problema raporturilor lingvistice timpurii între slavi şi

Problema raporturilor lingvistice timpurii între slavi şi români: despre o posibilă influenţă

protoromânească asupra protoslavei*

Roberto Merlo

1. Problema raporturilor lingvistice slavo-române1 a fost îndelung şi amănunţit dezbătută pe baze ştiinţifice moderne în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu studiile lui B.P. Hasdeu şi, mai ales, Franz Miklosich. Graţie achiziţiilor lingvisticii istorice ale secolului al XX-lea, mai cu seamă din perioada de după cel de-al doilea război mondial, putem preciza azi că influenţa lexicală slavă asupra limbii române începe din secolele IX-X2.

1.1. Contactele între slavi şi populaţia romanizată din fostele provincii romane din Sud-Estul Europei încep, totuşi, mult mai devreme: potrivit atât surselor istorice, cât şi descoperirilor arheologice, slavii se aflau în spaţiul carpato-danubian, la nord de Dunăre, deja în secolul al V-lea, ca să treacă în secolul al VI-lea şi la sudul fluviului, răspândindu-se după aceea în toată Pensinsula Balcanică şi ajungând până în Pelopones. Dovezile arheologice demonstrează că acele contacte care au avut loc între noii veniţi şi populaţia romanizată care locuia pe atunci pe ambele maluri ale Dunării au fost deosebit de strânse, din momentul ce „[î]n pofida amplelor cercetări efectuate până acum în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu s-au semnalat obiective slave necontaminate de elemente romanice sau bizantine”3. În urma contactului cu populaţia

* Această comunicare reprezintă versiunea „concentrată” a unui studiu mai întins, pe

care îmi propun să-l prezint cu altă ocazie. 1 Folosesc compusul „slavo-român” din comoditate, fără nici o conotaţie specifică,

deoarece mi se pare că este mai frecvent folosit în lucrările de specialitate (vezi, de pildă, G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1973, passim). La fel de bine aş fi putut folosi „româno-slav”, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre cei doi termeni nu acoperă exact întreaga realitate a acestor raporturi (vezi 2.1-3).

2 Vezi Ion Pătruţ, Vechimea relaţiilor lingvistice slavo-române şi Idem, Sl. o şi o şi cronologia elementelor de origine bulgară ale limbii române, în Idem, Studii de limba română şi slavistică, Cluj, Dacia, 1974, p. 101-123 (în special p. 112-113) şi p. 237-245 (în special p. 244-245). Această datare se bazează pe analiza unor trăsături specifice ale cuvintelor slave prezente în toate dialectele limbii române, de aceea prefer să vorbesc despre influenţa lexicală slavă (mai bine, bulgară) asupra limbii române.

3 Apud Gh. Teodor, Slavii la nordul Dunării de Jos în secolele VI-VII, în D. Protase, Al. Suceveanu (coord.), Istoria românilor, II. Daco-romanii, romanicii, alogenii, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 731.

ROBERTO MERLO

82

romanizată provincială şi – la sudul Dunării – cu structurile imperiale bizantine, în secolele VI-VII slavii de pe ambele malurile ale fluviului intră într-un proces de asimilare culturală de mare însemnătate şi amplă durată4.

1.2. Integraţi rapid în comunităţile romanicilor, slavii care îşi însuşesc cel mai bine cultura materială şi structurile socio-economice ale localnicilor – datorită, probabil, şi superiorităţii numerice a populaţei romanizate sedentare în aceste regiuni – sunt cei rămaşi definitiv la nordul Dunării de Jos după anul 6025; în condiţiile date, s-a vorbit pentru aceste zone de o „simbioză” între populaţia slavă şi cea romanică6, care va duce, până la urmă, la asimilarea completă a slavilor nord-dunăreni. Datele arheologice ne permit, totuşi, să deducem că aceeaşi simbioză a avut loc şi la sudul Dunării, ducând însă la rezultatul opus, şi anume, la asimilarea majorităţii populaţiei romanice de către slavi. Existenţa unor contacte atât de strânse între populaţia romanizată şi slavi va fi dus în mod natural, dincolo şi dincoace de Dunăre, la situaţii de bilingvism, mai mult sau mai puţin generalizate şi intense în funcţie de zonă şi epocă, prin care se va fi produs «contactul» şi «interferenţa» între limbile respectivelor grupuri.

1.3. Aşadar, are dreptate Alexandru Niculescu când afirmă că „evoluţia latinei în regiunile carpato-danubiano-balcanice a trebuit să înglobeze, la începutul invaziei slavilor, transformări slave: contacte latino-slave s-au stabilit cu efecte în cele două sisteme [s.m. – R.M.]”7. Umările acestor „contacte latino-slave” pe tărâmul limbii au fost cercetate aproape unidirecţional, afirmându-se sau negându-se pe rând originea slavă a anumitor trăsături mai mult sau mai puţin definitorii pentru specificitatea limbii române în cadrul „familiei” romanice sau al „ligii” balcanice (păstrarea unui sistem cazual, prezenţa vocativului, existenţa aşa-zisului „gen personal”, formarea numerale de la 11 la 19 şi a zecilor, proteza semivocalică prin care se evită hiatul etc.). Având, totuşi, în vedere premisele de mai sus, este tot atât de legitim să ne întrebăm, însă, dacă nu cumva, datorită bilingvismul care a trebuit să caracterizeze epoca simbiozei slavo-latine/romanice, limba vorbită de către populaţia romanizată a putut influenţa într-o oarecare măsură, la rândul ei, limba slavilor.

2. Dar la ce ne referim, de fapt, când vorbim despre aceste două limbi? Relaţiile dintre latina orientală şi slavă acoperă, în fapt, o perioadă foarte lungă (cel puţin de la sosirea slavilor în spaţiul carpato-danubian până azi), trecând prin stadii de evoluţie lingvistică foarte diferite între ele (de la limba latină din secolul

4 Ibidem, p. 737. 5 Ibidem, p. 731-733. 6 Ion Nestor, Les données archéologiques et le problème de la formation du peuple

roumaine, „Revue roumaine d’histoire”, III (1964), p. 419. 7Al. Niculescu, Evoluţii comune slavo-romanice în română [1993], în Individualitatea

limbii române între limbile romanice, 3. Noi contribuţii, Cluj-Napoca, Clusium, 1999, p. 94.

RAPORTURILE LINGVISTICE TIMPURII ÎNTRE SLAVI ŞI ROMÂNI

83

al VI-lea până la româna de azi, de la limba slavă unitară din secolul al VI-lea până la diferitele limbi şi dialecte slave moderne).

2.1. În ceea ce priveşte istoria grupului lingvistic slav se consideră că, de la fragmentarea protoindoeuropenei târzii în diferitele ei ramuri dialectale (cca 3.000 a.C.8) – germanică, baltoslavă etc. – până în a două jumătate a secolului al X-lea9, ansamblul dialectelor slave costituia o realtitate lingvistică relativ unitară, pentru care este îndeobşte acceptată denumirea de protoslavă10. De-abia către anul 1.000 putem vorbi de istoria – mai bine zis, preistoria – diferitelor limbi sau ramuri lingvistice slave11.

2.1.1. Înăuntrul protoslavei putem deosebi o fază protoslavă timpurie12 – caracterizată de evoluţii care afectează tot ansamblul lingvistic slav şi sunt specifice acestuia, reprezentând tot atâtea trăsături distinctive faţa de baltică – şi o fază protoslavă târzie, corespunzătoare unui stadiu de dezvoltare lingvistică în care tipul slav se conturează mai hotărât13 şi înăuntrul căruia încep totodată să se producă diferenţierile dialectale ce vor duce, la capătul epocii protoslave, la fragmentarea unităţii şi la naşterea limbilor slave moderne. Cumpăna între cele două faze s-ar situa în secolele VI-VII14, care, în plan istoric, reprezintă pentru această zonă a Europei carrefour-ul hotărâtor al Antichităţii târzii şi al Evului

8Alexander M. Schenker, The Dawn of Slavic. An Introduction to Slavic Philology,

New Haven and London, Yale University Press, 1996, p. 69. 9 Când începe „căderea” ierurilor, care are loc mai întâi în paleoslavă pe la mijlocul

secolului al X-lea, ca să se răspândească mai apoi spre nord, ajungând în Rusia meridională (Kiev) cam pe la mijlocul secolului al XII-lea şi în Rusia septentrională către jumătatea secolului al XIII-lea (Mario Enrietti, L’apertura e la richiusura della vocali in protoslavo, „Europa Orientalis”, 6 (1987), p. 21).

10 Unii autori preferă denumirea de slavă comună. Pentru o discuţie referitoare la întrebuinţarea celor doi termeni, vezi Hennig Andersen, Protoslavic and Common Slavic – Questions of periodization and terminology, în Michael S. Flier, Dean S. Worth (eds.), Slavic Linguistics, Poetics, Cultural History. In Honor of Henrik Birnbaum on His Sixtieth Birthday, 13 December 1985, Columbus (Ohio), Slavica, 1985 [= „The International Journal of Slavic Linguistics and Poetics”, 31-32], p. 67-82.

11 Pe vremea misiunii fraţilor Chiril şi Metodiu în Moravia (863) (poate încă şi două-trei generaţii după aceea), posibilele diferenţieri dialectale ivite în sânul protoslavei încă nu puneau piedici serioase înţelegerii reciproce, putându-se încă vorbi în acest sens de o „unitate lingvistică slavă” (cf. A.M. Schenker, The Dawn..., p. 69).

12 Sau „protoslavă baltoidă” (vezi Mario Enrietti, Il protoslavo *ě in Grecia, „Europa orientalis”, XI (1992), 2, p. 157 şi, mai ales, Idem, Lo slavo baltoide, în „Linguistica baltica”, 8 (2000), p. 59-68), pentru care vezi şi, mai departe, 4.1.1.

13 M. Enrietti, Il protoslavo *ě..., p. 157. 14 Vezi M. Enrietti, Considerazioni sul costituirsi dell’unità linguistica slava. La

legge della sillaba aperta, în „Atti del Sodalizio Glottologico Milanese”, vol. XXIII (1981-1982), p. 3 şi Idem, Il protoslavo *ě..., p. 157-158.

ROBERTO MERLO

84

Mediu timpuriu15. Inovaţia majoră care reprezintă începutul destrămării „comunităţii” lingvistice baltoslave este prima palatalizare a velarelor (secolele IV-V16), în urma căreia slava ar fi fost un fel de „baltică iranizată”17, cu prima palatalizare nefonologică18.

2.1.2. În cea de a doua perioadă (secolele VI/VII – X), protoslava evoluează pe baza a trei tendinţe principale, despărţindu-se în mod net de baltică19: a) tendinţa către silaba deschisă20, care se realizează printr-o serie întreagă de schimbări: monoftongarea diftongilor în -i şi -u (lit. saũsas ~ psl. suxъ), nasalizarea grupurilor *VN(T)21 (lit. mintìs ~ psl. (pa-)mętъ), metatezizarea grupurilor *(T)ART (lit. gar¡das ~ psl. gradъ), trecerea grupurilor *IRT la sonante vocalice (lit. širdìs ~ psl. srьdьce) etc.; b) tendinţa către palatalizarea consoanelor velare în faţa vocalelor anterioare22: prima palatalizare (lit. keturì ~ psl. četyre), a doua palatalizare (lit.

