1

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

ÎN VIZIUNEA ACTUALULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

Student masterand:

Duțu Georgian

I. INTRODUCERE. Procesul de aliniere a legislației românești la

reglementările europene, fie că ne referim la tratatele constitutive și ale celorlalte

reglementări ale Uniunii Europene, fie că avem în vedere pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nu se putea realiza fără o

reformă profundă a legislației penale și procesuale penale. Astfel, elaborarea unui nou model

de proces penal care să satisfacă pe de o parte cerințele de celeritate, echitate și previzibilitate

iar pe de altă parte imperativul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a

impus necesitatea așezării la baza acestuia, pe lângă principiile clasice care și-au dovedit

fiabilitatea cum sunt principiul aflării adevărului, principiul prezumției de nevinovăție,

principiul dreptului la apărare, un set de principii noi care, împreună cu cele enumerate

anterior, să creeze un cadru procesual eficient susceptibil de a asigura atingerea scopului său

– constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, nicio persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune

să fie pedepsită potrivit vinovăției sale.

Legea nr. 135/20101 privind Noul Cod de procedură penală definește principiile

fundamentale ale procesului penal încă din Titlul I al Părții Generale, intitulat „Principiile și

limitele aplicării legii procesuale penale” consacrându-le articolele 2 – 12. Însă, înainte de a

trece la analiza acestor principii, nu putem trece cu vederea dispozițiile art. 1 alin. 2 care

stipulează că „normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a

atribuțiilor organelor judiciare, cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți

în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, al tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie

procesuală penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

omului la care România este parte.” Prin această prevedere legală ce consacră scopul

normelor de procedură penală, legiuitorul a urmărit încă din primul articol să sublinieze

existența unui just echilibru între asigurarea eficienței atribuțiilor organelor judiciare pe de o

parte și respectarea strictă a drepturilor și libertăților fundamentale ale părților și ale celorlalți

participanți la procesul penal, pe de altă parte.

1 M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010; în vigoare de la 1 februarie 2014

2

II. NOȚIUNEA ȘI SISTEMUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE

PROCESULUI PENAL

Prin noțiunea de „principiu” în general înțelegem un element fundamental, idee, lege

de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de

conduită1. Mergând mai departe, principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă

acele idei diriguitoare care stau la baza elaborării tuturor celorlalte norme procesuale penale,

și care sunt aplicabile pe tot parcursul procesului penal. Principiile procesului penal au fost

definite în literatura de specialitate ca „reguli generale aplicabile în tot cursul procesului

penal, în vederea asigurării fiabilității procesului și atingerii scopului acestuia”2 sau ca

„reguli cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a

procesului penal”3 ori ca „idei diriguitoare și fundamentale potrivit cărora este organizat

sistemul procesual și se desfășoară întreaga activitate procesuală penală”4.

Principiile procesului penal sunt consacrate în actualul cod de procedură penală în

articolele 2 – 12 unde sunt prevăzute: legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor

judiciare, prezumția de nevinovăție, aflarea adevărului, ne bis in idem, obligativitatea punerii

în mișcare și a exercitării acțiunii penale, caracterul echitabil și termenul rezonabil al

procesului penal, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la apărare, respectarea demnității

umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret. În literatura de specialitate5,

aceste principii au fost clasificate în trei categorii și anume:

1. principii care garantează preeminența dreptului: legalitatea procesului penal,

separarea funcțiilor judiciare, aflarea adevărului, ne bis in idem;

2. principii referitoare la protecția persoanelor implicate în procedurile penale:

respectarea demnității umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret,

prezumția de nevinovăție, dreptul la libertate și siguranță;

3. principii referitoare la calitatea procesului penal și la regimul acțiunii penale:

caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la apărare,

obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale.

Din textele de lege care regelmentează aceste principii reiese faptul că pe de o parte

ele se conformează dispozițiilor procesuale penale consacrate în Constituție, iar pe de altă

parte legiuitorul a înțeles să transpună în dreptul național principii ce se regăsesc Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția Europeană a

Drepturilor Omului), Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și la celelalte

tratate privitoare la drepturile omului la care România este parte, însă ajustate pentru a fi

pliate realităților societății românești.

Principiile fundamentale ale procesului penal român nu reprezintă doar o înșiruire de

idei disparate, ci împreună formează un ansamblu unitar în care fiecare dintre ele se află în

1 https://dexonline.ro

2 M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București 2014

p. 4 3 Gr. Theodoru, Drept procesual penal român citat în A.L. Lorincz, Drept procesual penal, Vol I, ed. Universul

Juridic, București 2015, p.30 4 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, București, 1997, p. 16.

5 M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, p. 4

3

legătură și se completează cu celelalte, formând în acest fel un sistem logic și coerent. Astfel,

principiul legalității stă la baza tututuror celorlalte principii. Dreptul la un proces echitabil

presupune existența dreptului la apărare și prezumția de nevinovăție.

III. CONȚINUTUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL

1. Principiul legalității procesului penal. Legalitatea procesului penal este

consacrată în art. 2 C. proc. pen. care prevede că „procesul penal se desfășoară potrivit

dispozițiilor prevăzute de lege”. Acest principiu presupune că orice activitate din cadrul

oricăreia dintre fazele procesului penal, fie că este vorba de urmărirea penală, camera

preliminară, judecata ori punerea în executare a hotărârilor penale, ori din alte proceduri

judiciare în legătură cu o cauză penală, cum sunt procedura reabilitării judecătorești (art. 527

– 537) sau procedura referitoare la înlocuirea sau reconstituirea unor înscrisuri (art. 543 –

547) să fie desfășurată în conformitate cu dispozițiile legale. Aceasta reprezintă o consacrare

a principiului nullum iudicium sine lege, precum și a principiului preeminenței dreptului într-

o societate democratică, în scopul asigurării unei garanții efective pentru a preveni arbitrariul

în materie de urmărire penală, condamnare sau aplicare a pedepsei1. Prin reglementarea

strictă prin lege a activităților desfășurate de organele judiciare în procesul penal, sunt

satisfăcute exigențele de previzibilitate și accesibilitate ale acestora, astfel încât orice

participant în procesul penal are posibilitatea de a cunoaște temeiul și conținutul acestor

activități, putându-și exercita în mod deplin și efectiv dreptul la apărare.

