DPP–pg–1

I.1. Locul dreptului procesual penal in sistemul de drept

§1. Obiectul de reglementare a Dreptului procesual penal

1) Procesul penal

|n vederea apararii intereselor societatii si ale ordinii de drept, a drepturilor si

libertatilor cetatenilor impotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penala

prevede faptele care constituie infractiuni si sanctiunile penale care se pot aplica

celor ce le savirsesc. Aplicarea pedepselor si a altor sanctiuni prevazute de legea

penala constituie sarcina autoritatilor pe care societatea le-a imputernicit in acest

scop, iar activitatea prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a

infractorilor trebuie sa se desfasoare organizat, in conformitate cu anumite reguli,

care sa satisfaca cerintele a doua interese majore:

– interesul societatii – care impune o activitate de natura a realiza descoperirea

rapida a infractiunilor si identificarea imediata a infractorilor, dovedirea

completa si obiectiva a vinovatiei acestora, precum si aplicarea unor

sanctiuni penale legale, care sa constituie mijloace eficiente de combatere si

prevenire a fenomenului infractional;

– interesul individual – care impune ca aceasta activitate sa fie strict

reglementata de lege si sa se desfasoare in conformitate cu aceasta, fiind

interzise abuzurile si nedreptatile, ceea ce implica acordarea de mijloace

eficiente cetatenilor pentru a se apara impotriva unei invinuiri neintemeiate

sau mai grave decit cea reala, precum si instituirea de puternice garantii

pentru deplina realizare a dreptului de aparare.

Activitatea prin care se asigura aplicarea legii penale celor care au savirsit

infractiuni poarta denumirea de proces penal, fiind obiectul de reglementare al

unui ansamblu de norme juridice denumit drept procesual penal.

Denumirea de proces penal deriva pe de o parte, din cuvintul latinesc

processus, care inseamna inaintare, desfasurare, progres, ceea ce in materie

juridica caracterizeaza o activitate desfasurata in timp, prin acte succesive, de la

simplu la complex, avind ca finalitate rezolvarea unui litigiu juridic; astfel, dupa

ce s-a descoperit savirsirea unei infractiuni, se trece la identificarea faptuitorilor,

Titlul I – {I PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

DREPTULUI PROCESUAL PENAL

Cap. I. Obiectul dreptului procesual penal

DPP–pg–2

la cercetarea vinovatiei lor, la trimiterea in judecata si la judecarea lor, la punerea

in executare a hotaririi judecatoresti de condamnare, ceea ce subliniaza o

desfasurare progresiva si coordonata a activitatii judiciare; pe de alta parte, se

foloseste calificativul de penal, care-l deosebeste de alte forme de proces,

definind astfel finalitatea desfasurarii procesului, anume aplicarea de pedepse

(penale) celor vinovati de savirsirea de infractiuni.

Prin proces penal se intelege activitatea reglementata de lege pe care o

desfasoara autoritatea judecatoreasca, cu participarea activa a persoanelor

interesate, ca titulare de drepturi si obligatii, in scopul constatarii la timp si in

mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care

a savirsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii si nici o persoana

nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Deci procesul penal consta

intr-o activitate prin care infractorul este supus raspunderii penale. Aceasta

activitate cuprinde, in principal, activitatea de judecata, desfasurata de instantele

judecatoresti care, potrivit art. 124 din Constitutia României, infaptuiesc justitia;

prin hotarirea instantei de judecata, data in urma unei dezbateri orale si

contradictorii, in sedinta publica, se stabileste vinovatia celor trimisi in judecata

si li se aplica celor vinovati de comiterea de infractiuni pedepsele si alte masuri

prevazute de legea penala. Pentru a se stabili daca este sau nu cazul ca o

persoana invinuita de comiterea unei infractiuni sa fie trimisa in fata instantei

judecatoresti, se desfasoara o activitate premergatoare judecatii, denumita

urmarire penala, prin care Ministerul Public, impreuna cu organele pe care le

supravegheaza, denumite organe de cercetare penala, asigura descoperirea

infractiunilor, identificarea faptuitorilor si, atunci cind s-au strins probele

necesare, trimiterea in judecata a celor vinovati. |n fine, dupa pronuntarea unei

hotariri definitive de condamnare, se desfasoara activitatea de punere in

executare a acesteia, potrivit legii. Asadar, procesul penal cuprinde, ca parti

componente, in ordinea desfasurarii lor: urmarirea penala, judecata si punerea in

executare a hotaririi definitive de condamnare.

Procesul penal constituie o activitate reglementata de lege; urmarirea si

judecarea infractorilor, precum si punerea in executare a pedepselor prevazute de

lege nu se pot desfasura de oricine si oricum, ci numai de anumite autoritati

publice imputernicite de lege, care trebuie sa desfasoare activitatea in conditiile

si formele prevazute de lege. |n acest mod, legea instituie autoritati publice

specializate in combaterea fenomenului infractional, iar mijloacele pe care le

DPP–pg–3

prevede sint selectionate dintre acelea care, in practica de zi cu zi, si-au dovedit

atit eficienta in descoperirea oricarei infractiuni si sanctionarea oricarui infractor,

dar care prezinta si garantia unei depline realizari a dreptului la aparare, de

respectare a celorlalte drepturi fundamentale ale omului. Statul de drept implica

in cel mai inalt grad legalitatea in activitatea de combatere a infractiunilor. De

aceea, statul de drept impune nu numai reglementarea prin norme clare si ferme a

procesului penal, in vederea apararii atit a intereselor societatii in intregul ei, cit

si a intereselor fiecarui cetatean in parte, dar si asigurarea respectarii in practica a

acestor norme, astfel incit sanctiunile penale sa nu fie aplicate decit celor care

s-au facut vinovati de incalcarea legii penale.

Activitatea constituind procesul penal se efectueaza de o anumita autoritate

publica, pe care Constitutia României o denumeste “autoritatea judecatoreasca”.

Din autoritatea judecatoreasca fac parte in primul rind instantele judecatoresti,

reprezentate de Curtea Suprema de Justitie, curtile de apel, tribunalele si

judecatoriile, precum si instantele militare. Instantele judecatoresti sint compuse

din judecatori. |n al doilea rind, face parte Ministerul Public, autoritatea care

reprezinta interesele generale ale societatii si ale ordinii de drept; Ministerul

Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete pe linga

fiecare instanta judecatoreasca si sint ajutati de organele de cercetare penala.

La procesul penal participa si persoanele care au legatura cu savirsirea unei

infractiuni. Unele dintre aceste persoane – fizice sau juridice – se numesc parti.

Sint parti in procesul penal:

– inculpatul – persoana care este adusa in fata autoritatii judecatoresti pentru a

raspunde penal de infractiunea savirsita si civil de pagubele pe care le-a

produs prin acea infractiune;

– partea vatamata – victima a infractiunii, care actioneaza in vederea

sanctionarii penale a inculpatului;

– partea civila – persoana prejudiciata prin infractiune, care pretinde repararea

pagubei ce i s-a produs de catre inculpat;

– partea responsabila civilmente – chemata sa raspunda fata de partea civila,

impreuna cu inculpatul, pentru paguba ce i s-a produs acesteia.

Partile intervin in fata autoritatilor judecatoresti in vederea sustinerii sau

apararii intereselor proprii, exercitindu-si in acest scop drepturile acordate de

lege si indeplinindu-si obligatiile pe care aceeasi lege le prevede.

DPP–pg–4

|n afara de parti, la activitatea judiciara mai participa aparatorii si

reprezentantii, care, desi persoane distincte de parti, exercita drepturile si

indeplinesc obligatiile procesuale in numele sau interesul partilor.

|n activitatea pe care o desfasoara, instantele judecatoresti, Ministerul Public

si organele de cercetare penala stabilesac raporturi juridice intre ele; raporturi

juridice se stabilesc intre aceste autoritati si partile din proces, intre parti si

aparatori. Aceste raporturi – denumite raporturi procesual penale – avind ca

finalitate tragerea la raspundere penala a infractorilor, au caracter juridic,

deoarece se stabilesc in temeiul normelor de drept care le reglementeaza. Ca

urmare, autoritatile judiciare, partile, aparatorii devin subiecte ale unor raporturi

juridice, cu caracter procesual penal, avind drepturi si obligatii procesuale.

Includerea in conceptul de proces penal a raporturilor juridice procesual penale,

in care partile (printre care si cel care este tras la raspundere penala) sint titulare

de drepturi si obligatii, scoate in relief o conceptie umanista si democratica cu

privire la procesul penal, potrivit careia justitia trebuie infaptuita cu asigurarea

celor mai largi posibilitati de aparare pentru persoanele implicate.

Activitatea autoritatilor judiciare penale, cu participarea partilor, se

desfasoara in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor care

constituie infractiuni, in vederea tragerii la raspundere numai a celor vinovati de

savirsirea lor si numai in limitele prevazute de lege; se exprima, asadar, cerinta

de a se actiona imediat si de urgenta pentru descoperirea infractiunilor,

identificarea infractorilor si apoi sanctionarea lor, dindu-se astfel eficienta

necesara combaterii si prevenirii infractiunilor; totodata, se cere si cunoasterea

exacta si completa a faptelor, spre a se evita orice condamnare contrara legii si

adevarului. Aceste cerinte trebuie sa satisfaca atit interesul general al societatii –

ca orice infractiune sa fie descoperita si orice infractor pedepsit – cit si interesul

individual, care impune ca nici un nevinovat sa nu fie tras la raspundere penala,

iar cel vinovat sa raspunda numai in masura vinovatiei sale.

Prin realizarea scopului de mai sus se asigura si indeplinirea unui scop

educativ, cu efect preventiv, prin dezvoltarea constiintei cetatenilor in spiritul

respectarii ordinii constitutionale si a ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor

omului, ceea ce creaza climatul necesar pentru prevenirea savirsirii de noi

infractiuni. Cu cit in constiinta cetatenilor se formeaza convingerea ca justitia

penala nu va lasa nici un infractor nepedepsit, cu atit se sadeste mai adinc ideea

necesitatii repsectarii legilor tarii, in special a legii penale.

DPP–pg–5

2) Procesul penal si alte forme de proces

Exista si alte forme de proces, care asigura solutionarea litigiilor dintre

persoanele fizice intre ele, dintre persoanele fizice si juridice, dintre persoanele

juridice intre ele, ori prin care se aplica unele masuri administrative sau

disciplinare; astfel de procese capata denumirea litigiului pe care il solutioneaza:

proces civil, administrativ, disciplinar. Datorita trasaturilor caracteristice ale

activitatii de rezolvare a unui litigiu juridic, toate formele de proces, inclusiv

procesul penal, au citeva elemente comune: desfasurarea unei activitati de un

organ de jurisdictie, cu privire la un conflict de drept, nascut din nerespectarea

unei dispozitii legale, activitate finalizata printr-o hotarire supusa unei cai de atac

la un organ superior si care, dupa ce a ramas definitiva, este pusa in executare. |n

cazul procesului penal si civil, organul jurisdictional este, de regula, o instanta

judecatoreasca; in cazul procesului administrativ si disciplinar, organul care

solutioneaza litigiul poate fi si un organ administrativ sau disciplinar.

Natura diferita a litigiilor determina trasaturi specifice pentru fiecare fel de

proces, fie in legatura cu organele in fata carora se desfasoara, fie in ceea ce

priveste structura procesului, principiile acestuia, persoanele implicate,

mijloacele de proba folosite, solutiile ce se pot pronunta, caile de atac.

Trasaturile specifice impun ca fiecare forma de proces sa aiba autonomia sa,

diferentiindu-se de celelalte forme de proces.

Procesul penal, avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanei

care a savirsit o infractiune, presupune o confruntare intre societate si infractor,

in care societatea, prin Ministerul Public si instantele judecatoresti, actioneaza

pentru pedepsirea acestuia, iar infractorul incearca sa ramina nedescoperit sau

sa-si ascunda vinovatia. De aceea, societatea trebuie sa foloseasca constringerea

de stat si sa depuna eforturi sustinute pentru ca, in final, sa se asigure punerea in

executare a pedepsei aplicate celui a carui vinovatie a fost dovedita. Ca urmare,

pe linga interventia instantelor judecatoresti, comuna si altor forme de proces,

numai procesul penal cunoaste interventia organelor de urmarire penala –

procuror si organe de cercetare penala – activitate care, sub denumirea de

urmarire penala, este parte componenta a procesului penal. Pentru ca orice

infractiune sa fie descoperita si orice infractor identificat, legea impune ca

organele de urmarire penala si instantele judecatoresti penale sa-si desfasoare, de

regula, activitatea din proprie initiativa (din oficiu), nelasind activitatea de

aplicare a legii penale numai la initiativa persoanelor vatamate prin infractiune.

DPP–pg–6

Procesul penal cunoaste o reglementare a probelor adaptata conditiilor specifice

in care se savirseste o infractiune, de multe ori fara prezenta martorilor sau fara

acte preconstituite, care, asigurind evitarea erorilor, creaza totusi facilitati in

stabilirea corecta si completa a faptelor. Procesul penal se finalizeaza printr-o

hotarire de condamnare a inculpatului la o pedeapsa sau alta masura penala (daca

se constata raspunderea sa penala) ori prin achitare (in caz contrar). Fiind

posibila aplicarea de pedepse privative de libertate, in cursul procesului penal se

pot lua, cu caracter temporar, masuri preventive sau masuri de siguranta,

privative de libertate sau alte drepturi, necesare pentru a impiedica pe inculpat sa

se sustraga de la urmarire, judecata sau executarea pedepselor; aceste masuri

preventive si de siguranta sint caracteristice numai procesului penal.

Procesul civil se deosebeste de procesul penal prin obiectul sau, care consta

in judecarea si solutionarea litigiilor privind drepturile civile, de familie, de

munca, precum si in executarea hotaririlor judecatoresti civile. Obiectul

procesului civil, in sensul larg al cuvintului, se refera la litigii patrimoniale sau

nepatrimoniale intre cetateni, intre cetateni si persoanele juridice sau autoritatile

publice (contenciosul administrativ), intre persoanele juridice intre ele.

Caracteristic pentru procesul civil este principiul egalitatii dintre partile in

conflict – reclamant si pirit – care da un anumit specific structurii procesului

(numai judecata si executarea hotaririi); de asemenea, restringerea mijloacelor de

proba, obiect al probatiunii fiind raporturile juridice; specifice sint si solutiile ce

se pot pronunta. Procesul civil este dominat de dreptul de dispozitie al partilor,

potrivit caruia instanta de judecata actioneaza numai daca este sesizata de

reclamant printr-o cerere in justitie, al carui obiect nu poate fi depasit de instanta,

iar procesul inceteaza la vointa partilor, atit prin renuntarea la judecata, cit si prin

renuntarea la executarea hotaririi.

Procesul administrativ are ca obiect judecarea si solutionarea cazurilor de

incalcare a legii administrative si financiare, avind loc in fata autoritatilor

administratiei publice cu atributii jurisdictionale (Curtea de Conturi, comisiile

care judeca contestatiile in materia pensiilor si in alte materii). Activitatea de

jurisdictie a acestor organe se diferentiaza de activitatea de judecata desfasurata

de instantele judecatoresti, apropiindu-se mai mult de o dezbatere administrativa

a litigiului, fara insa a fi inlaturat caracterul de proces, finalizat printr-o hotarire,

ce urmeaza a fi executata. Unele litigii cu caracter administrativ (cum sint

actiunile pentru anularea unor acte administrative ilegale, aplicarea unor

DPP–pg–7

sanctiuni contraventionale) se judeca si se solutioneaza dupa regulile unui proces

civil.

Procesul disciplinar intervine in cazul in care, in urma unor abateri

disciplinare, se desfasoara activitatea organelor de jurisdictie disciplinara, pentru

aplicarea unei sanctiuni disciplinare celui vinovat de comiterea abaterii.

Aplicarea sanctiunii disciplinare ia forma de proces atunci cind, prin lege, sint

instituite comisii de disciplina, a caror activitate de judecata se desfasoara dupa o

procedura proprie (cazul comisiilor disciplinare ale magistratilor, avocatilor,

cadrelor didactice etc.). Procesul disciplinar se apropie de procesul penal prin

aplicarea principiului interventiei din oficiu a organelor disciplinare si

desfasurarea unei proceduri prealabila judecatii, dar judecata urmeaza, ca regula,

normele procesului civil.

Desi fiecare forma de proces isi are caracteristicile sale, se pot intilni si

interferente intre aceste caracterisitici. Astfel, procedura plingerii prealabile din

procesul penal implica un drept de dispozitie al partii vatamate asupra inceperii

si desfasurarii procesului, care este caracteristic procesului civil; in procesul civil

sint cazuri in care actiunea este introdusa de partea lezata, interventia directa a

societatii fiind caracterisitica procesului penal.

|nsemnatatea luptei impotriva infractiunilor, ca cele mai grave incalcari ale

legii, precum si dreptul autoritatilor judiciare penale de a interveni din proprie

initiativa in vederea tragerii la raspundere penala a infractorilor, creaza

procesului penal o pozitie prioritara fata de celelalte forme de proces. Astfel,

procesul penal poate prelua spre solutionare si litigiul civil intervenit intre

persoana vatamata si inculpat, prin care se asigura repararea pagubei produse

prin infractiune; uneori, desfasurarea procesului civil este suspendata cit timp are

loc inca procesul penal cu privire la aceeasi fapta si faptuitor; hotarirea definitiva

data in procesul penal devine obligatorie pentru organul jurisdictional care

urmeaza sa se pronunte in procesul civil, administrativ sau disciplinar asupra

aceleiasi fapte si persoane.

Fiecare forma de proces este reglementata de norme legale proprii, care-i

determina particularitatea si-i confera autonomie. Normele care reglementeaza

cele mai importante forme de proces – cel penal si cel civil – se constituie in

ramuri distincte de drept, in drept procesual penal si drept procesual civil;

normele care reglementeaza procesul administrativ si disciplinar, fiind intr-un

numar mai restrins, formeaza, impreuna cu normele care reglementeaza

DPP–pg–8

activitatea autoritatilor administratiei publice, dreptul administrativ si dreptul

financiar, iar cele care reglementeaza procesul disciplinar fac parte din dreptul

muncii.

Datorita legaturilor care exista intre diferitele forme de proces, legea prevede

si posibilitatea ca unele norme care reglementeaza un anumit proces sa se aplice

in desfasurarea altui proces; astfel, normele din dreptul procesual civil se pot

aplica in procesul penal cind se judeca o chestiune prealabila de natura civila

(art. 44 al. 2), precum si in procesul administrativ si disciplinar, daca nu exista o

reglementare potrivnica (art. 721 Cod procedura civila).

3) Tipurile istorice de proces penal

|n dezvoltarea sa istorica, procesul penal a cunoscut – din punct de vedere al

structurii si al principiilor sale de baza – trei tipuri distincte: acuzatorial,

inchizitorial si mixt.

A. Procesul penal acuzatorial

Procesul penal acuzatorial isi trage denumirea de la modul cum era sesizata

instanta de judecata, fiind necesar un acuzator care sa aduca o acuzatie unei

persoane. Acuzarea era adusa de victima infractiunii, dupa ideea straveche ca

victima si familia ei trebuiau sa se razbune impotriva celui care le-a cauzat un

rau. Fara acuzatia adusa de acuzator nu putea exista un proces. Dreptul de a

acuza a trecut apoi si la alte persoane, denumite acuzatori populari.

|n stadiul incipient in care se afla organizatia statala, la inceput nu erau

judecatori de profesie, judecata avind loc in fata unui tribunal compus din

cetateni. Judecata in procesul acuzatorial se caracterizeaza prin dezbaterea

publica, orala si contradictoriala a litigiului in fata organului de judecata, in

care acuzatorul trebuia sa-si dovedeasca acuzatia pe care o aducea, iar acuzatul

sa-si dovedeasca nevinovatia. |n dovedirea acuzatiei sau apararii se foloseau ca

probe recunoasterea publica din partea acuzatului, relatarile martorilor, luarea pe

garantie sub juramint de catre persoanele care-l cunosteau pe acuzat, judecatorii

avind o libertate deplina in a da sau nu crezare probelor ce li se infatisau.

Judecatorii interveneau in dezbaterea dintre acuzator si acuzat numai pentru a

pastra regulile judecatii, neavind dreptul sa actioneze in vederea cunoasterii altor

imprejurari decit cele aratate de partile din proces.

Ulterior, in prima perioada a feudalismului, procesul penal acuzatorial a

cunoscut un pronuntat caracter religios, folosindu-se asa-numitele “semne ale lui

Dumnezeu”:

DPP–pg–9

– duelul judiciar dintre acuzator si acuzat sau reprezentantii lor, in care cine

invingea in lupta avea si dreptatea de partea sa, ca semn al vointei divine;

– ordaliile – incercarea cu apa fiarta, fier inrosit etc. – implineau vointa lui

Dumnezeu ca cel ce avea dreptate sa poata trece peste incercarile la care era

supus.

Procesul penal acuzatorial s-a aplicat, cu unele trasaturi specifice, la greci,

romani, unele popoare barbare, iar in timpul farimitarii feudale in fata justitiei

senioriale. Din Evul Mediu si pina astazi procesul penal acuzatorial este

caracteristic dreptului anglo-saxon, de unde s-a extins si la statele care au preluat

acest drept. |n linii mari, acest tip de proces penal a fost cunoscut in perioada

feudala si in tarile rom#ne.

Procesul penal acuzatorial este caracteristic statelor in care s-a dezvoltat

democratia prin participarea cetatenilor la treburile publice si prin acordarea de

largi drepturi individuale (bineinteles, in conditiile privilegiate de care se

bucurau unele clase sociale). Acest tip de proces a prezentat avantajul pentru

acuzat de a se bucura de garantii pentru dreptul sau la aparare, cu toata cruzimea

unora dintre mijloacele folosite (duel judiciar, ordalii), dar a prezentat si

dezavanatajul de a nu fi eficient in combaterea infractiunilor, caci in lipsa

persoanei vatamate faptuitorul nu putea fi adus in fata instantei de judecata, iar in

lipsa unei cercetari preliminare din partea unor persoane specializate era dificila

identificarea faptuitorilor.

B. Procesul penal inchizitorial

Centralizarea puterii in miinile monarhului absolut, in a doua parte a Evului

Mediu, a atras formarea unui stat autoritar, in care predominau interesele puterii

fata de interesele individuale. |n noua conceptie infractiunile aduceau atingere nu

numai victimei, ci si statului, ratiune pentru care acestuia trebuia sa-i revina

sarcina de a organiza activitatea de represiune penala, pedeapsa simbolizind

reactia publica impotriva celor care au comis fapte penale. Reprimarea

infractiunilor numai la plingerea victimei fiind insuficienta, a devenit necesara o

oficializare a actiunii de pedepseire a infractiunilor si asezarea procesului penal

pe noi principii, corespunzatoare caracterului autoritar al statului feudal

centralizat. Acest proces penal a fost denumit inchizitorial, dupa procedura de

investigatie (per inquisitionem) desfasurata de persoana insarcinata oficial cu

descoperirea si cercetarea infractiunilor.

DPP–pg–10

Spre deosebire de procesul acuzatorial, sesizarea organului de judecata a fost

incredintata unui magistrat, denumit mai intii “procurorul regelui”, iar apoi

primind denumirea de Minister Public, ca reprezentant al puterii centrale; pentru

a putea acoperi toate cazurile de represiune penala, judecatorul se putea sesiza si

din proprie initiativa cu judecarea oricarei infractiuni. Instanta de judecata era

formata numai din judecatori de profesie, care au capatat dreptul de a interveni in

desfasurarea procesului, pentru cunoasterea faptelor, independent de pozitia si

activitatea partilor. Judecata se desfasura in secret, in scris si necontradictoriu,

principii deosebite de cele ale procesului acuzatorial, dreptul la aparare fiind

restrins. Pentru dovedirea nevinovatiei s-a instituit un sistem de probe legale, a

caror valoare era prestabilita de lege, judecatorul neavind voie sa evalueze

probele pe baza convingerii sale, ci numai in raport cu valoarea prevazuta de

lege. Proba probationum (regina probelor) era marturisirea acuzatului, care se

putea obtine si prin tortura, chiar si in cadrul judecatii (chestiunea prealabila).

Folosirea torturii isi avea o baza religioasa, in sensul ca divinitatea ajuta pe

nevinovati sa suporte chinurile la care erau supusi.

Procesul penal inchizitorial isi are radacinile in dreptul procesual canonic,

desfasurat in fata organelor de jurisdictie ecleziastice, cristalizindu-si principiile

in Ordonanta franceza din 1670. Daca procesul penal inchizitorial asigura mai

bine reprimarea infractiunilor, Ministerul Public si judecatorii avind obligatia de

a actiona din proprie initiativa in acest scop, dreptul la aparare al inculpatului era

mai slab asigurat, atit prin restringerea drepturilor acestuia, dar si prin caracterul

scris si necontradictoriu al procesului. Desi astazi este privit – in ceea ce priveste

judecata – ca un proces care a incalcat elementare drepturi ale omului, prin

sistemul probelor legale pe care le-a introdus, procesul penal inchizitorial a

constituit totusi un progres fata de duelul judiciar si ordalii, fiind o frina in calea

arbitrariului, judecatorii avind obligatia sa solutioneze cauza pe baza de probe,

iar hotarirea lor fiind supusa apelului la alti judecatori.

C. Procesul penal mixt

Procesul penal mixt a constituit o reactie impotriva exceselor si inechitatilor

procesului penal inchizitorial, condamnate de ideile noi ale sec. XVIII,

premergatoare revolutiei burgheze din Franta. Acest tip de proces s-a format prin

imbinarea unor trasaturi ale procesului inchizitorial, mentinute in faza prealabila

judecatii, si trasaturile procesului penal acuzatorial, consacrate in faza de

judecata. Sesizarea organului de judecata este incredintata, in principal, unui

DPP–pg–11

organ specializat, Ministerul Public, prin procurorii constituiti in parchete, cu

posibilitatea ca, intr-un numar de cauze, instanta de judecata sa fie sesizata direct

de persoana vatamata. Pentru a descoperi infractiunile si a identifica pe

infractori, pentru a stringe probele din care sa se poata trage concluzia daca este

sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata, desfasoara o activitate de

informare si de instructie prealabila, care urmeaza regulile procesului

inchizitorial, procedura fiind, in general, secreta, scrisa si necontradictorie;

tortura a fost oficial abolita. |n faza de judecata, instanta – compusa din

judecatori de profesie si, in unele cazuri, si din cetateni (jurati) – dezbate cauza

in prezenta Ministerului Public, a partilor si a aparatorilor lor, in sedinta publica,

orala si contradictorie, cu asigurarea dreptului la aparare. |n acest mod erau

adoptate, in faza de judecata, elementele pozitive ale procesului penal

acuzatorial. |n locul probelor legale a fost adoptat regimul probelor libere,

evaluarea lor facindu-se pe baza convingerii intime a judecatorilor. Exista si

elemente de intrepatrundere, unele elemente acuzatoriale patrunzind in faza

preliminara (de exemplu existenta unei anumite contradictorialitati prin prezenta

aparatorului la unele acte de instructie prealabila), dupa cum unele elemente

inchizitoriale se pot manifesta in faza de judecata (sedinta de judecata secreta).

Introdus mai intii in Franta, prin codul de instructie criminala din 1808,

procesul penal mixt s-a extins apoi la cea mai mare parte a legislatiei moderne,

fiind adoptat si de Codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936.

|ntre cele doua razboaie mondiale, in evolutia procesului penal mixt s-au

manifestat doua variante:

– procesul penal din tarile cu democratie liberala – in care au fost aparate cu

fermitate interesele individuale in raport cu cele ale statului, dezvoltindu-se

garantii procesuale importante pentru asigurarea respectarii neabatute a

drepturilor fundamentale ale omului1;

– procesul penal in tarile cu regim autoritar:

– in Germania hitlerista s-a instituit un regim de teroare judiciara impotriva

oponentilor regimului, in care un rol predominant l-a judecat politia

secreta si magistratii incadrati in partidul national-socialist, supusi

dispozitiilor date de conducerea acestuia; cind s-a socotit necesar, s-a

1 libertatea individual`, inviolabilitatea domiciliului [i a coresponden]ei, prezum]ia de nevinov`]ie, dreptul la ap`rare

DPP–pg–12

renuntat si la procesele politice, trecindu-se la rafuiala directa, prin

exterminari individuale si in masa, in cadrul lagarelor de detinuti politici;

– in U.R.S.S. – abandonindu-se principiul separarii puterilor in stat si

supunindu-se intreaga activitate de stat (inclusiv justitia) puterii unice a

sovietelor, sub conducerea politica a partidului comunist – s-a instaurat

un proces penal autoritar, indreptat mai intii impotriva fostilor mosieri si

capitalisti, apoi impotriva oricarui oponent al regimului comunist;

ancheta penala a fost incredintata organelor de militie, securitate si

procuratura (organe de represiune ale statului autoritar comunist);

completele de judecata s-au format cu asesori populari, avind majoritatea

in luarea hotaririlor; s-a desfiintat apelul, s-au restrins garantiile in ce

priveste libertatea individuala, inviolabilitatea domiciliului si

corespondentei, dreptul la aparare;

– dupa 1945, sub influenta politica a U.R.S.S. asupra tarilor socialiste din

centrul si estul Europei, caracteristicile procesului penal sovietic au fost

introduse si in legislatia acestor tari, formindu-se un bloc al statelor cu

proces penal mixt, dar de conceptie si de practica autoritara.

|n perioada interbelica si in prezent a continuat sa functioneze in Anglia, SUA

si tarile aflate sub influenta legislatiei engleze un procesul penal acuzatorial.

4) Procesul penal modern si cerintele drepturilor omului

recunoscute pe plan international

Dupa al doilea razboi mondial s-a produs o miscare umanista pe plan

international, mai intii teoretica si apoi transpusa in acorduri internationale,

pentru asigurarea unei mai mari protectii a omului impotriva abuzurilor posibile

ale autoritatilor judiciare.

Pe plan teoretic, in cadrul unor congrese, conferinte, colocvii initiate de

asociatii stiintifice internationale din domeniul stiintelor penale (Asociatia

Internationala de Drept Penal, Societatea Internationala de Aparare Sociala,

Societatea Internationala de Criminologie) s-au examinat si teme legate de modul

de organizare si functionare a procesului penal, in spiritul unei mai intense

ocrotiri a drepturilor fundamentale ale omului, in special in cursul urmaririi

penale2.

2 |n raport de aceste direc]ii de dezvoltare a legisla]iei procesual penale, unii autori sus]in c` ar exista cel pu]in teoretic [i un al patrulea tip de proces: cel de ap`rare social`.

DPP–pg–13

Conceptia liberala privind reglementarea procesului penal, preconizind

institutii si reglementari care sa garanteze in mai mare masura drepturile

fundamentale ale cetatenilor, in contactul lor cu autoritatile judiciare penale, in

special in acele legislatii cu caracter autoritar, s-a manifestat si in cadrul unor

acorduri internationale in cadrul sau in afara ONU. La 10 noiembrie 1948,

Adunarea Generala a ONU a adoptat Declaratia Universala a Drepturilor

Omului, in care au fost inscrise ca drepturi fundamentale inviolabilitatea

persoanei, a domiciliului si a corespondentei, prezumtia de nevinovatie,

garantarea dreptului la aparare, principiile publicitatii, contradictorialitatii si

oralitatii sedintei de judecata. Statele care au ratificat declaratia s-au obligat sa

dezvolte respectul pentru aceste drepturi si sa treaca la aplicarea lor universala si

efectiva. La 4 noiembrie 1950 a fost semnata la Roma Conventia Europeana de

aparare a Drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prin care statele

occidentale au adoptat dispozitii si in domeniul procedurii penale, sub forma

unor garantii privind arestarea si detinerea preventiva, prezumtia de nevinovatie,

desfasurarea echitabila a judecatii si asigurarea dreptului la aparare. |n acest spirit

a fost elaborat Codul de procedura penala francez din 1958 si, mai ales, au fost

adoptate modificarile acestui Cod prin legile din 1970 si 1975, cind s-a introdus

masura controlului judiciar, care reduce in mod simtitor sfera de aplicare a

detinerii preventive. Dispozitiile liberale ale Conventiei de la Roma din 1950 se

impun, in baza unei prevederi constitutionale, instantelor judecatoresti franceze,

chiar daca nu-si au corespondent in legislatia franceza.

Adunarea Generala ONU a adoptat la 16 decembrie 1966 Pactul

International cu privire la drepturile civile si politice, in care un loc insemnat il

ocupa dispozitiile privind ocrotirea drepturilor fundamentale ale omului in

derularea procesului penal. Acest Pact, intrat in vigoare prin ratificarea sa de cele

mai multe membre ONU, printre care si România (1974), reflecta conceptia

liberala cu privire la procesul penal, fie sub forma procesului acuzatorial (anglo-

saxon), fie a procesului mixt (tarile occidentale), accentul fiind pus pe garantiile

impotriva arbitrariului autoritatilor judiciare, pe respectarea drepturilor

fundamentale ale cetatenilor, a dreptului la aparare. Ca urmare a acestui act cu

caracter international, s-au produs modificari in legislatia procesual penala a

multor state, spre a se adapta conceptiei liberale dominante pe plan mondial.

Carta de la Paris pentru o noua Europa, semnata si de România, confirma inca

o data caracterul universal al conceptiei liberale despre procesul penal si pune

DPP–pg–14

baza perfectionarii reglementarilor in domeniul represiunii penale, pe plan

international, in spiritul documentelor internationale amintite.

O contributie la extinderea conceptiei liberale in reglementarea procesului

penal din tarile cu orientare autoritarista il are si Comitetul Natiunilor Unite

pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor care, prin congresele,

sesiunile grupurilor consultative si studiile efectuate, a initiat propuneri de

introducere a unor institutii si reglementari de natura a asigura o protectie mai

mare drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor in cadrul activitatii

autoritatilor judiciare.

5) Procesul penal din România moderna

Transformarile legislative ce au urmat Unirii Principatelor Rom#ne si apoi a

proclamarii Rom#niei ca stat independent s-au produs sub influenta legislatiei

franceze, astfel incit procedura penala adoptata in 1864 a fost sub forma

procesului penal mixt, in varianta sa liberala. Aceasta varianta liberala a fost

mentinuta si dupa unificarea legislatiei penale si procesual penale ce a avut loc in

1936, fiind mult largite si intarite garantiile dreptului la aparare, justitia

constituind una din cele trei puteri ale statului de drept.

|n conditiile evolutiei Rom#niei spre un stat autoritar, mai intii in cadrul

dictaturii regale si apoi a celei militare, procesul penal mentinut in structura

procesului mixt a suferit unele transformari de natura a intari represiunea penala,

incepindu-se cu desfiintarea Curtilor cu jurati si infiintarea sectiilor criminale la

Curtile de apel (1939) si apoi, in cursul razboiului, prin trecerea in competenta

tribunalelor militare a judecarii unui mare numar de infractiuni de drept comun.

Dupa razboi (din 1948) s-a trecut la folosirea represiunii penale, prin

intermediul procesului penal, in scopul apararii noii puteri populare impotriva

adversarilor politici. Caracterul mixt al procesului penal s-a intarit prin acordarea

unei ponderi mai mari urmaririi penale, care a fost scoasa din competenta

judecatorilor de instructie si incredintata noilor organe ale puterii socialiste

(militie, securitate, procuratura); justitia a pierdut caracterul de a treia putere in

stat, fiind considerata doar o forma a activitatii statului socialist, supusa puterii

politice reprezentata de partidul unic al clasei muncitoare. Cu scopul de a apara

si consolida puterea clasei muncitoare, completele de judecata au fost formate

astfel incit asesorii populari (proveniti dintre muncitorii din fabrici si dintre

taranii cooperativizati) aveau cuvintul decisiv in solutionarea cauzelor penale;

totodata, s-a desfiintat apelul, pentru a reduce durata procesului, iar dreptul la

DPP–pg–15

aparare a fost restrins in cursul urmaririi penale, avocatura imbracind o forma

colectivista dependenta de administratia de stat si de puterea politica.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, precum si Pactul

International cu privire la drepturile civile si politice din 1966 au avut, tardiv, o

influenta si asupra legislatiei noastre; dreptul la aparare a fost trecut in

Constitutia din 1965 ca un drept fundamental al cetatenilor, iar in Codul de

procedura penala din 1968, desi pastra un caracter autoritar, a constituit un pas

spre o intarire a dreptului la aparare si acordarea mai multor garantii pentru

drepturile fundamentale ale omului. O miscare de idei progresiste a inceput sa se

desfasoare din 1977, in vederea reformarii urmaririi penale, prin introducerea

unor elemente de contradictorialitate si publicitate, de participare a aparatorului

la toate actele de urmarire penala. |nsa aceasta miscare de idei nu a adus nici o

modificare legislativa corespunzatoare si nici transformari in practica

autoritatilor judiciare.

Proclamarea de catre Revolutia din 1989 a separatiei puterilor in stat,

confirmata prin Constitutia din 1991, a determinat o schimbare de directie a

reglementarii procesului penal si a practicii judiciare spre varianta liberala a

procesului penal mixt. |n conditiile mentinerii in vigoare a Codului de procedura

penala din 1968, s-a intervenit prin modificari legislative pentru a readuce in

prim plan apararea intereselor individuale, a drepturilor fundamentale ale

cetatenilor (care, anterior, fusesera subordonate intereselor partidului unic).

Justitia a capatat pozitia de a treia putere a statului, independenta de puterea

executiva si de lupta politica, introducindu-se garantia inamovibilitatii

judecatorilor si a desfiintarii institutiei asesorilor populari; activitatea de urmarire

a Ministerului Public a fost pusa sub controlul instantelor judecatoresti; s-a

reintrodus apelul, ca prima cale de atac ordinara, in vederea inlaturarii erorilor de

fapt ce s-ar produce la judecata in prima instanta; s-a perfectionat reglementarea

urmaririi penale, admitindu-se participarea avocatului la efectuarea instructiei

prealabile; avocatura a fost scoasa de sub conducerea Ministerului Justitiei, fiind

asezata pe baze autonome, cu largi posibilitati de asigurare a dreptului la aparare

in cadrul procesului penal.

|n Constitutia României s-au prevazut numeroase garantii pentru drepturile

fundamentale ale cetateanului, care au incidenta in procesul penal. S-au inscris

astfel de drepturi si libertati fundamentale: egalitatea in drepturi, libertatea

individuala, dreptul la aparare si prezumtia de nevinovatie, inviolabilitatea

DPP–pg–16

domiciliului si secretul corespondentei, libertatea de exprimare etc. S-a adoptat

dispozitia potrivit careia prevederile constitutionale privind drepturile si

libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia

Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care România este

parte, acestea avind prioritate fata de legile interne.

Cadrul nou constitutional impune concluzia ca procesul nostru penal, de tip

mixt, a fost reasezat intr-o conceptie liberala, dupa modelul democratiilor

occidentale, capatind astfel, sub aspect legislativ, caracterele unui proces modern

si democratic; sub aspectul activitatii practice sint create conditiile unei depline

aparari a drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, prin acordarea unei

reale independente a factorilor care concura la realizarea justitiei – instantele

judecatoresti, Ministerul Public, avocatura.

§2. Dreptul procesual penal – ramura a sistemului de drept

1) Dreptul procesual penal – parte componenta a sistemului de

drept al României

Statul de drept exprima cerinta adoptarii unei reglementari amanuntite a

activitatii prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a celor care comit

infractiuni, deoarece aceasta reglementare trebuie sa asigure atit interesul

societatii pentru descoperirea imediata a infractiunilor, dovedirea cu certitudine a

acelora care le-au savirsit, precum si justa lor sanctionare, potrivit legii penale,

cit si interesul individual al cetatenilor, ca drepturile persoanelor nevinovate sa

fie intru totul respectate. Normele juridice care reglementeaza desfasurarea

procesului penal formeaza o ramura a dreptului nostru, sub denumirea de drept

procesual penal.

Dreptul procesual penal este o ramura a sistemului de drept al Rom#niei,

cuprinzind totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea

autoritatilor judiciare si a partilor, precum si raporturile ce se stabilesc in

procesul de constatare a faptelor ce constituie infractiuni si a aplicarii

pedepselor si a masurilor prevazute de legea penala celor care le-au savirsit.

|n ce priveste denumirea acestei ramuri de drept, s-a folosit multa vreme

denumirea de procedura penala, iar uneori, pentru a sublinia caracterul derivat

din dreptul penal, si denumirea de drept penal formal sau drept penal

procedural. Denumirea de procedura penala era legata de Codul de procedura

penala, reflectind ansamblul procedeelor prin care se asigura aplicarea

pedepselor celor care au savirsit infractiuni. Aceasta denumire este folosita si

DPP–pg–17

astazi de autorii francezi, ale caror lucrari sint intitulate “Procédure pénale”.

Denumirea de drept procesual penal a fost folosita in literatura de specialitate

italiana si germana si a fost preluata la noi de Traian Pop, considerind ca pentru

aceasta denumire exista “o tendinta generala in celelalte tari de a o adopta si

credem ca in curind va deveni termenul tehnic universal”. Dupa 1948, in

România a fost folosita denumirea de drept procesual penal in toate materialele

de specialitate care au aparut, indicate in bibliografia generala, precum si a

disciplinei care se preda in invatamintul juridic superior. Preferinta acordata in

prezent denumirii de drept procesual penal are in vedere obiectul principal al

reglementarii, in sensul ca s-a pus accentul pe procesul penal, care cuprinde

intreaga activitate a autoritatilor judiciare si a partilor in dinamica sa, inclusiv

prerogativele si drepturile acestora, in timp ce “procedura” semnifica mai ales

procedeele prin care se actioneaza; normele de drept procesual penal

reglementeaza in primul rind actele procesuale si masurile procesuale, ca acte de

dispozitie necesare pentru ca infractorul sa fie adus in fata autoritatilor judiciare

si sa fie sanctionat potrivit legii penale; in al doilea rind, reglementeaza si actele

procedurale prin care actele procesuale de dispozitie sint aduse la indeplinire; or,

normele de procedura se considera a fi complementare fata de regulile care

reglementeaza procesul, ratiune pentru care se considera ca au prioritate normele

procesuale, justificind astfel si denumirea de drept procesual penal.

Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme juridice in vigoare, este drept

pozitiv, iar prin obiectul sau face parte din dreptul public. Instituind autoritatile

publice judiciare care desfasoara activitatea de tragere la raspundere penala a

infractorilor, prin aplicarea constringerii de stat, in interesul societatii, dreptul

procesual penal nu se poate situa decit in cadrul sistemului de drept denumit

drept public. Ca urmare, normele dreptului procesual penal, interesind

infaptuirea justitiei in materie penala, ca una dintre puterile ce se exercita in stat,

sint, in principiu, de ordine publica.

Fiind o parte componenta a sistemului de drept al Rom#niei, dreptul

procesual penal reflecta si esenta sistemului de drept din care face parte. |n

conditiile sistemului de drept autoritar de dinainte de 1989, in reglementarea

procesului penal au existat numeroase elemente de autoritarism,

supraevaluindu-se interesul colectiv in detrimentul interesului individual al

cetatenilor; in conditiile unei reglementari de conceptie liberala, spre care se

indreapta sistemul nostru de drept in baza noii Constitutii, dominanta va fi

DPP–pg–18

asigurarea unei cit mai ferme aparari a drepturilor si intereselor cetatenilor, prin

inlaturarea abuzurilor, atitudinii discretionare, a nedreptatilor, fara a se slabi insa

activitatea de combatere a infractiunilor.

Pentru a se asigura un judicios echilibru intre interesele societatii si interesele

individuale ale fiecarui cetatean, normele dreptului procesual penal trebuie sa

conduca la constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie

infractiuni, astfel ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata

potrivit legii penale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere

penala. Acest obiectiv presupune in primul rind aflarea adevarului cu privire la

faptele savirsite si persoanele care le-au comis, orice eroare judiciara aducind

atingere prestigiului justitiei si suferinte morale, fizice sau materiale celor

nevinovati. |n acest scop, normele care reglementeaza procesul penal trebuie sa

fie simple, clare si sa asigure promptitudinea reactiei societatii in cazul

incalcarii legii penale. O norma simpla si clara este de natura a putea fi

cunoscuta de toti si aplicata cu precizie, inlaturind orice arbitrar din partea

autoritatilor si orice incercare de sustragere de la raspundere din partea celor

vinovati. Promptitudinea (celeritatea) in declansarea si desfasurarea activitatii

judiciare constituie o calitate a procesului penal, caci in caz de condamnare a

infractorului constringerea penala intervine imediat, producind puternice efecte

represive si preventive, iar in caz de achitare a inculpatului se intrerupe o clipa

mai devreme orice constringere procesuala asupra lui.

Dreptul procesual penal este, de regula, codificat, in sensul ca aproape

totalitatea normelor juridice pe care le cuprinde sint sistematizate intr-o singura

lege, intr-un cod de procedura penala. Codificarea prezinta avantajul ca permite

o mai buna insusire si aplicare a normelor sistematizate intr-un cod, dar asigura

si conditiile unei stabilitati in reglementarea procesului penal, deoarece un cod

are o mai mare durata in timp decit o lege obisnuita. Astfel, Codul de procedura

penala francez din 1808 a dainuit pina in 1958, Codul de procedura penala

rom#n din 1864 a fost in vigoare timp de 72 de ani, iar codul actual a depasit 30

de ani de la punerea sa in aplicare. Codificarea normelor de drept procesual penal

nu exclude cuprinderea unor norme si in alte legi, cum sint cele de organizare si

functionare a autoritatilor judecatoresti sau cele prin care se prevad dispozitii

legale speciale, aplicabile numai in anumite cauze penale, sau prin care se

instituie norme procesuale noi. Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme

DPP–pg–19

ce reglementeaza procesul penal, are o sfera mai cuprinzatoare decit Codul de

procedura penala.

2) Autonomia dreptului procesual penal

|n literatura de specialitate se recunoaste astazi autonomia dreptului procesual

penal, fiind considerat ca o ramura de sine statatoare a sistemului de drept.

Au fost exprimate si puncte de vedere deosebite, care, punind accentul fie pe

aspectul sau procesual, fie pe cel penal, au considerat dreptul procesual penal ca

o subramura a sistemului de drept, incluzindu-l intr-un asa-zis drept procesual

general ori drept judiciar sau in dreptul penal.

Unii autori fac o deosebire intre dreptul substantial si dreptul formal, ultimul

constituind procedura dupa care se aplica dreptul material; ca urmare, s-a

considerat ca exista un drept formal sau procesual general, cu mai multe

subramuri – penal, civil, administrativ – astfel incit dreptul procesual penal isi

pierde autonomia in cadrul sistemului de drept. Acest punct de vedere a pornit de

la dreptul aceleiasi instante de a judeca atit procese penale, cit si civile, precum si

de la existenta unor principii si elemente de tehnica procedurala comune celor

doua forme de proces; se argumenta ca partile comune ale tuturor procedurilor

constituie o unitate, care se diversifica numai in raport cu specificul fiecarui

proces; ceea ce este specific formeaza subramurile – drept procesual penal si

drept procesual civil – iar toate subramurile impreuna cu ceea ce este comun

formeaza ramura dreptului procesual.

O alta opinie, formulata mai ales in dreptul sovietic si preluata apoi si de

juristii rom#ni in perioada 1950–1964, include dreptul procesual penal, ca

subramura de drept, intr-o ramura mai mare cu denumirea de drept judiciar,

format din norme care reglementeaza constituirea si functionarea organelor

judiciare, comune procesului penal si civil. |n argumentarea acestui punct de

vedere se sustine ca trebuie sa fi unificate normele cu caracter organizatoric, care

privesc organele judecatoresti, procuratura, avocatura, oficiile juridice, cu

normele cu caracter functional, care privesc modul de desfasurare a activitatii

acestor organe, unele dintre ele fiind comune procesului penal si civil, iar altele

fiind specifice fiecarui proces. Aceste opinii au fost criticate pe considerentul ca

se intemeiaza pe legaturi externe si formale, pe existenta unor principii si

prevederi asemanatoare, omitindu-se a se avea in vedere continutul normelor, cu

specificul relatiilor sociale reglementate de norme, care conduc la concluzia

DPP–pg–20

existentei a doua ramuri distincte, autonome, de drept procesual civil si drept

procesual penal.

Autorii care pun accentul pe unitatea normelor care reglementeaza

represiunea penala considera ca exista o singura ramura de drept – dreptul penal

– cu doua subramuri – dreptul penal substantial si dreptul penal procedural

(formal). Pornindu-se de la ideea ca dreptul penal nu se poate aplica decit prin

intermediul dreptului procesual penal, deci de la existenta unei legaturi organice

intre aceste ramuri ale dreptului, se considera ca trebuie sa existe o singura

ramura a dreptului referitoare la pedepsirea celor ce comit infractiuni, cu o

subramura cuprinzind normele care prevad faptele ce constituie infractiuni,

persoanele ce pot fi trase la raspundere penala si sanctiunile ce li se pot aplica –

dreptul penal substantial (material) – si cu o alta subramura cuprinzind normele

care prevad organele implicate in tragerea la raspundere penala a infractorilor si

in aplicarea pedepselor si normele care reglementeaza procesul prin care se

realizeaza represiunea – dreptul penal procedural (formal).

Desi exista o strinsa legatura intre dreptul penal substantial si dreptul

procesual penal, literatura juridica in majoritatea ei considera ca exista doua

ramuri distincte ale sistemului de drept – dreptul penal si dreptul procesual

penal – fiecare dintre ele cuprinzind norme care reglementeaza relatii sociale

distincte. Argumentele autonomiei dreptului procesual penal sint urmatoarele:

– |n activitatea pe care o desfasoara, autoritatile judiciare stabilesc raporturi

juridice intre ele, intre ele si partile din proces, intre ele si alti participanti la

proces; si partile stabilesc raporturi juridice intre ele sau cu aparatorii si

reprezentantii lor. Dintre toate raporturile procesual-penale dinstingem, insa,

un raport specific, care se stabileste intre autoritatea judecatoreasca – ca

reprezentant al societatii – si inculpat – ca persoana trasa la raspundere

penala pentru savirsirea unei infractiuni. |ntrucit acest raport juridic procesual

penal constituie mijlocul prin care se aplica legea penala celui care a comis o

infractiune, este considerat ca raportul juridic procesual penal fundamental

(principal) si determina specificitatea tuturor raporturilor juridice care se

stabilesc in cadrul activitatii de pedepsire a infractorilor.

– Specificitatea raporturilor de drept procesual penal fata de cele de drept penal

si de drept procesual civil, cu care s-a incercat a se forma corp comun, rezulta

din mai multe trasaturi caracteristice:

DPP–pg–21

– Fiind mijlocul prin care se realizeaza constringerea de stat si aplicarea de

pedepse celui ce a comis o infractiune, raportul de drept procesual penal

fundamental este un raport juridic de putere, de autoritate, trasatura

comuna raportului de drept procesual civil si de drept penal, dar deosebita

de cea a raporturilor juridice bazate pe echivalent. Fata de alte raporturi

juridice de autoritate (de drept constitutional, administrativ, financiar),

raportul de drept procesual penal fundamental se distinge prin autoritatea

publica ce exericta contringerea – autoritatea judecatoreasca (Ministerul

Public, instanta judecatoreasca); prin aceasta se distinge si de raportul de

drept penal care se stabileste intre stat si infractor.

– |ntrucit si la raportul de drept procesual civil unul dintre subiecte este

instanta de judecata, o alta trasatura a raportului de drept procesual penal

fundamental care-l diferentiaza de cel procesual civil se refera la obiect;

raportul de drept procesual penal constituie mijlocul prin care se

definitiveaza raportul de drept penal de conflict dintre societate si

infractor, prin determinarea identitatii infractorului in persoana celui

condamnat si prin fixarea sanctiunii penale pe care acesta trebuie sa o

sufere, in timp ce raportul de drept procesual civil are ca obiect

solutionarea unui conflict cu caracter personal sau patrimonial intre

persoanele fizice, intre cele fizice si juridice, intre cele juridice.

– {i prin continutul sau, raportul de drept procesual penal fundamental

prezinta trasaturi specifice; autoritatile judiciare au ca sarcina de serviciu

combaterea si prevenirea infractiunilor, astfel incit ele nu-si exercita doar

un drept, o prerogativa, ci si o obligatie ce trebuie indeplinita, ce se

exercita din oficiu. Daca raportul de drept procesual civil se stabileste la

cererea partilor adresata instantelor judecatoresti, raportul procesual penal

fundamental prezinta in continutul sau particularitatea ca autoritatile

judiciare trebuie sa-si indeplineasca din proprie initiativa ( din oficiu) ,

obligatiile corelative din continutul raportului juridic, fara sa astepte

formularea de cereri prin exercitarea de catre inculpat a drepturilor ce-i

sint conferite.

Avind trasaturi specifice, care le deosebesc de celelalte raporturi juridice,

raporturile de drept procesual penal determina specificul si normele de drept care

le reglementeaza, iar acest criteriu principal de clasificare a normelor de drept in

DPP–pg–22

ramuri ale sistemului de drept conduce la parerea aproape unanima a existentei

unei ramuri de drept autonome, denumita drept procesual penal.

3) Legatura organica si functionala dintre dreptul penal si dreptul

procesual penal

Facind parte din acelasi sistem, ramurile de drept au legaturi intre ele, unele

mai strinse, altele mai reduse.

|ntrucit dreptul constitutional cuprinde prevederi care se refera la garantarea

libertatii persoanei impotriva oricarei arestari abuzive, la prezumtia de

nevinovatie, la egalitatea in fata legii si justitiei, precum si la principiile de

organizare si functionare a autoritatii judecatoresti, care stau si la baza procesului

penal, exista o legatura strinsa intre dreptul constitutional si drept procesual

penal.

Activitatea organelor de cercetare penala ale politiei se desfasoara pe baza

normelor dreptului administrativ, care isi pastreaza o anumita influenta si in

activitatea de cercetare penala pe care o desfasoara pe baza normelor de drept

procesual penal.

Procesul penal, ca si procesul civil, se desfasoara in fata acelorasi instante

judecatoresti, aceiasi judecatori judeca si cauze penale si cauze civile, pe baza

unor principii apropiate, in esenta lor, a unor procedee de judecata asemanatoare,

pronuntindu-se sentinte si decizii cu forme comune; ca urmare, intre dreptul

procesual penal si dreptul procesual civil exista suficiente legaturi, mai ales ca in

cadrul procesului penal se exercita o actiune civila sau se ridica chestiuni

prealabile, ce implica si norme ale dreptului procesual civil.

Cea mai strinsa legatura exista insa intre dreptul penal si dreptul procesual

penal, ratiune pentru care unii autori l-au denumit dreptul penal procedural

(formal). Aceasta legatura are un caracter organic si functional, deoarece ea se

refera la normele care reglementeaza, pe de o parte, dreptul statului de a pedepsi

pe infractori, iar pe de alta parte, mijlocul prin care se realizeaza acest drept.

Pentru a se exprima legatura organica dintre drept si procedura sa se

obisnuieste a se spune ca normele de drept penal fara proces sint fara aplicare in

practica sociala, intrucit activitatea prin care se aplica pedepsele celor ce au

comis infractiuni este reglementata de normele dreptului procesual penal;

totodata, procesul penal fara normele de drept penal este lipsit de obiect,

deoarece infractiunile ce trebuie descoperite si pedepsele ce trebuie aplicate

infractorilor in cadrul procesului penal sint prevazute de normele dreptului penal.

DPP–pg–23

Asadar, dreptul penal fara drept procesual penal ar fi ineficient, iar drept

procesual penal fara drept penal nu ar avea ratiune de a exista.

Aceasta legatura organica se manifesta si intre raportul de drept penal si

raportul de drept procesual penal. Desi se naste odata cu savirsirea infractiunii,

raportul de drept penal dintre stat si infractor nu se poate definitiva decit prin

intermediul raportului de drept procesual penal, dintre instanta de judecata si

inculpat, care stabileste cine este infractorul si pedeapsa ce ar trebui sa o sufere;

fara raport de drept penal nu trebuie sa existe raporturi de drept procesual penal,

caci fara infractiune savirsita de o persoana responsabila penal nu exista nici o

justificare de a se declansa reactia societatii prin procesul penal; insa odata ce s-a

nascut raportul de drept penal prin savirsirea unei infractiuni, devine obligatorie

stabilirea raportului de drept procesual penal pentru tragerea la raspundere si

condamnarea penala a inculpatului vinovat de savirsirea infractiunii.

Exprimind aceasta legatura, unele institutii juridice au caracter mixt, fiind

reglementate atit de normele dreptului penal, cit si de cele ale dreptului procesual

penal; in aceasta situatie juridica sint plingerea prealabila, sesizarea din partea

organului competent, regimul special al minorilor infractori etc. |n unele cazuri

aceste institutii mixte sint reglementate prin acelasi act normativ, astfel incit se

pune problema de a determina care sint normele de drept penal si care sint

normele de drept procesual penal. Normele de drept penal se pot distinge usor

prin referirea lor la dreptul de a pedepsi al statului, instituind infractiuni si

pedepse, cauze de excludere si de inlaturare a raspunderii penale, circumstante

de atenuare sau de agravare a acestei raspunderi. Normele de drept procesual

penal se refera la organizarea, functionarea si atributiile autoritatii judecatoresti,

la desfasurarea procesului penal si la formele procesuale ce trebuie respectate.