15 Răzvan Theodorescu, Romans, Roumains, migrateurs et la civilisation byzantine au

Bas-Danube (V-e–XIII-e siècles), în Association Internationale des Etudes du Sud-Est Européen (AIESEE). Quatrième Congrès International des Etudes du Sud-Est Européen (Ankara, 13-18 août 1979), Co-rapport, Ankara, 1979; acum în Răzvan Theodorescu, Roumains et balkaniques dans la civilisation sud-est européenne, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 51.

16 M. Enrietti, La prima palatalizzazione e la periodizzazione del protoslavo, în Percorsi - Studi dedicati ad Angela Giannitrapani, Viterbo, 1993, p. 265-266, în spec. 266.

17 M. Enrietti, Considerazioni..., p. 5. Ca şi palatalizarea însăşi (M. Enrietti, La prima palatalizzazione..., p. 266), inovaţiile care au rezultate diferite în slavă şi baltică („legea lui Pedersen”, proteza lui k-, deschiderea vocalelor etc.) sunt considerate de unii cercetători (de pildă, V. Pisani şi R. Aitzetmüller) a fi de origine iranică.

18 Prima palatalizare devine fonologică numai cu realizarea celei de a doua palatalizării (vezi M. Enrietti, La prima palatalizzazione..., în special p. 267 ş.u.

19 M. Enrietti, La caduta degli jer quarta «legge» del protoslavo?, „Ricerche slavistiche”, vol. XLV-XLVI (1998-1999), p. 87.

20 Vezi, mai ales, M. Enrietti, Considerazioni..., şi, deasemenea, Idem, Sulla sillaba aperta slava, în AION (Annali dell’Istituto universitario Orientale di Napoli), p. 11-18. Foarte recent, un rezumat al cercetărilor anteriore ale autorului asupra problemei se găseşte în lucrarea Protoslavo e protoromeno (rapporti fonologici), „Quaderni di studi italiano e romeni”, I (2003), p. 121-128.

21 Prin analogia cu reprezentarea îndeobşte accepatată *(T)ART pentru grupurile formate de (consoană +) a, e, o + l, r + consoană, folosesc *VN(T) pentru grupurile vocală + n, m + consoană/finale absolute de cuvânt şi *IRT grupurile i, u + r, l + consoană.

22 Vezi, mai ales, M. Enrietti, Die zweite slavische Palatalisierung im Lichte der Sprachinterferenz, „Ricerche slavistiche”, vol. XXXIX-XL (1992-1993), 1 [Contributi Italiani all’XI Congresso Internazionale degli Slavisti, Bratislava 30 agosto-8 settembre 1993], p. 7-27 şi Idem, Palatalizzazioni slave e romanze nella Penisola balcanica, în „Atti e Memorie della Società Dalmata di Storia Patria”, 1 (vol. XXI – N.S. X), Roma, 1999, p. 13-18.


85

káinas ~ psl. cěna) şi a treia palatalizare (lit. vainìkas ~ psl. věnьcь); c) tendinţa către reînchiderea vocalelor *ĕ (lit. lẽdas23 ~ scr., c. led) şi *ă (lit. akìs ~ sl. oko)24.

2.2. În ceea ce priveşte istoria limbii române, pentru ceea ce se discută aici am adoptat părerea lui Al. Rosetti, care consideră – pe bună dreptate şi în conformitate cu celebra lui „definiţie genealogică a limbii române”25 – că „în nici unul din momentele evoluţiei sale, ca şi pentru celelalte limbi romanice occidentale, nu poate fi vorba de «formarea» limbii române”26. În secolele V-VI, epocă în care s-au intensificat contactele între populaţia latinofonă şi cea slavofonă la nord şi la sud de Dunăre, celebrul lingvist bucureştean socoteşte – pe baza unor consideraţii de natură istorică (împărţirea în două a Imperiului roman) – că trebuie să vorbim de latină balcanică27, putându-se vorbi de română numai după secolul al VI-lea28. După acest autor, epoca românei comune (în terminologia adoptată aici, protoromână29) începe, mai precis, în secolele VII-VIII şi se termină în secolul al X-lea (adică atunci când strămoşii românilor sud-dunăreni sunt semnalaţi pentru prima dată în sudul Peninsulei Balcanice)30. Ţinând seama de faptul că împărţiri de acest gen au rost numai dacă luăm în considerare stadiile care se află la capetele opuse ale unei perioade de timp pe parcursul căreia acumularea/lipsa de evoluţii poate conduce la un stadiu final mai mult sau mai puţin diferit faţă de stadiul ales ca punct de pornire, putem socoti că în secolul al VI-lea avem de a face cu un stadiul de limbă atât de diferit faţă de latina implantată oficial la nordul Dunării la începutul secolul al II-lea, încât să

23 Vocală e din lituaniană este foarte deschisă: [æ]. 24 Vezi, mai ales, M. Enrietti, L’apertura... şi Idem, La caduta...; vezi, de asemenea,

M. Enrietti, Il protoslavo *ä e la monottongazione di *ai, în Symposium Balticum. A Festschrift to honour Professor Velta Rūķe-Draviņa, Hamburg, 1990, p. 63-72.

25 Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1986 [= ROSETTI, ILR], p. 75.

26Al. Rosetti, Locul limbii române printre limbile romanice (1965), în Al. Rosetti, ILR, p. 561-568 (p. 562).

27 Acest stadiu de evoluţie a limbii latine vorbite în fostele provinci dunărene ale Imperiului ar reprezenta o grupare ulterioară în interiorul latinei orientale (latina care stă la baza atât a dialectelor italiene central-meridionale, a românei şi a dalmatei, cât şi a elementului latin al limbii albaneze şi a celui ulterior acoperit de graiurile slovene şi sârbo-croate), datorită unor inovaţii ce exclud latina din Italia (Al. Rosetti, Locul..., în Al. Rosetti, ILR, p. 563-564).

28 Ulterior acestei date se consideră că au avut loc evoluţiile specifice numai românei: diftongarea condiţionată a lui e şi o în ea şi oa etc. (Al. Rosetti, Locul..., în Al. Rosetti, ILR, p. 562-565).

29 Acet termen, din câte ştiu, a fost folosit pentru prima dată de Ion Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (română comună), Bucureşti, 1968 din aceeaşi considerente de uniformitate terminologică din care l-am adoptat şi eu.

30 Al. Rosetti, ILR, p. 322-323.

ROBERTO MERLO

86

putem vorbi (din punctul de vedere strict structural, nu şi genetic) de o „altă” limbă, protoromâna.

2.3. Considerând distribuţia cronologică a diveselor stadii de limbă conform schemei următoare: a) PROTOSLAVĂ: 1) până în secolele VI-VII: protoslavă timpurie, 2) secolul al VI-lea –a doua jumătatea a secolului al X-lea: protoslavă târzie; b) LATINĂ: 1) până în secolu al VI-lea: latină balcanică, 2) secolele VI/VII – secolul al X-lea: protoromână, putem conchide că sintagma „relaţiile lingvistice slavo-române timpurii” se referă, deci, la fenomene de interferenţă lingvistică care au avut loc în urma contactului între slavi şi populaţia romanizată din spaţiul carpato-dunărean între secolele VI-VII şi secolele X-XI, pentru limbile cărora sunt mai potrivite (fiind mai circumscrise cronologic şi mai conotate lingvistic) denumirile de „protoslavă” şi „protoromână”. Ca delimitare inferioară a acestei perioade putem alege momentul în care evoluţia celor două limbi faţă de stadiul care caracteriza momentul ales ca delimitarea superioară este atât de însemnată, încât să putem vorbi de o a doua etapă de dezvoltare: epoca fragmentării dialectale (secolul al X-lea)31.

3. Întrebarea pe care am ajuns s-o pun (putem vorbi de o influenţă protoromânească asupra limbii protoslave?) reprezintă, din câte am putut afla cercetând subiectul, aproape o noutate în literatura de specialitate mai recentă32. Al. Niculescu avea dreptate deplângând lipsa de cercetări asupra efectelor biligvismului slavo-român33: în ciuda multiplelor indicii oferite de lingvistică şi de arheologie deopotrivă, de fapt, problema unei posibile influenţe a protoromânei asupra protoslavei a rămas, din motive felurite, de cele mai multe ori nesocotită.

Această întrebare, totuşi, şi-a pus-o explicit marele lingvist Giuliano Bonfante (indoeuropenist şi romanist de renume) deja în a două jumătate a anilor ’60, în paginile revistei filologice a Societăţii Academice Române34. Lingvistul

31 În continuare, „slavă” va fi folosit ca termen general, cu valoare „genetică”, adică

referitor la ramura lingvistică slavă, fără specificări cronologice. În cazul românei, termenul corespunzător ar fi mai degrabă „latină”: deoarece o asemenea întrebuinţare ar genera mai mult confuzii decât le-ar rezolva, voi folosi în continuare ca termen general, echivalent cu „slavă”, tot „română” sau, uneori, determinantul adjectival „romanic” (romanofon, populaţie romanică, romanici etc.), cu referire specială la limbă, sau „romanizat” (populaţie romanizată), cu referire specială la cultură.

32 Dimpotrivă, observaţii pătrunzătoare în acest sens – rămase totuşi la stadiu de încercare sau nedezvoltate corespunzător – au făcut unii lingvişti din trecut, ca I.-A. Candrea sau Th. Capidan.

33 Al. Niculescu, Evoluţii..., p. 93. 34 G. Bonfante, Influsso del protoromeno sul protoslavo, „Acta Philologica”, IV

(1966), Societas Academica Dacoromana, Roma, pp. 51-69; reluat apoi în Idem, Studii romeni, Roma, Società Accademica Romena („Collana di Studi e Saggi„ – VI), 1973, p. 233-258, şi în versiune românească: Influenţa protoromânei asupra protoslavei, în Idem,


87

italian constata existenţa unor asemănări structurale („coincidenze linguistiche importanti”) între protoromână şi protoslavă35, stabilind în protoromână posibilul punct de plecare al unor fenomene evolutive protoslave36. Aceste teorii, în pofida originalităţii ideilor pe care le puneau în circulaţie şi în ciuda faptului că au fost cunoscute specialiştilor români deja de la apariţia lor în limbă italiană37, au rămas, practic, fără ecouri în literatura de specialitate din ţară38.

„Îndrăzneţele” ipoteze ale lui Bonfante au fost reluate de la începutul anilor ’80, cu noi mijloace şi rezultate, de către un slavist, fostul său elev M. Enrietti, în prezent profesor de Filologie slavă în cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi străine a Universităţii din Torino. Pe parcursul a mai bine de 20 de ani, acest autor a dedicat în repetate rânduri în cercetările sale o atenţie specială problemei relaţiilor lingvistice între protoromână şi protoslavă, întregind şi dezvoltând substanţial – mai ales în legatură cu evoluţia fonologiei protoslave – cadrul schiţat de maestrul39. Din motive de spaţiu, nu voi comenta aici în amănunt detaliile lingvistice ale acestor ipoteze, mărginindu-mă la o discuţie generală şi de principiu.

