CAPITOLUL I . NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

PROTECTIA FAUNEI

1.1. PROTECŢIA FAUNEI

Reprezentând totalitatea speciilor de

animale (în sens larg), fauna prezintă

importanţă din punct de vedere juridic sub

aspectul protecţiei animalelor (sălbatice şi

domestice) şi a păsărilor. Astfel, protecţia

animalelor sălbatice şi protecţia animalelor

domestice urmăresc finalităţi diferite:

în primul rând, ocrotirea acestora de acte de

cruzime, rele tratamente şi abandon;

în al doilea rand, protejarea lor faţă de captură, distrugere şi comercializare, ca acte care

pot duce la dispariţia speciilor. Mijloacele şi formele juridice diferă şi ele, în această

privinţă fiind mult mai perfecţionate cele referitoare la protecţia animalelor sălbatice.

La nivelul concepţiei generale, asistăm la evoluţii semnificative, de la considerarea

animalelor ca simple ,,lucruri însufleţite", bunuri mobile, şi până la a considera orice animal

ca o ,,fiinţă sensibilă" şi a-i recunoaşte în consecinţă calitatea de subiect de drept. În acest

context, se are în vedere consacrarea unor ,,drepturi ale animalului", cu consecinţe juridice

dintre cele mai diverse.

Din cauza poziţionării sale în centrul geografic al Europei, pe traseele de migraţie ale

speciilor dinspre est spre vest şi de la sud spre nord (şi viceversa), precum şi în apropierea

refugiilor glaciare, dar şi ca rezultat al influenţei reliefului major, în special al Carpaţilor, şi

acţiunii factorilor de mediu locali, România are o faună deosebit de variată calitativ şi bogată

cantitativ. Pe teritoriul său se interferează specii cu origini şi repartiţii diferite, cele mai

multe fiind central-europene, sudice şi de stepă est-europeană.

Diversitatea faunei ţării noastre este estimată la aproximativ 33.900 specii, dintre care

1

1.000 sunt specii endemice şi sub-endemice; din numarul total al acestora peste 33.0000 sunt

nevertebrate şi 795 sunt vertebrate. Vertebratele includ 211 specii de peşti, dintre care 17

sunt periclitate şi se refera la toate speciile native de sturioni, 20 specii de amfibieni dintre

care 3 sunt periclitate, 23 specii de reptile, dintre care 9 sunt periclitate, 439 specii de păsări

(sedentare, migratoare şi accidentale), dintre care 29 sunt periclitate şi 102 specii de mamifere,

dintre care 10 sunt periclitate. 1

1.2. DREPTURILE ANIMALULUI

Primii ,,protectori oficiali" ai animalelor au fost religiile care, deşi utilizau animalul

pentru sacrificii, au formulat precepte vizând interzicerea în Talmudul evreilor, în Evangheliile

creştinilor ori în Coranul musulmanilor. Totodată, rare sunt civilizaţiile care nu cunosc sub

formă cutumiară ori codificată prescripţii referitoare la tratamentul animalelor.

În antichitatea greacă, primele analize cunoscute urcă la orfism, curent religios din

secolul al Vl-lea î.e.n. care condamnă, la fel ca pythagorismul, sacrificarea animalelor.

Dacă credinţa în migrarea sufletului juca un rol important în acest refuz, problema etică a

legitimităţii omorârii animalului nu se punea cu deosebire. Nici Platon şi nici Aristotel nu

au abordat acest aspect etic, dar omul şi animalul erau gandiţi într-o perspectivă de

continuitate, de-a lungul unei diferenţe de grad. Pentru Platon, sufletul este mai mult sau mai

puţin apt de contemplare, şi migrarea sufletelor există. Aristotel este primul care a stabilit o

clasificare sistematică a speciilor, în care a inserat omul, animalul cel mai perfect. Cel mai

important este nedistingerea dintre spirit şi corp: sufletul este pentru corp ceea ce vederea

este pentru ochi, el este cel care face corpul să fie viu. Omul este dotat cu un spirit intelectiv

(logos) şi, în plus, cu un spirit vegetativ (reproducţie şi nutriţie) şi un spirit senzitiv (senzaţie,

memorie, imaginaţie). Această poziţie nedualistă va fi respinsă de carternianism. Făcând din

animal o simplă ,,întindere", Descartes va formula teza animalului-maşină, unde noţiunea de viu

îşi pierde orice statut epistemologic. 2

Stoicismul şi epicurismul au prelungit ideea unei proximităţi de natură între om şi

animal, din moment ce Theofrast, fidel gândirii lui Aristotel, aduce la zi paternitatea fiinţelor şi

datoria de justiţie faţă de animale; numai legitima apărare autoriza uciderea unui animal.

Neoplatonicianul Porfyre a consacrat un tratat consistent criticii sacrificiului şi propovăduirii

1 Mircea Duţu, Dreptul mediului, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p. 342.2 Ibidem, p. 343.

2

vegetarismului. Plutarh, arătând că animalele uzează de raţiune şi suferă, a condamnat frecvent

omorârea acestora. Creştinismul a pus capăt sacrificării animalului (Cristos se oferă în locul

mielului pascal), şi odată cu aceasta tăierea devine o operaţiune profană. Învăţătura Sfinţilor

Părinţi ai Bisericii prezintă creştinismul ca pe o religie a iubirii tuturor creaturilor şi Sfântul

Francisc de Assisi rămâne simbolul fraternităţii cu sălbăticiunile. Montaigne consacră lungi

analize proximităţii de natură dintre om şi animale şi a conchis asupra legitimităţii datoriei de

bunătate faţă de acestea. J.J. Rousseau pune sensibilitatea ca fundament al dreptului de a avea

drepturi şi defineşte foarte precis conceptul de milă ca identificare a altuia care suferă, care

poate fi om sau animal. Faptul de a trece frontierele speciei este ceea ce caracterizează

experienţa milei. Schopenhauer a lărgit această reflecţie, mai ales în lucrările sale asupra

fundamentului moralei, ajungând să includă animalul în sfera eticului. În sfârşit, mai

aproape de noi, Albert Schweitzer a făcut critica excluderii animalului în afara câmpului

eticii.3

În formularea, consacrarea şi recunoaşterea unor drepturi în favoarea animalelor un

rol deosebit l-au avut societăţile de protejare a acestora. Astfel, prima societate de protejare a

animalelor s-a înfiinţat în Franţa în anul 1845, de către medicii Parisot şi Dumont. În ţara

noastră, o asemenea societate s-a creat în 1904. Dintre preocupările şi obiectivele sale

concrete menţionăm:

1) ,,Vor stărui ca prinderea câinilor să nu se facă în chipul barbar în care se face

acuma, mai ales vor stărui ca hengherii să nu mai comită abuzurile scandaloase la care se

dedau nesupăraţi.

