Iuliana PETRIAN

Melinda, păpuşa fermecată

Editura Virtual

2010

-II-

ISBN(e): 978-606-8281-18-6

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub

orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

-III-

Cuprins

Capitolul I A sosit Melinda ...........................................................................................................1

Capitolul II Alina îşi face temele ....................................................................................................4

Capitolul III Melinda n-a uitat... .......................................................................................................7

Capitolul IV O bătălie cîştigată.......................................................................................................10

Capitolul V Cui i-e frică de dentist? .............................................................................................13

Capitolul VI De ce nu cresc păpuşile? ............................................................................................17

Capitolul VII Un şah cu un mosor de aţă şi cu trei nasturi ..............................................................20

Capitolul VIII Marcel........................................................................................................................23

CapitoIul IX Pe raftul cu jucării......................................................................................................26

Capitolul X În junglă....................................................................................................................29

Capitolul XI Un accident ...............................................................................................................32

Capitolul XII La spectacol ..............................................................................................................37

Capitolul XIII În viaţă ca-n vis ........................................................................................................40

Capitolul XIV În vizită.....................................................................................................................44

Capitolul XV Jocul „de-a cearta"...................................................................................................48

Capitolul XVI Există păpuşi fermecate?..........................................................................................52

Capitolul I

A sosit Melinda

Alina nu mai are astîmpăr. A de zece ori în bucătărie să vadă bunătăţile pe care le pregăteşte

mama, s-a învîrtit prin camera mare, încurcînd-o pe sora ei la aranjatul mesei, a ieşit din cinci în

cinci minute în coridor, ba, de vreo două ori, s-a aventurat pînă în stradă să vadă dacă nu sosesc

oaspeţii. Cum de n-au ajuns încă ?

Este ora...

— Cît e ceasul, mamă ?

— Alina, ai răbdare ! M-ai întrebat şi acum două minute, şi acum cinci minute... Ce-ar fi să

ne ajuţi şi tu ?

— Dar vă ajut tot timpul !

De atîtea emoţii, vrînd să ducă o tavă în sufragerie, Alinei îi tremură mîinile şi un pahar cade

pe covor, transformîndu-se în cioburi.

Pe fetiţă o podidesc lacrimile.. Ia o mătură, făraşul şi, după ce adună de pe jos cioburile,

fuge în camera ei şi începe să plîngă.

Azi e ziua ei de naştere, împlineşte opt ani, nu mai e un copil mic. Şi, uite, tocmai într-o zi

ca aceasta, toate-i merg pe dos. La început, vrînd să ajute în bucătărie, a spart din nebăgare de sea-

mă un ou, pe urmă şi-a pătat rochiţa, acum s-a întîmplat şi ghinionul cu paharul ! Şi toate într-o

singură zi ! Şi asta încă nu-i tot. A invitat atîţia copii de ziua ei şi nu vine nici unul ! Mirela, sora ei

mai mare, spune că e încă prea devreme. Dar de cîte ori n-a întrebat ea pînă acum cît. e ceasul ? cîte

ori ? Şi ceasul, ca să-i facă în ciudă, abia-şi mişcă arătătoarele. Nesuferitul !

Ori de cîte ori se joacă în curte sau cu prietenele, acelaşi ceas urîcios parcă nu mai are

astîmpăr : te uiţi la arătătorul mare şi el e la doi, peste puţin timp, cît să nici nu termini un singur

joc, acelaşi arătător e deja la zece ! la doisprezece ! Şi acum...

— Mamă ! Mamăăăă ! ît e ceasul ?

— Alina, ţi-au venit oaspeţii !

„Asta-i întotdeauna aşa, gîndeşte fetiţa, îp timp ce-şi şterge lacrimile. De cîte ori te uiţi la

ceas, acesta se încăpăţîneaz^ să-şi mişte arătătoarele în ritm de melc. Ajunge să nu-l priveşti o

vreme şi arătătoarele o şi iau voiniceşte la drum !"

Copiii îi cîntă ,,Mulţi ani trăiască !" Şi e foarte frumos, încît pe Alina e cît pe ce s-o

podidească din nou lacrimile. Şi chiar dacă, de ăata asta, îi vin în ochi altfel de lacrimi, fetiţa strînge

dinţii şi se stăpîneşte. Acum nu mai e mică să plîngă toată ziua...

-2-

E aşa de bine că au sosit prietenii ei. Toţi sînt foarte atenţi, au venit îmbrăcaţi frumos, strălucesc de

curăţenie şi zîmbesc veseli. O felicită pe Alina pe rînd şi-i înmînează cadourile.

Radu îi dăruieşte o carte de poveşti ilustrată.

— Acum nu mai e nevoie să o rogi pe mama sau pe sora ta mai mare să-ţi citească !

Florin i-a adus o garnitură de mobilă pentru păpuşi r un dulap, o dormeză, o masă cu patru

scaune exact cum e cea din camera Mirelei, sora mai mare a Alinei.

— Păpuşile tale sper că sînt ordonate ? Florin.

— Dacă nu-şi vor păstra lucrurile în ordine, va fi vai de capul lor, răspunde Alina severă.

