitate - cum am văzut, unul din cele șapte standarde de

textualizare, după R. de Beaugrande si W. Dressler - teoria asupra lui se prefigurează prin observațiile

39

unor teoreticieni precum M. Bahtin, G. Genette, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva, referitoare la dialog în contextul discursului literar, in special cel narativ.

În esență, după M. Bahtin (vezi Probleme de literatură şi estetică. Univers, București, 1982), cuvântul din limbaj este un cuvânt pe jumătate străin. El devine „propriu” în momentul când vorbitorul îl populează cu intenția sa, cu accentul său, când îşi însuşeşte cuvântul şi îl antrenează în aspirația sa semantică şi agresivă" (op. cit., p. 149). E de înţeles că un scriitor (jurnalist – n.n.) se folosește de cuvinte, expresii, enunțuri, fragmente mai ample de texte aparținând fondului cultural al omenirii, asimilându-le, în conformitate cu o intenție de comunicare, cu accentul său personal, într-o situație de comunicare dată, astfel încât „discursul (textul) realizat de el apare ca o asimilare de texte, purtând atitudini, accente şi intuiții proprii, limbajul său devenind astfel o opinie plurilingva".

Se consideră că fără textele teoretice ale lui Bahtin, conceptul de intertextualitate ar fi întârziat să apăra. Julia Kristeva vorbește despre intertextualitate ca despre un mod în care textul este orientat spre corpusul literar anterior sau sincronic. Textul, spune Kristeva, „este o încrucișare de cuvinte (textE) unde se citește un alt text (cuvanT); orice text se construiește ca mozaic de citate, orice text este absorbție si transformare a unui alt text" (Semiotike. Recherche pour une semanalyse, Editions du Seuil, 1969, p. 146).

Kristeva înlocuiește în 1967 termenul bahtian de intersubiectivitate (dialogisM) cu acela de intertextualitate (schimb de textE). Julia Kristeva consemna :„conceptul de intertextualitate trece în locul celui de intersubiectivitate… Un text este întotdeauna inspirat de alte texte”. Ea defineşte mai târziu intertextualitate ca „încrucişare într-un text a unor enunţuri împrumutate altor texte” sau „transpunere a unuia sau mai multor sistem (e) de semne într-un altul”. Cercetătoarea din Bulgaria mai precizează „Vom numi intertextualitate această interacțiune textuală care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noțiune care va fi indicele modului în care un text citește istoria si se inserează în ea.“

În acelaşi timp, conceptul de intertextualitate presupune existenţa istoricităţii, a diacroniei: „Nu există un punct zero în scriere, fiecare scris repetă în mod normal texte sau fragmente de text anterioare, care sunt absorbite şi transformate, într-o modalitate sau alta”.

Ea propune, totodată, şi un alt termen, ideologemul, definit ca funcție intertextuală, care se întinde pe întregul parcurs al textului, conferindu-i coordonate istorice, sociale, filosofice, estetice etc. Prin urmare, ideologemul reprezintă un mod particular de a citi „epoca, de a se implica sau distanţa de aceasta, atât timp cât el e o funcție a modului în care se intersectează într-un text diversele secvențe din alte spaţii textuale pe care le asimilează”.

Pe de altă parte, Michael Riffaterre consideră că „intertextul este ansamblul textelor care pot fi apropiate de cel pe care-l avem sub ochi, ansamblul textelor regăsite în memorie la lectura unui pasaj determinat”.

Gérard Genette în Palimpsestes introduce noţiunea de transtextualitate sau de transcedenţă textuală, distingând cinci subdiviziuni: 1. Intertextualitatea propriu-zisă („relaţia de coprezenţă între două sau mai multe texte, şi cel mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în celălalt” – citatul, plagiatul, aluzia). 2. Paratextualitatea (relaţia textului cu titlul, prefaţa, notele, ilustraţiile) 3. Metatextualitatea (relaţia de comentariu care leagă un text de altul, fără ca, în mod necesar, să-l citeze sau să-l numească). 4. Hipertextualitatea (relaţia de derivare a unui text din altul prin transformare sau imitaţie – parodia, pastişa). 5. Arhitextualitatea (relaţia de apartenenţă, de gen; uneori uzează de o formulă paratextuală, de un subtitlu – „poezii” „roman”, „eseu”.