Determinarea exacta a normelor care apartin dreptului procesual penal prezinta

interes practic, interpretarea si aplicarea lor in timp si spatiu urmind reguli

diferite.

I.2. Locul dreptului procesual penal in sistemul de stiinte

juridice

§1. Obiectul si metodele stiintifice ale dreptului procesual penal

1) Obiectul stiintei dreptului procesual penal

|n afara de sensul de ramura a sistemului de drept, dreptul procesual penal

are si sensul de stiinta juridica, de sistem de cunostinte, cu valoare de adevar,

DPP–pg–24

despre dreptul procesual penal ca ansamblu de norme juridice. |n timp ce

obiectul de reglementare al dreptului procesual penal, ca ramura de drept, il

constituie procesul penal, obiectul de studiu al dreptului procesual penal, in

sensul de stiinta juridica, il constituie normele de drept procesual penal.

Avind caracterul de cercetare stiintifica, studiul normelor dreptului procesual

penal nu se rezuma la o acumulare de cunostinte despre continutul si sfera de

aplicare a fiecarei norme in parte, ci aceste cunostinte sint reunite intr-un

ansamblu sistematizat de concepte, principii, teorii proprii. {tiinta dreptului

procesual penal elaboreaza, astfel, prin generalizarea elementelor comune ale

ansamblului de norme juridice, conceptele fundamentale ale procesului penal

(actiune, functie procesuala, probe, mijloace de proba, acte si masuri procesuale

etc.) si stabileste legaturile strinse dintre acestea; prin abstractizarea a ceea ce

este esential si determinant in reglementarea procesului penal, deduce principiile

de baza ale intregului drept procesual penal (de exemplu principiul legalitatii,

aflarii adevarului, asigurarii dreptului la aparare) sau ale unora dintre institutiile

sale, ale unora din fazele sale procesuale (libera apreciere a probelor, publicitatea

sedintei de judecata etc.); construieste teorii ale unor institutii ale procesului

penal (teoria probelor, a cailor de atac); stabileste necesitatile de perfectionare a

reglementarii procesului penal, in baza studiului eficientei unor norme in

realizarea scopului pentru care au fost edictate. Folosind o conceptie unitara in

elaborarea conceptelor, principiilor, teoriilor cu privire la normele dreptului

procesual penal pe care le studiaza, stiinta dreptului procesual penal construieste

un sistem de cunostinte in cadrul caruia conceptele, principiile, institutiile devin

parti ale aceluiasi intreg. Reflectind in mod just realitatea reglementarii

procesului penal, obtinind conceptualizari exacte si sistematizari dupa criterii

riguros verificate, stabilind legitati de dezvoltare si servind, prin toate rezultatele

obtinute, la perfectionarea practicii sociale in combaterea si prevenirea

fenomenului infractional, studiul normelor de drept procesual penal isi justifica

caracterul de stiinta juridica.

Cercetarea stiintifica in domeniul dreptului procesual penal se desfasoara in

urmatoarele directii:

a) Cercetarea multilaterala a normelor de drept procesual penal in vigoare ,

implicind:

– conditiile obiective care au determinat o anumita reglementare, pentru a

putea explica inlocuirea unei reglementari cu alta;

DPP–pg–25

– continutul reglementarii, in vederea insusirii si aplicarii corecte, in

spiritul legii, a normelor in vigoare.

Studiul normelor de drept procesual penal se face sistematizat,

examinindu-se atit problemele teoretice ale ansamblului normelor (locul

ramurii in sistemul de drept, modul de aplicare a normelor in timp si spatiu,

interpretarea lor, principii fundamentale etc.), cit si ale fiecarei institutii

procesuale (actiuni, competenta, probe etc.), ale fiecarei faze, etape, stadiu de

desfasurare a procesului (urmarire penala, judecata in prima instanta, in apel,

in recurs), ale fiecarei norme de drept procesual penal (mod de citare, nulitate

relativa si absoluta). Studiul trebuie sa verifice justetea fiecarei noi

reglementari atit in raport de vechea reglementare, dar si de conditiile care au

determinat-o, sa constate normele care nu sint corespunzatoare, sa faca

propuneri pentru inlocuirea lor, de perfectionare a reglementarii (de lege

ferenda). Cercetarea stiintifica trebuie sa se intemeieze pe o conceptie

progresista care, luind in considerare interesul societatii pentru o reactie

prompta si ferma impotriva infractorilor, sa asigure totodata cea mai

puternica protectie a drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor.

b) Studiul practicii judiciare in aplicarea normelor de drept procesual penal ,

verificindu-se astfel justetea tezelor teoretice in lamurirea continutului

fiecarei norme, eficienta normelor in descoperirea, judecarea si condamnarea

celor vinovati, dar totdata in asigurarea ca nici o persoana nevinovata sa nu

sufere constringeri din partea autoritatilor judiciare. Practica judiciara ofera

omului de stiinta elemente noi, nediscutate in teorie, care, dupa verificarea

lor din punct de vedere teoretic, sint generalizate si pot conduce la

propunerea de a fi reglementate ca norme de drept procesual penal.

c) Studiul legislatiei, practicii judiciare si a lucrarilor teoretice in domeniul

dreptului procesual penal din alte tari, pentru a cunoaste si folosi experienta

dobindita de acestea in domeniul activitatii judiciare. Aceasta cercetare

trebuie sa se intemeieze pe o conceptie stiintifica pentru a se opri la acele

institutii care corespund tarii noastre, atit conditiilor social-economice

dintr-un anumit moment, dar si traditiilor noastre legislative.

d) Valorificarea ideilor progresiste din trecut ale oamenilor de stiinta rom#ni din

domeniul procedurii penale, pentru a pune in evidenta traditiile inaintate ale

gindirii judiciare rom#nesti.

DPP–pg–26

Dupa 1989 au intervenit si pentru stiinta dreptului procesual penal directii

prioritare de cercetare. Adoptind o conceptie liberala asupra procesului penal, in

care drepturile fundamentale ale omului impun o protectie deosebita, stiinta

dreptului procesual penal trebuie sa evidentieze acele reglementari decurgind din

conceptia socialista autoritara, in lumina careia a fost redactat Codul de

procedura penala din 1968, care nu mai corespund statului de drept, si sa

propuna schimbarile legislative de procedura penala de natura a corespunde noii

conceptii si reglementarilor la nivel mondial. |n acest scop, cercetarea in

domeniul dreptului procesual penal trebuie sa manifeste spirit critic si cutezanta

atit in abandonarea unor reglementari depasite, cit si in abordarea solutiilor

propuse in disputa de idei din cadrul manifestarilor stiintifice internationale.

Cercetarile stiintifice in domeniul dreptului procesual penal se concretizeaza

in tratate, manuale, cursuri, monografii, studii, comentarii. Pentru a corespunde

unei cercetari stiintifice, notiunile, principiile, institutiile elaborate trebuie sa fie

in concordanta cu adevarul; existenta unor pareri diferite in unele probleme

generale sau de amanunt nu exclude caracterul stiintific al cercetarii, deoarece

adevarul rezulta din dispute de idei.

2) Metodele stiintei dreptului procesual penal

|n literatura de specialitate rom#na dinainte de 1944, sub influenta doctrinei

occidentale, s-a sustinut ca in cercetarea stiintifica in domeniul juridic trebuie

folosita metoda tehnico-juridica, care consta in studiul dogmatic, exegetic si

critic. “{tiinta dogmatica a dreptului are de obiect normele juridice, principiile

constitutive si fundamentale, terminologia si forma lor, legaturile dintre ele,

tehnica de interpretare si de aplicare a lor.”3 Fata de excesul la care s-a ajuns prin

abstractionism, s-a considerat ca dogmatica trebuie completata prin studiu

exegetic, care consta in cunoasterea antecedentelor, evolutiei si complexului de

elemente care au condus la statornicirea unor institutii sau norme de drept

pozitiv, precum si prin studiul critic, care exprima cerinta ca cercetarea normelor

pozitive sa se faca sub raportul valorii lor calitative, prin punerea in lumina a

tuturor imperfectiunilor, lacunelor si viciilor unei legi. Tehnicismul juridic, in

forma in care predominanta este dogmatica, se indeparta de metodologia lui Ioan

Tanoviceanu care, pe linga doctrina si jurisprudenta, in unitatea lor necesara, s-a

preocupat foarte de aproape de filosofie si istorie, deci “de trecutul si de viitorul

3 V. Manzini

DPP–pg–27

institutiilor penale”, precum si de critica dreptului prezent in vederea

imbunatatirii lui.

Dupa instaurarea statului socialist, ideologia unica fiind marxism-leninismul,

in stiintele juridice s-a considerat ca metoda generala de cercetare este dialectica

materialista, care a devenit astfel fundamentul teoretic al metodelor particulare.

Potrivit dialecticii materialiste, normele juridice sint studiate ca fenomene

sociale, in legatura lor organica cu conditiile concrete ale realitatii, in aparitia si

dezvoltarea lor. Ca urmare, studiul dreptului procesual penal trebuie sa patrunda

in esenta si continutul social-politic al reglementarii, raspunzindu-se in primul

rind intrebarii referitoare la interesele carei clase sint aparate de reglementarea

juridica, ceea ce, in ultima instanta, insemna a se interpreta dispozitiile legale de

pe pozitiile clasei muncitoare si a partidului sau marxist-leninist.

|ndepartind incarcatura ideologica ce implica folosirea dialecticii materialiste,

ajungem la concluzia ca studiul dogmatic, exegetic si critic al normelor de drept

procesual penal, intr-o imbinare armonioasa, raspunde cerintelor unei cercetari

stiintifice, fiind, in general, corespunzator si cerintelor metodologice invocate de

dialectica materialista.

|n cercetarea stiintifica a dreptului procesual penal se folosesc procedeele

logice ale gindirii: analiza si sinteza, deductia si inductia, in special la

interpretarea normelor de drept procesual penal in vigoare, a caror aplicare

trebuie sa fie in concordanta cu litera si spiritul legii, ca parte integranta a unui

ansamblu unitar de norme. Metoda istorica este folosita in studiul evolutiei in

timp a normelor de drept procesual penal, tinindu-se seama de conditiile social-

economice si politice dintr-o anumita perioada de timp, explicind noua

reglementare, iar metoda comparativa situeaza reglementarea in vigoare in raport

cu legislatiile altor tari, cu sisteme procesuale diferite. Studiul critic al normelor

de drept procesual penal foloseste ca metode, pe linga metoda comparativa, si

studierea sub aspect cantitativ si calitativ a fenomenului judiciar in aplicarea

reglementarii, evaluat prin metodele sociologica, statistica, cibernetica.

§2. Autonomia stiintei dreptului procesual penal

1) Caracterul autonom al stiintei dreptului procesual penal

Obiectul de studiu al stiintei dreptului procesual penal fiind un ansamblu de

norme juridice care, prin particularitatile pe care le prezinta, determina pozitia sa

autonoma fata de celelalte ramuri ale sistemului de drept, este firesc ca aceeasi

pozitie sa o aiba si stiinta dreptului procesual penal in sistemul de stiinte juridice.

DPP–pg–28

Aceasta concluzie este sustinuta si de metodologia stiintei dreptului procesual

penal care, avind trasaturi distincte de ale altor stiinte juridice, are o anumita

pondere in determinarea caracterului sau autonom.

|n lucrarile stiintifice publicate se observa caracterul autonom al stiintei

dreptului procesual penal, caci in marea lor majoritate acestea se refera la

“dreptul procesual penal” sau la “procedura penala”, titluri distincte de al altor

stiinte cu care se afla in legatura, cum sint dreptul penal si dreptul procesual

civil. De asemenea, autonomia stiintei dreptului procesual penal se manifesta si

in existenta unei discipline de drept procesual penal sau de procedura penala in

invatamintul juridic superior, distincta de dreptul penal si de procedura civila.

Aceasta subliniere este necesara deoarece, desi se recunoaste autonomia stiintei

dreptului procesual penal, in unele lucrari de specialitate dreptul procesual penal

este inclus in titluri mai cuprinzatoare, al caror obiect de studiu il constituie si

dreptul penal, mai ales partea sa generala. Astfel, in literatura juridica franceza,

unele lucrari stiintifice studiaza dreptul procesual penal ca o parte a dreptului

penal, in ideea ca este un drept penal formal; ca urmare, lucrarile poarta titluri ca

“Drept penal” sau “Drept criminal”. De asemenea, unele organizatii stiintifice

internationale, care au ca obiect de studiu dreptul penal si dreptul procesual

penal, in denumirea lor se refera numai la dreptul penal (cum a fost Uniunea

Internationala de Drept penal si cum este actuala Asociatie Internationala de

Drept penal). |nainte de al doilea razboi mondial, in facultatile de drept din tara

noastra exista o singura disciplina de drept penal, in care era inclusa si predarea

procedurii penale.

Explicatia acestor titluri este data de conceptia dominanta in legatura cu

raporturile dintre dreptul procesual penal si dreptul penal, pe de o parte, si intre

dreptul procesual penal si alte forme de drept procedural (civil, administrativ,

disciplinar), pe de alta parte. Considerind ca dreptul procesual penal este in

realitate un drept penal formal sau procedural, acesta este inclus intr-o ramura

mai mare, in care s-ar include dreptul penal general, dreptul penal special si

dreptul procesual penal; totusi, si in aceasta conceptie i se recunoaste stiintei

dreptului procesual penal caracterul sau autonom.

2) Legaturile dreptului procesual penal cu alte stiinte juridice

Autonomia stiintei dreptului procesual penal nu exclude legaturile acestuia cu

alte stiinte juridice. Astfel, sarcinile principale si modul de organizare ale

autoritatii judecatoresti, fundamentate de stiinta dreptului constitutional, sint

DPP–pg–29

aprofundate si adaptate la necesitatile procesului penal de catre stiinta dreptului

procesual penal. |n legatura cu exercitarea actiunii civile determinate de paguba

produsa printr-o infractiune, atit in cazul in care este exercitata in fata instantei

civile, sint folosite realizarile stiintei dreptului procesual civil; de altfel, unele

notiuni ale stiintei dreptului procesual civil le intilnim, cu unele particularitati, si

la stiinta dreptului procesual penal (instanta de judecata, compunerea

completului de judecata, Ministerul Public, asistenta juridica, probe si mijloace

de proba, cai de atac, sentinta, decizie, incheiere).

Cea mai strinsa legatura exista intre stiinta dreptului procesual penal si stiinta

dreptului penal – partea generala si partea speciala. Astfel, stiinta dreptului

procesual penal, in elaborarea tezelor sale teoretice si in examinarea normelor de

drept procesual penal, foloseste conceptele, categoriile si institutiile dreptului

penal4. La rindul sau stiinta dreptului penal foloseste rezultatele cercetarilor in

domeniul procedurii penale5. Aceasta legatura este prezenta in examinarea

tuturor institutiilor dreptului procesual penal, ratiune pentru care de multe ori

dreptul procesual penal este inclus intr-o ramura cu caracter mai general –

dreptul penal sau dreptul criminal.

{tiinta dreptului procesual penal foloseste si rezultatele obtinute in domeniul

unor stiinte cu aplicatii la activitatea judiciara, dintre care mai importante sint

criminalistica, medicina legala, chimia, sociologia si psihologia judiciara.

Criminalistica elaboreaza metodele tehnico-stiintifice si tactice, precum si

mijloacele corespunzatoare, in vederea descoperirii infractiunilor, identificarii

infractorilor si stringerii probelor judiciare necesare, precum si a prevenirii

savirsirii de infractiuni, adaptind, in scopul cercetarii penale, rezultatele obtinute

de fizica, chimie, stiinte naturale, medicina si tehnica. Astfel, in activitatea

practica de urmarire penala se folosesc metode si procedee speciale de

fotografiere, de descoperire a urmelor lasate de infractor, de evidentiere a

falsificarii inscrisurilor, utilizindu-se aparate de fotografiat si microscoape

specializate, lampi de radiatii ultraviolete si infrarosii, izotopi radioactivi etc.; se

4 de exemplu inceperea urm`ririi penale are ca temei s`vir[irea unei infrac]iuni, ale c`rei tr`s`turi [i con]inut sint determinate de [tiin]a dreptului penal; urm`rirea nu poate fi inceput` dac` exist` o cauz` de inl`turare a caracterului penal al faptei sau a r`spunderii penale, cauze care sint definite de [tiin]a dreptului penal

5 de exemplu stabilirea diferen]ei dintre un concurs de infrac]iuni [i o recidiv` depinde de ceea ce se in]elege in [tiin]a dreptului procesual penal prin hot`rire penal` definitiv` [i data la care se consider` c` a intervenit definitivarea hot`ririi

DPP–pg–30

folosesc, de asemenea, metode si procedee tehnice elaborate de criminalistica

pentru obtinerea unor rezultate complete si obiective cu ocazia ascultarii

invinuitilor, a martorilor, in cercetarea locului unde s-a savirsit fapta, in

reconstituire etc. Cu cit progresele realizate in criminalistica sint mai bine

insusite de politisti, procurori, judecatori, cu atit devine mai eficienta combaterea

si prevenirea infractiunilor.

|n cercetarea penala in care se investigheaza cauzele unei morti violente sau

suspecte, existenta sau inexistenta discernamintului, stabilirea comiterii violului,

gravitatea unei vatamari etc., stiinta dreptului procesual penal are strinse legaturi

cu medicina legala, prin expertiza medico-legala si cea psihiatrica, ambele

folosind metodele si mijlaocele de investigatie asupra corpului si psihicului

persoanei umane. |n cazul necesitatii de a se stabili compozitia chimica a unor

substante, otrava cu care s-a actionat etc., se folosesc rezultatele chimiei

judiciare. Pentru reusita activitatii de ascultare a invinuitilor, a persoanelor

vatamate, a martorilor, de mare ajutor sint analizele si metodele elaborate de

psihologia judiciara. Prin analiza si sinteza fenomenului judiciar, sociologia

judiciara contribuie la verificarea reglementarilor procesual penale si, eventual,

la propuneri de lege ferenda6.

3) Dreptul procesual penal ca disciplina de studiu in invatamintul

juridic superior

Cursul de drept procesual penal care se preda in facultatile de drept cuprinde

o sinteza a problemelor fundamentale ale stiintei dreptului procesual penal,

prezentate intr-un mod usor de asimilat de catre studenti. Volumul de cunostinte

care poate fi asimilat intr-un an de studiu nu permite tratarea in amanunt a tuturor

problemelor ce decurg din studiul dreptului procesual penal, ca ramura a

sistemului de drept, si nici toate aspectele in care metodologia stiintei dreptului

procesual penal asigura cercetarea lor. Astfel, unele aspecte ale dezvoltarii

istorice a dreptului procesual penal sau aspecte comparative cu aceeasi

problematica din alte tari, controversele care au aparut cu privire la interpretarea

unor dispozitii legale, dar care nu mai sint actuale ca urmare a fundamentarii

solutiei juste, nu sint cuprinse in curs, atit pentru a nu incarca memoria cu prea

multe cunostinte, cit si pentru a-i pastra o intindere corespunzatoare. Sint

6 |ntrucit combaterea eficient` a infrac]iunilor s`vir[ite necesit`, pe ling` cuno[tin]ele de drept procesual penal, [i cuno[tin]e din domeniile [tiin]ifice indicate mai sus, medicina legal` [i criminalistica sint disciplinele care se predau in facult`]ile de drept din ]ara noastr`.

DPP–pg–31

explicate, insa, unele chestiuni elementare ale dreptului procesual penal (care in

lucrarile aprofundate nu isi au locul), necesare intelegerii categoriilor si

institutiilor mai complexe ale disciplinei.

Autorii rom#ni, inca inainte de 1948, au impartit problemele dreptului

procesual penal in doua mari diviziuni: partea generala si partea speciala. O

asemenea impartire este cu atit mai justificata sub imperiul Codului de procedura

penala din 1968, care cuprinde doua parti, una generala si una speciala. Spre

deosebire, insa, de dreptul penal, pentru care exista doua discipline (drept penal –

partea generala si drept penal – partea speciala), desi stiinta dreptului penal este

unitara, cele doua parti ale dreptului procesual penal (generala si speciala)

formeaza o singura disciplina, evidentiindu-se astfel si formal unitatea acestei

ramuri a stiintelor juridice.

|n partea generala a dreptului procesual penal sint studiate, ca notiuni

introductive, problemele generale ale ramurii de drept: obiectul, autonomia,

izvoarele normelor de drept procesual penal, particularitatile aplicarii lor, precum

si principiile fundamentale ale procesului penal. Sint studiate apoi institutiile si

dispozitiile comune care isi gasesc aplicarea in tot cursul procesului penal:

actiunile exercitabile in procesul penal, subiectii care exercita aceste actiuni si

subiecti impotriva carora se exercita actiunile, jurisdictia prin care se

solutioneaza actiunile, cu problemele de baza ale instantelor judecatoresti, printre

care si competenta. Ca institutii comune sint studiate probele si mijloacele de

proba, prin care se stabilesc faptele, faptuitorii si raspunderea lor; teoria generala

a masurilor procesuale, a termenelor si nulitatilor ca mijloace de activitate a

autoritatilor judiciare si ale partilor, in stricta respectare a legii de procedura

penala. Cunoasterea acestor chestiuni este necesara pentru intelegerea modului in

care se desfasoara procesul penal pe intregul sau parcurs.

Partea speciala se ocupa de regulile dupa care se desfasoara procesul penal

in cele trei faze ale sale: urmarirea penala, judecata si punerea in executare a

hotaririi definitive de condamnare. Sint studiate astfel: problemele teoretice si

practice ale urmaririi penale, faza procesuala in care se strang probele de

vinovatie a invinuitului sau inculpatului, dupa care, in caz de vinovatie, se

dispune trimiterea sa in judecata in fata instantei judecatoresti penale; in cazurile

in care nu se efectueaza urmarirea penala, sint examinate regulile dupa care

poate fi sesizata direct instanta de judecata prin plingerea prealabila a persoanei

vatamate. |n continuare sint studiate regulile dupa care se desfasoara judecata in

DPP–pg–32

prima instanta, ca faza procesuala principala a procesului penal, in care se

hotaraste, dupa caz, condamnarea inculpatului (daca este vinovat de savirsirea

infractiunii si daca raspunde penal), achitarea (in cazul in cazre nu este vinovat

de savirsirea infractiunii) sau incetarea procesului penal (cind exista o cauza de

inlaturare a raspunderii penale). |n partea speciala sint studiate si caile de atac,

mijloace procesuale prin care se verifica daca hotarirea judecatoreasca

pronuntata este legala si temeinica, examinindu-se problemele pe care le pun

exercitarea si judecarea cailor ordinare de atac, cit si cele extraordinare. Ultima

faza procesuala studiata – punerea in executarea a hotaririi penale definitive, cu

toate problemele de executare pe care le ridica – incheie ciclul procesual comun

pentru majoritatea cauzelor in care se declanseaza procesul penal. |n final, cursul

trateaza procedurile speciale reglementate de lege, care deroga de la procedura

comuna (ca procedura in cauzele cu infractori minori, procedura in cazul

infractiunilor flagrante).

Tratind problemele dreptului procesual penal rom#n, in raport cu normele de

drept in vigoare, cursul nu omite a face comparatii cu reglementarea anterioara

sau cu reglementari din legislatia de procedura penala a altor tari.

§3. Dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal

Studii cu privire la normele de desfasurare a procesului penal sint cunoscute

inca din sec. XVI, dar ele au fost rare, problemele procedurii penale fiind tratate,

de regula, impreuna cu cele ale dreptului penal. Pe masura ce s-a dezvoltat stiinta

dreptului penal, cu scolile care au fundamentat dreptul statului de a pedepsi pe

infractori, s-au redus si studiile de procedura penala, deoarece penalistii si-au

indreptat atentia in special asupra studiului normelor de drept penal. Intrarea in

vigoare in 1808 in Franta a Codului de instructie criminala a condus la acordarea

unei mai mari atentii studiilor de procedura penala, mai ales ca jurisprudenta se

confrunta cu multe probleme ridicate in activitatea instantelor judecatoresti. Ca

urmare, in Franta a aparut in 1866–1867 lucrarea clasica de procedura penala, in

8 volume, a lui Faustin Hélie “Traité de l’instruction criminelle”, urmata apoi,

intre 1906–1929, de tot atit de clasica lucrare, in 6 volume, a lui R. Garraud

“Traité théoretique et practique d’instruction criminelle et de procédure pénale”,

care au marcat dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal ca stiinta autonoma,

alaturata stiintei dreptului penal.

DPP–pg–33

|n sec. XX au continuat sa fie publicate renumite tratate, cursuri si comentarii

de procedura penala ale unor mari personalitati ale stiintelor penale7. Toate

aceste lucrari trateaza in special probleme de procedura penala din tarile in care

au aparut, avind insa si scurte sinteze asupra procedurii penale din alte tari.

Necesitatea perfectionarii luptei contra fenomenului infractional, in continua

crestere incepind cu a doua jumatate a sec. XIX, atit prin mijloace de drept penal

– incriminari, pedepse, masuri de siguranta – cit si prin mijloace de procedura,

care sa asigure si o represiune rapida, dar si apararea cetateanului nevinovat, au

condus la reuniuni ale specialistilor din diverse tari, ajungindu-se la infiintarea

unor asociatii cu caracter stiintific in domeniul stiintelor penale. |n 1889 trei

eminenti penalisti – Fr. von Liszt (Germania), G. van Hamel (Olanda) si A. Prins

(Belgia) – au fondat Uniunea Internationala de Drept Penal, ca o tribuna care sa

permita specialistilot in drept penal, procedura penala, criminologie, stiinta

penitenciara de a se reuni, a face schimb de pareri, de a influenta asupra

legislatorilor (care, spre sfirsitul secolului trecut, aveau tendinta de a inaspri

represiunea penala). Se incerca, pe de o parte, de a integra intr-o conceptie

unitara problemele dreptului penal si ale procedurii penale cu cele ale

criminologiei, penologiei, sociologiei, psihologiei, iar pe de alta parte de a se

obtine o armonizare intre tendintele care se manifestasera in domeniul stiintelor

penale intre scoala clasica si cea pozitivista, adoptindu-se o pozitie neutra.

Uniunea Internationala de Drept Penal a cunoscut o activitate remarcabila atit

prin frecventele reuniuni internationale, cit si prin publicatiile sale periodice. Mai

intii primul razboi mondial si apoi decesul celor trei fondatori (1917–1920) au

actionat in sensul incetarii activitatii Uniunii Internationale de Drept Penal.

|n 1924, la Paris, se pun bazele Asociatiei Internationale de Drept Penal, care

se declara o continuatoare, in conditii noi, a Uniunii Internationale de Drept

Penal. |n actul de intemeiere a Asociatiei Internationale de Drept Penal, semnat si

de un reprezentant al penalistilor rom#ni (prof. Iulian Teodorescu), se stipuleaza

urmatoarele scopuri:

– stabilirea unei apropieri si colaborari mai strinse intre cei care, in diferite tari,

se consacra studiului teoretic al dreptului criminal sau participa la aplicarea

sa;

7 in Fran]a: J. Roux, H. Donnedieu de Vabres, P. Bouzat, R. Merle [i A. Vitu. G. Levasseur, G. Stefani; in Italia: V. Manzini, E. Florian, G. Leone [i G. Foschini; in Germania: Löwe-Rosenberg [i E. Schimidt; in Anglia: J.F. Archbold, J. Devlin; in SUA: L. Hall [i Y Kamisar, R. Moreland [i J.H. Wigmore; in fosta U.R.S.S.: M.S. Strogovici, M.A. Cel]ov, D.S. Karev

DPP–pg–34

– studiul criminalitatii si cauzelor sale, al mijloacelor proprii de combatere, al

reformelor care ar trebui aduse dreptului penal, regimului penitenciar,

procedurii criminale;

– favorizarea dezvoltarii teoretice si practice a dreptului penal international, in

vederea ajungerii la conceperea unui drept penal universal, la coordonarea

regulilor de procedura penala.

Daca in domeniul dreptului penal preocuparile membrilor AIDP s-au

concentrat asupra unor noi mijloace de sanctionare a infractorilor, pe linga

privarea de libertate, in domeniul procedurii penale studiile s-au concentrat

asupra garantiilor ce trebuie recunoscute partilor din proces, asupra asigurarii cit

mai ferme a dreptului la aparare, asupra protectiei drepturilor fundamentale ale

cetatenilor. |n conditiile existentei a trei sisteme procesual penale (anglo-saxon,

occidental si socialist), la congresele, conferintele si colocviile internationale

s-au cautat solutii doctrinare si legislative pentru universalizarea celor mai

importante garantii procesual penale. De asemenea, studiile s-au indreptat si in

directia adoptarii unor mijloace interstatale pentru apararea comuna impotriva

infractiunilor savirsite de persoane apartinind unei tari pe teritoriul alteir tari, sau

in domeniul combaterii infractiunilor ce prezinta un pericol comun (traficul de

droguri, actele teroriste), pentru infiintarea unei justitii penale internationale.

AIDP a fost recunoscuta ca organizatie neguvernamentala in sinul

organizatiilor internationale si regionale ale ONU, ale Consiliului Europei si al

Organizatiei statelor americane, tutelind din punct de vedere stiintific Institutul

International de inalte studii si stiinte criminale de la Siracuza. AIDP conlucreaza

cu alte mari asociatii stiintifice internationale in domeniul stiintelor penale:

Societatea Internationale de Aparare Sociala, Societatea Internationala de

Criminologie si Fundatia Internationala Penala si Penitenciara, conjugind

eforturile pentru adoptarea de solutii teoretice si de propuneri legislative in

domeniul dreptului penal, al procedurii penale, al criminologiei si penologiei.

O contributie insemnata la dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal

revine organismelor specializate ale ONU. Astfel, Comitetul Natiunilor Unite

pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat, direct si in

colaborare cu asociatiiile internationale stiintifice indicate anterior, cercetari

aprofundate cu privire la tendintele actuale si a celor ce se prefigureaza in

materie de prevenire a infractiunilor si de justitie penala, in vederea definirii de

noi principii directoare care, tinind seama de situatia politica, economica si

DPP–pg–35

sociala, precum si de traditiile fiecarei tari, sa raspunda mai bine principiilor

justitiei sociale si drepturilor omului. Comitetul Natiunilor Unite pentru

prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat pina acum opt congrese

internationale, problemele justitiei penale intr-o lume in evolutie fiind in atentia

studiilor ce s-au elaborat.

{tiinta rom#neasca a dreptului procesual penal, participind la manifestarile

stiintifice internationale in organismele guvernamentale si neguvernamentale

amintite, contribuie la elaborarea solutiilor cu caracter general, acordind, insa,

prioritate studiului legislatiei noastre de procedura penala in vederea aplicarii ei

cit mai corecte si a perfectionarii ei in continuare la nivelul celor mai bune solutii

teoretice si legislative contemporane.

I.3. Normele de drept procesual penal si izvoarele lor

§1. Normele de drept procesual penal

1) Particularitatile normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal au, in principiu, aceleasi trasaturi ca si

celelalte norme juridice, fiind norme generale de conduita, instituite de

autoritatile indrituite prin Constitutie, a caror aplicare este asigurata, in caz de

necesitate, prin forta de constringere a statului. Deosebirea principala fata de

celelalte norme juridice consta in relatiile sociale pe care le reglementeaza,

anume acelea care se stabilesc intre autoritatile publice judiciare si partile din

proces in cadrul activitatii de reprimare a faptelor ce constituie infractiuni. |n

acest scop, normele de drept procesual penal prevad autoritatile publice care au

dreptul sa urmareasca si sa judece pe cei care au savirsit infractiuni,

reglementeaza structura acestora, atributiile si activitatile pe care le pot

desfasura; ele stabilesc persoanele in legatura cu care se poate desfasura

activitatea aurtoritatilor judiciare, drepturile si obligatiile procesuale ale acestor

persoane, raporturile juridice pe care le incheie, actele si formele prin care se

poate interveni in procesul penal.

Daca dispozitia normei de drept procesual penal are specificul ei, prin

obligatiile si drepturile pe care le consfinteste, particularitati prezinta si

sanctiunea pe care o prevede in caz de incalcare a normei. Aceste sanctiuni, de

natura procesuala, lovesc cu nulitatea actele si lucrarile contrare legii si cu

decaderea din drepturile procesuale care nu sint exercitate potrivit legii;

Cap. II. Normele de drept procesual penal

DPP–pg–36

aplicarea sanctiunii conduce, de regula, la refacerea actelor si lucrarilor

procesuale si procedurale, in conditiile legii. |ncalcarea unor obligatii care nu se

reflecta in lipsa de validitate a actelor efectuate, ci in frinari ale desfasurarii

procesului penal, este sanctionata cu amenda judiciara, cu o sanctiune

disciplinara sau cu o masura de constringere fizica, cum este aducerea silita in

fata instantelor judecatoresti. |n fine, cind incalcarea normei de procedura

constituie infractiune (ca cercetarea abuziva, arestarea ilegala, marturia

mincinoasa), pe linga sanctiunea procesuala a nulitatii actului, intervine si

aplicarea unei sanctiuni penale celui ce s-a facut vinovat de savirsirea

infractiunii. Asadar, normele de drept procesual penal prevad, in raport de

importanta lor pentru infaptuirea justitiei in conditiile legii, sanctiuni de grad

diferit, din care caracteristice sint nulitatea si decaderea din drepturile

procesuale.

Aceste particularitati ale normelor de drept procesual penal fata de normele

de drept penal atrag unele consecinte in ce priveste interpretarea lor, aplicarea in

timp si spatiu.

Din punct de vedere al puterii juridice prin care se impun si al sanctiunii sub

care sint prevazute, se disting norme de drept procesual penal absolut imperative,

relativ imperative si dispozitive (permisive).

Normele absolut imperative (oneroase sau prohibitive) contin o dispozitie de

ordine publica a carei incalcare atrage intotdeauna sanctiunea procesuala a

nulitatii sau a decaderii.

Normele relativ imperative sint prevazute sub sanctiunea procesuala a

nulitatii, dar aceasta nu opereaza decit in cazul cind nerespectarea lor a adus o

atingere garantiilor pentru solutionarea justa a cauzei penale, iar aceasta

vatamare nu poate fi inlaturata altfel.

Normele dispozitive (permisive) nu determina, in caz de incalcare, nulitatea

actului sau decaderea din drepturi, ca sanctiuni procesuale, dar pot atrage

aplicarea unei amenzi sau a unei sanctiuni disciplinare.

2) Clasificarea normelor de drept procesual penal

|n raport de obiectul reglementarii, normele de drept procesual penal se pot

clasifica in:

– norme de organizare – prin care se infiinteaza autoritatea judecatoreasca

(instantele judecatoresti, Ministerul Public), se prevad sarcinile, atributiile si

compunerea lor;

DPP–pg–37

– norme de competenta – stabilesc care dintre reprezentantii Ministerului

Public si dintre instantele judecatoresti sint abilitate sa efectueze urmarirea

penala sau sa judece o cauza penala, in raport de infractiunea savirsita, de

calitatea faptuitorului, de o anumita circumscriptie teritoriala

– norme de procedura – reglementeaza modul in care se poate desfasura

activitatea procesual penala, atit de catre autoritatile judiciare, cit si de catre

parti, aparatori, reprezentanti.

Clasificarea in norme de organizare, de competenta si de procedura este

sustinuta si de dispozitiile Constitutiei, care prevad ca prin lege organica se

reglementeaza “organizarea si functionarea … instantelor judecatoresti, a

Ministerului Public…” (art. 72 al. 3), iar “competenta si procedura de judecata

sint stabilite de lege” (art. 125 al. 3).

Aceasta clasificare are importanta si din punct de vedere al actului normativ

care constituie izvorul normelor de drept procesual penal, cit si al categoriei de

norme din care fac parte in raport de puterea juridica cu care se impun. Astfel,

normele de organizare sint cuprinse in legile de organizare a instantelor

judecatoresti si a Ministerului Public si sint absolut imperative, fiind de ordine

publica; normele de competenta isi au izvorul atit in legile de organizare, cit si in

Codul de procedura penala, unele fiind absolut imperative, iar altele numai

relativ imperative (de exemplu cele privind competenta teritoriala). Cele mai

numeroase norme de procedura penala isi au izvorul si sistematizarea in Codul

de procedura penala, dar unele sint prevazute si in alte legi, chiar in cele de

organizare; un numar restrins de norme de procedura penala sint absolut

imperative (de exemplu cele privind asistenta juridica a inculpatului minor), cele

mai multe sint relativ imperative (de exemplu termenul in care trebuie redactata

sentinta penala); puterea juridica a normelor de procedura se determina dupa

cum sint sau nu indeplinite conditiile prevazute pentru aplicarea sanctiunilor

procesuale.

Normele de drept procesual penal pot fi generale si speciale. Normele

generale se aplica tuturor cauzelor penale. Normele speciale se aplica, prin

derogare, numai la anumite categorii de cauze (inculpati minori, infractiuni

flagrante). Normele generale sint cuprinse, de regula, in Codul de procedura

penala; normele speciale isi pot avea izvorul si in Codul de procedura penala,

cum sint cele privitoare la procedurile speciale (art. 465–512), dar ele pot fi

DPP–pg–38

prevazute si in alte legi care promoveaza o procedura speciala pentru anumite

cauze.

Normele generale si speciale de drept procesual penal se aplica dupa

urmatoarele reguli:

– norma speciala in concurs cu norma generala se aplica tuturor cauzelor pe

care le prevede, prin derogare de la norma generala;

– norma speciala se completeaza cu norma generala pentru toate chestiunile

pentru care norma speciala nu face nici o derogare;

– o norma speciala noua deroga intotdeauna de la norma generala si cea

speciala anterioara; o norma generala posterioara uneia speciale nu abroga

norma speciala decit in cazul in care o prevede in mod expres.

§2. Izvoarele normelor de drept procesual penal

1) Legea – izvorul principal al normelor de drept procesual penal

Izvoarele normelor de drept procesual penal pot fi examinate in abstract si in

concret.

|n abstract, izvoarele sint determinate de categoriile de acte normative care

au o anumita putere juridica, stiut fiind ca nu orice act normativ poate cuprinde

norme de drept procesual penal. Raportindu-ne la Constitutia României,

constatam ca “organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a

Ministerului Public (art. 72 al. 3 lit. h), precum si competenta si procedura de

judecata (art. 125 al. 3) sint stabilite prin lege”. Deci normele de organizare, de

competenta si cele de procedura privind judecata (adica marea majoritate a

normelor de drept procesual penal) isi au izvorul abstract in lege, adoptata de

unica autoritate legiuitoare a tarii, parlamentul. Se impune concluzia ca

principalul izvor al normelor de drept procesual penal este legea.

“Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare” (art.

72 al. 1 din Constitutie). Normele de drept procesual penal isi au izvorul atit in

legile constitutionale, cit si in legile organice si ordinare.

|n ce priveste legea constitutionala, aceasta cuprinde:

– normele principiale ale procesului penal (legalitatea, egalitatea in fata legii si

a autoritatilor, prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare, garantarea

libertatii persoanei etc.);

– principiile de organizare si functionare ale instantelor judecatoresti si ale

Ministerului Public (independenta judecatorilor, inamovibilitatea lor,

DPP–pg–39

publicitatea sedintelor de judecata, impartialitatea si controlul ierarhic

privind pe procurori).

Legea organica constituie izvor de norme de drept procesual penal pentru

organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public;

pentru toate celelalte norme de drept procesual penal izvorul abstract il constituie

legea ordinara.

|n concret, cele mai numeroase norme de drept procesual penal isi au izvorul

in Codul de procedura penala al Rom#niei din 12 noiembrie 1968, care

constituie legea de baza in domeniul activitatii procesual penale.

Cuprind norme de drept procesual penal si urmatoarele legi organice:

– Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca;

– Legea nr. 56/1993 pentru organizarea si functionarea Curtii Supreme de

Justitie;

– Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare.

De asemenea, constituie izvor de norme de drept procesual penal urmatoarele

legi ordinare:

– Legea nr. 26/1994 pentru organizarea si functionarea Politiei Rom#ne;

– Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat;

– Legea nr. 31/1968 pentru punerea in aplicare a Codului de procedura penala.

Sint legi cu dispozitii penale care cuprind si prevederi de procedura penala in

materie de competenta, ca Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila;

Decretul nr. 516/1953 privind Codul aerian etc.

2) Codificarea normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal si si normele de procedura penala au fost

cuprinse, intr-o reglementare mai veche, in legiuiri comune, care au capatat

denumirea de cronici, codice, cod; incepind din 1808 in Franta, iar la noi din

1864, normele de drept procesual penal au fost cuprinse si sistematizate in coduri

separate de procedura penala.

Primul cod modern de procedura penala este Codicele de instructie criminala

(2 decembrie 1864), cunoscut si sub denumirea de Codul de procedura penala;

acest cod, intocmit dupa codul francez de instructie criminala din 1808, sub

influenta doctrinei clasice, a suferit relativ putine modificari in cei 72 de ani de la

intrarea sa in vigoare, corespunzind necesitatilor judiciare penale din acea

perioada. Procesul penal rom#n, reglementat prin Codul din 1864, se

caracterizeaza ca un proces penal mixt, de conceptie liberala, ca rezultat al

DPP–pg–40

ideilor progresiste liberale ale revolutiei franceze din 1789. Formarea in 1918 a

statului national unitar rom#n a determinat aplicarea in continuare, pentru o

anumita perioada de timp, a codurilor de procedura penala maghiar in

Transilvania, austriac in Bucovina, rus in Basarabia. Pina la adoptarea unui cod

de procedura penala pe intreg teritoriul tarii, s-a extins, mai intii in 1919, Codul

de procedura penala rom#n in Basarabia, iar in 1925 o mare parte a acestuia si in

Transilvania si Bucovina. Lucrarile de unificare legislativa au durat mai multi ani

si s-au finalizat in 1936 prin adoptarea si aplicarea pe intreg teritoriul Rom#niei a

unui unic Cod de procedura penala.

Codul de procedura penala din 19 martie 1936, intrat in vigoare la 1 ianuarie

1937, de factura eclectica, unificind legislatia de procedura penala ce se aplica in

România, a retinut ceea ce s-a dovedit corespunzator in codul din 1864, in

codurile maghiar si austriac, a introdus dispozitii inspirate din noile legiuiri

europene, mai ales din cea italiana, si a preluat propuneri facute de stiinta

moderna a dreptului procesual penal. Prin conceptia liberala care a stat la baza

elaborarii sale, prin institutiile noi adoptate, prin perfectionarea si sistematizarea

reglementarilor a avut un caracter progresist, integrindu-se in conceptia statului

de drept. |n 1939–1944, ca urmare a instituirii dictaturii regale, apoi a celei

militare, in conditiile participarii la razboi, in Codul de procedura penala din

1936 s-au introdus modificari de natura autoritara, prin extinderea competentei

tribunalelor militare, desfiintarea curtilor cu jurati, inlaturarea unor garantii

recunoscute partilor.

Codul din 1936 a fost profund modificat in 1948, ceea ce a atras republicarea

sa intr-o noua numerotare la 13 februarie 1948, in scopul folosirii sale ca

instrument eficient de aparare a puterii comuniste instaurate in România si a

institutiilor sale. Aceste modificari s-au produs sub influenta legislatiei sovietice,

de conceptie autoritara, in temeiul careia s-a adoptat principiul participarii

asesorilor populari la infaptuirea justitiei, a fost inlaturat apelul, ca prima cale

ordinara de atac, s-a restrins exercitiul dreptului la aparare. |ntre 1948–1960, sub

aceeasi influenta sovietica, s-au introdus unele institutii procedurale cu caracter

socialist (trecerea urmaririi penale in competenta organelor de militie si de

securitate in locul judecatorilor de instructie, scoaterea activitatii procurorilor de

sub controlul instantelor judecatoresti etc.). Legislatia de procedura penala, ca si

in alte domenii ale dreptului, a fost aplicata pe baza conceptiei existentei unei

singure puteri in stat, sub conducerea partidului unic al clasei muncitoare, justitia

DPP–pg–41

fiind subordonata directivelor de partid chiar in rezolvarea unor cauze cncrete.

Codul de procedura penala din 1936, datorita modificarilor de esenta si forma

socialista care i-au fost aduse, pe structura de conceptie liberala, a devenit

neunitar, coexistind institutii si dispozitii care nu erau compatibile, ratiune pentru

care s-a considerat necesara elaborarea unui Cod de procedura penala de natura

“consecvent socialista”, atit in fond, ca instrument eficient al puterii comuniste

impotriva celor ce aduceau atingere ordinii sale de drept, cit si ca forma de

reglementare.

Adoptat la 12 noiembrie 1968 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969, Codul de

procedura penala al Republicii Socialiste Rom#nia a constituit un pas inainte in

reglementarea procesului penal rom#n in conditiile regimului totalitar comunist,

in sensul ca, mentinindu-se conceptia autoritara in fundamentarea institutiilor

procesuale penale, s-au introdus si unele garantii pentru protectia drepturilor

omului, in special a dreptului la aparare, inclus in Constitutia din 1965, sub

influenta documentelor internationale, printre drepturile fundamentale ale

cetateanului. Pentru a-i da Codului din 1968 un caracter umanist, intr-un capitol

introductiv sint consacrate regulile de baza ale procesului penal rom#n care, prin

formulare, se aseamana cu cele din codurile de conceptie liberala; totdata, s-a dat

aparatorului dreptul de a-l asista pe inculpat la efectuarea unor acte de urmarire

penala, in unele cazuri asistenta juridica fiind obligatorie; s-a acordat instantei de

judecata dreptul de a controla durata arestarii preventive in cursul urmaririi

penale ce depaseste patru luni, s-au restrins cazurile de participare a asesorilor

populari la judecarea cauzelor penale, s-a imbunatatit reglementarea cailor de

atac si a procedurilor speciale. Totodata s-a folosit o tehnica de redactare

superioara si o terminologie stiintifica. Practica aplicarii Codului de procedura

penala din 1968 a condus la constatarea raminerii in urma a acestuia fata de

nivelul reglementarilor pe plan mondial, ceea ce a determinat introducerea unor

modificari privind competenta si procedura de judecata a unor infractori minori,

dar si la propuneri de modificari substantiale, printre care si elaborarea unui nou

Cod de procedura penala. Aceste propuneri au ramas doar sub forma de

deziderat, deoarece dupa 1977 nu s-a mai adus nici o schimbare in reglementarea

procedurii penale.

Dupa 1989 s-au abrogat numeroase legi adoptate sub regimul totalitar

comunist. Codul de procedura penala din 1968 a ramas insa sa se aplice in

continuare, pierzindu-si totusi titulatura de cod al unei republici socialiste,

DPP–pg–42

precum si toate dispozitiile care se refereau la constiinta juridica “socialista” sau

la organizatiile socialiste. Modificari substantiale exprese au fost aduse Codului

de procedura penala prin citeva legi succesive, prin care organele de securitate au

incetat a mai fi organe de urmarire penala, aparatorului i s-a dat dreptul sa asiste

la efectuarea oricarui act de urmarire penala, s-a introdus liberarea provizorie sub

controlul judiciar si liberarea provizorie pe cautiune, au fost inlaturati asesorii

populari din completele de judecata ale instantelor civile, s-a introdus apelul etc.

Prin adoptarea noii Constitutii a Rom#niei si pina la intervenirea unui nou cod se

va aplica in continuare actualul Cod de procedura penala din 1968, afara de

dispozitiile contrare legii noastre fundamentale, care isi inceteaza aplicabilitatea,

fiind inlocuite cu dispozitiile constitutionale (art. 150).

3) Alte izvoare ale normelor de drept procesual penal

Potrivit art. 20 din Constitutia României, dispozitiile constitutionale

privitoare la drepturilor si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in

concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si

celelalte tratate la care România este parte; daca exista neconcordanta intre

pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.

Deci pot constitui izvor al normelor de drept procesual penal privind drepturile

omului si tratatele internationale la care România este parte; de altfel, potrivit

art. 11 al. 2, tratatele ratificate sau la care s-a aderat potrivit legii fac parte din

dreptul intern.

Codul de procedura penala (art. 513) trimite, in legatura cu asistenta juridica

internationala, la conventiile incheiate de tara noastra cu alte tari, care conventii

urmeaza a se aplica in materie de extradare, comisii rogatorii internationale etc.,

in locul normelor cuprinse in legea nationala; potrivit Constitutiei, si aceste

conventii trebuie sa fie ratificate de parlament, normele de drept cuprinse in ele

devenind obligatorii pentru cazurile la care se refera.

|n cazuri exceptionale, cind, in temeiul art. 114 al. 1 din Constitutie,

parlamentul dispune de o delegare legislativa si ar abilita guvernul sa emita

ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice, aceste ordonante,

daca ar cuprinde norme de competenta si procedura penala, ar deveni izvor de

drept procesual penal, pina la confirmarea lor prin lege.

Legea poate autoriza ca si alte acte normative, subordonate ei, sa

reglementeze unele aspecte ale procesului penal, dar numai in limitele acestei

DPP–pg–43

autorizari si in masura in care nu deroga de la dispozitiile legii. Astfel, legea de

organizare judecatoreasca autorizeaza guvernul ca, la propunerea Ministerului

Justitiei, sa dispuna prin ordin ca in Municipiul Bucuresti procesele privind

infractiuni flagrante sa fie judecate numai de anumite judecatorii.

§3. Interpretarea normelor de drept procesual penal

|n interpretarea normelor de drept procesual penal se aplica toate regulile

generale de interpretare admise pentru normele juridice.

Din punct de vedere al factorului care face interpretarea, se admite

interpretarea autentica, din partea autoritatii insarcinate in acest scop (cum este

Curtea Constitutionala in ce priveste constitutionalitatea legilor si ordonantelor),

jurisprudentiala, din partea instantelor judecatoresti, in special a Curtii Supreme

de Justitie, precum si cea doctrinala, din partea celor care efectueaza analiza

stiintifica a continutului unor norme juridice.

|n raport de procedeele folosite, exista interpretare gramaticala (literala),

logica, sistematica, istorica.

Dupa rezultatele interpretarii, aceasta poate fi declarativa, restrictiva,

extensiva si analogica. Spre deosebire de normele de drept penal, pentru care nu

se admite interpretarea extensiva si cea analogica, pentru a se garanta principiul

legalitatii incriminarii si a pedepselor, in domeniul procedurii penale se poate

ajunge si la rezultate de extindere a normei de procedura sau la folosirea

suplimentului analogic. Interpretarea extensiva, prin argumente a pari, a fortiori

si a contrario este posibila in cazul normelor care nu prevad restrictii de drepturi,

exceptii de la regula, sanctiuni procesuale grave si cazuri limitative. |n ce

priveste suplimentul analogic, prin recurgerea la norme care reglementeaza

materii similare, pentru umplerea unor lacune legislative se admite folosirea lui

data fiind necesitatea ca procesul penal sa-si poata atinge scopul.

I.4. Aplicarea in spatiu si timp a normelor de drept

procesual penal

§1. Aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal

1) Teritorialitatea normelor de drept procesual penal

Spre deosebire de Codul penal, care prevede (art. 3–8) principiile dupa care

se aplica legea penala in spatiu (teritorialitatea, ca regula, si in anumite conditii,

personalitatea, realitatea si universalitatea legii penale), Codul de procedura

penala rom#n nu reglementeaza aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual

DPP–pg–44

penal; in aceasta situatie se aplica principiul teritorialitatii, care decurge din art. 1

si 3 din Constitutie, potrivit carora România este stat national, suveran si

independent, unitar si indivizibil, teritoriul sau fiind inalienabil; respectind

suveranitatea altor state, România isi exercita propria sa suveranitate asupra

intregului teritoriu, ceea ce implica deplina si exclusiva aplicare a legilor rom#ne

asupra acestui teritoriu.

Principiul teritorialitatii normelor de drept procesual penal exprima o dubla

cerinta, corespunzatoare celor doua aspecte ale suveranitatii de stat:

– normele de drept procesual penal rom#n se aplica numai activitatii procesual

penale desfasurate pe teritoriul rom#n, neavind aplicare in afara acestui

teritoriu, prin respectarea suveranitatii celorlalte state, chiar daca activitatea

judiciara a unui stat strain s-ar rasfringe asupra unui cetatean rom#n;

– activitatea procesual penala se desfasoara pe teritoriul tarii noastre numai in

temeiul normelor de drept procesual penal rom#n, normele straine neavind

aplicare pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranitatii statului rom#n,

chiar daca activitatea se refera la un cetatean strain.

Daca legea penala are in vedere, in legatura cu aplicarea sa in spatiu, locul

unde s-a savirsit infractiunea (in tara sau in strainatate), legea de procedura

penala are in vedere locul unde se efectueaza actul procesual sau procedural

penal; ca urmare, un act de procedura penala se efectueaza pe teritoriul tarii

noastre numai potrivit normelor de procedura penala rom#ne, in conformitate cu

dictonul latin locus regit actum.

Notiunea de teritoriu al Rom#niei este definita, din punct de vedere al

aplicarii legii penale si de procedura penala, in art 142–143 Cod penal, care se

refera la locul unde se considera savirsita infractiunea pe teritoriul tarii:

intinderea de pamint si apele cuprinse intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian

al acesteia, navele si aeronavele rom#ne. Desi termenii sau expresiile anume

explicate in Codul penal au acelasi inteles si in legea de procedura penala (art.

523), este necesar sa se faca rezerva ca, in legatura cu procesul penal, se are in

vedere locul unde se efectueaza actul de procedura penala, ceea ce implica unde

pot functiona autoritatile judiciare si unde se pot efectua acte de procedura

penala.

2) Derogari de la principiul teritorialitatii

Legea permite ca, in anumite situatii, actele de procedura penala efectuate

potrivit normelor de drept rom#n sa produca efecte in strainatate si acte de

DPP–pg–45

procedura efectuate potrivit normelor de drept ale altor tari sa produca efecte pe

teritoriul rom#n.

Aceste situatii sint determinate de necesitatea reglementarii unor relatii de

sprijin si ajutor reciproc intre state in legatura cu activitatea de combatere a

infractiunilor, ceea ce formeaza asistenta juridica internationala. |n baza art. 513–

522 sau a dispozitiilor din tratatele de asistenta juridica in materie penala

incheiate de România cu alte tari, sint prevazute norme juridice privitoare la

comisiile rogatorii, la recunoasterea hotaririlor pronuntate de instantele

judecatoresti straine si la extradare.

Prin comisie rogatorie internationala activa (in strainatate) se poate cere unui

stat strain sa dispuna efectuarea unui act de procedura necesar unui proces penal

desfasurat in tara noastra, verificarea unor inscrisuri etc.; actul solicitat, efectuat

dupa normele statului caruia i s-a cerut comisia rogatorie, va fi folosit in

activitatea judiciara desfasurata in tara noastra; in acelasi mod, in cazul comisiei

rogatorii internationale pasive (din strainatate), actul efectuat pe teritoriul tarii

noastre, potrivit normelor rom#ne de drept procesual penal, poate fi folosit in

activitatea judiciara a altui stat.

|n temeiul art. 519 sau al unei conventii internationale, hotarirea penala

definitiva pronuntata de un organ judecatoresc strain, precum si actele judiciare

efectuate in strainatate pot fi recunoscute de catre instantele judecatoresti

rom#ne, in care caz produc efecte juridice in tara noastra. Desi valabilitatea

acestor acte depinde de recunoasterea data de o instanta judecatoreasca rom#na,

totusi, fiind efectuate potrivit normelor de drept procesual penal straine si de

autoritati judiciare straine, exista o derogare de la principiul teritorialitatii prin

folosirea lor pe teritoriul nostru.

O alta derogare de la principiul teritorialitatii este prevazuta de Legea nr.

4/1971 privind extradarea sau tratatele de asistenta juridica in materie penala,

potrivit carora actele judiciare care justifica cererea de extradare a unei persoane

aflata pe teritoriul nostru pot fi luate in considerare de autoritatile noastre

judiciare in rezolvarea cererii, desi sint acte efectuate dupa legea statului care

solicita extradarea; ca urmare, aceste acte efectuate potrivit legii straine (copii

certificate dupa hotarirea definitiva de condamnare, dupa mandatul de arestare)

produc efecte juridice pe teritoriul nostru fara a mai fi necesara recunoasterea lor

de catre instantele noastre judecatoresti.

DPP–pg–46

Potrivit art. 8 Cod penal, legea penala nu se aplica infractiunilor savirsite de

catre reprezentantii diplomatici ai statelor straine sau de alte persoane care, in

conformitate cu legile internationale, nu sint supuse jurisdictiei penale a stautlui

rom#n. Ca urmare, asupra persoanelor la care se refera art. 8 Cod penal, stabilite

prin conventii internationale cu caracter general, nu se aplica normele de drept

procesual penal, desi aceste persoane se afla pe teritoriul tarii noastre, deoarece

ele nu pot fi urmarite si judecate pe teritoriul tarii noastre.

|n cazurile in care pentru o infractiune savirsita in afara teritoriului tarii

urmeaza a se aplica legea penala rom#na, in conditiile art. 5, 6 si 7 Cod penal, in

lipsa unei conventii internationale care sa dispuna altfel, cauza este de

competenta autoritatilor judiciare rom#ne, care vor aplica normele de drept

procesual penal rom#n. Pentru asemenea cazuri, in art. 31 Cod procedura penala

se prevede competenta teritoriala speciala a instantelor civile sau militare din

Municipiul Bucuresti.