Miruna îi oferă un joc de şah.

— Ce bine ! se bucură Alina. O să mă înveţe tăticu' să joc şah. Sînt sigură că, în cîteva luni,

o să joc mai bine ca Mirela !

Aceasta tace ca să nu-i strice bucuria. De ! e ziua surorii ei mai mici...

Jucăriile se adună una lîngă alta pe o măsuţă : alături de celelalte se mai îngrămădesc o

minge roşie cu buline albe, un urs maro cu nişte ochi maro, care se uită în toate părţile, nişte vase

mici de bucătărie, multe flori şi o păpuşă. Abia de încap toate pe măsuţă. După ce le despachetează

din hîrtiile în care au fost ambalate, Alina nu mai ştie la care să se uite mai întîi. Ar vrea să citească

din cartea cu ilustraţii ; ar vrea să aranjeze mobila păpuşilor ; vrea să facă de mîncare în vasele pe

care tocmai le-a primit ; mîngîie ursul şi-l îmbrăţişează... Abia aşteaptă să se facă vremea frumoasă

pentru a se putea juca în curte cu mingea.

Alina împlineşte astăzi opt ani şi ştie să se comporte : avînd oaspeţi, nu se cuvine să se

ocupe acum de altceva. De altfel, mama îi invită deja pe toţi ia masă. Alina, ca o adevărată gazdă

bună, este atentă cu toţi, îi serveşte pe rînd. are grijă să se simtă cu toţii bine. Ceea ce se şi întîmplă.

După aceea începe joaca, şi, în timp ce distracţia e în toi, Florin se interesează cît este ceasul,

deoarece părinţii i-au spus să ajungă la ora şapte acasă şi el nu vrea să întîrzie.

— Bineînţeles, spune Alina înciudată. Bineînţeles! Ştiam eu că aşa o să se întîmple ! Ştiam

eu ! ar puţin timp nu m-am uitat la ceas şi el s-a şi grăbit să-şi mute arătătoarele cu viteză.

Întotdeauna, dar întotdeauna face aşa ! Rînd pe rînd, copiii îşi iau rămas bun. Afară s-a lăsat de mult

întunericul. Zilele de iarnă sînt atît de scurte...

După ce a plecat şi ultimul oaspete, Alina ajută la strînsul mesei, la spălatul vaselor, la

adunatul lucrurilor de prin casă.

Trece mult timp pînă ce ajunge să se ocupe de cadourile primite. Le ia pe rînd şi le duce în

camera ei : , jocurile, mingea, mobila şi vasele păpuşilor, ursul. La sfîrşit de tot ră- mîne păpuşa.

— De tine nici n-am avut timp să mă ocup pînă acum !

— Alina, e tîrziu ! Trebuie să te culci !

— Mămico, mai lasă-mă puţin ! Nici nu m-am jucat încă...

-3-

Îmi pare rău, Alina ! Trebuie să te culci !

După ce s-a spălat şi s-a îmbrăcat în pijama, fetiţa se mai uită încă o dată la toate cadourile

primite. Cu toate că are opt ani, îşi ia totuşi păpuşa cea nouă şi o culcă în pat, alături.

— Nici nu ştiu cum să-ţi spun ! Cum să te cheme pe tine ?

— Melinda, răspunde păpuşa.

Şi Melinda i-a rămas numele.

-4-

Capitolul II

Alina îşi face temele

A doua zi, duminică, Alina se scoală devreme, se spală, se îmbracă, abia termină de băut

laptele că şi începe să se joace cu nenumăratele jucării primite. Ceasul se încăpăţînează să-şi gră-

bească din nou arătătoarele, ca de fiecare dată cînd se joacă copiii cu chef. Pe nesimţite se face

amiază.

După prînz, tata spune :

— Fetelor, nu uitaţi că mîine va fi luni şi că începe o nouă săptămînă ! Nu credeţi că ar

trebui să vă faceţi lecţii?

Mirela îşi pregăteşte cărţile şi caietele şi începe să înveţe. Alina, la rîndul ei, îşi aranjează

cărţile şi caietele pe măsuţă şi se pregăteşte de lucru. Dar tocmai atunci observă că păpuşa nu are

şorţuleţ şi, drept urmare, îi confecţionează pe loc unul din hîrtie.

— Alina, tu de ce nu înveţi ? o întreabă mama.

— Nu ne-a dat tovarăşa nimic ! , fii cuminte ! strigă apoi fetiţa, dar păpuşa n-o ascultă şi

alunecă din locul ei, exact peste vraful de caiete, răsturnîndu-l. Caietul de scriere pe duşumea, dar

cine ştie cum îl lovise Melinda că s-a răsturnat cu paginile în sus, deschis exact acolo unde tovarăşa

învăţătoare notase cu cerneală roşie : „Scrie mai îngrijit !" în continuare era început un text.

— De ce n-ai terminat de scris, Alina ?

Fîstîcindu-se, fetiţa recunoaşte :

— Aăă... da... ăă... Trebuie să copiez primele opt rînduri din lecţie.