2) Vor stărui ca vânzătorii ambulanţi de

păsări să nu mai fie toleraţi a plimba pe stradă

pui, raţe, găini, curcani etc. ţinându-le ceasuri

întregi de picioare şi cu capetele atârnând în jos.

3) Vor stărui ca aceiaşi vânzători, mai ales

vara, să fie obligaţi a purta coşurile

acoperite şi a avea în fiecare coş câte un vas cu apă pentru răcoreala bietelor animale

torturate.

4) Vor stărui ca toţi căruţaşii, camionerii, tăvălucarii etc. să nu mai încarce

vehiculele lor peste puterile animalelor.

5) Vor stărui ca să nu se mai organizeze raiduri militare în felul aceluia care astă

3 Ibidem,p.344.3

primă vară a provocat moartea câtorva cai.

6) Vor stărui ca primaria să nu mai desfiinţeze avuzurile pentru motive politice,

adică spre a le înlocui cu busturi şi statui, precum s-a făcut la grădina Icoanei, ci să creeze

cât mai multe asemenea rezervorii de apă unde birjarii să-şi poată adăpa caii. Fiindcă aşa

se practică în străinatate.

7) Vor stărui ca pe timpul verii toţi caii obligaţi a munci în orele de arşiţă a

soarelui să poarte acoperitori pe cap, şi vor mai stărui ca pe timp de iarnă toţi caii de la

birji, trăsuri de casa, căruţe, tramvaie, tramcare, sacale etc. să fie acoperiţi cu pături.

8) Vor stărui ca vitele la abator să

nu mai fie ucise în chipul barbar cum se

ucid astăzi.

9) Vor stărui ca tramcarele să fie

suprimate sau să li se adaoge încă cel

puţin un al treilea cal.

10) Vor stărui ca legea vânatului să

devie o realitate, adică să supravegheze

serios ca în lunile în care vânătoarea

este interzisă să nu se mai vândă vânat pe străzi, iar restauratorii cari ar avea mâncări din

vânat, ca şi vânzătorii să fie urmăriţi şi pedepsiţi fără cruţare.

11) În sfârşit vor stărui ca măsurile ce se vor lua pentru protejarea animalelor să se

aplice nu numai la Bucureşti, dar în întreaga ţară, adică şi în oraşele celelalte şi, mai cu

seamă, la ţară.

Negreşit am mai scăpat din vedere multe, însă tot ar fi un mare progres dacă s-ar

pune ordine în privinţa punctelor enumerate mai sus.

Şi credinţa noastră este că, deoarece firea românului nu este haină, in ţara noastră

mai repede decât aiurea, se va putea ajunge la suprimarea relelor tratamente la care sunt

supuse nenorocitele animale."

Prima societate a vânătorilor fusese înfiinţată la Bucureşti în 1893, având ca

preşedinte pe generalul Al. Candiano-Popescu.4

4 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului înconjurător, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 285.

4

CAPITOLUL II. STATUTUL JURIDIC AL ANIMALULUI

2.1. STATUTUL JURIDIC GENERAL AL ANIMALULUI

Protecţia juridică a animalelor este realizată prin

ansamblul reglementărilor referitoare la situaţia animalelor

domestice, domesticite (îmblânzite) ori ţinute în

captivitate. Animalele sălbatice nu intră în această

categorie, fiind considerate res nullius (lucruri fără

stăpân), şi nu beneficiază cu acest titlu de nicio măsură de protecţie individuală, ci numai

dacă animalul respectiv aparţine unei specii protejate.

La nivel internaţional nu au fost adoptate documente juridice ferme, care să

consacre un statut juridic special în favoarea animalelor, fiind în prezenţa unor simple

,,declaraţii de drepturi" proclamate de către organizaţii neguvernamentale.

Astfel, la 15 octombrie 1978, sub auspiciile UNESCO, a fost proclamată solemn

Declaraţia universală a drepturilor animalului (revizuită în 1989), cu două anexe: una asupra

spiritului său, iar alta asupra bazelor sale biologice. Documentul porneşte de la ideea că

viaţa este unică, toate fiinţele au o origine comună şi s-au diferenţiat în cursul evoluţiei

speciilor; în consecinţă, orice fiinţă posedă drepturi naturale, şi oricărui animal dotat cu un

sistem nervos îi revin drepturi particulare. Coexistenţa speciilor în lume implică

recunoaşterea de către specia umană a dreptului la existenţă al altor specii animale;

respectarea animalelor este inseparabil legată de respectarea oamenilor între ei.

Ca drepturi fundamentale sunt proclamate:5

drepturi egale la existenţă în cadrul echilibrelor ecologice;

dreptul la respectarea oricărei vieţi animale;

interzicerea relelor tratamente şi actelor de cruzime;

dreptul animalului sălbatic de a trăi liber în mediul său natural

şi de a se reproduce;

dreptul la întreţinere şi la atente îngrijiri al animalelor ţinute sub dependenţa omului;

incriminarea drept crimă contra vieţii a oricărui act care implică fără necesitate

5 Potrivit articolelor 1-10 din Declaraţia universală a drepturilor animalului.5

moartea unui animal;

necesităţile recunoaşterii personalităţii juridice a animalului şi a drepturilor sale prin

lege;

experimentele pe animale care implică suferinţă fizică sau psihică violează drepturile

animalelor;

orice act care pune în pericol supravieţuirea unei specii sălbatice precum şi orice

decizie care duce la un asemena act constituie o crima împotriva speciei;

educaţia şi instruirea publică înca din copilărie trebuie să conducă omul la

observarea, înţelegerea şi respectarea animalelor.