§2. Aplicarea normelor de drept procesual penal in timp

1) Aplicarea imediata a normelor de drept procesual penal

|n cazul aplicarii in timp a normelor de drept penal, in art. 10–17 Cod penal

se prevad, pe linga principiul activitatii, si cazurile in care se aplica principiul

retroactivitatii si al ultraactivitatii acestor norme. Codul de procedura penala

necuprinzind nici o dispozitie de principiu referitoare la aplicarea in timp a

normelor de drept procesual penal, devine operant principiul activitatii, potrivit

caruia normele se aplica intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul

incetarii actiunii lor (tempus regit actum). Daca la aplicarea normelor de drept

penal se ia in considerare includerea intre aceste momente a datei savirsirii

infractiunii, in cazul normelor de drept procesual penal se ia in considerare data

efectuarii actului procesual sau procedural necesar desfasurarii procesului penal.

Activitatea normelor de procedura penala este evidenta atunci cind o cauza

penala incepe si se termina sub imperiul acelorasi norme de procedura penala in

vigoare, chiar daca infractiunea, savirsita sub vechea lege de procedura, a fost

descoperita sub noua lege; intregul proces a urmat aceleasi norme de procedura

penala care erau in vigoare la data descoperirii infractiunii si pina la pronuntarea

unei hotariri definitive.

Sint cazuri in care un proces penal incepe sub o lege de procedura penala si

se continua sub o lege noua, care reglementeaza diferit conditiile si formele de

DPP–pg–47

efectuare a unor acte de urmarire sau de judecata. |n doctrina s-au emis trei

solutii posibile:

– legea veche continua sa se aplice tuturor cauzelor incepute sub imperiul ei,

iar legea noua se aplica numai cauzelor incepute dupa intrarea ei in vigoare;

– legea noua se aplica tuturor cauzelor in curs, anulindu-se toate actele care au

fost efectuate sub vechea lege, daca sint contrare dispozitiilor din noua lege;

– legea noua se aplica tuturor actelor procesuale efectuate sub imperiul ei,

raminind insa valabile actele efectuate sub imperiul legii vechi, in cazul

proceselor in curs de desfasurare, deoarece este firesc ca tot ce s-a facut

anterior, dar potrivit unei legi in vigoare, sa ramina bine indeplinit, iar tot ce

se face dupa intrarea in vigoare a noii legi, considerata ca reglementeaza mai

bine raporturile procesual-penale, sa fie efectuat potrivit normelor acestei

legi.

Atit Codul de procedura penala din 1936, cit si Legea nr. 31/1968 pentru

punerea in aplicare a Codului de procedura penala din 1968 au adoptat cea de-a

treia solutie, cea mai judicioasa; primele doua solutii ar fi atras perturbari in

desfasurarea procesului penal, fie prin aplicarea concomitenta, in cauze penale

similare, a doua proceduri diferite in raport de data cind s-a pornit procesul

penal, fie prin desfiintarea a tot ceea ce s-a facut potrivit legii vechi, dar numai

pentru cauzele in curs de urmarire penala sau de judecata.

|n intelesul solutiei adoptate, se aplica urmatoarele reguli pentru procesele in

curs la data adoptarii unor noi norme de procedura penala:

– norma de drept procesual penal, din momentul iesirii sale din vigoare, nu se

mai aplica actelor procesuale si procedurale ce se efectueaza dupa aceasta

data, chiar daca se refera la o cauza inceputa sub imperiul ei;

– norma de drept procesual penal intrata in vigoare nu se aplica actelor si

lucrarilor efectuate potrivit dispozitiilor legii anterioare;

– norma noua de drept procesual penal se aplica tuturor actelor si lucrarilor de

procedura ce se efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, fara a se face

deosebire daca procesul penal a fost pornit sub norma noua sau sub norma

veche.

Datorita aplicarii normei de drept procesual penal tuturor actelor ce se

efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, chiar in cauzele incepute anterior acestei

date, principiului activitatii i s-a dat denumirea de principiul aplicarii imediate a

normelor de drept procesual penal.

DPP–pg–48

2) Cazuri generale de extraactivitate a normelor de drept

procesual penal

De la principiul aplicarii imediate a normelor de drept procesual penal exista

si derogari, cind aceste norme sint fie ultraactive, fie retroactive. Derogarile sint

de doua feluri: unele se aplica ori de cite ori lege noua nu reglementeaza

situatiile tranzitorii; alte derogari sint prevazute in mod expres in noua lege, care

stabileste normele care retroactiveaza si normele care urmeaza sa se aplice din

legea veche dupa iesirea ei din vigoare. |n ce priveste normele cu caracter

general, ele au fost adoptate mai intii de jurisprudenta, in special de cea franceza,

apoi de jurisprudenta rom#na si, in cele din urma, au fost prevazute in lege, atit

sub codul anterior, cit si de codul actual. Pentru dreptul procesual penal in

vigoare, Legea nr. 31/1968 pentru aplicarea Codului de procedura penala din

1968 cuprinde regula generala de aplicare imediata a normelor de drept

procesual penal, cit si cazurile de retroactivitate si de ultraactivitate a acestor

norme. Desi aceasta lege reglementeaza modalitatile de punere in aplicare a

Codului de procedura penala, la data intrari sale in vigoare (1 ianuarie 1969),

facind trecerea de la codul anterior la noul cod, regulile de aplicare au caracter

general, reflectind solutiile doctrinale si jurisprudentiale, aplicindu-se ori de cite

ori o lege noua aduce modificari dispozitilor codului, afara de cazul cind noua

lege adopta dispozitii tranzitorii deosebite.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1968, nulitatea oricarui act sau lucrari,

efectuate sub legea anterioara, poate fi invocata numai in conditiile noului Cod

de procedura penala; ca urmare, desi actul implinit sub vechea lege era nul,

pentru ca nu se respectase o dispozitie a acestei legi aflata sub sanctiunea

nulitatii, devine valabil sub legea noua, daca aceasta nu mai cuprinde sub

sanctiunea nulitatii incalcarea cestei dispozitii. Noua lege retroactiveaza,

aplicindu-se unui act implinit sub legea veche, validindu-l, desi sub legea veche

era nul8. Pentru viitor, conform art. 15 al. 2 din Constitutie, legea nu poate

dispune retroactiv.

|n temeiul art. 3, 4 si 5 din Legea nr. 31/1968, normele referitoare la

competenta, termene si cai de atac au capacitatea de a ultraactiva si dupa iesirea

8 De exemplu, dac` o hot`rire a tribunalului jude]ean, pronun]at` inainte de august 1991, de un complet de doi judec`tori [i trei asesori populari, era nul`, fiind inc`lcat` o dispozi]ie sanc]ionat` cu nulitatea absolut`, aceast` nulitate nu mai poate fi invocat` sub legea nou` – Legea nr. 14/1991 – care prevede c` pentru acea cauz` completele de judecat` se formeaz` din doi judec`tori.

DPP–pg–49

lor din vigoare, aplicindu-se, in anumite conditii, cauzelor ce continua sa fie

judecate sub legea noua9. S-a adoptat aceasta masura pentru a nu perturba mersul

normal al ciclului procesual inceput sub legea veche. |n cazul in care, dupa

pronuntarea unei hotariri, a fost deschis dreptul la o cale de atac potrivit legii in

vigoare, iar ulterior intervine o norma care inlatura acea cale de atac sau restringe

dreptul de a o exercita, se va aplica in continuare legea veche si calea de atac va

putea fi exercitata si sustinuta in conditiile legii vechi, care o prevedea,

asigurindu-se astfel exercitarea unui drept cistigat in temeiul legii care-l

prevederea la data cind a fost deschis. |n ce priveste procedura de judecata si

solutiile posibile in calea de atac, se aplica legea noua, considerata ca

reglementeaza mai bine procedura de judecata a acelei cai de atac. Pentru

aceleasi motive, termenul procedural prevazut de norma in vigoare in momentul

cind a inceput sa curga, ramine valabil, chiar daca a fost modificat de norma

noua.

|n literatura juridica s-a discutat daca ar trebui sa fie extraactive si normele

care reglemetneaza probele, prescriptia, plingerea prealabila, atunci cind sint mai

favorabile inculpatului. |n ce priveste probele, nu exista criterii sigure care sa

poata determina o lege favorabila sau mai putin favorabila, legea noua fiind

considerata ca este atit in interesul justitiei, cit si al partilor; pentru prescriptie si

plingerea prealabila, cit timp norma este de drept material, creind un cadru legat

de conditiile raspunderii penale, se aplica regula de la aplicarea in timp a

normelor de drept penal (lex mitior); daca se refera la procedura dupa care pot fi

invocate aceste cauze de inlaturare a raspunderii penale si la consecintele lor

procedurale, intervin regulile aplicarii imediate a normei de drept procesual

penal, potrivit naturii sale juridice.

3) Situatiile tranzitorii prevazute de legea noua

Unele legi care abroga sau modifica norme de drept procesual penal sau

introduc institutii si reglementari noi cuprind si dispozitii care reglementeaza

situatiile tranzitorii, de la reglementarea anterioara la cea noua, in cauzele in curs

de urmarire sau de judecata la data intrarii in vigoare a noii reglementari. |n

9 Cind intr-o cauz` penal` s-a dat o hot`rire de c`tre o instan]` competent` la acea dat` s` judece cauza in prim` instan]` [i intervine, apoi, pin` la judecarea c`ii ordinare de atac, o norm` nou` care prevede competen]a altei instan]e s` judece cauza in prim` instan]`, norma nou` nu se aplic` in cauz`, astfel incit calea de atac ordinar` va fi judecat` de instan]a competent` in raport cu vechea norm`, care astfel ultraactiveaz`

DPP–pg–50

aceste situatii, reglementarea noua poate sa consacre ultraactivitatea legii vechi.

Retroactivitatea legii noi nu este permisa de Constitutie (art. 5 al. 2).

|n art. III al Legii nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de

procedura penala se prevad astfel de situatii tranzitorii care nu corespund cu cele

de aplicare generala. Astfel, potrivit pct. 3, hotaririle pronuntate inainte de

intrarea in vigoare a Legii nr. 45/1993 sint supuse cailor de atac prevazute de

aceasta lege noua, desi regula consta in supunerea lor cailor de atac prevazute de

legea in vigoare la data pronuntarii lor; de asemenea, recursurile in curs de

judecata la data intrarii in vigoare a legii noi sint considerate apeluri si urmeaza

competenta de judecata potrivit acestei legi, desi declaratia de recurs era un act

implinit sub vechea lege si trebuia judecat potrivit acesteia. Dimpotriva,

recursurile extraordinare, aflate in curs de judecata la data intrarii in vigoare a

Legii nr. 45/1993, vor continua sa fie judecate potrivit legii anterioare; termenele

pentru exercitarea cailor de atac ordinare, aflate in curs la data de 1 iulie 1993,

incep sa curga, din nou, de la aceasta data, desi ele erau determinate, ca regula,

de legea in vigoare la data pronuntarii hotaririi supuse acelei cai de atac.

Toate aceste dispozitii tranzitorii au fost adoptate in favoarea partilor; astfel,

daca legea noua prevede o noua cale de atac ordinara (apelul), este firesc sa

beneficieze de aceasta cale de atac si cel care a declarat recurs, intrucit sub legea

veche exista numai aceasta cale de atac; recursul in anulare prevazut de legea

noua fiind restrins in ce priveste cazurile in care poate fi exercitat, partilor li s -a

conferit dreptul de a se judeca in recursul extraordinar exercitat sub vechea lege,

care prevedea conditii mai favorabile partilor.

Spre deosebire de derogarile cu caracter general prevazute de Legea nr.

31/1968, care au aplicare ori de cite ori o lege de procedura penala noua nu

prevede situatii tranzitorii proprii, in cazul normelor tranzitorii aflate intr-o lege

noua, acestea nu au aplicare decit pentru situatiile tranzitorii de la legea

anterioara la legea noua care le prevede.

I.5. Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal

§1. Notiunea de principii fundamentale ale procesului penal

Prin principiile fundamentale ale procesului penal se inteleg regulile cele

mai generale in temeiul carora este reglementat si se desfasoara procesul penal.

Cap. III. Principiile fundamentale ale procesului penal

DPP–pg–51

Stabilind care este scopul procesului penal, legiuitorul opteaza, in cadrul

reglementarii, pentru acele reguli cu caracter general care asigura in cele mai

bune conditii realizarea cestui scop si impune, totodata, tuturor participantilor la

proces ca, in activitatea lor, sa respecte aceste reguli. Luind in considerare prima

cerinta a scopului procesului penal – ca orice persoana care a savirsit o

infractiune sa fie sanctionata potrivit legii penale – principiile fundamentale ale

procesului penal trebuie sa imprime o actiune imediata si eficienta a autoritatilor

judiciare pentru tragerea la raspundere penala a tuturor celor care au savirsit

infractiuni si condamnarea lor potrivit dispozitiilor legii; referindu-ne la a doua

cerinta a scopului procesului penal – ca nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa

la raspundere penala – principiile fundamentale trebuie sa instituie cele mai

puternice garantii pentru realizarea acestor cerinte, respectindu-se neabatut

drepturile si libertatile cetatenesti.

Ca si in alte ramuri ale dreptului, sfera raporturilor procesual penale a caror

reglementare este determinata de reguli cu caracter general poate fi mai intinsa

sau mai restrinsa, ceea ce inseamna ca si principiile, ca reguli generale, pot avea

o arie de actiune mai intinsa sau mai redusa. Astfel, unele principii determina

reglementarea unei institutii de drept procesual penal (cum este principiul liberei

aprecieri a probelor); alte principii determina reglementarea unei faze procesuale

(de exemplu caracterul scris al urmaririi penale sau caracterul oral al judecatii).

Cele mai generale reguli, care determina reglemenarea tuturor institutiilor si

fazelor procesual-penale, a intregului proces penal, devin principii fundamentale

ale procesului penal. Ca urmare, principiile fundamentale ale procesului penal

sint acele reguli cu caracter general care determina toate institutiile procesual-

penale si in toate fazele procesului penal. Regulile cu caracter general care nu

determina decit reglementarea urmaririi penale sau a judecatii ramin numai la

nivelul de principii ale activitatii respective, fiind insa determinate de principiile

fundamentale.

Desi principiile fundamentale determina intreaga reglementare a procesului

penal, unele din ele actioneaza totusi in anumite limite, cauzate de interactiunea

lor. Existenta unor limite nu le transforma, insa, in principii ale unor institutii sau

faze procesuale, ci continua sa fie principii fundamentale, deoarece in actiunea

lor generala ele se aplica intregului proces penal. Unele limite au ca ratiune

necesitatea imbinarii intereselor generale cu interesele persoanei ocrotite de lege,

ca in cazul principiului oficialitatii, care nu actioneaza in anumite cauze pentru a

DPP–pg–52

ocroti interesele legitime ale persoanei vatamate; alte limite sint determinate de

exercitarea in procesul penal a unei actiuni civile, pentru obtinerea repararii

pagubei produse prin infractiune, care are o alta reglementare. Actiunea unui

principiu fundamental poate limita actiunea altui principiu fundamental,

coordonarea lor fiind necesara pentru realizarea scopului procesului penal; astfel,

aflarea adevarului si rolul activ actioneaza asupra desfasurarii procesului penal,

dar numai in limitele in care nu se aduce atingere respectarii legii si dreptului la

aparare. De aceea, examinarea principiilor fundamentale ale procesului penal nu

poate fi despartita de limitele in care acestea actioneaza.

§2. Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal rom#n

Prin sistem de principii fundamentale ale procesului penal se intelege

ansamblul organizat al tuturor regulilor cu caracterul cel mai general care

determina reglementarea si desfasurarea procesului penal.

|n cadrul sistemului, principiile fundamentale sint asezate in ordine logica,

determinata de puterea lor de actiune si contributia pe care o au la realizarea

scopului procesului penal, fiind cuprinse intr-un tot organizat datorita legaturii pe

care o au intre ele.

|n ce priveste formularea sistemului de principii fundamentale ale procesului

penal rom#n, nu s-a conturat un punct de vedere unitar. Sub codurile de

procedura anterioare, in care nu a existat o subdiviziune consacrata in mod

special principiilor fundamentale, specialistii au propus, dupa diferite criterii,

propriul lor sistem de principii fundamentale. Codul de procedura penala din

1968 a prevazut un capitol special intitulat “Scopul si regulile de baza ale

procesului penal” (art. 1–8), consacrind ca principii fundamentale: legalitatea

procesului, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ, garantarea libertatii,

garantarea dreptului de aparare, limba in care se desfasoara procesul penal si

folosirea limbii oficiale prin traducator. Fiind consacrate prin lege ca reguli de

baza ale procesului penal, s-a tras concluzia ca acestea sint principiile

fundamentale ale procesului penal, desi unii autori au introdus si alte principii

fundamentale.

Constitutia României cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul

penal care nu sint consacrate in art. 2–8 Cod procedura penala. |ntrucit

prevederile constitutionale sint de imediata aplicare, se poate trage concluzia ca

sistemul de principii fundamentale ale procesului penal, consacrat pina acum de

Codul de procedura penala, trebuie sa fie perfectionat prin includerea acelor

DPP–pg–53

principii de reglementare procesuala care isi au izvorul in prevederile exprese ale

Constitutiei. Ca urmare, sistemul de principii fundamentale ale procesului penal

rom#n cuprinde, in primul rind, principiile care asigura realizarea scopului

procesului penal in mod direct: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea

adevarului, rolul activ al autoritatilor judiciare, limba oficiala folosita in procesul

penal; in al doilea rind, cuprinde toate prevederile care constituie garantii ale

respectarii drepturilor si libertatilor cetatenilor consacrate de Constitutie:

egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare, respectarea demnitatii umane,

garantarea dreptului la aparare, garantarea inviolabilitatii domiciliului,

corespondentei si convorbirilor telefonice.

I.6. Cerintele principiilor fundamentale ale procesului

penal, garantiile si limitele lor

§1. Legalitatea procesului penal (art. 2 al. 1)

Potrivit art. 51 din Constitutia României, respectarea Constitutiei, a

suprematiei sale si a legilor este obligatorie. Din acest drept constitutional, care

sta la baza intregului nostru sistem de drept, decurge si principiul legalitatii

procesului penal, care exprima cerinta ca acesta sa se desfasoare potrivit

dispozitiilor prevazute de lege. Principiilor de drept penal – nullum crimen sine

lege, nulla poena sine lege – le corespunde principiul procesual penal nulla

justitia sine lege.

|n unele lucrari de procedura penala se examineaza principiul legalitatii in

opunere cu principiul oportunitatii in promovarea activitatii de tragere la

raspundere penala a infractorilor, in sensul ca reprezentantul societatii

(Ministerul Public) are obligatia de a actiona impotriva infractorilor ori de cite

ori sint indeplinite conditiile prevazute de lege, fara a se lua in considerare vreo

oportunitate de ordin politic sau social. Definitia data principiului in art. 2 al. 1,

in concordanta cu obligatia respectarii legilor prevazuta de Constitutie, da un

sens mai larg principiului legalitatii, cerinta respectarii legii nemaifiind limitata

la promovarea procesului penal, ci fiind extinsa la intreaga desfasurare a

procesului. |n acest inteles, principiul legalitatii procesului penal exprima

urmatoarele cerinte:

a) Procesul penal se desfasoara numai de autoritatile instituite prin lege, in

compunerea si competenta prevazuta de lege. Constitutia (art. 123–125)

prevede ca justitia se infaptuieste, in numele legii, si se realizeaza prin Curtea

DPP–pg–54

Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege,

fiind interzisa infiintarea de instante extraordinare; Legea de organizare

judecatoreasca prevede care sint instantele judecatoresti care infaptuiesc

justitia, alaturi de Curtea Suprema de Justitie: judecatoriile, tribunalele,

curtile de apel; ca instante militare: tribunalele militare, tribunalul militar

teritorial si Curtea Militara de Apel. Judecatorii de la instantele judecatoresti

sint independenti si se supun numai legii, o garantie a acestei independente

constituind-o inamovibilitatea. S-a constituit astfel autoritatea care are

dreptul exclusiv de a infaptui justitia, inlaturindu-se orice alte organisme cu

caracter obstesc sau alte autoritati publice. De asemenea, Constitutia (art.

130) prevede ca interesele generale ale societatii in activitatea judiciara sint

reprezentate de Ministerul Public, care apara ordinea de drept, precum si

drepturile si libertatile cetatenilor. |n acest scop, procurorii, prin care

Ministerul Public isi exercita atributiile, isi desfasoara activitatea potrivit

principiului legalitatii si impartialitatii, asigurindu-se astfel respectarea legii

in activitatea lor. A fost creata, astfel, prin lege autoritatea judecatoreasca

necesara pentru realizarea justitiei in cauzele penale, dupa normele unanim

admise in legislatiile moderne, excluzindu-se astfel orice alta autoritate de

represiune penala, publica sau de alta natura.

b) Autoritatile judiciare si partile, aparatorii si reprezentantii lor trebuie sa

actioneze numai in conditiile si formele prevazute de lege. Respectarea

conditiilor prevazute de lege este necesara intrucit legea le considera ca

reprezinta modalitatea cea mai potrivita pentru realizarea scopului procesului

penal; respectarea formelor procesuale asigura controlul respectarii

conditiilor legale din partea autoritatilor judiciare si a partilor, creindu-se

astfel posibilitatea descoperirii oricaror incalcari ale legii si inlaturarii lor.

c) Autoritatile judiciare trebuie sa respecte drepturile procesuale ale partilor si

sa le asigure exercitarea lor, deoarece legea considera esentiala contributia

acestora la solutionarea legala a cauzelor penale. |ncalcarea drepturilor

partilor atrage nevalabilitatea actelor efectuate abuziv.

d) La solutionarea cauzelor penale autoritatile judiciare au obligatia sa aplice

intocmai legea penala si legea civila, asigurind astfel cerintele statului de

drept in domeniul combaterii si prevenirii fenomenului infractional, in

concordanta cu dispozitiile art. 51 din Constitutie.

DPP–pg–55

Respectarea legii in desfasurarea si solutionarea cauzelor penale este

asigurata prin instituirea de garantii procesuale si de alta natura:

|n primul rind, se instituie nevalabilitatea actelor procesuale si procedurale

efectuate cu incalcarea unor dispozitii imperative ale legii de procedura penala,

pentru cele esentiale intervenind nulitatea absoluta, care opereaza intotdeauna

(art. 197 al. 2 si 3), iar pentru celelalte intervenind, atunci cind sint indeplinite

conditiile legale, nulitatea relativa (art. 197 al. 1 si 4); neaplicarea sau aplicarea

gresita a legii penale si civile atrage nelegalitatea hotaririi penale pronuntate (art.

385 pct. 13–20). Sint instituite si sanctiuni de alta natura, cum sint amenda

judiciara (art. 198), atunci cind se incalca unele obligatii procedurale, sau chiar

raspunderea penala pentru incalcarea unor dispozitii care sint incriminate de

legea penala (cercetarea abuziva, represiunea nedreapta, marturia mincinoasa

etc.).

O alta garantie a legalitatii procesului penal o constituie reglementarea

supravegherii si controlului judiciar din oficiu, la plingerea sau la calea de atac

folosita de Ministerul Public ori de partile interesate, care asigura descoperirea

incalcarilor de lege si aplicarea sanctiunilor corespunzatoare. Astfel, activitatea

de cercetare penala este supravegheata de catre procuror (art. 218, 275), cea a

procurorului este supusa controlului procurorului ierarhic superior (art. 209

al.ult.) si al instantei judecatoresti (art. 140, 158, 159, 302, 333, 345); legalitatea

hotaririi judecatoresti este verificata de instanta care solutioneaza calea de atac,

ca ultima instanta de control functionind Curtea Suprema de Justitie. Ca urmare,

orice incalcare a legii poate fi constatata si inlaturata.

Legalitatea procesului penal implica si unele limite in aplicarea acestui

principiu, care sint determinate de dispozitiile legii de procedura penala. Astfel,

incalcarile de lege lipsite de importanta, care nu au avut nici o influenta asupra

desfasurarii procesului penal si a solutionarii juste a cauzelor penale, nu atrag

nulitatea actelor asupra carora s-au produs; depasirea termenului de atacare a

unei hotariri judecatoresti atrage mentinerea hotaririi, desi existenta unei

incalcari a legii in cursul judecatii este posibila. Aceste limite, existente in orice

legislatie de procedura penala, se explica prin necesitatea respectarii unei

discipline in desfasurarea procesului, in vederea realizarii scopului acestuia

intr-un termen rezonabil.

DPP–pg–56

§2. Oficialitatea procesului penal (art. 2 al. 2)

Potrivit acestui principiu fundamental, actele desfasurarii procesului penal

se indeplinesc din oficiu, in interes de stat, fara a fi necesara interventia

persoanelor care au legatura cu infractiunea savirsita.

Principiul oficialitatii decurge din cerinta ca orice persoana care a savirsit o

infractiune sa fie pedepsita potrivit legii penale, ceea ce creaza pentru autoritatile

judiciare obligatia de a actiona imediat pentru descoperirea tuturor infractiunilor

savirsite, de a-i identifica, trimite in judecata si pedepsi pe toti infractorii; o astfel

de obligatie poate fi realizata numai daca autoritatile judiciare actioneaza din

proprie initiativa, din oficiu, efectuind – ca obligatie de serviciu – toate actele

necesare atingerii acestui scop.

Ca cerinta a principiului oficialitatii, organele de cercetare penala au obligatia

de a se sesiza din oficiu despre savirsirea unei infractiuni (art. 221), de a incepe

urmarirea penala (art. 228) si de a efectua cercetarea penala (art. 232), facind

propuneri concrete procurorului pentru rezolvarea cauzei (art. 256, 258);

procurorul are obligatia de a lua, din oficiu, in cursul cercetarii penale, toate

masurile necesare (art. 235, 236) si de a dispune trimiterea in judecata a

inculpatului fata de care s-a dovedit vinovatia (art. 262); odata sesizata cu

judecarea inculpatului, prima instanta are obligatia de a proceda la judecarea si

solutionarea cauzei (art. 313, 321, 345), iar instanta sesizata cu o cale de atac are

obligatia de a o judeca si solutiona (art. 375, 377, 379, 385); in fine, hotarirea

definitiva de condamnare se pune in executare din oficiu (art. 418).

|ntrucit exista o obligatie pentru autoritatile judiciare de a efectua din oficiu

actele necesare desfasurarii procesului penal, principiul oficialitatii mai poarta si

denumirea de principiul obligativitatii inceperii si desfasurarii procesului penal.

Garantia juridica a respectarii principiului oficialitatii o constituie prevederea

de sanctiuni disciplinare pentru cei care nu efectueaza actele necesare

desfasurarii procesului penal, iar legea penala incrimineaza faptele de abuz si

neglijenta in serviciu, favorizarea infractorului (art. 246, 249, 264 Cod penal).

Principiul oficialitatii actioneaza in latura penala a procesului, prin care este

tras la raspundere penala infractorul; in latura civila, prin care se obtine

recuperarea pagubelor produse prin infractiune, actioneaza principiul

disponibilitatii, caracteristic procesului civil, potrivit caruia autoritatea judiciara

actioneaza, de regula, numai la vointa unei persoane, care are facultatea de a

DPP–pg–57

sesiza sau nu instanta de judecata, de a dispune continuarea sau nu a procesului,

de a cere sau nu executarea dispozitiilor civile din hotarirea definitiva.

|n partea finala a art. 2 al. 2 se prevede si o rezerva in aplicarea principiului

oficialitatii: “afara de cazul cind prin lege se dispune altfel”. Rezerva se refera la

acele situatii in care legea interzice autoritatilor judiciare sa actioneze in lipsa

unei manifestari de vointa din partea persoanei sau autoritatii prevazute de lege.

Exceptiile de la principiul oficialitatii constituie cazuri de disponibilitate si se

justifica prin necesitatea proteguirii unor interese speciale, cum este interesul

victimei de a nu actiona in justitie pe faptuitor sau interesul unei autoritati

publice de a nu se actiona prin mijloace penale impotriva unor persoane aparate

de imunitate. Unele exceptii de la principiul oficialitatii impiedica inceperea

urmaririi penale, iar alte exceptii impiedica continuarea procesului penal.

|nceperea urmaririi penale impotriva Presedintelui României, pentru inalta

tradare, este conditionata de hotarirea Camerei Deputatilor si a Senatului,

constituiti in sedinta comuna (art. 84 din Constitutie). Codul de procedura penala

(art. 221 al. 2 si 3) are in vedere urmatoarele exceptii de la inceperea din oficiu a

urmaririi penale: lipsa sesizarii organului competent al cailor ferate ori a

comandantului militar, in cazul acelor infractiuni pentru care se cere sesizarea

lor; lipsa autorizatiei procurorului general ori lipsa dorintei exprimate de

guvernul strain. Odata obtinuta plingerea prealabila, sesizarea organului

competent ori autorizatia prealabila, actele necesare inceperii si desfasurarii

procesului penal se efectueaza in virtutea principiului oficialitatii.

Urmarirea sau judecata nu mai poate continua cind persoana vatamata isi

retrage plingerea prealabila sau se impaca cu invinuitul sau inculpatul, in cazurile

prevazute de lege, deoarece raspundere penala este inlaturata printr-o cauza

legala.

|n latura civila a cauzei, unde se aplica principiul disponibilitatii, exista

exceptii determinate de oficialitate, in sensul ca, pentru pagubele aduse

proprietatii publice si persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu

capacitate de exercitiu restrinsa, latura civila se porneste si se exercita si din

oficiu (art. 17).

Principiul oficialitatii are strinse legaturi cu principiul legalitatii, care-i

determina limitele, dar si cu acele principii care constituie garantii ale drepturilor

fundamentale ale cetatenilor.

DPP–pg–58

§3. Aflarea adevarului (art. 3)

Realizarea scopului procesului penal impune autoritatilor cunoasterea

completa si exacta a faptelor cauzei si a identitatii faptuitorului, deoarece

numai astfel poate fi evitata orice eroare judiciara. Ca urmare, in art. 3 se

prevede ca “in desfasurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea

adevarului cu privire la faptele si imprejurarile cauzei, precum si cu privire la

persoana faptuitorului”. Acest principiu este consacrat in toate lucrarile de drept

procesual penal, fie ca este denumit principiul realitatii, principiul stabilirii

adevarului real (obiectiv, material). Fapta penala si imprejurarile care identifica

pe faptuitor petrecindu-se in realitatea obiectiva, ele pot si trebuie sa fie

cunoscute exact si complet de autoritatile judiciare, iar realizarea acestei cerinte

depinde doar de eforturile care se depun, de profesionalismul celor care

efectueaza cercetarile, de procedeele folosite. Nu exista tip de proces penal si nu

exista tara in care sa nu se fi produs erori judiciare, prin retinerea gresita a

faptelor sau prin imposiblitatea de a se identifica faptuitorul; aceste erori si pete

albe in cunoastere nu trebuie sa demobilizeze autoritatile judiciare, care au

datoria sa intreprinda tot ce este posibil pentru aflarea adevarului in fiecare cauza

penala.

Adevarul ce trebuie aflat intr-o cauza penala are un caracter obiectiv, anume

concordanta dintre faptele petrecute in realitate si faptele retinute prin hotarirea

judecatoreasca definitiva. Cunoasterea faptelor si imprejurarilor cauzei se obtine

prin probele administrate in cursul procesului penal. Daca au fost administrate

toate probele necesare, iar acestea sint de buna calitate, adevarul care se obtine in

procesul penal – adevar judiciar – corespunde adevarului obiectiv; daca, insa, nu

au fost administrate toate probele necesare sau probele sint false, adevarul

judiciar care sta la baza hotaririi judecatoresti nu mai corespunde cu adevarul

obiectiv. Aceasta lipsa de suprapunere a adevarului judiciar cu adevarul obiectiv

a produs si va mai produce erori judiciare.

|n conceptul de “adevar” la care se refera art. 3 se cuprinde, in primul rind,

constatarea existentei sau inexistentei faptei pentru care se desfasoara procesul

penal; daca s-a retinut existenta faptei, se cuprind imprejurarile de loc, timp,

mod, mijloace in care aceasta s-a savirsit, forma vinovatiei, mobilul si scopul

faptei, natura si intinderea urmarilor produse, imprejurarile care pot influenta

asupra caracterului si gradului raspunderii (fie in favoarea, fie in defavoarea

faptuitorului); se cuprind, de asemenea, imprejurarile care confirma vinovatia

DPP–pg–59

sau nevinovatia celui invinuit de savirsirea infractiunii, datele sale de identitate,

de stare civila si materiala, antecedente, imprejurari care permit cunoasterea

multilaterala a personalitatii acestuia.

Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea devarului exprima

urmatoarele cerinte:

a) Instituirea pentru toate autoritatile judiciare a obligatiei legale de a afla

adevarul, prin probe, in fiecare cauza penala (art. 202, 287, 378), ceea ce

implica desfasurarea unei activitati probatorii complete si de cea mai buna

calitate. Realizarea unei astfel de activitati probatorii pretinde de la

autoritatile judiciare anumite insusiri si o pregatire profesionala in continua

perfectionare. Se cere, astfel, pregatirea calificata a celor ce efectueaza

cercetarea penala, a procurorilor si judecatorilor, in special in administrarea

probelor si in aprecierea corecta a fiecarei probe si a tuturor probelor in

ansamblul lor; aceasta implica nu numai cunostinte de drept procesual penal,

ci si de criminalistica, psihologie, logica, precum si experienta practica

bogata. Se cere o corectitudine exemplara (loialitate) in administrarea

probelor si in consemnarea documentelor procedurale, altfel se ajunge la

denaturari si erori in cunoasterea faptelor. Este necesara obiectivitate deplina

in administrarea probelor, fiind inacceptabila plecarea de la idei preconcepute

de vinovatie a unei persoane cercetate. Trebuie sa se desfasoare investigatii

multilaterale si complete pentru cunoasterea faptelor, prin stringerea tuturor

probelor necesare lamuririi cauzei sub toate aspectele.

b) Asigurarea pentru parti, in tot cursul procesului penal, a dreptului de a

administra probele care pot contribui la aflarea adevarului (art. 67, 72, 250,

320). Cunoscind mai bine imprejurarile in care s-a savirsit infractiunea,

partile isi pot aduce o contributie esentiala la cunoasterea realitatii, prin

indicarea imprejurarilor ce trebuie dovedite si a mijloacelor de proba

corespunzatoare. Obligatia de corectitudine in administrarea probelor revine

si partilor, caci altfel se poate denatura adevarul. Aparatorii partilor au si ei

obligatia de a contribui, in mod corect, la aflarea adevarului despre

imprejurarile favorabile partii pe care o apara.

c) |ntrucit in procesul penal adevarul se afla prin intermediul probelor, o mare

importanta o are modul in care este reglementat sistemul probator. Libertatea

probelor si a mijloacelor de proba in dovedirea faptelor penale sau a

imprejurarilor care inlatura invinuirea constituie o cerinta pentru efectuarea

DPP–pg–60

unei probatiuni complete; libera apreciere a probelor, ca mijloc de reflectare

a probelor in constiinta politistului, a procurorului, a judecatorului devine

cerinta a evaluarii complete si juste a probelor administrate. |n practica s-a

constatat ca limitarile nejustificate in aprecierea probelor pot impiedica

cunoasterea completa si exacta a tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei.

d) Procedura de desfasurare a activitatii autoritatilor judiciare si a partilor

trebuie sa permita, atunci cind este cazul, administrarea oricarei probe noi

concludente si utile, fara nici o piedica formala (art. 65, 67, 250, 320, 380),

iar atunci cind se constata ca o hotarire, chiar definitiva, cuprinde o eroare

judiciara, sa fie prevazute caile de atac pentru inlaturarea ei (art. 378, 394,

409), exercitabile atit de Ministerul Public, cit si de partile interesate.

Cerintele principiului aflarii adevarului isi au concretizarea in dispozitiile

indicate ale Codului de procedura penala, incit se poate trage concluzia ca la

reglementarea procesului penal s-a avut in vedere aplicarea cestui principiu.

Ramine ca, in practica de zi cu zi, autoritatile judiciare si partile sa-si

indeplineasca obligatiile prevazute de lege si sa-si exercite drepturile acordate in

acest scop, fara de care nu se va putea ajunge la adevar.

Garantia aplicarii principiului aflarii adevarului consta in instituirea unui

control permanent si eficient asupra modului in care au fost retinute faptele de

autoritatile judiciare. Ministerul Public verifica daca organul de cercetare penala

a retinut complet si corect faptele cauzei, in caz contrar actioneaza prin

administrarea de noi probe si o noua evaluare a lor; prima instanta verifica daca

invinuirea formulata de Ministerul Public este intemeiata, avind obligatia sa

lamureasca, prin probe, orice lacuna sau indoiala in cunoasterea faptelor;

instantele de apel si de recurs au obligatia sa verifice daca faptele si imprejurarile

retinute prin hotarirea atacata corespund probelor si reprezinta adevarul, avind

dreptul sa desfiinteze orice hotarire care nu este temeinica in ce priveste

cunoasterea faptelor cauzei; in fine, orice eroare judiciara se poate inlatura, in

conditiile legii, de instanta de revizuire sau, in unele cazuri, de recurs in anulare.

Se asigura astfel conditiile ca o hotarire definitiva sa cuprinda constatarea exacta

si completa a faptelor cauzei, chiar daca in cursul activitatii judiciare s-au produs

erori sau limite in cunoasterea lor.

|n ce priveste limitele aplicarii principiului aflarii adevarului, ele rezulta, pe

de o parte, din dificultatile de cunoastere a unor fapte si imprejurari savirsite cu

intentia de a ramine nedescoperite, iar pe de alta parte, de obligatia administrarii

DPP–pg–61

probelor numai in conditiile prevazute de lege, ceea ce poate, unori, intirzia

descoperirea lor.

Aflarea devarului se coreleaza cu alte principii fundamentale ale procesului

penal, printre care legalitatea procesului, care ii determina cadrul legal in care se

aplica, cu rolul activ al autoritatilor judiciare, care implica initiativa proprie in

lamurirea faptelor, cu garantarea dreptului la aparare si limba in care se

desfasoara procesul penal, de natura a se obtine contributia partilor la dovedirea

imprejurarilor ce le apara interesele lor legitime.

§4. Rolul activ al organelor judiciare (art. 4)

|n legatura cu modul de desfasurare a activitatii judecatoresti exista o

deosebire importanta intre procesul penal anglo-saxon si procesul penal

continental, inclusiv cel rom#n. |n procesul penal anglo-saxon, judecatorul are

rolul de arbitru intre parti, de a veghea ca activitatea acestora sa se desfasoare

potrivit legii, lasind ca partile sa-si administreze probele pe care le cred de

cuviinta. Procesul penal occidental continental acorda autoritatilor judiciare un

rol activ in desfasurarea procesului, de a administra probele pe care le cred

necesare in afara cererilor formulate de parti, incercind lamurirea cauzei sub

toate aspectele, chiar daca partile sint inactive. Rolul activ poate fi facultativ, asa

cum este reglementat in legislatiile de procedura penala din Franta, Belgia, in

catre caz este la latitudinea judecatorului sa intervina sau nu in desfasurarea

judecatii, dupa cum crede de cuviinta; rolul activ poate deveni o obligatie pentru

judecator, ca in reglementarea noastra, atragind ca sanctiune, in caz de

neexercitare, desfiintarea hotaririi judecatoresti ca netemeinica, prin

neadministrarea tuturor probelor necesare pentru aflarea adevarului.

|n cazul rolului de arbitru al judecatorilor, solutionarea justa a cauzei depinde

de prestatiile depuse de parti in lamurirea cauzei; o prestatie insuficienta sau

gresita a uneia din parti poate atrage o solutionare a cauzei in defavoarea sa,

contrar realitatii faptelor. De aceea, rolul pasiv al judecatorilor impune ca partile

sa fie intotdeauna asistate de avocati care, prin cunostintele lor de specialitate, isi

aduc o contributie importanta la aflarea adevarului. Rolul activ al autoritatii

judecatoresti, ca principiu fundamental al procesului penal, poate atrage o

interventie eficienta in disputa uneori inegala dintre parti sau atunci cind partea

nu stie sau nu vrea sa actioneze in apararea intereselor sale.

Codul de procedura penala din 1968, in art. 4, prevede ca “organele de

urmarire penala si instantele de judecata sint obligate sa aiba un rol activ in

DPP–pg–62

desfasurarea procesului penal”. Aceasta formulare a rolului activ nu este cea

mai potrivita, deoarece se confunda cu aceea a principiului oficialitatii, care

impune efectuarea din oficiu a actelor necesare “desfasurarii procesului penal”;

de aceea, preferam formularea prin care rolul activ trebuie sa se manifeste in

vederea “solutionarii legale si temeinice a cauzelor penale”, punindu-se astfel

accentul pe o interventie de fond, si nu de procedura. Rolul activ apare, asadar,

ca o obligatie pentru autoritatile judiciare, indeplinirea acesteia fiind prevazuta

sub sanctiune procesuala, constind in nevalabilitatea hotaririlor din care rezulta

lipsa rolului activ in solutionarea cauzei.

Cerintele principiului rolului activ atrag, pentru autoritatile judiciare,

urmatoarele obligatii:

a) Sa explice invinuitului si inculpatului, precum si celorlalte parti, drepturile

lor procesuale si sa le ajute in exercitarea lor, asigurind lamurirea cauzei sub

toate aspectele (art. 76, 120, 202, 237 al. 2, 250, 320, 322).

b) Sa dispuna, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea

adevarului cu privire la toate imprejurarile cauzei, daca partile nu au

initiativa in solicitarea probelor (art. 202, 216, 287, 331, 378, 380). De

regula, rolul activ al autoritatilor judiciare este examinat in raport de aceasta

obligatie, astfel incit, atunci cind au ramas imprejurari nelamurite prin probe,

se considera ca nu a fost exercitat rolul activ si, ca urmare, probatorul trebuie

continuat in vederea lamuririi acestor imprejurari.

c) Sa puna in discutia partilor, din oficiu, orice chestiuni de a caror lamurire

depinde justa soluionare a cauzei, cerindu-le sa-si exprime punctul de vedere

asupra acestor chestiuni (art. 39, 255, 197 al. 1 si 4, 302, 334, 339, 373, 381).

d) Sa extinda investigatiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului

procesului penal, in special la alte fapte si persoane decit cele pentru care

exista sesizare (art. 238, 335, 336, 337) si sa extinda controlul judiciar la alte

lipsuri decit cele la care se refera calea de atac folosita (art 371 al. 2, 373,

385).

Exercitarea rolului activ este garantata prin obligatia pe care o au Ministerul

Public si prima instanta de judecata de a restitui cauza pentru completarea

urmaririi penale (art. 265, 333) si prin obligatia instantei de apel si de recurs de a

desfiinta hotarirea atacata si de a dispune administrarea probelor necesare

lamuririi cauzei sub toate aspectele, ori de cite ori se constata lacune in

cunoasterea faptelor sau indoieli cu privire la veracitatea lor.

DPP–pg–63

Principiul rolului activ prezinta limite determinate de legalitatea procesului si

dreptul la aparare, deoarece autoritatile judiciare nu pot avea initiative care ar

implica incalcarea legii sau a drepturilor procesuale ale partilor. Rolul activ are o

strinsa legatura cu aflarea adevarului, constituind unul din mijloacele prin care se

poate asigura constatarea completa si exacta a faptelor.

§5. Desfasurarea procesului penal in limba rom#na

Potrivit art. 13 din Constitutie, in România limba oficiala este limba rom#na.

ca urmare, procedura judiciara trebuie sa se desfasoare in limba rom#na, ca

limba oficiala, ceea ce inseamna ca atit activitatea orala, cit si documentele

procedurale scrise care se intocmesc de autoritatile judiciare si de parti se

exprima in limba rom#na. Este o concluzie logica a caracterului national al

statului rom#n, proclamat de Constitutie (art. 1 al. 1), care si-a gasit consacrarea

in art. 127 din Constitutie si art. 6 din legea de organizare judecatoreasca nr.

92/1992.

Pentru a garanta persoanelor apartinind minoritatilor nationale de a lua

cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune

concluzii in limba materna, pe care se presupune ca o cunoaste cel mai bine si

prin care si-ar putea face o temeinica aparare, se prevede ca acestia pot folosi un

interpret pus la dispozitie in mod gratuit. Se asigura astfel o imbinare corecta

intre obligativitatea folosirii limbii oficiale – limba rom#na – si necesitatea

formularii apararilor in limba materna, principiu care se aplica, de altfel, in toate

statele nationale.

De acelasi drept se bucura si alte persoane care nu inteleg sau nu se pot

exprima in limba rom#na, fiind cetateni straini, dar care participa la desfasurarea

procesului penal.

Prin folosirea interpretului oficial de limba materna se asigura o corecta

traducere in si din limba rom#na in pretoriul autoritatii judiciare, existind astfel

garantia cunoasterii corecte a pozitiei si punctelor de vedere exprimate de cei ce

nu cunosc sau cunosc insuficient limba rom#na.

§6. Egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare

Cucerire a revolutiei burgheze din 1879, care a desfiintat privilegiile de clasa,

cu judecatori si proceduri aplicabile numai nobililor, egalitatea in fata legii si a

autoritatilor judiciare s-a inscris ca un principiu fundamental in toate legislatiile

democratice. Au mai persistat, insa, discriminari de tratament judiciar chiar in

legislatiile democratice pentru deosebiri de rasa, de origine etnica, de apartenenta

DPP–pg–64

politica etc. Pentru a institui o egalitate deplina intre persoanele chemate in fata

autoritatilor judiciare, in art. 4, 16 si 18 din Constitutie se prevede ca cetatenii

sint egali in fata legii si autoritatilor publice fara privilegii si discriminari de

rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinii,

de apartenenta politica, de avere sau origine sociala, nimeni nefiind mai

presus de lege; cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in România se bucura de

protectia generala a persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si alte legi.

Numai in masura in care justitia se infaptuieste in mod egal fata de toate

persoanele se poate realiza o solutionare justa a cauzelor penale, in concordanta

cu legea si adevarul.

Cerintele principiului egalitatii in fata legii si autoritatilor judiciare sint:

a) Urmarirea penala si judecata se efectueaza pentru toate persoanele de

aceleasi organe de urmarire si instante de judecata; nu exista organe judiciare

create in mod special pentru urmarirea si judecarea anumitor persoane,

infiintarea de instante extraordinare fiind interzisa (art. 125 din Constitutie).

Aceasta cerinta nu exclude, insa, infiintarea de instante judecatoresti

specializate in anumite domenii, cum sint instantele militare, care trebuie sa

asigure disciplina in rindul militarilor; de asemenea, nu exclude stabilirea

unei competente deosebite pentru judecarea unor persoane care ocupa functii

reprezentative in stat – Presedintele României, membrii guvernului – de catre

o singura instanta – Curtea Suprema de Justitie (art. 84 si 108 din

Constitutie).

b) Urmarirea si judecata au loc pentru toate persoanele dupa aceleasi reguli

procesuale, neexistind reguli deosebite in raport de rasa, origine etnica,

nationalitate, religie, sex, opinie etc. careia ii apartine persoana judecata. Din

motive justificate, care nu incalca egalitatea in fata legii, pot exista reguli in

plus pentru persoanele care ocupa functii in stat, cum ar fi necesitatea unui

anumit vot al Camerei Deputatilor si Senatului, pentru Presedintele tarii, al

uneia din Camere pentru deputati, senatori si ministri, fara de care nu se

poate incepe urmarirea penala in cazul anumitor infractiuni.

c) Partile dintr-o cauza penala se bucura de aceleasi drepturi procesuale in fata

autoritatilor judiciare, fara nici o discriminare, nimeni nefiind mai presus de

lege. Data fiind pozitia diferita a partilor din proces, legea poate limita

drepturile procesuale ale unei parti numai in legatura cu latura penala sau cu

latura civila, dar limitarea se aplica in mod egal tuturor persoanelor care se

DPP–pg–65

afla in situatia acelei parti, nefiind o discriminare in raport de criteriile la care

se refera Constitutia.

Garantia aplicarii principiului egalitatii o constituie sanctionarea cu nulitatea

a actelor procesuale sau procedurale care s-ar indeplini prin discriminari intre

persoanele care participa la procesul penal.

§7. Respectarea demnitatii umane (art. 5 1)

Principiile umanitare, consacrate pe plan international si prin legislatiile

statelor democratice, exprima cerinta ca persoanele trase la raspundere penala,

chiar in cazul in care se fac vinovate de infractiuni grave, sa nu fie supuse

unor tratamente inumane si degradante. Prin aderarea României (1990) la

Conventia impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante, s-a nascut obligatia pentru tara noastra de a introduce in

legislatia interna dispozitii privind respectarea demnitatii umane in

reglementarea regimului pedepselor, precum si tratamentul ce se aplica

invinuitului sau inculpatului in cursul procesului penal. Ca urmare, prin Legea

nr. 32/1990, s-a introdus art. 51 in capitolul din Codul de procedura penala

privind scopul si regulile de baza ale procesului penal, care prevede: “Orice

persoana care se afla in curs de urmarire penala sau judecata trebuie tratata cu

respectarea demnitatii umane. Supunerea acesteia la tortura sau la tratamente

cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsita de lege”. |n mod

corespunzator, in Codul penal s-a introdus art. 2671, prin care se incrimineaza

tortura si supunerea la tratamente inumane sau degradante.

Folosirea de violente, amenitari ori alte mijloace de constringere in scopul de

a obtine proba era interzisa prin art. 68; dispozitia principiala introdusa in Codul

de procedura penala este mult mai generala, deoarece interdictia se refera nu la

activitatea de probatiune, ci la toate situatiile in care o autoritate judiciara are

legatura directa cu o parte din proces – cel mai des invinuitul sau inculpatul –

situatii in care comportamentul trebuie sa fie civilizat, cu excluderea oricarui act

de tortura sau de tratament crud, inuman sau degradant. Ca parte in procesul

penal, persoanei trebuie sa i se dea respectul demnitatii sale.

|nsemnatatea acestui principiu este subliniata si de art. 22 al. 2 din

Constitutie, care prevede dreptul persoanei la viata si la integritatea sa fizica si

psihica.

DPP–pg–66

§8. Garantarea libertatii individuale si a sigurantei persoanei (art.

5)

Regimurile democratice se intemeiaza pe libertatea persoanei, au declarat-o

inviolabila si, prin lege, au stabilit garantiile acestei inviolabilitati. O consecinta

importanta a inviolabilitatii persoanei in ce priveste procesul penal este regula

urmaririi si judecarii cauzelor penale cu invinuiti sau inculpati aflati in stare

de libertate. Nevinovatia unei persoane fiind presupusa de lege pina la

pronuntarea unei hotariri definitive, este firesc ca procesul sa se desfasoare in

starea normala a persoanei, care este starea de libertate individuala. Ar fi insa

nerealist de a se crede intr-un comportament de cooperare din partea unora dintre

infractori la desfasurarea procesului penal; de asemenea, nu este exclusa

savirsirea de noi infractiuni de catre cei urmariti sau judecati penal, aflati in stare

de libertate. De aceea, nu exista legislatie care sa nu admita, atunci cind este

cazul, luarea de masuri de exceptie privind privarea sau restringerea libertatii

celor aflati in urmarire penala sau in judecata pentru savirsirea de infractiuni,

masuri de natura a asigura desfasurarea si solutionarea in bune conditii a

procesului penal.

Codul de procedura penala din 1968, in redactarea initiala, consacra

principiul garantarii libertatii astfel: “|n cursul procesului penal nici o persoana

nu poate fi retinuta sau arestata decit in cazurile si conditiile prevazute de lege”.

Formularea principiului avea un caracter prea vag, deoarece nu se instituiau

garantii privind libertatea persoanei impotriva eventualelor abuzuri care s-ar

produce; de aceea, era necesara o perfectionare a principiului garantarii libertatii

persoanei, in care sa fie incluse un minimum de garantii, prevazute si in actele

internationale privind drepturile fundamentale ale omului. Prin Legea nr.

32/1990 s-a modificat textul initial al art. 5 Cod procedura penala in sensul aratat

mai sus, inscriindu-se garantii importante privind libertatea persoanei, dindu-se

astfel un continut mai bogat acestui principiu fundamental al procesului penal.

Considerind de o deosebita insemnatate restringerea, pe cit posibil, a cazurilor in

care pot fi luate masuri de privare sau de limitare a libertatii persoanei, precum si

instituirea de conditii restrictive la luarea si mentinerea unor asemenea masuri,

Constitutia României (art. 23) a inscris dispozitii cu caracter constitutional,

obligatorii pentru legea de procedura penala, care constituie puternice garantii

ale inviolabilitatii libertatii individuale a cetatenilor.

DPP–pg–67

Garantiile constitutionale si cele inscrise in Codul de procedura penala,

instituite pentru principiul garantarii libertatii persoanei si a sigurantei sale sint:

a) Masurile prin care se pot aduce atingeri libertatii persoanei sint strict

prevazute de lege (art. 136) si nu pot fi luate decit in cazurile limitativ

prevazute de lege (art. 148).

b) Numai autoritatile imputernicite de lege pot dispune masuri care aduc

atingere libertatii individuale si numai in anumite conditii. Daca retinerea

care este de scurta durata, poate fi dispusa de organul de cercetare penala,

arestarea preventiva si celelalte masuri preventive nu pot fi dispuse decit de

catre un magistrat – procurorul in cursul urmaririi penale si instanta de

judecata in cursul judecatii (art. 136). Celui retinut sau arestat i se aduc la

cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau arestarii, iar

invinuirea in cel mai scurt termen, numai in prezenta unui avocat, ales sau

numit din oficiu.

c) Cel arestat se poate plinge in legatura cu legalitatea mandatului de arestare la

instanta de judecata, formata din judecatori independenti si inamovibili, care

este obligata sa se pronunte de indata, prin hotarire motivata, dupa ce a

ascultat pe cel arestat, asistat in mod obligatoriu de catre aparator.

d) Durata privarii de libertate este strict determinata de lege (art. 144, 146, 149,

155), la expirarea termenelor legale masura privativa de libertate incetind de

drept (art. 140). Prelungirea duratei arestarii preventive in cursul urmaririi

penale se aproba numai de instanta de judecata, pe termene scurte; inculpatul

este adus in fata instantei, asistat de aparator (art. 159). Eliberarea celui

retinut sau arestat este obligatorie daca motivele care au determinat aceste

masuri au disparut (art. 139). Persoane arestata are dreptul de a cere, in tot

cursul procesului, punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau

pe cautiune (art. 5).

e) Locurile de retinere si de detinere sint verificate, periodic, de propcurori si

judecatori delegati in acest scop, care au dreptul de a lua masuri imediate

pentru punerea in libertate a persoanelor aflate fara baza legala in aceste

locuri.

f) Orice persoana impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva are

dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege.

Noile garantii privind libertatea individuala a persoanei, cele mai multe cu

caracter constitutional, sint de natura a inlatura abuzul in luarea si mentinerea

DPP–pg–68

masurilor de constringere in cadrul procesului penal, fiind cunoscut ca in statul

autoritar anterior nu putine au fost astfel de abuzuri.

§9. Prezumtia de nevinovatie

Formulata in 1789 in Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului,

prezumtia de nevinovatie a fost o reactie democratica impotriva sistemului

inchizitorial al procesului penal. Criticata de scoala pozitivista, care pretindea o

prezumtie de vinovatie pentru infractorii innascuti si din obisnuinta, pentru a se

lua impotriva lor masuri de aparare sociala chiar ante delictum, critici insusite de

legislatiile fasciste, prezumtia de nevinovatie si-a gasit consacrarea tot ca o

reactie impotriva terorismului judiciar in Declaratia Universala a Drepturilor

Omului din 1948 (art. 11) si in Pactul International privind drepturile civile si

politice din 1966 (art. 14 pct. 2). Recunoscuta ca aplicabila si sub codurile de

procedura penala rom#ne din 1864 si 1936, prezumtia de nevinovatie a fost

introdusa in Codul de procedura penala din 1968, sub aceasta denumire, ca o

regula de probatiune, in formularea: “|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa

probeze nevinovatia sa”. |n literatura de specialitate din ultimii ani s-a sustinut

inscrierea prezumtiei de nevinovatie ca principiu fundamental al procesului

penal, unii autori incluzind-o printre principiile fundamentale existente ale

procesului penal.