Şi în timp ce scrie, se uită cu ciudă la Melinda : „De ce m-ai dat de gol ?" o întreabă din

ochi, dar păpuşa o priveşte fără să clipească.

— Ai scris mai îngrijit, Alina ? o întreabă mama, cînd revine din bucătărie.

— Da, mamă.

Ce mai ai de învăţat pe mîine ?

— Nimic, răspunde fetiţa senină, în timp ce mama iese din cameră?

Dar tocmai atunci, trecînd pe lîngă măsuţă, mama o atinge din nebăgare de seamă pe

Melinda şi păpuşa, scoţînd un MA-

MA-MI-MA-MA MA-MI-MA, se răstoarnă din nou peste chizitele Alinei.

— Fii atentă, Melinda, dacă-mi cazi peste caiete şi peste cerneală şi-mi murdăreşti lucrurile,

nu mai ieşi o săptămînă la joacă în curte !

Dar Melinda nu cade peste cerneală, ci doar peste cartea de citire. Şi aceasta se răstoarnă şi

-5-

se rostogoleşte în aşa fel, încît arată privirilor o pagină cu un desen frumos şi cu o poezie.

— N-ai cumva de învăţat versurile acestea pe de rost ? o întreabă mama.

— Care versuri ?

Poezia aceasta !

— A ! aceasta ? Aăăă... Îîî... ba, parcă... parcă ne-a spus ceva...

— Trebuie să înveţi sau nu poezia, Alina ?

— Aăă...

— Tu nici nu ştii măcar ce ai de învăţat ?

— Ba ştiu, mamă ! Se poate să nu ştiu ? Bineînţeles că am de învăţat poezia pde rost !

Şi, în timp ce o învaţă, Alina se uită tot mai încruntată la păpuşă. Îi vine s-o bată, s-o arunce

cît colo, să n-o mai vadă ! „Nu te mai iau eu cu mine la lecţii", o ameninţă în şoaptă. Dar Melindei

nici că-i pasă. Stă nemişcată şi nevinovată ca o păpuşă oarecare...

— Dar la matematică ai ceva de învăţat ? o întreabă mama, îndu-se pe orar.

De data asta, înainte de a răspunde, Alina se uită spre Melinda. Aceasta spune din nou MA-

MA-MI-MA-MA MA-MI-MA şi Alinei i se pare că păpuşa e gata s-o ia spre cartea de aritmetică.

Da, chiar păşeşte tiptil spre ea.

— Am de rezolvat două exerciţii.

Alina, de ce nu mi-ai spus de la început, o dojeneşte mama.

Am uitat.

— Şi cum de ţi-ai adus aminte, acum ?

Fata se uită din nou la Melinda, apoi la mama.

— Ştii, îngaimă, nu pot să mă mai fac de rîs în faţa păpuşilor mele. Ce-o să creadă Melinda

despre mine ?

— Cine-i Melinda ?

— Cum ? N-o ştii pe Melinda ? este Melinda !

Şi Alinei i se pare că păpuşa dă din cap încîntată. Şi mai rosteşte o dată şoptit şi drăgălaş :

,,Me-lin-da !".

În timp ce-şi rezolvă exerciţiile la aritmetică, Alina n-o mai observă nici pe Melinda, nici pe

celelalte jucării din jur. E atentă la tema ei şi, cînd termină, nici nu observă că păpuşa nu mai e pe

masă. Abia mai tîrziu constată cu uimire că n-o mai găseşte.

O caută şi o zăreşte pe raft, printre celelalte jucării.

— Mamă, tu mi-ai luat păpuşa de pe măsuţă ?

— Nu, Alina !

Mirela, mi-ai pus tu păpuşa la loc ?

— Ştii bine că eu nu mă ating de lucrurile tale !

-6-

— Atunci cum a ajuns Melinda la locul ei ?

— Poate că ai pus-o tu acolo şi ai uitat.

Alina nu mai spune nimic, dar aşteaptă să iasă ceilalţi din încăpere pentru ca să poată întreba

păpuşa. Fetiţa ştie că jucăriilor nu le place să stea de vorbă cu copiii decît atunci cînd rămîn singure

cu ei ;

— De ce te-ai dus la loc, Melinda ?

— Pentru că am ştiut că nu mai e nevoie de mine pe măsuţa ta !

— Puteai să rămîi acolo, nu ?

— Nu, Alina ! Ce rost are să se înghesuie jucăriile printre rechizitele şcolare, în timp ce

copiii îşi fac lecţiile ? Sau înveţi, sau te joci. Amîndouă, deodată, nu se pot face.

Alina nu pare prea convinsă :

— Trebuia să rămîi pînă-ţi spuneam eu, se încăpăţînează ea.

— Bine, spune Melinda, dacă vrei tu... Mîine am să rămîn. Ai să vezi...

— Ce o să văd ?

Dar Melinda nu mai e dispusă să scoată nici un cuvînt. Degeaba îi vorbeşte fetiţa, păpuşa

continuă să stea nemişcată, privind cu ochii ei mari spre vecinul de pe raft, ursul brun...

După ce îi mai vorbeşte o vreme, Alina se plictiseşte şi-şi ia alte jucării. După alte cîteva

minute, uită cu totul de discuţia cu păpuşa.