Un alt aspect ce decurge din principiul legalității este faptul că actele efectuate și

măsurile dispuse de către organele judiciare în cadrul procesului penal vor fi efectuate în

conformitate cu prevederile legale. Actele procesuale și procedurale vor fi întocmite în

conținutul și forma prevăzute de lege. De asemenea, măsurile preventive (reținerea, controlul

judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), măsurile

asigurătorii dar și celelalte măsuri procesuale vor fi luate numai în cazurile și condițiile

prevăzute expres și limitativ de lege.

Participanții în procesul penal (organele judiciare, părțile, subiecții procesuali

principali și ceilalți subiecți procesuali) au drepturile și obligațiile prevăzute de legea

procesuală.

O altă latură a principiului legalității procesului penal ține de aplicarea legii

procesuale penale în timp. Potrivit art. 13 C. proc. pen., legea procesuală penală se aplică în

procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în

momentul ieșirii din vigoare, fiind consacrat astfel principiul „tempus regit actum”. Legea

procesuală penală este supusă numai principiului activității legii, aceasta, spre deosebire de

legea penală, nu retroactivează și nici nu ultraactivează, cu excepția situațiilor prevăzute în

dispozițiilor tranzitorii.

În vederea garantării respectării principiului legalității de către participanții în

procesul penal, legea procesuală instituie o serie de sancțiuni procesuale, civile sau chiar

penale. În acest sens, legea procesuală penală instituie în art. 280 sancțiunea nulității pentru

1 M. Udroiu, op.cit. p. 4

4

actele procesuale efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale, art. 102 instituie sancțiunea

excluderii probelor obținute în mod nelegal, stipulând în alin. 2 că probele obținute în mod

nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. De asemenea, anumite încălcări ale obligațiilor

procesuale strict prevăzute de lege (art. 283 C. proc. pen.) de către anumiți participanți în

procesul penal constituie abateri judiciare și se sancționează cu amendă judiciară.

Strâns legată de principiul legalității este și garanția prevăzută în art. 9 C. proc. pen.

(dreptul la libertate și siguranță) care prevede că „orice persoană față de care s-a dispus în

mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate, are dreptul la

repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege, statul având acțiune în regres

împotriva persoanei care cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare

de daune, potrivit prevederilor art. 542 C. proc. pen.. Principiul legalității procesului penal

este garantat și prin incriminarea ca infracțiuni a unor fapte în legătură cu exercitarea

atribuțiilor organelor judiciare în procesul penal. Astfel, în Codul penal sunt prevăzute ca

infracțiuni Cercetarea abuzivă (art. 280), Supunerea la rele tratamente (art. 280), Tortura (art.

282), Represiunea nedreaptă (art. 283).

Importanța legalității procesului penal a determinat legiuitorul român să modifice

însăși structura procesului penal așa cum era reglementat prin Codul de procedură penală din

1968, instituind o nouă fază a acestuia, cea a Camerei preliminare reglementată în Titlul II al

Părții speciale din actualul cod de procedură penală. Potrivit dispozițiilor art. 342, obiectul

procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a

competenței și legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării

probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Așadar, având în vedere cele de mai sus, dar și faptul legalitatea procesului penal este

primul principiu reglementat în actualul Cod de procedură penală, putem afirma că principiul

legalității procesului penal este un fundament al statului de drept, care garantează existența

unei societăți democratice bazată pe preeminența dreptului.

2. Separarea funcțiilor judiciare. Principiul separării funcțiilor judiciare este

un principiu nou-introdus prin art. 3 din actualul Cod de procedură penală, care instituie în

procesul penal următoarele patru funcții judiciare: funcția de urmărire penală, funcția de

dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire

penală, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, funcția de

judecată.

Exercitarea funcției de urmărire penală presupune ca procurorul și organele de

urmărire penală strâng probe pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în

judecată. Funcția de urmărire penală se concretizează în activitățile desfășurate în faza de

urmărire penală de către organele de penală, conținutul acestora fiind desfășurarea

investigației faptei după momentul sesizării și al începerii urmăririi penale, supravegherea

urmăririi penale efectuate de organele de cercetare penală de către procuror, strângerea de

probe, punerea în mișcare a acțiunii penale, aprecierea cu privire la necesitatea trimiterii sau

nu în judecată.1

1 A se vedea M. Udroiu, op. cit. p. 7

5

Funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în

faza de urmărire penală presupune ca asupra actelor și măsurilor care restrâng drepturile și

libertățile fundamentale dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, (cu excepția

cazurilor prevăzute de lege). Potrivit prevederilor art. 53 C. proc. pen., judecătorul de drepturi

și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia,

soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau

orice alte sesizări privind: măsurile preventive (luarea măsurii arestării preventive sau a

arestului la domiciliu, soluționarea plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanței

procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune,

etc.), măsurile asigurătorii (soluționarea contestației formulate împotriva ordonanței

procurorului prin care s-au dispus măsuri asigurătorii, etc.), măsurile de siguranță cu caracter

provizoriu (ia măsura de siguranță a obligării la tratament medical, cu caracter provizoriu),

actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege, încuviințarea perghezițiilor, a

folosirii metodelor și tehnicilor de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii

potrivit legii (soluționează propunerea procurorului de autorizare a efectuării unei pecheziții

domiciliare sau informatice, confirmarea măsurii supravegherii tehnice autorizate în condiții

de urgență de către procuror, etc.), procedura audierii anticipate, alte situații expres prevăzute

de lege.

Funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată este exercitată

de către judecătorul de cameră preliminară și are ca obiect verificarea, după trimiterea în

judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității

administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cazul în

care s-a dispus trimiterea în judecată, camera preliminară apare ca un filtru situat între faza de

urmărire penală și faza de judecată care are scopul de a supune controlului judecătoresc,

înaintea începerii judecății, a legalității întregii activități desfășurate în faza de urmărire

penală a organelor de urmărire penală. Dacă procurorul a dispus o soluție de netrimitere în

judecată, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea acestea, pronunțându-se

asupra plângerii formulate împotriva soluției de netrimitere în judecată a procurorului.

Judecătorul de cameră preliminară soluționează în mod diferențiat plângerea, după cum în

cauză a fost sau nu pusă în mișcare acțiunea penală, în conformitate cu dispozițiile art. 341

alin. 6 respectiv alin. 7 C. proc. pen.