Constitutia României din 1991 a inscris prezumtia de nevinovatie printre

drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, in cuprinsul articolului

privind libertatea individuala (art. 23 al. 8), in formularea: “Pina la raminerea

definitiva a hotaririi judecatoresti de condamnare persoana este considerata

nevinovata”. Prin dispozitia expresa a Constitutiei, prezumtia de nevinovatie

devine un drept fundamental al cetateanului si, referindu-ne la situatia persoanei

invinuite de savirsirea unei infractiuni, trebuie sa fie considerata ca un principiu

fundamental al procesului penal rom#n. Daca in multe coduri de procedura

penala este formulata prezumtia de nevinovatie ca un principiu fundamental al

procesului penal, putine sint constitutiile care consacra in mod expres acest

principiu, ceea ce subliniaza alinierea ei la rigorile actelor internationale privind

drepturile omului.

Prezumtia de nevinovatie decurge din cerinta ca nici o persoana nevinovata

sa nu fie trasa la raspundere, constituind o garantie pentru orice persoana ca, in

lipsa probelor de vinovatie, nu poate fi trimisa in judecata si condamnata; prin

acest principiu, autoritatile judiciare sint obligate sa administreze probele

DPP–pg–69

necesare pentru dovedirea invinuirii si sa traga, in lipsa unor astfel de probe,

concluzia nevinovatiei invinuitului sau inculpatului.

Prezumtia de nevinovatie constituie baza procesuala a dreptului la aparare si

a drepturilor procesuale acordate invinuitului. Numai acceptind teza rezultata din

prezumtia de nevinovatie, ca simpla invinuire nu inseamna si stabilirea

vinovatiei, ca raspunderea prezumtiei legale de nevinovatie se realizeaza abia

prin hotarirea definitiva de condamnare, se explica reglementarea pozitiei

invinuitului ca subiect al procesului penal, a inculpatului ca parte in proces,

pozitie care implica recunoasterea de drepturi procesuale, pina la o pozitie

procesuala egala cu a Ministerului Public si a celorlalte parti.

Principiul prezumtiei de nevinovatie nu inseamna atitudine pasiva fata de

infractori; acest principiu cere ca organul care efectueaza urmarirea penala

impotriva unei persoane sa dovedeasca vinovatia ei in asemenea conditii incit sa

nu existe nici un dubiu asupra ei; cere, de asemenea, ca instanta de judecata sa nu

declare vinovata o persoana pina cind vinovatia ei nu rezulta cu certitudine din

probele administrate; se inlatura astfel posibilitatea condamnarii intemeiate pe

probabilitati, pe aparente, asigurindu-se aflarea adevarului cu privire la faptele

cauzei.

Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumtia de nevinovatie

determina structura procesului penal si unele institutii fundamentale ale acestuia.

Daca pentru inlaturarea prezumtiei de nevinovatie se cere o hotarire

judecatoreasca definitiva de condamnare, inseamna ca fara activitatea instantelor

judecatoresti nu se poate aplica legea penala; fiecare autoritate judiciara in fata

careia se prezinta cauza penala – organ de cercetare penala, Minister Public,

instanta judecatoreasca – trebuie sa plece de la prezumtia de nevinovatie si nu

poate inainta cauza mai departe daca nu exista probe certe de vinovatie.

Prezumtia de nevinovatie trece sarcina probatiunii asupra celui ce invinuieste, cu

obligatia de a dovedi in mod cert vinovatia inculpatului, altfel aplicindu-se

consecinta acestei prezumtii potrivit careia indoiala profita inculpatului (in dubio

pro reo). Implicatiile prezumtiei de nevinovatie se refera si la solutiile pe care le

poate pronunta instanta de judecata, efectul suspensiv al cailor de atac, caracterul

de exceptie al masurilor preventive etc.

Toate cerintele mentionate ale prezumtiei de nevinovatie, patrunzind in

structura si institutiile de baza ale procesului penal, conduc la adoptarea sa ca

unul din principiile sale fundamentale.

DPP–pg–70

§10. Garantarea dreptului la aparare (art. 6)

|n constitutiile multor tari, garantarea dreptului la aparare este inscrisa printre

dispozitiile referitoare la activitatea instantelor judecatoresti. Conformindu-se

Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si Pactului International privind

drepturile civile si politice, potrivit carora dreptul la aparare este unul dintre

drepturile omului, Constitutia din 1965 (art. 31 al. 3) si Constitutia României din

1991 (art. 24) inscrie dreptul la aparare printre drepturile si libertatile cetatenesti.

|n consecinta, Codul de procedura penala din 1968 a prevazut printre regulile de

baza ale procesului penal si principiul “garantarii dreptului la aparare”.

|n legatura cu formularea dreptului la aparare, se observa ca dispozitiile din

Constitutia din 1965 si Codul de procedura penala din 1968 au extins garantarea

lui in tot cursul procesului, dar nu a prevazut nici un fel de garantii pentru

realizarea lui. Dupa 1989, in vederea alinierii legislatiei noastre la actele

internationale privind drepturile omului, care inscriu numeroase garantii ale

dreptului la aparare, prin Legea nr. 32/1990 s-a modificat art. 6 Cod procedura

penala, introducindu-se garantiile de baza ale acestui drept. |n Constitutia din

1991 s-a inscris garantia importanta potrivit careia “in tot cursul procesului

partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Din modul de redactare a art. 6, in modificarea suferita prin Legea nr.

32/1990, rezulta, in primul rind, intinderea beneficiului dreptului de aparare la

toate partile din proces, nu numai la inculpat, persoana care are cel mai mare

interes sa se apere impotriva invinuirii si a pretentiilor civile; totodata, dreptul la

aparare este garantat si invinuitului care, desi nu este parte in proces, are

interesul de a se apara in cadrul urmaririi penale. |n al doilea rind, rezulta ca, desi

garantia se extinde asupra tuturor partilor, totusi legiuitorul are in atentie

deosebita pe invinuit si inculpat, pentru care prevede garantii mai multe. |n fine,

dreptul la parare este garantat in tot cursul procesului, avind astfel semnificatia

unor garantii mai puternice ale dreptului la aparare in faza de urmarire penala.

Daca in art. 24 din Constitutie era firesc sa se prevada garantia cea mai

importanta pentru dreptul la aparare – asistenta juridica din partea unui avocat –

continutul dreptului la aparare este mult mai larg reglementat in art. 6, in noua

redactare, care cuprinde garantiile de baza ale acestui drept. De aceea, se poate

afirma ca dreptul la aparare consta in totalitatea mijloacelor instituite de lege

pentru constatarea si invocarea imprejurarilor ce sustin apararea, precum si

pentru aplicarea dispozitiilor favorabile partii care se apara. Aceste mijloace

DPP–pg–71

de aparare constau in drepturi procesuale acordate partilor din proces, garantii

procesuale in vederea exercitarii acestor drepturi si asigurarea unei asistente

juridice de calitate.

a) Drepturile procesuale acordate partilor din proces, precum si invinuitului,

constituie mijloacele prin care acestea isi sustin interesele legitime in fata

autoritatilor judiciare. Astfel, invinuitul sau inculpatul are dreptul de a

cunoaste invinuirea ce i se aduce (art. 70) si probele ce o sustin (art. 254,

294), de a combate invinuirea prin administrarea probelor necesare (art. 66),

de a participa la efectuarea urmaririi penale (art. 104, 129, 130); celelalte

parti au dreptul de a promova activitatea de urmarire penala prin plingere

(art. 222, 279), de a face cereri si memorii (art. 301), de a administra probe

(art. 67) si de a participa la unele acte de urmarire penala. |n cursul judecatii

toate partile au dreptul de a participa la actele de judecata (art. 291), de a cere

administrarea unor probe noi (art. 320), de a avea cuvintul oral asupra tuturor

chestiunilor puse in discutie (art. 289) si cuvintul in cadrul dezbaterilor

judiciare (art. 340), inculpatul avind si ultimul cuvint (art. 341), de a exercita

caile de atac prevazute de lege (art. 362, 3852, 396), de a contesta modul in

care se pune in executare hotarirea penala definitiva (art. 460–461).

Exercitarea acestor drepturi de catre invinuit sau inculpat contribuie la

infirmarea unei invinuiri neintemeiate sau atenuarea unei invinuiri mai grave

decit cea reala; pentru celelalte parti, exercitarea acestor drepturi asigura

sustinerea si dovedirea invinuirii (partea vatamata), a pretentiilor civile

(partea civila), infirmarea sau limitarea raspunderii civile (partea

responsabila civilmente).

b) Garantiile procesuale sint mijloacele prin care partilor li se da posibilitatea

deplinei exercitari a drepturilor procesuale ce li s-au recunoscut. Constituie

astfel de garantii procesuale, in primul rind, obligatiile impuse de lege

autoritatilor judiciare de a aduce la cunostinta partilor drepturile procesuale

pe care le au si de a le ajuta in exercitarea lor, caci aceste drepturi ar putea

ramine neexercitate cita vreme partile nu au cunostinta de existenta lor sau de

modul in care pot fi exercitate (art. 76, 120, 202, 237 al. 2, 320). Pentru

invinuit sau inculpat se prevede in mod expres (art. 6 al. 3) ca organele

judiciare au obligatia sa-l incunostinteze despre fapta pentru care este

invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si

exercitarii apararii. |n al doilea rind, constituie garantii procesuale obligatiile

DPP–pg–72

ce sint prevazute pentru autoritatile judiciare de a administra probele in

aparare, in cazul cind partile nu actioneaza in acest sens (art. 202, 216, 287,

378), avind initiativa in lamurirea cauzei sub toate aspectele, precum

conditiile si formele in care trebuie sa se desfasoare activitatea autoritatilor

judiciare, care asigura cadrul necesar pentru exercitarea dreptului la aparare,

egal si echitabil pentru toate partile. O garantare a dreptului la aparare o

constituie si instituirea unui control eficient, de natura a duce la descoperirea

cazurilor in care dreptul la aparare a fost incalcat (supravegherea din partea

Ministerului Public, participarea partilor la judecata, caile de atac) si

obligatia de a se desfiinta orice act procesual sau procedural efectuat cu

incalcarea grava a legii de procedura penala.

c) Asistenta juridica consta in sprijinul de specialitate acordat de un aparator,

persoana abilitata sa foloseasca cunostintele sale juridice si experienta sa

judiciara in vederea apararii intereselor legitime ale partilor. |n art. 24 din

Constitutie se prevede aceasta garantie in formularea: “|n tot cursul

procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din

oficiu”, ceea ce asigura o asistenta juridica de calitate; in acest sens se

exprima si art. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea

profesiei de avocat, care prevede ca profesia de avocat se exercita numai de

membrii barourilor. Modificarile ulteriore aduse Codului de procedura penala

prin Legea nr. 32/1990 (art. 6, 171, 172) intaresc garntia asistentei juridice

prin extinderea ei in mod eficient si in cursul urmaririi penale. Astfel, in art.

6 al.ult. se prevede ca autoritatile judiciare au obligatia sa-l instiinteze pe

invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de

a fi asistat de un aparator, consemnindu-se aceasta in procesul-verbal de

ascultare, iar in art. 23 al. 5 din Constitutie se prevede ca “invinuirea se

aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu”;

de asemenea, in art. 172 se prevede ca aparatorul-avocat poate asista la toate

actele de urmarire penala, la unele dintre ele asistenta fiind obligatorie. |n

fine, se prevad numeroase cazuri in care asistenta juridica din partea unui

avocat este obligatorie (art. 171), autoritatile judiciare fiind obligate, in

aceste cazuri si in conditiile legii, sa ia masuri pentru asigurarea asistentei

juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales, sub

sanctiunea nulitatii absolute a actelor efectuate in lipsa sa.

DPP–pg–73

Prin noile acte legislative s-au extins si intarit garantiile dreptului la aparare

si aceasta linie de dezvoltare a reglementarii acestui drept nu este inca epuizata.

Principiul garantarii dreptului la aparare se coreleaza cu legalitatea

procesului, cu aflarea adevarului, care asigura cerinta stabilirii nevinovatiei sau

imprejurarilor favorabile, cu rolul activ, prin care autoritatile judiciare au

obligatia de a actiona si in favoarea apararii, cu prezumtia de nevinovatie, pe

care se intemeiaza.

§11. Inviolabilitatea domiciliului si secretul corespondentei

|n art. 17 al Pactului International privind drepturile civile si politice se

prevede ca “nimeni nu va putea fi supus vreunei imixtiuni arbitrare si ilegale in

viata sa particulara, in familie, domiciliu sau corespondenta sa…”. Aceste

drepturi fundamentale ale cetatenilor trebuie ocrotite in procesul penal impotriva

oricaror imixtiuni din partea autoritatilor judiciare.

|n art. 27 din Constitutie se prevede ca “Domiciliul si resedinta sint

inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramine in domiciliul sau resedinta

unei persoane fara invoirea acesteia”. Interdictia fiind generala, inseamna ca se

adreseaza si autoritatilor care, sub diferite pretexte, ar incalca acest drept

fundamental al cetateanului. Garantia respectarii inviolabilitatii domiciliului si a

resedintei consta in incriminarea faptei de violare de domiciliu (art. 192 Cod

penal), iar pentru functionari si a faptei de abuz in serviciu prin ingradirea unor

drepturi (art. 247 Cod penal). Avind in vedere ca, totusi, sint situatii in care apare

necesar sa se patrunda in domiciliul sau resedinta unei persoane, Constitutia

prevede ca se poate deroga prin lege atunci cind o cere apararea sigurantei

nationale sau a ordinii publice ori executarea unui mandat de arestare sau a unei

hotariri judecatoresti.

Asadar, exceptiile procedurale de la inviolabilitatea domiciliului sau a

resedintei sint limitate constitutional, perchezitiile fiind justificate numai in

situatiile aratate. De asemenea, se stabilesc garantii in ceea ce priveste modul de

efectuare a perchezitiei; ele nu pot fi ordonate decit de magistrat – politia fiind

exclusa de la acest drept – efectuarea perchezitiei trebuie sa respecte formele

prevazute de lege (mandat de perchezitie, efectuarea numai ziua, prezenta

martorilor asistenti, incheierea unui proces-verbal despre cele constatate).

Perchezitiile in timpul noptii sint interzise, afara de cazul flagrantului delict.

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor

telefonice si al celorlalte mijloace de comunicare este declarat inviolabil prin art.

DPP–pg–74

28 din Constitutie. |ncalcarea acestui drept constitutional este sanctionata de

legea penala, prin incriminarea faptei de violare a secretului corespondentei. Spre

deosebire de inviolabilitatea domiciliului sau a resedintei, pentru care Constitutia

prevede si derogari prin perchezitii efectuate in conditiile legii, pentru

inviolabilitatea secretului corespondentei si a convorbirilor telefonice nu se

prevede nici o derogare. Cu toate acestea, Codul de procedura penala sau alte

legi pot prevedea si cazuri in care corespondenta si convorbirile telefonice ar

putea fi interceptate in caz de necesitate, pentru aducerea la bun sfirsit a

procesului penal, precum si conditiile in care se va putea proceda in acest mod,

deoarece in art. 49 din Constitutie se prevede ca exercitiul oricaror drepturi sau al

unor libertati poate fi restrins numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz,

pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice,

desfasurarea instructiei penale; restringerea trebuie sa fie proportionala cu

situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii.

De altfel, in Codul de procedura penala se prevad situatiile in care se poate

proceda de autoritatile judiciare la derogari de la secretul corespondentei si al

convorbirilor telefonice, precum si a conditiilor in care se poate proceda la

aceasta. Perfectionarea legislatiei de procedura penala va trebui sa restringa

aceste cazuri si sa instituie noi garantii pentru a nu se abuza in practica

autoritatilor judiciare.

§1. Conceptul de actiune in justitie si obiectul ei

1) Conceptul de actiune in justitie

|n cazul incalcarii unei norme de drept substantial – penal, civil, administrativ

– intervine raspunderea juridica a celui ce a incalcat norma, prin chemarea

acestuia in fata autoritatii judecatoresti spre a suferi constringerea de stat

prevazuta pentru fapta savirsita. Tragerea la raspundere juridica a celor care au

incalcat o norma de drept substantial se obtine prin intermediul actiunii in

justitie, exercitata in cadrul unui proces.

Titlul II – AC}IUNEA PENAL~ {I AC}IUNEA CIVIL~ |N

PROCESUL PENAL

Cap. I. Obiectul si trasaturile actiunii penale si ale

actiunii civile

DPP–pg–75

Se numeste actiune in justitie mijlocul (instrumentul) juridic prin care o

persoana este trasa la raspundere juridica in fata autoritatii judecatoresti pentru

a fi obligata sa suporte constringerea de stat corespunzatoare normei de drept

incalcate.

Dupa felul raspunderii juridice care decurge din norma de drept incalcata –

penala, civila, administrativa, disciplinara – actiunea prin intermediul careia

persoana vinovata este adusa in fata autoritatii judecatoresti spre a raspunde de

fapta savirsita poarta denumirea de actiune penala, civila, administrativa,

disciplinara. Spre a se putea aplica sanctiunea prevazuta de norma de drept

substantial incalcata, actiunea se exercita in fata instantelor judecatoresti

deoarece, in temeiul art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin aceste

autoritati publice ale statului de drept. |n cazul incalcarii unor norme de drept

administrativ si disciplinar, actiunea se poate exercita, initial, si in fata altor

organe de stat, dar sub controlul instantelor judecatoresti.

Actiunea in justitie are o mare insemnatate pentru desfasurarea procesului de

orice natura ar fi, caci fara exercitarea actiunii in cadrul procesului nu se poate

ajunge la tragerea la raspundere a unei persoane si la aplicarea sanctiunii

prevazute de norma incalcata; fara actiune exercitata nu poate avea loc judecata

in fata instantelor judecatoresti si infaptuirea, astfel, a justitiei. De aceea,

exercitarea actiunii in justitie constituie elementul dinamic care impulsioneaza

desfasurarea procesului pina la pronuntarea unei hotariri definitive de instanta

judecatoreasca. Importanta actiunii in justitie consta si in stabilirea limitelor in

care urmeaza sa se desfasoare judecata, instantele judecatoresti urmind a se

pronunta numai cu privire la faptele si persoanele fata de care a fost exercitata

actiunea in justitie; pentru depasirea acestor limite ale judecatii, este necesara fie

extinderea actiunii in justitie, fie exercitarea unei noi actiuni.

|n literatura juridica se face distinctie intre actiunea in justitie, de natura

procesuala, cum rezulta din definitia data, dreptul la actiune, de natura

substantiala, si cererea in justitie, ca act procesual.

Dreptul la actiune in justitie decurge din edictarea normei de drept

substantial si consta din imputernicirea legala a celui prejudiciat de savirsirea

unei fapte ilicite de a trage la raspundere juridica in fata justitiei persoana care a

incalcat legea. Astfel, in cazul savirsirii unei infractiuni, statul (societatea) are

dreptul sa traga la raspundere penala pe faptuitor, aducindu-l in fata justitiei

pentru a i se aplica sanctiunea prevazuta de legea penala; persoana prejudiciata

DPP–pg–76

printr-o fapta ilicita are dreptul de a trage la raspundere civila pe autorul faptei,

aducindu-l in fata justitiei spre a fi obligat la repararea prejudiciului. Realizarea

dreptului de a trage la raspundere juridica se obtine prin exercitarea actiunii in

justitie, care are caracter procesual. Asadar, dreptul la actiune constituie temeiul

juridic substantial al actiunii in justitie, sub aspect procesual. |n literatura juridica

veche, sub influenta doctrinei civiliste, dreptul la actiune era confundat cu

actiunea in justitie; in literatura actuala in materie procesual penala, actiunea in

justitie are caracter autonom. Elementele raspunderii juridice sint reglementate

de legea substantiala – penala, civila, administrativa – iar intrunirea lor in fapta

savirsita si in persoana faptuitorului constituie temeiul de drept si de fapt care

permite promovarea si exercitarea actiunii in justitie. Astfel, numai daca s-a

savirsit o infractiune si faptuitorul raspunde penal devine intemeiata actiunea

penala si, prin exercitarea ei, se realizeaza tragerea la raspundere penala a

infractorului.

Desi in vocabularul judiciar se confunda uneori actiunea in justitie cu cererea

in justitie, in realitate ne aflam in prezenta a doua notiuni; cererea in justitie

constituie doar un act procesual initial, prin care se pune in miscare actiunea in

fata instantei judecatoresti; dupa introducerea cererii in justitie si, ca urmare, a

punerii in miscare a actiunii, aceasta este exercitata in continuare, dinamizind

intreaga desfasurare a procesului pina la pronuntarea unei hotariri judecatoresti

definitive; asadar, cererea in justitie constituie doar un moment al exercitarii

actiunii.

2) Obiectul si subiectii actiunii in justitie

Actiunea in justitie are un obiect, determinat de temeiul juridic din care

decurge, constind in tragerea la raspundere juridica a persoanei impotriva careia

este indreptata. Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a

persoanelor care au savirsit infractiuni, actiunea civila tragerea la raspundere

civila a persoanelor care raspund din punct de vedere civil pentru paguba cauzata

prin fapta savirsita, iar actiunea administrativa tragerea la raspundere

contraventionala pentru contraventia comisa. Tragerea la o anumita raspundere

juridica semnifica aducerea persoanelor in cauza in fata autoritatii judecatoresti

pentru ca acestea sa stabileasca raspunderea lor si sa aplice sanctiunile ce decurg

din norma de drept incalcata prin fapta lor.

Obiectul actiunii in justitie este determinat de norma de drept substantial,

care prevede conditiile in care intervine raspunderea si sanctiunile care pot fi

DPP–pg–77

aplicate. Astfel, raspunderea penala este reglementata de legea penala, care

prevede ca singurul temei al raspunderii este infractiunea, stabilind totodata

trasaturile esentiale si continutul infractiunii, precum si sanctiunile care pot fi

aplicate in realizarea raspunderii penale – pedepse, masuri educative, masuri de

siguranta. Raspunderea civila este reglementata de legea civila, care prevede

elementele raspunderii civile, precum si sanctiunile care pot fi aplicate –

reparatia in natura sau prin despagubiri civile.

Exista obiect al actiunii in justitie cit timp subzista, potrivit legii substantiale,

raspunderea juridica a celor care au incalcat legea; in momentul cind intervine o

cauza legala care inlatura raspunderea, actiunea in justitie ramine fara obiect, se

stinge, si nu mai poate fi promovata sau, daca a fost promovata, nu mai poate fi

continuata.

Actiunea in justitie este promovata si sustinuta de un subiect activ, de regula

persoana vatamata prin incalcarea legii, si este indreptata impotriva persoanei

care raspunde din punct de vedere juridic pentru fapta sa, denumit subiect pasiv

al actiunii in justitie.

Dreptul la actiune, in sens substantial, apartine persoanelor ocrotite de legea

substantiala si care, in urma savirsirii unei fapte ilicite, au suferit o vatamare –

morala, fizica, materiala – fiind subiectii pasivi ai faptei ilicite. |n cazul savirsirii

unei infractiuni, statul, a carui ordine de drept a fost incalcata, si-a rezervat

dreptul de a trage la raspundere penala pe infractor, drept care este, in acelasi

timp, si o indatorire; in cazul unei fapte ilicite care a provocat o paguba, subiect

pasiv este persoana lezata, care devine subiectul activ al actiunii in justitie,

pentru a obtine repararea pagubei suferite. Daca subiectul activ al dreptului la

actiune este determinat de legea materiala, subiectul activ al actiunii in justitie

este determinat de legea de procedura, care reglementeaza titularii exercitiului

actiunii in justitie. Astfel, exercitiul actiunii penale este incredintat, de regula,

Ministerului Public, dar in anumite cazuri poate fi incredintat persoanei vatamate

sau altor autoritati; actiunea civila este exercitata, de regula, de persoana

prejudiciata sau de reprezentantii sai, dar in anumite cazuri poate fi exercitata si

de Ministerul Public.

Subiectul pasiv al actiunii in justitie – persoana impotriva careia se exercita

actiunea – este determinat de legea materiala, singura care poate stabili persoana

ce poate fi trasa la raspundere juridica. Legea penala prevede ca raspunde penal

numai persoana fizica ce a savirsit o infractiune, raspunderea fiind personala;

DPP–pg–78

totodata, se prevede ca nu raspund penal minorii care nu au implinit 14 ani,

minorii intre 14–16 ani lipsiti de discernamint si persoanele iresponsabile;

potrivit legii civile, raspunde din punct de vedere civil persoana fizica sau

juridica ce a cauzat prejudiciul sau persoana care raspunde, potrivit legii civile,

pentru paguba cauzata prin fapta acestuia. Actiunea in justitie este intemeiata

numai daca persoana impotriva careia se indreapta face parte dintre subiectii

pasivi ai acelei actiuni, determinati de legea materiala corespunzatoare.

3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii in justitie

Pentru tragerea efectiva la raspundere juridica a unei persoane este necesar,

in primul rind, ca aceasta sa fie legala si temeinica, in sensul existentei dreptului

la actiune, si, in al doilea rind, sa fie pusa in miscare si exercitata actiunea in

cadrul unui proces. Daca existenta dreptului la actiune se stabileste in raport de

conditiile cerute de legea materiala, punerea in miscare si exercitarea actiunii in

justitie are loc potrivit normelor de procedura – penala, civila, administrativa.

Astfel, Codul de procedura penala reglementeaza cine poate pune in miscare

actiunea si, apoi, exercita actiunea penala – Ministerul Public, partea vatamata –

care este actul procesual prin care se pune in miscare (de exemplu rechizitoriul),

care sint actele prin care actiunea penala este exercitata in cursul judecatii

(sustinerea invinuirii, declararea unei cai de atac) etc. Codul de procedura civila

prevede conditiile de capacitate si calitate procesuala ale celui care introduce

cererea in justitie, conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca, actele

prin care este sustinuta actiunea etc. Legalitatea procesuala a actiunii in justitie

depinde de respectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare prevazute

de legea de procedura.

Pentru a putea fi pusa in miscare si exercitata actiunea in justitie trebuie, mai

intii, sa respecte normele de drept material care reglementeaza elementele

raspunderii juridice, deci sa aiba ca temei juridic o prevedere legala prin care se

sanctioneaza incalcarea normei de drept si ca temei de fapt existenta unei fapte

ilicite savirsite de o persoana care raspunde din punct de vedere juridic. Daca nu

sint indeplinite elementele raspunderii juridice prevazute de legea materiala,

actiunea in justitie este lipsita de temei juridic si nu poate fi pusa in miscare, iar

daca a fost din eroare pusa in miscare, nu mai poate fi exercitata. Astfel, daca se

constata ca fapta savirsita nu constituie infractiune, actiunea penala nu poate fi

pusa in miscare, deoarece singurul temei al raspunderii penale este savirsirea

unei infractiuni; daca fapta savirsita nu a produs nici un prejudiciu, actiunea

DPP–pg–79

civila este lipsita de temei juridic si nu poate fi promovata, existenta

prejudiciului fiind un element al raspunderii civile. Obiectul actiunii in justitie –

tragerea la raspundere juridica – trebuie sa existe atit in momentul punerii in

miscare a actiunii, cit si in tot timpul exercitarii ei, altfel actiunea in justitie

devine fara obiect, se stinge si nu mai mai poate fi exercitata. Daca, de exemplu,

dupa ce s-a savirsit o infractiune, a intervenit amnistia sau prescriptia (care sint

cauze care inlatura raspunderea penala), actiunea penala se stinge, fiind fara

obiect, deoarece faptuitorul nu mai poate fi tras la raspundere penala; in cazul in

care a intervenit plata, prescriptia sau tranzactia, actiunea civila se stinge,

nemaifiind posibila tragerea la raspundere civila prin autoritatea judecatoreasca.

Nerespectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare a actiunii in

justitie, reglementate de legea de procedura, nu duce la impiedicarea exercitarii

actiunii in justitie, deoarece actele procesuale contrare legii sint anulate si

refacute, ulterior, potrivit normelor legale de procedura. Astfel, daca rechizitoriul

prin care a fost pusa in miscare actiunea penala nu respecta normele de

procedura, se dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea lui si noul

rechizitor va pune din nou in miscare actiunea penala.

§2. Actiunile ce se pot exercita in procesul penal si raportul dintre

ele

1) Actiunile exercitabile in procesul penal

Savirsirea unei infractiuni aduce atingere, in primul rind, ordinii de drept,

care nu poate fi restabilita decit prin tragerea la raspundere penala a infractorului;

aceeasi infractiune poate, insa, produce o paguba unei persoane fizice sau

juridice, iar instrumentul juridic pentru obtinerea repararii pagubei este actiunea

civila; in fine, infractiunea de serviciu aduce atingere disciplinei in munca si

poate atrage o actiune disciplinara pentru aplicarea sanctiunilor prevazute de

dreptul muncii. Actiunea penala si actiunea civila care decurg din savirsirea

aceleiasi infractiuni pot fi exercitate separat, actiunea penala in cadrul procesului

penal, iar actiunea civila in cadrul procesului civil, dar cele doua actiuni pot fi

exercitate si alaturat in cadrul procesului penal; actiunea disciplinara urmeaza

procedura prevazuta de dreptul muncii in cadrul unui proces disciplinar.

Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor

care au savirsit infractiuni (art. 9 al. 1). Infractorul este adus in fata organelor de

cercetare penala si a Ministerului Public, ca invinuit de savirsirea unei

infractiuni, dupa care, daca sint intrunite conditiile legale, este tras la raspundere

DPP–pg–80

ca inculpat, iar atunci cind instanta de judecata ii aplica sanctiunea prevazuta de

legea penala devine condamnat, realizindu-se astfel tragerea la raspundere penala

ca obiect al actiunii penala.

Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului si a

partii responsabile civilmente pentru paguba cauzata de inculpat (art. 14 al. 1).

Definitia data de Codul de procedura penala se refera la actiunea civila exercitata

in procesul penal, deoarece numai in acest proces exista inculpati. Actiunea

civila decurgind din savirsirea unei infractiuni poate fi exercitata si separat, in

procesul civil; in unele sisteme de drept, cum e cel anglo-saxon, in fata instantei

penale nu se poate exercita o actiune civila, astfel ca persoana lezata prin

infractiune trebuie sa se adreseze instantei civile pentru a obtine repararea

prejudiciului suferit. |n cele mai multe legiuiri s-a admis ca cele doua actiuni –

penala si civila – avind ca sursa comuna savirsirea aceleiasi infractiuni, sa poata

fi exercitata concomitent in acelasi proces penal; in acest sens s-au pronuntat

specialistii din domeniul dreptului procesual penal. Procedura penala rom#na

cunoaste acest sistem inca din 1864.

|n argumentarea acestui sistem se porneste de la temeiul de fapt al celor doua

actiuni – savirsirea unei fapte penale – care constituie in acelasi timp o

infractiune, ca temei al raspunderii penale, si o fapta ilicita cauzatoare de

prejudiciu, ca temei al raspunderii civile. Prezinta interes, in aceasta situatie, ca

cele doua actiuni in justitie care isi au izvorul in aceeasi fapta si se refera la

aceeasi persoana ce trebuie trasa si la raspundere penala si la raspundere civila,

sa fie exercitate concomitent, intr-un singur proces. |ntrucit actiunea penala nu se

poate exercita decit in procesul penal, s-a creat posiblitatea ca in acelasi proces

penal sa fie exercitata si actiunea civila. Exercitarea celor doua actiuni in

procesul penal prezinta avantaje atit pentru justitie, cit si pentru persoanele

interesate:

– pentru justitie – inseamna o economisire de timp si de mijloace materiale

daca cele doua actiuni sint exercitate in acelasi proces penal si solutionate

prin aceeasi hotarire judecatoreasca, evitindu-se astfel administrarea repetata

de probe pentru aceeasi fapta, precum si eventualitatea unor contradictii ce ar

putea interveni in hotaririle a doua instante judecatoresti diferite;

– pentru persoana prejudiciata prin infractiune – constituie un mijloc mai

lesnicios si mai rapid pentru obtinerea repararii pagubei suferite, cu cheltuieli

mai reduse;

DPP–pg–81

– pentru inculpat – exista posibilitatea de a-si putea concentra apararea in

acelasi timp si cu privire la actiunea penala si la actiunea civila, ceea ce

reduce si cheltuielile ce ar trebui sa le suporte.

Atunci cind persoana prejudiciata printr-o infractiune considera preferabila

exercitarea actiunii civile in cadrul procesului civil, i se recunoaste un drept de

optiune pentru alegerea acestei cai; in cazurile in care actiunea penala nu poate fi

exercitata in procesul penal, datorita unei impiedicari legale, atunci persoana

vatamata nu poate exercita actiunea civila decit in fata instantei civile.

2) Raportul dintre actiunea penala si actiunea civila exercitate in

procesul penal

Caracteristic pentru procesul penal este actiunea penala, caci fara actiune

penala nu poate fi promovat procesul penal, iar daca a fost promovat nu mai

poate continua. De aceea, este firesc ca, in cazul in care se exercita amindoua

actiunile in procesul penal, actiunea penala sa constituie actiunea principala, iar

actiunea civila sa devina o actiune accesorie.

Pozitia de actiune principala si de actiune accesorie rezulta din citeva

prevederi procedurale:

– actiunea civila nu poate fi exercitata in procesul penal daca nu exista o

actiune penala pusa in miscare, ceea ce subliniaza caracterul accesoriu in

exercitarea actiunii civile;

– daca actiunea civila ar intirzia solutionarea actiunii penale, se poate disjunge

actiunea civila in vederea judecarii ei separat, dar in acelasi proces penal (art.

347);

– modul in care se solutioneaza actiunea penala are influenta asupra solutiei ce

trebuie daca actiunii civile (art. 346), dupa regula accesorium sequitur

principalem.

Cind actiunea penala si actiunea civila se exercita concomitent, procesul

penal cuprinde doua laturi:

– latura penala – in care se exercita actiunea penala;

– latura civila – in care se exercita actiunea civila.

Daca una din actiuni se stinge in cursul judecatii, atunci procesul penal

continua numai in latura in care actiunea este exercitabila; astfel, daca actiunea

penala se stinge prin amnistie sau decesul inculpatului, latura civila continua

pentru tragerea la raspundere civila a mostenitorilor sai; daca actiunea civila se

stinge prin renuntarea la reparatii civile, continua numai latura penala pentru

DPP–pg–82

condamnarea penala a inculpatului. Sint cazuri in care un inculpat este judecat

pentru mai multe infractiuni, ceea ce implica exercitarea mai multor actiuni

penale, cite una pentru fiecare infractiune, iar in latura civila se exercita mai

multe actiuni civile daca fiecare infractiune a cauzat pagube si se cere repararea

acestora.

3) Trasaturile actiunii penale si ale actiunii civile

Datorita obiectului lor de natura diferita, actiunea penala are trasaturi diferite

de cele ale actiunii civile, care se pot observa in tot cursul procesului penal.

Dreptul de a trage la raspundere penala apartine statului (societatii), iar

exercitarea acestui drept, prin actiunea penala, are caracter de ordine publica si

este inevitabila; ca urmare, exercitiul actiunii penale este incredintat unei

autoritati publice specializate – Ministerul Public – care are indatorirea de a

exercita actiunea penala din oficiu; in cazuri speciale exercitiul actiunii penale

este incredintat si altor titulari (de exemplu persoanei vatamate prin infractiune),

situatie in care exercitarea actiunii penale devine facultativa.

Dreptul de a trage la raspundere civila apartine persoanei vatamate prin

infractiune, care are facultatea de a-l exercita sau nu; ca urmare, legea

incredinteaza exercitiul actiunii civile titularului ei – persoana vatamata – sau

reprezentantului ei, iar exercitarea acestei actiuni este facultativa si la cerere,

deoarece se poate renunta la dreptul la reparatii civile; totusi, pentru protectia

proprietatii publice si a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu

capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila pentru repararea pagubelor

suferite se exercita obligatoriu si din oficiu.

Raspunderea penala este personala, deoarece nu pot fi trase la raspundere

penala decit persoanele care au participat efectiv la savirsirea unei infractiuni, ca

autori, instigatori, complici; ca urmare, actiunea penala nu poate fi exercitata

decit impotriva acestora, stingindu-se prin decesul lor.

Raspunderea civila este patrimoniala, caracter imprimat si actiunii civile,

care poate fi astfel indreptata nu numai impotriva persoanei care a produs paguba

prin fapta sa – inculpatul – ci si impotriva persoanei responsabile civilmente si

chiar impotriva mostenitorilor lor.

Actiunea penala este indivizibila, fiind obligatorie exercitarea ei impotriva

tuturor participantilor la infractiune care raspund penal, nefiind posibila

restringerea ei numai la unii dintre participanti; descoperirea ulterioara si a altui

DPP–pg–83

participant la infractiune va atrage, in mod obligatoriu, extinderea actiunii penale

si asupra acestuia.

Actiunea civila este divizibila, persoana vatamata indreptindu-se impotriva

tuturor celor ce raspund din punct de vedere civil sau numai impotriva unora

dintre ei.

Actiunea penala este indisponibila, in sensul ca Ministerul Public, ca titular al

exercitiului ei, nu mai poate, dupa ce a exercitat-o, sa renunte la actiune, aceasta

urmind a-si gasi solutionarea prin hotarire judecatoreasca; in cazurile prevazute

de lege, persoana vatamata poate renunta la exercitarea actiunii penale prin

retragerea plingerii prealabile sau prin impacare.

Actiunea civila este disponibila, persoana vatamata avind facultatea sa

renunte la exercitiul ei; in cazul pagubelor aduse proprietatii publice, a

persoanelor lipsite de capcitatea de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu

restrinsa, actiunea civila capata un anumit caracter de indisponibilitate.

Trasaturile diferite pe care le-am examinat se refera la actiunea civila ca

institutie a procesului penal; exista insa deosebiri si intre actiunea civila care se

exercita in procesul penal si actiunea civila cu acelasi obiect care se exercita in

procesul civil, separat de actiunea penala; cind fapta are caracter civil, actiunea

civila nu poate fi introdusa decit la instanta civila unde i se aplica prevederile

Codului de procedura penala; in acest caz, actiunea in realizarea raspunderii

civile are caracterul oricarei actiuni civile, exercitindu-se facultativ si la cerere,

fiind divizibila si disponibila.

Actiunea ce se exercita in procesul penal este o institutie a acestui proces si

imprumuta astfel elemete din trasaturile actiunii penale, in special elemente de

oficialitate, prin derogare de la principiul disponibilitatii, aplicabil in procesul

civil. Astfel, daca repararea pagubei se face in natura, procurorul si instanta de

judecata pot actiona din oficiu prin restituirea lucrului, sau restabilirea situatiei

de fapt anterioare savirsirii infractiunii (art. 169, 170); in celelalte cazuri, sint

obligate sa cheme persoana vatamata si sa-i puna in vedere ca poate cere

repararea pagubei exercitind actiunea civila in procesul penal (art. 76). Daca

paguba a fost cauzata proprietatii publice sau persoanelor lipsite de capacitate de

exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila se porneste din

oficiu (art. 163).

Trasaturile caracteristice ale actiunii penale si actiunii civile au determinat si

reguli diferite in ce priveste subiectii lor activi si pasivi, punerea in miscare si

DPP–pg–84

exercitarea lor in procesul penal, dupa cum diferite sint si solutiile pe care le pot

capata prin hotarirea instantei de judecata.

I.7. Categorii de subiecti ai actiunii penale si ai actiunii

civile

1) Subiectii activi si pasivi ai actiunii penale

|n domeniul aplicarii legii penale, literatura de specialitate se refera la subiecti

activi si pasivi ai infractiunii si subiecti activi si pasivi ai raportului de drept

penal. Astfel, subiect activ al infractiunii este infractorul, persoana care a savirsit

o fapta penala si raspunde penal de aceasta fapta; subiectii pasivi ai infractiunii

sint societatea (statul), a carei ordine de drept a fost incalcata, si eventual

persoana vatamata fizic, moral sau material prin fapta savirsita. |n cadrul

raportului de drept penal ce se naste din savirsirea infractiunii, subiectul pasiv al

infractiunii – societatea (statul) – devine subiect activ al raportului de drept

penal, iar persoana care a savirsit infractiunea devine subiectul pasiv al raportului

de drept penal.

|n domeniul dreptului procesual penal, in cadrul caruia se exercita actiunea

penala, exista subiecti activi ai exercitiului actiunii penale, cu dreptul de a

efectua acte procesuale prin care o persoana este trasa la raspundere penala in

fata autoritatii judecatoresti; acesti subiecti activi sint Ministerul Public, partea

vatamata, alte autoritati publice su persoane imputernicite de lege.

Subiectii activi ai actiunii penale indeplinesc functia de invinuire, functie

procesuala ce se manifesta prin punerea in miscare a actiunii penale si

exercitarea ei, constind in formularea invinuirii impotriva faptuitorului,

inculparea acestuia prin actul de punere in miscare a actiunii penale, trimiterea

sau chemarea in judecata penala, sustinerea si dovedirea invinuirii in fata

instantei de judecata, incusiv prin exercitarea cailor de atac si sustinerea lor in

fata instantelor competente. Functia de invinuire are o mare importanta in

combaterea si prevenirea infractiunilor, deoarece prin exercitarea ei infractorii

sint adusi in fata instantelor judecatoresti pentru a li se aplica sanctiunile

prevazute de legea penala. Functia de invinuire constituie elementul dinamic care

face sa inainteze procesul penal de la inceperea urmaririi penale pina la

pronuntarea hotaririi penale definitive.

Cap. II. Subiectii actiunii penale si ai actiunii civile

DPP–pg–85

Ca subiect pasiv al raportului de drept penal, infractorul devine subiect pasiv

al actiunii penale sub aspect procesual, in sensul ca impotriva sa se exercita

actiunea penala pentru a fi supus raspunderii penale. Daca, de principiu,

infractorul este subiectul pasiv al actiunii penale, sub denumirea de inculpat, nu

intotdeauna subiectul pasiv al actiunii penale – inculpatul – este si subiectul

pasiv al raportului de drept penal; astfel, atunci cind, dintr-o eroare judiciara, este

pusa in miscare actiunea penala impotriva unei persoane, sub invinuirea de

savirsire a unei infractiuni, deci ca infractor, daca se constata ca nu inculpatul a

savirsit fapta, ci alta persoana, actiunea penala a avut ca subiect pasiv o persoana

care, in realitate, nu era infractor. De aceea, plecind de la prezumtia de

nevinovatie, care are aplicabilitate in tot cursul procesului penal, subiectul pasiv

al actiunii penale se numeste inculpat, deoarece impotriva sa s-a declansat un act

de inculpare, calitatea de infractor fiind stabilita abia la terminarea procesului

penal, cind printr-o hotarire definitiva se pronunta condamnarea sa penala.

Actiunea penala avind caracter personal, subiectul pasiv nu poate fi decit

persoana invinuita de savirsirea unei infractiuni, cu excluderea oricarei alte

persoane.

Inculpatul are dreptul de a combate invinuirea ce i se aduce, fie pentru

infirmarea ei, fie pentru stabilirea unei invinuiri atenuate; acest drept are

denumirea generala de drept la aparare. |ntrucit actiunea penala are ca obiect

tragerea la raspundere penala, iar inculpatul actioneaza pentru combaterea ei, in

unele lucrari de specialitate se considera ca inculpatul exercita in procesul penal

o contraactiune; se acorda acestei contraactiuni in aparare o functie procesuala

proprie, de a dinamiza procesul penal chiar daca actiunea penala este stinsa.

Codul de procedura penala nu foloseste in nici una din prevederile sale expresia

de “contractiune”, dar cuprinde in principiul “garantarii dreptului la aparare”

toate actele procesuale care se considera ca fac parte din contraactiune, adica

cele care combat actiunea penala ca fara temei juridic, fara obiect sau nelegala.

Asadar, “contraactiunea”, institutie de natura civilista, nu este prevazuta de lege

ca institutie procesual-penala, nu constituie, in terminologia Codului de

procedura penala, decit dreptul la aparare, sub multiplele aspecte pe care le

imbraca.

|n procesul penal, ca opunere la functia de invinuire, se recunoaste existenta

functiei de aparare impotriva exercitiului actiunii penale, constind din activitatea

inculpatului de a combate invinuirea ce i se aduce, prin dovedirea ei ca

DPP–pg–86

neintemeiata, ca stinsa ori ca nelegala, sau prin dovedirea caracterului sau mai

putin grav decit cel formulat. Fiecare persoana fiind considerata nevinovata pina

la dovedirea vinovatiei sale, inseamna ca functia de aparare nu-si are

aplicabilitatea decit in momentul in care se exercita functia de invinuire, deci in

momentul formularii invinuirii unei persoane.

|n exercitarea functiei de aparare, inculpatul este sustinut de aparator, care il

asista in fata autoritatilor judiciare, exercitind drepturile procesuale ale acestuia,

precum si propriile sale drepturi.

2) Subiectii activi si pasivi ai actiunii civile

{i in domeniul aplicarii legii civile sint subiecti activi si pasivi ai faptei ilicite

cauzatoare de prejudiciu si subiecti activi si pasivi ai raportului de drept civil.

Subiect activ al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este persoana care a savirsit

fapta; subiect pasiv al unei astfel de fapte este persoana fizica sau juridica

prejudiciata. |n cazul raportului de drept civil decurgind dintr-o fapta ilicita

cauzatoare de prejudicii, subiect activ devine persoana care a suferit prejudicii

din fapta ilicita ce a fost savirsita, deci subiectul pasiv al faptei, iar subiecti

pasivi devin persoanele care raspund din punct de vedere civil pentru paguba

produsa, cel care a savirsit fapta si persoana responsabila civilmente pentru

paguba produsa de faptuitor.

Spre deosebire de actiunea penala, care are, sub aspect procesual, ca subiect

activ principal Ministerul Public, actiunea civila care se exercita in procesul

penal are ca subiect activ persoana prejudiciata prin infractiune, ce intervine in

procesul penal contra inculpatului, spre a obtine obligarea lui la repararea

prejudiciului pe care l-a produs si, eventual, contra persoanei responsabile

civilmente. Persoana care are pretentii la reparara pagubei suferite prin

infractiune capata denumirea de parte civila, fiind definita (art. 24 al. 2) ca

persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal.

Aceasta persoana, daca intelege sa-si valorifice dreptul la reparatii civile in

cadrul procesului civil, se numeste reclamant. Parte civila poate fi persoana

prejudiciata prin infractiune, dar, actiunea civila avind caracter patrimonial, o pot

exercita si mostenitorii persoanei fizice si succesorii persoanei juridice. |n unele

cazuri, poate exercita actiunea civila si Ministerul Public, care devine astfel

subiect activ si al actiunii civile, sau chiar instanta de judecata.

Subiectii activi ai actiunii civile indeplinesc functia de sustinere a pretentiilor

civile, functie procesuala ce se manifesta prin solicitarea, in cadrul procesului

DPP–pg–87

penal, ca instanta de judecata sa oblige pe inculpat si pe responsabilul sau

civilmente la repararea pagubei produse prin infractiunea supusa judecatii

penale, prin dovedirea pretentiilor solicitate, inclusiv prin sustinerea acestora in

fata instantei de judecata si prin exercitarea cailor de atac. Functia de sustinere a

pretentiilor civile constituie elementul dinamic care face sa progreseze procesul

penal in latura sa civila; intrucit actiunea civila este disponibila, de principiu se

poate renunta la exercitarea ei, ceea ce face sa inceteze latura civila a procesului

penal.

Subiecti pasivi ai actiunii civile pot deveni acele persoane – fizice sau

juridice – care raspund din punct de vedere civil de prejudiciul cauzat prin

infractiune. Este subiect pasiv al actiunii civile inculpatul, care, fiind invinuit de

savirsirea faptei penale, raspunde direct de paguba produsa prin fapta sa.

Inculpatul devine subiect pasiv atit in actiunea penala, cit si in actiunea civila. |n

afara de inculpat, poate fi subiect pasiv al actiunii civile persoana care, potrivit

legii civile, raspunde pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului si care, in

procesul penal, capata denumirea de parte responsabila civilmente. Printr-o

gresita interpretare a dispozitiilor legii civile care reglementeaza raspunderea

pentru pagubele provocate cauzate prin fapta ilicita a altei persoane, se poate ca

in calitate de parte responsabila civilmente sa fie introdusa o persoana care, in

realitate, nu este civilmente responsabila; aceasta persoana va ramine ca parte

responsabila civilmente in procesul penal pina cind se va stabili lipsa de temei a

introducerii sale in proces.

Actiunea civila avind caracter patrimonial, in caz de deces, devin parti

responsabile civilmente si persoanele succesoare ale responsabilului civilmente,

asa cum actiunea civila se poate exercita si impotriva mostenitorilor inculpatului.

Inculpatul si partea responsabila civilmente exercita in procesul penal functia

de aparare impotriva pretentiilor civile, functia procesuala care consta in

combaterea pretentiilor de reparare a pagubei formulate de partea civila, prin

dovedirea netemeiniciei sau nelegalitatii lor, ori prin dovedirea unei raspunderi

civile mai reduse. Aceasta functie procesuala se poate exercita numai atunci cind

se formuleaza pretentii civile si se exercita actiunea civila.

|n exercitarea functiei de sustinere a pretentiilor civile si a functiei de aparare

impotriva acestor pretentii, partea civila, inculpatul si partea responsabila

civilmente pot fi reprezentate, potrivit legii civile, precum si asistate de aparator.

DPP–pg–88

3) Autoritatile judiciare penale si partile din proces

|ntre subiectii activi ai actiunii penale si, uneori, si ai actiunii civile se

situeaza Ministerul Public, instantele judecatoresti si alte autoritati; potrivit

Codului de procedura penala, organele de urmarire penala si instantele de

judecata fac parte din organele judiciare penale. Constitutia a renuntat la

denumirea de organe ale puterii si administratiei, organe judecatoresti si ale

procuraturii, folosind, insa, denumirea de autoritati publice, printre care si

“Autoritatea judecatoreasca”; in cadrul autoritatii judecatoresti se includ

instantele judecatoresti (art. 123–129) si Ministerul Public (art. 130–131). De

acea in curs se foloseste si terminologia adoptata de Constitutie, instantele

judecatoresti, Ministerul Public, alte autoritati cu activitate procesuala fiind

denumite autoritati publice judiciare sau, comprimat, autoritati judiciare.

Autoritatile judiciare sint subiectii oficiali ai procesului penal.

|ntre subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se includ si

persoanele private, legate direct de infractiunea savirsita, actionind pentru

apararea intereselor lor legitime nascute din fapta savirsita: partea vatamata, cu

interesul sa sustina invinuirea pentru a obtine condamnarea penala a celui ce a

savirsit infractiunea a carei victima a fost; partea civila actioneaza in proces

pentru a obtine repararea pagubei suferite prin infractiunea savirsita; inculpatul

se apara impotriva invinuirii ce i se aduce si a pretentiilor formulate impotriva sa

de partea civila; partea responsabila civilmente combate pretentiile la reparatii

civile ale partii civile. Ceea ce caracterizeaza pozitia procesuala a acestor “parti”

este capacitatea juridica ce li se confera prin lege de a participa la procesul

penal, in vederea sustinerii intereselor legitime nascute din infractiunea ce este

urmarita in judecata. Pentru a se delimita de autoritatile publice judiciare, partile

sint considerate subiecti particulari ai actiunii penale si ai actiunii civile.

|n procesul penal actioneaza ca subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile

autoritatile judiciare si partile din proces. O prima deosebire dintre autoritatile

judiciare si parti o constituie caracterul permanent al autoritatilor judiciare, care

le permite sa actioneze in legatura cu toate infractiunile ce se savirsesc si

impotriva tuturor infractorilor, si caracterul accidental si eventual al partilor din

proces, care participa in proces numai daca s-a savirsit o infractiune care a adus

atingere intereselor legitime pe care le apara. Astfel, Ministerul Public este o

autoritate permanenta, care reprezinta interesele generale ale societatii si

functioneaza permanent in vederea descoperirii tuturor infractiunilor care s-au

DPP–pg–89

savirsit, se savirsesc si se vor mai savirsi in viitor, pentru identificarea si tragerea

la raspundere penala a tuturor persoanelor care le-au savirsit; partea vatamata nu

poate exista decit atunci cind unei persoane concrete i s-a produs o vatamare prin

infractiunea savirsita; partea civila poate actiona in procesul penal numai daca

prin fapta penala savirsita s-a produs unei persoane o paguba; partea responsabila

civilmente participa in proces numai daca, potrivit legii civile, exista vreo

persoana care raspunde civil pentru paguba cauzata de inculpat; in fine, fiecare

infractiune savirsita are autorii, instigatorii, complicii ei, care devin inculpati, dar

care sint altii de la infractiune la infractiune.

Autoritatile judiciare actioneaza in numele societatii (statului) si apara

interesele generale si individuale impotriva tuturor infractiunilor savirsite; partile

din proces actioneaza in interes personal si apara interesele personale legate de

infractiunea care le-a determinat. Astfel, obtinerea condamnarii penale a

inculpatului sau obligarea lui la despagubiri civile satisfac interesul personal al

partii vatamate si al partii civile, vatamate sau prejudiciate prin infractiunea

comisa.

Autoritatile judiciare, actionind in interesul general al societatii, desfasoara

activitatea procesuala ca obligatie de serviciu; partile, carora li se permite

exercitarea sau combaterea actiunii penale si a celei civile, au, de principiu,

dreptul de a participa la proces, dar pot accepta ca procesul sa se desfasoare si

fara participarea lor. |nsa cind prezenta partilor este necesara, mai ales a

inculpatului, autoritatile judiciare pot impune prezentarea acestora la proces.

Partile isi sustin sau isi apara interesele lor legitime participind la activitatea

autoritatilor judiciare, in fata carora se desfasoara procesul penal; cu acest prilej,

partile pot formula cereri, prezenta memorii, iau parte la efectuarea unor acte

procesuale si procedurale, pun concluzii cu privire la diferite chestiuni sau cu

privire la solutia ce trebuie data in cauza; asupra tuturor cererilor, memoriilor,

concluziilor hotarasc autoritatile judiciare, care le pot admite sau respinge.

Numai in cazurile prevazute de lege cererea partilor se impune autoritatilor

judiciare (cum ar fi retragerea plingerii prealabile, impacarea), cind trebuie sa se

inceteze procesul penal.

Partile au o pozitie procesuala egala intre ele, avind dreptul sa foloseasca

aceleasi mijloace procesuale in sustinerea actiunii penale si a actiunii civile, ca si

in apararea impotriva exercitiului lor. Egalitatea partilor inlatura orice

preponderenta din partea unora in detrimentul altora si creaza cea mai buna

DPP–pg–90

modalitate de rezolvare completa, obiectiva si legala a cauzei. |n cadrul judecatii,

unde trebuie sa existe egalitate intre functia de invinuire si cea de aparare,

egalitatea procesuala se refera si la Ministerul Public, desi este o autoritate

judiciara, acesta folosindu-se de aceleasi mijloace procesuale recunoscute

partilor.

Egalitatea procesuala intre partile din proces se realizeaza in conditiile unor

pozitii contrare, obtinindu-se astfel contradictorialitatea dintre parti:

– in actiunea penala – intre partea vatamata, care sustine invinuirea, si inculpat,

care exercita dreptul sau la aparare;

– in actiunea civila – intre partea civila, care sustine pretentiile civile, si

inculpat, impreuna cu partea responsabila civilmente, care exercita dreptul la

aparare impotriva pretentiilor civile.

Judecata este reglementata pe principiul contradictorialitatii, care consta din

disputa procesuala dintre cele doua categorii de parti; la aceasta disputa ia parte

si Ministerul Public, pe de o parte, singur sau alaturi de partea vatamata, in

exercitarea actiunii penale, iar pe de alta parte alaturi sau singur in exercitarea

actiunii civile. |n cursul judecatii, Ministerul Public are o pozitie procesuala

egala cu a partilor.

Cind intr-o cauza penala sint mai multi inculpati (autori, instigatori sau

complici la aceeasi infractiune), mai multe parti vatamate, parti civile si parti

responsabile civilmente, ale caror interese izvorasc din aceeasi fapta penala, se

formeaza grupuri de parti cu interese comune, care actioneaza de pe aceeasi

pozitie procesuala; ele formeaza un consortium litis, o grupa de parti cu interese

comune, care actioneaza prin mijloace ce folosesc tuturor. Ministerul Public

apara interesele generale ale societatii in legatura cu toate aceste grupuri

procesuale.

|n legatura cu conceptul de “parte” in procesul penal, in literatura juridica s-a

sustinut ca procesul penal cunoaste si alte parti in afara celor prevazute in art. 23

si 24, sau ca ar trebui admise si alte parti decit acestea.

– |ntr-o opinie se confera statului calitatea de parte in procesul penal, ca subiect

pasiv al infractiunii, titular al dreptului de a trage la raspundere penala, cu

motivarea ca includerea sa in mod expres in lege printre partile din proces nu

a fost necesara, fiind subinteleasa. Desi autorii acestei opinii fac deosebire

intre dreptul la actiune, sub aspect substantial, si actiunea in justitie, sub

aspect procesual, cind se refera la partile din proces (deci la parti ca subiecti

DPP–pg–91

ai actiunii penale si ai actiunii civile), considera statul ca parte in proces –

subiect activ al actiunii penale, cind in realitate statul este titular al dreptului

la actiune, sub aspect substantial.