Un alt concept, introdus de Paul Cornea este acela de contextualitate prin care se stabileşte relaţia între text şi câmpul socio-cultural de apartenenţă (genetică sau funcţională) constând în: textualizarea unor opţiuni, atitudini şi funcţii. Dintre aceste tipuri de transtextualitate, cele mai importante sunt arhitextualitatea (dependenţa de gen) şi contextualitatea (dependenţa de câmpul socio-cultural).

Intertextualitatea trebuie concepută din perspectiva a doi factori: din perspectiva creatorului, a reţelei de lecturi pe care acesta le implică în procesul creaţiei, dar şi din perspectiva c ititorului, a celui care recreează opera

40

prin lecturarea sa practică. Ideea intertextualităţii are o importanţă deosebită pentru lectură, pentru că ne oferă posibilitatea să înţelegem mai bine straturile unei opere literare atât din perspectiva universului creatorului, cât şi din perspectiva cititorului, a celui care va recrea textul. În literatura secolului XX, apare un tip specific de intertextualitate, caracterizat printr-un proces de oglindire a operei în propriile sale structuri, apar astfel, cărţi construite pe motivul operei în operă şi care constituie însuşi procesul creaţiei. În acest fel, scriitorul devine conştient el însuşi de propria sa creaţie, asumându-şi cu fervoare condiţia propriei opere.

Textul literar există în acest fel în cadrul unei vaste legături de multiple texte care se intersectează, interferează, creând un câmp semantic specific. Un astfel de spaţiu al intelectualităţii îl reprezintă romanul lui Cervantes Don Quijote. În textul acestui roman există o multitudine de alte texte care se intersectează, se contopesc pentru a întregi şi a amplifica mesajul operei lui Cervantes. În Don Quiote întâlnim astfel, alături de reflecţiile proprii ale scriitorului, reminescenţe şi trimiteri la Platon la filosofia medievală, la romanele cavalereşti.

      Un bun exemplu pentru a ilustra conceptele menționate anterior şi funcționalitatea lor poetica îl oferă scriitorul Marin Sorescu, prin amuzanta sa opera Viziunea vizuinii (apăruta in 1982, la Editura albatros)

Avem, aici, un exemplu de hipertextualitate, de derivare a unui text (în cazul de faţă, relatarea unui viS) din alt text, prin imitație, modelul, transformat parodic, fiind limbajul plin de clișee verbale al discursurilor politice stereotipe despre utopia comunista a lumii mai drepte şi mai bune, unde ar curge numai lapte şi miere, dar care e imposibil de localizat (sus ?, jos ?) şi de atins. Procedeul intră însă într-o combinație de tehnici de relatare, pentru a configura, împreuna, un text compozit, greu de definit ca formulă, pentru că implică şi elemente de alegorie, de parabolă, de pastișă, dar toate transfigurate parodic, cu o disponibilitate ludică impresionantă, care, o dată pornită, pare a nu se mai opri. Intuim, în subtextul relatării, o plăcere diabolică în demontarea şi montarea a la maniere de a unor mecanisme textuale saturate de formule verbale uzate, care nu mai spun nimic, luate în sine, dar care, în noile montaje realizate de scriitor, capătă viață, devin semnificante, purtătoare ale unui mod ironic de a citi o epocă.

Discursul poetic din Viziunea vizuinii se constituie ca un mozaic sclipitor de mostre de limbaj, venind din nenumărate surse şi registre expresive. El implică relația de coprezenţă între mai multe texte şi, adesea, prezenţa efectivă a unui anumit text în celalalt. Este cazul nenumăratelor expresii idiomatice, zicători, proverbe din vorbirea şi paremiologia populară, al citatelor din diverși scriitori, reproduse aidoma, ca motto-uri, sau parodiate, apoi al nelipsitelor aluzii, prezente la tot pasul, aspecte care conturează intertextualitatea propriu-zisa a operei. „ şi merse așa în jos până se plictisi. Şi de mers, şi de jos, şi de vis, căci piatră în dreapta, piatră în stânga, în sus, cerul cu stelele şi cu vacile, în jos, o lume mai dreaptă, mai bună, îi venea să se dea cu capul de pereți şi chiar avea unde să-şi dea cu capul, caci în dreapta stancă, în stânga stancă, sus, cerul cu stelele şi cu vacile, jos, o lume mai dreaptă şi mai bună; şi când se plictisi de coborât, începu iar să urce, dar acum ce se vedea jos? Cerul, cu stelele şi cu vacile, şi ce se vedea sus? O lume mai dreaptă şi mai bună.”