Dar Melinda n-a uitat.

-7-

Capitolul III

Melinda n-a uitat...

A doua zi, în timp ce se pregăteşte să-şi facă lecţiile, Alina şi-a îngrămădit pe măsuţa ei, alături de

caiete, cărţi şi penar, şi o mulţime de jucării, în special pe cele primite de ziua ei. Dintre ele,

bineînţeles, nu lipseşte nici Melinda.

,,Ia să-mi fac şi lecţiile !" îşi spune fetiţa. Dar cu coada ochiului se uită la jucării. Aranjează

încă o dată mobila, pune vasele de bucătăriei în altă ordine, apoi deschide, în sfîrşit, caietul de

aritmetică. Are de rezolvat cîteva exerciţii.

,,Pe acestea le termin în două minute", spune şi constată că nu a aranjat bine jucăriile, aşa

cum le-a pus n-are loc nici măcar să pună cartea alături de caietul deschis. Aşa că le găseşte alte

poziţii. Într-un tîrziu îşi aminteşte de exerciţiile de aritmetică. Copiază primul exerciţiu, se gîndeşte

la rezolvare şi buf ! MA-MA-MI-MA-MA MA-MI-MA aude glasul Melindei, de care aproape că a

uitat. Păpuşa cade peste cerneală şi... Noroc că Alina a reuşit să îndrepte călimara la timp ! Altfel s-

ar fi acoperit totul cu o pată mare şi urîtă.

— Melinda ! De ce nu eşti atentă ?

Fetiţa pune păpuşa la loc cu mare grijă, îşi potriveşte din nou călimara şi se întoarce la

exerciţiul ei.

Dar păpuşa nu se astîmpără : „MA-MA-MI-MA-MA MA-MI- MA" face mecanismul fixat

în interiorul păpuşii. ..MA-MA-MI- MA-MA MA-MI-MA !"

— Ce-i cu tine, Melinda ? mai vrei ? Nu vezi că-mi fac lecţiile? „MA-MA-MI-MA-MA

MA-MI-MA" ! repetă, mecanismul păpuşii.

Fetiţa îşi ia jucăria în braţe, o leagănă, o mîngîie, îi cîntă încetişor ca s-o adoarmă. Dar

probabil că s-a defectat ceva în interiorul Melindei, pentru că aceasta nu încetează să spună cu

acelaşi glas metalic „MA-MA-MI-MA-MA MA-MI-MA !"

Între timp mama Alinei strecoară capul prin uşa întredeschisă :

— Ce faci tu acolo ?

— Învăţ, răspunde fetiţa, ascunzînd păpuşa şi încercînd să pară preocupată de temele ei.

Dar abia părăseşte mama încăperea, că Melinda începe din nou să repete : „MA-MA-MI-

MA-MA MA-MI-MA !"

— Bine că măcar n-ai vorbit cît a fost mama aici ! Ar fi crezut că mă joc în loc să-mi fac

lecţiile...

Şi Alina ia din nou păpuşa în braţe şi începe s-o legene.

-8-

— Poate ţi-o fi foame... Ia să-ţi dau ceva de mîncare...

Aşa că fetiţa dă cartea şi caietul la o parte şi începe să se joace cu vasele de bucătărie. Îi

găteşte Melindei şi aceasta, ca prin minune, încetează să mai spună la nesfîrsit ,,MA-MI- MA-MA

MA-MI-MA !".

Cam peste o oră, mama vine din nou în camera Alinei.

— Tu tot mai înveţi, fetiţa mea ?

— Da, mamă, trebuie să-mi termin exerciţiile la aritmetică...

Ia să văd şi eu ce teme v-a dat de scris pe mîine !

Şi Alina se vede obligată să-i arate mamei caietul, în care este notată doar data şi enunţul

primului exerciţiu şi... şi cam atît.

— Ştii, pînă acum...

— Pînă acum n-ai scris nimic ! mama concluzia.

— Nu-i adevărat, mamă ! De două ore învăţ, protestează fata.

— La celelalte materii ai terminat ?

Aăăă... ă... Îî... Nu, dar am atît de mult... Foarte mult !

Mama priveşte măsuţa Alinei, vede ursul, mobila păpuşilor, vesela-jucărie răspîndită peste

tot, o vede pe Melinda şi înţelege tot.

— Alina, pînă acum tu n-ai făcut altceva decît să te joci !

Nu, mamă, am învăţat tot timpul, se încăpăţînează fetiţa.

Mama ia o crăticioară de metal care s-a strecurat printre paginile manualului de aritmetică.

— Acum ai să faci ordine pe masa de lucru şi pe urmă ai să începi să înveţi cu adevărat ! ...

Mama se duce în bucătărie, iar Alina începe să scîncească :

— După ce că am învăţat toată ziua, după ce că am stat aici la masă fără să mă fi sculat o

dată măcar de pe scaun... Şi uite că acum nici aşa nu e bine...

Dar, tot bombănind, pune jucăriile la locul lor şi începe, în sfîrşit, să înveţe cu adevărat.