3.1. Deja G. Bonfante remarca anumite paralelisme între vocalismul protoslav şi cel protoromânesc – lipsa comună a unui corespondent velar pentru

Studii române, cuvânt înainte de Ovidiu Drimba, postfaţă de Gh. Bulgăr, traducere de Mariana Adameşteanu, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2001, p. 175-195. Citez din volumul în italiană.

35 G. Bonfante, Influsso..., p. 238. 36 Autorul abordează atât fapte de fonologie, cât şi unele probleme de morfosintaxă,

de care nu mă voi ocupa aici; Bonfante vede o posibilă influenţă protoromână în structura sistemului verbal slav (G. Bonfante, Influsso..., p. 250-251) şi în aşa-zisa construcţie „reflexiv pasiv” (G. Bonfante, Influsso..., p. 251-253).

37 Vezi, de pildă, consistenta recenzie a lui G. Mihăilă, Le roumain dans le recherches de Giuliano Bonfante, „Cahiers de linguistique théorique et appliquée”, XIX (1982) [= „Revue roumaine de linguistique”, XXVII (1982)], 2, p. 127-144.

38 De pildă, în paginile pe care i le dedică variantei italiene a cărţii, de altminteri destul de elogioase, eminentul slavist citat la nota precedentă expediază acest studiu în câteva rânduri, exprimându-şi părerea potrivit căreia „l’influence du bas latin (du «protoroumain») sur le slave commun tardif, respectivement sur le dialecte duquel proviennent les langues slaves méridionales, n’est pas démontrable dans le domaine de la phonétique et de la morpho-syntaxe” (G. Mihăilă, Le roumaine..., p. 134) şi consideră demnă de reţinut numai înrâurirea de natură lexicală (de altfel – după unele recente cercetări de ansamblu – destul de discutabilă: cf. 4.2, n. 124).

39 Recent, pe făgaşul trăsat de ipotezele cercetătorilor italieni şi în legătura cu teoriile cunoscutul slavist T. Milewski (vezi şi 4.1.2), problema unei influenţe structurale protoromâne asupra protoslavei a fost pusă şi de către Leszek Bednarczuk, Rozpad jęyzka prasłowiańskiego w świetle badań Tadeusza Milewskiego i nowszych hipotez etnogenetycznych, în volumul colectiv Prasłowiańszczyzna i jej rozpad, Warszawa, Energeia, 1998, p. 328-336 (vezi, în special, p. 334).

ROBERTO MERLO

88

protosl. ě (după Bonfante [æ]) respectiv protorom. *ę ([ε]) şi analogia în dezvolatarea protorom. *ę > ie („senza dubbio aperta”, adică interpretabil ca [jε]) şi protosl. *ě > jä („o qualcosa di simile”; adică [jæ])40 – dar îi revine lui M. Enrietti meritul de a fi încadrat asemănarea între cele două sisteme vocalice în fenomeul caracteristic protoslavei cunoscut ca „reînchiderea vocalelor”41. Alăturând triunghiul vocalic slav din epoca de început a contactelor cu protoromânofonii celui protoromânesc42 şi având în vedere triunghiul vocalic protoslav târziu, precum şi datorită reînchiderii vocalelor scurte şi consecventei transformări a opoziţiei de cantitate într-una de calitate (*ŏ ~ *ā, *ĕ ~ * eä ,*ĭ ~ *ī, *ŭ ~ *ū > o ~ a, e ~ ě [eä], ь ~ i, ъ ~ u43), se pot observa unele frapante analogii structurale.

3.1.1. Bonfante nu face decât se constate aceste analogii, atribuind întâietatea fenomenului (şi, prin urmare, originea acestuia în slavă) protoromânei, deoarece „dezechilibrul” triunghiului vocalic protoromânesc este moştenit din latină (unde, la rândul lui, ar fi de origine italică), reflectând stadiul de limbă din secolul al II-lea păstrat şi în alte dialecte romanice cu caracter arhaic (cele din aşa-numita „zonă Lausberg”). Lingvistul italian mai adaugă: „Sembra chiaro che qui lo slavo ha imitato il romeno, o, per meglio dire, il protoromeno, e mostra uno squilibrio assai tipico e raro in generale in tutte le lingue”44, fără să reiasă clar în ce şi în ce mod protoslava ar fi imitat protoromâna45. Evoluţia centrală în declanşarea evoluţiei care a condus la o asemănare între vocalismului protoslavei târzii şi vocalismul romanicii balcanice ar fi avut loc în zona vocalelor anterioare:

40 G. Bonfante, Influsso..., p. 238-241. 41 M. Enrietti, L’apertura..., p. 7-24. 42 Al. Rosetti, Locul..., în Al. Rosetti, ILR, p. 565, consideră că acesta ar fi fost

vocalismul latinei orientale, după secolul al IV-lea şi până la diftongarea lui *ę [ε] la *ie [je], petrecută după secolul al V-lea, prin care s-ar fi ajuns la un sistem echilibrat cu un singur grad de deschire la vocalele medii din ambele serii, palatală şi velară. G. Bonfante, Influsso..., p. 241 consideră, totuşi, că şi vocala diftongului respectiv trebuia să fie deschisă, păstrându-se deci un triunghi vocalic cu trei grade de deschidere la vocalele din seria anterioară şi numai două la cele din seria velară.

43 Limba din cele mai vechi texte ale canonului paleoslav, scrise cu alfabetul glagolitic, prezintă acest din urmă vocalism, corespunzând celui protoslav târziu, posterior reînchiderii vocalelor, pierderii cantităţii şi naşterii ierurilor. Cel mai vechi dintre aceste texte, Foile din Kiev (secolul al X-lea), este, de fapt, singurul care arată o întrebuinţare a ierurilor perfect corectă din punct de vedere etimologic.

44 G. Bonfante, Influsso..., p. 241. 45 Bonfante atribuia influenţei protoromâne şi conversiunea opoziţiei fonologice de

cantitate într-una de calitate (adică de timbru sau deschidere). Acestui proces de deosebită importanţă Bonfante nu-i dedică, totuşi, decât două scurte menţiuni; dacă într-un loc consideră că această conversiune „s-ar putea datora protoromânei” (G. Bonfante, Influsso..., p. 241, n. 11), în altă parte se exprimă mult mai tranşant: acest fenomen „è certo di origine romanza in islavo” (G. Bonfante, Influsso..., p. 257, n. 41).


89

putem lansa ipoteza că slavii, intrând în Balcani şi redând vocala protorom. *ę (la ceea epocă, pentru latina balcanică lungimea nu mai constinuia de mult o trăsătura distinctivă) cu a lor *eä (mai deschisă decât vocala protorom.) şi protorom. *e cu protosl. *ĭ (mai închisă decât vocala protorom.) > ь46, închid protosl. *eä „per imitazione del latino dacico”47. Influenţa protoromână ar fi condus la închiderea vocalei scurte *eä, care, la rândul ei, ar fi antrenat celelalte evoluţii: după reînchiderea *eä > *e a trebuit să existe un timp un triunghi vocalic dezechilibrat – cu trei grade de deschidere în seria palatală şi unul singur în cea velară –, care a fost reechilibrat în timp cu închiderea lui *ă > o (secolul al IX-lea48) şi, mai târziu (secolele X-XI), a lui * eä 49.

3.2. După părerea lui G. Bonfante, şi aşa-zisa „monoftongare a diftongilor” coborâtori în -i şi -u este în slavă un proces de dată destul de recentă (în orice caz, posterior contactelor slavilor cu germanii50), dus la desăvârşire fără excepţii pe tot întinsul teritoriului lingvistic slav datorită „modelului” oferit de structura lipsită de diftongi a protoromânei51. Pe lângă aceasta, autorul dedică un spaţiu

46 Pentru slavii, lat. *ε = sl. *eä > e (lat. vĕnĕtĭcum > *bεnεtiku- > protosl. *bĭneätĭk- >

sl. bьnetьk- (bьnetьčьskъ ‘veneziano’), Sĕnia > Senj, Cĕleia > Celje, cĕrrus > scr. cer, Serdĭca > *Serdĭcĭ > Srědьcь etc.) pe când lat. *e = protosl. *ĭ > ь (Nedīnum > *Nĭdīnu > *Nьdinъ > Nadin, Oescus > Iskăr etc.).

47 M. Enrietti, La caduta..., p. 93. Originea externă (protoromână) a acestui fenomen este sugerată şi de alte consideraţii de ordine lingvistic: în slavă, procesul reînchiderii vocalelor n-are un caracter spontan, deoarece tipologic vorbind, în general, vocalele lungi sunt cele care au tendinţa de a se închide (lat. ē > rom. e, lat. ĕ > rom. ę; ing. a. ē, ō > ing. m. ī, ū; ie. ē, ō > arm. ī, ū; gr. a. ē, ou [o:] > gr. m. i, u etc.; M. Enrietti, La caduta..., p. 91).

48 Trecerea protosl. timp. *ă > protosl. târz. o trebuie datată în secolul al IX-lea, deoarece împrumuturile precedente participă la această evoluţie: gr. Satanâs > sl. sotona, Aquileia > sl. Oglej, Apsarum > sl. Osor, Cattaro > sl. Kotor etc. Acest fapt, prin urmare, nu trebuie pus direct în legătură cu influenţa protoromână, cum lasă să se înţeleagă Bonfante. George Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic. The Historical Phonology of Common Slavic, Heidelberg, 1964, p. 385-390, o situează la jumătatea secolului al IX-lea. Vezi şi Ion Pătruţ, Sl. o şi o, cit., în Idem, Studii..., p. 237-245, V. Georgiev, Vokalnata sistema v razvoja na slavjanskite ezici, Sofia, 1964 şi Idem, Novi teorii i tradicionalni zabludi, „Bălgarski ezik”, XV (1965), p. 4-5.

49 Această vocală, datorită dezechilubrului observat şi de G. Bonfante (v. supra), se dovedeşte a fi foarte instabilă, precum arată perioada ei de existenţă relativ scurtă după închiderii lui *ă la *o (care creează un corespondent velar pentru *e şi lasă eä şi mai izolat în sistem) şi rezultatele foarte variate ale reînchideri ei, care consituie unul dintre indicii clasici de diferenţiere a limbilor slave, nemaiputându-se considera acest fenomen ca «protoslav».

50 G. Bonfante, Influsso..., p. 242. 51 G. Bonfante, Influsso..., p. 241. Vezi şi M. Enrietti, Considerazioni..., p. 13 („la

sillaba aperta ha agito nel modo più deciso nell’area centro-meridionale dello slavo, in prossimità del romeno”). În speţă, Enrietti emite ipoteza că monoftongarea diftongilor în

ROBERTO MERLO

90

mai întins studierii unei trăsături structurale „foarte rare în Europa” care caracteriza deopotrivă protoromâna şi protoslava (mai bine zis, reconstrucţiile acestor două stadii de limbă): „tutte le parole finiscono in vocale”52. Şi această caracteristică ar fi mai veche în protoromână, fiindcă „è anche in italiano”53. Bonfante trece în revistă fenomenele care, după părerea sa, au dus la generalizarea silabei terminate în vocală în protoromână: în primul rând, dispariţia consoanelor latineşti finale de cuvânt (atestată deja în inscripţiile pompeiene din secolul I a.C.), care generează tendinţa de a începe cuvintele cu consoană (pentru a evita hiatul)54.