Avem, aici, un exemplu de hipertextualitate, de derivare a unui text (în cazul de faţă, relatarea unui viS) din alt text, prin imitație, modelul, transformat parodic, fiind limbajul plin de clișee verbale al discursurilor politice stereotipe despre utopia comunistă „a lumii mai drepte si mai bune", unde ar curge numai lapte şi miere, dar care e imposibil de localizat (sus ?, jos ?) şi de atins.

Metalimbaj la stilisticăAlegorie. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete.În alegorie fiecare obiect abstract este personificat sau prezentat simbolic, la crearea imaginii sale concurând mai mulţi tropi. Fabulele sunt povestiri alegorice. Alegoria nuntă-moarte: Că la nunta mea / A căzut o stea;/ Soarele şi luna /Mi-au ţinut cununa. /Brazi şi paltinaşi /I-am avut nuntaşi, /Preoţi, munţii mari, /Paseri, lăutari, /Păserele mii, /Şi stele făclii!Aliteraţie. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succedă (vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie). Aluzie. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situaţie, la o idee, fără a o exprima direct. Car!!! Car!!! Car totul!!! Opt ani de zile, un cârd de cioroi au întunecat cerul patriei mele. În fruntea cârdului se afla Cioroiul-şef. Opt ani de zile s-a auzit doar cârâitul lui: car!!!, car!!!, car!!! car totul, adică fur, ciordesc totul ce-mi iese în cale - terenuri agricole, bănci, fabrici, televiziuni

41

ş.a.m.d.Ambiguitate. Este un procedeu stilistic complex, care constă în utilizarea deliberat echivocă a unui cuvânt sau a unei secvenţe lingvistice dezvoltate. Ea se bazează pe posibilitatea de a înţelege cuvântul sau secvenţa lingvistică respectivă în cel puţin două feluri (Caţavencu: vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani, unde sunt cel dintâi … între fruntaşii politici.)Anacolut Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Ex. Degeaba muncim zi şi noapte dacă nu ţi se recunoaşte, acolo, nici un merit.Anaforă. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază pentru accentuarea unei idei sau pentru obţinerea unor simetrii. avem timp să sfărâmam un vis şi să-l reinventăm, /avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, /avem timp să primim lecţii şi să le uitam după-aceea (O.Paler) 2. „Democraţia fără presă este inacceptabilă. Democraţia cu presă este insuportabilă”(Winston Churchill)Antifrază. Figură retorică prin care o locuţiune, o frază etc. se întrebuinţează cu înţeles contrar celui obişnuit. Dacă ironia laudă spre a critica, admiră spre a denigra, antifraza include şi procedeul invers, simulând critica sau denigrarea pentru a elogia. Ex. Eşti un urât şi un rău şi nu te pot suferi.Antiteză. Figură de stil bazată pe opoziţia dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii etc., care se pun reciproc în relief. Eşti om intelectual şi nu un terchea-berchea.ArhaismSă tot fie vreo cinci