Cînd intră din nou în încăpere mama,Alina tocmai îşi pregăteşte ghiozdanul pentru a doua

zi.

— Ai şi terminat temele ?

— Da, mamă !

— Dar ziceai că ai foarte mult... Ia să văd şi eu orarul !

Şi mama începe să controleze caietele, apoi s-o întrebe la cunoştinţe despre natură, după

care Alina recită şi poezia pe care a avut-o de învăţat pe de rost.

— Bravo ! ? Dacă nu te joci în timp ce-ţi faci temele, termini mai repede şi te alegi cu

lecţiile învăţate !

Alina nu spune nimic, aşteaptă pînă ce iese mama din nou din încăpere, termină de pregătit

-9-

ghiozdanul, se întoarce la jucăriile ei şi o întreabă pe Melinda :

— De ce nu m-ai lăsat să învăţ de la început ?

— Eu nu te-am lăsat să înveţi ?

— Sigur că tu ! Ai făcut o gălăgie !...

— Păi, nu mi-ai spus chiar tu, ieri, că nu trebuie să părăsesc măsuţa ta de lucru, în timp ce

înveţi ?

— Puteai să stai acolo şi să nu mai scînceşti atîta !

Am scîncit ?

Ai ţipat mereu ! Nu trebuia să ţipi !

— Ba da !

— Nu trebuia !

— Dacă nu ţipam, nu mi-ai fi făcut de mîncare !

— Vezi ?

— Şi atunci te-ai fi jucat altfel. Ai fi scris două cifre, ai mai fi aranjat ceva la mobilă, ai mai

fi scris încă două cifre, iar ai fi mutat vasele din loc. Ai fi greşit exerciţiul şi...

— Nu-i adevărat !

— Nu ? Mă vei lua şi mîine pe masă, cînd îţi vei face lecţiile ? Ştii, dacă tot te joci, joacă-te

cu mine...

Alina se uită la ea cu ciudă şi-i întoarce spatele.

— Eşti o nesuferită !

— De ce ? Vreau să mă joc cu tine !

Şi fiindcă fetiţa continuă să stea îmbufnată, Melinda insistă :

— Acum ţi-ai terminat lecţiile, acum de ce nu te joci cu mine ? Şi începe din nou : „MA-

MA-MI-MA-MA MA-MI-MA !"

— Degeaba ! spune Alina. Ca să te înveţi minte, am să mă joc numai cu ursul maro.

Dar uită repede ameninţarea aceasta şi se ocupă pînă tîrziu de toate jucăriile ei. De altfel,

Melinda şi ursul maro sînt prieteni buni. Şi, bineînţeles, cînd jocul e în toi, ceasul îi face din nou

figura Alinei şi-şi mută arătătoarele repede-repede, pînă ce vine mama şi o cheamă la cină.

— Mamă, o întreabă Alina, de ce nu reuşesc niciodată să-mi termin jocul ?

-10-

Capitolul IV

O bătălie cîştigată

— Alina, du-te, te rog, să-mi cumperi nişte aţă neagră ! ne mama.

— Acum ? întreabă fata dezamăgită că trebuie să-şi întrerupă jocul.

— Acum, spune mama.

— Bine, mamă, mă duc imediat.

Mama îşi vede de-ale ei şi mai vine peste un sfert de oră să vadă ce-i cu Alina. Dar aceasta

stă şi colorează nişte contururi într-o carte.

— Cum ? N-ai plecat încă ?

— Imediat, mamă ! spune fata fără a-şi ridica ochii de pe desen.

— Nu-i nimic, zice mama, am s-o trimit pe Mirela.

— Dar ţi-am spus că mă duc imediat !

Alina lasă din mînă cartea de colorat, îşi adună lucrurile, apoi, încet-încet, începe să se

îmbrace de stradă. În sfîrşit, peste încă vreo jumătate de oră este gata de drum. Mama îi dă bani

pentru aţă, Alina îşi ia cu ea şi păpuşa şi porneşte în lungul drum pe care-l are de făcut... cu două

blocuri mai departe.

— Să nu stai mult, îi mai spune mama, în timp ce încuie uşa după ea.

— Da, da ! strigă Alina din casa scărilor.

În stradă e frig, dar e o iarnă frumoasă cu multă zăpadă.

— Vezi, Melinda ? Puteam să luăm sania cu noi !

Dar abia au făcut cîţiva paşi, că fetiţa se şi trage înapoi speriată. Au apărut Radu şi Laurenţiu

înarmaţi cu bulgări.

— Nu-ţi place să te joci cu ei ? întreabă păpuşa.

— A؛tia-s bمtمu؛ii ؛colii. A؛teaptم fetele ؛i copiii din clasele mai mici, apoi îi freacم cu

zمpadم, chiar îi trînte؛te pe jos... Pe cei mai mari n-au curajul sم-i atace cu bulgمri adevمra i ؛i bagă

bucăţi de gheaţă sau pietre la mijloc... Unui coleg de-al lor, dintr-a IV-a; i-au spart capul cu un

asemenea bulgăre !

— Nu-ţi fie frică, o linişteşte Melinda. Le dăm noi o lecţie !