Au urmat şi alte documente de acest gen: Declaraţia asupra eticii alimentare

(redactată în 1981 de catre Fundaţia Mondială pentru Calitatea Vieţii), Principiile de bază ale

antispecismului (1995) etc. În cadrul acestora este denunţat faptul că omul a creat în lumea

vie o ierarhie arbitrară, artificială, care nu există în mod natural, luând în considerare

exclusiv interesele sale proprii. Această ierarhie antropocentrică a dus la specism, ceea ce

înseamnă a adopta o atitudine diferită faţă de o specie sau alta, a le distruge pe unele şi a

le proteja pe altele, a declara unele ,,utile", iar altele ,,păgubitoare" ori feroce, a rezerva

inteligenţa pentru om şi a nu acorda animalului decât instinctul.6

2.2. STATUTUL JURIDIC AL ANIMALULUI ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Codul civil românesc7 defineşte Statutul juridic al animalului în capitolul II,

,,Despre mobile", al cărţii II, ,,Despre bunuri şi despre osebitele modificări ale

proprietăţii", respectiv în articolul 473, unde consideră animalele drept ,,mobile prin

natura lor", întrucât ,,se mişcă de la sine". Ataşate unei

exploatări agricole, animalele devin ,,imobile prin

destinaţie": animalele ce proprietarul fondului dă

arendaşului pentru cultură (art. 467) şi animalele

afectate la cultură, porumbii din porumbării, lapinii

ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele din iaz (art.

468).

6 Mircea Duţu, op. cit., p. 345.7Codul Civil publicat în Monitorul Oficial nr.271 din 4 decembrie 1864 fiind modificat şi completat ulterior prin diferite legi.

6

Este evident o concepţie depăşită, care neagă

orice drept animalului, din moment ce îl asimilează

unui lucru. Din această perspectivă se impune

abrogarea expresă a art. 473 din Codul civil,

recunoaşterea, pe calea legislaţiei speciale, a

calităţii de subiect de drept a oricărui animal ca

fiinţă vie, între acesta şi om neexistând o diferenţă

de natură (ambii fiind fiinţe sensibile"), ci una de

grad, de complexitate a organizării şi manifestării materiei vii. Acest nou statut juridic s-

ar putea exprima în recunoaşterea şi garantarea unor măsuri ferme de protecţie (inclusiv

sub forma unor drepturi), vizând eliminarea actelor de cruzime şi rele tratamente inutile,

conferirea unei demnităţi de coexistenţă lumii

animale, asigurarea unei ocrotiri speciale speciilor

protejate.

În privinţa legislaţiei româneşti actuale,

protecţia animalelor domestice se reduce la o

protecţie sanitară, exprimată printr-o serie de reguli

şi măsuri menite să evite în cele din urmă afectarea

sănătăţii omului, a sănătăţii publice în general. Aşa de exemplu, art. 310 din Codul penal

a înscris la capitolul referitor la infracţiunile contra sănătăţii publice şi infracţiunea de

răspândire a bolilor la animale sau plante.8

8 Mircea Duţu, op. cit., p. 346.7

CAPITOLUL III. PROTECŢIA ANIMALELOR UTILIZATE

ÎN SCOPURI ŞTIINŢIFICE

3.1. REGIMUL JURIDIC AL PROTECŢIEI ANIMALELOR UTILIZATE ÎN SCOPURI ŞTIINŢIFICE SAU ÎN ALTE SCOPURI EXPERIMENTALE

Reglementarea utilizării animalelor în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri

experimentale este realizată prin Ordonanţa Guvernului nr. 37/2002.9 În înţelesul actului

normativ, prin animal se înţelege orice animal viu (neuman), inclusiv formele larvare

autonome capabile de reproducere, dar excluzând formele fetale sau embrionare.

Regimul juridic astfel stabilit vizează urmatoarele tipuri de experimente:

a) obţinerea, fabricarea, testarea calităţii, a eficacităţii şi a siguranţei medicamentelor,

alimentelor şi ale altor substanţe sau produse pentru evitarea, prevenirea, diagnosticarea

sau tratarea unor boli, afecţiuni ori a altor anormalităţi sau a efectelor acestora asupra

omului, animalelor ori plantelor şi evaluarea, depistarea, reglarea sau modificarea

condiţiilor fiziologice la om, animale sau plante;

b) protecţia mediului natural în interesul sănătăţii şi bunăstării umane şi animale. 10

Principalele reguli generale aplicabile în materie sunt:

interzicerea folosirii în scop ştiinţific sau experimental a

animalelor sălbatice cuprinse în anexa II la Convenţia

privind conservarea vieţi sălbatice şi a habitatelor naturale

din Europa, la care România a aderat prin Legea nr.

13/1993, în anexa 1 la Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de

faună şi floră pe cale de dispariţie, la care România a aderat prin Legea nr. 69/1994, în

anexele I şi II la Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale

sălbatice, la care România a aderat prin Legea nr. 13/1998, în anexele 3 şi 4 la

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale

protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 462/2001, cu excepţia cazurilor în care experimentele au ca

obiectiv: cercetarea în scopul stabilirii măsurilor adecvate pentru conservarea acestor

9 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 95 din 2 februarie 2002 şi aprobată prin Legea 471/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 535 din 23.07.2002.10 Art. 3 din Ordonanţa Guvernului 37/2002.