ani de când, împăunaţi în caftane stataliste, mesagerii preşedintelui moldovean cu vipuşcă la şalvari ne dădeau târcoale, apelând la conştiinţa de neamAşteptare frustrată. Un efect obţinut prin utilizarea intenţionată a unor procedee menite să atragă atenţia cititorului într-un mod spectaculos, întrerupând orice inerţie în lectură şi să le contrazică expectanţele. Ex. Shakespeare a creat lumea în şapte zile. / În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti. / În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele / Şi celelalte sentimente (M.Sorescu)Autoironie. Ironie la adresa propriei persoane. Am trădat eu vreodată, trădătorilor?Am spus eu vreodată minciuni, mincinoşilor?Cacofonie Asociaţie sau repetare neplăcută de sunete în vorbire. Suntem ca calicii în această ţară.Calambur Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte deosebite ca sens. Are drept scop obţinerea de efecte umoristice. Ex. La timpuri noi tot noi.Chiasm Figură de stil care constă în reluarea, în ordine inversă, a două cuvinte sau expresii. Ex. Spune ce gândeşti, dar gândeşte-te ce spui. Clişeu Formulă stilistică, expresie etc. banalizată din cauza repetării excesive; şablon. A patra putere în stat.Colaj. Este o formă complexă de manifestare a intertextualităţii care rezidă dintr-o succesiune de texte sau registre stilistice transferate într-un text - gazdă. Ex. Istoria patriei a ajuns la acel moment de răscruce, când rândunelele se duc, creşte întreţinerea la bloc, se scutur frunzele de nuc, inculpaţii se eliberează de la zdup, se-aşază bruma peste vii, toamna se numără bobocii, iar medicamentele gratuite se plătesc cu bani.Comic Care provoacă râsul; plin de haz; hazliu; nostim; amuzant. Comparaţie Figură de stil care constă în alăturarea a două obiecte, persoane, acţiuni etc. pe baza unor însuşiri comune. Minte de stă soarele/ de stinge, /de-ngheaţă apele/de-ţi stă ceasulConotaţie Sens suplimentar (faţă de denotaţie) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experienţa personală, din context. Pare-se că PCRM s-a deshidratat definitiv.(P.B.)Consonanţă Un tip de rimă imperfectă când vocalele accentuate din silabele finale nu se repetă identic, dar sunt precedate şi urmate de consoane identice. Ex. El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: / Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.Context Fragment dintr-o scriere în cadrul căruia se găseşte un cuvânt, o expresie, un pasaj etc. interesant.ConversiuneAdjectiv în substantiv: Frunzei îi cade verdele, / îi cade paloarea, / frunza-și pierde nervurile, freamătul, sinele / palid și el, / și palid intră în toamnă / călcând norii … G.Tomozei pronume în substantiv: Aseară ieșeam de la film. În ușa mall-ului, chiar în fața noastră, doi tineri, un el și o ea.Creaţii personale. Formaţiile lexicale personale sunt acele cuvinte (sintagme, expresii, locuţiuni)