Funcția de judecată se realizează de către instanța de judecată în complete legal

constituite și constă în administrarea probatoriului, evaluarea probatoriului administrat în

vederea pronunțării unei hotărâri cu privire la temeinicia acuzației penale formulată de

procuror împotriva inculpatului, precum și pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să

fie rezolvat conflictul de drept penal dedus judecății.1

Dispozițiile art. 3 alin. 2 prevăd că funcțiile judiciare se exercită din oficiu, afară de

cazul când prin lege se dispune altfel, fiind instituit astfel caracterul oficial al procesului

penal, care se deosebește astfel de procesul civil care este guvernat de principiul

disponibilității. Oficialitatea funcțiilor judiciare instituie în sarcina organelor judiciare

obligația de a efectua din oficiu toate actele specifice fiecăreia dintre acestea. În strânsă

legătură cu acest principiu se află principiul de la art. 7 C. proc. pen care prevede obligația

1 A se vedea M. Udroiu, op. cit. p. 9

6

procurorului de a pune în mișcare de a exercita acțiunea penală. Excepțiile de la regula

exercitării din oficiu a funcțiilor judiciare sunt reprezentate de unele situații prevăzute de lege

în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată: lipsa plângerii prealabile a

persoanei vătămate în cazul infracțiunilor cu privire la care legea prevede că punerea în

mișcare a acțiunii penale se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

lipsa sesizării sau autorizării organului competent, imunitățile de jurisdicție, etc.

În vederea garantării acestui principiu, legiuitorul a instituit o incompatibilitate între

funcțiile judiciare. Potrivit prevederilor art. 3 alin. 3 C. proc. pen., în desfășurarea aceluiași

proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte

funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c) care este compatibilă cu funcția

de judecată. Prin urmare, organul judiciar care exercită o funcție judiciară în cadrul unui

proces penal, nu va mai putea exercita o altă funcție judiciară, excepție făcând judecătorul de

cameră preliminară, care poate exercita în cadrul aceluiași proces penal și funcția de judecată.

Privitor la constituționalitatea excepției prevăzute la art. 3 alin. 3 teza a II-a C. proc.

pen. potrivit căreia funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată s-a

pronunțat Curtea Constituțională prin Deciza nr. 552/2015. Astfel, Curtea, analizând cele

două ipoteze, respectiv verificarea legalității trimiterii respectiv a legalității netrimiterii în

judecată, reține următoarele:

Referitor la compatibilitatea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată de

către judecătorul de cameră preliminată cu funcția de judecată, Curtea Constituțională a

statuat că, potrivit deciziei nr. 353/07.05.2015 pronunțate anterior, că este în interesul

înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea

sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de

urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, prin aceeași decizie, că o

soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin

aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a

cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi

de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Astfel,

Curtea constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în

privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii

trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, sunt constituționale.

Cu privire la compatibilitatea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată

cu funcția de judecată, în situația în care judecătorul de cameră preliminară dispune soluția

prevăzută la art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Curtea constituțională reține prin

aceeași decizie că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii are valenţele unui act de

sesizare a instanţei de judecată, fapt care imprimă posibilităţii aceluiaşi judecător de a se

pronunţa şi asupra fondului o lipsă de imparţialitate. De aceea, spre deosebire de procedura

prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie

penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere

sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel

competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis

al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură

penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. Prin

urmare, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul

7

de procedură penală conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii

în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată este neconstituţională.

3. Prezumția de nevinovăție. Potrivit art. 4 alin. (1) C. proc. pen., orice

persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală

definitivă, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că după administrarea înregului probatoriu,

orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea

suspectului sau inculpatului (principiul „in dubio pro reo”). Acest text de lege consacră

expres ca principiul al procesului penal prezumția de nevinovăție, prevăzut la art. 23 alin. 11

din Constituția României, potrivit căruia „Până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată” dar prevăzută și în

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale1 care, în art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil, la punctul 2 prevede că „orice persoană acuzată de o

infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”. Așa cum s-a

afirmat în doctrină, această prezumție se înfățișează ca o garanție juridico-socială acordată

celui învinuit de săvârșirea unei infracțiuni.2

Prezumția de nevinovăție se înfățișează în primul rând ca element al dreptului la un

proces echitabil, fiind o garanție procesuală care se manifestă în câteva direcții principale3:

a) constituie o regulă fundamentală care garantează împotriva arbitrariului în tragerea la

răspunderea penală;

b) asigură învinuitului sau inculpatului o egalitate de șanse în raporturile sale procesuale

cu organele judiciare și cu celelalte părți;

c) este strâns legată de aflarea adevărului și dovedirea corectă a împrejurărilor de fapt

ale cauzei, pentru ca vinovăția să fie stabilită cu certitudine;

d) vinovăția trebuie să fie stabilită cu certitudine pentru că orice dubiu trebuie să profite

inculpatului;

e) organele judiciare au obligația de a motiva orice dispoziție pe care o dau.

Consacrarea prezumției de nevinovăție produce efecte în materia probațiunii, sarcina

probei privind existența faptei și a vinovăției inculpatului revenind organelor judiciare; în

acest sens, art. 99 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „în acțiunea penală sarcina probei

aparține în principal procurorului..., iar în alin. (2) prevede că „suspectul sau inculpatul

beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are

dreptul de a nu contribui la propria acuzare”.

Prezumția de nevinovăție este una relativă, ea putând fi înlăturată prin administrarea

unor probe certe care să dovedească vinovăția persoanei acuzate. În cazul în care din probele

administrate nu rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția persoanei acuzate,

prezumția de nevinovăție nu a fost răsturnată, întrucât orice dubiu profită suspectului sau

1 Semnată în 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 și ratificată de România prin Legea nr. 30/1994,

publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994. 2 D. Pavel, Considerații asupra prezumției de nevinovăție, în R.R.D. nr. 10/1978, p. 10, citat în A.L. Lorincz,

Drept procesual penal, Vol I, ed. Universul Juridic, București 2015, p.35 3 A se vedea N. Volonciu, Al. Vasiliu, Codul de procedură penală comentat, citat în Mihail Udroiu, Ovidiu

Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, ed.C.H. Beck, București, 2008, pag. 632.