8

specii; cercetări bio-medicale foarte importante, în care speciile respective se dovedesc

a fi singurele care corespund acelor scopuri ştiinţifice sau experimentale;

limitarea la minimum a oricărei restricţii privind reducerea satisfacerii nevoilor

fiziologice şi etiologice ale animalelor de experienţă;

controlul zilnic al condiţiilor de mediu în care animalele de experienţă sunt crescute, ţinute

sau folosite;

observarea, de către o persoană competent, a stării de sănătate şi de confort a

animalelor de experienţă;

stabilirea de planuri de intervenţie pentru a se elimina cât mai repede posibil orice deficient

sau suferinţă descoperită.11

Autoritatea naţională competentă în materie este Agenţia Naţională Sanitar-

Veterinară.

3.2. MASURI SPECIALE DE PROTECŢIE A ANIMALELOR FOLOSITE ÎN SCOPURI EXPERIMENTALE

Pentru a limita suferinţele inutile şi actele de

cruzime în cazul animalelor utilizate în scopuri

ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale, legea

instituie o serie de măsuri de protecţie, şi anume:

1) toate experimentele trebuie realizate sub

anestezie locală sau generală, cu excepţia

urmatoarelor cazuri:

a) anestezia este considerată mai traumatizantă pentru animal decât experimentul în sine;

b) anestezia este incompatibilă cu scopul experimentului.

În aceste cazuri trebuie stabilite măsurile legale şi administrative corespunzătoare pentru a

exista siguranţa că experimentul nu se realizează inutil. Anestezia trebuie efectuată şi în cazul unor

leziuni serioase ce pot produce durere intensă. Dacă anestezia nu este posibilă, trebuie folosite

analgezice sau alte metode adecvate pentru a limita pe cât posibil durerea, chinurile, suferinţa şi

vătămarea animalelor şi pentru a se asigura, în orice caz, faptul că animalul nu este supus unor

suferinţe sau dureri majore;

2) după finalizarea oricărui experiment trebuie să se decidă dacă animalul folosit va fi

11 Potrivit art. 4 şi 5 di Ordonanţa Guvernului 37/2002.9

lăsat în viaţă sau va fi sacrificat, după o metodă care să nu producă alte suferinţe, în cazul

în care starea sa de sănătate nu va mai reveni la normal. Decizia va fi luată de către o

persoană competentă, de preferinţă un medic veterinar.

În cazul în care, după finalizarea unui experiment:

a) se decide menţinerea în viaţă a animalului, acesta va primi îngrijirile cores-

punzătoare stării lui de sănătate şi va fi ţinut sub supraveghere de către un medic

veterinar sau o altă persoană competentă;

b) se decide sacrificarea animalului, aceasta se va face cât mai repede posibil, după o

metodă care să nu producă alte suferinţe;

3) un animal nu va fi folosit decât o singură dată într-un experiment ce produce durere

şi suferinţă intense. Refolosirea animalelor în experimente este permisă numai în condiţiile

prevazute de lege.12

Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară, cu avizul Ministerului

Apelor şi Protecţiei Mediului, poate aproba punerea în libertate a

animalului, dacă acest fapt nu constituie un pericol pentru sănătatea

populaţiei sau pentru mediu şi cu condiţia ca animalului să i se asigure

toate condiţiile de îngrijire.

Ca instrumente de tehnică juridică se utilizează procedura

notificării şi autorizaţia specială (care trebuie să fie bine justificată în cazul folosirii unui

animal în experimente în care va suferi sau ar putea suferi dureri mari care se pot

prelungi).13

CAPITOLUL IV. PROTECŢIA ANIMALELOR

12 Potrivit art. 8, 9 şi 10 din Ordonanţa Guvernului 37/2002.13 Art. 11 şi 12 din Ordonanţa Guvernului 37/2002.

10

4.1. REGIMUL JURIDIC PRIVIND PROTECŢIA ANIMALELOR

Prin Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor14 s-a stabilit o serie de măsuri

necesare pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstarea animalelor cu sau fără

deţinător.

Definind deţinătorul ca fiind proprietarul, persoana care deţine cu orice titlu valabil,

precum şi orice persoană fizică sau juridică în îngrijirea căreia se află animalul, legea îi

stabileşte următoarele obligaţii:

- să aplice normele sanitare veterinare şi de zooigienă privind adăpostirea, hrănirea,

îngrijirea, reproducţia, exploatarea, protecţia şi bunăstarea animalelor.

- să aibă un comportament lipsit de brutalitate faţă de acestea, să le asigure condiţiile

elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, precum şi să nu le abandoneze

şi/sau izgonească.

- de a asigura acestora, în funcţie de nevoile etologice, specie, rasă, sex, vârstă şi

categorie de producţie, urmatoarele:

a) un adăpost corespunzător;

b) hrană şi apă suficiente;

c) posibilitatea de mişcare suficientă;

d) îngrijire şi atenţie.

e) asistenţă medical.

De asemenea, deţinătorilor de animale le este interzis să aplice rele tratamente şi

cruzimi precum: lovirea, schingiuirea şi alte asemenea cruzimi.15

În sensul legii, prin rău tratament se înţelege comportamentul brutal, abuzul în

utilizarea animalelor, maltratarea şi supunerea animalelor la eforturi inutile, precum şi

neasigurarea condiţiilor minime necesare vieţii şi bunăstării acestora, iar prin cruzime

faţă de animale se înţelege:

a) omorârea animalelor, cu intenţie;

b) practicarea tirului pe animale domestice sau captive;

c) organizarea de lupte între animale sau cu animale;

d) folosirea de animale vii pentru dresajul câinilor sau

pentru a le controla agresivitatea;

e) folosirea de animale pentru expoziţii, publicitate,

14 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 531 din 14.06 2004.15 Potrivit art. 2-5 din Legea 205/2004.

11

realizare de filme sau în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le provoacă acestora

suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri;

f) abandonarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea omului;

g) administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale animalelor în

timpul competiţiilor sportive, sub forma dopajului.16

Pentru atingerea obiectivelor de protecţie, legea instituie condiţii privind deţinerea,

comerţul, transportul şi folosirea animalelor în scop publicitar. Astfel, referitor la condiţiile

de deţinere, animalele sălbatice pot fi deţinute numai pe bază de autorizaţie, eliberată de

direcţiile judeţene veterinare şi în condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare;

deţinătorii au obligaţia de a îngriji şi trata în mod corespunzător un animal bolnav sau

rănit; persoana care contribuie corespunzător la dresarea unui animal are obligaţia de a

folosi mijloace de dresaj care să nu provoace traume psihice sau fizice, precum şi de a

folosi metode care să nu prejudicieze sănătatea ori bunăstarea animalului.