– |ntr-o alta opinie se propune, de lege ferenda, instituirea unor noi parti in

procesul penal, anume intervenientul in interes propriu, dupa modelul

procesului civil. Aceasta propunere urmareste rezolvarea in procesul penal a

tuturor raporturilor civile care au legatura cu infractiunea ce face obiectul

procesului penal. Credem ca nu trebuie complicat procesul penal cu

rezolvarea unor raporturi de drept civil care depasesc legatura de dependenta

a actiunii civile (accesoriul) fata de actiunea penala (principalul), raporturi

civile care intra in competenta instantei civile.

Fara a fi considerate parti in procesul penal, pot fi chemate la judecata, pentru

a le fi opozabile unele masuri de constringere de drept penal, persoanele

detinatoare ale unor bunuri ce urmeaza a fi confiscate. Astfel, in situatia in care

bunul supus confiscarii, ca urmare a savirsirii infractiunii, nu se mai afla la

inculpat, persoana care il detine sau urmeaza a fi obligata la plata echivalentului

banesc, conform art. 254, 256 si 257 Cod procedura penala, trebuie introdusa in

proces in calitate de detinator al bunului; participind la judecata; detinatorul

bunului se poate apara cu mijloacele procesuale aflate la dispozitia partilor; el nu

este parte in proces, deoarece nu este subiect al actiunii penale sau al actiunii

civile.

4) Aparatorii. Reprezentantii. Substituitii procesuali

Persoana care participa in procesul penal pentru a acorda asistenta juridica

uneia din parti are calitatea de aparator. Au dreptul sa actioneze in calitate de

aparator cei ce exercita profesia de avocat. |n art. 24 din Constitutie se prevede in

mod expres ca “in tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un

avocat, ales sau numit din oficiu”, ceea ce creaza un cadru juridic de calitate

pentru asistenta juridica acordata de aparator.

Aparatorul nu este nici autoritate judiciara, nici parte in proces. Desi prin

activitatea sa, de a ajuta la aflarea adevarului si la solutionarea legala si justa a

cauzei, pozitia aparatorului se apropie de cea a autoritatilor judiciare, care

urmaresc acelasi obiectiv, totusi aparatorul nu poate fi inclus intre autoritatile

judiciare, pentru ca o asemenea calitate nu-i este recunoscuta prin lege, profesia

de avocat fiind autonoma, nefacind parte din autoritatile publice. Aparatorul nu

este nici parte in proces, aceasta rezultind din dispozitia legala care prevede ca

DPP–pg–92

aparatorul acorda asistenta juridica partilor din proces, ceea ce delimiteaza

pozitia de aparator de cea de parte in proces (art. 171, 173); de asemenea,

aparatorul nu are interese personale ce izvorasc din savirsirea infractiunii pentru

a fi subiect al actiunii penale sau al celei civile, pentru a fi parte in proces, el

aparind interesele legitime ale unei parti. Aparatorul are astfel o pozitie

procesuala distincta, apropiindu-se prin unele trasaturi de autoritatile judiciare,

iar prin altele de partile din proces.

Examinarea problemelor privind aparatorul intr-un capitol referitor la

subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se explica prin

capacitatea juridica a aparatorului de a exercita drepturile procesuale ale partilor

pe care le asista, ceea ce inseamna exercitarea functiei de invinuire pentru partea

vatamata, de aparare pentru inculpat, de sustinere a pretentiilor civile pentru

partea civila sau de aparare impotriva acestor pretentii pentru partea responsabila

civilmente. Fiind un subiect procesual distinct, i se rezerva si o sectiune distincta

in examinarea pozitiei sale procesuale.

Persoana care indeplineste, in lipsa unei parti, dar in numele si interesul

exclusiv al acesteia, activitatea de exercitare a actiunii penale sau a actiunii

civile, ori de aparare in legatura cu aceste actiuni, are calitatea de reprezentant.

Aparatorul acorda asistenta juridica partii in prezenta acesteia; reprezentantul

exercita drepturile si indeplineste obligatiile procesuale ale partii in lipsa

acesteia, care, fie nu doreste, fie nu poate sa se prezinte personal in fata

autoritatilor judiciare. Activitatea reprezentantului se desfasoara in numele si

interesul partii, astfel incit masurile luate si solutiile date de autoritatea judiciara

se refera la partea reprezentata, desi ele au fost cerute sau sustinute de

reprezentant. Pentru reprezentant exista obligatia de a indeplini in cele mai bune

conditii mandatul primit. Ca si aparatorul, reprezentantul nu este parte in proces,

dar prin drepturile pe care le are exercita actiunea penala sau actiunea civila, ori

combate, in aparare, cele doua actiuni.

|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite persoane sa

exercite un drept procesual in interesul uneia din partile din proces (cum ar fi

introducerea unei cereri, declararea unei cai de atac). Persoana imputernicita de

lege sa exercite in numele sau un drept procesual al unei parti, in interesul

acesteia, are calitatea de substituit procesual. Spre deosebire de reprezentant,

care actioneaza in numele si in interesul partii, fiind obligat sa actioneze si

raspunzind de activitatea sa, substituitul procesual actioneaza in numele sau, dar

DPP–pg–93

in interesul partii, avind doar facultatea de a actiona atunci cind considera

necesar, fara a raspunde in cazul cind nu intervine.

I.8. Subiectii actiunii penale

§1. Subiectii activi ai actiunii penale

1) Sisteme de exercitare a actiunii penale

A. Evolutia sistemelor de exercitare a actiunii penale

|n literatura juridica autoritatea sau persoana care exercita actiunea penala se

numeste acuzator, avind atributia de a formula invinuirea impotriva unei

persoane, aducerea acesteia in fata instantei judecatoresti (trimiterea in judecata

sau chemarea in judecata penala), sustinerea invinuirii prin dovedirea si

argumentarea temeiniciei ei, precum si cererea de a fi condamnata aceasta

persoana la sanctiunile prevazute de legea penala.

Termenul de “acuzare” nu este folosit de actualul Cod de procedura penala,

insa era folosit de Codul din 1936 fata de persoana care era pusa sub acuzare de

Camera de acuzare pentru savirsirea unei crime. |n Constitutia României se

foloseste termenul de acuzare (art. 84 al. 3) in legatura cu punerea sub acuzare a

Presedintelui României pentru inalta tradare, deci restrictiv in ce prveste fapta si

persoana, iar termenul de “invinuire” pentru orice forma sau persoana (art. 23 al.

5); in raport de aceste dispozitii constitutionale, se poate trage concluzia ca

termenul obisnuit este de “invinuire”, iar special de “acuzare”. |ntrucit nu exista

un cuvint corespunzator care sa defineasca persoana care sustine invinuirea, se

poate folosi termenul de “acuzator” pentru orice autoritate sau persoana care

exercita actiunea penala si de “acuzare” pentru a exprima cu caracter general

exercitiul actiunii penale.

|n evolutia sa, procesul penal a cunoscut mai multe sisteme de acuzare:

acuzarea privata, acuzarea populara, acuzarea din oficiu si acuzarea publica

printr-o autoritate speciala.

|n sistemul acuzarii private, corespunzator epocii primitive a razbunarii sau

compozitiei, exercitarea actiunii penale impotriva celui ce a savirsit o infractiune

constituia un atribut al victimei, al rudelor sau al tribului; in societatile dezvoltate

acest sistem a devenit ineficient, deoarece combaterea infractiunilor nu poate fi

lasata numai la aprecierea si actiunea victimei, mai ales in cazul infractiunilor

care aduc atingere societatii, in intregul ei.

DPP–pg–94

Ca un corectiv al sistemului acuzarii private, a fost instituit sistemul acuzarii

populare, potrivit caruia orice cetatean avea dreptul sa formuleze si sa sustina

acuzarea; si acest sistem a fost considerat necorespunzator, pentru ca cetatenii nu

actionau in toate cazurile necesare, iar atunci cind era folosit putea fi determinat

in scop de razbunare, inscenare, santaj.

Acuzarea din oficiu implica o autosesizare din partea judecatorilor cu

judecarea unei infractiuni, dupa dictonul ca judecatorul este propriul sau

procuror; printr-o astfel de reglementare se incalca un principiu modern al

represiunii penale, anume separatia functiilor procesuale, in care judecarea si

solutionarea cauzei trebuie sa fie exercitate de o alta autoritate decit cea care

acuza.

Pornindu-se de la necesitatea organizarii in conditii cit mai eficiente a tragerii

la raspundere penala a tuturor infractorilor, s-a adoptat sistemul acuzarii publice

printr-o autoritate speciala, care a primit denumirea de Minister Public in

legislatiile occidentale (Procuratura in legislatiile tarilor foste socialiste), sistem

care actualmente este majoritar. |n legislatia anglo-saxona predominant este

sistemul acuzarii populare, in care victima, politia sau oricare cetatean poate

pune in miscare actiunea penala.

Practica a demonstrat ca, desi sistemul acuzarii publice printr-o autoritate

speciala este superior tuturor celorlalte sisteme adoptate in cursul dezvoltarii

procesului penal, sint situatii in care, prin inactiunea autoritatii speciale, pot

ramine nepedepsiti cei care au savirsit infractiuni grave, aducindu-se astfel

atingere intereselor celor vatamati prin infractiune. Ca urmare, sistemul de

acuzare nu mai are un caracter exclusiv, ci este combinat din mai multe sisteme,

din care unul este predominant10.

B. Sistemul rom#n de exercitare a actiunii penale

Atit Codul de procedura penala rom#n din 1864, cit si cel din 1936 au

adoptat un sistem mixt de punere in miscare a actiunii penale; predominanta este

acuzarea publica prin autoritatea Ministerului Public, in general pentru toate

infractiunile; in cazurile prevazute de lege se instituie si acuzarea privata din

partea unor autoritati sau persoane juridice autorizate in acest scop. Printre acesti 10 Astfel, in legisla]ia francez`, de[i este instituit sistemul acuz`rii publice

prin Ministerul Public, totu[i se d` posibilitatea, in unele cazuri, ca ac]iunea penal` s` fie pus` in mi[care de victima infrac]iunii sau de unele asocia]ii profesionale. Nici sistemul acuz`rii populare, men]inut in legisla]ia anglo-saxon`, nu func]ioneaz` singur, fiind completat cu o acuzare public` (Attorney general sau Solicitor general), care exercit` ac]iunea penal` in cazul infrac]iunilor care aduc atingere Coroanei britanice.

DPP–pg–95

utlimi subiecti activi ai actiunii penale, Codul de procedura penala din 1936

includea: asociatiile profesionale, pentru infractiunile care aduceau atingere

scopului urmarit sau intereselor membrilor lor; asociatiile constituite in vederea

combaterii unor anumite infractiuni, daca statutul lor prevedea acest drept;

administratiile statului, pentru infractiunile in dauna acestora prevazute de legi

speciale; ofiterii de politie judiciara, in cazurile prevazute de legile speciale.

Dupa modificarea adusa in 1948 Codului de procedura penala si, mai ales,

dupa infiintarea Procuraturii ca organ distinct in cadrul sistemului de organe ale

statului, acuzarea publica a fost incredintata procurorilor, organizati in organele

centrale si teritoriale ale procuraturii; s-a mentinut, insa, intr-un numar limitat de

cauze, acuzarea privata din partea persoanei vatamate prin infractiune. S-a

admis, insa, si acuzarea din oficiu, instantele judecatoresti avind atributia de a

extinde procesul penal, echivalent cu punerea in miscare a actiunii penale, si

pentru alte infractiuni pentru care se exercitase acuzarea publica de catre

procuror. Acest sistem a fost mentinut, in linii mari, si de Codul de procedura

penala din 1968.

Constitutia României din 1991, precum si Legea nr. 92/1992 pentru

organizarea judecatoreasca au adus unele modificari sistemului de exercitare a

actiunii penale, prin infiintarea Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor

generale al societatii si aparator al drepturilor si libertatilor cetatenilor, prin

extinderea acuzarii private din partea persoanei vatamate si, ca element nou, prin

acordarea dreptului la acuzare publica si parlamentului, in cazul savirsirii

infractiunii de inalta tradare de catre Presedintele României (art. 84).

Deci ca subiecti activi ai actiunii penale urmeaza sa fie examinati Ministerul

Public, partea vatamata si autoritatile publice prevazute pentru cazuri speciale.

2) Ministerul Public

A. Originea si caracterizarea institutiei

Ministerul Public isi are originea in Franta secolului XIV, cind au fost

instituiti “les procureurs du roi”, cu sarcina de a reprezenta interesele regelui si

ale seniorilor in materie fiscala; cu timpul, pe masura ce s-a introdus sistemul

procesual inchizitorial, “les procureurs du roi” au devenit reprezentantii oficiali

ai acuzarii si, luindu-se in considerare existenta unei acuzari publice, institutia a

capatat denumirea de Minister Public. Datorita pozitiei initiale pe care au avut-o

procurorii regelui de a apara interesele private, ca simpli particulari, ei se situau

pe parchetul salii de judecata, si nu pe estrada unde se aflau judecatorii, ceea ce

DPP–pg–96

le-a atras denumirea de parchet. De asemenea, fiind obligati sa se ridice in

picioare in fata judecatorilor, ca si partile din proces, procurorii au devenit

“magistratura in picioare”, fata de “magistratura de pe scaun” prin care sint

desemnati judecatorii.

Introdusa mai intii in Muntenia (1832) si apoi in Moldova (1863), institutia

Ministerului Public a fost mentinuta prin legile de organizare judecatoreasca ce

au urmat, fiind reglementata si de Codurile de procedura penala rom#ne din 1864

si 1936. Urmindu-se modelul legislatiei sovietice, in 1952 a fost infiintata

Procuratura Republicii, ca organ distinct al statului, sarcinile, atributiile si

principiile de organizare fiind inscrise in Constitutia din 1952 si apoi in cea din

1965, iar reglementarea amanuntita in Legea nr. 5/1952 si Legea nr. 60/1968

pentru organizarea si functionarea Procuraturii. Denumirea de Minister Public,

ramasa in Codul de procedura penala si dupa 1952, a fost inlaturata in 1955 ca o

reminiscenta burgheza.

Constitutia României din 1991 reintroduce institutia Ministerului Public, in

cadrul autoritatii judecatoresti, inlaturind dispozitiile care consacrau Procuratura

ca organ distinct al statului. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca

reglementeaza, in conformitate cu dispozitiile constitutionale, sarcinile,

atributiile si principiile organizatorice si functionale ale Ministerului Public.

Dispozitiile acestei legi sint completate de dispozitiile privitoare la parchete din

Legea nr. 54/1993 de organizare a instantelor si parchetelor militare si din Legea

nr. 56/1993 a Curtii Supreme de Justitie. Pentru a putea caracteriza institutia

Ministerului Public, trebuie avute in vedere dispozitiile constitutionale si ale

legilor indicate mai sus, care determina organizarea si functionarea acestei

institutii.

|n legatura cu natura juridica a Ministerului Public si cu pozitia in procesul

penal, in literatura juridica interbelica nu a existat unitate de pareri. Influentati de

doctrina franceza care, ca si in trecut si astazi considera Ministerul Public ca

parte in proces, unii autori au sustinut si in literatura noastra aceasta teza, mai

ales ca in Codul de procedura penala din 1936 Ministerul Public era trecut

intr-un titlu consacrat partilor, procuratorilor si aparatorilor. |n aceasta teza se

avea in vedere atributia Ministerului Public de titular al exercitiului actiunii

penale si, in unele cazuri, si al actiunii civile, atributie rezervata partilor din

proces; de asemenea, se avea in vedere necesitatea ca dezbaterile judiciare sa se

desfasoare contradictoriu, de pe pozitii procesuale egale, asimilindu-se rolul

DPP–pg–97

Ministerului Public cu al uneia din parti. Alti autori au sustinut ca Ministerul

Public nu poate fi “parte” decit in sens formal, fiind o parte sui generis, publica

si dezinteresata, in opozitie cu partile private si interesate in cauza. |n fine, luind

in considerare toate atributiile Ministerului Public si fara a tine seama de

dispozitia legala care trecea Ministerul Public printre partile din proces, Traian

Pop a apreciat ca Ministerul Public este un reprezentant al puterii executive pe

linga puterea judecatoreasca, in calitate de organ judiciar cu atributii complexe.

Instituirea Procuraturii, prin Legea nr. 5/1952, ca organ distinct al statului, cu

sarcina de a asigura legalitatea in toate domeniile de activitate si abrogarea, in

1955, a dispozitiei cu privire la pozitia procesuala a procurorului ca parte in

proces, acesta fiind inclus prin lege intre organele judiciare penale, a curmat

discutia cu privire la pozitia procesuala a procurorului; in toate activitatile sale,

Procuratura era considerata ca un organ al statului socialist, inarmat cu puterea

de constringere a statului.

Sub noua reglementare a institutiei Ministerului Public este firesc sa se puna

din nou in discutie pozitia procesuala a Ministerului Public, pentru a sti daca

trebuie considerat numai ca o autoritate judiciara, cum este consacrat in

Constitutie si in legea pentru organizarea judecatoreasca, sau se afla pe o pozitie

procesuala complexa, avind si mijloace procesuale ce implica constringerea de

stat, dar si mijloace procesuale comune cu ale partilor din proces.

Examinindu-se anterior subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai

actiunii civile, s-a aratat ca Ministerul Public face parte din autoritatile publice

judiciare, intrunind toate trasaturile care il deosebesc de ceilalti participanti la

proces – parti, aparatori, reprezentanti. Aceasta caracterizare, decurgind in mod

evident din dispozitiile constitutionale, care includ Ministerul Public in cadrul

autoritatii judecatoresti, este confirmata si de dispozitia art. 1 din Legea pentru

organizarea judecatoreasca, ce prevede ca “Puterea judecatoreasca separata de

celelalte puteri ale statului, avind atributii proprii ce sint exercitate prin

instantele judecatoresti si Ministerul Public…”; prin aceasta dispozitie legala se

infirma astfel parerea ca Ministerul Public ar fi un reprezentant al puterii

executive pe linga autoritatea judecatoreasca. Reprezentind interesele generale

ale societatii si aparind ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile

cetatenilor (art. 2 al. 3 al L.O.J.11), actionind potrivit principiilor legalitatii,

impartialitatii si controlului ierarhic (art. 131 din Constitutie), Ministerul Public

11 L.O.J. = Legea de organizare judec`toreasc`

DPP–pg–98

se deosebeste de partile din proces care apara interese personale, ce pot fi

nelegale si contra adevarului.

Pozitia procesuala a Ministerului Public se apropie, insa, de cea a partilor din

proces in legatura cu ultima trasatura caracteristica a autoritatilor judiciare, cu

dreptul de a hotari asupra tuturor cererilor ce se formuleaza de partile din proces,

cu dreptul de a conduce activitatea judiciara. |ntr-adevar, daca in faza de urmarire

penala Ministerul Public este conducatorul procesului si hotaraste asupra

desfasurarii si finalizarii acestuia, in cursul judecatii capata o pozitie procesuala

egala cu a partilor din proces, cu a partii vatamate si a inculpatului. |n faza de

judecata conducatorul procesului este instanta de judecata, singura autoritate care

are dreptul sa hotarasca asupra cererilor ce se formuleaza in fata ei; asezind

judecata pe principiul contradictorialitatii si al “egalitatii armelor”, legea acorda

aceleasi mijloace procesuale atit Ministerului Public, cit si partilor din proces:

participarea la efectuarea actelor de judecata si formularea de cereri, prezentarea

de memorii, ridicarea de exceptii, punerea de concluzii si exercitarea cailor de

atac; asupra tuturor acestora se pronunta, insa, instanta de judecata. Desi

foloseste aceleasi mijloace procesuale ca si partile din proces, Ministerul Public

actioneaza, insa, potrivit principiilor legalitatii si impartialitatii, pe care partile nu

sint obligate sa le respecte.

Caracterizindu-se in ansamblu pozitia procesuala a Ministerului Public, se

poate trage concluzia ca acesta actioneaza in procesul penal ca autoritate publica

judiciara, ca parte a puterii judecatoresti, folosind atit mijloace care implica

constringerea de stat, caracteristice autoritatilor publice, cit si mijloacele

procesuale comune cu ale partilor din proces, atunci cind se afla in fata

instantelor judecatoresti.

B. Organizarea Ministerului Public

Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete

pe linga fiecare instanta judecatoreasca. Procurorii din fiecare parchet au

atributiile Ministerului Public in cadrul circumscriptiei teritoriale a instantei

judecatoresti pe linga care functioneaza.

Procurorii care exercita atributiile Ministerului Public fac parte din corpul

magistratilor, ratiune pentru care trebuie sa indeplineasca conditiile pe care legea

le prevede pentru admiterea in magistratura, comune atit pentru judecatori, cit si

pentru procurori. Cerinta indeplinirii de catre procurori a acelorasi conditii cerute

de lege pentru functia de judecator permite trecerea, prin procedura legala de

DPP–pg–99

investire, a unor judecatori in functia de procurori si a unor procurori in functia

de judecatori. Conditiile pentru admiterea in magistratura sint examinate in

capitolul despre judecatori.

|n ce priveste modul de investire a procurorilor, legislatiile cunosc doua

sisteme distincte: alegere si numire; se cunosc si sisteme mixte, in care unii

procurori sint alesi, iar altii numiti. Desi sistemul electiv prezinta garantii

impotriva subordonarii procurorilor autoritatii publice care i-ar numi, exista

totusi temere indreptatita cu privire la posibilitatea supunerii procurorilor unor

presiuni politice decurgind din campaniile electorale organizate pentru alegerea

sau realegerea lor. Daca sistemul de numire este mai practic, devine totusi

necesar sa se instituie suficiente garantii referitoare la capacitatea si probitatea

celor ce vor fi recurutati ca procurori. |n acest sens, in art. 133 al Constitutiei se

prevede garantia ca propunerile pentru functia de judecator si cea de procuror sa

fie facute de Consiliul Superior al Magistraturii, iar numirea lor sa constituie o

prerogativa a Presedintelui României; garantia consta in modul de alcatuire a

Consiliului Superior al Magistraturii, care este format din magistrati alesi, pe o

perioada de patru ani, de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna; de

asemenea, numirea este o prerogativa a Presedintelui României, care este ales

prin vot universal si are sarcina sa supravegheze la respectarea Constitutiei si la

buna functionare a autoritatilor publice, exercitind functia de mediere intre

puterile statului, precum si intre stat si societate. Propunerile Consiliului

Superior al Magistraturii se intemeiaza pe indeplinirea de candidat a conditiilor

cerute de lege si de trecerea examenului de admitere in magistratura. Procurorii

stagiari sint insa numiti prin ordin al ministrului justitiei, la propunerea

procurorului general. Dupa efectuarea stagiului si trecerea examenului de

capacitate, procurorii stagiari sint numiti procurori potrivit procedurii aratate

anterior.

Pe linga judecatorii, tribunale si curti de apel, functioneaza parchete, conduse

de catre un prim-procuror. Prim-procurorii parchetelor de pe linga tribunale si

curti de apel, dar si ai unor parchete de pe linga judecatorii, sint ajutati de

adjuncti.

Parchetele de pe linga tribunale si curti de apel au sectii de urmarire penala si

judiciara, conduse de procurori-sefi; la unele parchete functioneaza si sectii

maritime si fluviale, birouri sau servicii de criminalistica si criminologie.

DPP–pg–100

Pe linga fiecare instanta militara functioneaza parchete militare, constituite

din procurori militari. Prin ordin al ministrului justitiei se pot infiinta si parchete

militare secundare, care functioneaza in alte localitati decit acelea in care se afla

sediul instantelor militare, avind circumscriptii teritoriale mai reduse.

Parchetul general functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie si este

condus de procurorul general, ajutat de doi adjuncti. Procurorul general exercita

controlul asupra tuturor parchetelor, inclusiv al celor de pe linga instantele

militare. Parchetul general are, ca structura, sectia de urmarire penala si

criminalistica, sectia judiciara, sectia parchetelor militare si sectii de control,

organizare, studii, secretariat.

Fiecare parchet este incadrat cu numarul necesar de procurori, iar repartizarea

lor pe compartimente de activitate se face de catre conducatorul fiecarui parchet.

Sint procurori care efectueaza urmarirea penala cind aceasta este de competenta

obligatorie a procurorului, altii supravegheaza modul in care se efectueaza

cercetarea de politie si alte organe; sint procurori care participa la sedintele de

judecata ale instantelor pe linga care functioneaza, iar altii care supravegheaza

legalitatea in executarea hotaririlor judecatoresti.

Activitatea Ministerului Public se desfasoara unipersonal, printr-un singur

procuror, acesta avind dreptul sa efectueze orice acte de competenta parchetului

din care face parte, in afara de atributiile incredintate de lege in mod expres

prim-procurorului parchetului. Daca judecarea unei cauze se desfasoara, de

principiu, in fata unui complet de judecata, format din mai multi judecatori, in

activitatea Ministerului Public s-a ajuns, ca urmare a unei practici indelungate, la

sistemul in care este suficient un singur procuror pentru a efectua actele necesare

ce revin Ministerului Public.

C. Principiile de organizare a Ministerului Public

|n organizarea Ministerului Public se aplica trei principii: unitatea de actiune,

subordonarea ierarhica a procurorilor, autoritatea suprema apartine ministrului

justitiei.

(i) Unitatea Ministerului Public

Atributiile Ministerului Public se exercita prin procurori constituiti in

parchete. Fiecare procuror exercita astfel atributiile Ministerului Public, in

circumscriptia teritoriala a parchetului din care face parte si in raport de

compartimentul in care a fost repartizat de conducatorul parchetului. Prim-

procurorul unui parchet are astfel plenitudinea atributiilor Ministerului Public de

DPP–pg–101

competenta parchetului pe care il conduce. Potrivit art. 32 al. 3 L.O.J., procurorul

ierarhic superior poate sa indeplineasca oricare din atributiile procurorilor in

subordine si sa suspende sau sa infirme actele si dispozitiile acestora, daca sint

contrare legii; ca urmare, prim-procurorul parchetului judetean poate sa

indeplineasca oricare din atributiile procurorilor din pachetele de pe linga

judecatoriile de judet, iar prim-procurorul parchetului de pe linga curtea de apel

poate indeplini oricare din atributiile procurorilor de pe linga judecatoriile si

tribunalele din circumscriptia teritoriala a curtii de apel; in fine, procurorul

general de la Parchetul General de pe linga Curtea Suprema de Justitie poate

indeplini, pe intreg teritoriul tarii, oricare din atributiile date prin lege

Ministerului Public.

Unitatea Ministerului Public permite oricarui procuror sa actioneze in numele

Ministerului Public, exercitind atributiile acordate prin lege acestuia, actele

indeplinite de procuror, in limitele competentei sale, producind toate efectele

juridice ale unui act ce cade in atributiile Ministerului Public. Unitatea

Ministerului Public da posibilitate procurorilor din parchetele ierarhic superioare,

care se presupune ca au o pregatire superioara si o experienta mai bogata, sa

intervina in activitatea procurorilor din subordine si sa dispuna asupra masurilor

ce trebuie luate. |n opunere fata de acest principiu, instanta de judecata ierarhic

superioara nu poate prelua o cauza de competenta instantei ierarhic inferioare, si

nici interveni in solutionarea unei cauze la o instanta inferioara, cu exceptia

solutiilor in caile de atac.

Sub aspect organizatoric, Ministerului Public este indivizibil, toti procurorii

indeplinind atributiile Ministerului Public in numele si pentru acesta. Din

caracterul indivizibil al Ministerului Public decurge consecinta ca orice procuror

poate fi inlocuit, in aceeasi cauza, de un alt procuror, atit in activitatea de

urmarire penala, cit si in cea de judecata, ca in aceeasi cauza pot actiona

concomitent mai multi procurori chiar din parchete ierarhic diferite, cu singura

limitare pentru procurorul dintr-un parchet de a nu indeplini atributiile

procurorilor dintr-un parchet ierarhic superior. Acest principiu de organizare

deosebeste activitatea Ministerului Public de cea a instantelor judecatoresti, care

judeca prin complete de judecata, formate din numarul de judecatori prevazut de

lege, dupa inceperea dezbaterilor judiciare nemaifiind permisa schimbarea prin

inlocuirea vreunuia din judecatori.

DPP–pg–102

(ii) Subordonarea ierarhica a procurorilor

Potrivit art. 32 L.O.J., procurorii din fiecare parchet sint subordonati

conducatorului acelui parchet care, la rindul sau, este subordonat conducatorului

parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie teritoriala, toti procurorii

fiind subordonati procurorului general, conducatorul Parchetului General, care

functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie. Dispozitiile procurorului

ierarhic superior, date in conformitate cu legea, sint obligatorii pentru procurorii

din subordine.

|n cadrul fiecarui parchet, conducatorul acestuia organizeaza activitatea

procurorilor din subordine, trasind sarcinile si atributiile ce revin fiecaruia dintre

ei; el poate da dispozitii de modul cum trebuie sa actioneze un procuror din

subordinea sa, chiar intr-o anumita cauza penala, indeplinirea dispozitiei fiind

obligatorie pentru acesta. |n realizarea principiului subordonarii ierarhice a

procurorilor, conducatorul parchetului poate suspenda executarea unui act sau a

unei masuri luate de un procuror din subordinea sa si, in cazul in care actul sau

masura este contrara legii, o poate infirma. Prin “suspendare” se impiedica, pe o

perioada de timp, producerea de efecte ale actului sau masurii suspendate, iar

prin “infirmare” actul sau masura este anulata si isi pierde valabilitatea.

Subordonarea ierarhica a procurorilor permite prim-procurorului din

parchetul ierarhic superior sa dea dispozitii obligatorii si procurorilor din

parchetul ierarhic inferior, dispunind suspendarea si infirmarea actelor si

masurilor nelegale ale acestor procurori. |n acest mod, unitatea de actiune a

Ministerului Public se realizeaza si prin subordonarea ierarhica a procurorilor,

procurorul general avind dreptul sa dea dispozitii obligatorii pentru toti

procurorii, sa suspende si sa infirme actele si masurile nelegale ale acestora.

Legea prevede, insa, si anumite limite in legatura cu subordonarea ierarhica a

procurorilor. Astfel, in art. 32 al. 3 L.O.J. se prevede ca sint obligatorii

dispozitiile procurorilor ierarhic superiori date in conformitate cu legea; fiind un

magistrat care actioneaza in baza principiului legalitatii, un procuror nu poate fi

obligat sa ia o masura sau sa efectueze un act contrar legii, chiar daca dispozitia

emana de la procurorul ierarhic superior acestuia. Daca legea pedepseste

favorizarea infractorului, represiunea nedreapta, cercetarea abuziva ori arestarea

ilegala, orice dispozitie care ar avea ca urmare – daca ar fi executata – savirsirea

DPP–pg–103

unei infractiuni de catre procuror, trebuie sa fie refuzata chiar daca provine de la

un procuror ierarhic superior12.

O limitare a subordonarii ierarhice a procurorilor consta si in obligatia pentru

procurorul ierarhic superior, atunci cind da o dispozitie in legatura cu o cauza

concreta sau atunci cind suspenda sau infirma un act sau o lucrare efectuata de

catre un procuror in subordine, sa actioneze in scris si motivat (art. 216 al.ult.).

Astfel, dispozitiile sau masura luata de procurorul ierarhic superior trebuie sa fie

cuprinsa intr-o ordonanta, rezolutie, proces-verbal, toate in scris, cu motivele

care au determinat interventia sa; prin aceasta, procurorul ierarhic superior isi ia

raspunderea cu privire la legalitatea si temeinicia dispozitiei luate, inlaturindu-se

eventualele abuzuri.

O alta limitare a subordonarii ierarhice se produce in cursul judecatii, orale si

contradictorii, intrucit cu ocazia cercetarii judecatoresti la care participa si

procurorul, se pot schimba datele dosarului fata de cele initiale, astfel incit, chiar

daca prim-procurorul a dat indicatii asupra concluziilor care trebuie puse in

sedinta de judecata, procurorul care participa la dezbateri nu este obligat sa le

respecte atunci cind situatia de fapt si de drept s-a schimbat. Se spune, de aceea,

ca, “la plume est serve, la parole este libre”, in sensul ca in cursul urmaririi

penale, unde se intocmesc acte scrise, procurorul este obligat sa respecte

dispozitiile scrise ale procurorului superior, in timp ce in cursul dezbaterilor,

unde procurorul are cuvintul oral, el este liber sa puna concluzii conforme cu

constiinta sa, formata in baza probelor administrate in sedinta de judecata. |n

acest sens, art. 32 al.ult. L.O.J. se prevede ca procurorul este liber sa prezinte in

instanta concluziile pe care le considera intemeiate, tinind seama de probele

administrate in cauza.

(iii) Activitatea procurorilor se afla sub autoritatea

ministrului justitiei

|n art. 131 al. 1 din Constitutie se prevede ca “procurorii isi desfasoara

activitatea potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si al controlului

ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei”. Un regim asemanator a existat si

12 |n literatura juridic` se consider` c` trebuie refuzat` o dispozi]ie provenind de la procurorul ierarhic superior care ar cere unui procuror s` nu-[i indeplineasc` obliga]iile profesionale, cum ar fi dispozi]ia de a nu incepe urm`rirea penal` [i de a pune in mi[care urm`rirea penal`, de[i nu sint indeplinite toate condi]iile cerute pentru aceasta, deoarece aceste acte sint o indatorire a procurorului ce nu i se poate interzice.

DPP–pg–104

in legislatia noastra dinainte de 1944 si exista si in prezent in unele tari

occidentale.

|n legatura cu trecerea activitati procurorilor in subordinea ministrului

justitiei, s-a pus problema daca este justificata asezarea unei autoritati care face

parte din puterea judecatoreasca sub autoritatea unui ministru, care face parte din

puterea executiva; a fost sustinuta si ideea ca procurorii sa fie independenti ca si

judecatorii, bucurindu-se chiar de inamovibilitate.

Solutia adoptata de Constitutie, prin care s-a revenit la un regim traditional,

se intemeiaza pe necesitatea instituirii unei autoritati politice care sa directioneze

activitatea procurorilor spre o eficienta crescinda in combaterea criminalitatii si

care sa impulsioneze in mod permanent procurorii in perfectionarea mijloacelor

prin care isi exercita atributiile lor; o asemenea autoritate nu poate fi decit

ministrul justitiei, care in guvern are responsabilitatea politica a desfasurarii

activitatii judiciare. Ministrul justitiei, care este un membru al puterii executive,

nu face parte din Ministerul Public, compus din magistrati, iar procurorii prin

care se exercita atributiile Ministerului Public fac parte din autoritatea

judecatoreasca, si nu din puterea executiva. Dar daca procurorii ar fi

independenti si nu ar fi supusi nici unei alte autoritati in activitatea lor, s-ar puta

ajunge la o incetinire a masurilor de combatere a criminalitatii, ceea ce ar pune in

pericol linistea sociala. Ca urmare, devine necesar ca procurorii sa fie supusi

unui control cu privire la respectarea principiilor lor de organizare si functionare

si, in caz de incalcare a lor, sa se declanseze interventia ministrului justitiei, in

limitele prevazute de lege.

|n primul rind, ministrul justitiei, avind responsabilitatea politica a activitatii

judiciare, este interesat ca activitatea de descoperire a infractiunilor, de

identificare si trimitere in judecata a infractorilor, care cade in atributia

procurorilor, sa se desfasoare cu maxima eficienta si numai in limitele legii; in

acest scop, ministrul justitiei poate emite, prin procurorul general, dispozitii

generale in vederea asigurarii unei mai prompte si eficiente interventii a

procurorilor in cadrul urmaririi penale si al judecatii, pentru apararea ordinii de

drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor (art. 37 L.O.J.); aceste dispozitii

trebuie sa fie conforme cu legea si sa asigure respectarea si aplicarea legii in

activitatea procurorilor. Pe aceeasi linie, ministrul justitiei poate cere

procurorului general informari asupra activitatii Ministerului Public si sa dea

indrumari cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalitatii.

DPP–pg–105

|n al doilea rind, ministrul justitiei exercita, alaturi de procurorul general,

actiunea disciplinara impotriva procurorilor care nu-si indeplinesc sarcinile de

serviciu sau le indeplinesc prin abuz sau in mod necorespunzator. De aceea, in

art. 38 L.O.J. se prevede ca ministrul justitiei exercita controlul asupra tuturor

membrilor Ministerului Public, prin intermediul procurorilor inspectori din

cadrul Parchetului General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, din parchetele

de pe linga curtile de apel sau al altor procurori delegati. Controlul se efectueaza

prin verificarea lucrarilor, a modului cum se desfasoara raporturile de serviciu cu

justitiabilii si celelalte persoane implicate in lucrarile de competenta Ministerului

Public, precum si prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor

profesionale ale procurorilor. Datele obtinute servesc la constatarea abaterilor

disciplinare, pentru initierea actiunii disciplinare, precum si pentru notarea

profesionala a procurorilor in vederea avansarii sau mentinerii lor pe post.

De principiu, ministrul justitiei nu poate interveni in activitatea practica a

procurorilor, care trebuie sa aplice dispozitiile legii in activitatea lor judiciara. |n

art. 38 al. 4 L.O.J. se prevede, totusi, posibilitatea ca ministrul justitiei sa dea

dispozitie scrisa, prin procurorul general, procurorului competent sa inceapa, in

conditiile legii, procedura de urmarire a infractiunilor de care are cunostinta si sa

promoveze in fata instantelor judecatoresti actiunile necesare apararii interesului

public. O astfel de dispozitie, obligatorie pentru procuror, se situeaza in cadrul

sarcinilor Ministerului Public de combatere a infractionalitatii. Dar, dupa ce

procedura de urmarire a fost inceputa, ministrul justitiei nu mai poate interveni in

activitatea procurorului, acesta procedind potrivit legii. Ministrul justitiei nu

poate da dispozitii pentru oprirea procedurii de urmarire legal deschise,

solutionarea fiind de competenta procurorului.

|n raport de dispozitiile legale aratate anterior, se poate sustine ca Ministerul

Public, desi aflat sub autoritatea ministrului justitiei, actioneaza potrivit

sarcinilor si atributiilor prevazute de lege, fara imixtiunea acestuia, care, insa,

pastreaza atributii de directionare a activitatii procurorilor si de control al calitatii

si legalitatii actelor si masurilor indeplinite de acestia, dar prin intermediul

procurorilor inspectori si al procurorului general.

(iv) Independenta Ministerului Public in relatiile cu alte

autoritati publice

|n art. 30 L.O.J. se prevede ca Ministerul Public este independent in relatiile

cu celelalte autoritati publice si isi exercita atributiile numai in temeiul legii si

DPP–pg–106

pentru asigurarea respectarii acesteia, iar in art. 36 L.O.J. este inscrisa dispozitia

potrivit careia parchetele sint independente fata de instantele judecatoresti. Din

aceste dispozitii decurge obligatia pentru toate autoritatile publice – parlament,

executiv, autoritati locale – sa se abtina de orice interventie in activitatea

judiciara a Ministerului Public, prin cereri de a se da o anumita directie

cercetarilor efectuate de catre procurori, de a se solutiona o cercetare intr-un

anumit sens, de a se lua anumite masuri parocesuale sau de a nu se lua astfel de

masuri. Autoritatile publice pot insa sa sesizeze Ministerul Public despre

savirsirea unori infractiuni (conducerea acestor autoritati este chiar obligata la

sesizare – art. 263 Cod penal) sau pot folosi plingeri, memorii, dar solutionarea

acestor sesizari ramine un atribut doar al Ministerului Public, in temeiul legii. De

asemenea, Ministerul Public are obligatia de a nu da curs nici unei interventii

nelegale a autoritatilor publice care le-ar incalca independenta in activitatea

judiciara.

Parchetul de pe linga o instanta judecatoreasca este o unitate distincta, avind

conducere proprie, si nu se afla in nici un fel de subordonare fata de instanta pe

linga care functioneaza. Ca urmare, presedintele instantei judecatoresti nu poate

da dispozitii primului procuror al parchetului de le linga aceasta instanta, cu care

este egal in grad ca magistrat; nici judecatorii nu pot interveni in activitatea

procurorului, in concluziile sale, daca acestea sint date in conformitate cu legea.

Cind instanta nu este de acord cu punctul de vedere al procurorului, adopta

solutia corespunzatoare dispozitiilor legale; cind procurorul nu este de acord cu

solutia adoptata de instanta, poate exercita impotriva hotaririi judecatoresti calea

de atac prevazuta de lege. Se realizeaza astfel, de pe pozitii independente, un

control al instantei judecatoresti asupra activitatii procurorului, iar acesta, la

rindul sau, poate declansa un control din partea unei instante ierarhic superioare

asupra hotaririi pronuntate de instanta pe linga care functioneaza.

D. Principiile de actiune ale Ministerului Public

|n temeiul art. 131 din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea potrivit

principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic.

(i) Principiul legalitatii

Ca principiu fundamental al procesului penal, actioneaza in mod inevitabil si

in activitatea desfasurata de Ministerul Public. |nscrierea in Constitutie a

principiului legalitatii cu privire speciala la activitatea Ministerului Public se

explica prin pozitia pe care o are acesta in activitatea judiciara. Exercitind functia

DPP–pg–107

procesuala de invinuire si actionind pentru trimiterea in judecata si condamnarea

celor care au incalcat legea penala, Ministerul Public, ca reprezentant al

intereselor generale ale societatii, dar aparind totodata si drepturile si libertatile

fundamentale ale cetatenilor, trebuie sa procedeze nu numai potrivit legii, atit in

modul in care isi desfasoara activitatea, cit si in finalizarea acesteia; astfel,

procurorii nu pot folosi mijloace nelegale pentru a obtine probe impotriva unui

inculpat, dupa cum nu pot sustine in fata instantei o invinuire care nu este pe

deplin dovedita; de aceea, cind constata ca invinuirea nu este intemeiata sau nu

se incadreaza in dispozitiile legale, Ministerul Public, actionind in temeiul legii,

trebuie sa renunte la sustinerea ei.

Cerintele si garantiile principiului legalitatii procesului penal, examinate in

capitolul despre principiile fundamentale ale procesului penal, se aplica in

activitatea Ministerului Public.

(ii) Principiul impartialitatii

|n activitatea judiciara, Ministerul Public trebuie sa fie obiectiv, nepartinitor,

sa caute aflarea adevarului cu privire la invinuirea adusa si la prezumtivul ei

faptuitor, astfel incit sa nu se produca nici o eroare in favoarea sau defavoarea

unei persoane. Prin caracterul impartial al activitatii sale, Ministerul Public

serveste interesele generale ale societatii, ale justitiei, nefavorizind partea

vatamata in detrimentul inculpatului sau pe inculpat in detrimentul partii

vatamate si al apararii ordinii publice, ori pe un inculpat in defavoarea altuia.

Prin acest caracter, activitatea Ministerului Public, ca subiect activ al exercitiului

actiunii penale, se deosebeste de activitatea partii vatamate care, in sustinerea

intereselor sale personale nu ramine intotdeauna obiectiva, nepartinitoare, ci

cauta sa stabileasca toate imprejurarile defavorabile inculpatului si cele

favorabile intereselor sale personale.

|n temeiul principiului impartialitatii, Ministerul Public trebuie sa aiba, in

primul rind, o atitudine independenta fata de partile din proces, in sensul de a lua

masurile legale si de a adopta atitudinea corespunzatoare fara a depinde de vointa

vreuneia din parti. Astfel, Ministerul Public pune in miscare actiunea penala fara

a fi necesara o plingere din partea persoanei vatamate sau chiar impotriva vointei

sale, cu exceptia cazurilor in care legea penala conditioneaza actiunea penala de

plingerea prealabila a persoanei vatamate, de o autorizare sau sesizare speciala;

de asemenea, Ministerul Public exercita actiunea penala pina la solutionarea ei

DPP–pg–108

de catre instanta de judecata, fara a depinde – cu rare exceptii – de vointa partilor

din proces.

Ministerul Public trebuie sa fie impartial si fata de instanta de judecata, in

sensul ca Ministerul Public pune concluziile pe care le considera legale si

temeinice, chiar daca instanta de judecata i-ar cere contrariul, si exercita caile de

atac ori de cite ori constata ca instanta de judecata nu a pronuntat o hotarire

legala si temeinica.

Pentru a asigura caracterul impartial al activitatii Ministerului Public, legea

trebuie sa instituie garantii care, pe de o parte, sa evite amenintari ori presiuni

partinitoare in favoarea uneia dintre parti, iar pe de alta parte, sa inlature ideile

preconcepute, care ar putea indrepta activitatea procurorilor pe cai gresite.

Impartialitatea procurorilor este asigurata, in primul rind, prin statutul lor de

membri ai corpului magistratilor. Interdictiile impuse de acest statut (care vor fi

examinate in capitolul despre judecatori) instituie o atitudine de impartialitate a

procurorilor in vederea servirii numai intereselor generale ale societatii.

Pentru a fi impartial in toate actele sale, procurorul trebuie sa fie incredintat

ca nu se va face asupra sa nici o ingerinta de natura a-i altera acest statut. Ca

urmare, art. 75 L.O.J. prevede ca membrii Ministerului Public se bucura de

stabilitate. De principiu, prin stabilitate se intelege statutul unui functionar care-i

da siguranta pastrarii functeii si gradului pe care le are, fara a i se garanta si

mentinerea in aceeasi unitate in care-si exercita functia, fiind posibila

transferarea sa in alta unitate. L.O.J. a instituit un statut pentru procurori care se

apropie de cel al inamovibilitatii judecatorilor, in sensul ca avansarea,

transferarea acestora se poate face numai cu consimtamintul lor; spre deosebire

de judecatori, pentru care avansarea si transferarea cade in atributiile Consiliului

Superior al Magistraturii, organ compus numai din magistrati, avansarea si

transferarea procurorilor in cadrul Ministerului Public se fac de catre ministrul

justitiei, la propunerea procurorului general. |n fine, daca un judecator poate fi

delegat la o alta instanta numai in anumite cazuri prevazute de lege (art. 79 al. 1

L.O.J.), procurorii, bucurindu-se numai de stabilitate, pot fi delegati la un alt

parchet in interesul serviciului de catre procurorul general; pentru prevenirea

oricarui abuz, durata delegarii unui procuror nu poate depasi doua luni intr-un

an, afara de cazul in care el consimte la aceasta.

O garantie pentru impartialitatea procurorilor este si modul de organizare a

raspunderii sale disciplinare; daca, pina la aplicarea noii legi pentru organizarea

DPP–pg–109

judecatoreasca, procurorilor li se puteau aplica sanctiuni disciplinare direct de

catre procurorul general, noua procedura disciplinara da in competenta

ministrului justitiei si a procurorului general numai exercitiul actiunii

disciplinare, dar judecarea si solutionarea acestei actiuni revine unei comisii de

disciplina a Ministerului Public, formata din cinci procurori din Parchetul

General de pe linga Curtea Suprema de Justitie, alesi de membrii acestui parchet

(art. 99 L.O.J.). Procurorul nemultumit de hotarirea comisiei de disciplina poate

face contestatie, care se judeca de Curtea Suprema de Justitie, in complet de

sapte judecatori. Exista, astfel, suficiente garantii impotriva influentarii asupra

impartialitatii procurorilor chiar din partea procurorilor ierarhic superiori, prin

folosirea abuziva a actiunii disciplinare sau prin amenintarea cu folosirea acestei

actiuni.

Impartialitatea procurorilor este asigurata si prin institutia procesuala a

incompatibilitatii, prin care este interzisa participarea unui procuror la activitatea

procesuala dintr-o anumita cauza penala, datorita unor imprejurari care ar pune la

indoiala obiectivitatea sa. Aceste imprejurari pot interveni ca urmare a unei

pozitii procesuale anterioare a unui procuror in aceeasi cauza, in cadrul unei

functii procesuale incompatibile cu cea de invinuire, sau datorita unor

imprejurari personale care ar putea influenta masurile si hotaririle procurorului in

favoarea sau defavoarea unei persoane. Din prima categorie de imprejurari fac

parte cele prevazute in art. 48 lit. b si c si art. 49 al. 3: in aceeasi cauza a fost

reprezentant sau aparator al vreuneia din parti, a fost expert sau martor, ori a

participat ca judecator la solutionarea cauzei in prima instanta; se presupune ca

procurorul si-a format o parere ca aparator, martor, expert, judecator si, in noua

calitate de reprezentant al Ministerului Public, nu ar actiona de pe pozitie

impartiala. Din a doua categorie de imprejurari fac parte acele situatii personale,

de casatorie, de rudenie sau de alta natura care l-ar determina sa aiba un interes,

sub orice forma, ceea ce l-ar lipsi de imaprtialitatea necesara; in aceasta categorie

se inscrie si situatia in care procurorul ar fi sot sau ruda apropiata cu un membru

al completului de judecata sau cu grefierul de sedinta, caci se presupune ca ar

putea sa sustina punctul de vedere al sotului sau rudei apropiate in loc sa se

calauzeasca numai dupa constiinta sa. |n toate cazurile indicate mai sus,

procurorul este obligat sa se abtina de la orice activitate in cauza concreta data,

iar daca nu se abtine poate fi recuzat de partile din proces.

DPP–pg–110

Examinarea cazurilor de incompatibilitate va fi efectuata amanuntit in

legatura cu incompatibilitatea judecatorilor.

(iii) Principiul controlului ierarhic

Legalitatea si temeinicia activitatii Ministerului Public este asigurata si prin

controlul ce se exercita asupra procurorilor de catre procurorii ierarhic superiori,

pina la procurorul general. Controlul se exercita si de catre ministrul justitiei, sub

autoritatea caruia se afla Ministerul Public.

Controlul ierarhic se exercita de catre conducatorul unui parchet asupra

procurorilor din acel parchet, de catre prim-procurorii parchetelor de pe linga

tribunale asupra parchetelor din circumscriptia lor si de catre prim-procurorii

parchetelor curtilor de apel sau de procurorii inspectori din aceste parchete

asupra parchetelor din circumscriptia lor. Procurorul general exercita controlul

asupra tuturor parchetelor.

Controlul se exercita cu privire la legalitatea si temeinicia actelor procesuale

si procedurale efectuate de procurorii supusi controlului si cu privire la

oportunitatea si durata masurilor luate. |n cazul in care actele sau masurile luate

de un procuror sint nelegale, procurorul care exercita controlul ierarhic are

dreptul sa le suspende si sa le infirme, obligindu-l pe procurorul in subordine sa

le refaca; daca actul efectuat nu este temeinic, in sensul ca prin modul cum a fost

efectuat nu a condus la lamurirea completa si obiectiva a unei imprejurari,

procurorul ierarhic poate da indrumari de modul cum trebuie refacut actul sau

lucrarea ori sa le efectueze personal, dind astfel, prin cunostintele sale superioare

si prin experienta sa mai bogata, un plus de eficienta in activitatea Ministerului

Public. |n acest mod, Ministerul Public actioneaza ca o autoritate unitara in

realizarea sarcinilor prevazute de lege.

Controlul ierarhic se exercita, de regula, din oficiu, prin obligatia legala pe

care o are prim-procurorul de a autoriza, incuviinta sau confirma un act al

procurorului in subordine, cu care ocazie, in prealabil, se examineaza legalitatea

si temeinicia actului ce trebuie efectuat; in cazul concluziilor puse oral de catre

procurorul de sedinta, care nu corespund legii sau imprejurarilor cauzei,

procurorul ierarhic superior isi exercita controlul prin folosirea cailor de atac

impotriva hotaririi judecatoresti care le-a acceptat. Controlul ierarhic se exercita

din oficiu si cu ocazia verificarilor periodice pe care le face conducatorul

parchetului sau procurorul inspector asupra activitatii procurorilor de sub

controlul lor, cu care ocazie se pot constata solutii care nu corespund legii si

DPP–pg–111

adevarului. Controlul are loc insa in mod obligatoriu la plingerea persoanelor ale

caror interese au fost vatamate printr-un act nelegal sau netemeinic al unui

procuror, caz in care se iau masuri pentru infirmarea si refacerea actelor ce nu

corespund legii si adevarului.

Desi in activitatea judiciara a procurorilor se plica principiul controlului

ierarhic, totusi procurorii au autonomie in activitatea lor, efectuind personal si

dupa constiinta lor actele procesuale si procedurile prevazute de lege, cu exceptia

celor ce implica o autorizare sau incuviintare prealabila. Este insa o autonomie

relativa deoarece, daca se exercita un control chiar in timpul efectuarii actului,

procurorul care-l efectueaza trebuie sa se supuna indicatiilor date in scris si

motivat de catre procurorul care-l controleaza.

Controlul ierarhic asigura o buna desfasurare a activitatii Ministerului Public

deoarece, atunci cind se constata ca un procuror a incalcat legea penala in

exercitarea atributiilor sale de serviciu (prin cercetare abuziva, arestare nelegala,

favorizarea infractorului, represiune nedreapta), este tras la raspundere penala,

ceea ce implica si suspendarea sa din functia de procuror; daca a incalcat

disciplina profesionala (prin omisiuni, neglijenta, intirzieri in efectuarea actelor

procesuale si procedurale), se exercita contra lui actiunea disciplinara, care poate

atrage, in temeiul unei cercetari disciplinare efectuate potrivit legii, sanctiuni

disciplinare care pot consta si din inlaturarea din magistratura; in fine, daca, prin

actele si masurile luate cu rea credinta, a provocat daune unei persoane, care a

solicitat si a obtinut reparatii civile din partea statului (art. 504 si urm.), raspunde

material st daunele desdaunate de stat.

E. Atributiile Ministerului Public

Sarcinile Ministerului Public sint prevazute in art. 130 din Constitutie si

constau in reprezentarea intereselor generale ale societatii si apararea ordinii de

drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor. |n domeniul combaterii si prevenirii

infractiunilor, aceste sarcini se realizeaza prin urmatoarele atributii (art. 31

L.O.J.):

– efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia; in

exercitarea acestei atributii, procurorii conduc si controleaza activitatea de

cercetare penala a politiei si a altor organe, care sint obligate sa duca la

indeplinire dispozitiile procurorului, in conditiile legii;

DPP–pg–112

– sesizarea instantelor judecatoresti prin rechizitoriu impotriva acelor persoane

fata de care se considera ca sint probe de vinovatie pentru savirsirea de

infractiuni;

– participarea la judecarea cauzelor penale de instantele judecatoresti si

sustinerea invinuirii in fata acestora;

– exercitarea cailor de atac impotriva hotaririlor judecatoresti penale;

– supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in executare a

hotaririlor judecatoresti penale;

– verificarea respectarii legii la locurile de detinere preventiva, de executare a

pedepselor, a masurilor educative si de siguranta;

– apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub

interdictie, prin exercitarea sau sustinerea actiunii civile;

– studierea cauzelor care genereaza sau favorizeaza criminalitatea si

prezentarea propunerilor in vederea eliminarii acestora.

Reglementind activitatea procurorilor in procesul penal, Codul de procedura

penala prevede ca, in cursul urmaririi penale, procurorul:

– are dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala (art. 235), de a

dispune arestarea preventiva (art. 233, 236);

– participa la judecata cauzelor penale, (art. 315, 376, 385), sustinind

invinuirea impotriva inculpatului, daca, potrivit constiintei sale, aceasta este

legala si intemeiata (art. 316);

– declara recurs, recurs in anulare, revizuire si contestatie in anulare, in

cazurile si conditiile prevazute de lege (art. 362 lit. a, 385, 387, 396, 409).

Atributiile si drepturile procesual-penale recunoscute Ministerului Public

apartin functiei procesual-penale de invinuire, ca titular principal al exercitiului

actiunii penale. Fata de modul cum este reglementata punerea in miscare si

exercitarea actiunii penale, se poate spune ca Ministerul Public are monopolul

relativ al acestor activitati, rarele exceptii fiind prevazute de lege.

Ministerul Public isi realizeaza sarcinile ce-i revin ca titular al exercitiului

actiunii penale in toate fazele procesului penal, dar de pe pozitii procesuale

diferite si prin activitati procesuale diferite, determinate de caracteristicile

fiecarei faze procesuale.

(i) Urmarirea penala

Este o activitate judiciara desfasurata de catre procuror si organele de

cercetare penala, avind ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la

DPP–pg–113

existenta raspunderii acestuia, precum si la inculparea si trimiterea lui in

judecata.

Procurorul are dreptul sa efectueze personal intreaga urmarire penala, in

cauzele in care considera necesara aceasta interventie; in situatiile prevazute in

art. 209 al. 3, efectuarea urmaririi penale de catre procuror este obligatorie,

acesta indeplinind toate actele procedurale prevazute de lege. Atunci cind

urmarirea nu este de competenta procurorului, aceasta se efectueaza de politie si

alte organe de cercetare, sub supravegherea procurorului; exercitind

supravegherea asupra activitatii organelor de cercetare penala, procurorul poate

asista la efectuarea oricarui act de cercetare penala sau sa - l efectueze personal ,

sa ceara spre verificare orice dosar aflat la organul de cercetare penala si sa

dispuna efectuarea actelor necesare, dispozitiile sale fiind obligatorii. Unele acte

de cercetare penala nu au valabilitate decit cu autorizarea lor de catre procuror.

|n atributia exclusiva a procurorului in cursul urmaririi penale, ca titular

principal al exercitiului actiunii penale, se inscriu punerea in miscare a actiunii

penale prin ordonanta sau rechizitor, arestarea preventiva a inculpatului si

trimiterea lui in judecata penala; de asemenea, daca actiunea penala nu este

intemeiata sau este stinsa, procurorul dispune scoaterea de sub urmarire sau

incetarea urmaririi penale.