8

inculpatului. Rațiunea aceste prezumții ”se bazează pe faptul că nu toate acuzările sunt

adevărate, dovadă că atâtea procese se termină cu achitare sau înainte de judecată cu

netrimitere în judecată (...). Deci cum ar putea fi considerat cineva vinovat, pe baza acuzației,

înaite de a se ști dacă aceasta este adevărată, dovedită? Or, chiar acuzarea își propune ca să

dovedească existența infracțiunii și vinovăția inculpatului, și tot restul procesului este

cercetarea și constatarea acestor chestiuni; și abia hotărârea penală cuprinde soluția în această

privință. Deci cum ar putea fi considerat vinovat inculpatul, atâta timp cât se cercetează

vinovăția lui, și judecata încă nu s-a pronunțat? Și o judecată dreaptă, imparțială, nu ar putea

porni la desfășurarea procesului penal, cu ideea preconcepută asupra vinovăției

inculpatului.”1

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte

drepturi care garantează și ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnității

umane – s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor

judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: i) vinovăția se stabilește în cadrul

unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și

stabilirea vinovăției; ii) sarcina probei revine organelor judiciare, motiv penru care

interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ

judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; de la adoptarea

unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană

nevinovată; iii) la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive, prezumția de nevinovăție

este răsturnată cu efecte erga omnes; iv) hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe

probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi răsturnat prin probe, trebuie să

se pronunțe o soluție de achitare.2

Așadar, prezumția de nevinovăție reprezintă o garanție procesuală fundamentală a

procesului penal, element esențial al dreptului la un proces echitabil care, după rămânerea

definitivă a horărârii penale, fie este răsturnată, constatându-se vinovăția persoanei acuzate,

fie este consolidată, devenind absolută, fiecare dintre soluții având efecte erga omnes.

4. Aflarea adevărului. Principiul aflării adevărului în procesul penal este

consacrat în art. 5 C. proc. pen. care prevede că organele judiciare au obligația de a asigura,

pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu

privire la persoana suspectului sau inculpatului. Același articol prevede în alin. (2) că

organele de urmăririe penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în

favoarea, cât și în defoavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea

cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează

potrivit dispozițiilor codului de procedură penală.

Așa cum este reglementat în actualul Cod de procedură penală, aflarea adevărului în

cauza ce face obiectului procesului penal constituie o obligație ce revine organelor judiciare,

ca participanți oficiali. Prin „adevăr” se înțelege acea reflectare a realității obiective în actele

pe care organele judiciare le îndeplinesc pentru a stabili situația de fapt pe baza probelor

1 Tr. Pop, Drept procesual penal, vol I, Ed. Tipografia Națională S.A., Cluj. 1946, p. 346-647, citat în Mihail

Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, ed.C.H. Beck, București, 2008, pag. 633. 2 A se vedea I.C.C.J, secția penală, decizia nr. 3465/2007, disponibilă www.scj.ro

9

administrate. Astfel, întreaga activitate de strângere și administrare a probelor ce face

obiectul urmăririi penale desfășurată de către organele de urmărire penală va fi orientată către

descoperirea și stabilirea adevărului sub cele două aspecte prevăzute de art. 5 alin. (1) C.

proc. pen. respectiv faptele și împrejurările cauzei și persoana suspectului sau inculpatului.

De asemenea, aflarea adevărului nu poate fi realizată fără respectarea obligației organelor de

urmărire penală prevăzută în art. 5 alin (2) C. proc. pen. de a administra probe atât în

favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. În acest sens, art. 100 alin. 1 C.

proc. pen. prevede că organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în

favoarea cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere.

Urmărirea penală se consideră terminată numai după ce a aflarea adevărului în cauză

s-a realizat. Astfel, potrivit art. 327 C. proc. pen, procurorul procedează la rezolvarea cauzei

numai atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea

adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate.

Aflarea adevărului nu reprezintă un obiectiv specific numai urmăririi penale, ci el

rămâne unul dintre scopurile urmărite și în faza de judecată. În conformitate cu prevederile

art. 349 C. proc. pen., instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea

respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru

lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină

a legii. Importanța aflării adevărului în cursul judecății este esențială în procesul penal,

întrucât hotărârea penală rămasă definitivă se bucură de autoritatea de lucru judecat

considerându-se că aceasta reflectă adevărul. Însă principiul aflării adevărului se manifestă

chiar și mai departe de rămânerea definitivă a hotărârii penale, întrucât o hotărâre penală

definitivă poate fi atacată prin exercitarea împotriva acesteia a uneia dintre căile de atac

extraordinare prevăzute de lege (contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea,

redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate), bineînțeles

în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege.

Tot ca garanție a aflării adevărului în procesul penal a fost incriminată infracțiunea de

mărturie mincinoasă ca infracțiune contra înfăptuirii justiției, prevăzută de art. 273 C. pen.

care prevede ca infracțiune fapta martorului care într-o cauză penală (...) face afirmații

mincinoase sau nu declară tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu

privire la care este întrebat.

În doctrină1 au fost evidențiate și limite ale principiului aflării adevărului, și anume:

- interzicerea stabilirii adevărului prin probe administrate în mod nelegal sau neloial,

care afectează semnificativ și substanțial echitabilitatea procedurii;

- existența unui impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale;

- aplicarea principiului non reformatio in peius cu ocazia judecării unei căi de atac.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că principiul aflării adevărului trebuie să

constituie scopul comun al tuturor participanților în procesul penal, fie că sunt organe

judiciare, părți, subiecți procesuali principali sau alți subiecți procesuali.

5. Ne bis in idem. Principiul „ne bis in idem” este consacrat în art. 6 C. proc pen.

care prevede că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei

1 Mihail Udroiu, op. cit. p. 24

10

infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală

definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică. Odată rămasă

definitivă, hotărârea penală intră în puterea autorității de lucru judecat, indiferent de soluția

pronunțată în cauză, favorabilă sau nu inculpatului. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii

penale definitive are două efecte principale și anume un efect pozitiv care constă în

posibilitatea (și chiar obligativitatea) de punere în executare în executare a dispozițiilor

acesteia, respectiv un efect negativ, imposibilitatea de a se declanșa un nou proces cu privire

la aceeași faptă și la aceeași persoană.

Pentru a se putea invoca principiul „ne bis in idem” trebuie să fie întrunite în mod

cumulativ următoarele condiții1 respectiv să existe o hotărâre penală definitivă, noul proces

să fie îndreptat împotriva aceleiași persoane și noul proces să privească fapte identice sau

fapte care sunt în mod substanțial aceleași.