La rândul său, Enrietti pune la contribuţie aceste sugestii într-o analiză privitoarea la silaba deschisă slavă55. Autorul observă că „deschiderea” silabei (realizată prin procesele citate deja de Bonfante56, pe care Enrietti le reia şi le dezvoltă57) reprezintă „un rivolgimento di così vasta portata […] che, nel modo radicale e sistematico con cui si è realizzato in slavo, non ha corrispondenza in nessun’altra lingua d’Europa. In slavo si sono sommati e la loro somma è risultata decisiva, forze interne al sistema e influssi esterni provenienti dal romeno”58.

3.2.1. Cât priveşte modul în care protoromâna ar fi influenţa protoslava, Enrietti subliniază că trebuie să avem în vedere faptul că tendinţa către deschiderea silabei este diferită de silaba deschisă în sine, ca rezultat al acţiunii acestei tendinţe: „quando slavo e romeno si incontrano nel VI secolo, quest’ultimo ha già aperto le sue sillabe, mentre nello slavo questo non è ancora avvenuto”59. Contactul cu protoromâna ar fi oferit vorbitorilor slavi un model „de structură” care, preluat de către aceştia, ar fi dus la monoftongarea diftongilor descendenţi în -i şi -u60. Aceasta (ca şi în cazul reînchiderii vocalelor) ar fi

-i, -u are loc în mod uniform şi complet în toate limbile slave „probabilmente perché per essa il romeno offriva un modello quasi completo” (M. Enrietti, Considerazioni..., p. 12).

52 G. Bonfante, Influsso..., p. 242. 53 Ibidem, p. 243. 54 Această din urmă tendiţă se realizează prin căi diferite, vezi G. Bonfante, Influsso...,

p. 244-248. 55 M. Enrietti, Considerazioni..., p. 3-40. 56 G. Bonfante, Influsso..., p. 244-246. 57 M. Enrietti, Considerazioni..., p. 8-9. 58 Ibidem, p. 13. 59 Ibibem, p. 9. 60 Autorul mai citează, pe lângă această monoftongare, şi căderea singurelor dar forte

frecvente consoane finale protoslave -s şi -x; dintre toate fenomenele analizate de slavistul italian (naşterea vocalelor nazale *ę, *o, metateza grupurilor *(T)ART, transformarea grupurilor *IRT, semplificarea grupurilor *tl, *dl), numai aceste două sunt complete şi uniforme pe întreg teritoriul slav, deoarece ambele fenomene – şi numai acestea – îşi găsesc o corespondenţă exactă în protopromână, în sensul în care protoromâna nu mai avea nici diftongi, nici consoane finale (M. Enrietti, Considerazioni..., p. 9).


91

„declanşat” alte procese, de monoftongare a altor diftongi (în nazală, în lichidă etc.) şi de simplificare a grupurilor consonantice, dezvoltate şi duse mai departe înăuntrul comunităţii lingvistice slave propriu-zise, ce s-ar fi constituit în sânul acestei comunităţii ca o tendinţă „către sonoritatea crescândă a silabei”, specific protoslavă, care va avea ca rezultat silaba deschisă slavă61. Cronologic, monoftongarea diftongilor in -i şi -u se suprapune cu posibila influenţă a protoromânei62.

3.2.2. Chiar dacă mi-am propus să nu intru prea mult în amănunte în legătură cu această din urmă ipoteză, mi se pare, totuşi, indispensabil o mică remarcă din punctul de vedere al românisticii: „silaba terminată în vocală” a protoromânei63 şi „silaba deschisă” slavă sunt două lucruri foarte diferite. Dacă este adevărat că diftongii latini se „monoftonghează” în evoluţia către stadiul protoromânesc (în afară – în unele cazuri determinate mai degrabă lexical – de lat. au, care, la o epocă foarte îndepărtată, ar fi putut, totuşi, să sufere deja un proces de diereză), este la fel de adevărat că, în paralel, alte evoluţii au dat naştere altor diftongi: lat. nŏvum > protorom. *nou, lat. nōs > protorom. *noi, lat. cantavi > protorom. *căntai, lat. *ĭllaei > protorom. *l’ei etc. Chiar dacă Ion Coteanu observă că asupra pronunţării acestor grupuri vocalice încă pot încăpea îndoieli64, este totuşi destul de probabil ca silaba „deschisă” din protoromână să fi inclus – pe lângă alte elemente – chiar diftongii descendenţi *[aj],*[ej] etc., care ar fi suferit în slavă procesul de monoftongare în urma influenţei protoromâneşti.

3.3. Un alt fenomen care ar trebui pus sub semnul influenţei protoromâneşti, după părerea lui M. Enrietti (ceea ce constituie o contribuţie cu totul personală a slavistului torinez la dezvoltarea ipotezei lui G. Bonfante), ar fi cea de-a II-a palatalizare (deosebit de importantă, deoarece duce la

61 Ibidem, p. 14, unde se arată că la epoca monoftongării diftongilor „la tendenza

verso la sonorità crescente della sillaba non agiva ancora”. 62 Shevelov, A Prehistory..., p. 271- 293 o datează în secolele VI-VII. 63 Autorul susţine părerea potrivit căreia protomâna – ca şi aromâna de azi – avea

toate silabele terminate în vocală, pentru care vezi: Matilda Caragiu Marioţeanu, Din fonologia istoricǎ a aromâneî (silabele deschise), în Omagiu lui Al. Rosetti, Bucureşti, 1965, p. 113-114, Idem, Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală, Bucureşti, 1969 (mai ales p. 50-69; vezi şi recenzia lui Andrei Avram în „Studii şi cercetări lingvistice” [SCL], XXI (1970), 5, p. 601, cât şi riposta autoarei: «Fono-morfologie aromână…» în atenţia criticii, SCL, XXII (1971), 2, p. 203), Idem, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană), Bucureşti, 1975 (p. 100), [Tratatul de] Istoria Limbii Române, II. Româna comună [= TILR II] (redactor responsabil I. Coteanu), Bucureşti, 1969 (p. 202), Emil Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968 (p. 118) şi Marius Sala, Contributions à la phonétique historique du roumain, Paris, 1976 (p. 21 ş.u.). Mai precaut, I. Coteanu, Morfologia..., p. 25-26.

64 I. Coteanu, Morfologia..., p. 26.

ROBERTO MERLO

92

fonologizarea primei palatalizării)65. Având în vedere că palatalizarea (proto)românească (secolele IV-V) precedă în orice caz pe cea slavă (secolul al VII-lea66) şi că prima palatalizare este activă din secolul al V-lea până la sfârşitul secolului al VI-lea, mai acţionând încă în preajma anului 60067, trebuie să observăm o concordanţă cronologică între cele două fenomene: a) palatalizare (proto)românească: secolul al V-lea; b) contacte slavo-româneşti: secolul al VI-lea; c) palatalizare slavă: secolul al VII-lea.

3.3.1. Mecanismul prin care s-ar fi produs această influenţă ar fi următorul: în momentul în care protoslava şi protoromâna „se întâlnesc” în Peninsula Balcanică, amândouă aveau palatalizate deja consoanele velare înaintea vocalelor palatale; în ceea ce priveşte slava, prima palatalizare (secolele IV-V) transformă k, g, x înaintea lui ь, i, e, ě, ę în č, dž, š, dar acestea din urmă nu sunt, la origine, foneme, ci alofone contextuale ale velarelor originale68. În protoromână, dimpotrivă, č, dž sunt foneme69. Comparând paradigmele morfologice (proto)româneşti şi (paleo)slave, observăm că în unele dintre ele există una şi aceeaşi distribuţie a formelor palatalizate şi nepalatalizate70: formele paleosl. (corespunzând celei protosl. târzii) M N PL člověc-i, bodz-i, F D SG roc-ě, nodz-ě, IMP II SG pьc-i şi modz-i provin din mai vechi *člověk-i, *bog-i, *rok-ě, *nog-ě, *pьk-i şi *mog-i – de comparat cu M N SG člověk-ъ, bog-ъ, F N SG rok -a, nog-a, IND II SG pьk-o şi mog-o – prin analogia cu protorom. M N PL porc-i, fag-i, F D SG va(c)c-e, frag-e, IMP II SG coc-e şi merg-e, faţă de M N SG porc-u, fag-u, F N SG va(c)c-a, frag-a, IND II SG coc-u şi merg-u. Slava, neavând palatalele (proto)româneşti cu valoare fonologică, nu putea reproduce prin acestea importanta distincţie morfofonologică pe care o regăsea în

65 M. Enrietti, Die zweite slavische Palatalisierung im Lichte der Sprachinterferenz,

„Ricerche slavistiche”, vol. XXXIX-XL (1992-1993), 1 [Contributi Italiani all’XI Congresso Internazionale degli Slavisti, Bratislava 30 agosto-8 settembre 1993], p. 7-27; M. Enrietti, Palatalizzazioni slave e romanze nella Penisola balcanica, în Atti e Memorie della Società Dalmata di Storia Patria, 1 (vol. XXI – N.S. X), Roma, 1999, p. 13-18.

66 M. Enrietti, Palatalizzazioni..., p. 16; Shevelov, A prehistory..., p. 294-390 (secolele VI-VII).

67 Vezi Mario Doria, Un caso specifico di cronologia relativa: è possibile stabilire una cronologia relativa ‘globale’ tra mutamenti fonetici della stessa natura comuni a più lingue venute in reciproco contatto?, „Incontri Linguistici”, XV (1992), p. 15.

68 Transformarea čě > ča, (d)žě > (d)ža etc., în care mulţi văd procesul care duce la fonologizarea africatelor palatale, este mai târzie, posterioară celei de a II-a palatalizări (M. Enrietti, Die Zweite..., p. 15, Idem, La prima palatalizzazione..., p. 268). De altfel, alternanţele čě ~ ča, (d)žě ~ (d)ža etc. încă sunt în curs în primele texte paleoslave, care reflectă îndeaproape (cel puţin sub unele aspecte fonologice) protoslava târzie.

69 E. Vasiliu, Fonologia..., p. 97. 70 Schemele provin din M. Enrietti, Die Zweite..., p. 18-19 şi Idem, Palatalizzazioni...,

p. 16, cu unele schimbări minore care, ca şi transcrierile fonologice, îmi aparţin.


93

protoromână (mai ales M N SG ~ Pl; F SG N ~ D71); o recreează, atunci, printr-o „reinterpretare” morfofonologică a faptelor româneşti, cu a II-a palatalizare (acelaşi tip de opoziţie în aceleaşi cazuri în ambele limbi): k, g + > c, dz (> z). De la sfârşitul rădăcinilor această palatalizare s-ar fi extins, pe de o parte, în interiorul cuvântului şi, pe de altă, şi la h; în sprijinul ipotezei că palatalizarea lui h ar fi ceva mai târzie decât palatalizarea velarelor propriu-zise vine şi faptul că aceasta nu are un rezultat uniform pe tot întinsul teritoriului lingvistic slav: h > s’/ š.