Atit in calitate de autoritate care efectueaza urmarirea penala, cit si de

autoritate care supravegheaza activitatea organelor de cercetare penala,

Ministerul Public isi desfasoara activitatea de pe pozitia de conducator al

urmaririi penale, avind dreptul de interventie in efectuarea urmaririi, cit si

dreptul de decizie in rezolvarea ei, fiind singurul titular al exercitiului actiunii

penale in aceasta faza procesuala. Deci in cursul urmaririi penale, Ministerul

Public cumuleaza functia de invinuire cu functia de rezolvare a urmaririi penale,

fie in sens pozitiv, prin trimiterea in judecata a inculpatului, fie in sens negativ,

prin scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale.

(ii) Judecata

Este activitatea judiciara ce se desfasoara in fata instantelor judecatoresti,

avind ca obiect aflarea adevarului cu privire la infractiunea si inculpatul la care

se refera actul de sesizare si, ca urmare, solutionarea legala si temeinica a cauzei,

in raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat si aplicarea

sanctiunii prevazute de legea penala, sau prin achitarea ori incetarea procesului

penal, cind exista o cauza care exclude sau inlatura raspunderea penala. |n

DPP–pg–114

situatia in care, in timpul judecatii, se descopera in sarcina inculpatului date cu

privire la participarea si a altor persoane la savirsirea faptei pentru care

inculpatul este trimis in judecata, procurorul are dreptul, dupa o anumita

procedura, sa puna in miscare actiunea penala si cu privire la acestea, printr-o

declaratie facuta in fata instantei.

Participind la judecata in prima instanta, Ministerul Public exercita actiunea

penala prin dovedirea si sustinerea invinuirii formulata prin rechizitor; in acest

scop, ia parte activa la administrarea probelor, contribuie la luarea masurilor

necesare pentru desfasurarea normala a judecatii si sustine invinuirea prin

concluziile de condamnare a inculpatului, corespunzator gravitatii faptei si

persoanei acestuia, precum si de obligare la repararea pagubei produse prin

infractiune. Daca invinuirea nu se confirma prin probele administrate in fata

instantei, Ministerul Public pune concluzii, dupa caz, de achitare sau de incetarea

procesului penal. Veghind la legala si temeinica desfasurare a judecatii si

rezolvarii cauzei, Ministerul Public atrage atentia instantei de judecata de ce

trebuie sa intreprinda, prin cereri si concluziile pe care le prezinta. Daca nu este

multumit cu solutiile date de instanta cererilor si concluziilor sale, procurorul

exercita caile de atac impotriva hotaririlor pronuntate de instantele judecatoresti,

sustinindu-le in fata instantelor competente sa le judece.

|n temeiul principiului contradictorialitatii sedintei de judecata, care implica

egalitatea procesuala a functiei de invinuire cu cea de aparare, Ministerul Public

nu mai cumuleaza functia de invinuire cu cea de solutionare a cauzei, aceasta din

urma revenindu-i instantei de judecata; ca urmare, Ministerul Public are o pozitie

procesuala egala cu a inculpatului si a celorlalte parti, subordonat procesual

instantei de judecata, care solutioneaza cererile si concluziile formulate de

procuror (art. 302, 311).

|n cursul judecatii, procurorul isi pastreaza calitatea de titular principal al

exercitiului actiunii penale, deoarece ii revine acest drept in toate cauzele penale,

fie ca unic titular, fie alaturi de alt titular, cum ar fi partea vatamata. Pentru a se

asigura echitatea actiunii penale de catre Ministerul Public, legea prevede, ca

regula, ca participarea sa la judecata este obligatorie, fiind o conditie de

constituire a instantei de judecata.

(iii) Executarea hotaririlor penale definitive

Ca ultima faza procesuala, are ca obiect punerea in executare a condamnarii

penale, precum si rezolvarea tuturor incidentelor ce se ivesc in cursul executarii

DPP–pg–115

propriu-zise a condamnarii. Actiunea penala fiind stinsa prin hotarirea definitiva

a instantei de judecata, inceteaza si exercitiul ei de catre procuror. Ministerul

Public este insa interesat ca pedeapsa sa fie executata conform legii si, totodata,

sa nu fie prejudiciate interesele legitime ale condamnatului cu ocazia executarii

pedepsei. Ca urmare, Ministerul Public vegheaza ca mandatele de executare a

pedepsei sa fie emise la timp si sa corespunda hotaririi de condamnare, avind

dreptul sa sesizeze presedintele instantei in cazul omisiunii de a se emite

mandatul de executare sau chiar instanta de judecata, daca este necesara

schimbarea sau modificarea pedepsei (art. 442–461).

Procurorul supravegheaza modul cum este adusa la indeplinire de catre

ofiterii si subofiterii de politie executarea mandatelor de executare a pedepselor;

de asemenea, verifica respectarea legii la locurile de executare a pedepselor,

masurilor educative si a celor de siguranta. |n caz de incalcare a legii, procurorul

ia masurile ce intra in competenta sa ori sesizeaza autoritatile competente sa ia

masurile necesare. |n aceste cazuri Ministerul Public verifica autoritatile publice

administrative, ratiune pentru care dreptul de interventie si de decizie este mai

restrins decit cel fata de organele de cercetare penala.

3) Partea vatamata

A. Calitatea de parte vatamata in procesul penal

Subiect activ al actiunii penale poate fi si partea vatamata. Devine parte

vatamata persoana care a suferit prin infractiune o vatamare fizica, morala sau

materiala, daca participa in procesul penal (art. 24). Fiind victima unei

infractiuni, este justificata dorinta persoanei vatamate de a participa in procesul

penal pentru a obtine tragerea la raspundere penala a celui care a savirsit-o.

Acuzator exclusiv in sistemul acuzarii private, persoana vatamata prin

infractiune si-a vazut restrinsa treptat puterea de a actiona impotriva celor care au

adus atingere drepturilor si intereselor sale ocrotite de legea penala, existind

legiuiri care nu-i acorda nici un loc in desfasurarea procesului penal. |n dreptul

nostru actual i se recuoaste persoanei vatamate calitatea de parte in latura penala

a procesului, cu imputernicirea de a sustine invinuirea, deci de a exercita

actiunea penala.

Pentru ca o persoana sa devina parte vatamata in proces se cer doua conditii:

– sa aiba vocatia de a deveni parte vatamata;

– sa-si manifeste vointa de a participa in procesul penal.

DPP–pg–116

Vocatia de a deveni parte vatamata o are persoana care a suferit o vatamare

fizica, morala sau materiala prin infractiunea savirsita. Vatamarea fizica nu poate

fi provocata decit unei persoane fizice, dar vatamarea morala si materiala poate fi

cauzata si unei persoane juridice. |n conditiile legislatiei dinainte de 1989, s-a

exprimat parerea ca vocatia de parte vatamata o au numai persoanele fizice,

deoarece sfera infractiunilor pentru care legea prevedea necesitatea plingerii

prealabile a partii vatamate pentru punerea in miscare a actiunii penale se refera

la persoanele fizice; in ce priveste persoanele juridice s-a sustinut ca, potrivit

legii, persoanele juridice nu-si pot desfsura ctivitatea decit in scopul pentru care

au fost infiintate, ori nu poate exista un scop legitim acela de a exercita actiunea

penala. |n redactarea initiala a Codului de procedura penala din 1936, pe linga

partea vatamata, mai aveau dreptul de a pune in miscare actiunea penala si de a o

sustine si unele asociatii constituite pentru proteguirea intereselor membrilor lor

sau pentru combaterea unor infractiuni; trebuie subliniata diferenta pe care o face

Codul din 1936 intre partea vatamata si asociatiile constituite potrivit Legii

persoanelor juridice, ceea ce duce la concluzia ca pentru persoanele juridice a

fost necesara o dispozitie expresa a legii, ele nefiind incluse in notiunea de parte

vatamata. |ntrucit in Codul actual de procedura penala nu se face nici o precizare

din care sa rezulte o situatie contrara, se impune concluzia ca parte vatamata nu

poate fi decit o persoana fizica. Vocatia de parte vatamata o are persoana care a

suferit o vatamare de natura fizica (lovire, vatamare corporala, viol), morala

(insulta, calomnie) sau materiala (abuz de incredere, tulburare de posesie), fiind

suficienta una din formele acestei vatamari.

Dobindirea calitatii de parte vatamata se obtine prin manifestarea vointei de a

participa la procesul penal, care poate imbraca forme diferite:

– formularea unei plingeri prealabile, in cazul cind legea cere aceasta

manifestare de vointa, prin care se solicita condamnarea inculpatului pentru

infractiunea savirsita;

– declaratia scrisa sau orala facuta in fata organului de urmarire penala sau a

instantei de judecata, prin care se exprima dorinta de a participa la procesul

penal;

– interventia sa in proces, prin prezentarea in fata instantei de judecata pentru a

sustine vinovatia inculpatului.

Ca o garantie a exercitarii dreptului persoanei vatamate de a deveni parte

vatamata, in art. 76 se prevede ca organul de urmarire penala si instanta de

DPP–pg–117

judecata au obligatia de a chema persoana vatamata si de a-i pune in vedere ca

poate participa in proces ca parte vatamata.

|n legatura cu manifestarea de vointa de a deveni parte vatamata, persoanei

care a suferit o vatamare prin infractiune i se cere sa respecte termenul prevazut

de lege pentru exercitarea acestui drept. |n cazul infractiunilor pentru care legea

prevede ca actiunea penala se pune in miscare la plingerea prealbila a persoanei

vatamate, o astfel de plingere trebuie introdusa intr-un termen de doua luni de la

data cind a cunoscut persoana faptuitorului (art. 284); in cazul celorlalte

infractiuni, declaratia de participare la proces ca parte vatamata se poate face in

tot cursul urmaririi prnale, iar in fata instantei de judecata numai pina la citirea

actului de sesizare a instantei (art. 76). |ntrucit calitatea de parte in proces este

determinata de punerea in miscare a actiunii penale, persoana vatamata devine

parte in proces numai dupa acest moment, chiar daca manifestarea de vointa s-a

produs anterior.

Dupa dobindirea calitatii, partea vatamata participa in proces pina la

raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti. Cu toate acestea, partea vatamata

care are capacitate de exercitiu poate renunta la aceasta calitate printr-o

declaratie expresa si neechivoca de retragere a plingerii prealabile sau de

renuntare de a mai sustine invinuirea. |ntrucit dreptul partii vatamate de a

participa la proces este personal si netransmisibil, decesul sau in cursul

procesului produce efectul de incetare a calitatii de parte vatamata, fara insa a

impiedica desfasurarea in continuare a procesului, exercitarea actiunii penale

fiind in continuare in caderea Ministerului Public.

B. Drepturile procesuale ale partii vatamate in exercitarea

actiunii penale

Participarea in procesul penal a partii vatamate are loc numai in latura penala

a cauzei, prin punerea in miscare a actiunii penale si exercitarea ei in vederea

condamnarii penale a inculpatului.

|mputernicirea ce i se da partii vatamate de a promova si exercita actiunea

penala poate imbraca modalitati diferite:

– Sub Codul de procedura penala din 1936, in cazul unor infractiuni limitate ca

numar, partea vatamata avea calitatea de titular principal al exercitiului

actiunii penale, avind dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala in

fata judecatoriei si sa o exercite in continuare, procurorul nefiind obligat sa

participe la dezbateri (art. 227); in alte cazuri, partea vatamata avea un drept

DPP–pg–118

concurent cu al procurorului in punerea in miscare a actiunii penale, fiecare

titular actionind independent de celalalt, ca in materie de crime, cind

plingerea partii vatamate cu constituire de parte civila adresata judecatorului

de instructie punea in miscare actiunea penala (art. 229); in fine, partea

vatamata avea calitatea de titular subsidiar al exercitiului actiunii penale,

atunci cind, dupa ce procurorul daduse o solutie de clasare a plingerii sale, se

adresa cu plingerea sa instantei de judecata, promovind prin aceasta actiunea

penala (art. 228). Deci partea vatamata poate fi imputernicita atit cu punerea

in miscare a actiunii penale, cit si cu exercitarea ei, dupa cum poate fi

imputernicita numai cu punerea in miscare a actiunii penale sau numai cu

exercitarea ei.

– |n reglementarea actuala, daca partii vatamate i se recunoaste unanim dreptul

de a exercita actiunea penala, exista pareri diferite cu privire la dreptul de a o

pune in miscare, in cazul infractiunilor prevazute in art. 279 al. 2 lit. a:

– Considerindu-se ca punerea in miscare a actiunii penale trebuie sa

apartina numai statului, prin autoritatile sale publice – Ministerul Public,

instanta de judecata – se refuza acest drept partii vatamate; in

argumentarea acestei pareri se invoca dispozitiile din legea penala si

legea de procedura penala care prevad ca, in unele cazuri, punerea in

miscare a actiunii penale se face “la” plingerea prealabila a persoanei

vatamate, si nu “prin” plingerea prealabila a acesteia.

– Parerea contrara – majoritara – sustine ca plingerea prealabila introdusa

de persoana vatamata la instanta de judecata, pentru una din infractiunile

prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, cu indeplinirea conditiilor prevazute de

lege, constituie un act de inculpare si, ca atare, pune in miscare actiunea

penala. Actul de inculpare cuprinde invinuirea adusa unei persoane

determinate despre savirsirea unei infractiuni si declanseaza activitatea de

tragere la raspundere penala a acesteia; or, plingerea prealabila adresata

instantei de judecata de catre persoana vatamata, in cadrul procedurii

prevazute in art. 283, cuprinzind invinuirea determinata adusa unei

persoane si obligind instanta sa procedeze la judecata, are efectul de a

pune in miscare actiunea penala13.

13 |n ce prive[te dispozi]ia potrivit c`reia ac]iunea penal` se pune in mi[care “la” – [i nu “prin” – plingerea prealabil` a p`r]ii v`t`mate, nu este de natur` a inl`tura caracterul plingerii de act de inculpare, legiuitorul referindu-se la situa]iile cele mai numeroase in care procurorul pune in mi[care ac]iunea penal` “la” plingerea prealabil` a persoanei v`t`mate,

DPP–pg–119

Deci in cazul infractiunilor prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea vatamata

este titular exclusiv al dreptului de punere in miscare a actiuni penale prin

folosirea procedurii speciale de sesizare directa a instantei de judecata prin

plingerea prealabila introdusa impotriva celui ce a savirsit infractiunea a carei

victima a fost.

|n cazul acestor infractiuni, ca si in cazul celorlalte infractiuni care au

vatamat-o fizic, moral sau material, partea vatamata exercita actiunea penala in

cursul urmaririi penale si al judecatii. |n legatura cu exercitarea actiunii penale de

catre partea vatamata, infractiunile se pot imparti in doua categorii:

– infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale se dispune din

oficiu de catre Ministerul Public;

– infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata

de plingerea prealbila a persoanei vatamate.

|n cazul infractiunilor pentru care procesul penal incepe din oficiu,

participarea partii vatamate consta in folosirea mijloacelor procesuale in vederea

sustinerii invinuirii impotriva inculpatului. |n cursul urmaririi penale, partea

vatamata prezinta cereri si memorii, participa la efectuarea unor acte de urmarire

penala (art. 129, 130), se poate plinge procurorului pentru nerespectarea

drepturilor sale procesuale (art. 275 si urm.). La desfasurarea judecatii, partea

vatamata participa cu drepturi procesuale egale cu ale celorlalte parti, inclusiv ale

procurorului, la efectuarea actelor de judecata in latura penala a cauzei,

intervenind in administrarea probelor care sustin invinuirea, punind concluzii cu

privire la orice chestiune in legatura cu aceasta, precum si concluzii cu privire la

vinovatia inculpatului si la condamnarea sa penala (art. 301). |n cazul acestor

infractiuni, partea vatamate nu are nici un drept asupra promovarii procesului

penal si nici a incetarii acestuia; de asemenea, nu i se recunoaste dreptul de apel

si recurs in legatura cu latura penala a cauzei.

Partea vatamata are drepturi mai largi in cazul infractiunilor din a doua

categorie, cele pentru care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii

penale de plingerea sa prealabila. |n afara de drepturile aratate anterior, partea

vatamata are dreptul exclusiv si absolut de a dispune asupra inceperii si

situa]ia de excep]ie referindu-se numai la cele citeva infrac]iuni prev`zute in art. 279 al. 2 lit. a. Nu este intemeiat nici argumentul dup` care punerea in mi[care a ac]iunii penale trebuie s` fie un drept exclusiv al statului prin organele sale (caracterizeaz` un stat autoritar).

|n Codul de procedur` penal` rom#n din 1936 se reglementa in mod expres dreptul persoanei v`t`mate de a pune in mi[care ac]iunea penal`, drept care se intilne[te [i in alte legisla]ii occidentale democratice

DPP–pg–120

desfasurarii procesului penal. Astfel, fara plingerea prealbila a partii vatamate,

procurorul nu poate incepe urmarirea penala si nu poate pune in miscare actiunea

penala (art. 10 lit. f si art. 221), iar retragerea plingerii prealabile ori impacarea

cu inculpatul atrage, dupa caz, incetarea urmaririi penale sau incetarea procesului

penal (art. 10 lit. h si art. 11 pct. 1 lit. c si pct. 2 lit. b); de asemenea, partii

vatamate i se recunoaste dreptul de a ataca hotarirea primei instante cu apel si

recurs, care poate agrava situatia penala a inculpatului (art. 362 lit. c si art. 385).

Pentru infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea vatamata are

dreptul de a sesiza direct instanta de judecata prin plingerea sa prealabila; in

acest caz, plingerea prealabila a partii vatamate are acelasi efect de sesizare a

instantei de judecata ca si rechizitoriul procurorului.

4) Alti subiecti activi ai actiunii penale

Cu totul exceptional, legea acorda si altor autoritati publice dreptul de a pune

in miscare actiunea penala.

A. Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna

Potrivit art. 84 din Constitutie, Presedintele României se bucura de imunitate.

Cu toate acestea, in caz de inalta tradare, Camera Deputatilor si Senatul, in

sedinta comuna, pe baza unei anchete preliminare, pot hotari, cu votul a cel putin

doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor, punerea sub acuzare a

Presedintelui României. Hotarirea de punere sub acuzare are efectul de a pune in

miscare actiunea penala pentru infractiunea de inalta tradare si de a sesiza Curtea

Suprema de Justitie cu judecarea cauzei. Procedura de punere sub acuzare este

prevazuta in Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si

Senatului. Odata pusa in miscare actiunea penala si sesizata Curtea Suprema de

Justitie, Camera Deputatilor si Senatul isi pierd calitatea de subiect activ al

actiunii penale, nemaiavind nici o atributie in desfasurarea procesului penal.

B. Instanta de judecata

Potrivit art. 336, daca procurorul nu participa la judecata si exista date cu

privire la savirsirea de catre inculpat si a altor infractiuni avind legatura cu

infractiunea pentru care a fost trimis in judecata, prin incheiere, instanta de

judecata extinde procesul penal si pentru aceste fapte penale, ceea ce echivaleaza

cu punerea in miscare a actiunii penale. Aceasta este singura situatie actuala in

care instanta pune in miscare actiunea penala, de principiu functia procesuala a

instantei de judecata fiind cea jurisdictionala, si nu de invinuire; pentru

asigurarea unei separatii depline a functiei de invinuire de cea de judecata si

DPP–pg–121

solutionare a cauzelor penale, aceasta dispozitie singulara din legislatia noastra a

fost supusa criticii.

§2. Subiectul pasiv al exercitiului actiunii penale – inculpatul

1) Calitatea de inculpat in procesul penal (art. 23)

Persoana care a savirsit o infractiune si este chemata sa raspunda penal in fata

autoritatilor publice judiciare poarta denumiri diferite in raport de stadiul de

desfasurare a procesului penal. Legea foloseste denumirea de faptuitor (art. 200,

214, 215) atunci cind se refera la persoana presupusa a fi savirsit o infractiune,

dar fata de care nu s-a inceput inca activitatea judiciara. Dupa inceperea urmaririi

penale, faptuitorul devine invinuit, fiind, potrivit art. 229, persoana fata de care

se efectueaza urmarirea penala cit timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala

impotriva sa; invinuitul este un subiect al activitatii procesual penale. Din

momentul in care s-a pus in miscare actiunea penala impotriva invinuitului,

acesta devine inculpat (art. 23) si are calitatea de parte in proces, subiect pasiv al

exercitiului actiunii penale. Daca impotriva inculpatului s-a pronuntat o hotarire

definitiva de condamnare, acesta capata denumirea de condamnat (art. 420–422,

448–451, 453, 460), nemaifiind parte in proces, dar avind calitatea de subiect al

raportului procesual de executare a hotaririi penale definitive de condamnare.

Dintre calitatile procesuale de invinuit, inculpat si condamnat, cea mai

importanta este cea de inculpat, intrucit aceasta ii atribuie calitatea de parte in

proces, avind plenitudinea drepturilor procesuale ale partilor.

Ca subiect pasiv al actiunii penale, inculpatul este cea mai importanta parte in

proces, intreaga activitate judiciara desfasundu-se in legatura cu tragerea sa la

raspundere penala si civila. Daca exista cauze penale la care nu participa partea

vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, nu poate exista judecata

penala si condamnare fara inculpat. De aceea, inculpatul este partea principala si

indispensabila a procesului penal.

Recunoasterea situatiei de parte in proces a inculpatului constituie o expresie

a umanismului dreptului procesual penal contemporan, deoarece se da

posibilitatea celui impotriva caruia se exercita actiunea penala sa aiba o

contributie activa la stabilirea si intinderea raspunderii penale. De asemenea,

atunci cind, din eroare, este pusa sub inculpare o persoana nevinovata, este firesc

ca aceasta sa aiba posibilitati maxime de a face sa triumfe adevarul cu privire la

nevinovatia sa. Odata ce orice pesoana invinuita de savirsirea unei infractiuni

este considerata nevinovata pina la dovedirea vinovatiei sale prin probe legal

DPP–pg–122

administrate, nu se poate admite decit situarea acestei persoane pe o pozitie

procesuala egala cu a celorlalte parti, a procurorului care invinuieste,

acordindu-i-se cel putin aceleasi sanse in duelul judiciar ce se desfasoara in fata

instantei de judecata. De aceea, legea a prevazut pentru inculpat, ca parte in

proces, cele mai numeroase drepturi procesuale, inarmate cu puternice garantii

juridice14.

Calitatea de inculpat o poate avea numai o persoana fizica. |n legislatiile in

care contraventiile sint infractiuni, actiunea penala se poate indrepta si impotriva

unei persoane juridice, careia i se poate aplica amenda, ca santiune penala, sau

dizolvarea ei, ca masura de siguranta; in legislatia noastra, unde contraventiile nu

sint infractiuni, persoanele juridice nu raspund din punct de vedere penal si, ca

urmare, nu pot avea calitatea de inculpat. Pentru a deveni inculpat, persoana

fizica trebuie sa fie determinata, caci numai unei persoane cunoscute i se poate

aplica o pedeapsa. Cind nu se cunoaste cine este faptuitorul, se desfasoara

activitatea de urmarire penala pentru identificarea sa. Determinarea persoanei

inculpatului consta in indicarea numelui, prenumelui si a celorlalte date ce o

deosebesc de orice alta persoana; cu toate acestea, atunci cind persoana care a

savirsit infractiunea este cunoscuta, dar isi ascunde identitatea reala prin nume

false sau porecle, ea poate deveni inculpat, caci identitatea sa fizica este

determinata.

Inculpat poate fi persoana fizica ce a comis o infractiune in forma consumata

sau de tentativa, in calitatea de autor, instigator sau complice (art. 144 Cod

penal); actiunea penala avind ca obiect tragerea la raspundere penala a

persoanelor care au savirsit infractiuni, nu poate fi subiect pasiv al acestei actiuni

decit cel care, in sensul legii penale, a comis o infractiune. Totusi, poate deveni

inculpat si o persoana cu privire la care exista date ca a savirsit infractiunea, fara

ca aceste date sa corespunda realitatii. Solutia de achitare a inculpatului pe

temeiul ca nu el a savirsit infractiunea, prevazuta in art. 10 lit. c si 11 pct. 2 lit. a,

constituie o dovada a unei astfel de posibilitati, pe care nu de putine ori o

intilnim in practica instantelor judecatoresti. Daca regula este coincidenta dintre

infractor si inculpat, prin exceptie se poate produce si eroarea judiciara a

inculparii unei persoane nevinovate, dar impotriva careia exista date probatorii

care o invinuiesc; avind in vedere posibilitatea unei asemenea erori, procesul

14 de exemplu cazurile de asisten]` juridic` obligatorie pentru inculpat sint mai numeroase decit pentru celelalte p`r]i [i sint prev`zute sub sanc]iunea nulit`]ii absolute

DPP–pg–123

penal modern a instituit mijloacele procesuale necesare pentru infirmarea

vinovatiei aparente a inculpatului.

Inculpat poate fi persoana fizica determinata care raspunde din punct de

vedere penal; persoanele carora legea le recunoaste imunitatea penala

(Presedintele României, diplomatii din alte tari si persoanele asimilate lor) nu pot

fi inculpate, fiindca legea penala nu li se aplica; de asemenea, minorii care, la

data savirsirii faptei, nu raspundeau din punct de vedere penal, avind sub 14 ani,

nu pot fi inculpati decit printr-o grava eroare judiciara.

Pentru a fi inculpat nu se cere capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor,

astfel ca un minor avind 14 ani impliniti si discernamint poate fi inculpat si

judecat fara a fi necesara asistarea de persoanele prevazute de legea civila.

|ntrucit drepturile si obligatiile procesuale ale inculpatului nu sint uniforme

pe intreaga desfasurare a procesului penal, examinarea acestora se face

diferentiat pe faze procesuale.

2) Drepturile si indatoririle procesuale ale invinuitului si

inculpatului in faza de urmarire penala

Persoana cu privire la care se efectueaza urmarirea penala poate avea, pina la

finalizarea urmaririi, numai calitatea de invinuit sau poate dobindi, in aceasta

faza procesuala, si calitatea de inculpat, daca procurorul dispune, prin ordonanta,

punerea in miscare a actiunii penale impotriva sa (art. 235). Calitatea de invinuit

ii da acestuia pozitia de subiect al procesului penal, avind anumite drepturi si

obligatii procesuale, in timp ce calitatea de inculpat ii confera pozitia de parte in

proces, de subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, care largeste sfera

drepturilor si obligatiilor procesual-penale.

|nvinuitul fiind un posibil subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, iar

inculpatul fiind efectiv un astfel de subiect pasiv, deci supus unei activitati

procesuale de tragere la raspundere penala, este necesar ca legea sa-i recunoasca

drepturi care sa infirme o invinuire neintemeiata sau sa aduca la nivelul realitatii

o invinuire in mod eronat agravata. Totalitatea acestor drepturi procesuale

formeaza dreptul la aparare al invinuitului sau inculpatului. |ntrucit mai multe din

drepturile procesuale sint comune invinuitului si inculpatului, examinarea lor se

face pe cit posibil impreuna.

|n redactarea initiala a Codului de procedura penala din 1968, urmarirea

penala se desfasura in secret, necontradictoriu si preponderent prin acte scrise,

diferit de judecata, asezata pe principiile publicitatii, contradictorialitatii si

DPP–pg–124

oralitatii. Existau si elemente de contradictorialitate si publicitate, dar acestea nu

caracterizau urmarirea penala. Prin modificarea adusa in 1990 Codului de

procedura penala (in special art. 6, 171, 172), s-au adus noi elemente de

contradictorialitate si oralitate, care largesc si intaresc dreptul la aparare al

inculpatului.

Datorita caracteristicilor de desfasurare a urmaririi penale, mijloacele

procesuale pe care le poate folosi invinuitul sau inculpatul in apararea sa sint:

– formularea de cereri;

– prezentarea de memorii;

– participarea la efectuarea actelor de urmarire penala;

– atacarea actelor considerate nelegale (cu titlu mai restrins).

Prin cereri, invinuitul sau inculpatul poate solicita organelor de urmarire

penala sa administreze probele pe care le considera necesare (ascultarea unor

martori, efectuarea de constatari medico-legale si tehnico-stiintifice, efectuarea

de expertize – art. 66–67), sa obtina impartialitatea celui ce efectueaza urmarirea

prin cerere de recuzare (art. 51), de trecere a cauzei la un alt organ de urmarire

(art. 217), sa ceara inlocuirea, revocarea sau incetarea masurilor procesuale luate

impotriva sa (art. 139, 140), sa se continue procesul penal in caz de amnistie,

prescriptie sau retragere a plingerii prealabile (art. 13), sa ceara scoaterea de sub

urmarire sau incetarea urmaririi in cazurile prevazute de lege etc.

Prin memorii, invinuitul sau inculpatul explica apararile pe care si le face,

argumentind nevinovatia sa ori masura in care se considera vinovat, justifica

solutia pe care o propune.

Cererile si memoriile pot fi prezentate fara nici o restrictie in tot cursul

urmaririi penale si se adreseaza organului care efectueaza urmarirea penala sau

procurorului care o supravegheaza.

Participarea invinuitului sau inculpatului la efectuarea actelor de urmarire

penala este mai restrinsa decit participarea inculpatului la judecata si este

justificata de caracterul operativ si, uneori, secret, al unor acte de urmarire. |

ntr-adevar, in timp ce toate actele de judecata se efectueaza in sedinta de

judecata, unde participarea inculpatului este asigurata, actele de urmarire se

efectueaza in momentul necesar si la locul potrivit, in tot cursul urmaririi penale,

ceea ce creaza greutati in asigurarea prezentei invinuitului sau inculpatului la

efectuarea lor.

DPP–pg–125

Codul de procedura penala din 1968 prevedea ca invinuitul sau inculpatul are

dreptul sa participe la efectuarea perchezitiei (art. 104), a cercetarii la fata locului

(art. 129) si la reconstituire (art. 130), la autopsii; fiind un drept procesual,

organul de urmarire penala nu avea dreptul sa interzica invinuitului sau

inculpatului participarea la aceste acte, dar daca acesta nu se prezenta la locul si

data anuntata, actul de urmarire se indeplinea si in lipsa acestuia, dar in prezenta

unui reprezentant sau aparatorului sau. La efectuarea altor acte de urmarire

participarea invinuitului sau inculpatului era posibila, dar numai cu incuviintarea

organului de urmarire penala; deci nu se recunostea un drept, ci doar o vocatie

care, in practica, nu era transpusa aproape niciodata in executare.

Modificarea din 1990 a Codului de procedura penala a schimbat, intr-o

anumita masura, reglementarea initiala, deoarece se prevede ca in tot cursul

urmaririi penale invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator

(art. 171), iar aparatorul are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de

urmarire penala, ceea ce instituie contradictorialitatea in efectuarea acestor acte.

Lipsa aparatorului nu impiedica efectuarea actului de urmarire, daca este dovada

ca aparatorul a fost incunostintat de data si ora efectuarii actului; deci in lipsa

unui aparator ales, actul de urmarire va putea fi efectuat atunci cind conditiile de

mai sus sint indeplinite, mentinindu-se astfel lipsa de contradictorialitate la

efectuarea unor acte de urmarire penala.

Sint insa acte de urmarire la care participarea personala a invinuitului sau

inculpatului este necesara, fara prezenta sa actul neputind fi efectuat; astfel,

ascultarea invinuitului sau inculpatului, ori confruntarea sa cu alte persoane, nu

se poate efectua decit in prezenta sa personala; de asemenea, materialul de

urmarire penala trebuie prezentat personal invinuitului sau inculpatului, cu care

ocazie acesta urmind sa-si precizeze apararile pe care le face sau sa prezinte noi

declaratii. Numai atunci cind prezenta invinuitului sau inculpatului nu poate fi

asigurata ca urmare a culpei sale (este disparut, se sustrage de la chemarea

facuta), actul de urmarire respectiv nu mai are loc.

Atacarea, prin plingere, a actelor de urmarire penala pe care le considera

nelegale si netemeinice constituie un mijloc important pe care-l are invinuitul sau

inculpatul de a-si apara drepturile si interesele sale legitime (art. 275–278).

Plingerea se adreseaza organului care a efectuat actul, dar se rezolva de catre

procurorul care supravegheaza activitatea de urmarire penala.

Inculpatului i se recunosc si alte drepturi procesuale:

DPP–pg–126

– in cazul in care procurorul a luat impotriva sa masura arestarii preventive,

inculpatul se poate plinge instantei de judecata, care are obligatia sa se

pronunte de indata prin hotarire motivata;

– dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie sub control judiciar sau pe

cautiune (art. 5);

– dreptul de a cunoaste invinuirea pentru care s-a pus in miscare actiunea

penala si de a i se da explicatii cu privire la drepturile si obligatiile

procesuale pe care le are (art. 237), de a i se aduce la cunostinta intotdeauna

materialul de urmarire penala, inainte de a fi trimis in judecata;

– in cazurile prevazute de lege devine obligatorie asistarea de catre aparator,

sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 172, 197 al. 2 si 3).

|nvinuitul sau inculpatul are si obligatii procesuale, dintre care cele mai

importante sint:

– sa se prezinte personal la chemarea organelor de urmarire, sub sanctiunea

efectuarii actelor de urmarire in lipsa sa (art. 237, 256);

– sa se supuna masurilor de preventie (art. 143, 145, 148), masurilor

asiguratorii (art. 163–167), masurilor procedurale de aducere (art. 183),

perchezitiei (art. 100, 106), examinarii corporale (art. 114);

– sa se supuna masurilor de inregistrare penala.

Din ansamblul drepturilor si indatoririlor procesuale ale invinuitului sau

inculpatului in cursul urmaririi penale rezulta ca el se apara impotriva unei

activitati publice ce se indreapta impotriva sa, deci ca este un subiect pasiv al

exercitiului actiunii penale, dar investit cu un puternic drept la aparare; in raport

cu procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, invinuitul sau

inculpatul se afla subordonat procesual acestuia, caci procurorul are dreptul de

decizie asupra punerii in miscare a actiunii penale si a trimiterii in judecata,

precum si asupra tuturor cererilor pe care i le-ar adresa acesta; in conditiile unui

stat de drept, deciziile procurorului pot fi atacate de catre invinuit sau inculpat.

3) Drepturile si indatoririle procesuale ale inculpatului in faza de

judecata

|n cursul judecatii, impotriva inculpatului se exercita actiunea penala, care are

ca obiect dovedirea invinuirii si sustinerea vinovatiei inculpatului pentru a i se

aplica sanctiunile prevazute de legea penala. Ca subiect pasiv al exercitiului

actiunii penale, inculpatului trebuie sa i se asigure o astfel de pozitie procesuala

incit sa dispuna de plenitudinea drepturilor prin care poate infirma o invinuire

DPP–pg–127

neintemeiata sau atenua o invinuire eronat mai grava. |ntrucit cel ce s-a facut

vinovat de savirsirea unei infractiuni trebuie sa fie condamnat potrivit legii

penale, este necesar ca acestuia sa i se impuna si indatoriri procesuale, care sa

permita instantei sa desfasoare in bune conditii judecata si sa pronunte o hotarire

conforma legii si adevarului.

|n vederea realizarii scopului de mai sus, judecata este asezata pe principiile

publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii, ceea ce implica egalitatea de

mijloace procesuale intre cel ce invinuieste si cel ce se apara. Disputa prin

mijloace egale intre Ministerul Public si partea vatamata, pe de o parte, si

inculpat, pe de alta parte, creaza cele mai bune conditii pentru instanta de

judecata sa cunoasca realitatea faptelor, probele si argumentele aduse in

sustinerea si combaterea invinuirii, astfel ca hotarirea pe care o pronunta sa fie

legala si temeinica. De aceea, ca si Ministerul Public, in cursul judecatii

inculpatul se afla subordonat procesual numai instantei de judecata, aceasta

pronuntindu-se asupra tuturor cererilor si concluziilor formulate atit de invinuire

– Ministerul Public – cit si de aparare – inculpatul.

|n cursul judecatii, inculpatul se bucura de toate drepturile procesuale pe care

i le acorda legea in vederea realizarii dreptului sau la aparare. Principalul mijloc

de aparare consta in participarea inculpatului la desfasurarea sedintei de judecata,

alaturi de Ministerul Public si celelalte parti din proces, cu care ocazie isi poate

formula, dovedi si argumenta toate apararile in legatura cu invinuirea ce i se

aduce. Participarea inculpatului la desfasurarea judecatii este considerata

esentiala pentru justa solutionare a cauzei, ratiune pentru care sint instituite

multiple garantii eficiente. Astfel, inculpatul este chemat la judecata prin citatie,

neindeplinirea procedurii de citare impiedicind desfasurarea judecatii (art. 291),

iar daca este detinut, chiar si in alta cauza, trebuie adus la judecata (art. 314).

Daca inculpatul este detinut sau minor, instanta nu poate proceda la judecata in

absenta sa, sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 314, 484, 197 al. 2 si 3), cu

exceptia cazurilor in care se dovedeste ca minorul se sustrage de la judecata.

Daca inculpatul este impiedicat sa se prezinte la judecata datorita unei

imprejurari temeinice de impiedicare, instanta este datoare sa amine judecata

pina ce acesta se poate prezenta (art. 379 pct. 2 lit. b).

Participarea inculpatului la judecata fiind un drept procesual, afara de

cazurile aratate anterior, cind este o obligatie procesuala, lipsa nemotivata a

inculpatului nu impiedica instanta sa procedeze la judecarea cauzei,

DPP–pg–128

considerindu-se ca acesta doreste sa fie judecat in absenta sa; in acelasi mod este

inlaturata orice incercare a inculpatului de a paraliza desfasurarea judecatii prin

sustragerea lui de la sedinta de judecata. |n practica s-a constatat ca neprezentarea

inculpatului la sedinta de judecata se datoreaza, in multe cazuri, unor motive

intemeiate de impiedicare, dar care nu au putut ajunge la cunostinta instantei in

timp util pentru a se amina judecata; ca remediu pentru asemenea situatii s-a

propus – avind in vedere importanta participarii inculpatului la judecata – de a se

institui, ca regula, participarea obligatorie a inculpatului la sedinta de judecata in

prima instanta, exceptia formind-o cazurile cind se dovedeste ca inculpatul se

sustrage de la judecata sau se afla in strainatate si nu poate fi extradat.

Pentru ca participarea inculpatului la judecata sa fie eficienta in realizarea

apararii, legea prevede pentru acesta numeroase drepturi procesuale, dintre care

cele mai importante sint:

– sa cunoasca dosarul cauzei, din primul moment al judecatii si in tot cursul

desfasurarii ei (art. 294), iar daca este detinut, sa i se comunice o copie dupa

actul de sesizare a instantei (art. 313);

– sa dea explicatii cu privire la invinuirea ce i se aduce (art. 323);

– sa ia parte, prin intrebari, la ascultarea celorlalti inculpati, a partilor, a

martorilor (art. 323 al. 2, 327);

– sa ceara administrarea de probe noi (art. 320);

– sa formuleze oral si in scris cereri cu privire la orice chestiune care il

intereseaza (recuzare, stramutare, revocarea masurilor procesuale luate

impotriva sa) si sa ridice exceptii (de necompetenta, de nulitate a unor acte

procesuale), sa puna concluzii cu privire la orice chestiune adusa in discutia

instantei (art. 301);

– sa aiba ultimul cuvint asupra fondului cauzei (art. 340);

– in cazul in care este nemultumit de hotarirea pronuntata, poate folsi caile de

atac ordinare si, dupa raminerea definitiva a hotaririi, pe cele extraordinare;

– in tot cursul judecatii, inculpatul poate fi asistat de catre aparator, iar in

anumite cazuri (mai numeroase decit in cursul urmaririi penale) asistenta

juridica a inculpatului este obligatorie (art. 171).

Nerespectarea unora din drepturile procesuale ale inculpatului este

sanctionata cu nulitatea absoluta a hotaririi pronuntate (judecarea in lipsa atunci

cind prezenta sa este obligatorie, lipsa aparatorului in cazurile cind legea prevede

obligativitatea asistentei juridice); pentru incalcarea altor drepturi procesuale

DPP–pg–129

opereaza numai o nulitate relativa, aceasta intervenind atunci cind s-a produs o

vatamare ce nu poate fi inlaturata altfel.

|n cursul judecatii, inculpatul are si indatoriri procesuale:

– sa se prezinte personal la toate termenele de judecata (art. 291);

– sa se conformeze ordinii si solemnitatii sedintei de judecata (art. 298 al. 3);

– sa suporte masurile procesuale (arestare, sechestru – art. 136, 163), precum si

masurile de aducere silita (art. 183 al. 2), perchezitia corporala si domiciliara

(art. 100), indepartarea din sala de sedinta in caz de atitudine turbulenta (art.

298 al. 4);

– drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna credinta si potrivit

dispozitiilor legale, altfel actele indeplinite vor fi anulate sau nu vor fi luate

in considerare.

4) |ndatoririle si drepturile procesuale ale condamnatului

Dupa raminerea definitiva a hotaririi de condamnare, actiunea penala fiind

stinsa prin solutionarea ei, calitatea inculpatului de parte in proces inceteaza si

acesta capata calitatea de condamnat penal, cu indatoriri si drepturi procesuale in

legatura cu executarea condamnarii penale ce i s-a aplicat.

|n primul rind, condamnatul are indatorirea de a plati amenda la care a fost

obligat, de a executa pedeapsa inchisorii prin prezentarea la locul de executare

sau de a se supune arestarii in vederea incarcerarii sale.

Dar condamnatul are si drepturi procesuale, printre care si acelea de a cere

inlocuirea sau modificarea pedepsei aplicate, in cazurile prevazute de lege (art.

448, 449), aminarea si intreruperea executarii pedepsei inchisorii (art. 453, 455),

esalonarea in rate a platii amenzii (art. 425), liberarea conditionata (art. 450), de

a introduce contestatie la executare (art. 461), cerere de reabilitare judecatoreasca

(art. 495) etc.

Deci, fara a fi parte in proces, condamnatul ramine un subiect procesual in

cadrul procedurilor judiciare care au ca obiect determinarea legala a condamnarii

si executarii ei. Cind este chemat la judecata intr-o asemenea procedura de

executare, condamnatul foloseste aceleasi procedee procesuale: participarea la

judecata, cu dreptul de a prezenta cereri, memorii, de a ridica exceptii, de a pune

concluzii, de a folosi caile de atac, dar in limitele obiectului procedurii de

executare si cu unele restrictii fata de drepturile inculpatului. Desi in art. 460,

care reglementeaza procedura de urmat in cazurile semnalate in mai sus, se face

referire la “partile” din proces, incluzindu-l si pe condamnat, in realitate notiunea

DPP–pg–130

de parte nu este luata in sensul strict al cuvintului, ca subiect activ sau pasiv al

actiunii penale, ci ca persoana care a fost parte in proces si este chemata la

dezbaterea referitoare la executarea condamnarii ce este pusa in discutie.

|n cazul in care, in urma exercitarii unei cai extraordinare de atac, este

desfiintata hotarirea definitiva de condamnare si se reia judecata, fie in prima

instanta, fie intr-o cale ordinara de atac, condamnatul redevine inculpat, parte in

proces, si isi reia toate drepturile procesuale acordate inculpatului, insa in

limitele in care s-a dispus rejudecarea.

I.9. Subiectii actiunii civile

§1. Subiectii activi ai actiunii civile

1) Partea civila

A. Calitatea de parte civila in procesul penal

Persoana vatamata prin infractiune care exercita actiunea civila in cadrul

procesului penal are calitatea de parte civila (art. 24 al. 2). |ntrucit actiunea civila

are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului si a partii responsabile

civilmente (art. 14), poate deveni parte civila numai persoana care are dreptul,

potrivit legii civile, sa obtina in justitie reparare pagubei cauzate prin infractiunea

care formeaza obiectul procesului penal. Ca urmare, calitatea de parte civila se

determina de legea civila, cu particularitatea ca paguba trebuie sa fie urmarea

directa a infractiunii, fara a se interpune vreun raport juridic (de exemplu

dobindirea creantei izvorita din savirsirea infractiunii prin cesionarea ei de catre

persoana vatamata); prin dispozitie legala expresa, se poate dobindi calitatea de

parte civila in procesul penal, chiar daca paguba produsa nu este urmarea directa

a infractiunii supuse judecatii.

|n practica instantelor judecatoresti s-a considerat ca au vocatie sa devina

parte civila in procesul penal:

– persoanele fizice si juridice care au suferit o paguba directa in patrimoniul

lor prin savirsirea infractiunilor de delapidare, furt, tilharie, inselaciune,

degradare, distrugere, abuz si negiljenta in serviciu;

– persoanele fizice care au suferit o vatamare fizica in urma unei infractiuni de

violenta sau a unor accidente de circulatie, cu consecinte pagubitoare pentru

patrimoniul lor, decurgind din incapacitatea totala de munca sau incapacitate

partiala, cu reducerea retributiei, cheltuieli pentru ingrijirea medicala sau

pentru mentinerea potentialului de munca printr-un efort mai mare;

DPP–pg–131

– persoanele fizice care, in urma decesului victimei, cauzat printr-o infractiune

contra vietii, au ramas fara intretinerea pe care o primeau de la victima ori au

efectuat cheltuieli personale pentru inmormintarea ei.

Toate problemele de drept privind existenta si intinderea raspunderii civile

delictualte sint examinate amanuntit in lucrarile de drept civil, care se refera si la

jurisprudenta in materie.

Atunci cind raspunderea civila decurge dintr-o dispozitie a unei legi speciale,

persoana indreptatita la despagubiri se poate constitui parte civila in procesul

penal. Astfel, in temeiul art. 188 al Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sanatatii

populatiei, in practica instantelor judecatoresti s-a statutat ca are calitatea de

parte civila unitatea sanitara unde a fost internata victima infractiunii, pentru

recuperarea cheltuielilor efectuate cu asistenta medicala acordata acesteia

gratuit, deoarece raspunderea civila a celui ce a produs vatamarea rezulta dintr-o

dispozitie legala; aceasta raspundere civila se poate realiza in cadrul procesului

penal, prin obligarea la despagubiri a inculpatului si a partii responsabile

civilmente, cind legea prevede subrogarea unei persoane in drepturile persoanei

vatamate, aceasta se poate constitui parte civila (de exemplu o societate de

asigurari poate fi autorizata, prin lege, sa se subroge de drept in locul persoanei

vatamate, ca parte civila in procesul penal indreptat impotriva celui ce a savirsit

infractiunea cauzatoare de daune, daca a platit acesteia despagubirea pentru care

fusese asigurata.

Se pot constitui parte civila si mostenitorii persoanei vatamate; daca aceasta a

decedat dupa constituirea de parte civila, mostenitorii continua actiunea civila in

locul acesteia; daca persoana vatamata a decedat inainte de a exercita actiunea

civila, aceasta se poate exercita de mostenitori in nume propriu (jure hereditatis),

ca urmasi ai persoanei vatamate. Nu trebuie confundata constituirea de parte

civila in calitatea de mostenitori ai victimei cu constituirea de parte civila in

nume propriu a persoanelor care au fost prejudiciate in mod direct prin uciderea

victimei, chiar daca sint mostenitori, cum este cazul persoanelor care se aflau in

intretinerea victimei si care au fost pagubite de sumele alocate intretinerii lor.

Pentru ca persoana prejudiciata sa devina parte civila este necesara

manifestarea sa de vointa de a exercita actiunea civila. Cind persoana fizica este

lipsita de capacitatea de exercitiu sau are capcitate de exercitiu restrinsa, pentru a

se constitui parte civila trebuie sa fie reprezentata sau asistata in fata autoritatii

judiciare, potrivit dispozitiilor legii civile. Daca paguba a fost cauzata unei

DPP–pg–132

unitati care nu are personalitate juridica, calitatea de parte civila o poate avea

persoana juridica de care depinde acea unitate.

Persoana vatamata isi manifesta vointa de a exercita actiunea civila prin

declaratia orala, consemnata intr-un document procedural, sau prin cererea scrisa

de constituire de parte civila (art. 15, 76). Declaratia nu are caracter formal,

astfel incit este considerata valabila constituirea de parte civila daca din actele

dosarului reiese neechivoc ca aceasta si-a exprimat vointa de a obtine repararea

pagubei produse prin infractiune, chiar daca nu a indicat de la inceput intinderea

pagubei sau cuantumul despagubirilor pretinse.

Persoana vatamata se poate constitui parte civila in tot cursul urmaririi

penale, iar in fata primei instante pina in momentul citirii actului de sesizare a

instantei (art. 76 al. 2). Pentru a inlesni exercitarea acestui drept, organul judiciar

are obligatia de a chema in fata sa persoana vatamata, aratindu-i ca se poate

constitui parte civila si pina in ce moment poate proceda in acest sens. Daca s-a

respectat aceasta prevedere a legii, iar persoana vatamata nu si-a manifestat

vointa de a se constitui parte civila in termen, instanta de judecata poate refuza

participarea partii civile in proces, afara de cazul in care inculpatul nu ridica

obiectii privind depasirea termenului de constituire de parte civila. |ntrucit, in

cauzele in care paguba s-a produs proprietatii publice sau persoanelor lipsite de

capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa, actiunea civila se porneste si

se exercita si din oficiu, instanta de judecata fiind obligata sa se pronunte si

asupra repararii pagubei, in cazurile de mai sus nu se poate refuza o constituire

de parte civila pe motiv ca a intervenit dupa citirea actului de sesizare a instantei,

participarea partii civile fiind admisibila la judecata in prima instanta, actele

indeplinite raminind valbile.

Avind un drept de dispozitie asupra actiunii civile, partea civila poate renunta

la calitatea procesuala pe care a capatat-o, facind, personal sau prin procuroator

special, o declaratie expresa si neechivoca in acest sens autoritatii judiciare in

fata careia se desfasoara procesul penal. Persoanele lipsite de capacitate de

exercitiu sau cu capacitate restrinsa, precum si persoanele juridice care au bunuri

proprietate publica, nu pot renunta decit sub controlul instantei la calitatea de

parte civila, deoarece instanta este obligata sa le acorde reparatii civile chiar daca

nu s-au constituit parte civila, astfel incit o astfel de renuntare nu are nici un efect

asupra solutiei ce urmeaza a se pronunta asupra actiunii civile.

DPP–pg–133

Odata exercitata in fata instantei de judecata, actiunea civila trebuie

solutionata chiar in lipsa partii civile.

B. Drepturile si obligatiile procesuale ale partii civile

Prin constituirea de parte civila se pune in miscare actiunea civila; ca urmare,

partea civila devine subiect activ al exercitiului actiunii civile, calitate care ii da

dreptul sa o exercite in cadrul procesului penal, alaturata actiunii penale, in

vederea obtinerii unei reparatii juste a pagubei pe care a suferit-o prin

infractiunea supusa judecatii. Pentru a asigura partii civile pozitia procesuala a

unei exercitari depline a actiunii civile, Codul de procedura penala o considera

parte in proces, dar, avind o actiune eventuala si accesorie fata de actiunea

penala, este o parte eventuala si secundara; este o parte eventuala, intrucit nu

orice infractiune produce si un prejudiciu, iar in cazul in care s-a produs totusi un

prejudiciu, persoana vatamata are facultatea de a nu cere despagubiri in cadrul

procesului penal; este o parte secundara, caci activitatea se desfasoara numai in

legatura cu actiunea civila, obiectiv secundar fata de obiectivul principal care

consta in tragerea la raspundere penala a inculpatului.

Partea civila indeplineste functia procesuala de sustinere a pretentilor civile

decurgind din pagubele provocate prin infractiune. Aceasta functie, similara cu

functia de invinuire in latura penala, consta din activitatea de promovare si

exercitare a actiunii civile, ceea ce inseamna formularea cererii de reparatii civile

impotriva inculpatului si, eventual, a persoanei responsabile civilmente,

dovedirea existentei si intinderii pagubelor suferite, sustinerea in fata instantei de

judecata a admiterii pretentiilor formulate si dovedite, exercitarea cailor de atac.

|n vederea realizarii functiei procesuale pe care o indeplineste, partea civila

are dreptul sa participe in proces, atit in faza de urmarire penala, cit si in cea de

judecata, dar numai in legatura cu actiunea civila (art. 301 al. 3, art. 362 lit. d); ca

urmare, partea civila are dreptul sa ia parte la efectuarea actelor de urmarire la

care este chemata (ascultare, confruntare, cercetare la fata locului, perchezitii,

reconstituiri, pregatirea efectuarii expertizelor etc.), sa se plinga in fata actelor de

urmarire nelegale si netemeinice care o afecteaza, sa faca cereri si sa prezinte

memorii; in cursul judecatii, participind la sedinta de judecata, partea civila poate

formula cereri, ridica exceptii, lua parte la interogarea inculpatilor si a martorilor,

la administrarea altor probe, poate cere probe noi si sa se opuna admiterii

probelor neconcludente solicitate de inculpat, pune concluzii cu privire la orice

problema ce se ridica in legatura cu actiunea civila, inclusiv cu privire la

DPP–pg–134

legalitatea si temeinicia actiunii civile pe care o exercita; partea civila poate

exercita caile de atac acordate partilor, in limitele si conditiile prevazute de lege,

ele devoluind numai latura civila a cauzei. Obligatiile procesuale ale partii civile

au in vedere respectarea limitelor in care poate actiona, a ordinii si solemnitatii

desfasurarii procesului penal, efectuarea actelor procesuale si procedurale cu

buna credinta si in conditiile prevazute de lege.

Partea civila poate cumula si calitatea de parte vatamata in proces, atunci

cind participarea acesteia este admisa de lege, caz in care aceasta persoana fizica

exercita atit actiunea penala, cit si actiunea civila, activitatea sa desfasurindu-se

in ambele laturi ale procesului penal (art. 15 al. 3), folosind mijloacele

procesuale pentru obtinerea condamnarii penale a inculpatului, dar si a obligarii

lui si a partii responsabile civilmente la reparatii civile.

2) Alti subiecti activi ai actiunii civile

A. Ministerul Public

Potrivit art. 18, Ministerul Public poate sustine in fata instantei de judecata

actiunea civila pornita de persoana vatamata, devenind astfel un subiect activ si

al exercitiului actiunii civile, alaturi de partea civila; daca persoana vatamata,

dupa ce s-a constituit parte civila, nu mai ia parte la judecata, exercitarea actiunii

civile revine Ministerului Public, care o sustine in locul partii civile.

|n cazul in care paguba s-a produs proprietatii uneia din unitatile prevazute in

art. 145 Cod penal sau persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu ori cu

capacitate restrinsa, chiar daca persoana vatamata nu s-a constituit parte civila,

Ministerul Public este obligat sa sustina interesele civile ale acesteia, devenind

astfel subiect activ principal alactiunii civile, pornind si exercitind din oficiu

aceasta actiune. |n exercitarea actiunii civile Ministerul Public se serveste de

aceleasi mijloace procesuale care stau la dispozitia partii civile.

B. Instanta de judecata

|n baza art. 17, in cazul in care paguba s-a produs proprietatii uneia din

unitatile prevazute la art. 145 Cod penal sau a persoanelor lipsite de capacitate de

exercitiu sau cu capcitate restrinsa, actiunea civila se porneste si se exercita din

oficiu, in sensul ca instanta de judecata este obligata sa ceara persoanei vatamate,

care se incadreaza in categoriile aratate, sa prezinte situatia cu privire la

intinderea pagubei si actele din care rezulta aceasta, ceea ce inseamna o pornire a

actiunii civile si, prin dovezile cerute, o exercitare a ei; aceasta exercitare din

DPP–pg–135

oficiu a actiunii civile pune in vedere persoanei vatamate sa se prezinte la

judecata si sa-si sustina interesele ca parte civila.

|n cazurile de mai sus, daca persoana vatamata nu se constituie parte civila, la

chemarea ce i s-a facut, instanta de judecata este obligata sa se pronunte din

oficiu asupra repararii pagubei. Exceptia de la regula separatiei functiei

procesuale de judecare si solutionare a cauzei de cea de sustinere a pretentiilor

civile se explica prin necesitatea apararii proprietatii unor unitati publice si a

persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa fata de

cei care, din neglijenta sau rea credinta, nu intervin in procesul penal pentru

repararea pagubelor produse prin infractiune.

§2. Subiecti pasivi ai actiunii civile

1) Inculpatul

Actiunea civila constind din tragerea la raspundere penala a inculpatului,

precum si a partii responsabile civilmente (art. 14 al. 1), subiectul pasiv principal

al actiunii civile il constituie inculpatul. Este un subiect pasiv principal deoarece,

pe de o parte, celui care a savirsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii ii revine

obligatia de a suporta reparatiile civile, iar pe de alta parte, fara o actiune penala

exercitata impotriva unui inculpat nu se poate exercita in procesul penal o

actiune civila impotriva partii responsabile civilmente.