Autoritatea Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, din

considerente privind protecţia animalelor sau conservarea speciilor de animale existente pe

teritoriul ţării, poate impune anumite condiţii, precum şi limita sau interzice importul,

exportul, tranzitul şi comerţul cu animale, ţinând cont de reglementările comunitare.

De asemenea, animalele pot fi supuse

intervenţiilor chirurgicale numai în

cazurile motivate şi se efectuează sub

anestezie locală sau, dupa caz, generală,

numai de către medici veterinari, în

spaţii autorizate. În sfârşit, legea

instituie o serie de reguli specifice

privind sacrificarea şi uciderea animalelor, precum interzicerea supunerii lor unor

suferinţe inutile.17

4.2. PROTECŢIA FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea

exemplarelor din populaţiile din speciile de faună sălbatică

16 A se vedea art. 6 din Legea 205/2004.17 A se vedea dispoziţiile din capitolele II-VI din Legea 205/2004.

12

existente pe teritoriul României şi prevazute de lege (în prezent în anexele nr. 1 si 2 ale

Legii nr. 407/2006,18 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, modificată şi completată

prin Legea nr. 197/2007, reglementarea-cadru în materie); ea este considerată o resursă

naturală regenerabilă, bun public de interes naţional şi internaţional (art. 2).

Legea împarte fauna sălbatică în:

faună de interes vânătoresc, la care vânarea este permisă (stabilind perioadele de vânare

şi cuantumul despăgubirilor în cazul unor fapte ilicite);

mamiferele de interes vânătoresc şi păsări din fauna sălbatică la care vânarea este

interzisă (prevazându-se şi cuantumul despăgubirilor în cazul unor fapte ilicite).

Pentru asigurarea acestui regim special sunt prevăzute o serie de reguli juridice

aferente, respectiv:

- gospodărirea faunei de interes cinegetic cu respectarea principiului durabilităţii, pe baza

studiilor de evaluare şi a planurilor de management de specialitate şi prin interzicerea

anumitor acţiuni vătămătoare [art. 17 alin. (1) şi art. 23];

- obligaţia de realizare a pazei faunei de interes cinegetic, în condiţiile legii (art. 18);

- vânarea mamiferelor şi păsărilor admise la vânătoare numai în cadrul cotei de recoltă

aprobate, cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii [art. 19

alin. (1)];

- exemplarele din speciile de interes vânătoresc, mamifere şi păsări din fauna sălbatică la

care vânarea este interzisă, pot fi vânate numai dacă se constată degenerate ori dacă produc

daune, în baza reglementărilor emise de autoritatea publică centrală care răspunde de

protecţia mediului [art. 19 alin. (2)];

- instituirea şi delimitarea, în fiecare fond de vânătoare, a uneia sau mai multor zone de

linişte a faunei cinegetice în care exercitarea vânătorii este interzisă şi care trebuie să

acopere cel puţin 10% din suprafaţa fondului [art. 20 alin. (1) si (2)];

- popularea cu exemplare importate din speciile din fauna de interes cinegetic indigene se

realizează pe baza aprobării date de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,

în baza certificării calităţii genetice a acestora, dată de o instituţie ştiinţifică cu activitate

cinegetică, cu acordul autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului (art. 21);

- admiterea acţiunii de capturare a vânatului viu în cadrul cotei de recoltă aprobate,

prin metode şi mijloace reglementate care nu vatămă exemplarul/exemplarele, numai sub

directa îndrumare a personalului de specialitate (art. 22).

18 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 944 din 22.11.2006. 13

Un instrument important de protecţie în acest sens îl reprezintă reglementarea

exercitării vânătorii care, conform legii ,,se face în scopul asigurării echilibrului ecologic,

ameliorării calităţii populaţiilor faunei de interes cinegetic,

cercetării ştiinţifice, precum şi în scop didactic sau recreativ-

sportiv" (art. 3), la care se adaugă regimul special de

administrare şi gestionare a fondului cinegetic al României.19

CAPITOLUL V. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU PREJUDICIILE

ADUSE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

5.1. FORMELE RASPUNDERII JURIDICE

19 Mircea Duţu, op. cit., p. 349-350.14

Din punct de vedere lingvistic răspunderea este conştientizarea de către o

persoană a datoriei sale faţă de societate, faţă de colectivul de oameni în care trăieşte,

prin înţelegerea sensului şi însemnătăţii comportamentului său. În doctrina juridică de

specialitate, însă, acest termen a căpătat o altă semnificaţie, deosebită de cea din limbajul

obişnuit, deoarece evidenţiază consecinţele negative, survenite în cazul comiterii unor

fapte ilegale de către o persoană fizică sau juridică.

Răspunderea juridică include în sine doar acele consecinţe ale încălcării normelor

de drept, care se exprimă în apariţia unor noi obligaţii sau alte modalităţi a obligaţiilor

apărute din raportul de drept deja existent. Aceste modalităţi, precum şi obligaţiile noi

apărute trebuie să fie în legătură cu urmările negative, nesatisfăcătoare pentru cel ce a

încălcat ordinea de drept, astfel că evidenţa răspunderii ca un sistem juridic special, în

afara aplicării măsurilor de constrângere îndreptate spre executarea obligaţiei existente,

ţine de conţinutul relaţiilor care apar în cazul dat. Din această cauză constrângerea la

îndeplinirea obligaţiei nu o putem considera răspundere, deoarece constrângerea statală e

îndreptată doar la asigurarea obligaţiei, cu ajutorul constrângerii participanţii la raport

fiind aduşi la poziţia în care ei ar trebui să se afle în conformitate cu cerinţele legale.20