3.4. În fine, un caz puţin diferit ar fi cel reprezentat de evoluţia grupului protoromânesc *šč > şt şi a celor protoslave *šč, *ždž > št, žd72. La epoca „întâlnirii” protoslavei cu protoromâna (secolul al VI-lea), ambele limbi palatalizaseră deja, independent una de alta, grupurile sk urmate de vocală palatală, protoromâna în urma palatalizării romanice a velarelor (v. şi supra), protoslava în urma primei palatalizări: lat. sc, baltosl. *sk > lat. balc./protorom. *šč, protosl. timp. *šč (în slavă merge în paralel şi dezvoltarea grupului baltosl. *zg > protosl. timp. *ždž). Ambele limbi simplifică ulterior aceste grupuri: lat. balc./protorom. *šč, protosl. timp. *šč (*ždž) > protorom./rom. *şt’73, protosl. târz. *št’ (*žd’).

3.4.1. Pornind de la identitatea evoluţiei şi de la unicitatea românescului şt în domeniul romanic este legitim să ne întrebăm dacă există o relaţie între aceste două fenomene izbitor de asemănătoare. Dat fiind că în acest caz specific o influenţă română asupra slavei apare puţin probabilă, datorită excepţionalităţii evoluţiei româneşti în cadrul limbilor romanice (ceea ce ne îndeamnă să nu o considerăm ca o evoluţie internă „pur” romanică/românească74), după cum bine a sesizat Al. Niculescu (unul dintre puţinii cercetători români care şi-a pus această problemă75), posibilităţile sunt două: a) evoluţiile de genul scīo > ştiu, pĭscem >

71 Pe lângă aceasta, trebuie semnalat că în unele limbi există o identitate formală intre

D Sg şi N Pl, aidoma celei din (proto)română: de pildă, scr. SG N ruka ‘mână’ – D ruke – Pl N ruke.

72 M. Enrietti, L’origine e il diffondersi di št’ < šč e žd’ < ždž in slavo, „Europa Orientalis”, XX (2001), 1, p. 5-15. Vezi şi Idem, Arcaismi e innovazioni moderate in polacco, în Filologia e letteratura nei paesi slavi. Studi in onore di Sante Graciotti, Roma, 1990, p. 819-829.

73 După părerea lui Ilie Bărbulescu, Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi, Bucureşti, 1929, p. 92-93, şt intră în română în secolele IX-X (mai ales secolul al X-lea), pe când I. Popović, Geschichte der serbokroatischen Sprache, Wiesbaden, 1960, p. 23-24 crede că apare încă din perioada latină a românei. Al. Niculescu, fără a propune o datare precisă (ceea ce ar fi, de altfel, aproape imposibil), consideră că „aceste schimbări s-ar fi produs relativ mai târziu în trecerea de la latină la română – dar destul de timpuriu în raport cu invazia slavilor în regiunile carpato-dunărene (secolul al VI-lea)” (Al. Niculescu, Evoluţii..., p. 93).

74 Vezi şi Al. Niculescu, Evoluţii..., p. 93. 75 Autorul se întrebă: „Tratamentele fonetice de tipul scīo, -īre > şti(u), crēscĕre >

ROBERTO MERLO

94

peşte etc. „ar fi putut beneficia de o trecere prin slavă”; b) „transformările slave ar putea fi contemporane evoluţiilor latine”76. Trecerea de la *šč la *şt a putut să aibă loc print-o evoluţie a grupului românesc respectiv (disimilare: *šč [∫t∫] > *şt [∫t]?) sau printr-o „substituire” a lui: „în ambele cazuri, trebuie să presupunem un «filtru» slav”77. Enrietti consideră că „La causa della dissimilazione šč < ske/i in protoromeno è dovuta al fatto che šč si è trovato ad essere coinvolto col trattamento slavo, senza questa circostanza, molto probabilmente anche in romeno šč avrebbe raggiunto l’esito di skj [adică [∫]; n.m. – R.M.], come è avvenuto in italiano”78. Cu toate acestea, pe când alţi autori optează – mai nuanţat79 sau mai hotărât80 – pentru originea slavă a fenomenului, autorul susţine că „Non si può stabilire, credo, se esso sia cominciato in slavo e si sia esteso al romeno o viceversa. Tutto fa supporre che sia sorto in una comunità bilingue slavo-romena. Si può pensare che lo sforzo di comprensione reciproca, oppure l’interferenza tra due sistemi linguistici diversi abbiano portato a semplificare le strutture fonetiche”81.

4. Dacă ipotezele de mai sus s-ar dovedi adevărate, consecinţa înrâuririi protoromânei asupra protoslavei ar fi, precum observa deja G. Bonfante82, o adevărată şi radicală schimbare a înfăţişării acesteia: importanţa ei s-ar putea compara numai cu cea iraniană83, fiind determinantă – aflându-se la originea celor trei tendinţe evolutive principale ale protoslavei aminite mai sus (vezi 2.1.2.)84 – atât pentru constituirea tipului lingvistic slav în ansamblul lui, cât şi pentru conturarea diferitelor arii dialectale slave moderne85.

creşte, descēndĕre > deştinde, pĭscem > peşte etc. ar fi fost posibile fără existenţa - anterioară sau simultană - a unei limbi (intemediare) care, precum slava bulgară, poseda grupurile consonantice /št/ şi /žd/?” (Ibidem, p. 90).

76 Ibidem, p. 91. 77 Ibidem, p. 92. 78 M. Enrietti, L’origine..., p. 9. 79 Niculescu afirmă: „Stadiul actual al constatărilor noastre ne obligă să considerăm că

unele transformări din latină conduc la structuri fonetice identic cu slavă: ceea ce ar putea fi dovadă unei coexistenţe «primare» slavo-române în sistemul limbii române” (Al. Niculescu, Evoluţii..., p. 94).

80 Peter. R. Petrucci, Slavic Features in the History of Romanian, München–Newcastle, LINCOM Europa, 1999, p. 53-57, crede că ar fi vorbă de „an internal process that was affected at the last stage, namely *šč (or */šč/) > */št/, by Slavic” (p. 55).

81 M. Enrietti, L’origine..., p. 9. 82 G. Bonfante, Influsso..., p. 258, n. 42. 83 M. Enrietti, Considerazioni..., p. 40. 84 Pentru monoftongarea diftongilor în -i, -u: M. Enrietti, Considerazioni..., p. 10; pentru

cea de-a doua palatalizare: Idem, Die zweite..., p. 13-14, Idem, Palatalizzazioni..., p. 16-17; pentru reînchiderea vocalelor: Idem, L’apertura..., p. 14-15, 21, Idem, La caduta..., p. 91-94.

85 M. Enrietti, La caduta..., p. 94.


95

4.1. Un rol deosebit în atribuirea originii acestor tendinţe evolutive protoromânei îi revine factorului geolingvistic, studierea căruia – prin aplicarea la slavistică a unei tradiţii lingvistice specific italiene (mai cu seamă torineze, aş spune), aceea bartoliană şi bonfantiană a şcolii „neolingvistice”, adică a „normelor areale” – constitue o contribuţie dintre cele mai interesante aduse la dezbaterea acestei probleme.

4.1.1. În afară de monoftongarea diftongilor în -i şi -u şi de prima palatalizare, care sunt uniforme şi complete pe tot teritoriul slav, nici una dintre cele trei tendinţe sus amintite (vezi 2.1.2.) nu ajunge până la capăt în toate limbile şi dialectele slave. Urmele stadiilor de dezvoltare precedente se păstrează până în ziua de azi în arii „izolate”, „laterale» şi „posterioare” ale spaţiului lingvistic slav86. Este „slava arhaică” sau, mai bine zis, „slava baltoidă”87, deoarece păstrează unele trăsături caracteristice stadiului din limba balto-slavă care se regăsesc în limbile baltice (mai ales lituaniana) până în ziua de azi. Altă trăsătură „baltoidă” care se iveşte ici-colo pe teritoriul lingivistic slav, în arii conservatoare (macedoneană, čakaviană, graiurile din Resia şi din regiunea Psovk-Novgorod etc.; dialectul chirilo-metodian şi cel din Foile din Freising etc.), este păstrarea stadiului de palatalizare *t’, *d’ (cu unele evoluţii specifice) a grupurilor protosl. *tj (şi *kti), *dj88.

Aceste arhaisme – pentru ceea ce interesează aici: vocale nereînchise (vezi 3.1.)89, silabe închise (vezi 3.2.)90, velare neatinse de palatalizarea a II-a (vezi 3.3.)91 şi păstrarea stadiului *t’, *d’ (vezi 3.4.) – se concentrează cu precădere în

86 Pentru o analiză a arhaismelor slave de tip „baltoid” din perspectiva geografiei

lingvistice de şcoală bartoliană, vezi M. Enrietti, La linguistica areale e il protoslavo, în LAQE BIWSAS. Ricordando Ennio S. Burioni, Alessandria, 1998, p. 93-97.

87 M. Enrietti, Lo slavo... (vezi şi supra). 88 Vezi M. Enrietti, L’affiorare... 89 Vocala *ă netrecută la o se păstrează în dialectele slave cu akan’e: unele dialecte

ruseşti, bieloruse, bulgăreşti (din munţii Rodopi), slovene şi serbo-croate (dialectele čakaviene). Vocala *eä netrecută la e se găseşte în bielorusă, în dialectele ruseşti cu jakan’e şi în dialectele bulgăreşti din munţii Rodopi; vocala *eä neînchisă este atestată în poloneză înaintea unei consoane dentale dure şi în bulgara literară (cu extindere diferită în dialecte), sub accent înaintea unei consoane dure; aceasta apare sporadic în sârbo-croată şi în graiurile din parte occidentală a dialectelor ruseşti de nord-vest, unde fostul ě este o vocală deschisă (M. Enrietti, Lo slavo..., p. 63).

90 Silabe închise se păstrează în limbile lehitice şi în unele dialecte macedonene (silabe de tip VNT), în polabă, poloneza arhaică şi în aria bulgaro-macedoneană (silabe de tip (T)ART), în poloneză, sorbă şi în slava orientală (silabe de tip IRT); grupurile *tl, *dl se păstrează în slovena septentrională, cehă, parte din slovacă, poloneză, sorbă, polabă şi în dialectele ruseşti din zona Psovk-Novgorod (M. Enrietti, Lo slavo..., p. 60-62).

91 Consoane velare nepalatalizate (atât simple, cât şi în grupurile kv, gv) se găsesc în

ROBERTO MERLO

96

patru arii92, în distribuţia cărora se poate observa o anumită „progresie” a arhaismelor dinspre sud înspre nord93 şi dinspre sud înspre cele trei Rusii şi de aici înspre zona nord-occidentală (Psovk-Novgorod)94: a. aria slavă occidentală, cu o concentraţie mai ridicată spre nord, în limbile lehitice95; b. aria rusă nord-occidentală, în special către apus; c. aria sloveno-čakavă; d. aria bulgaro-macedoneană.