Potrivit art. 16 alin. 1 lit. i) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare,

iar dacă a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru

judecat. Prin urmare, dacă se constată că sunt întrunite cele trei condiții enumerate mai sus,

procurorul, în faza de urmărire penală va dispune clasarea, iar instanța, în faza de judecată, va

dispune încetarea procesului penal.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de faptul că și în activitatea judiciară, fiind

o activitate umană, pot apărea erori, iar principiul autorității de lucru judecat nu trebuie să

vină în contradicție cu cel al legalității și cu cel al aflării adevărului. Astfel, concilierea dintre

aceste principii este asigurată prin reglementarea de către legea procesuală penală a căilor de

atac extraordinare (contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea, redeschiderea

procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate), căi de atac care se exercită

împotriva hotărârilor penale definitive, putând conduce, în cazul admiterii, la schimbarea

acestor hotărâri.

De asemenea, remediul împotriva încălcării principiului autorității de lucru judecat a

hotărârilor penale definitive îl reprezintă exercitarea căii de atac extraordinare a contestației

în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. i) „atunci când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”.

6. Principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale.

Principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale este prevăzut în art.

7 C. proc. pen. care prevede în alin. (1) că procurorul este obligat să pună în mișcare și să

exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rzultă săvârșirea unei

infracțiuni și nu există vreo cauză legală de impiedicare, alte decât cele prevăzute în la alin.

(2) și (3). Potrivit alin. (2), în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, procurorul poate

renunța la exercitarea acțiunii penale dacă în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu

există un interes public în realizarea obiectului acesteia, iar alin. (3) al aceluiași articol

stipulează că în cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mișcare și exercită

acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după

obțienerea autorizării sau sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte

condiții prevăzute de lege.

1 A se vedea M. Udroiu, op. cit. p. 26

11

Acest principiu, așa cum este reglementat în actualul Cod de procedură penală a fost

criticat în doctrină1 întrucât deși legiuitorul a urmărit să instituie principiul oficialității

procesului penal, formularea este „nefericită” întrucât obligativitatea punerii în mișcare și

exercitării acțiunii penale nu poate fi calificată ca un principiu al întregului proces penal.

Oficialitatea procesului penal presupune în primul rând faptul că actele necesare

desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare

competente, independent de voința părților din proces. În acest sens, art. 3 alin. (2) prevede că

funcțiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

Astfel, în faza de urmărire penală, organele judiciare se pot sesiza din oficiu cu privire

la săvârșirea unei infracțiuni, procurorul poate dispune începerea urmăririi penale și poate

pune în mișcare acțiunea penală din oficiu. Totodată, strângerea probelor cu privire la

existența infracțiunilor și la identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni se face din

oficiu. De asemenea, odată sesizată, instanța procedează la judecarea cauzei penale din oficiu,

spre deosebire de procesul civil unde acțiunea civilă este supusă principiului disponibilității,

potrivit căruia partea care a pornit procesul poate renuța oricând la judecarea cauzei. Mai

mult, la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești penale, punerea în executare a acesteia

se face tot din oficiu.

Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale cunoaște și excepții.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (2) C. proc. pen, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii

penale în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege dacă în raport cu elementele concrete

ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia. Această posibilitate își

are izvorul în așa-numitul principiu al „oportunității urmăririi penale” reglementat în art. 318

C. proc. pen, renunțarea la urmărirea penală. În prezent, prin Decizia pronunțată în ședința

din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt

neconstituționale. Curtea a reținut că dispozițiile criticate contravin principiului legalității,

prevăzut de art. 1 alin. (5), precum și prevederilor art. 124 alin. (1) coroborate cu art. 126

alin. (1) din Constituție, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii și se realizează

prin instanțele judecătorești stabilite de lege. Rămâne în continuare de văzut care va fi soluția

legiuitorului prin care va pune în acord dipozițiile legale declarate neconstituționale cu

prevederile Constituției.

Tot excepții de la principiul oficialității procesului penal reprezintă și acele cazuri

prevăzute de lege în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare fără îndeplinirea unei

condiții prealabile. Astfel, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că acțiunea penală

se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală nu poate fi

pusă în mișcare în lipsa unei asemenea plângeri. Similar se va proceda și atunci când pentru

punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară autoriazarea ori sesizarea organului

competent, etc. Toate aceste cazuri reprezintă excepții de la principiul oficialității, întrucât pe

lângă manifestarea de voință a organului judiciar cu privire la pornirea acțiunii penale mai

este necesară manifestarea unei alte persoane sau a altui organ.

1 Idem, p. 28

12

7. Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal. Dreptul la

un proces echitabil reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului, fiind consacrat

și garantat prin instrumente juridice internaționale precum Declarația Universală a

Drepturilor Omului1 care portivit art. 10 prevede: „Orice persoană are dreptul în deplină

egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi

imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei

oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa” sau Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.2 De asemenea, dreptul la un proces echitabil

într-un termen rezonabil este prevăzut și de Constituția României în art. 21 alin. 3 privind

liberul acces la justiție care prevede că „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la

soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

Actualul Cod de procedură penală consacră principiul caracterului echitabil și al

termenului rezonabil al procesului penal în art. 8 stipulând că „Organele judiciare au obligația

de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a

drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod

complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la

răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit

legii, într-un termen rezonabil.” În doctrină3 s-a apreciat că „reglementarea principiului este

deficitară, deoarece art. 8 C. proc. pen. nu face referire la vreuna din componentele esențiale

ale dreptului la un proces echitabil, ci se limitează la preluarea reglementării scopului

procesului penal din Codul anterior, cu sublinierea necesității respectării garanțiilor

procesuale și a termenului rezonabil a procesului.”

Din economia textului de lege sus menționat se desprind mai multe laturi ale

caracterului echitabil al procesului penal, toate fiind subsumate noțiunii de „garanții

procesuale”. Un aspect esențial îl reprezintă prezumția de nevinovăție prevăzută de art. 4 C.

proc. pen., de existența acestea depinzând celelalte aspecte ale dreptului la un proces

echitabil. Celelalte laturi ale caracterului echitabil al procesului penal se referă la dreptul

părților și al celorlalți subiecți procesuali de a fi judecati de către o instanță independentă,

1 Adoptată de către Organizația Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948;

2 Convenția prevede în art. 6 paragraful 1 că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil,

în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă, imparțială și instituită de lege, care va

hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații

în materie penală îndreptate împotriva sa... Paragraful 2 al aceluiași articol prevede că orice persoană acuzată de

o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită, iar potrivit paragrafului 3, orice

acuzat are mai ales dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre

natura și cauza acuzației aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ale de el și, dacă nu dispune de mijloacele

necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele

justiției o cer;

d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor

apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

3 Idem. p. 32

13

imparțială și prevăzută de lege, egalitatea armelor, contradictorialitatea procedurii, dreptul

suspectului sau inculpatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina, publicitatea

ședinței de judecată, legalitatea și loialitatea administrării probelor, dreptul la apărare, dreptul

la interpret. De asemenea, în literatura de specialitate1 că „titularii dreptului la un proces

echitabil nu sunt numai persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, dar și victimele

infracțiunilor.”