— Ce ştii tu ! mai ezită fetiţa. Cu ei nu-i de ...

— Grăbeşte-te ! Trebuie să mergem după aţă, nu ?

Alina strînge păpuşa la piept şi, cu inima cît un purice, o ia în susul străzii.

— Să le spui că vrea şi verişorul tău să se joace cu bulgări cu ei, îi mai şopteşte Melinda.

Dar cei doi viteji au şi văzut-o pe Alina şi se proţăpesc în faţa ei :

-11-

— Ce zici ? îl întreabă Radu pe Laurenţiu, nu crezi că ar trebui puţin spălată puştoaica asta?

Laurenţiu nu se mulţumeşte doar să rînjească, ci aleargă pentru a lua nişte zăpadă.

— Mă bucur că vreţi să vă jucaţi cu zăpadă cu mine, zice Alina, trebuind să-şi adune tot

curajul pentru a fi în stare să rostească toată fraza pînă la capăt.

— Ai auzit că se bucură ? îl întreabă Radu pe Laurenţiu.

— O să-i facem noi o bucurie, rînjeşte acesta...

— Vrea să se joace cu voi şi verişorul meu...

— Zău ? ! Păi, să vină şi el dacă i-e dor de o chelfăneală bună !

— În ce clasă e verişorul tău ? întreabă Laurenţiu.

— În clasa a şasea.

— Păi, noi... ăăă... noi.., noi nu ne batem cu copii atît de mari.

— De ce ? Şi lui îi place să se bată cu copii mai mici. Exact ca şi vouă.

— Vrea doar să ne sperie, zice Radu. Tu vezi vreun verişor pe aici

— Eu nu ! spune Laurenţiu.

— Nici eu !

Şi Radu aruncă primul bulgăre spre fetiţă.

Aceasta se fereşte, vrea să fugă, dar cei doi băieţi o ajung din urmă. Unul vrea să-i ia păpuşa,

Alina nu vrea s-o dea, băiatul nu renunţă şi, pînă. Ia urmă. Melinda se rostogoleşte în zăpadă şi se

opreşte taman pe vîrful unui dîmb alb de pe marginea drumului. Şi, brusc, mecanismul păpuşii se

pune în mişcare : „MA-MA-MI-MA-MA MA-MI-MA !" strigă Melinda din locul în care s-a oprit.

Laurenţiu aleargă s-o prindă, dar cînd să pună mîna pe păpuşă, nămetele cedează şi băiatul se

pomeneşte întins pe burtă, cît e de lung. Radu. care a vrut şi el să ajungă la Melinda. Înaintea Alinei,

îl vede pe prietenul lui dispărînd în mijlocul muntelui de zăpadă, dar mai are doar doi paşi pînă la

păpuşă, întinde mîna s-o apuce, se împiedică de Laurenţiu, întins pe jos. şi cade peste acesta la

pămînt.

Iar Melinda... Strigînd cît o ţine... mecanismul, alunecă de pe nămetele ei, ca de pe un tobogan,

trece peste trupurile celor doi băieţi şi se opreşte la picioarele Alinei. Aceasta ridică păpuşa, care a

tăcut, şi vrea să plece mai departe.

— Stai că nu scapi tu aşa, cu una cu două ! se dezmeticesc băieţii.

Fetiţa se uită în stînga, se uită în dreapta, dar n-apucă să fugă : „MA-MA-MI-MA-MA MA-

MI-MA !". Melinda i se smuceşte din braţe şi iat-o zburînd prin aer, de parcă ar fi aruncat-o cu toată

puterea chiar Alina. Şi nu se opreşte decît cu mai mulţi metri mai încolo, chiar în faţa unui băiat mai

mare, care vine din direcţia opusă, trăgînd după el o sanie. El vede păpuşa, o ridică de pe jos, o pune

pe sanie şi i-o duce Alinei.

— Cam năzdrăvană păpuşa asta a ta ! îi spune, oferindu-i-o.

-12-

— Mulţumesc ! Alina, uitîndu-se la el.

Parcă ar fi de la şcoala ei băiatul acesta, dar de cunoscut nu-l cunoaşte.

El merge mai departe, trăgînd sania după el şi se opreşte cam la douăzeci de metri mai încolo, cu

alţi băieţi de vîrsta lui.

Radu şi Laurenţiu s-au potolit ca prin farmec.

— Eu îl ştiu pe ăsta, zice Radu, e chiar într-a şasea.

Alina pufneşte în rîs şi se duce după aţă.

Cînd revine spre casă, Radu şi Laurenţiu se prefac că n-o observă. Dar cînd trece prin faţa lor,

Laurenţiu îi spune :

— Să-i spui verişorului tău că n-avem chef să ne batem cu el !

— De ce nu-i spuneţi chiar voi ? întreabă Alina. Sau, poate, voi n-aveţi chef să vă bateţi

decît cu cei din clasa întîi ? Sau, te pomeneşti, doar cu cei de la grădiniţă...

— Ascultă !... ameninţă Radu, dar n-are curajul să spună mai mult. Băiatul cu sania e tot

acolo, la cîţiva metri.

— Vitejilor ! le rîde Alina în nas. Am să le spun tuturor copiilor că numai gura-i de voi...