Astfel că răspunderea juridică este acea sancţiune aplicată faţă de cel care încalcă

legea sub forma impunerii unor obligaţii

juridice ce pot îmbrăca mai multe forme,

cum este cazul răspunderii penale ce se

înscrie în sfera răspunderii infracţionale

pentru încălcarea normelor de drept, fiind

vorba de abateri care au un pericol social

ridicat şi reprezintă o serioasă ameninţare a

intereselor societăţii în domeniul ocrotirii mediului, a folosirii resurselor naturale şi a

ameninţării vieţii sau sănătăţii oamenilor, prin periculozitatea socială a încălcării

normelor de drept. Din cauza gravităţii lor astfel de fapte sunt prevăzute, în cea mai mare

parte, în Codul penal, care, de exemplu, în capitolul II intitulat „Infracţiuni contra

sănătăţii publice” la art. 311 stabileşte că: „Infectarea prin orice mijloace a surselor sau

reţelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor se

pedepseşte cu închisoarea …”, iar la art. 312 că: „Producerea, deţinerea sau orice

operaţie privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în

20 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 98.15

scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe, ori experimentarea

produselor sau substanţelor toxice, toate acestea fără drept, se pedepseşte cu închisoarea

…”. La fel şi în capitolul IV intitulat „Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru

unele activităţi reglementate de lege se arată că: „Nerespectarea regimului materialelor

explozive sau radioactive şi anume, fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul,

folosirea sau orice operaţie privind circulaţia materiilor explozive sau radioactive fără

drept, se pedepseşte cu închisoarea …”, stabilind pentru aceste fapte, aşa cum se observă,

cea mai grea sancţiune există în legislaţia românească, şi anume, lipsirea de libertate a

persoanei vinovate.21

La rândul ei legea protecţiei mediului stabileşte în art. 86, de asemenea autorităţile

abilitate cu constatarea şi cercetarea infracţiunilor stipulând că: „Constatarea şi

cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform

competenţei legale. Descoperirea, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, de către

personalul împuternicit din cadrul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, a

săvârşirii oricăreia dintre infracţiunile prevăzute la art. 85 se aduce de îndată la

cunoştinţă organului de urmărire penală competent, potrivit legii de procedură penală”.22

Cu toate acestea s-a pus problema dacă dreptul penal

îşi va putea îndeplini sarcinile în acest sector deosebit de

tehnic al ocrotirii factorilor de mediu şi în condiţiile unei

subordonări stricte faţă de normele administrative. Fără

îndoială, este recunoscut faptul că în domeniul de interes

rolul important le revine mijloacelor preventive de tip civil

sau administrativ care sunt guvernate de principiul

intervenţiei minime, cele de drept penal având un rol

subsidiar .

Cu toate acestea, reacţiile pur administrative, ca şi cele ce aparţin dreptului civil,

faţă de cazurile de violare a prescripţiilor legii pot împiedica producerea prejudiciului

ecologic, dar nu asigură întotdeauna o protecţie preventivă sau represivă suficientă . În

plus, în unele situaţii, gravitatea pagubelor produse mediului, împrejurarea ca reparaţia

completă a acestora nu este posibilă, sau

21 Daniela Marinescu, Infracţiuni în domeniul protecţiei mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 105.22 Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 304 din 30 decembrie 1995.

16

persistenţă comportamentului interzis au convins ca normele dreptului penal pot

contribui la asigurarea respectului fata de legea de mediu. Datorită tuturor acestor motive

aşezate şi în contextul profundei crize ecologice care se manifestă la nivel mondial, s-a

considerat că există o insuficientă şi o ineficacitate a normelor de recomandare pentru

protecţia mediului şi a celorlalte forme de răspundere juridică motiv pentru care toate

statele au căutat soluţii cât mai eficiente de ocrotire juridico-penală a factorilor de mediu.

O altă modalitate a răspunderii juridice apare sub forma răspunderii

contravenţionale, care apare în cazul comiterii unei contravenţii, ce este o faptă care

prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută explicit prin lege

sau alt act normativ, fiind săvârşită cu vinovăţie. Regimul juridic al contravenţiilor este

legat şi de activitatea organelor din administraţia publică centrală şi locală, deoarece

organizarea impunerii şi impunerea legilor şi a altor acte normative necesită şi existenţa

unor sancţiuni pe care le pot institui şi aplica aceste organe din administraţia publică în

activitatea lor executivă. Cu precizarea că răspunderea contravenţională nu trebuie

confundată cu răspunderea administrativă, deoarece sancţiunile contravenţionale se

aplică atât de către organele administraţiei publice, cât şi de către organele judecătoreşti.

Mai mult răspunderea contravenţională în dreptul mediului are un rol economic,

fiind un mijloc de prevenire a poluării, deoarece contravenţia reprezintă o încălcare a

legii săvârşită cu vinovăţie, bazată pe culpă nefiind vorba de o răspundere obiectivă.

Fapta ilicită se constituie când subiectul (agentul uman) a avut în mod obiectiv

libertatea de a alege o conduită (acţiune socială) negativă în raport cu ordinea de drept

(normele dreptului mediului ) şi poate consta dintr-o: acţiune sau inacţiune, fiind legată

de o anumită atitudine psihică a autorului faptei faţă de consecinţele sale negative de

natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală.