42

inexistente ca atare în limbă, dar care se întâlnesc într-o creaţie şi sunt rodul inventivităţii Astfel, noi, cetăţenii simpli, ar trebui să întrebăm autorităţile statului de ce fel de fel de şelini şi starîşi, precum şi atâtea alte fiinţe politice klimenkoide, duşmani deschişi ai limbii şi simbolicii acestui stat, bâzâie nestingheriţi prin Moldova?(C.T.)Partidul umanoidului său se numeşte Partidul Primatelor Cretine din R. Moldova (PPCM) şi are drept doctrină humanoidismul cretin, doctrină politică ce are la bază teoria pasatismului. Respectivul umanoid are creier slab dezvoltat, în schimb e gros de obraz şi e de un tupeism feroce.Dativ etic. Este o formă pronominală prezentă numai la pers. I şi a II-a singular, fără funcţie sintactică, dar care are valoare stilistică şi pragmatică. Ex. Pe unde-mi umbli?Elipsă Figură de stil care constă în omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînţeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înţelesul comunicării. Ex. Vrei cafeaua cu zahăr? – Cu.Emfază. O figură de stil prin care se acordă o importanţă deosebită celor spuse. Ex. Căci moşneagul ce priveşti / Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. (M.Eminescu)Enumerare. O figură prin care se coordinează mei mulţi termeni, este î înşiruire de termeni , având aceeaşi funcţie sintactică. În lumea modernă, frigul, foamea, sărăcia, războaiele sunt fenomene electorale – unora le aduc voturi, altora le iau.Enunţ reflexiv Modalitate de exprimare a unor adevăruri eterne şi general valabile (maximele, cugetările etc. ). Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului.Epiforă Figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârşitul propoziţiilor, frazelor sau al unor strofe; epistrofăEpitet Determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidenţă mai nuanţat o trăsătură a obiectului sau a acţiunii şi pentru a da mai multă expresivitate artistică creaţiei respective. Publicist de doi bani, articol de trei paraleEufemism Element de limbă care înlocuieşte, în vorbire sau în scris, un cuvânt sau o expresie neplăcută, vulgară, jignitoare, respectând paralelismul de sens. Ex. Nu suntem în relaţiile cele mai bune cu vecinii. Exclamaţie retorică Este o modalitate de realizare a emfazei. Conferă textelor vivacitate. Gradaţie ascendentă (descendentă) O figură de stil care constă în enumerarea a cel puţin trei termeni (cuvinte, sintagme, propoziţii), astfel încât fiecare dintre aceştia să aducă o intensificare sau o diminuare a celui anterior. Hiperbolă Figură de stil prin intermediul căreia sunt exagerate trăsăturile unui personaj, ale unui obiect în scopul accentuării unei idei sau a reliefării unui personaj. Hiperbola operează exagerare în dublu sens, al măririi şi, respectiv, al micşorării.Imperfect narativ (efect durativ, iterativ, de continuitate)Imprecaţie Figură de stil care conţine un blestem. bata-l crucea !, Fereasca Dumnezeu Inversiune Procedeu stilistic constând în schimbarea topicii normale a cuvintelor într-o frazăInvocaţie Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent. Ironie Cuvânt, frază conţinând o uşoară batjocură, folosind semnificaţii opuse sensului lor obişnuit; zeflemea, persiflare. Citez din „Mesajul de felicitare” adresat „bunicuţelor” de premierul Tarlev: „Numai un popor cu suflet mare şi o imaginaţie de poet are dreptul de a avea aşa o sărbătoare - Ziua bunicuţei”. Am încercat să aflu ce popor de pe planeta Pământ mai are sărbătoarea „Ziua bunicuţei”. Niciunul, dom’lor! De unde deducem că moldovenii sunt un popor ales, singurul din lume cu „suflet mare şi o imaginaţie de poet”, iar celelalte popoare au suflete mici, păcătoase, sunt mute la glasul frumosului, ca nişte consoane oclusive, şi au o imaginaţie de parameci! Parcă acestea-s popoare sănătoase!? Merită oare ele stima noastră? Merită ele, în general, să mai existe, dacă nu au „sărbătoarea bunicuţei”? Să dăm cu atomica peste ele! Aista nu-i rasism, ci patriotism moldovenesc. Da, numai un popor cu suflet mare şi o imaginaţie de poet are dreptul de a avea un aşa premier ca Tarlev!Întrebare retorică Procedeu prin care vorbitorul emite intenţionat o interogaţie la care nu aşteaptă răspuns. Ei şi ce dacă e campanie electorală? Unde e scris că în campaniile electorale se anulează legile statului şi simpla demnitate umană a unui popor? (C.T.)Joc de cuvinte tembelizorulSe vedea de la o poştă că lui Vântu îi suflă vântul prin buzunare.Laitmotiv Reluarea sistematică într-un text a unei idei, a unei teme sau a unui motiv, prin repetarea identică sau în forme modificate a unor cuvinte, sintagme, versuri, propoziţii etc.Limbă de lemn înveşmântează lipsa de idee în cuvinte. 1.Numai şi numai socialismul a asigurat deplina