Şi, fără să-i mai privească, pleacă spre casă.

— Mi-e atît de foame, mamă, nu mîncăm încă ?

Imediat, spune mama şi începe să citească o carte.

Alina se dezbracă, se mai joacă puţin, dar foamea nu-i dispare.

Ba, o încearcă tot mai mult.

— Nu mîncăm încă, mamă ?

— Imediat, zice mama şi mai întoarce o pagină.

— Mamă, mi-e foame ! ce tragi de timp ?

— Da ? De la cine oare am învăţat eu să spun ,,imediat" şi să trag de timp ?

— De la mine, mamă, dar acum, iartă-mă, mi-e tare foame !

La masă, Alina povesteşte despre cei doi bătăuşi de la şcoala lor, doi băieţi de care nu va

mai avea de acum nimeni să se teamă.

— Nu mai vorbi atît, Alina, mănîncă ! mama.

Fetiţa se uită spre raftul pe care se află Melinda şi aceasta parcă îi face cu ochiul Alina zîmbeşte şi-

şi vede de mînCare.

-13-

Capitolul V

Cui i-e frică de dentist?

— Ţie nu-ţi place mîncarea ? o întreabă mama pe Alina.

— Ba da, dar nu mi-e foame.

Nu cumva eşti bolnavă ?

Şi mama îi pune o mînă pe frunte.

— Nu am nimic, mămico, şi Alina încearcă să zîmbească, dar nu prea reuşeşte.

— Pe tine iar te doare măseaua ?

Măseaua ? Nu, nu mă doare.

Dar Alina abia aşteaptă să fugă în camera ei, să se trîntească pe pat, să-şi pună perna pe cap

şi să plîngă de durere. O doare îngrozitor o măsea, dar i-e frică să-i spună mamei, pentru că asta ar

însemna că va trebui să meargă la dentist. Data trecută au dus-o acolo cu forţa şi, dacă nu ar fi venit

tata cu ea, nu l-ar fi lăsat pe doctor nici în ruptul capului să-i bage în gură maşina lui urlătoare, cu

acele ei atît de ascuţite, sau cleştele înspăimîntător. Dar nu va îngădui încă o dată să fie aşezată în

scaunul medicului. Mirela vine şi ea în cameră şi-i spune :

— Să ştii că, dacă nu vrei să te duci la stomatolog, o să ţi se formeze o pungă de puroi şi

atunci chiar o să urli de durere ! Nu-ţi mai aduci aminte cînd...

— Ţie ţi-e uşor ! te tu în locul meu la dentist ! Atunci să te văd dacă vei mai fi atît de

vitează !

— Cu cît amîni, cu atît e mai grav, mai spune Mirela înţeleaptă.

Dar Alina n-o mai ascultă. A mai văzut ea eroi din ăştia, gata să dea sfaturi cînd e vorba de

altul...

Numai că măseaua o doare tot mai tare. Stă culcată pe pat şi se uită la jucăriile de pe raft şi

jucăriile se uită la ea, dar acum Alina n-are chef să se joace.

— Ai uitat de noi ? o întreabă Melinda. Ne plictisim !

— Mă doare tare măseaua. Vouă ce vă pasă ?

Mie nu-mi pasă.

— Vezi ?

— E drept, eu n-am măsele.

— Dar eu am ! Şi mă dor !

— Mi-a venit o idee ! Ce-ar fi să-ţi scoţi şi tu toate măselele ! Şi dinţii !

— Cum o să mi le scot ? Vrei să rămîn ştirbă ?

— Ai dreptate.

-14-

— Cum aş arăta fără dinţi ?

— Dar eu cum arăt fără dinţi ?

— Tu eşti o păpuşă. Tu nici nu deschizi gura şi nici nu trebuie să mesteci mîncarea...

— Da, admite Melinda, fără dinţi te vei descurca şi tu ceva mai greu.

Dar Ahna tace. „MA-MA-MI-MA-MA MA-MI-MA !" face iar păpuşa.

— Ce mai vrei ?

— Dacă nu te vei duce la dentist, o să-ţi pierzi dinţii şi...

— Şi o să-mi crească alţii !

— Da ? Atunci nu-i nici o problemă.

Dar mă doare măseaua...

— Nu-i nimic ! Acum te doare puţin ; noaptea, o să te doară mai tare ; mîine, o să te doară

mai rău ca azi ; mîine noapte, o să urli de durere...

— De ce vrei să mă sperii ? la dentist tot nu merg !

— Bineînţeles că nu mergi ! Am spus eu să mergi ? Aăăă... Unde am rămas ? , da !

Poimîine o să te doară atît de tare încît...

— Vrei să mă sperii !

— Eu ? ' de unde ! Vreau să fii pregătită ! Dar să ştii că peste o săptămînă o să te mai lase

durerile !

— Fără să mă duc la medic ?

— Fără. Hai, cel mult o săptămînă şi jumătate...

Şi pînă atunci o să mă doară tare ?

Foarte tare ! mai tare ca acum !

Foarte bine ! Eu la dentist tot nu mă duc !