4.1.1. În privinţa locului în care s-ar fi petrecut interferenţa între sistemele protoromânesc şi protoslav, Bonfante nu este foarte clar: urmărind citatele de rigoare, acesta observa că „il territorio conquistato o incivilito da Roma tocca evidentemente su un largo fronte quello attribuito da Aaruma al protoslavo96, anzi vi penetra dentro”97, şi că, adoptând punctul de vedere al reputatului indoeuropenist G. Devoto (după care Urheimat-ul protoslav ar fi fost „il bacino alto e medio del Nipro, quello superiore del Seret, Prut e Nistro, qualche testata di valle sul versante danubiano dei Carpazii, in corrispondenza delle sorgenti dell’Oder e della Vistola”98), posibilitatea unei influenţe protoromâneşti asupra protoslavei devine şi mai concretă, fiindcă această zonă se află şi mai aproape de patria protoromânilor99.

În acelaşi an, pe baza repartiţiei geografice a arhaismelor de mai sus, pe care le-am putea numi „baltoide”, T. Milewski propunea Panonia ca centru de iradiere a curentelor inovatoare100. Mai recent şi mai precis, constatând că tendinţele de inovare a căror forţă de răspândire n-a atins zonele conservatoare de mai sus par să acţioneze cu cea mai mare putere pornind dintr-o zonă

dialectele din zona Psovk-Novgorod şi (în cazul grupurilor kv, gv) în slava occidentală (poloneză, cehă) (M. Enrietti, Lo slavo..., p. 62).

92 M. Enrietti, Lo slavo..., p. 63. 93 Slovena, la nivel dialectal, are: akan’e şi ě deschis, vocale nazale „impure” păstrate,

tl, dl conservate. Ceha şi slovaca au: kv, gv nepalatalizate de palatalizarea a II-a şi tl, dl conservate. Limbile lehitice au: secvenţele IRT etc. păstrate; kv, gv nepalatalizate de palatalizarea a II-a; tl, dl conservate; ě deschis; vocale nazale „impure” păstrate; grupuri cu lichida nemetatizată.

94 Rusa – la nivel dialectal – şi bielorusa au: akan’e; jakan’e; secvenţele IRT etc. păstrate. Dialectele arhaice din zona Novgorodului au sau au avut: (s)k, (z)g nepalatalizate de prima palatalizare (grupurile s’k’, z’g’); tl, dl conservate; x nepalatalizat de palatalizarea a III-a; ě pronunţat deschis; kv, gv nepalatalizate de palatalizarea a II-a (această din urmă trăsătură se regăseşte, sporadic, şi în ucraineană).

95 În legătură cu latura conservatoare a limbii poloneze, vezi M. Enrietti, Arcaismi... 96 Vezi P. Aaruma, Urslavische Grammatik, I, Heidelberg, 1964, p. 42. 97 G. Bonfante, Influsso..., p. 256. 98 G. Devoto, Origini indoeuropee, Firenze, 1962, p. 353. 99 G. Bonfante, Influsso..., p. 257. 100 T. Milewski, Zasięg terytorialny słowiańskiej przestawki płynnych, „Rocznik

Slawistyczny”, XXVI (1966), p. 10-20. Pentru problema în discuţie vezi şi Bednarczuk, Rozpad....


97

centro-meridională101, M. Enrietti a afirmat că centrul în care aceste inovaţii s-au produs şi din care s-au răspândit în tot restul spaţiului slav este Dacia102, cu o extensie până în Panonia103.

5. Să nu uităm, însă, că teritoriul romanizat pe care se vorbea latină se întindea nu numai la nordul Dunării, ci şi la sudul acesteia: „Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară”104; am arătat că slavii au intrat în contact cu o populaţie romanofonă nu numai în stânga Dunării, ci şi în dreapta ei. Localizarea centrului inovaţiilor slave numai în Dacia şi în Câmpia Panonică, întâmpină, de altfel, şi rezistenţa rezultatelor cercetărilor archeologice: la nord de Dunăre, slavi – provendind din stepele din răsăritul Moldovei de azi, de la marginea râurilor Pripjat’ şi Nistru – par a se fi instalat mai ales în regiunile extracarpatice de la est şi sud (cu precădere în zonele de podişuri şi câmpii împădurite)105, în Moldova, în şesurile şi în zonele deluroase ale Valahiei, precum şi în Oltenia, în Banatul sudic şi în Transilvania sud-orientală106 (acestea din urmă proiectând romanitatea/românitatea carpato-danubiană şi balcanică înspre spaţiile panonice amintite de Milewski şi Enrietti). Numai aici s-a putut înfiripa acea convieţuire care constituie conditio sine qua non pentru instaurarea unei situaţii de biligvism în măsură să justifice ipoteza unei influenţe protoromâneşti aşa de importante asupra protoslavei.

În acelaşi timp, rezistenţa faţă de unele inovaţii discutate mai sus, arătată de anumite arii sud-slave (bulgaro-macedonene), se poate explica altfel (conservare107, interferenţa unui substrat romanic108) decât prin depărtarea,

101 După cum arată, de pildă, distribuţia resturilor de silabe închise (a căror naştere

s-ar datora unei tendinţe născute în urma monoftongării diftongilor în -i şi -u după modelul oferit de protoromă, vezi 3.2.), inovaţia a pornit dintr-o zonă central-meridională, răspândindu-se la o epocă în care slava ocupa deja teritorii foarte ample (deci după secolul al VI-lea), probabil în secolul al VII-lea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vocale nereînchise, velarele nepalatalizate şi stadiul *t’, *d’ conservat.

102 M. Enrietti, Considerazioni..., p. 36. 103 Idem, L’apertura..., p. 14 ş.u. şi Idem, La caduta..., p. 91 ş.u. 104 Al. Rosetti, ILR, p. 75. 105 Gh. Teodor, Slavii..., p. 731. 106 R. Teodorescu, Romans..., p. 52. 107 Vocalele nereînchise din dialectele din Rodopi, s-ar putea datora, de pildă, izolării

acestor dialecte, vorbite într-o zonă de munte (în terminologia neolingvistică, „arie izolată”), asemenea fenomenelor de conservare (de pildă, vocalele nasale) caracteristice zonei sloveno-čakaviene (M. Enrietti, Lo slavo..., p. 66, n. 13, Idem, Considerazioni..., p. 17, n. 23). De fapt, aria sloveno-čakaviană constituie o arie atât „laterală” cât şi „izolată”, pe când cea bulgaro-macedoneană ar reprezenta mai degrabă o arie „izolată” decât una „laterală” (vezi M. Enrietti, La linguistica areale e il protoslavo, în ΛΑΘΕ ΒΙΩΣΑΣ. Ricordando Ennio S. Burioni, a cura di Renato Gendre, Alessandria, Edizioni dell’Orso, 1998, p. 93-97).

108 Grupurilor vocală orală + nazală în loc de vocală orală „pură” din unele graiuri

ROBERTO MERLO

98

oricum relativă109, de centrul nord-dunărean de iradiere a acestora110. Mult mai concludente, pentru demersul de faţă, sunt arhaismele cu o răspândire mai largă în aria slavă nord-orientală111.

5.1. Având în vedere că factorii de natură atât lingvistică (coincidenţa sistemică a anumitor trăsături), cât şi spaţială (coincidenţa aproximativă a centrului inovaţiilor slave cu locul pe care îl ocupa româna în cadrul teritoriului lingvistic slav) şi cronologică (tendinţele evolutive în discuţie acţionează începând cu secolele VI-VII, deci după ce slavii au intrat în contact cu vorbitorii de protoromână) ar situa începutul evoluţiilor radicale care caracterizează cea de-a doua perioadă a protoslavei în teritoriul romanizat atât de la nord, cât şi de la sudul Dunării din secolele IV/V – VII/VIII, putem, într-adevăr, presupune că un rol de primă importanţă în declanşarea acestor evoluţii s-ar putea să-l fi jucat limba populaţiei sedentare care locuia la aceea epocă acolo, la răspântia acelor două „coridoare culturale” care puneau în legătură nordul şi sudul Dunării112, şi cu care slavii au intrat în strânsă legătură: protoromâna.

5.1.1. În baza tuturor acestor date, de natură fie lingvistică, fie istorico-arheologică, o ipoteză de lucru verosimilă este că anumite inovaţii slave, a căror origine poate fi găsită în interferenţa dintre protoromână şi protoslavă, au fost introduse în aceasta din urmă de către vorbitorii de protoromână de la sudul

macedonene ar putea, de fapt, să-şi aibă origine, în ciuda scepticismului lui M. Enrietti (M. Enrietti, Considerazioni..., p. 17, n. 25), într-un fenomen de reinterpretare datorat unui substrat romanic. Vezi Zbigniev Gołąb, The Ethnic Background and the Internal Linguistic Mechanism of the So-Called Balkanization of Macedonian, în „Balkanistika”, X (1997) [= Neka mu e večna slavata. Studies dedicated to the Memory of Zbigniew Gołąb (19 march 1923 – 24 march 1994), ed. by Victor a Friedmann, Mashe Belyavski-Frank, Mark Pisaro and David Testen], p. 13-19, în legătură cu „the linguistic Slavicization of the original Balkan Romance (i.e. Arumanian) population” (p. 15).

109 Vezi şi M. Enrietti, Considerazioni..., p. 17. 110 M. Enrietti, Lo slavo..., p. 66. De fapt, mi se pare că Enrietti, mai ales în primele

lucrări, situează centrul inovaţiilor în Dacia pe urmele maestrului tot în regiunea daco-panonică, mai ales pentru a evita un grad prea ridicat de apropriere geografică, apropiere care, în viziunea autorului, ar fi îngreunat explicarea persistenţelor arhaismelor sud-slave în preajma centrului însuşi al inovaţiilor. Pe de altă parte, autorul însuşi semnalează că este vorba „di un protoromeno che arrivava fino alla Pannonia e si estendeva verso l’Albania, quindi più vasto del romeno storico” (M. Enrietti, L’apertura..., p. 21, n. 31). Dar româna istorică, cuprinzând deci şi dialectele sud-dunărene, este prezentă în toată Peninsula Balcanică, mai ales în partea central-septentrională.

111 De o părere întrucâtva asemănătoare era şi Enrietti în primele lui lucrări (vezi Considerazioni..., p. 17.

112 R. Theodorescu, Au sujet des “corridors culturels” de l’Europe sud-orientale, „Revue des Etudes Sud-Est Européennes”, XXI (1983), 1, p.7-21; 3, p. 229-240, acum în R. Theodorescu, Roumains et balkaniques dans la civilisation sud-est européenne, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 21.


99

Dunării, pe parcurul procesului de asimilare, fenomen subsumabil fericitei formule a lui Al Niculescu latinum in slavico113. Să nu uităm că romanitatea sud-dunăreană a constituit, de la romanizarea Peninsulei Balcanice şi până în tot Evul Mediu, un element esenţial, numeric foarte însemnat114, al aşa-ziselor „coridoare culturale” din Balcani, în cadrul cărora a jucat rolul unui adevărat „filtru cultural”115.