Pe lângă respectarea garanțiilor procesuale, caracterul echitabil al procesului penal

implică și constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, precum și

ca nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, dar și ca orice persoană

care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale.

Desfășurarea procesului penal de către aceleași organe judiciare instituite de lege și în

conformitate cu aceleași dispoziții legale reprezintă tot o reflectare a caracterului echitabil al

procesului penal.

Strâns legat de caracterul echitabil este și garanția ca procesul penal să se desfășoare

într-un termen rezonabil. Denumit și „principiul operativității” ori „principiul celerității”

procesului penal, acesta este prevăzut în favoarea tuturor persoanelor ce participă într-un

proces penal, având ca scop protejarea acestora împotriva desfășurării lente a procedurii de

natură a evita prelungirea pe o perioadă lungă de timp a incertitudinii cu privire la soarta celui

acuzat. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al

duratei procesului penal se apreciază in concreto în funcție de particularitățile fiecărei cauze

în parte. Criteriile în funcție de care se apreciază durata procesului țin de comportamentul

părților, importanța pentru părți a procedurii, comportamentul autorităților, complexitatea

cauzei, etc.. Desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil este asigurată

reglementarea unor instituții precum: termenele (art. 268-271 C. proc. pen.), extinderea

competenței organelor de cercetare penală în cazuri urgente (art. 306 alin. 2 C. proc. pen.),

disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia într-o altă ședință, dacă rezolvarea

acțiunii civile determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale (art.

26 alin. 1 C. proc. pen.), procedura simplificată a judecării în cazul recunoașterii învinuirii

(art. 375, art. 377C. pr. Pen.), acordul de recunoaștere a vinovăției (art. 478-488 C. pr. pen.)2

8. Dreptul la libertate și siguranță. Articolul 9 C. proc. pen. instituie ca

principiu fundamental al procesului penal un drept fundamental al omului consacrat

documente juridice internaționale cum sunt Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 5

„orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță...”), Charta Drepturilor Fundamentale a

U.E. (art. 6 „orice persoană are dreptul la libertate și siguranță”), Pactul internațional cu

privire la drepturile civile și politice (art. 9 „orice om are dreptul la libertate și la securitatea

persoanei sale...”), stipulat inclusiv în Constituția României în art. 23 alin. 1 (libertatea

individuală) potrivit căruia „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”.

Astfel, potrivit prevederilor art. 9 C. proc. pen. alin. (1)„în cursul procesului penal

este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță. (2) Orice măsură privativă sau

restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și condițiile prevăzute

1 Idem, p. 32

2 A se vedea A.L. Lorincz, op. cit. p. 43

14

de lege. (3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o

limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație

împotriva dispunerii măsurii. (4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă

de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a

dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat. (5)

Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură

privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de

lege.”

Prin „libertatea persoanei” se înțelege libertatea fizică a acesteia, dreptul de a se mișca

și de a se deplasa în mod liber. În vederea garantării libertății persoanei, actualul Cod de

procedură penală instituie, prin reglementarea principiului analizat, o serie de garanții care să

protejeze persoana aflată în curs de urmărire penală sau de judecată împotriva oricărei

încălcări sau limitări ilegale a acestui drept.

Astfel, este consacrat în primul rând caracterul excepțional al măsurilor procesuale

privative sau restrictive de libertate, care trebuie să fie dispuse numai în cazurile și condițiile

prevăzute de lege. În acest sens, cazurile și condițiile în care se pot lua măsurile preventive

privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu, arestarea preventivă) precum și cele

restrictive de libertate (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune) sunt reglementate

în detaliu (art. 202 și următoarele C. proc pen.).

De asemenea, legea instituie dreptul persoanei arestate de a fi informată cu privire la

motivele luării acestei măsuri precum și cu privire la dreptul de a contesta această măsură.

În cazul luării unei măsuri privative sau restrictive de libertate în mod nelegal, organul

judiciar are obligația de a dispune revocarea unei asemenea măsuri și, după caz, punerea în

libertate a persoanei reținute sau arestate, care are dreptul la repararea pagubei suferite în

cazul privării de libertate în mod nelegal, fiind reglementată în acest sens în Titlul IV cap. VI

din Codul de procedură penală, „Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în

caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate sau în alte cazuri” (art. 538-

542)

9. Dreptul la apărare. Consacrat de art. 10 C. proc. pen., asigurarea dreptului la

apărare reprezintă un principiu fundamental și totodată un element esențial al dreptului la un

proces echitabil. Dreptul la apărare este stipulat în Declarația Universală a Drepturilor

Omului și în Convenția Europeană a Drepturilor omului în art. 6 paragraful 3 lit c. care

prevede că „orice acuzat are, mai ales, dreptul: să se apere el însuși sau să fie asistat de un

apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să

poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer. De

asemenea, el este prevăzut și în Constituția României în art. 24, potrivit căruia dreptul la

apărare este garantat, în tot cursul procesului penal, părțile având dreptul să fie asistate de un

avocat, ales sau numit din oficiu.

Potrivit art. 10 C. proc. pen., alin. (1) prevede că „părțile și subiecții procesuali

principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat;(2) Părțile, subiecții

procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare

pregătirii apărării; Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat

despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia.

15

Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare

acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia. (4) Înainte de a fi ascultați,

suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio

declarație. (5) Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a

dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursulprocesului

penal. (6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a

fost recunoscut de lege.

Asigurarea dreptului la apărare în procesul penal se înfățișează ca o garanție

procesuală și se fundamentează pe anumite drepturi recunoscute de lege părților și subiecților

procesuali principali. În primul rând acest drept este recunoscut de lege anumitor categorii de

participanți în procesul penal ce joacă un rol central în desfășurarea acestuia. Astfel,

beneficiază de dreptul la apărare părțile, respectiv inculpatul, partea civilă și partea

responsabilă civilmente, și subiecții procesuali principali, respectiv suspectul și persoana

vătămată. Ei au posibilitatea de a-și face singuri apărarea sau de a fi asistați de avocat.