— De ce să te duci ? Pe urmă ai să-ţi pierzi dinţii şi gata !

Ai scă! Vrei să vezi cum îţi va sta fără dinţi ? Melinda sare de pe etajeră şi-i aduce o

oglinjoară. Alina se uită şi scoate un ţipăt.

— Asta nu sînt eu !

Fetiţa care o priveşte din oglindă îi seamănă perfect, doar că atunci cînd deschide gura e

ştirbă ca o babă de o sută de ani.

— Sigur că încă nu eşti tu asta ! Aşa vei arăta doar peste puţin timp... cînd ţi se vor caria

toate măselele şi cînd...

— Ascultă ! Dacă m-aş duce la dentist m-ar durea tare ?

— Oho ! Şi cum te-ar mai chinui... Te-ar durea vreun minut întreg sau... poate chiar un

minut şi jumătate...

— Un minut ? Nu-i mult, dar mie tot mi-e groaznic de frică... Groaznic de frică !

-15-

Atunci mama intră în încăpere. Alina se uită la păpuşă, dar Melinda se află din nou pe raftul

ei, de parcă nici nu s-ar fi mişcat vreodată de acolo. Mai să creadă şi fetiţa că şi-a imaginat totul,

dacă... dacă n-ar vedea oglinjoara pe masă. Numai să nu vadă şi mama oglinjoara şi să nu i-o pună

în faţă. Dacă o va vedea ştirbă, ce-o să spună ?

Dar mama nu se uită la oglinjoară, ci îi pune Alinei mîna pe frunte şi se aşează lîngă ea pe

pat, mîngîind-o şi strîngînd-o la piept.

— Mă doare tare ! recunoaşte fata.

Ştiu că te doare. Trebuie să mergem la dentist !

— Dar mi-e atît de frică, mamă...

— La noapte o să te doară mai rău...

— Ştiu. O să mă doară tot mai rău şi, peste o săptămînă o să-mi treacă.

— Nu-i sigur. Dacă vei face abces, va fi mai grav. Tot la dentist vom ajunge şi...

— Nu, mamă ! O să-mi treacă, numai că o să-mi cadă toţi dinţii... O să fiu ştirbă de tot şi n-

o să mă mai placă nimeni. O să fiu atît de ştirbă, ca o babă de o sută de ani...

— Cine ţi-a mai spus şi prostia asta ?

— Cine mi-a spus ? Ce importanţă are ? M-am văzut şi în oglinjoară ştirbă, unde arătam ca

Baba Cloanţa. Şi copiilor o să le fie frică de mine...

— Ce tot vorbeşti, Alina ?

— Ştiu eu, mamă, că doar am văzut ! N-o să se joace nimeni cu mine ! ! N-o să mai pot

mînca decît lapte, pentru că n-o să mai am cu ce mesteca nici măcar o coajă de pîine ! O să vorbesc

ca şi străbunica, dar n-o să mă înţeleagă nimeni şi o să fiu atît de urîtă, încît o să-mi fie pînă şi mie

frică să stau singură cu mine în încăpere !

— Alina, cine ţi-a băgat prostiile astea în cap ?

— Mamă, va fi aşa cum îţi spun eu ! Aşa că... aşa că, hai să mergem la dentist !

— Nu mai ţi-e frică ?

— Mi-e frică, mamă ! Mi-e tare frică, dar cînd mă gîndesc cum am arătat în oglinjoară...

— În ce oglinjoară ?

Hai la dentist, mamă !

Seara, înainte de a se culca, Alina dă de oglinjoara uitată pe masă. Se priveşte în ea, dar nu

vede decît chipul cunoscut, pe care-l ştie de atîta timp. Deschide gura şi îi apar oglindiţi dinţii albi,

proaspăt curăţaţi. Dintr-o măsea străluceşte o plombă. Nici pomeneală de chipul ştirb, pe care-l

văzuse cu cîteva ore mai devreme.

— Melinda, eu cred că tu m-ai păcălit cu oglinjoara asta ! Nu-i aşa ?

— Crezi ? Era poate mai bine să te doară în continuare măseaua ? Cînd te gîndeşti ce

noapte groaznică te-ar fi aşteptat...

-16-

— Dar de ce nu mă mai arată ştirbă ?

— Cum să te arate ştirbă, dacă ai fost la dentist ?... Dar dacă vrei să nu te mai doară

niciodată dinţii, poţi să-i scoţi pe toţi, aşa cum ţi-am propus şi atunci oglinjoara iar te va arăta

ştir5ă...

Tocmai atunci intră Mirela în încăpere, aşa că Melinda se strecoară înapoi pe raftul ei, de

parcă n-ar fi coborît niciodată de acolo.

— Alina, şopteşte Mirela, să ştii că a început să mă doară şi pe mine o măsea...

— Du-te la dentist !

— Dar mi-e frică...

— Uită-te în oglinjoara de pe masă !

Mirela se uită, dar nu vede nimic deosebit.

— Ce-i cu oglinjoara asta ?

Alina nu-i răspunde pentru că deja adormise.

— Va trebui să merg şi eu la dentist, oftează Mirela şi se culcă şi ea.