Dealtfel, şi M. Enrietti atribuie interferenţa între protoromână şi protoslavă unor „parlanti bilingui che, parlando slavo, vi hanno portato abitudini articolatorie proprie del protoromeno”116; în legătură cu silaba deschisă, acesta observă că „parlando per brevità del romeno come centro da cui è partita l’innovazione […], si dovrà piuttosto intendere che essa è irradiata da parlanti slavi, bilingui, presso i quali la tendenza ad aprire la sillaba, una volta cominciata si è affermata, per quel che riguarda il meccanismo di attuazione, in modo più impetuoso e radicale che in romeno. Potremmo parlare più propriamente di un centro slavo, posto in prossimità del romeno [s.m. – R.M.] che ha fatto suo il principio della sillaba aperta e ha continuato a trasmetterlo al resto dello slavo”117. În acest sens, acel „centru slav” situat în apropierea protoromânei, pe care îl putem socoti ca focar de răspândire pe teritoriul lingvistic slav a tuturor inovaţiilor de origine protoromânească, s-ar situa la sudul Dunării, unde aceste inovaţi s-ar fi produs şi ar fi fost acceptate în sânul unei comunităţi constituite de un amestec de slavi şi de romanofoni slavizaţi: noile deprinderi articulatorii s-au răspândit ulterior şi la vorbitorii slavi nativi, întrucât reprezentau o pronunţare „mai prestigioasă”.

De la slavii sud-dunăreni, aceste inovaţii s-au răspândit înspre nord (şi de acolo mai departe, tot mai slab); slavi sud-dunărenii vorbeau o limbă mai „prestigioasă” faţă de slavii nord-dunăreni, graţie şi gradului mai mare de dezvolare materială şi socio-politică atins în strânsă legătură cu structurile şi cu lumea imperială bizantină, dar, poate, şi pentru că această limbă constituia un fenomen de convergenţa între slavă şi romanica de la nordul Dunării, şi ea socotită limbă de prestigiu datorită legăturilor pe care populaţia romanofonă le întreţinea cu lumea imperială de dincolo de fluviu. În acest sens, nu trebuie uitat că integrarea, între sfârşitul Antichităţii târzii şi începutul Evului Mediu timpuriu, a unor părţi ale spaţiului românesc în „coridoarele culturale” balcanice118 – a

113 Al. Niculescu, Evoluţii..., p. 94. 114 R. Theodorescu, Au sujet..., p. 21. 115 Ibidem, p. 22. 116 M. Enrietti, L’apertura..., p. 15. 117 Idem, Considerazioni..., p. 10. 118 În cazul nostru îndeosebi cel „oriental”, care cuprindea regiunile Dunării de Jos,

până la Giurgiu, adică stepele Dobrogei şi ale Moldovei meridionale, câmpia Valahiei orientale (cu colţul sud-oriental al Transilvaniei) şi stepele de dincolo de Prut şi de la

ROBERTO MERLO

100

căror existenţă a fost atent şi temeinic dovedită şi cercetată de R. Theodorescu119 – a însemnat o întărire ulterioară, mai cu seamă în perioada etnogenezei românilor şi în secolele imediat următoare, a strânsei legături existente între românii nord-dunăreni şi romanitatea balcanică. Mai mult încă, legăturile între regiunile carpato-danubiene şi cele balcano-danubiene nu priveau doar populaţia romanică, ci – fapt esenţial – şi pe cea slavă: pentru populaţiile alogene, pentru migratorii stabiliţi în Balcani, Dunărea n-a constituit niciodată o graniţă insurmontabilă, după cum trecerea Dunării nu a reprezentat niciodată o limitare drastică a legăturilor cu congenerii aflaţi la nordul fluviului120.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru slavi: inovaţiile din perioada protoslavă încetează a se mai răspândi pe tot întinsul teritoriului lingvistic slav chiar la epoca în care se consideră încheiată asimilarea slavilor nord-dunăreni de către populaţia românească (secolele XII-XIV121). Dacă ipoteza mea este plauzibilă, aceast lucru s-ar putea datora faptului că, începând de la acea epocă, la nordul Dunării nu mai exista „canalul” prin care inovaţiile s-ar fi transmis până atunci, prin stepele nord-dunărene înspre cele nord-pontice, celorlalţi slavi, prin acelaşi drum străbătut de aceştia în coborârea lor înspre Dunăre122.

6. Cât despre principalele obiecţii care se pot formula la adresa acestei ipoteze, ele se limitează de fapt se arate două „lipsuri”: a) lipsa de texte în care să putem urmări dezvoltarea respectivelor fenomene şi, mai ales, b) lipsa lexicului nordul gurilor Dunării, care puneau în legătură Balcanii orientali, Bulgaria maritimă (Bulgaria nord-orientală şi litoralul pontic, până la câmpia râului Marica, Adrianopol şi Costantinopol) şi Ţarigradul însuşi, cu stepele ruseşti şi cu regiunile de la nordul Mării Negre (R. Theodorescu, Au sujet..., p. 14-15).

119 Vezi, mai ales, R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974 şi – pentru perioada avută în vedere aici – Idem, Au sujet...

120 De pildă, înfiinţarea şi dezvoltarea primului stat al bulgarilor, în nord-estul Peninsulei (zona Pliska, Madara, Preslav) nu a avut nimic extraordinar dacă ţinem seama de faptul că aceştia întreţineau legături nu numai în sud, cu Bizanţul, de-a lungul drumului care unea Šumen cu Adrianopolul, prin Jambol şi valea râului Marica, ci şi în nord, prin stepele dobrogene şi basarabene, cu acel Barbaricum nord-pontic în care îşi continuau viaţa nomadă congenerii lor (R. Theodorescu, Au sujet..., p. 34).

121 Vezi I. Pătruţ, Vechimea..., p. 117, n. 76, care menţionează că documentele oficiale maghiare din secolul al XIII-lea nu vorbesc despre slavii din Transilvania. Această datare este valabilă, deci, numai pentru regiunea respectivă, în care, totuşi, datele arheologice ne vorbesc de o prezenţă slavă ab antiquo mai puţin consistentă decât cea extracarpatică. Pentru regiunile externe arcului carpatic, ca dată de asimilare a slavilor, autorul propune, „cel mult”, secolul al XIV-lea.

122 Foarte pătrunzătoare mi s-a părut, în acest sens, o remarcă a d-lui profesor Adrian Poruciuc, care – în cadrul unei discuţii în jurul „latinităţii” românilor, din zilele acestui simpozion – observa că în loc de „noi, romanii” ar fi mai potrivit să se vorbească de „noi, romanizaţii”.


101

latin/protoromânesc în protoslavă, în general, şi în limbile slave de sud, în special, fapt care ar constitui dovada unei interferenţe lingvistice în măsură să justifice ipoteza unei influenţe structurale.

6.1. Amândouă aceste lipsuri nu sunt argumente probante. În primul rând, fără să atribuim lingvisticii istorice atotputernicia ce i-o atribuiau lingviştii începând cu secolul al XIX-lea şi până cel de-al doilea război mondial123, lingvistica păstrează, totuşi, o putere explicativă şi hermeneutică autonomă, ce poate arunca o lumină acolo unde filologia nu poate ajunge. În al doilea rând, aceeaşi lipsă ar trebui să constituie o piedică de netrecut şi în cazul studieri influenţei slave vechi asupra românei, care dimpotrivă este abundent studiată şi comentată în pofida lipsei de texte datând din perioada prespectivă (secolele IX/X – XI/XII).

6.2. Aceasta ne duce la a doua obiecţie. În ciuda lipsei de texte româneşti datând din prima perioadă a relaţilor lingvistice slavo-române, există, totuşi, în limba română un bogat fond de cuvinte slave vechi care ne face să presupunem existenţa unor contacte strânse între cele două limbi care, la rândul lor, ar justifica şi atribuirea unor trăsături specifice limbii române, din domeniile fonologic, morfologic şi sintactic, influenţei slave. Bonfante însuşi atribuia, pentru confirmarea teoriei sale, o însemnătate deosebită „argumentului lexical”124: „[Il vocabolario] per il nostro problema presenta un’importanza fondamentale; perché soltanto le parole ci possono dare la certezza assoluta che il latino (e nel nostro caso, indubbiamente, il latino di Dacia) ha potuto esercitare un’influenza sul protoslavo, e fornirci di conseguenza una solida base sulla quale edificare il resto della nostra teoria”125. Ideea ar fi că lipsa unui fond foarte bogat de cuvinte latine/protoromâneşti în slavă ar constitui dovada că, în Peninsula Balcanică, contactele între slavi şi populaţia romanofonă au fost puţine şi – prin urmare – de natură să nu îngăduie ipoteza unei interferenţe lingvistice majore la nivel de sistem126.

6.2.1. Or, recentele achiziţii ale interlingvisticii sunt în măsură să

123 Pentru o privire critică în acest sens, referitoare la etnogeneza slavilor, vezi Florin

Curta, The making of slavs: history and archaeology of the Lower Danube Region, c. 500-700, Cambridge University Press, 2002 [2001], în special p. 6-35.

124 Pe aceste „urme” lexicale au pus mare preţ, pe lângă unii cercetători sceptici faţă de ipoteza unei influenţe protoromâneşti asupra protoslavei (v. mai departe), şi unii recenzenţi de ai lui Bonfante (ca, de pildă, G. Mihăilă, Le roumaine..., p. 134; vezi şi 3.).

125 G. Bonfante, Influsso..., p. 253. 126 Dintre cele aproximativ 400 de cuvinte latino-romanice din limbile slave de sud

incluse în cea mai recentă şi cuprinzătoare cercetare asupra subiectului de care am cunoştintă (Luciano Rocchi, Latinismi e romanismi antichi nelle lingue slave meridionali, Campanotto Editore, Udine, 1990), numai circa 50 ar putea fi anterioare secolelor X-XI. Autorul deduce că interacţiunea slavo-latină la epoca pătrunderii slavilor în Balcani şi în secolele imediat următoare trebuie să fi fost foarte slabă: „Tali dati linguistici confermano insomma in modo preciso che gli Slavi si insediarono originariamente nei territori di minore latinizzazione, sicché venne a mancare quel continuo e proficuo contatto tra genti diverse che solo porta all’interscambio linguistico” (p. 34).

ROBERTO MERLO

102

dovedească că astfel de presupuneri sunt greşite. În baza studierii a mai multor cazuri concrete de contact între limbi, au fost individuate două tipuri principale de interferenţă lingvistică: language shitf (care se verifică atunci când „trăsăturile străine sunt încoporate unei limbi de către vorbitorii nenativi ai acesteia”127; adică vorbitorii unei limbi trec la o altă limbă şi introduc în ea trăsături proprii limbii lor native) şi borrowing (în cazul „încorporării unor trăsături străine în limba nativă a unui grup de către vorbitorii nativi ai acesteia”128, adică limba care împrumută continuă să existe, dar este schimbată prin adăugarea trăsăturilor incorporate). Aceste două situaţii-tip pornesc deci de la situaţii lingvistice concrete diferite şi ajung la rezultate la fel de diferite: plecând de la constatarea – dovedită faptic – că nu există restricţii nici tipologice, nici de „marcare” (markedness constraints) în schimbările lingvistice induse de contact129, criteriul care ne permite să deosebim situaţiile de language shift de cele de borrowing este următorul: „If language A [în cazul de faţă, protoslava] has incoporated non-native structural features from languages B [în cazul de faţă, protoromâna], but few or no lexical items from language B, then language A incorporated the features from language B by means of language shift”130.