Importanța acestui drept a determinat legiuitorul să dedice avocatului întreg capitolul VII al

Titlului III din Partea generală a Codului de procedură penală, intitulat „Avocatul. Asistența

juridică și reprezentarea”. Potrivit art. 88 alin. (1) C. proc. pen, avocatul asistă sau reprezintă,

în procesul penal, părțile ori subiecții procesuali principali, în condițiile legii. În continuare,

sunt reglementate aspecte privind cazurile în care asistența juridică este obligatorie (art. 90),

avocatul din oficiu (art. 91), drepturile avocatului suspectului sau inculpatului (art. 92),

asistența juridică a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente

(art.93), consultarea dosarului (art. 94), etc.

Fie că părțile ori subiecții procesuali principali își fac persoanal apărarea, fie că sunt

apărați de avocat, aceștia au dreptul de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii

apărării. Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului1 „prin înlesniri se înțelege

în primul rând dreptul părților de a avea acces la dosarul cauzei, fie la organele de urmărire

penală fie la instanța de judecată, precum și la dreptul ca ședința de judecată să nu se

prelungească excesiv sau să nu se desfășoare în timpul nopții”.2

Principiul asigurării dreptului la apărare include anumite drepturi specifice

suspectului sau inculpatului, respectiv dreptul suspectului de a fi informat de îndată și mai

înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea

juridică a acesteia, precum și dreptul inculpatului de a fi informat de îndată cu privire la fapta

pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa. Totodată înainte de a fi

ascultați, suspectului sau inculpatului trebuie să li se pună în vedere faptul că au dreptul de a

nu face nicio declarație. În acest sens, art. 83 lit. a C. proc. pen. prevede că inculpatul are

dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că

dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da

declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa. Tot în legătură cu

asigurarea dreptului la apărare, art. 83 prevede dreptul de a consulta dosarul, în condițiile

legii (lit. b), dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de

asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu (lit. c), dreptul de a

1 Hotărârea din 12 martie 2003, în cauza Oҫalan contra Turciei, paragrafele 167-169

2 A se vedea A. L. Lorincz, op. cit. p. 46

16

propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a

pune concluzii (lit. d).

Legea prevede obligația organelor judiciare de a asigura exercitarea deplină și

efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul

procesului penal; în acest sens, Curtea Europeană a arătat1 că este necesar a fi protejate „nu

drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective”.

Cu privire la dreptul la apărare legea instituie și o limitare, aceea a exercitării acestui

drept cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, legiuitorul

urmărind astfel să asigure un just echilibru protejarea dreptului la apărare și celelalte principii

fundamentale ale procesului penal cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil și al

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.2

10. Respectarea demnității umane și a vieții private. Demnitatea umană și

respectarea vieții private reprezintă valori fundamentale într-un stat de drept. Demnitatea

umană este un principiu consacrat în art. 1 din Charta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, statuat chiar înaintea dreptului la viață (alin. 2), potrivit căruia „Demnitatea umană

este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.” Dreptul la respectarea vieții private

și de familie este consacrat în art. 7 din aceeași chartă care prevede „Orice persoană are

dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor”

precum și în art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că „Orice

persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a

corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui

drept decât în măsura în care este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică,

o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a

țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor

și libertățior altora.”

Constituția României consacră în Capitolul II din Titlul II privind drepturile și

libertățile fundamentale, „Viața intimă, familială și privată” (art. 26), „Inviolabilitata

domiciliului” (art. 27) „secretul corespondenței” (art. 28). Necesitatea garantării acestor

drepturi a determinat legiuitorul să întroducă în procesul penal principiul respectării

demnității umane și a vieții private, reunind astfel sub forma unui singur principiu cele două

valori consacrate în mod distinct în instrumentele juridice internaționale și în Constituție.

Astfel alin. (1) al art. 11 C. proc pen. prevede că „Orice persoană care se află în curs de

urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane.”, iar potrivit

alin. (2), „Respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului

corespondenței sunt garantate”. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât

în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.”

Cu privire la respectarea demnității umane, aceasta este garantată printr-o serie

întreagă de prevederi legale atât din legea procesuală, cât și din alte ramuri de drept. Astfel,

potrivit art. 4 din Charta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „Nimeni nu poate fi

supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”, o prevedere

1 A se vedea CEDO, hotărârea din 13 mai 1980, în cauza Artico contra Italiei, parag. 33

2 A se vedea A.L. Lorincz, op. cit. p. 47

17

similară fiind consacrată și în art. 22 alin. (2) din Constituția României. Codul de procedură

penală cuprinde și alte dispoziții destinate să asigure respectarea demnității umane. În acest

sens, art. 101 C. proc. pen. instituie principiul loialității administrării probelor în procesul

penal și prevede că „ (1) este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de

constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. (2) Nu pot

fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti

sau de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul cauzei.” De

asemenea, potrivit art. 106 C. proc. pen., dacă în timpul audierii unei persoane, aceasta

prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează

capacitatea fizică sau psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea

ascultării și, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic”.

Nu în ultimul rând, principiul respectării demnității umane este garantat prin

incriminarea infracțiunilor de Cercetare abuzivă (art. 280 C. pen.), Supunerea la rele

tratamente (art. 281 C. pen.), Tortura (art. 282 C. pen.).

Respectarea vieții private este un principiu nou introdus în procesul penal român și se

referă la trei aspecte respectiv, respectarea vieții private, inviolabilitatea domiciliului și

secretul corespondenței. În doctrină1 s-a arătat că respectarea vieții private a unei persoane

implică garantarea integrității fizice și morale ale persoanei, a identității personale și sociale,

respectarea informațiilor personale, a sexualității, a spațiilor personale private. Prin

„domiciliu” se înțelege locul unde persoana își desfășoară viața privată, viața de familie și

alte asemenea legături. Totodată, în această noțiune sunt incluse și locurile unde o persoană

fizică sau juridică își desfășoară activitatea profesională, (sediul unei societăți sau cabinetul

unui avocat).2 Prin corespondență se înțelege orice comunicare scrisă sau verbală, prin

scrisori, telegrame, fax, telex, sms, convorbiri telefonice, e-mail, prin care două sau mai

multe persoane schimbă un mesaj sau o idee.3

Codul de procedură penală conține anumite dispoziții de natură să asigure garantarea

respectării vieții private. Astfel, potrivit art. 352 C. proc. pen., „dacă judecarea în ședință

publică ar putea aduce atingere, printre altele, demnității sau vieții private a une persoane,

instanța, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, poate declara ședința nepublică

pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. De asemenea Codul penal

pedepsește violarea de domiciliu (art.224), violarea sediului profesional (art. 225), violarea

vieții private (art. 226), divulgarea secretului profesional (art. 227), violarea secretului

corespondenței (art. 302), infracțiuni ce se pot comite și de către organele judiciare cu ocazia

desfășurării procesului penal.