Legea protecţiei mediului instituie mai multe categorii de contravenţii pentru:

protecţia atmosferei; protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice; protecţia solului, a

subsolului şi a ecosistemelor terestre, stabilind de asemenea autorităţile abilitate cu

constatarea şi aplicarea contravenţiilor. 23

La rândul ei răspunderea disciplinară constă într-un ansamblu de norme legale,

care privesc sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice persoană

încadrată, indiferent de funcţie sau locul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin

contractul de muncă. Aceste fapte constituie abateri disciplinare şi pot atrage sancţiuni

23 Art. 84 din Legea 137∕1995 privind protecţia mediului.17

cum sunt: mustrarea, avertismentul, reducerea salariului, desfacerea contractului de

muncă, precum şi răspunderea materială a salariatului care constă în obligaţia oricărui

salariat de a repara, în limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unităţii

din vina sa şi în legătură cu munca sa, fiind o instituţie proprie dreptului muncii.24

De o mare importanţă este şi răspunderea civilă clasificată în dreptul civil în:

A)răspundere civilă delictuală ce are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a

prejudiciului cauzat de o faptă ilicită şi apare ca o sancţiune de drept civil prin obligaţia

de reparare a prejudiciului produs prin fapta ilicită, fără a dicta în acelaşi timp şi o

pedeapsă (de exemplu, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii poate să constituie în acelaşi

timp şi o infracţiune, fără ca asocierea celor două sancţiuni să ducă la pierderea

individualităţii lor sau la modificarea naturii juridice a fiecăreia dintre sancţiunile

aplicabile). Conform Codului civil, răspunderea civilă delictuală poate fi stabilită pentru:

fapta proprie (art. 998-999); fapta altei persoane (art. 1000 alin. 2, 3, 4); lucruri, edificii

şi animale (art. 1000 alin. 1, art. 1001, art. 1002).

B)răspundere civilă contractuală cu un caracter special, derogator, deoarece este o

obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între păgubit

şi cel care a încălcat obligaţiile contractuale.25

5.2. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru a vorbii despre răspunderea juridică trebuie, însă, să fie îndeplinite

anumite condiţii, concretizate de doctrina juridică sub următoarea succesiune :26

a)să existe o conduită ilicită ce constă într-o acţiune (ce presupune săvârşirea, de

către o persoană, a unei acţiuni concrete, prin care se încalcă normele juridice) sau o

inacţiune (ce presupune nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către o persoană;

inacţiunea poate fi considerată ca fiind ilicită numai când respectiva persoană avea

obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel şi ea nu a acţionat ca atare) contrare

prevederilor normelor juridice.

24 Daniela Marinescu, op.cit., p. 113.25 Mircea Duţu, Dreptul mediului înconjurător, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 117.26 Mircea Duţu, Dreptul mediului. Tratat., Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 223-226.

18

b)să existe un rezultat vătămător al respectivei conduite ilicite (o daună materială,

vătămarea sănătăţii, etc); rezultatul conduitei ilicite, este cel care provoacă daune

societăţii sau unui individ, încalcă valorile apărate de drept. Acest rezultat permite ca în

majoritatea cazurilor să se aprecieze pericolul social al faptei ilicite, cu precizarea că

importanţa rezultatului conduitei ilicite poate fi diferită în diferite ramuri de drept. Astfel

în dreptul civil răspunderea juridică este atrasă numai când

dauna sau prejudiciul s-au produs, pe când în dreptul penal

sunt prevăzute cazuri de răspundere juridică şi în situaţia în

care rezultatul conduitei ilicite nu a produs prejudiciul, dar a

fost creat pericolul producerii lui (cum este cazul tentativei).

c)să existe o legătură cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs; în toate

cazurile în care pentru atragerea răspunderii este necesară şi producerea unor consecinţe

ilicite, trebuie analizat raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs.

Stabilirea acestei legături este dificilă şi necesită analizarea minuţioasă a fiecărui caz în

parte. În practică, există situaţii în care se manifestă o cauzalitate complexă, cum este

cazul prejudiciilor aduse mediului.

d)să existe vinovăţie din partea subiectului care a produs actul ilicit; vinovăţia

constituind aspectul subiectiv al încălcării normelor juridice, deoarece orice acţiune sau

inacţiune umană se caracterizează nu numai prin trăsături materiale, ci constituie şi o

manifestare de conştiinţă şi de voinţă. Premizele stabilirii vinovăţiei constau în:

caracterul conştient şi voinţa liberă cu care o persoană săvârşeşte o faptă ilicită astfel că

fapta săvârşită apare ca o reflectare obiectivă, concretizată material, a unor procese

psihice, intelectuale şi volitive, contrare intereselor şi valorilor sociale protejate de

normele juridice. Existenţa vinovăţiei implică capacitatea de a răspunde, care este

aptitudinea persoanei fizice de a da socoteală în faţa societăţii pentru faptele ilicite pe

care le-a săvârşit; a evalua corect semnificaţia sancţiunii juridice corespunzătoare faptei

comise şi de a suporta consecinţele negative, care derivă din aplicarea şi executarea

respectivei sancţiuni. Vinovăţia constă în atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta

socialmente periculoasă pe care a săvârşit-o şi faţă de consecinţele acelei fapte şi se

exprimă sub forma intenţiei (care apare în situaţia în care persoana care a comis

încălcarea respectivelor norme a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale şi

a prevăzut consecinţele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis; din această cauză intenţia se

consideră a fi directă – când consecinţele ilicite ale faptei săvârşite au fost urmărite de

19

persoana care le-a provocat şi indirectă - când consecinţele ilicite ale faptei săvârşite au

fost numai admise sau acceptate) sau culpei (care este o formă mai puţin gravă de

vinovăţie este culpa, ce se constituie în situaţiile în care persoana prevede rezultatul

faptei sale dar nu-l acceptă sau persoana nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia să-

l prevadă; culpa putând fi săvârşită din imprudenţă (sau cu previziune) – când persoana

care a comis fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a

dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar putea preveni şi din neglijenţă (sau fără

previziune) - când persoana care a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii unor

urmări ilicite, deşi putea sau trebuia să le prevadă).

e)să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea

juridică, existenţa acestora semnificând înlăturarea implicită a răspunderii juridice; cu

precizarea că aceste cauze sau împrejurări care înlătură răspunderea juridică sunt

prevăzute prin lege şi diferă de la o ramură de drept la alta.

Conform doctrinei juridice, cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al

faptei se consideră a fi: starea de legitimă

apărare, îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu,

consimţământul victimei, exercitarea unui drept

şi starea de necesitate, (aplicabilă pentru mediu

şi prevăzută de art. 45 cod penal; cu precizarea

că în dreptul mediului prejudiciul cuprinde atât

pagubele suferite de mediul natural prin poluare cât şi pagubele suportate de om sau de

bunuri).