43

independenţă, bunăstare şi fericire.2. Să dezvoltăm tot mai puternic spiritul de sacrificiu. 3. Din punct de vedere social, ne aflăm înaintea celor mai dezvoltate ţări capitaliste.Litotă Procedeu stilistic folosit pentru a exprima o idee sau un sentiment prin negaţie. Ex. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut de ce este în stare.Metaforă Figură de stil rezultată dintr-o comparaţie subînţeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparaţie cu cuvântul-imagine.1. Nici un şurub politic, oricât de betegit ar părea, nu este lăsat să se tăvălească aiurea pe jos. 2.A început marea cotonogeală pentru cel mai râvnit os al ţării. 3.Locomotivă electoralăMetonimie Figură de stil care constă în înlocuirea cauzei prin efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele autorului (L-am cumpărat pe Eminescu), a unui produs cu originea lui (Preferă Cricova (şampania), a concretului cu abstractul etc., pe baza unei relații logice. Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect: Este apreciat că are mâini de aur.2) Efectul prin cauza; 3) Denumirea recipientului în locul conținutului Provincia e supărată pe capitală.4) Semnul în locul obiectului semnificat (El este un Don Quijote).Monolog Replică amplă a unui singur personaj, care poate viza sau nu un destinatar prezent sau imaginat. OmonimeRealitatea de la Realitatea TV era pe cât de posomorâtă, pe atât de chinuitoare.Oralitate Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan şi viu atât în dialogurile care notează particularităţile vorbirii personajelor, cât şi în naraţiunea propriu-zisă; ansamblu de particularităţi ale limbii vorbite, ale graiului viuOximoron Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. (chin dulce)Parabolă Figură stilistică bazată pe analogie, ce constă în sprijinirea unei afirmaţii pe un exemplu cu valoare simbolică, real sau imaginat. Paradox Este o figură de stil ce reuneşte 2 idei, 2 realităţi care aparent se exclud. Ex. Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. O.PalerParafrază Expunere a conţinutului unui text într-o formulare proprie (de obicei, mai amplă).Mi se pare însă lipsită de bun-simţ încercarea acestei televiziuni de a induce opiniei publice ideea că numărătoarea anilor de când moldovenii au coborât din copaci începe odată cu apariţia Publika TV la Chişinău, că până la ea moldovenii nu ştiau ce-i aia televiziune, stăteau prin copaci şi priveau la stele.Paralelism sintactic Figură de stil ce stă la baza tuturor figurilor care implică simetria şi repetiţia. Pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare. E.Cioran.Perifrază. Procedeu gramatical şi stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, în mod obişnuit, se poate reda printr-un singur cuvânt . Cartea cărţilor, ţara lalelelor, oraşul celor 300 de moschee Personificare figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însuşiri omeneştiPleonasm Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcţii, propoziţii etc. cu acelaşi înţelesRedundanţă înseamnă repetare, reluare a unei informaţii. Ex. Am văzut-o pe Maria.Regionalism Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic numai pentru un anumit graiRimă Potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri. 2) Cuvânt care în vers rimează cu alt cuvântSarcasm Vorbă sau expresie insultătoare; batjocură usturătoare. Ex. Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia voastră. (Gr. Alexandrescu)Simbol Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească şi care înlocuieşte o serie de reprezentăriSinecdocă Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers) (ea are de hrănit cinci guri), a particularului în locul generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi (este îmbrăcată în mătase), a singularului pentru plural (românul e născut poet).Tautologie Repetare inutilă a aceluiaşi gând, formulat prin aceleaşi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca

44

sens. 2) lingv. Greşeală constând în repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens şi ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. Replica replicii. Minunea minunilor.Truism Adevăr evident, banal; loc comunUmor Înclinare spre glume care se ascunde sub o înfăţişare serioasă, severă, plină de ironie şi de neprevăzutZeugmă 1.Nu schimbă mare lucru nici jurnaliştii, analiştii şi canaliştii.2.Am fost împuşcat de 2 ori, o dată în picior şi o dată la Plevna.Expresii frazeologice De ani de zile de când se vorbeşte despre integrarea europeană niciodată clasa noastră politică n-a discutat cu poporul cinstit, cu cărţile pe faţă, ce mâncare de peşte este această integrare.Omonimia: Reportaj din India şi Pakistan. Pakistanezul mi-a întins mâna şi s-a prezentat: Petea. Am ajuns în India cu permisiunea grănicerilor străini. (Timpul, 29 august 2009) (E vorba de TransnistrisAntonomazăDe ce şelinii şi starîşii bâzâie nestingheriţi în R. Moldova?(C.T.) (E vorba de Constantin Starîş, jurnalist de la NIT, şi Şelin, proprietarul cinematografului Patria). 2. La guvernare au venit ghimpii, filaţii, urechenii şi lupii.Barbarism: Politolog ucrainean: Rușii vor rămâne în Tiraspol însă vor schimba politica lor din "hard" pe "soft".Petru Bogatu: Tkaciuk out, Stratan reintră în joc?Schimbări ortografice: Să RâDEM, DECI, VITEAZ RăSAD!Oralitate Adică, uite, dom’le, cât e de tare Publika noastră - e spaima premierilor!

45