Pe de altă parte, teza a II-a a art. 11 alin. (2) C. proc. pen. permite restrângerea

dreptului la viața privată, la inviolabilitatea domiciliului și la secretului corespondenței dacă

sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, și anume restrângerea să se realizeze în

condițiile strict prevăzute de lege și această restrângere să fie necesară într-o societate

democratică. În acest sens sunt reglementate în detaliu cazurile și condițiile în care se dispun

și se efectuează metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute în Titlul IV

1 A se vedea M. Udroiu. Op. cit. p. 55

2 Idem

3 Idem

18

capitolul IV C. proc pen, cele în care se dispune și se efectuează percheziția domiciliară (art.

157-164 C. proc. pen.). De asemenea, potrivit art. 231 alin. (5) C. proc. pen., în vederea

executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul

sau reședința oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum și în sediul oricărei

persoanel juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii

temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul

sau reședința respectivă; potrivit art. 266 alin. (2) C. proc pen., se prevede că în vederea

executării mandatului de aducere emis de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanța de

judecată, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică pot

pătrunde în locuința sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în

cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt

motiv temeinic justificat și proporțional cu scopul urmărit.1

11. Limba oficială și dreptul la interpret. Actualul cod de procedură penală

instituie cu titlu de principiu limba oficială în care se desfășoară procesul penal corelativ cu

dreptul la interpret. Astfel, potrivit art. 12 C. proc. pen. „(1) Limba oficială în procesul penal

este limba română. (2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul de a se

exprima în limba maternă în fața instanțelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în

limba română. (3) Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba

română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de

piesele dosarului, de a vorbi, precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret. În

cazurile în care asistența juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în

mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii

audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri ce ține de soluționarea cauzei.

(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreți autorizați, potrivit legii. Sunt incluși

în categoria interpreților și traducătorii autorizați, potrivit legii.

Aceste prevederi legale transpun în cadrul procesului penal o serie de dispoziții

constituționale. În acest sens, art. 13 din Constituția României stipulează că „în România,

limba oficială este limba română”; art. 128 prevede în alin. (1) că „procedura judiciară se

desfășoară în limba română”, iar potrivit alin. (2), „Cetățenii români aparținând minorităților

naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în

condițiile legii organice”; alin. (4) al aceluiași articol prevede că „cetățenii străini și apatrizii

care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoștință de toate actele

și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret; în procesele

penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”

Desfășurarea procesului penal în limba română, ca limbă oficială, presupune ca

întreaga activitate procesuală, scrisă sau orală, trebuie să fie efectuată în limba română.

Asigurarea compatibilității între desfășurarea procesului penal în limba română și dreptul

cetățenilor români aparținând minorităților naționale de a se exprima în limba maternă în fața

instanțelor de judecată precum și dreptul părților și al subiecților procesuali care nu înțeleg

ori nu vorbesc limba română ori nu se pot se pot exprima se realizează prin intermediul

dreptului de a fi asistat, în cursul procesului penal, de un interpret, în mod gratuit.

1 A se vedea A.L. Lorincz. Op. cit. p. 51

19

Legea acordă dreptul la interpret în primul rând părților sau subiecților procesuali care

nu vorbesc, nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima, pentru a putea lua cunoștință de

piesele dosarului, de a vorbi precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret. Dreptul

la interpret asigură părților și subiecților procesuali de a participa în procesul penal în

cunoștință de cauză, fiind o premisă a asigurării dreptului la apărare, întrucât o persoană care

nu înțelege conținutul actelor procesuale și procedurale se află în imposibilitatea de a-și face

o apărare concretă, efectivă și eficientă. Garantarea acestui drept se realizează printr-o serie

de dispoziții procesuale penale cu sunt: art. 105 alin. (1) C. proc. pen. (audierea prin interpret)

care stipulează că „ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă

bine în limba română, audierea se face prin interpret.”, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol

„dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei

persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special”. De asemenea art. 107

alin. (1) C. proc. pen. instituie obligația în sarcina organelor judiciare de a adresa suspectului

sau inculpatului, cu ocazia primei audieri, întrebarea dacă solicită un interpret în cazul în care

nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, aceeași obligație

subzistând și în cazul audierii persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile

civilmente.

Legea procesuală conferă suspectului și inculpatului garanții suplimentare privitoare

la dreptul la interpret; astfel potrivit art. 12 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., în cazurile în

care asistența juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit

posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirea audierii, a

introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri ce ține de soluționarea cauzei. Tot în

acest sens sunt și prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. pen, care prevede că „în situația în

care inculpatul nu cunoaște limba română, se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a

rechizitoriului...”.

Un alt aspect al dreptului la interpret în reprezintă dreptul cetățenilor români

aparținând minorităților naționale de a se exprima în limba maternă în fața instanțelor de

judecată; în acest caz, dacă una dintre părți solicită să se exprime în limba maternă, instanța

de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător

autorizat. De asemenea, potrivit art. 329 alin. (4) C. proc. pen., „inculpatul, cetățean român

aparținând unei minorități naționale, poate solicita să îi fie comunicată o traducere a

rechizitoriului în limba maternă.

Încălcarea de către organele de urmărire penală sau de instanțe a dreptului suspectului

sau inculpatului la asistență gratuită din partea unui interpret aduce o atingere gravă a

dreptului la un proces echitabil, prin imposibilitatea asigurării participării efective la

desfășurearea procedurii a celor care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română, și lipsa unei

apărări efective și eficiente. Prin urmare, actele procesuale sau procedurale efectuate cu

încălcarea acestui drept sunt lovite de nulitate relativă, în condițiile art. 282 C. proc. pen.