Constând în orice atingere adusă factorilor de mediu sau componentelor unor

sisteme ecologice, prejudiciul urmează să fie evaluat pecuniar, respectiv să fie estimate

cheltuielile necesare pentru refacerea echilibrului natural lezat, deoarece, prin definiţie,

mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparaţia, ci o valoare

fundamentală care este ocrotită prin lege, pe plan intern şi internaţional. De altfel, în ceea

ce priveşte subiectul victimă a deteriorări mediului, acesta poate fi în cadrul dreptului

intern: statul, o unitate administrativ teritorială sau o persoană fizică sau juridică, publică

sau privată căreia i s-a produs un prejudiciu printr-o faptă ilicită, ca urmare a

nerespectării normelor de protecţia mediului, iar în cadrul dreptului internaţional

subiectul îndreptăţit de reparaţie este în principiu titularul mediului, respectiv statul.

20

În legătură cu raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, trebuie să se

ţină seama de împrejurarea că orice faptă se desfăşoară într-o infinită serie de relaţii cu

alte fapte ori cu o serie de factori exteriori. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu este de cele mai multe ori greu de stabilit (de exemplu: în poluarea

atmosferică, au relevanţă condiţiile meteorologice), un rol important revenind condiţiilor

care însoţesc acţiunea cauzelor, influenţând-o în sens favorabil sau defavorabil,

accelerând sau încetinind producerea efectelor. Mai mult aceste condiţii sunt necesare în

oricare din cazurile de: răspundere pentru fapta proprie, răspundere pentru fapta altuia

sau prejudicii cauzate de lucruri sau animale.27

În dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ: conduite ilicite prin

care se produc pagube mediului – fapte care atrag răspunderea subiectivă (pe temeiul

culpei) şi activităţi curente, normale, licite, dar care pot constitui uneori cauze ale

vătămărilor produse mediului - fapte care atrag răspunderea obiectivă (pe temeiul

riscului), în afara oricărei culpe.

În ceea ce priveşte răspunderea subiectivă pentru pagubele produse mediului

aceasta se aplică rar, reclamantul (victima) trebuind să dovedească că i s-a cauzat un

prejudiciu real, direct şi personal, precum şi culpa autorului faptei, cuantumul

prejudiciului şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Proba culpei este greu de

făcut mai ales în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare, datorită naturii diverse a

poluanţilor

La rândul ei răspunderea obiectivă se

aplică în cazul reglementării generale a

răspunderii pentru prejudiciile cauzate

mediului înconjurător, fiind fundamentată pe

ideea de risc în sensul că activitatea care

creează pentru altul un risc, face pe autorul său

responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza. Exemple care atrag răspundere

civilă obiectivă în dreptul mediului pot fi: comiterea de către deţinătorii de terenuri, în

exercitarea dreptului lor, a unor acte de folosinţă intensivă care depăşesc posibilitatea

naturală şi potenţială a solului; realizarea unor tratamente îndelungate cu pesticide şi alte

substanţe chimice sau aplicarea neraţională a irigaţiilor.28

27 Mircea Duţu, op.cit., p. 267.28 Mircea Duţu, op.cit., p. 193.

21

CONCLUZII

În contextul actualei crize ecologice dreptul fundamental al omului la un mediu

sănătos, consacrat atât pe plan naţional cât şi internaţional, dobândeşte noi conotaţii şi

valenţe, stând la baza realizării altor drepturi economice, sociale şi culturale ale omului,

îmbogăţind, în acelaşi timp, conţinutul acestora.

Astfel, conţinutul dreptului la învăţătură, care oferă fiecărei persoane o vocaţie la

educaţie trebuie interpretat în sensul sensibilizării beneficiarilor acestui drept cu privire

la problematica protejării mediului înconjurător.

Educarea persoanei nu numai prin şcoli sau prin formele organizatorice de acest

fel, ci şi în familie, în colectivitate, în general prin diferite metode de educare (ce trebuie

neapărat să includă ultimele realizări tehnologice ce pot să redea în sistem tridimensional

evoluţia vieţii pe pământ, modul de dispariţie a unor specii şi modul în care poate evolua

Pământul dacă nu se intervine energic pentru protejarea şi conservarea mediului

înconjurător şi a resurselor vitale pentru desfăşurarea vieţii omului şi a asigurării

existenţei generaţiilor viitoare), trebuie sa aiba ca finalitate educarea, în sensul de a avea

un rol activ în societate, inclusiv în ceea ce priveşte protecţia mediului, urmărind deplina

dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi întărind respectarea

drepturilor animalelor, deoarece educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi

prietenia.

Educaţia pleacă din cadrul familiei, continuă în cadrul şcolii şi, ulterior este

preluată de către societate, iar dacă toate aceste segmente ar funcţiona corespunzător

calitatea mediului înconjurător ar creşte în mod simţitor (şi asta la toate nivelele, de la

banala aruncare pe stradă a ambalajelor de la alimentele mâncate sau a resturilor de

ţigări, de la „munţii” de reziduuri lăsaţi pe munte sau în poieni de „turiştii” de ocazie şi

până la poluarea făcută de către mijloacele de transport sau de întreprinderile

exploatate sălbatic până la distrugerea fizică). Mai mult, conştientizarea oamenilor ar

trebui să plece de lângă curtea fiecărei persoane, de la fiecare şanţ de evacuarea a apelor

menajere sau de ploaie, de la fiecare copac tăiat în mod iresponsabil (sute de hectare de

pădure fiind devalizate în ultimii 15 ani) ca şi de la modul păgubos de a scoate balast din

22

albiile râurilor punând în pericol siguranţa construcţiilor, şi în special a podurilor şi,

implicit, a oamenilor care trăiesc în zonele respective.

Fiindcă indiferent de cât sunt de bine făcute legile şi cât de bine este interpretat

conţinutul acestora, dacă oamenii nu înţeleg singuri necesitatea protejării mediului

înconjurător, nu se va putea găsi o soluţie pentru diminuarea efectelor actualei crize

ecologice.

23