Or, chiar ţinând seama doar de datele istorico-arheologice, am putea susţine că, în cazul de faţă, contactele lingvistice între protoromâni şi protoslavi s-au încadrat în modelul unui language shift în sensul larg al cuvântului, adică populaţia asimilată romanică (la sudul Dunării)/slavă (la nordul Dunării) introduce în limba pe care o învaţă anumite trăsături din limba sa nativă131. Mai mult, o asemenea deducţie îşi găseşte deplina confirmare pe tărâmul lingvisticii, lipsa unui număr mare de împrumuturi latine/protoromâneşti în slavă nefiind altceva decât urmarea firească a acestui tip specific de interferenţă între limbi şi nemaiputând, deci, constitui un argument împotriva ipotezei unei influenţe protoromâneşti asupra protoslavei132. Deci, atât argumentele aduse de G. Bonfante în sprijinul afirmaţiilor sale133, cât şi poziţia formulată de M. Enrietti împotriva „argumentului lexical”134 îşi pierd raţiunea de a fi. Confirmarea sau infirmarea ipotezei unei influenţe

127 Sarah Gray Thomason – Terence Kaufman, Language Contact, Creolization, and

Genetic Linguistics, Berkeley-Los Angels-London, University of California Press, 1988, p. 39. 128 Ibidem, p. 37. 129 Ibidem, p.14: „As far as the strictly linguistic possibilities go, any linguistic feature

can be transferred from any language to any language”. 130 Această formulare, elaborată în marginea teoriei Thomason–Kaufman, îi aparţine

lui P. Petrucci (P. Petrucci, Slavic Features..., p. 25). 131 În aceiaşi termeni – lipsindu-i, totuşi, o asemenea baza teoretică – punea problema

şi M. Enrietti, L’apertura..., p. 15. 132 Pe de altă parte, acestă lipsă – după cum am văzut (vezi şi L. Rocchi, Latinismi...)

– nu este absolută. 133 G. Bonfante, Influsso..., p. 253. 134 M. Enrietti, La caduta..., p. 94.


103

strucurale protoromâneşti asupra protoslavei trebuie, prin urmare, căutate, de acum înainte, pe alt teren decât pe cel al lexicului.

6.2.2. Această nouă perspectivă asupra contactelor lingvistice între slavi şi romanici, pe lângă faptul că aduce în discuţie un punct de vedere – mi se pare – destul de nou în literatura de specialitate, aduce cu sine şi o nouă considerare a mai vechii probleme a influenţei slave vechi (protoslave) asupra limbii române. Din punct de vedere lingvistic, numărul mare de cuvinte slave din română reprezintă rezultatul unei interferenţe relativ târzii (cele mai vechi cuvinte ar fi datate după secolele IX-X, poate şi ceva mai devreme) de tip borrowing; acest tip de contact corespunde foarte bine cu datele istoriei, această influenţă lingvistică urmărind parabola puterii slavo-bulgare la sudul Dunării135. Dar ne putem întreba dacă nu cumva există alte trăsături „intrate” în română prin procesul de language shift, presupus de asimilarea slavilor la nordul Dunării şi care, ca atare, n-ar implica prezenţa obligatorie a nici unui „indiciu” lexical datând dintr-o perioadă mai veche. O asemenea trăsătură – dacă acceptăm ipoteza „originii” ei slave – ar putea fi trecerea/înlocuirea protoromânescului *šč la/cu şt.

7. În concluzie, scopul comunicării mele a fost să aduc în discuţie o problemă de istorie a limbii române, dar şi al slavisticii, practic nesocotită până acum, în termenii unor teorii lingvistice mai noi. Problema, aşa cum am pus-o, ar antrena, totodată, reconsiderarea unor probleme îndelung dezbătute şi a unor părerii mai vechi, de la Th. Capidan până la Emil Petrovici, cu teoria sa asupra „dacoslavei”136. Cele expuse până aici rămân, în mod evident evident (cu atât mai mult cu cât este vorba de o abordare relativ nouă), ipoteze de lucru, supuse – ca oricare altă ipoteză – criticilor, în vederea îmbunătăţirii, nuanţării, îmbogăţirii şi, eventual, corectării lor prin sporul de cunoştinţe pe care îl vor putea aduce alte puncte de vedere, alte păreri avizate şi alt material, de care eu n-am avut cunoştiinţă sau la care n-am avut acces.

Mi se pare, oricum independent de o viitoare confirmare sau infirmare a acestor ipoteze, că cel puţin unele dintre argumentele aduse în discuţie de demersul acestei lucrări, ca şi al lucrărilor care au stat la baza ei, pledează pentru o nouă abordare a cercetărilor în jurul raporturilor timpurii între „slavă” şi „română”.

Il problema dei primi rapporti linguistici tra slavi e romeni:

135 I. Pătruţ, Vechimea..., în Idem, Studi..., consideră că împrumuturile slave din limba

română ar fi rodul convieţuirii românilor nord-dunăreni cu slavii bulgari de pe malul stâng al fluviul, al căror număr ar fi crescut după secolul al IX-lea, ca urmare a decăderii puterii bulgare, care are loc după perioada de înflorire din epoca ţarului Simeon (893-927) şi care culminează cu cucerirea imperiului bulgar de către bizantini (1014-1018).

136 Emil Petrovici, Daco-slava, „Dacoromania”, X (1938-1943), II, p. 233-277. Existenţa dacoslavei a fost acceptată, în măsuri şi înţelesuri diferite, de către G. Reichenkron (vezi, de pildă, G. Reichenkron, Das Ostromanisch, în Völker und Kulturen Südesteuropas, München, 1959, p. 169), I. Popović, P. Skok, Olga Mladenova etc.

ROBERTO MERLO

104

su una possibile influenza del protoromeno sul protoslavo

Questo studio si propone di esaminare, in breve, l’ipotesi – poco tenuta in conto dalla linguistica romena ma espressa a chiare lettere da due linguisti italiani (Giuliano Bonfante e Mario Enrietti) – di un’influenza protoromena nell’evoluzione del protoslavo. Il periodo considerato è quello che va dall’entrata in massa degli slavi nello spazio carpatico danubiano (circa VI secolo) fino alla frammentazione dialettale delle due lingue (circa X secolo). Il VI secolo segna l’inizio di intensi contatti tra gli slavi e popolazione romanizzata di queste regioni, inequivocabilmente testimoniati per via archeologica, che devono aver generato situazioni di bilinguismo tali da poter giustificare tale ipotesi. I fenomeni slavi analizzati sono la richiusura delle vocali, il sorgere delle tendenza verso la sillaba aperta, la seconda palatalizzazione delle velari e l’evoluzione dei protoslavi *t’, *d’.

A sostegno dell’ipotesi di un’interferenza protoromena nel prodursi di queste evoluzioni vengono addotti argomenti di natura archeologica (esistono abbondanti testimonianze materiali di una «simbiosi» slavo-romena nelle regioni nord e sud-danubiane), linguistica (evidenti analogie strutturali, in alcuni casi, tra le due lingue), geoliguistica (la distribuzione areale dei resti di stadi anteriori alle evoluzioni in questione dimostra che esse si sono originate in un’area centromeridionale, quindi in un centro slavo posto in prossimità della posizione occupata all’interno del territorio linguistico slavo dal romeno) e cronologica (il consolidamento del tipo linguistico slavo rispetto allo stadio baltoslavo si deve a tutta una serie di innovazioni che hanno luogo a partire dal VI/VII sec., in epoca quindi immediatamente successiva all’instaurarsi di contatti più intensi tra gli slavi e la popolazione romanza delle regioni medio e basso-danubiane).

Sulla base dei dati presentati, viene infine formulata un’ipotesi di lavoro, che resta aperta a ulteriori conferme, correzioni o emendamenti.

A fronte di quella che doveva essere una situazione di bilinguismo slavo-romeno generalizzato nel corso del VI-VII secolo (ed oltre) nelle regioni danubiane tanto settentrionali quanto meridionali, in epoca successiva osserviamo nelle due zone un’evoluzione radicalmente differente: a nord (zona rurale, in cui tra le due popolazioni dovevano intercorrere differenze meno eclatanti dal punto di vista della civiltà materiale) gli slavi si assimilano alla popolazione locale romanza dal punto di vista tanto etnico quanto linguistico, mentre a sud (dove il contatto diretto con la civiltà e le strutture dell’Impero bizantino induce negli slavi, così come dimostrano gli studi più recenti in materia, allo sviluppo di una coscienza etnica prima inesistente) gli slavi assimilano la forme esterne della cultura bizantina giungendo però – grazie alla coscienza etnica recentemente sviluppata – ad assimilare dal punto di vista etnico-linguistico (anche se non del tutto) la popolazione romanza locale. Nel corso di tale processo di assimilazione, i parlanti di protoromeno sud-danubiani trasportano nello slavo che parlano alcuni tratti specifici della propria lingua madre, che vengono poi accettati anche dai parlanti nativi slavi in virtù del prestigio sociale di cui costoro dovevano godere in quanto rappresentanti del mondo imperiale provinciale. Tramite questi ultimi, tali tratti innovativi dovettero diffondersi anche presso gli slavi nord-danubiani grazie al prestigio degli slavi sud-danubiani, e da qui al resto degli slavi. Di fatto, le innovazioni cessano di diffondersi su tutto il territorio linguistico slavo a settentrione dello spazio carpato-danubiano proprio all’epoca in cui si completa l’assimilazione degli slavi nord-danubiani (XII-XIV sec.).

Si dimostra infine come le principali obiezioni (mancanza di testi appartenenti al


105

periodo in questione; mancanza di lessico latino-romanzo antico nelle lingue slave meridionali, che costituirebbe la prova effettiva dell’esistenza di contatti linguistici stretti tra parlanti di protoromeno e di protoslavo) non abbiano alcun fondamento: la prima perché l’autore – nei limiti della ragione – riconosce alla linguistica un potere esplicativo ed ermeneutico autonomo, la seconda poiché le più recenti ricerche in materia di interlinguistica hanno dimostrato l’esistenza di due diverse macrocategorie di contatto tra lingue: language shift (in cui il trasferimento di tratti in una data lingua è dovuto a parlanti non nativi che parlano questa lingua), il quale a fronte della presenza di influenze non lessicali non prevede necessariamente la presenza di prestiti lessicali, e il borrowing (in cui invece il trasferimento di tratti in una data lingua avviene ad opera di parlanti nativi), il quale prevede invece – ovviamente – una presenza consistente di prestiti lessicali. Sulla base di quanto detto finora, le ipotesi sopra formulate relativamente all’origine dell’influenza protoromena sul protoslavo trovano conferma e sostegno nel campo dell’interlinguistica. In conclusione, l’autore ritiene che le ipotesi proposte all’attenzione degli specialisti possano rappresentare, sebbene certamente bisognose di ulteriori conferme e correzioni e forse proprio per questo, uno stimolo ad affrontare con nuovi mezzi e prospettive una problematica da troppo tempo negletta e spesso preda di complessi e ossessioni nazionali che dovrebbero ormai trovare posto solo negli studi di storia della linguistica.

problema raporturilor lingvistice timpurii între slavi şi

Documents