Cind impotriva inculpatului se exercita o actiune civila, inculpatul devine

parte si in aceasta actiune, caz in care exercita functia de aparare impotriva unor

pretentii civile neintemeiate sau mai mari decit cele reale. Drepturile procesuale

acordate inculpatului in cadrul actiunii penale pot fi folosite si in cadrul actiunii

civile, de regula concomitent, asigurindu-se astfel apararea atit in legatura cu

invinuirea penala, cit si cu pretentiile civile. Chestiunile discutate cu ocazia

examinarii pozitiei inculpatului ca subiect pasiv al actiunii penale se aplica si in

legatura cu pozitia sa ca subiect pasiv al actiunii civile, bineinteles, adaptate la

caracteristicile actiunii civile.

Pentru a sta in proces in cadrul actiunii civile si a-si exercita dreptul la

aparare, inculpatul cu capacitate de exercitiu restrinsa nu este obligat sa fie

asistat potrivit legii civile, dar este obligatorie asistenta din partea unui aparator.

DPP–pg–136

2) Partea responsabila civilmente

A. Calitatea de parte responsabila civilmente in procesul penal

Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru

pagubele provocate prin fapta inculpatului are calitatea de parte responsabila

civilmente (art. 23 al. 2).

Au vocatia de a fi chemate in calitate de parte responsabila civilmente

urmatoarele persoane prevazute de Codul civil:

– parintii – pentru pagubele provocate de copiii lor minori;

– institutorii si meseriasii – pentru pagubele produse de elevii si ucenicii aflati

sub supravegherea lor;

– comitentii – pentru pagubele produse de prepusii lor in functiile ce li s-au

incredintat (art. 1000 Cod civil);

– locatarul principal fata de proprietar – pentru incendiul cauzat de sublocatar

(art. 1435 Cod civil);

– persoanele prevazute in legi speciale:

– sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care acestea au sporit

prin insusirea de catre celalalt sot a unor bunuri din proprietatea publica

(art. 32 lit. d Codul familiei);

– persoanele care au gospodarit impreuna cu inculpatul sau au avut

raporturi strinse cu el, daca s-a constatat ca au tras foloase de pe urma

infractiunii (art. 15 din Decretul nr. 221/1960);

– persoanele care raspund din punct de vedere civil, solidar sau subsidiar,

pentru pagubele aduse de inculpati in gestiunea lor (art. 10, 28, 30, 34 din

Legea nr. 22/1969 privind angajarea, gestionarea, constituirea de garantii

si raspunderea in legatura cu gestionarea bunurilor).

Conditiile si limitele in care intervine raspunderea civila a acestor persoane,

prevazute de Codul civil sau de legile speciale, sint reglementate de aceste legi,

iar analiza lor teoretica si practica este cuprinsa in tratate, manuale si lucrari de

drept civil si dreptul muncii.

Caracteristica raspunderii persoanelor responsabile civilmente fiind

raspunderea pentru paguba produsa prin fapta inculpatului, in practica judiciara

s-a respins introducerea in procesul penal, ca parte responsabila civilmente, a

persoanelor care au o culpa personala in producerea pagubei, contribuind la

savirsirea infractiunii, dar care, in temeiul unor cauze de inlaturare a raspunderii

penale, nu au fost trimise in judecata alaturi de inculpat. Pentru a obtine, in

DPP–pg–137

cadrul procesului penal, rezolvarea tuturor raporturilor de drept civil izvorite

dintr-o fapta penala, savirsita de mai multe persoane, in literatura de specialitate

s-a propus extinderea continutului notiunii de parte responsabila civilmente,

incluzindu-se si persoanele care raspund “impreuna” cu inculpatul pentru paguba

cauzata de acesta; in acest mod ar putea fi chemate ca parti responsabile

civilmente si persoanele care au avut o contributie la producerea pagubei, prin

fapta lor proprie, desi nu au fost trimise in judecata penala, cum ar fi tainuitorul

ruda apropiata cu inculpatul, care a beneficiat de imunitate (art. 221 Cod penal),

complicele care a beneficiat de amnistie, paznicul care nu si-a indeplinit sarcina

in mod constiincios, persoana care a contribuit la producerea unui accident de

circulatie, dar netrimisa in judecata etc.

Continutul notiunii de parte responsabila civilmente a fost extins in Codul de

procedura penala din 1968 fata de Codul anterior, care admitea in aceasta calitate

numai persoanele care raspund pentru inculpat de daunele cauzate prin

infractiune; extinderea era justificata pentru a include intre persoanele ce au

vocatie de a deveni parti responsabile civilmente si acele persoane care nu

raspund pentru inculpat, dar care, potrivit unor dispozitii legale, sint obligate sa

acopere paguba cauzata prin fapta ilicita a inculpatului, asa cum erau persoanele

prevazute in art. 15 din Decretul nr. 221/1960 si art. 32 lit. d Codul familiei, care

doar profitasera de sustragerile facute de inculpat. |n noua formulare a notiunii de

parte responsabila civilmente se asigura introducerea in proces a persoanelor

aratate mai sus, caci paguba s-a produs prin fapta inculpatului, si nu a partii

responsabile civilmente. Extinderea si mai mult a continutului notiunii de parte

responsabila civilmente, incluzind si ceea ce se propune “orice persoana chemata

sa raspunda potrivit legii civile”, nu mai este justificata, caci ar impune

modificarea structurii procesului penal, care nu poate avea in vedere decit o

actiune civila care izvoraste din aceeasi fapta ilicita a inculpatului; or, daca ar fi

chemata ca parte responsabila civilmente o persoana pentru a carei fapta proprie

nu s-a pus in miscare actiunea penala, ar insemna sa se exercite o actiune civila

de sine statatoare, a carei origine nu se mai afla in fapta pentru care inculpatul

este judecat, ci in fapta cauzatoare de paguba savirsita de alta persoana; prin

aceasta schimbare s-ar complica latura civila a procesului penal in dauna laturii

penale. De altfel, in cazurile de la care s-a pornit propunerea citata anterior,

practica a statuat ca inculpatul trebuie sa raspunda civil pentru intreaga paguba

DPP–pg–138

cauzata prin fapta sa, chiar daca la producerea ei au contribuit si alte persoane

netrimise in judecata penala.

Are vocatia de a deveni parte responsabila civilmente o persoana fizica

(parintele pentru minor, invatatorul pentru elev) sau o persoana juridica

(comitentul pentru prepus). Participarea sa in proces fiind in latura civila, este

necesar ca partea responsabila civilmente, persoana fizica, sa aiba capcitatea de

exercitiu, iar institutia, societatea sa aiba personalitate juridica, in conditiile legii

civile.

Participarea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente se

realizeaza prin introducerea sa in cauza sau prin interventia sa voluntara.

Introducerea in procesul penal a partii responsabile civilmente se dispune, la

cererea partii civile, de autoritatea judiciara in fata careia se afla cauza penala, in

tot cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii in prima instanta numai pina la

citirea actului de sesizare. Nerespectarea acestui termen este de natura sa

impiedice desfasurarea normala a judecatii, caci ar insemna ca cercetarea

judecatoreasca sa se desfasoare fara ca partea responsabila civilmente sa fie

introdusa in proces si sa ia parte la judecata; intrucit termenul este prevazut in

special pentru apararea intereselor partii responsabile civilmente de a lua parte la

proces, daca aceasta parte nu se opune de a fi introdusa in cauza si dupa citirea

actului de sesizare a instantei (deci dupa inceperea cercetarii judecatoresti),

introducerea in cauza devine valabila. |n cazul in care actiunea civila se exercita

si din oficiu, introducerea in cauza a partii responsabile civilmente se dispune din

propria initiativa a instantei de judecata, insa respectindu-se termenul de

introducere, caci altfel ar fi prejudiciata partea responsabila civilmente prin

administrarea de probe in lipsa sa. Daca, insa, prin casare, judecata cauzei se reia

la prima instanta, poate fi introdusa din oficiu partea responsabila civilmente

inainte de inceperea cercetarii judecatoresti.

Persoana responsabila civilmente poate deveni parte in proces si prin

interventia sa voluntara, daca nu a fost introdusa in cauza la cererea partii civile

sau din oficiu; ea are interes de a interveni in proces pentru a apara interesele

civile ale inculpatului si ale sale proprii, care ar putea fi afectate in absenta sa.

Interventia voluntara poate avea loc in tot cursul urmaririi penale si al judecatii

in prima instanta, dar pina la terminarea cercetarii judecatoresti, luindu-se

procedura din stadiul in care se afla in momentul interventiei, fara o refacere

obligatorie a actelor de judecata anterioare.

DPP–pg–139

B. Drepturile si obligatiile procesuale ale partii responsabile

civilmente

Fiind un subiect pasiv secundar al procesului penal, parte numai in actiunea

civila accesorie celei penale, partea responsabila civilmente participa la proces

numai in latura civila, aparindu-si interesele sale legitime in legatura cu

raspunderea sa civila. |n primul rind, partea responsabila civilmente are interese

comune cu ale inculpatului, deoarece exonerarea de raspundere a acestuia sau

respingerea in parte a pretentiilor partii civile profita si partii responsabile

civilmente; ca urmare, apararea sa se va axa pe inexistenta faptei si pe

nevinovatia inculpatului, ceea ce implica aparari comune si in legatura cu latura

penala a cauzei, dar care formeaza si temeiul raspunderii civile a inculpatului; de

asemenea, va actiona pentru a dovedi inexistenta pagubei sau intinderea sa mai

mica, activitate caracteristica laturii civile.

|nsa partea responsabila civilmente are si aparari proprii, care se refera la

indeplinirea conditiilor prevazute de legea civila pentru a interveni raspunderea

sa civila, deoarece ea poate fi aparata de raspundere civila chiar daca inculpatul

este supus unei astfel de raspunderi; de exemplu comitentul poate dovedi ca

prepusul sau nu a cauzat paguba in functia care i s-a incredintat. De aceea, partea

responsabila civilmente are o pozitie procesuala autonoma fata de inculpat,

actionind si alaturi, dar si distinct de acesta, aparindu-si propriile sale interese

legitime. Aceasta pozitie permite partii responsabile civilmente sa administreze

probe in legatura cu producerea pagubei de catre inculpat si atunci cind acesta nu

cere astfel de probe sau se opune administrarii lor, sa nu fie de acord cu o

tranzactie incheiata de inculpat in legatura cu intinderea pagubelor, poate sa

exercite o cale de atac in conditiile in care inculpatul nu intelege sa o exercite.

Partii responsabile civilmente i se acorda, in temeiul principiului parificarii,

aceleasi drepturi ca si inculpatului in cadrul laturii civile a cauzei. Ca subiect

pasiv al actiunii civile, partea responsabila civilmente va actiona, de regula, prin

mijloace procesuale recunoscute partilor din proces, in scopul infirmarii

raspunderii civile a inculpatului si, daca este cazul, a raspunderii sale civile, iar

in subsidiar pentru restringerea raspunderii sale civile in conditiile legii.

Parificarea drepturilor procesuale ale partii responsabile civilmente cu cele ale

inculpatului, in latura ciivla a cauzei, permite ca apararea inculpatului in aceasta

latura sa profite partii responsabile civilmente si invers, ceea ce consfinteste

formarea unui grup procesual de parti cu interese comune.

DPP–pg–140

Daca partea civila isi retrage constituirea de parte civila, renuntind sa mai

exercite actiunea civila in procesul penal, inceteaza si calitatea de parte

responsabila civilmente, fara posibilitatea de opunere din partea acesteia, caci

fara exercitarea unei actiuni civile nu poate exista nici parte responsabila

civilmente; atunci cind actiunea civila se poate exercita si din oficiu, renuntarea

partii civile la constituirea de parte civila nu face sa inceteze calitatea de parte

responsabila civilmente, deoarece instanta poate dispune din oficiu obligarea

acesteia la reparatii civile. Decesul partii responsabile civilmente nu face sa

inceteze exercitiul actiunii civile, care se poate indrepta impotriva mostenitorilor;

de asemenea, in caz de reorganizare a persoanei juridice partea responsabila

civilmente, se poate introduce in cauza persoana juridica succesoare in drepturi,

iar in caz de desfiintare sau de dizolvare se introduc in cauza lichidatorii (art. 21

al. 2).

I.10. Alti subiecti ai procesului penal, implicati in exercitiul

actiunii penale si al actiunii civile

§1. Aparatorul

1) Calitatea de aparator in procesul penal

Inculpatul fiind, de regula, o persoana fara pregatire juridica si, de cele mai

multe ori, fara pregatire scolara superioara, pentru a-l situa pe o pozitie

procesuala egala cu reprezentantul Ministerului Public, magistrat, s-a simtit

nevoia sa i se asigure o asistenta juridica din partea unui profesionist al dreptului,

care a primit denumirea de aparator. |n conformitate cu Actele Internationale cu

privire la Drepturile Omului, s-a inscris in Constitutie (art. 24) prevederea ca

dreptul de aparare este garantat, iar in Codul de procedura penala (art. 171)

prevederea potrivit careia invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de

aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele judiciare sint

obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept.

Initial, functia de aparare exercitata de aparator era strins legata de inculpat,

partea din proces impotriva careia se exercita atit actiunea penala, cit si actiunea

civila. |n acest sens, in art 78–80 ale Codului de procedura penala din 1936 erau

reglementate drepturile procesuale ale aparatorului inculpatului, iar in

Constitutiile din 1948 si 1952 se facea referire la dreptul la aparare al

inculpatului. Extinderea functiei de aparare si la celelalte parti a fost initiata prin

art. 31 al. 3 al Constitutiei din 1965, confirmata apoi prin art. 173 al Codului de

DPP–pg–141

procedura penala din 1968, in care se recunosc drepturi procesuale pentru

aparatorul partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente, fiind

astfel recunoscuta asistenta juridica pentru toate partile din proces. Aceasta

conceptie a fost consacrata si prin dispozitiile art. 24 al Constitutia României din

1991, in care se consfinteste dreptul tuturor partilor din proces de a fi asistate de

avocat.

Aparatorul este persoana care participa in procesul penal pentru a acorda

asistenta juridica uneia din parti. Desi asistenta juridica din partea unui aparator

se poate acorda oricarei parti, dispozitiile constitutionale (art. 23 al. 5) si cele ale

Codului de procedura penala (art. 171) au in vedere in primul rind asistenta

juridica a invinuitului si inculpatului.

|n ce priveste persoana care acorda asistenta juridica, exista o diferenta de

terminologie intre dispozitiile constitutionale si cele ale Codului de procedura

penala. Astfel, in art. 23 si 24 din Constitutie se prevede ca asistenta juridica se

acorda de “avocat”, iar in Codul de procedura penala (art. 171 si 173) este

reglementata asistenta juridica acordata de “aparator”. Se pune firesc intrebarea

daca notiunea de “aparator” se suprapune aceleia de “avocat”.

Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de

avocat si a statutului profesiei de avocat, avocatul este persoana care a devenit

membru al unui barou de avocati. Poate deveni avocat cetateanul rom#n, avind

exercitiul drepturilor civile si politice, care este licentiat in drept sau doctor in

drept si nu se gaseste in vreunul din cazurile de nedemnitate si incompatibilitate

prevazute de lege, daca a obtinut, pe baza unui examen, dreptul de primire in

profesie si a fost inscris intr-unul din barourile de avocati. |n primii doi ani,

avocatul stagiar se pregateste in profesie si, dupa absolvirea examenului de libera

practica, devine avocat definitiv. Pot fi primiti in profesia de avocat si cu scutire

de examen acei care au activat cel putin patru ani ca judecator, procuror sau

notar. Activitatea avocatului se realizeaza prin consultatii si cereri cu caracter

juridic, asistenta si reprezentarea juridica in fata organelor de jurisdictie, de

urmarire penala si de notariat, in procese penale, civile, comerciale, de

contencios administrativ etc.

Aparatorul este persoana care, potrivit art. 171 si 173, acorda asistenta

juridica invinuitului, inculpatului si celorlalte parti din proces. Aparatorul este,

de regula, un avocat, caci acesta are dreptul de a acorda asistenta si reprezentare

juridica oricarei persoane care apeleaza la serviciile sale, inclusiv in procesul

DPP–pg–142

penal. Sint cazuri pentru care legea prevede posibilitatea ca asistenta juridica sa

fie acordata si de persoane care nu sint avocati15.

Dispozitiile art. 23 al. 5 din Constitutie, prin care se face referire la dreptul

partilor de a fi asistate de avocati, si nu de aparatori, se explica prin dorinta legii

noastre fundamentale de a se asigura o asistenta juridica de cit mai buna calitate;

ca urmare, fiind inscrisa in Constitutie, printr-o lege organica sau ordinara nu se

poate inlatura sau restringe dreptul partilor de a apela la serviciile unui avocat

pentru a le acorda asistenta juridica. Aceasta garantie constitutionala are in

vedere, in primul rind, interesele partii careia i se asigura dreptul la aparare, dar

si interesele societatii de a se realiza o justitie corecta in cauzele penale, deoarece

avocatul, incluzind si consilierul juridic, au pregatirea profesionala de a acorda

asistenta juridica de buna calitate si, totodata, supunindu-se in activitatea lor

Constitutiei, legii, statutului profesiei si regulilor eticii profesionale (art. 1 din

Statut), asaza pe avocat ca un colaborator corect al autoritatii judecatoresti,

indeplinind o misiune sociala, pusa in slujba adevarului si justitiei (art. 4 din

Statut).

Deci, cind Codul de procedura penala se refera la aparator, trebuie sa se

inteleaga ca are in vedere in prinmul rind avocatul ales sau numit din oficiu

pentru a da asistenta juridica unei parti din proces, in special invinuitului sau

inculpatului, iar in secundar acea persoana care, potrivit legii, poate da asistenta

juridica in cazurile determinate de lege.

Prin reglementarea calitatii procesuale de “aparator” si a actului procesual de

“asistenta juridica” si de “reprezentare”, Codul de procedura penala face

deosebire intre apararea facuta personal de partile din proces, denumita si

“autoaparare” sau “aparare materiala“, si asistenta juridica acordata de aparator,

un profesionist al dreptului, denumita si “aparare formala” sau “aparare tehnica”.

Codul de procedura penala face distinctie si intre asistenta juridica si

reprezentare; prin asistenta juridica trebuie sa se inteleaga acordarea de

consultatii, formularea de cereri cu caracter juridic, asistarea partilor in cursul

desfasurarii procesului penal si exercitarea drepturilor acestora in prezenta partii

15 De exemplu, potrivit art. 87 L.O.J., magistra]ii au dreptul s` pledeze cauzele personale, ale p`rin]ilor, so]ilor [i copiilor lor; pentru persoanele juridice care sint p`r]i civile sau p`r]i responsabile civilmente, asisten]a juridic` se acord` [i de juri[tii incadra]i in oficiile juridice ale acestor unit`]i care, f`r` a fi avoca]i, func]ioneaz` in temeiul legii ca jurisconsul]i sau consilieri juridici. |n Codul de procedur` penal` al Republicii Moldova se prevede (art. 43) c` pot participa ca ap`r`tori [i alte persoane care sint licen]iate in drept, dac` au incuviin]area organului judiciar.

DPP–pg–143

careia i se da asistenta; reprezentarea consta in exercitarea acelorasi drepturi, dar

in absenta partii de la urmarire sau de la judecata, in temeiul unui mandat de

reprezentare care i s-a dat unei persoane de catre partea din proces; mandatul de

reprezentare i se da, de regula, unui avocat. Desi mijloacele de aparare folosite

sint aceleasi, deosebirea consta in restringerea unor drepturi ale reprezentantului

si limitarea cazurilor de reprezentare a invinuitului si inculpatului.

2) Asistenta juridica facultativa si asistenta juridica obligatorie

Legea asigura libertatea de alegere a avocatului, partea din proces care

doreste sa fie asistata de un avocat are dreptul sa se adreseze avocatului pe care-l

considera cel mai potrivit pentru apararea drepturilor si intereselor sale. |ntrucit

profesia de avocat se exercita in cabinete individuale, in cabinete asociate sau in

societati civile profesionale, partea care doreste sa angajeze un avocat trebuie sa

accepte aceste modalitati, cu toate consecintele pe care le prevede legea16.

Dreptul avocatului de a asista si de a reprezenta o parte din proces se naste din

contractul de asistenta juridica, incheiat in forma scrisa intre avocat si justitiabil

sau mandatarul sau. |n baza contractului de asistenta juridica, in care se prevede

intinderea puterilor conferite avocatului, se emite o imputernicire avocatiala cu

care avocatul se legitimeaza in fata organelor de urmarire penala si a instantei

judecatoresti. Pentru activitatea sa avocatiala, avocatul are dreptul la onorariu,

fixat prin contractul de asistenta juridica, si la acoperirea tuturor cheltuielilor

facute in interesul clientului sau (art. 27 din Legea nr. 51/995).

Asistenta juridica acordata in urma solicitarii partii din proces poarta

denumirea de asistenta juridica facultativa, iar avocatul devine aparator ales.

Asistenta juridica facultativa prin aparator ales prezinta avantaje indiscutabile

deoarece, de principiu, se acorda de cei mai buni avocati, alesi personal de partile

din proces, fiind convinse ca asistenta va fi de cea mai buna calitate, la nivelul

onorariului platit; ea stimuleaza concurenta dintre avocati pentru pregatirea lor

profesionala cit mai inalta si pentru depunerea unei asistente juridice

constiincioase si eficiente in fiecare cauza penala.

|nsa asistenta juridica facultativa prezinta si dezavantajul ca nu toate

persoanele care au nevoie de asistenta juridica pot apela, in raport de

posibilitatile lor materiale, la cei mai buni avocati, sau chiar nu pot plati nici

16 de exemplu, dac` se adreseaz` societ`]ii civile profesionale, compus` din mai mul]i avoca]i, de specialit`]i diferite, desemnarea avocatului care va prelua cauza p`r]ii se face de conducerea societ`]ii, f`r` a se cere op]iunea p`r]ii (art. 22 din Statut)

DPP–pg–144

onorarii modeste pentru a-si alege un avocat. Pentru corectarea acestei situatii,

legea prevede ca decanul baroului poate aproba acordarea de asistenta juridica

gratuita; in aceste cazuri, avocatul nu mai este ales, ci desemnat din oficiu, dar

gratuit. Asistenta juridica facultativa din oficiu se caracterizeaza prin aceea ca se

acorda gratuit in acele cauze in care asistenta juridica nu este obligatorie, dar

partea se gaseste in imposibilitate vadita de a plati onorariul de avocat (art. 63

din Legea nr. 51/1995).

Dreptul de aparare fiind un drept fundamental al cetateanului, procesul penal

modern asigura realizarea acestui drept prin acordarea asistentei juridice in mod

obligatoriu in acele cauze in care, datorita fie situatiei personale, fie gravitatii

pedepsei ce poate fi aplicata, este necesar sa intervina asistenta din partea unui

profesionist al dreptului, care sa apere interesele legitime ale partii.

Asistenta juridica obligatorie este consacrata in toate legislatiile moderne, in

sensul ca, in anumite situatii, procesul penal nu poate avea loc daca nu se acorda

asistenta juridica de catre un aparator ales sau numit din oficiu. |n cazul in care

partea nu si-a ales un aparator, organul judiciar este obligat sa solicite, iar baroul

de avocati este obligat sa asigure asistenta juridica prin numirea unui avocat ca

aparator din oficiu; in acest scop, barourile de avocati organizeaza un serviciu de

asistenta judiciara, la sediul tuturor instantelor de judecata din judet, care

asigura asistenta juridica obligatorie, procedind totodata la obtinerea platii

onorariilor de la Ministerul Justitiei. Partea care nu este multumita cu avocatul

care a fost numit din oficiu poate sa-si angajeze un avocat ales, caz in care

activitatea avocatului din oficiu inceteaza.

|n ce priveste cazurile in care asistenta juridica este obligatorie, acestea

variaza de la o legislatie la alta si chiar in cadrul aceleiasi legislatii se produc

schimbari ale acestor cazuri. Astfel, fata de cazurile de asistenta juridica

obligatorie prevazute in Codul anterior, |n Codul de procedura penala din 1968

s-au introdus noi cazuri, care au fost apoi sporite prin modificarea adusa acestui

Cod prin Legea nr. 32/1990. Cele mai multe din aceste cazuri de asistenta

juridica obligatorie se refera la invinuit si inculpat, deoarece acesta are cea mai

mare nevoie de asistenta juridica din partea unui profesionist in combaterea

invinuirii si a pretentiilor civile. Unele din aceste cazuri se aplica in tot cursul

procesului penal, altele numai in cursul judecatii, cind apararea trebuie asigurata

in cele mai bune conditii.

DPP–pg–145

A. Asistenta juridica obligatorie in tot cursul procesului penal

|n tot cursul procesului penal, asistenta juridica a invinuitului si inculpatului

este obligatorie atunci cind acesta este minor, militar in termen, militar cu termen

redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamint, internat

intr-o scoala speciala de reeducare si munca ori cind este arestat, chiar in alta

cauza (art. 171 al.2).

Pentru invinuitul sau inculpatul minor, asistenta juridica este obligatorie

numai in perioada minoritatii, cind se considera ca nu se poate apara singur;

invinuitului sau inculpatului minor la data savirsirii infractiunii, dar devenit

major la data inceperii urmaririi penale nu i se mai asigura asistenta juridica

obligatorie; pentru invinuitul sau inculpatul minor la data inceperii urmaririi

penale, asistenta juridica obligatorie inceteaza la data majoratului. |n cursul

judecatii, insa, se aplica dispozitiile art. 483 al. 2 si 3, in sensul ca asistenta

juridica ramine obligatorie daca la data sesizarii instantei inculpatul era minor,

chiar daca ulterior a implinit 18 ani; daca la data sesizarii instantei intr-o cale de

atac – ordinara sau extraordinara – inculpatul a devenit major, asistenta juridica

nu mai este obligatorie; explicatia acestei derogari consta in necesitatea de a se

mentine asistenta juridica obligatorie in cursul judecatii, faza procesuala in care

minorul abia ajuns la majorat are nevoie de asistenta unui avocat.

Calitatile de militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat,

elev al unei institutii militare de invatamint sint dobindite, de regula, de la data

prezentarii la unitate a celui incorporat, concentrat, admis in unitatea de

invatamint si pina la data cind a primit documentul de lasare la vatra, a terminat

scoala sau a fost exclus din ea. Asistenta juridica devine obligatorie din

momentul in care invinuitul sau inculpatul se afla in una din aceste situatii si pina

la incetarea ei. |n redactarea initiala a Codului de procedura penala era prevazuta,

printre cazurile de asistenta juridica obligatorie, numai calitatea de militar in

termen; prin Legea nr. 32/1990 de modificare a Codului de procedura penala

s-au inscris si celelalte situatii similare militarului in termen, care impun

acordarea unei asistente juridice obligatorii.

Ca masura educativa aplicabila infractorilor care la data savirsirii infractiunii

erau minori, internarea intr - o scoala de reeducare si munca se poate executa si

dupa ajungerea la majorat; cum internarea prin privarea de libertate este

asimilata cu retinerea intr-un loc de detentie, s-a considerat necesar sa se acorde

DPP–pg–146

asistenta juridica obligatorie si celor internati intr-o astfel de scoala deveniti

majori deoarece, fiind privati de libertate, nu si-ar putea face singuri apararea.

|nvinuitul sau inculpatul care este arestat, chiar in alta cauza, are nevoie de

asistenta juridica obligatorie data fiind dificultatea de a-si pregati apararea in

situatia in care se afla. Se gaseste intr-un astfel de caz invinuitul sau inculpatul

arestat preventiv, chiar in alta cauza, precum si cel care executa o pedeapsa

privativa de libertate data intr-o alta cauza decit cea in care este urmarit sau

judecat. |n art. 23 al. 5 din Constitutie se prevede asistenta juridica obligatorie

pentru cel retinut sau arestat atunci cind i se aduce la cunostinta invinuirea.

B. Asistenta juridica obligatorie in cursul judecatii

|n cursul judecatii, fie in prima instanta, fie intr-o cale de atac, legea instituie,

in plus, inca doua cazuri de asistenta juridica obligatorie: cind legea prevede

pentru infractiunea cu care este sesizata instanta de judecata pedeapsa inchisorii

mai mare de 5 ani si atunci cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea

face singur apararea.

|n primul caz – cind legea prevede pentru infractiunea savirsita o pedeapsa

mai mare de 5 ani – s-a avut in vedere gravitatea pedepsei si, ca urmare,

complexitatea cauzei, care solicita o aparare profesionala din partea unui avocat;

instituirea acestui caz numai pentru faza de judecata se explica prin dificultatea

de a se determina la inceputul urmaririi penale incadrarea juridica corecta a

faptei, in timp ce judecata incepe cu o incadrare juridica stabilita prin

rechizitoriu. |n ce priveste limita de pedeapsa de la care incepe obligativitatea

asistentei juridice, aceasta este determinata, la inceputul judecatii, de incadrarea

juridica data faptei prin actul de sesizare; daca, in timpul judecatii, se schimba

incadrarea juridica se are in vedere, in ce priveste determinarea pedepsei, noua

incadrare juridica ce s-a dat faptei; astfel, daca aceasta noua incadrare juridica

prevede o pedeapsa mai mare de 5 ani, devine obligatorie, in continuarea

judecatii, asistenta juridica; dimpotriva, daca noua incadrare juridica prevede o

pedeapsa maxima de 5 ani sau mai mica, inceteaza obligatia asistentei juridice

determinate de incadrare juridica initiala. La stabilirea cuantumului pedepsei

inchisorii se are in vedere pedeapsa legala prevazuta pentru infractiunea

consumata, fara a se lua in considerare existenta vreunei cauze de agravare sau

atenuare a pedepsei prevazute in partea generala a Codului penal, cum ar fi

tentativa, provocarea, savirsirea faptei de trei sau mai multe persoane etc.

DPP–pg–147

Al doilea caz – cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si - ar putea face

singur apararea – se refera la persoanele cu infirmitati fizice sau psihice de

natura a nu putea percepe cele scrise din dosar (orbi) sau cele spuse in sedinta de

judecata (surzi, inapoiati mintal) ori care nu se pot exprima (muti, senili, alienati

mintal). |n practica judiciara s-a considerat ca se aplica acest caz de asistenta

juridica obligatorie atunci cind sint inculpati cu interese contrare si ar fi numit un

singur aparator din oficiu pentru toti inculpatii, deoarece apararea unui inculpat

s-ar intoarce impotriva altuia, ceea ce l-ar lipsi in realitate de asistenta juridica.

Cu privire la imposibilitatea inculpatului de a-si face singur apararea, in raport de

situatia concreta a fiecaruia, dreptul de apreciere revine instantei de judecata;

odata ce s-a ajuns la aceasta constatare, asistenta juridica devine obligatorie17.

Nerespectarea prevederilor privind asistenta juridica obligatorie a invinuitului

sau inculpatului se sanctioneaza cu nulitatea actului efectuat in lipsa aparatorului.

|n cazul asistentei juridice a invinuitului, in cursul urmaririi penale, nulitatea este

relativa (art. 197 al. 1 si 4), deoarece nu se incadreaza in cazurile de nulitate

absoluta; insa nerespectarea dispozitilor privind asistenta juridica obligatorie a

inculpatului atrage nulitatea absoluta (art. 197 al. 2 si 3), fie ca s-a produs in faza

de urmarire penala, fie in faza de judecata.

Pentru celelalte parti din proces – partea vatamata, partea civila si partea

responsabila civilmente – se prevede numai cazul de asistenta juridica obligatorie

cind, in cursul judecatii, instanta apreciaza ca partea nu-si poate face singura

apararea; precizarile facute cu ocazia examinarii acestui caz in ce priveste pe

inculpat se aplica si in cazul celorlalte parti. Nerespectarea dispozitiilor privind

asistenta juridica obligatorie a altor parti decit inculpatul atrage doar o nulitate

relativa.

Prin asistenta juridica obligatorie se intelege participarea aparatorului – ales

sau din oficiu – la urmarirea sau judecarea cauzei in prezenta inculpatului sau a

partii careia ii acorda asistenta juridica. Daca partea nu se prezinta la judecata,

iar procedura de citare este indeplinita, cauza se poate judeca in lipsa partii, dar

aparatorul nu poate lua parte la cercetarea judecatoreasca si nici la dezbaterile

care au loc, decit daca, potrivit legii, este posibila reprezentarea.

17 Exprim`m p`rerea c` acest caz de asisten]` juridic` obligatorie ar trebui extins in tot cursul procesului penal, c`ci nu se poate explica de ce un orb, surd, mut nu se poate ap`ra singur in [edin]a de judecat`, dar se poate ap`ra singur in fa]a organului de urm`rire penal`.

DPP–pg–148

Calitatea de aparator inceteaza odata cu indeplinirea serviciilor avocatiale

prevazute in imputernicirea avocatiala, precum si atunci cind imputernicirea a

fost retrasa. |n asemenea cazuri, aparatorul ales trebuie inlocuit cu un nou

aparator ales, iar in cazul asistentei juridice obligatorii, in lipsa unui aparator ales

trebuie numit un aparator din oficiu; in momentul in care se prezinta un aparator

ales, care are prioritate, inceteaza asistenta juridica din partea aparatorului numit

din oficiu.

3) Drepturile si obligatiile procesuale ale aparatorului

|n art. 172 se prevad, sub denumirea marginala “drepturile aparatorului”,

drepturile procesuale ale aparatorului invinuitului sau inculpatului; in temeiul art.

173, aceleasi drepturi, aplicate corespunzator, sint recunoscute si aparatorului

partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente. De la aceasta regula

fac exceptie acele drepturi ale aparatorului care sint specifice situatiei

invinuitului sau inculpatului (cum ar fi asistarea la judecarea cererii de prelungire

a duratei arestarii preventive a inculpatului, la prezentarea materialului de

urmarire penala etc.)18.

|ntinderea drepturilor procesuale ale aparatorului se diferentiaza in raport de

faza procesuala in care se afla cauza penala. Plenitudinea drepturilor procesuale

ale aparatorului este acordata in faza de judecata, faza principala a procesului

penal, care asigura, prin sedinte de judecata, conditii prielnice asistentei juridice.

Unele restrictii ale drepturilor procesuale ale aparatorului sint prevazute in faza

de urmarire penala, in care actele de urmarire se efectueaza in locuri si momente

diferite, uneori cu pastrarea secretului cercetarii, conditii mai putin prielnice

pentru participarea aparatorului la efectuarea lor.

Aparatorul poate lua contact cu invinuitul sau inculpatul in tot cursul

procesului, dindu-i consultatii cu privire la continutul invinuirii ce i se aduce, la

mijloacele prin care poate fi combatuta, la apararile ce se pot face, la probele si

mijloacele de proba ce pot fi folosite. Avind dreptul la contact cu inculpatul,

chiar arestat fiind, organul de urmarire penala nu-l poate stinjeni sau controla pe

aparator in realizarea acestui contact, nici direct, nici indirect (art. 30 din Legea

privind profesia de avocat). Totusi, in mod exceptional, cind interesul urmaririi

penale o cere, procurorul – din oficiu sau la cererea organului de cercetare penala

18 |n cele ce urmeaz` ne referim la drepturile procesuale ale ap`r`torului invinuitului sau inculpatului deoarece, in primul rind, asisten]a juridic` a acestuia este in mod special avut` in vedere de legiuitor [i, in al doilea rind, fiind cele mai numeroase, includ [i pe cele ale ap`r`torului celorlalte p`r]i.

DPP–pg–149

– poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea luarii de contact a

inculpatului arestat cu aparatorul sau; interdictia se poate lua o singura data si pe

o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi interzisa

la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea

materialului de urmarire penala luarea de contact este obligatorie. Restrictia este

astfel limitata in timp, cu garantia ca numai procurorul o poate dispune si numai

printr-o ordonanta in care sint expuse motivele ce au determinat restrictia.

Aparatorul are dreptul sa prezinte cereri scrise si orale si sa depuna memorii

in tot cursul procesului penal, realizind prin acestea apararile pe care le considera

necesare. Cererile si memoriile se pot referi atit la aplicarea dispozitiilor legale

care constituie garantii ale dreptului la aparare, cit si la combaterea in fond a

invinuirii si a pretentiilor civile formulate, indicindu-se probele si mijloacele de

proba ce trebuie administrate, cazurile de impiedicare a punerii in miscare si

exercitarea actiunii penale care opereaza in cauza. Atunci cind cererile sale nu au

fost acceptate, aparatorul are dreptul sa se plinga, in cursul urmaririi penale,

procurorului ierarhic superior, iar in cursul judecatii prin folosirea cailor de atac.

Un drept fundamental al aparatorului este acela de a asista pe invinuit sau

inculpat la efectuarea actelor procesuale si procedurale care se desfasoara fata de

acesta. “A asista” pe invinuit sau inculpat, precum si oricare alta parte din

proces, implica participarea aparatorului la efectuarea actelor de urmarire si de

judecata, alaturi de partea careia ii acorda asistenta juridica, cu care ocazie

aparatorul poate da sfaturi de ceea ce trebuie sa spuna, sa faca si sa ceara in

apararea sa. |n acest mod, “asistarea” se deosebeste de “reprezentare”, care

presupune absenta partii de la locul si de la momentul efectuarii actului,

aparatorul actionind in numele si in interesele acesteia. |n legatura cu dreptul

aparatorului de a asista partea din proces, apar diferentieri in faza de urmarire

penala fata de cea de judecata.

Acceptind ideea ca aparatorul, asistind pe invinuit sau inculpat, pe linga

sfaturile pe care i le poate da, exercita si drepturile procesuale ale acestuia, in

locul lui, dar pentru dinsul, in cursul urmaririi penale aparatorul poate actiona

numai in limitele in care invinuitul sau inculpatul este prezent, fara participarea

sa activa, avind doar dreptul de a cere sa se consemneze corect declaratiile sau

constatarie facute, de a prezenta obiectii atunci cind nu se respecta legea si

adevarul, de a se plinge impotriva actelor nelegale si netemeinice. Deci in cursul

urmaririi penale, aparatorul are dreptul de a asista la efectuarea oricarui act de

DPP–pg–150

urmarire penala de competenta organului de cercetare penala sau a procurorului,

insa fara a putea interveni decit prin cereri, obiectii, plingeri in legatura cu modul

in care s-a efectuat actul. |n cazul in care considera necesar, cel ce efectueaza

urmarirea penala poate permite aparatorului sa puna intrebari invinuitului sau

inculpatului ori martorilor; in timpul ascultarii lor, il poate consulta cu privire la

mersul in continuare a urmaririi penale, a aplicarii sau nu a unei dispozitii legale,

insa fara ca aceste interventii sa constituie un drept al aparatorului ce nu poate fi

refuzat.

|n ce priveste actele de urmarire penala la care aparatorul are dreptul sa asiste,

pina la Legea nr. 32/1990 ele erau limitate la cercetari la fata locului, perchezitii

si autopsii, prelungirea duratei arestarii preventive de catre instanta si

prezentarea materialului de urmarire invinuitului sau inculpatului (art. 172 al. 1);

la efectuarea celorlalte acte de urmarire, aparatorul putea asista numai cu

incuviintarea organului de urmarire penala. Prin legea sus-indicata s-a dat

extindere dreptului aparatorului de a participa la efectuarea actelor de urmarire

penala, precizindu-se ca acesta “are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de

urmarire penala…”. Pentru a se intelege exact intinderea acestui drept, trebuie

luate in considerare conditiile in care se efectueaza actele de urmarire penala,

prin deplasari la fata locului, la domiciliul partilor, al martorilor, prin verificari la

autoritati si institutii, in ore de zi si, uneori, in ore de noapte, saptamini si uneori

chiar luni; efectuarea unor acte urgente poate fi decisa pe moment, in urma

primirii unei informatii, cazuri in care nu mai poate fi chemat inculpatul si

aparatorul sau. Nici aparatorul nu poate fi in permanenta la organul de urmarire

penala pentru a fi prezent la efectuarea actului de urmarire ce necesita urgenta.

Ca urmare, participarea aparatorului la efectuarea actelor de urmarire penala

poate fi conceputa astfel:

– Sint acte de urmarire penala la care este obligatorie prezenta aparatorului:

– ascultarea inculpatului (nu si a invinuitului) – art. 172 al. 2;

– aducerea la cunostinta a invinuirii (art. 23 din Constitutie);

– prelungirea duratei arestarii preventive de instanta (art. 159 al. 4);

– prezentarea materialului de urmarire penala (art. 172 al. 5).

La efectuarea acestor acte de urmarire trebuie sa se asigure prezenta

aparatorului ales sau din oficiu, altfel actul efectuat in absenta aparatorului

fiind lovit de nulitate absoluta.

DPP–pg–151

– |n cazul actelor de urmarire penala la care prezenta aparatorului nu este

obligatorie, organul de urmarire penala, la cererea aparatorului, trebuie sa-l

incunostinteze de data si ora efectuarii actului; lipsa aparatorului, daca exista

dovada instiintarii, nu impiedica efectuarea actului; atunci cind nu s-a

asigurat instiintarea aparatorului de data si ora efectuarii actului, lipsa

aparatorului atrage nulitatea relativa a actului, ceea ce implica existenta unei

vatamari care nu poate fi inlaturata decit prin anularea actului.

– |n cazul cind aparatorul a cerut sa participe la efectuarea unor acte de

urmarire penala, iar prezenta inculpatului nu poate fi asigurata (cercetari la

fata locului, autopsie, reconstituire, perchezitie), prezenta aparatorului poate

fi admisa, deoarece legea permite reprezentarea sa, aparatorul avind dreptul

sa formuleze cereri si sa faca obiectii cu privire la modul in care se

efectueaza actul.

Despre prezenta aparatorului la efectuarea unui act de urmarire penala se face

mentiune pe documentul constatator si actul este semnat si de aparator.

|n toate situatiile, fie ca aparatorul asista la efectuarea unui act de urmarire

penala, fie ca actul s-a efectuat, contrar legii, in lipsa sa, ori atunci cind cererile

si obiectiile sale nu au fost acceptate, aparatorul are dreptul sa se plinga

impotriva masurilor si actelor prin care s-a adus o vatamare intereselor legitime

ale partii pe care o asista, la procurorul care supravegheaza cercetarea penala, la

prim-procurorul parchetului sau la procurorul ierarhic superior.

|n cursul judecatii, aparatorul are dreptul sa participe la activitatea procesuala

ca si partile pe care le asista. Participind la judecata, alaturi de partea careia ii

acorda asistenta juridica, daca partea doreste sa actioneze personal (prin cereri,

exceptii, concluzii), aparatorul ii da sfaturi de modul in care trebuie sa

procedeze. De regula, aparatorul actioneaza in locul partii prezente la judecata,

exercitind drepturile procesuale pe care legea i le acorda acesteia; astfel in cursul

cercetarii judecatoresti, aparatorul:

– poate pune intrebari inculpatilor, martorilor, se opune intrebarilor

inadmisibile sau neconcludente puse de Ministerul Public sau alte parti din

proces;

– ridica exceptii si formuleaza cereri de recuzare, de probe, de revocare a

masurilor procesuale sau se opune cererilor formulate de Ministerul Public

sau partile din proces;

DPP–pg–152

– pune concluzii cu privire la orice chestiune adusa in discutia partilor si pune

concluzii asupra fondului cauzei;

– declara caile de atac si participa la judecarea cestora, dezvoltind motivele

pentru care considera hotarirea atacta ca nelegala si netemeinica.

Exercitarea drepturilor procesuale ale partilor are loc in limitele prevazute de

lege; astfel, aparatorul inculpatului se poate referi atit la latura penala, cit si la

latura civila, dar aparatorul partii civile si al partii responsabile civilmente numai

la latura civila a cauzei. Prezenta partii la judecata, fara a face nici o opunere,

semnifica acordul acesteia cu tot ceea ce intreprinde si spune aparatorul sau.

Aparatorul nu poate, insa, sa exercite drepturile procesuale personale ale

partii. Astfel, instanta nu poate lua declaratii de la aparator in locul partii, nu

poate asculta pe aparator in locul inculpatului, cind i se da acestuia ultimul

cuvint, nu poate lua act de impacare, de retragere a plingerii prealabile sau a unei

cai de atac daca partea prezenta nu o confirma, oral sau in scris.

Pe linga drepturile procesuale ale partii, pe care le exercita in locul ei,

aparatorul are si unele drepturi procesuale proprii, pe care le exercita in numele

sau:

– sa ia cunostinta de dosarul cauzei (art. 294 al. 2);

– sa asiste la sedintele de judecata secrete (art. 290 al.ult.);

– sa puna intrebari partii pe care o apara in cursul ascultarii acesteia (art. 323

al. 2);

– sa exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca aparator din oficiu (art.

362 lit. e);

– sa declare, ca substituit procesual, calea de atac in numele sau, dar pentru

partea pe care a asistat-o (art. 362 al.ult.).

Obligatiile procesuale ale aparatorului decurg atit din dispozitiile Codului de

procedura penala, cit si din cele ale Legii de organizare si exercitare a profesiei

de avocat:

– Aparatorul trebuie sa se prezinte la data si locul unde se efectueaza actul de

urmarire penala sau unde se desfasoara sedinta de judecata, pentru a da

asistenta juridica partii pe care o asista; nerespectarea cestei dispozitii atrage

efectuarea actului fara asistenta aparatorului, in cazul asistentei juridice

facultative, iar in cazul asistentei juridice obligatorii aminarea efectuarii

actului, atragind astfel, in caz de lipsa nejustificata, aplicarea unei amenzi

judiciare (art. 198 lit. c).

DPP–pg–153

– Aparatorul trebuie sa se supuna masurilor de disciplina luate de presedintele

completului de judecata, sub sanctiunea unei amenzi judiciare (art. 198 lit. h).

– |ndeplinirea sarcinilor profesionale trebuie realizata cu constiinciozitate si

probitate, aparatorul–avocat fiind obligat sa nu se serveasca decit de

mijloacele prevazute de lege. Pe linga sanctiunile disciplinare ce se pot aplica

in caz de incalcare a Legii profesiei de avocat si Statutului acesteia, avocatul

poate fi tras la raspundere penala pentru folosirea constienta de acte false,

pentru instigarea la marturie mincinoasa, pentru sustragerea de acte din

dosare.

4) Pozitia aparatorului in procesul penal

Aparatorul este un subiect al procesului penal cu o situatie distincta,

apropiindu-se prin unele trasaturi de partile din proces, iar prin altele de

autoritatile judiciare. Atunci cind exercita drepturile procesuale ale partii

vatamate si ale partii civile, aparatorul este implicat in activitatea procesuala a

subiectului activ al actiunii penale, respectiv al actiunii civile, pe care-l asista sau

il reprezinta; cind exercita drepturile procesuale ale inculpatului si ale partii

responsabile civilmente, aparatorul este implicat in activitatea procesuala a

subiectului pasiv al actiunii penale, respectiv al actiunii civile, exercitind functia

de aparare a acestora. Deci aparatorul poate fi implicat atit in exercitarea actiunii

penale si a celei civile, cit si in combaterea lor, prin sustinerea apararii impotriva

acestor actiuni. |n toate cazurile, aparatorul contribuie la realizarea dreptului la

aparare al partilor, sustinind drepturile si interesele partii careia ii acorda

asistenta juridica.

Asistenta juridica este, deci, o garantie a dreptului la aparare al partilor, in

special al invinuitului sau inculpatului. |ntrucit asistenta juridica se acorda de

catre un profesionist al dreptului (avocat sau consilier juridic), facind parte din

corpuri profesionale reglementate de lege, in determinarea pozitiei procesuale a

aparatorului trebuie avute in vedere atit dispozitiile prevazute de Codul de

procedura penala, cit si cele prevazute in legile privind profesia de avocat si cea

de consilier juridic.

Pentru realizarea in cele mai bune conditii a dreptului la aparare, aparatorul

trebuie sa fie independent fata de autoritatile judiciare in fata carora acorda

asistenta juridica; in acest scop, Legea pentru organizarea si functionarea

profesiei de avocat prevede ca aceasta profesie este libera si independenta, cu

organizare si functionare autonoma (art. 1). Avocatul poate analiza astfel critic

DPP–pg–154

dosarul de urmarire penala si rechizitoriul intocmit de Ministerul Public si sa

semnaleze orice incalcare a legii de procedura comisa de organele de urmarire

penala; avocatul poate critica hotaririle judecatoresti prin exercitarea si

sustinerea cailor de atac. De aceea, avocatul este protejat de lege in exercitarea

profesiei si in legatura cu aceasta, ca si functionarul ce implica exercitiul

autoritatii de stat, barourile si Uniunea avocatilor asigurind protectia demnitatii si

onoarei acestuia.

De asemenea, avocatul este obligat sa desfasoare in scris si oral numai

activitati favorabile partii careia ii da asistenta juridica, respectind astfel garantia

constitutionala a dreptului la aparare; daca ar proceda altfel, partea ar putea

prefera sa se apere singura decit printr-un avocat potrivnic; in acest sens, in lege

se prevede ca avocatul nu poate asista sau reprezenta parti cu interese contrare in

aceeasi cauza si nu poate pleda impotriva partii care l-a consultat mai inainte in

legatura cu aspectele concrete ale pricinii (art. 39); avocatul este dator sa

pastreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost

incredintata, fiindu-i interzis sa depuna ca martor ori sa furnizeze relatii cu

privire la cauza pentru care este ales sau numit din oficiu, fara o dezlegare

prealabila, expresa si scrisa, din partea clientului sau. |n fine, avocatul este dator

sa studieze cauzele care i-au fost incredintate, sa manifeste constiinciozitate si

probitate in activitatea sa, aparind cu fermitate si inalt profesionalism drepturile

si interesele celor carora le acorda asistenta juridica. |n acest scop, legea prevede

ca barourile si Uniunea avocatilor trebuie sa asigure exercitarea dreptului la

aparare, competenta si disciplina profesionala, protectia demnitatii si onoarei

avocatilor (art. 7).

Daca avocatul aparator trebuie sa apere cu toata fermitatea drepturile si

interesele partii careia ii acorda asistenta juridica, el nu poate apara orice fel de

interese. Potrivit art. 4 din lege, in exercitarea profesiei avocatul se supune numal

legii, Statutului si regulilor eticii profesionale.

Or, in art. 1 din Codul de procedura penala se prevede ca procesul penal are

drept scop ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit

vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.

Daca partea vatamata incearca sa eludeze in mod necorect aplicarea legii penale,

aceste interese ale partilor sint contrare legii si, ca urmare, avocatul aparator nu

poate actiona impotriva constiintei sale si nu poate incalca legea penala

contribuind la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unui infractor. De

DPP–pg–155

aceea, actionind pentru apararea drepturilor si intereselor unei parti, desfasurind

deci o activitate cu caracter unilateral, numai in favoarea partii, avocatul

aparator este obligat sa se conformeze legii si adevarului, contribuind la

constatarea completa si exacta a faptelor si imprejurarilor favorabile partii, la

aplicarea corecta a legii penale si la individualizarea justa a pedepsei, aparind

numai interesele legitime ale partii, acele interese pe care legea le ocroteste.

Daca partea incearca sa foloseasca mijloace nepermise de lege (ca acte false,

martori mincinosi, experti corupti), avocatul aparator trebuie sa adopte o pozitie

independenta fata de partea pe care o apara, dar care, in limitele legii, sa-i fie

favorabila numai acesteia. Ca urmare, avocatul apararii nu se poate identifica cu

interesele subiective ale partii, avind dreptul de a renunta la imputernicirea

profesionala pe care o are, de a inceta sa apere in conditii nelegale. Prin aceasta

atitudine avocatul aparator devine colaborator al justitiei, urmarind acelasi scop

ca si Ministerul Public si instantele judecatoresti, dar de pe o pozitie care are in

vedere numai drepturile si interesele legitime ale partii pe care o apara.

§2. Reprezentantul. Substituitul procesual

1) Reprezentantul (art. 174)

Participarea partilor la desfasurarea procesului penal se realizeaza prin

prezenta lor in fata autoritatilor judiciare si prin indeplinirea de catre ele insele a

drepturilor si obligatiilor lor procesuale. |nsa legea prevede si posibilitatea ca

activitatea procesuala sa se desfasoare in lipsa partilor, prin reprezentantii lor.

Persoana care este imputernicita sa indeplineasca, in lipsa partii, in numele si

interesul exclusiv ale acesteia, actele procesuale necesare pentru apararea

drepturilor si intereselor ei legitime, are calitate de reprezentant. Aparatorul

exercita drepturile procesuale ale partii in lipsa acesteia, care fie nu doreste, fie

nu poate sa se prezinte personal la urmarire sau la judecata. Activitatea

reprezentatului se desfasoara in numele si interesul partii, astfel incit masurile si

hotaririle date se refera la partea reprezentata, desi ele au fost sustinute ori

combatute de reprezentantul ei. Reprezentantul, fara deosebire de modul in care

a fost imputernicit, are obligatia de a indeplini mandatul ce i s-a dat cu

constiinciozitate si in bune conditii.

Reprezentarea poate fi legala si conventionala.

|n cazul reprezentarii legale, imputernicirea provine de la lege, care

determina cine reprezinta in justitie anumite persoane; astfel:

DPP–pg–156

– persoana vatamata lipsita de capacitate de exercitiu, poate fi reprezentata de

parinte, tutore (minorul), curator (cel pus sub curatela);

– persoanele juridice sint reprezentate de persoanele care, potrivit legii sau

statutului lor, reprezinta persoana juridica in relatiile cu autoritatile (cum ar fi

presedintele, directorul, seful contabil etc.).

Deci reprezentantii legali sint prevazuti de legea civila, atit pentru persoanele

fizice, cit si pentru cele juridice. Codul de procedura penala prevede citeva

situatii in care se instituie o reprezentare obligatorie (art. 134 al. 3, 402, 460), in

sensul ca la anumite activitati procesuale inculpatul sau condamnatul detinut nu

este adus la judecata, in locul sau fiind desemnat un aparator din oficiu, care-l

reprezinta si-i acorda, in acelasi timp, si asistenta juridica.

Reprezentarea conventionala implica un raport juridic rezultat din

imputernicirea pe care o da partea si din acceptarea pe care o face reprezentantul.

Partea – mandantele – imputerniceste o alta persoana – mandatarul, procuratorul

– sa se prezinte in proces in numele si in interesul sau, exercitindu-i drepturile

procesuale si indeplinindu-i obligatiile care-i revin. Mandatul trebuie sa fie

special, in sensul ca in cuprinsul sau este specificata imputernicirea de

reprezentare in procesul la care partea intelege sa nu se prezinte. Desi mandatul

de reprezentare poate fi dat oricarei persoane, in practica acest mandat se

incredinteaza unui avocat care, odata cu reprezentarea, acorda si asistenta

juridica; de aceea, o asemenea reprezentare se mai numeste si tehnica. |n cazul in

care mandatul este acordat altei persoane, aceasta trebuie sa fie asistata de

avocat, caci ea nu poate pune concluzii in sedinta de judecata, fiind doar prezenta

in locul partii. Modul in care se intocmeste mandatul de reprezentare este

prevazut de legea civila si de legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de

avocat.

|n legatura cu dreptul de a fi reprezentat in procesul penal, Codul de

procedura penala face deosebire intre inculpat si celelalte parti din proces. Pentru

inculpat legea prevede, de regula, prezenta sa personala la sedinta de judecata,

determinata de ratiuni temeinice: inculpatul trebuie interogat, cu care ocazie se

poate observa reactia sa fata de infractiunea de care este invinuit, comportarea sa

fata de victima, fata de autoritati, elemente de care instanta urmeaza a tine seama

la individualizarea sanctiunii; de asemenea, pentru inculpat este necesara

participarea sa la proces, pe de o parte pentru a se putea apara cit mai bine, el

cunoscind toate datele in aparare, dar si pentru a controla modul in care se acorda

DPP–pg–157

asistenta juridica de catre avocat. De aceea, reprezentarea inculpatului este

admisa numai in cauzele mai simple si mai putin grave, ori la indeplinirea unor

acte la care prezenta sa personala nu poate fi asigurata. Astfel, in cursul urmaririi

penale, invinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat conventional la actele de

urmarire penala la care are dreptul sa participe, afara de acelea la care prezenta

sa personala este obligatorie (ca ascultarea, confruntarea, prezentarea

materialului de urmarire, prelungirea duratei arestarii preventive de catre

instanta). La judecarea in prima instanta si la rejudecarea cauzei in fond in calea

de atac, inculpatul poate fi reprezentat numai in cauzele privitoare la infractiuni

pentru care legea prevede ca pedeapsa amenda sau inchisoarea de cel mult un an

(art. 174 lit. a). Legea se refera la natura si cuantumul pedepsei prevazute in

partea speciala a Codului penal, fara a se tine seama de cauzele de agravare sau

atenuare a pedepsei inscrise in partea generala a Codului. La judecarea in caile

de atac, in etapa admiterii in principiu, inculpatul poate fi reprezentat fara

restrictii (art. 174 lit. b); din moment ce cauza se rejudeca in fond, reapare insa

limitarea aratata anterior. |nsa legea prevede dreptul pentru organul de urmarire

sau instanta de judecata de a dispune prezentarea invinuitului sau inculpatului in

fata sa chiar in acele cauze in care reprezentarea este admisibila.

Reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale invinuitului sau

inculpatului prevazute intuitu personae si nici nu poate renunta la vreunul din

drepturile acestuia, fara un mandat special de renuntare.

Celelalte parti pot fi reprezentate in tot cursul procesului penal, fara nici o

limitare. Partea vatamata, partea civila – daca sint persoane fizice lipsite de

capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa – vor actiona in

proces prin reprezentanti legali. |n cazul persoanelor juridice, reprezentantii

legali dau, de regula, mandat consilierilor juridici pentru a reprezenta persoana

juridica in fata autoritatilor judiciare.

Reprezentantii, desi participa in proces in locul partilor, nu au aceasta

calitate, ei fiind insa subiecte ale procesului penal, ca titulari de drepturi si

obligatii.

2) Substiuitul procesual

|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite persoane sa

exercite un drept procesual in interesul uneia din partile din proces:

– plingerea la organele de urmarire penala se poate face si de unul din soti

pentru celalalt sot, de catre copilul major pentru parinti (art. 222);

DPP–pg–158

– apelul poate fi declarat pentru partile din proces de catre aparator, iar pentru

inculpat si de catre sotul acestuia (art. 362 al.ult.);

– pot cere revizuirea in favoarea unui condamnat sotul si rudele apropiate ale

acestuia (art. 396 lit. b).

Persoana imputernicita de lege sa exercite un drept procesual al uneia din

partile din proces, in numele sau, dar in interesul acesteia, are calitatea de

substituit procesual.

Calitatea de substituit procesual nu poate proveni decit in temeiul legii si se

poate referi numai la actele pe care aceasta le autorizeaza in mod expres. Spre

deosebire de reprezentant, care actioneaza in numele si in interesul partii pe care

o reprezinta (nomine et jure alieno), find obligat sa actioneze potrivit mandatului

si fiind raspunzator de indeplinirea obligatiilor asumate, substituitul procesual

actioneaza in numele sau, dar in interesul partii (nomine proprio sed jure alieno),

avind doar dreptul sa efectueze un act al partii si actionind numai atunci cind

considera necesar, fara a avea vreo raspundere daca nu actioneaza.

|ntrucit in exercitarea actiunii penale si a celei civile se include si folosirea

cailor de atac, substituitul procesual contribuie, ca subiect procesual, la

exercitarea acestor actiuni.

I.11. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale

§1. Actiunea penala si procesul penal

1) Actiunea penala – institutie de baza a procesului penal

Potrivit art.9, actiunea penala se pune in miscare si se exercita in tot cursul

procesului penal, fiind instrumentul juridic prin care persoana invinuita de

savirsirea unei infractiuni este adusa in fata autoritatii judecatoresti pentru a

raspunde de incalcarea legii penale. Ca urmare, actiunea penala este o institutie

de baza a procesului penal, determinand inceperea, desfasurarea si finalizarea sa.

Inceperea procesului penal, in cazul savirsirii unei infractiuni, este determinata

de inevitabilitatea exercitiului actiunii penale, ceea ce implica identificarea

persoanei care a savirsit-o si tragerea ei la raspundere penala, prin punerea in

miscare a actiunii penale, dat fiind ca o asemenea actiune nu poate fi exercitata

decit impotriva unei persoane determinate; desfasurarea in continuare a

procesului penal este dinamizata de exercitarea actiunii penale, prin trimiterea

Cap. III. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale si

a actiunii civile

DPP–pg–159

sau chemarea inculpatului in fata autoritatii judecatoresti si sustinerea invinuirii

in sedinta de judecata in vederea condamnarii sale penale; in fine, condamnarea

si punerea in executare a hotaririi judecatoresti definitive este o consecinta a

exercitiului actiunii penale prin care inculpatul a fost tras la raspundere penala19.

Desi este o institutie de baza a procesului penal, actiunea penala nu se

confunda cu procesul penal nici ca obiect si nici ca activitate. Procesul penal

constituie o activitate mai vasta, in care numai unul din elementele constitutive il

formeaza actiunea penala. |ntr-adevar, actiunea penala se pune in miscare intr-un

anumit moment al desfasurarii procesului penal, atunci cind se cunoaste sau se

presupune cine este autorul faptei penale; cita vreme persoana faptuitorului

ramine necunoscuta, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, dar procesul

penal trebuie sa inceapa si sa se desfasoare atit pentru constatarea, prin probe, a

faptei savirsite, cit si pentru descoperirea si identificarea faptuitorului. Deci

procesul penal se poate incepe si se poate desfasura fara o actiune penala pusa in

miscare, dar in scopul realizarii acestui act procesual. Dupa stingerea actiunii

penale prin hotarirea definitiva a instantei de judecata, procesul penal continua sa

se desfasoare cu punerea in executare a condamnarii penale, ceea ce implica acte

procesual-penale, dar in conditiile in care actiunea penala este stinsa. Procesul

penal este mai vast decit actiunea penala si pentru ratiunea ca in cadrul acestuia

se poate exercita si o actiune civila, alaturata actiunii penale. De asemenea, in

acelasi proces penal se pot pune in miscare si exercita mai multe actiuni penale,

daca inculpatul a savirsit mai multe fapte penale, dupa cum pot fi promovate si

exercitate mai multe actiuni civile, daca mai multe persoane s-au constituit parti

civile, depasindu-se astfel limitele exercitarii unei actiuni penale.

2) Unitatea de proces penal si pluralitatea de actiuni penale

Actiunea penala isi are izvorul in savirsirea unei infractiuni; daca s-au savirsit

mai multe infractiuni, fiecare infractiune savirsita va constitui izvorul unei

actiuni penale distincte. Daca mai multe infractiuni au fost savirsite de aceeasi

19 De aceea, V. Dongoroz consider` c` ac]iunea penal` are o “aptitudine func]ional`”, in sensul c` “folosirea” ei determin` inceperea [i apoi dinamizarea procesului penal pin` la finalizarea lui, iar atunci cind nu are aceast` aptitudine func]ional` impiedic` desf`[urarea procesului penal. Subliniind rolul dinamizator al ac]iunii penale – uneori [i al ac]iunii civile – in desf`[urarea procesului penal, credem c` termenul de “folosire” a ac]iunii penale pentru inceperea [i desf`[urarea procesului penal nu se incadreaz` in terminologia Codului de procedur` penal`, care intrebuin]eaz` doar termenii de “punere in mi[care” [i de “exercitare” a ac]iunii penale, desf`[urarea procesului penal fiind determinat` de scopul s`u, prev`zut in art. 1 Cod procedur` penal`.

DPP–pg–160

persoana, sub forma concursului real sau formal de infractiuni, in raport de

tratamentul sanctionator prevazut de legea penala, apare necesitatea ca toate

actiunile penale sa fie exercitate concomitent si finalizate printr-o singura

hotarire judecatoreasca. |n aceasta situatie exista un singur proces penal – unitate

procesuala – dar pluralitate de actiuni penale privind un singur inculpat.

Sint cazuri in care se savirsesc, de autori diferiti, infractiuni care au legaturi

intre ele, ceea ce, pentru o buna administrare a justitiei, impune judecarea tuturor

inculpatilor pentru toate infractiunile savirsite in cadrul aceluiasi proces penal,

economisindu-se astfel mijloacele procesuale si asigurindu-se o individualizare

cit mai corecta a sanctiunilor aplicate. {i in cazul unei astfel de conexitati intre

infractiuni diferite savirsite de inculpati diferiti, exista unitate de proces penal si

pluralitate de actiuni penale privind atit infractiunile, cit si inculpatii.

|n cazul savirsirii unei infractiuni continuate sau complexe, ori in caz de

participatie infractionala, in care exista pluralitate de acte materiale, de fapte si

de inculpati, dar unitate infractionala, procesul penal cuprinde o singura actiune

penala, caci, potrivit legii penale, s-a savirsit o singura infractiune.

3) Pluralitatea de procese penale in cazul unei unitati

infractionale

Daca actiunea penala, izvorita dintr-o unitate infractionala, dar cu pluralitate

de acte materiale ori cu pluralitate de coautori, instigatori, complici, nu poate fi

exercitata o data pentru toate actele care o compun sau pentru toti participantii la

savirsirea ei, exista posibilitatea de a desfasura mai multe procese penale, in care

sa fie exercitata, partial, aceeasi actiune penala. Astfel, daca instigatorul si

complicele la savirsirea unei infractiuni au fost descoperiti dupa ce a fost judecat

si condamnat definitiv autorul ei, se poate incepe si desfasura un alt proces penal,

dar in care se exercita actiunea penala izvorita din aceeasi infractiune. De

asemenea, daca alte acte materiale ale aceleiasi infractiuni continuate sau alte

fapte care alcatuiesc aceeasi infractiune complexa au fost descoperite ulterior

exercitarii actiunii penale numai cu privire la unele acte sau fapte, intr-un alt

proces penal se poate exercita actiunea penala cu privire la noile acte sau fapte

descoperite, in vederea finalizarii actiunii penale pentru infractiunea unica in

integritatea sa. Desi, de regula, actiunea penala se exercita si se finalizeaza

intr-un singur proces penal, viata judiciara confirma si posibilitatea exercitarii si

finalizarii actiunii penale prin mai multe procese penale.

DPP–pg–161

§2. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale

1) Punerea in miscare a actiunii penale

A pune in miscare actiunea penala inseamna a efectua actul procesual

prevazut de lege prin care se formuleaza, impotriva unei persoane determinate,

invinuirea de savirsire a unei infractiuni si se declanseaza activitatea de tragere la

raspundere penala acesteia. |n literatura juridica se mai foloseste si denumirea de

“deschidere” sau “promovare” a actiunii penale, dar expresia “punere in

miscare” realizeaza imaginea dinamica a declansarii unei activitati care urmeaza

sa se desfasoare, sa inainteze spre o finalizare.

Prin punerea in miscare a actiunii penale ia nastere raportul procesual penal

fundamental (principal), in care subiectul activ al actiunii penale isi exercita

dreptul sau de a trage la raspundere penala pe invinuit, devenit inculpat, iar

acesta are obligatia de a se prezenta in fata autoritatii judecatoresti spre a

raspunde de invinuirea ce i se aduce. |n cadrul acestui raport, autoritatea sau

persoana care invinuieste are obligatia de a indeplini actele de invinuire potrivit

legii si adevarului, iar inculpatul, caruia i se recunoaste calitatea de parte in

proces, are dreptul de a se apara impotriva invinuirii care i se aduce, ratiune

pentru care i se acorda importante si eficiente drepturi procesuale.

Actiunea penala se pune in miscare prin actul prevazut de lege, denumit act

de inculpare. Desi se face referire expresa in art. 9 al. 2 la “actul de inculpare

prevazut de lege”, totusi Codul de procedura penala nu indica in toate cazurile de

punere in miscare a actiunii penale care este actul de inculpare; astfel, in cazul in

care i se acorda instantei de judecata sau partii vatamate dreptul de a pune in

miscare actiunea penala, legea nu prevede prin ce act procesual se realizeaza

promovarea acestei actiuni, ceea ce a provocat discutii in literatura de

specialitate.

Actiunea penala poate fi pusa in miscare daca sint intrunite doua conditii

pozitive si una negativa. Conditiile pozitive sint:

– constatarea ca s - a savirsit o infractiune ;

– cunoasterea persoanei sau persoanelor care au savirsit-o.

Daca prima conditie este suficienta pentru inceperea procesului penal, caci

acesta se poate desfasura si in rem, adica in legatura cu o infractiune savirsita,

actiunea penala nu poate fi pusa in miscare decit impotriva unei persoane

determinate – in personam – prezumtivul infractor a carui vinovatie trebuie

dovedita.

DPP–pg–162

Conditia negativa pentru punerea in miscare a actiunii penale consta in

inexistenta vreunuia din cazurile care impiedica luarea unei asemenea masuri,

prevazute in art. 10.

Odata indeplinite aceste conditii, titularul exercitiului actiunii penale poate

dispune punerea in miscare a acestei actiuni prin actul de inculpare prevazut de

lege. Emiterea actului de inculpare se poate situa in diferite stadii de desfasurare

a procesului penal si se realizeaza prin acte procesuale diferite, in functie de

autoritatea sau persoana care il emite si de stadiul procesual in care are loc

punerea in miscare a actiunii penale.

Ministerul Public, ca titular principal al exercitiului actiunii penale, are

dreptul sa o puna in miscare in toate cazurile de savirsire de infractiuni, afara de

cele in care acest drept este rezervat altor autoritati sau persoane.

|n cursul urmaririi penale, imediat ce s-a retinut savirsirea unei infractiuni si

se cunoaste cine este faptuitorul, totodata neexistind nici un caz legal de

impiedicare, Ministerul Public pune in miscare actiunea penala, iar invinuitul

devine inculpat; actul de inculpare, in acest caz, este ordonanta de punere in

miscare a actiunii penale (art. 255) emisa de procuror. |n cazul in care urmarirea

penala a avut loc fara punerea in miscare a actiunii penale, cauzele fiind mai

simple si mai putin grave, procurorul pune in miscare actiunea penala la

terminarea urmaririi, prin rechizitoriu (art. 262 pct. 1 lit. a), dupa care dispune

trimiterea in judecata a inculpatului si sesizeaza instanta de judecata; in acest

caz, rechizitoriul procurorului cuprinde doua acte procesuale – punerea in

miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata a inculpatului.

|n cursul judecatii, actiunea penala este pusa in miscare de Ministerul Public

numai in mod exceptional, atunci cind se descopera in sarcina inculpatului si alte

infractiuni decit cele cuprinse in rechizitoriu sau se descopera participarea si a

altor persoane la savirsirea infractiunii judecate ori savirsirea de catre alte

persoane a unor infractiuni in legatura cu cea care se judeca (art. 336, 337); in

aceste cazuri, Ministerul Public este obligat sa ceara judecarea inculpatului si

pentru noile fapte penale savirsite sau judecarea si a altor persoane ce au savirsit

infractiuni in legatura cu cea care se judeca, pentru a se asigura o buna

administrare a justitiei. Actul de inculpare, in aceste cazuri, este declaratia orala

a procurorului de punere in miscare a actiunii penale, consemnata in incheierea

de sedinta.

DPP–pg–163

Deci actul de inculpare emis de Ministerul Public, prin procurorul care

efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala ori prin procurorul care participa

la sedinta de judecata, consta in ordonanta de punere in miscare a actiunii penale,

in dispozitia scrisa inclusa in rechizitoriu, precum si in declaratia orala de punere

in miscare a actiunii penale consemnata in incheierea de sedinta.

Instanta de judecata, in mod exceptional, cind procurorul nu participa la

judecata, pune in miscare actiunea penala pentru noi fapte penale descoperite in

sarcina inculpatului, in legatura cu cea care se judeca, in conditiile art. 336,

printr-o incheiere de extindere a procesului penal. Desi in lege nu se considera in

mod expres ca aceasta incheiere este un act de inculpare, extinderea procesului

penal de catre instanta pentru noi fapte penale inseamna punerea in miscare a

actiunii penale impotriva inculpatului pentru aceste fapte, ceea ce constituie un

act de inculpare. Dreptul instantei de judecata de a pune in miscare actiunea

penala constituie o exceptie de la regula, caci intre functia procesuala de

invinuire, ce revine Ministerului Public, si functia de jurisdictie, ce revine

instantei de judecata, exista incompatibilitate.

Actiunea penala se mai poate pune in miscare, in mod exceptional, si de catre

Camera Deputatilor si Senat, in sedinta comuna, printr-o hotarire de punere sub

acuzare a Presedintelui României pentru inalta tradare (art. 84 al. 3 din

Constitutie). Dupa luarea unei astfel de hotariri, Parlamentul cere procurorului

general sa sesizeze, potrivit legii, Curtea Suprema de Justitie.

|n ce priveste actul de inculpare prin care partea vatamata pune in miscare

actiunea penala in cazurile prevazute de lege (art. 279 al. 2 lit. a), exista opinii

diferite in literatura de specialitate:

– Persoana vatamata nu are acest drept si astfel, daca a introdus plingere

prealabila la instanta de judecata, potrivit art. 284, instanta este aceea care

implicit pune in miscare actiunea penala prin actul prin care se investeste cu

judecarea acelei cauze, adica printr-o incheiere.

– Opinia contrara – majoritara – sustine ca plingerea prealabila introdusa de

partea vatamata la instanta de judecata, pentru una din infractiunile prevazute

in art. 279 al. 2 lit. a, constituie actul de inculpare, deci actul prin care se

pune in miscare actiunea penala.

Plingerea prealabila indeplineste toate conditiile unui act de inculpare:

cuprinde invinuirea adusa unei persoane determinate si are, totodata, efectul de a

obliga instanta sa procedeze la judecata pentru tragerea la raspundere penala a

DPP–pg–164

inculpatului. |ntrucit instanta de judecata numai exceptional si printr-o prevedere

expresa a legii poate pune in miscare actiunea penala, in lipsa unei astfel de

dispozitii nu i se poate atribui functia de invinuire si in aceasta situatie; de altfel,

o incheiere de investire a instantei de judecata nici nu este prevazuta de lege,

considerindu-se doar ca, trecind la judecarea cuzei, instanta a retinut in mod

implicit ca actul de inculpare este legal intocmit. Plingerea prealabila adresata

instantei de judecata este similara cu “citatia directa” din dreptul francez si cu

“actiunea directa” din dreptul nostru pina in 1948, care produc efectul de punere

in miscare a actiunii penale.

2) Exercitarea actiunii penale

Dupa ce a fost pusa in miscare, actiunea penala este exercitata prin mai multe

acte procesuale care asigura supunerea inculpatului raspunderii penale. Au

dreptul sa exercite actiunea penala:

– Ministerul Public – in toate cauzele si pe toata durata procesului;

– partea vatamata – in cauzele in care participa la proces;

– instanta de judecata – in cazul restrins in care a pus in miscare actiunea

penala.

Ministerul Public, prin procurorul care efectueaza sau supravegheaza

urmarirea penala, exercita actiunea penala prin emiterea rechizitoriului, in care se

dispune trimiterea in judecata a inculpatului si sesizarea instantei competente sa

judece cauza; prin aceasta activitate procurorul sustine invinuirea formulata in

actul de inculpare si cere instantei de judecata sa procedeze la judecarea si

condamnarea inculpatului. |n cursul judecatii, Ministerul Public, prin procurorul

care participa la sedinta de judecata, sustine invinuirea in fata instantei, prin

participarea la administrarea probelor de vinovatie si prin concluziile orale de

condamnare a inculpatului potrivit legii penale. Daca hotarirea pronuntata de

instanta nu este legala si temeinica, procurorul exercita caile de atac, care pot

agrava condamnarea inculpatului. Actele indicate constituie acte de exercitare a

actiunii penale, prin care aceasta este adusa pina la finalizare, prin hotarirea

instantei de judecata.

Partea vatamata, ca subiect activ al exercitiului actiunii penale, contribuie,

alaturi de Ministerul Public, la dovedirea invinuirii in cadrul administrarii

probelor, si cere, prin concluziile orale pe care le formuleaza, atit in cursul

urmaririi penale, cit si al judecatii, condamnarea penala a inculpatului; in

cauzele in care actiunea penala se pune in miscare la plingerea prealbila, partea

DPP–pg–165

vatamata are dreptul sa exercite caile de atac, ca act de exercitare a actiunii

penale.

Instanta de judecata, in cazurile in care poate pune in miscare actiunea

penala, o exercita in continuare din oficiu pina la solutionarea cauzei, prin

extinderea actiunii penale, cind este cazul (art. 335) si administrarea probelor de

invinuire.

§3. Cazurile in care punerea in miscare sau exercitarea actiunii

penale este impiedicata

1) Impedimente la punerea in miscare sau exercitarea actiunii

penale (art. 10)

Avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit

infractiuni, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau, daca a fost pusa in

miscare, nu mai poate fi exercitata cind nu exista temeiul juridic al raspunderii

penale – infractiunea (art.17 al.2 Cod penal); impedimentele la punerea in

miscare sau exercitarea actiunii penale exista si atunci cind, desi s-a savirsit o

infractiune, raspunderea penala este inlaturata printr-o cauza legala sau inlocuita

cu o altfel de raspundere juridica; in fine, cind nu este indeplinita vreo conditie

prevazuta de lege pentru punerea in miscare a actiunii penale. |n primele doua

categorii de cazuri, punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale este

obstaculata cu caracter definitiv, deoarece raspunderea penala nu poate interveni

fiind fie exclusa – nu exista infractiune – fie inlaturata printr-o cauza legala. |n

ultima categorie, impiedicarea este temporara, cit timp nu este indeplinita

conditia ceruta de lege; daca se indeplineste conditia ceruta, impiedicarea dispare

si actiunea penala poate fi promovata sau exercitata, afara de cazul in care

indeplinirea conditiei depinde de un termen care a fost depasit.

Cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau de exercitare a actiunii

penale sint prevazute in art.10 lit. a–j. Cazurile de la lit. a–e au in vedere cauze

care exclud raspunderea penala, prin inexistenta infractiunii, ceea ce lipseste

actiunea penala de temeiul ei juridic, infractiunea. La lit. g–j sint prevazute

cazuri de inlaturare a raspunderii penale, ca urmare actiunea penala ramine fara

obiect, nemaifiind posibila tragerea la raspundere penala. |n fine, cazul de la lit. f,

care se refera la conditiile diferite, cu termen sau fara termen, constituie

impediment atit de drept penal, cit si de drept procesual penal, care nu permite

promovarea actiunii penale cit timp este pendent.

DPP–pg–166

Printre impedimentele rezultate din intervenirea unei cauze de inlaturare a

raspunderii penale sint enumerate numai acelea cu un caracter mai general, ca

amnistia, prescriptia, decesul faptuitorului, retragerea plingerii prealabile si

impacarea; legea penala prevede si alte cauze care au ca efect apararea de

pedeapsa, ceea ce atrage in fond o inlaturare a raspunderii penale; pentru

exactitate, ar trebui ca in art. 10 sa se adauge un caz distinct de impiedicare a

punerii in miscare sau de exercitare a actiunii penale, anume “exista vreuna din

cauzele prin care legea apara de pedeapsa”. Pina la completarea in acest sens a

art. 10, practica judiciara a consemnat astfel de cauze ca impedimente la punerea

in miscare sau la exercitarea actiunii penale.

Codul de procedura penala imparte cazurile inscrise in art. 10 in doua

categorii, in raport de solutia pe care o determina in cazul constatarii lor: toate

cazurile de la lit. a–e atrag, in cursul urmaririi penale, solutia de scoatere de sub

urmarire, iar in cursul judecatii solutia de achitare; cazurile de la lit. f–j, precum

si cele care apara de pedeapsa atrag, in cursul urmaririi penale incetarea

urmaririi, iar in cursul judecatii incetarea procesului penal. Dat fiind ca solutia

pe care o atrage un caz sau altul de impiedicare a punerii in miscare sau a

exercitarii actiunii penale are importanta in finalizarea procesului penal, aceste

cazuri vor fi examinate in cadrul celor doua categorii indicate.

2) Cazurile de impiedicare rezultate din lipsa temeiului juridic al

actiunii penale (inexistenta infractiunii)

Potrivit art. 10 lit. a–e, sint astel de cazuri:

a) Fapta nu exista

Datorita unui denunt mincinos, a unor investigatii superficiale, s-a considerat

ca s-a savirsit o fapta cu caracter penal, dar ulterior s-a stabilit ca o astfel de fapta

nu a vut loc in realitatea obiectiva. Fara fapta nu exista infractiune si, ca urmare,

nici temei pentru o actiune penala.

b) Fapta nu este prevazuta de legea penala sau nu prezinta

gradul de pericol social al unei infractiuni

Fapta nu este prevazuta de legea penala (lit. b) – Acest caz este incident

atunci cind fapta savirsita nu isi are incriminare in nici o prevedere a legii penale,

fapta fiind de natura civila, disciplinara, contraventionala sau este o fapta care

initial a fost prevazuta de legea penala, dar apoi a fost dezincriminata. Lipsind o

trasatura esentiala a infractiunii – prevederea in legea penala – nu exista

infractiune.

DPP–pg–167

Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (lit. b1) – |n

cazul in care fapta este savirsita in conditiile art. 181 Cod penal, desi este

prevazuta de legea penala, nu constituie infractiune, lipsind actiunea penala de

temei juridic.

c) Fapta nu a fost savirsita de invinuit sau inculpat

|nvinuirea initiala impotriva unei persoane s-a dovedit neintemeiata; in acest

caz nu mai poate fi pusa in miscare sau exercitata actiunea penala impotriva

acestei persoane, ci trebuie indreptata impotriva persoanei care a savirsit fapta.

d) Faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale

infractiunii

Lipsa unuia din elementele constitutive ale infractiunii face ca fapta sa nu

aiba caracter penal, astfel ca pentru aceasta fapta nu poate fi promovata o actiune

penala. Lipsa intentiei, in cazul infractiunilor care se pot savirsi numai

intentionat, lipsa caracterului repetat al faptei sau a altei imprejurari care

constituie element constitutiv, lipseste de temei juridic actiunea penala.

e) Exista una din cauzele care inlatura caracterul penal al

faptei

Codul penal (art. 44–51) prevede urmatoarele cauze generale cu acest efect:

legitima aparare, starea de necesitate, constringerea fizica si constringerea

morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia completa involuntara, minoritatea

faptuitorului pina la virsta cind nu raspunde penal, eroarea de fapt. Sint si cauze

speciale care inlatura caracterul penal al faptei: efectuarea probei veritatii in caz

de insulta si calomnie (art. 207 Cod penal), darea de mita prin constringere (art.

255 al. 2), adulterul ingaduit (art. 304 al. 6), lipsa dublei incriminari in aplicarea

principiului universalitatii legii penale (art. 6).

* * *

Unele din cauzele prevazute de lege in art. 10 lit. a–e opereaza in rem, nefiind

influentate de persoana faptuitorului (inexistenta faptei, fapta nu este prevazuta

de legea penala); alte cazuri opereaza numai in personam (fapta nu a fost

savirsita de invinuit, iresponsabilitatea, minoritatea sub 14 ani). Sint si cazuri

care opereaza si in rem si in personam (fapta nu are gradul de pericol social al

unei infractiuni). Unele cazuri pot fi stabilite inca de la inceputul cercetarii

(virsta sub 14 ani, fapta nu este prevazuta de legea penala), dar altele nu pot fi

cunoscute decit dupa lamurirea completa a faptelor (legitima aparare, efectuarea

probei veritatii).

DPP–pg–168

3) Cazuri in care actiunea penala nu poate fi exercitata decit in

anumite conditii, care nu sint indeplinite, sau este lipsita de

obiect

Potrivit art. 10 lit. f–j sint astfel de cazuri:

f) Lipseste plingerea realabila a persoanei vatamate,

autorizarea sau sesizarea organului competent, ori alta

conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in

miscare a actiunii penale

Acest caz are in vedere mai multe situatii, cu reglementari diferite, dar efectul

comun de a impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale.

Lipsa plingerii prealabile, fiind o cauza care inlatura raspunderea penala (art.

131 Cod penal), face ca actiunea penala sa fie lipsita de obiect, deci

neexercitabila. Se asimileaza cu lipsa plingerii prealabile si introducerea ei de

catre o alta persoana decit persoana vatamata sau peste termenul prevazut de lege

(art. 282, 284). Lipsa plingerii prealabile nu impiedica punerea in miscare a

actiunii penale in cazul in care persoana vatamata este o persoana lipsita de

capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa, deoarece actiunea penala se

poate pune in miscare si din oficiu (art. 131 al.ult. Cod penal).

Lipsa autorizatiei prealabile, atunci cind este prevazuta de lege necesitatea

unei astfel de autorizatii, are acelasi efect de impiedicare a punerii in miscare sau

de exercitare a actiunii penale. Astfel:

– deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau trimis in

judecata penala fara incuviintarea Camerei din care face parte, dupa

ascultarea sa (art. 69 din Constitutie);

– numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele României au dreptul sa

ceara urmarirea penala a membrilor guvernului pentru faptele savirsite in

exercitiul functiei lor (art. 108 al. 2 din Constitutie);

– se cere o autorizatie prealabila din partea procurorului general in cazul

aplicarii principiului realitatii legii penale (art. 5 Cod penal);

– magistratii nu pot fi cercetati fara avizul Ministerului Justitiei (art. 75 L.O.J.),

iar judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie fara autorizarea Presedintelui

României (art. 59 din Legea Curtii Supreme de Justitie).

Lipsa sesizarii organului competent, cum este lipsa sesizarii:

– din partea comandantului pentru infractiunile prevazute in art. 331–336, 348,

353–354 Cod penal;

DPP–pg–169

– din partea organului competent al cailor ferate pentru infractiunile prevazute

in art 273 al. 1, 274 al. 1 si 275 al. 1 si 2 Cod penal;

– din partea conducatorului unitatii careia ii apartine nava ori inpectoratului de

navigatie civila, pentru infractiunile prevazute in art. 108–114 din Decretul

nr. 443/1972 privind navigatia civila, ori a comandantului navei pentru

infractiunile prevazute in art. 117–119 din acelasi decret.

Lipsa exprimarii dorintei guvernului strain in cazul infractiunilor la care se

refera art. 171 Cod penal.

|n toate aceste situatii prevazute de lege, neindeplinirea conditiei prevazute

impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale pentru infractiunile

si persoanele la care se refera impedimentul.

a) A intervenit amnistia, prescriptia sau decesul

faptuitorului

Amnistia (art. 119 Cod penal) si prescriptia raspunderii penale (art. 121–124

Cod penal) sint cauze legale de inlaturare a raspunderii penale, lipsind astfel de

obiect actiunea penala. Raspunderea penala fiind personala, decesul faptuitorului

inlatura pe cale naturala aceasta raspundere, impiedicind punerea in miscare sau

exercitarea actiunii penale.

b) A fost retrasa plingerea prealabila ori partile s-au

impacat

Acest caz se limiteaza la infractiunile pentru care legea prevede ca retragerea

plingerii prealbile (art. 131 al. 2 Cod penal) ori impacarea partilor (art. 132 Cod

penal) inlatura raspunderea penala si numai daca sint intrunite conditiile

prevazute de lege. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu impacarea

se face numai de reprezentantii legali, iar cei cu capacitate de exercitiu restrinsa

se pot impaca cu incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. |mpacarea

partilor produce efecte si atunci cind actiunea penala a fost pusa in miscare din

oficiu; retragerea plingerii prealabile in asemenea cazuri nu inlatura raspunderea

penala si nu impiedica desfasurarea in continuare a procesului penal; retragerea

ulterioara a autorizatiei date sau a sesizarii comandantului nu inlatura

raspunderea penala, nefiind prevazuta de lege drept cauza de aceasta natura.

c) S-a dispus inlocuirea raspunderii penale

S-a dispus inlocuirea raspunderii penale cu o raspundere care atrage o

sanctiune cu caracter administrativ (art. 90, 91, 98 Cod penal); find inlocuita

DPP–pg–170

raspunderea penala, este stinsa si actiunea penala care are ca obiect aceasta

raspundere.

d) Exista autoritate de lucru judecat

Daca s-a pronuntat de instanta penala o hotarire definitiva cu privire la

actiunea penala, aceasta se stinge prin solutionare si nu se mai poate pune in

miscare sau exercita o noua actiune penala impotriva aceleiasi persoane si cu

privire la aceeasi fapta, chiar sub o incadrare juridica diferita. Conditiile in care

opereaza autoritatea de lucru judecat vor fi examinate in legatura cu efectele

hotaririi penale definitive.

* * *

Codul penal prevede si cauze de nepedepsire sau de aparare de pedeapsa,

care constituie, de asemenea, impedimente la punerea in miscare sau exercitarea

actiunii penale. Sint astfel de imprejurari:

– desistarea si impiedicarea rezultatului, in caz de tentativa (art. 22);

– impiedicarea consumarii infractiunii, in caz de complicitate (art. 30);

– denuntarea faptei inainte de a fi descoperita (art. 167, 170, 255, 262);

– inlesnirea arestarii celorlalti participanti (art. 170, 172, 262);

– retragerea in termen util a marturiei mincinoase (art. 260);

– tainuirea, favorizarea sau omisiunea denuntarii pentru unele infractiuni

savirsite de sot sau ruda apropiata (art. 221, 262 al. 2, 264 al. 4);

– anularea uneia dintre casatorii in caz de bigamie (art. 303);

– iertarea de catre sotul nevinovat, moartea acestuia, precum si anularea

casatoriei sotului vinovat, in caz de adulter (art. 304);

– casatoria intre autor si victima in caz de viol necalificat si raport sexual cu o

minora (art. 197 al.ult.) etc.

Cauzele de nepedepsire pot fi prevazute si in legi care au dispozitii penale.

Cauzele prevazute in art. 10 lit. f–j pot opera numai in rem (amnistie

neconditionata, prescriptie), numai in personam (decesul faptuitorului) sau si in

rem si in personam (impacare, autoritatea lucrului judecat).

Pe linga cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j si cele de nepedepsire, care

inlatura raspunderea penala, mai sint si cazuri de imunitate politica si de

imunitate de jurisdictie.

Cazurile de imunitate politica sint prevazute in Constitutia României:

– Presedintele României se bucura de imunitate in cursul mandatului sau (art.

84), ceea ce presupune ca nu raspunde penal pentru vreo infractiune savirsita

DPP–pg–171

in aceasta perioada de timp, cu exceptia inaltei tradari; el nu poate fi tras la

raspundere juridica nici pentru actele si opiniile manifestate in cursul

mandatului sau, intarindu-se astfel pozitia sa de reprezentant al statului

rom#n si de garant al independentei nationale, al unitatii si integritatii

teritoriale a tarii.

– Se bucura de imunitate politica si deputatii si senatorii, dar numai pentru

voturile si opiniile exprimate in exercitarea mandatului, asigurindu-se astfel o

dezbatere libera si fara constringeri a problemelor politice ale tari, care pot da

loc la insulte, calomnii (art. 70).

Imunitatea de jurisdictie (art. 8 Cod penal) se refera la reprezentantii corpului

diplomatic ai statelor straine sau la alte persoane care, in conformitate cu

conventiile internationale, nu sint supuse jurisdictiei penale a statului rom#n20.

§4. Actele procesuale prin care se da efect cazurilor de impiedicare

a punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale

1) Actele de urmarire penala si de judecata prin care se impiedica

inceperea sau continuarea procesului penal

|n lipsa vreunuia din cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau

exercitarii actiunii penale, procesul penal se incepe si se desfasoara pina la

finalizarea lui prin condamnarea penala a inculpatului pentru infractiunea cu care

a fost sesizata instanta de judecata. Deci condamnarea penala are loc ori de cite

ori actiunea penala este intemeiata, nu este stinsa printr-o cauza legala si nu

exista vreun impediment in exercitarea ei.

Daca se cunosc inca de la sesizarea autoritatilor judiciare penale existenta

vreunuia din cazurile prevazute in art. 10 sau din cele similare acestora, procesul

penal nu poate incepe; cum multe din aceste cazuri se constata dupa inceperea

procesului penal sau ele intervin in cursul desfasurarii procesului, acesta nu mai

poate continua din momentul descoperirii sau intervenirii cazului respectiv. Deci

exista o strinsa legatura intre inceperea si continuarea procesului penal si punerea

in miscare si exercitarea actiunii penale, in sensul ca atita timp cit actiunea

penala poate fi pusa in miscare si exercitata, procesul penal se poate porni si

desfasura, dupa cum atunci cind exista vreun impediment la punerea in miscare

sau la exercitarea actiunii penale, acesta devine un impediment si pentru

inceperea sau desfasurarea procesului penal.

20 Nominalizarea acestor persoane se face in cursurile de drept penal [i de drept interna]ional public.

DPP–pg–172

a) Cind cazul de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale este evident

chiar din momentul sesizarii organului de urmarire penala (lipsa plingerii

prealabile, a autorizatiei prealabile, amnistia, decesul faptuitorului),

procurorul dispune, prin rezolutie, neinceperea urmaririi penale (art. 228 al.

6), deoarece ar fi inutil un proces penal in care de la inceput se cunoaste ca

nu poate fi pusa in miscare actiunea penala. Fac exceptie de la ceasta regula

cazurile prevazute in art. 10 lit. b1 si i (fapta nu prezinta gradul de pericol al

unei infractiuni si inlocuirea raspunderii penale), fiind necesar un proces

penal in care sa se poata da o sanctiune cu caracter administrativ.

b) Daca s-a inceput procesul penal si cazul de impiedicare a punerii in miscare

sau de exercitare a actiunii penale s-a constatat in cursul urmaririi penale,

procurorul are la dispozitie trei modalitati de a intrerupe continuarea

procesului penal (art. 11 lit. a–c):

– clasarea cauzei – cind nu exista invinuit in cauza; se considera ca nu

exista invinuit in cauza atunci cind fapta nu este imputabila vreunei

persoane sau cind nu se cunoaste cine este faptuitorul, fiind astfel

imposibila tragerea la raspundere a unei persoane determinate; daca se

cunoaste persoana fizica, dar nu se cunoaste inca identitatea sa, se

considera ca exista invinuit in cauza si se procedeaza la cercetari pentru

identificarea sa;

– scoaterea de sub urmarire – atunci cind exista invinuit in cauza si s-a

constatat existenta unuia din cazurile ce determina lipsa temeiului juridic

al actiunii penale (art. 10 lit. a–e); prin aceasta solutie, procurorul

recunoaste inexistenta infractiunii pentru care s-a inceput urmarirea

penala;

– incetarea urmaririi penale – atunci cind exista invinuit sau inculpat in

cauza si se constata existenta unuia din cazurile prevazute in art. 10 lit. f–

j, din cele de nepedepsire sau de imunitate; aceasta solutie justifica

desfasurarea urmaririi, pentru infractiunea savirsita de invinuit sau

inculpat, dar urmarirea penala nu mai poate continua cita vreme actiunea

penala devine fara obiect sau este impiedicata sa fie exercitata.

c) |n cursul judecatii , deci dupa ce actiunea penala a fost pusa in miscare si

exercitata din eroare, daca se constata existenta vreunuia dintre cazurile de

impiedicare sau daca vreunul din aceste cazuri intervine intre timp, instanta

de judecata poate pronunta urmatoarele doua solutii:

DPP–pg–173

– achitarea inculpatului – atunci cind a intervenit unul din cazurile

prevazute in art. 10 lit. a–e, avind aceeasi justificare ca si la solutia de

scoatere de sub urmarire, dar cu autoritatea hotaririi judecatoresti;

– incetarea procesului penal – cind se constata existenta unuia din cazurile

prevazute in art. 10 lit. f–j sau vreun caz de aparare de pedeapsa ori de

imunitate, solutie corespunzatoare, ca temei juridic, celei de incetare a

urmaririi penale.

Rezolutia procurorului de neincepere a urmaririi penale, rezolutia sau

ordonanta procurorului de clasare, scoatere de sub urmarire sau de incetare a

urmaririi penale, hotarirea instantei de judecata de achitare sau de incetare a

procesului penal sint acte procesuale, prin care se da efect cauzelor de

impiedicare a punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale si se obstaculeaza

inceperea procesului penal, iar daca aceasta totusi a inceput, se pune capat

urmaririi sau judecatii.

|n cazul in care se constata existenta mai multor cazuri de impiedicare a

punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale, dintre care unele se inscriu in

art. 10 lit. 1–e, iar altele in art. 10 lit. f–j, au prioritate cazurile care exprima

inexistenta infractiunii, determinind astfel scoaterea de sub urmarire, iar in cazul

judecatii achitarea inculpatului. Existenta mai multor cazuri de inlaturare a

raspunderii penale determina o prioritate de ordin cronologic, caci odata stinsa

actiunea penala in temeiul unei cauze legale, celelalte cauze nu mai au ce stinge.

Atunci cind actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau exercitata pe

temeiul ca fapta nu este prevazuta de legea penala (art. 190 lit. b), ii lipseste un

element constitutiv al infractiunii (lit. d) sau exista o cauza care inlatura

caracterul penal al faptei (lit. e), procurorul care dispune scoaterea de sub

urmarire sau instanta de judecata care pronunta achitarea, daca apreciaza ca fapta

ar putea atrage masuri sau sanctiuni de alta natura decit cele penale, sesizeaza

organul competent; in acest mod, o contraventie, o abatere disciplinara, care

initial era considerata in mod gresit ca infractiune, urmeaza a fi totusi

sanctionata, dar cu masurile sau sanctiunile corespunzatoare naturii sale juridice.

2) Continuarea procesului penal, la cererea invinuitului sau

inculpatului, dupa stingerea actiunii penale (art. 13)

Daca invinuitul sau inculpatul se considera nevinovat, are interesul legitim sa

se dispuna scoaterea de sub urmarire penala sau sa se pronunta achitarea sa. La

obtinerea acestei rezolvari a procesului penal se poate opune intervenirea

DPP–pg–174

amnistiei, a prescriptiei sau retragerea plingerii prealabile, care atrag din oficiu

incetarea urmaririi penale sau incetarea procesului penal, impiedicind astfel pe

invinuit sau inculpat sa dovedeasca nelegalitatea sau netemeinicia invinuirii ce i

s-a adus. Legea acorda invinuitului sau inculpatului posibilitatea de a cere

continuarea procesului penal, in caz de amnistie, prescriptie a raspunderii penale

sau de retragere a plingerii prealabile, iar procurorul sau instanta de judecata are

obligatia de a desfasura in continuare procesul penal in vederea constatarii unuia

din cazurile prevazute in art. 10 lit. a–e. Daca s-a constatat existenta unuia din

aceste cazuri, procurorul – in cursul urmaririi penale – va dispune scoaterea de

sub urmarire, iar instanta de judecata – in cursul judecatii – va pronunta achitarea

inculpatului, dind astfel satisfactie invinuitului sau inculpatului invinuit pe

nedrept. |n cazul in care inculpatul nu a reusit sa-si dovedeasca nevinovatia,

actiunea penala ramine in continuare stinsa prin amnistie, prescriptie sau

retragerea plingerii prealabile, dispunindu-se de procuror incetarea urmaririi, iar

in cursul judecatii instanta pronuntind incetarea procesului penal.

Dreptul invinuitului sau inculpatului de a dispune asupra desfasurarii

procesului penal in continuare, desi a intervenit amnistia, prescriptia sau

retragerea plingerii prealabile, decurge din dreptul sau la aparare, prin care poate

combate invinuirea pina la infirmarea ei ca netemeinica.

I.12. Punerea in miscare si exercitarea actiunii civile

§1. Punerea in miscare actiunii civile

1) Modalitatile prin care se realizeaza obiectul actiunii civile

Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului,

precum si a partii responsabile civilmente, in vederea repararii juste si integrale a

pagubelor cauzate prin infractiune. Conditiile in care poate interveni raspunderea

civila si modalitatile prin care aceasta se realizeaza sint reglementate de legea

civila, la care face trimitere si dispozitia art. 14 Cod procedura penala. Aceste

dispozitii, care se refera numai la actiunea civila exercitata in procesul penal,

prevad doua modalitati de reparare a pagubelor produse prin infractiuni:

repararea in natura si plata unei despagubiri banesti. Cele doua modalitati pot fi

cumulate in vederea asigurarii unei reparatii juste si integrale a pagubei cauzate.

|n ce priveste repararea in natura, Codul de procedura penala prevede patru

modalitati:

– restituirea lucrului;

DPP–pg–175

– restabilirea situatiei anterioare savirsirii infractiunii;

– desfiintarea totala sau partiala a unui inscris;

– prin orice alt mijloc de reparatie.

Cind lucrurile apartinind partii civile au fost ridicate de la invinuit sau

inculpat, i se restituie acesteia, ca masura provizorie, urmind ca prin hotarirea

instantei sa se definitiveze restituirea. Daca lucrurile apartinind partii civile nu au

fost ridicate de la invinuit sau inculpat ori de la persoana la care se afla in mod

ilegal, instanta de judecata obliga la restituirea lor si, pentru cazul in care nu se

vor mai gasi la executarea hotaririi, obliga la repararea pagubei prin echivalent

banesc. |n cazul in care savirsirea infractiunii atrage o schimbare a situatiei

anterioare, producatoare de prejudiciu material partii civile, repararea pagubei se

face in natura prin restabilirea situatiei dinaintea infractiunii; procurorul poate

lua o masura provizorie in acest sens, iar instanta de judecata o definitiveaza prin

hotarirea sa. Sint cazuri cind repararea pagubei se obtine prin desfiintarea totala

sau partiala a unui inscris, cum ar fi un testament falsificat, desfiintarea fiind o

solutie de competenta instantei de judecata. Legea se refera si la orice alt mijloc

de reparare care nu comporta despagubiri banesti, urmind ca practica sa

concretizeze aceasta modalitate. Repararea in natura a pagubei cauzate prin

infractiune are prioritate fata de repararea prin despagubiri banesti. |nsa cind prin

repararea in natura paguba nu s-a acoperit decit in parte (lipsa de folosinta a

bunului sau uzura sa), trebuie acordate in completare si despagubiri banesti.

Desi are caracter subsidiar, repararea pagubei prin despagubiri banesti se

intilneste cel mai des in practica penala a instantelor judecatoresti. Astfel:

– in cazul infractiunilor contra patrimoniului, despagubirea baneasca reprezinta

valoarea bunurilor sustrase sau distruse, cuantumul cheltuielilor pentru

repararea lucrurilor degradate, sumele de bani efectiv sustrase sau obtinute

prin inselaciune, abuz de incredere;

– pagubele produse prin infractiunile contra persoanei pot fi reparate prin

despagubiri banesti reprezentind sumele cu care victima unui omor

contribuia la intretinerea unei persoane, chiar daca nu exista vreo obligatie

legala, sumele efectiv cheltuite cu ingrijirea medicala, iar in caz de

invaliditate (totala sau partiala) cu diferenta dintre venitul avut inainte de

savirsirea infractiunii si venitul obtinut ca urmare a invaliditatii suferite etc.

Pe linga valoarea pagubei efectiv suferite (damnum emergens), despagubirea

baneasca trebuie sa cuprinda (art. 14 al.ult.) si folosul nerealizat (lucrum

DPP–pg–176

cessans), care poate fi dobinda legala aferenta de la data savirsirii infractiunii si

pina la achitarea sumei datorate, beneficiul pe care l-ar fi adus un bun avariat

pina la repararea si repunerea lui in functiune etc. Practica autoritatilor judiciare

s-a confruntat cu modalitati diferite de pagube efective aduse patrimoniului prin

savirsirea de infractiuni, precum si de foloase nerealizate. Dupa 1989 s-a

accentuat jurisprudenta care acorda despagubiri pentru daune morale, cauzate

prin infractiune, calcularea lor facindu-se dupa mai multe criterii.

|n cadrul procesului penal, despagubirea trebuie calculata in raport de

valoarea integrala a pagubei, stabilita prin probe, nefiind justificata luarea in

consideratie a unor criterii subiective (cum ar fi situatia materiala a inculpatului

si a partii civile). |n cazul in care prin dispozitii legale se prevede un anumit mod

de evaluare a pagubelor, se aplica aceste dispozitii.

Despagubirea baneasca poate fi stabilita intr-o suma globala sau in sume

platibile periodic, in special in cazul pagubelor produse prin moartea sau

vatamarea victimei; la calcularea despagubirilor se tine seama, in caz de culpa

comuna cu a victimei, de gravitatea celor doua culpe.

Coautorii, instigatorii si complicii, daca sint trasi la raspundere penala in fata

instantei de judecata, raspund solidar de intreaga paguba cauzata prin actele lor;

tainuitorul raspunde solidar numai pina la valoarea bunurilor pe care le-a tainuit,

iar favorizatorul raspunde civil solidar cu autorul numai in cazul in care a dat

ajutor pentru asigurarea folosului infractiunii si in limitele acestuia.

Raspunde solidar cu inculpatul, pentru intreaga paguba cauzata de acesta, si

partea responsabila civilmente, dar in limitele raspunderii sale civile; insa daca

inculpatul (printr-o tranzactie) intelege sa plateasca despagubirile cerute de

partea civila, raspunderea partii responsabile civilmente se limiteaza la paguba

efectiv produsa de inculpat.

Desi raspunderea solidara decurge din producerea unei pagube prin aceeasi

fapta sau in urma unei dispozitii legale, practica judiciara a retinut solidaritatea si

in cazul in care un prejudiciu unic s-a produs prin doua infractiuni calificate

deosebit, savirsite de mai multe persoane (de exemplu neglijenta in serviciu a

casierului care a uitat casa de bani deschisa si furtul savirsit de cel care si -a

insusit banii, profitind de situatia lasata de casier).

DPP–pg–177

2) Dreptul de optiune in ce priveste punerea in miscare a actiunii

civile

|n cazul in care s-a inceput procesul penal cu privire la o infractiune prin care

s-a produs un prejudiciu, persoana vatamata are deschise doua cai:

– sa se adreseze instantei civile cu actiunea sa civila, in care caz se incepe si se

desfasoara un proces potrivit regulilor de drept procesual civil;

– sa se constituie parte civila in procesul penal, exercitind astfel actiunea civila

alaturata actiunii penale.

Dreptul de a alege intre calea penala si calea civila se numeste drept de

optiune.

Pentru persoana vatamata este mult mai avantajos sa exercite actiunea civila

in cadrul procesului penal, ratiune pentru care aceasta este calea aleasa in cele

mai multe cazuri. |n vederea apararii intereselor legitime ale unor persoane, care

au suferit pagube de pe urma unei infractiuni, se prevedere chiar obligatia pentru

acestea sa indrepte actiunea civila la autoritatea judiciara penala; astfel, potrivit

art. 221 al. 4, unitatea de stat pagubita prin infractiune este obligata sa sesizeze

organul de urmarire penala pentru cercetarea infractiunii care i-a adus o paguba

si sa se constituie parte civila, ceea ce inlatura, implicit, dreptul de optiune. Acest

drept este ingradit si in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu

aceasta capacitate restrinsa deoarece, in cazul in care s-au produs pagube in

patrimoniului lor, actiunea civila se exercita si din oficiu, obligind astfel la

alegerea caii penale. |n cazurile in care se aplica procedura urgenta de urmarire si

de judecata a infractiunilor flagrante, daca judecata actiunii civile ar intirzia

solutionarea actiunii penale, persoana vatamata este indreptata la instanta civila

(art. 476), ingradindu-i-se astfel dreptul de optiune.

Odata ce dreptul de optiune a fost exercitat si persoana vatamata a ales calea

de valorificare a pretentiilor sale civile, optiune devine irevocabila, in sensul ca

nu se mai poate parasi calea aleasa spre a se indrepta la cealalta cale (electa una

via non datur recursus ad alteram). Consecintele acestei reguli sint foarte

importante pentru persoana vatamata fiindca, prin parasirea instantei penale sau a

celei civile, se pierde insusi dreptul de a obtine repararea pagubei pe cale

judiciara, calea alternativa fiind exclusa.

Pentru a nu se crea totusi obstacole in realizarea reparatiilor civile, s-au

prevazut si unele exceptii de la regula “electa una via”. Astfel, partea civila

DPP–pg–178

poate parasi calea penala si sa se adreseze cu actiunea sa civila la instanta civila

in urmatoarele situatii:

– cind urmarirea sau judecata penala a fost suspendata (art. 19 al. 3), intrucit in

tot timpul suspendarii procesului penal actiunea civila este tinuta pe loc si nu

se stie cind va fi reluat procesul;

– cind procurorul a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi

penale (art. 242, 249), situatie in care cauza nu mai ajunge in fata instantei de

judecata, singura autoritate care are dreptul sa acorde despagubiri civile;

– cind legea prevede ca instanta de judecata lasa actiunea civila nesolutionata

(art. 20).

Persoana vatamata care a pornit, ca reclamant, actiunea civila in fata instantei

civile, poate parasi aceasta instanta pentru a se adresa autoritatilor judiciare

penale in doua situatii:

– cind punerea in miscare a actiunii penale a avut loc dupa ce fusese pornita

actiunea civila la instanta civila, caci in momentul introducerii actiunii nu

avea inca deschisa calea penala;

– cind procesul penal a fost reluat dupa suspendare, incetarea urmaririi sau

scoaterea de sub urmarire, dindu-i-se dreptul de a se adresa caii penale.

Cu toate acestea, daca prima instanta a pronuntat o sentinta civila, chiar daca

nedefinitiva (art. 19 al.ult.), nu mai este permisa parasirea caii civile, spre a se

evita pronuntarea a doua hotariri – una civila si alta penala – impotriva aceleiasi

persoane cu privire la raspunderea pentru aceeasi paguba.

3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii civile in procesul

penal

Actiunea civila se pune in miscare in procesul penal de catre persoana

vatamata prin constituirea de parte civila, care se obtine printr-o declaratie

scrisa sau orala de constituire de parte civila, facuta in fata organelor de urmarire

sau a instantei de judecata, ori printr-o cerere scrisa sau orala prin care se solicita

reparatii civile de la inculpat si de la partea responsabila civilmente. Constituirea

de parte civila se poate face in tot cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii

numai pina la inceperea cercetarii judecatoresti, inainte de citirea actului de

sesizare a instantei. |ntrucit actiunea civila se alatura actiuni penale puse in

miscare in cadrul procesului penal, punerea in miscare a actiunii civile trebuie sa

aiba loc concomitent sau dupa ce actiunea penala a fost pusa in miscare. Dupa

DPP–pg–179

constituirea de parte civila, persoana vatamata devine parte in procesul penal, cu

denumirea de parte civila.

Dupa punerea in miscare a actiunii civile, partea civila o exercita in fata

organelor de urmarire penala si a instantei de judecata prin participarea la

efectuarea actelor de urmarire si de judecata, personal sau prin aparatorul sau,

actionind pentru administrarea probelor privitoare la pretentiile sale, ridicind

exceptii si punind concluzii cu privire la temeinicia si legalitatea pretentiilor sale

civile si prin cererea expresa de a fi obligati inculpatul si partea responsabila

civilmente la repararea pagubei pe care a suferit-o; de asemenea, in cazul in care

nu este multumita de solutiile date de procuror cu privire la cererile sale, se poate

plinge procurorului ierarhic superior, iar impotriva hotaririlor judecatoresti

referitoare la actiunea sa civila poate exercita caile de atac.

Exercitarea actiunii civile, prin actele procesuale indicate, se face

concomitent cu exercitarea actiuni penale de catre Ministerul Public sau partea

vatamata, astfel incit cele doua actiuni sa fie aduse impreuna in fata instantei de

judecata si sa poata fi solutionate prin aceeasi hotarire. |n vederea exercitarii

concomitente a actiunii civile cu exercitarea actiuni penale, procurorul poate

sustine in fata instantei actiunea civila (art. 18 al. 1), iar instanta de judecata are

obligatia de a avea rol activ in dovedirea, sustinerea si solutionarea actiunii civile

(art. 287), chiar daca partea civila nu se prezinta la judecata.

Cind paguba a fost cauzata unitatilor prevazute in art. 145 Cod penal sau

persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu aceasta capacitate restrinsa,

actiunea civila se exercita si din oficiu, chiar daca persoana vatamata nu s-a

constituit parte civila sau a renuntat, cu incalcarea legii, la reparatii civile; in

astfel de cazuri, lipsa de constituire de parte civila sau renuntarea la reparatii

civile este supusa controlului instantei de judecata, care poate obliga la

despagubiri civile daca se constata existenta pagubei si raspunderea civila a

inculpatului. Exercitarea actiunii civile din oficiu se manifesta si prin obligatia pe

care o are instanta de judecata de a introduce in cauza si partea responsabila

civilmente, daca partea civila nu a cerut-o.

|n legatura cu exercitarea actiunii civile, exista unele diferente dupa cum

cauza se afla in fata organelor de urmarire penala sau a instantei de judecata:

– daca in cursul urmaririi penale se constata ca actiunea penala este lipsita de

temei juridic, este stinsa printr-o cauza legala sau exista un impediment de

ordin procedural in exercitarea ei, procesul penal nu mai continua si in fata

DPP–pg–180

instantei de judecata, fiind finalizat prin scoaterea de sub urmarire sau prin

incetarea urmaririi penale; in aceste situatii, partea civila trebuie sa

paraseasca calea penala si sa se adreseze cu actiunea sa civila instantei civile;

– in faza de judecata, lipsa de temei a actiunii penale sau stingerea acesteia nu

impiedica, de principiu, exercitarea actiunii civile, daca ea insasi nu este

stinsa printr-o cauza legala.

O situatie speciala in exercitarea actiunii civile o prezinta intervenirea

decesului partii civile sau a inculpatului:

– in cazul decesului partii civile, fie in cursul urmaririi penale, fie al judecatii,

actiunea civila va continua sa fie exercitata de catre mostenitorii acesteia care

inteleg sa intervina in proces;

– daca a decedat inculpatul in cursul urmaririi penale, actiunea penala nu mai

poate fi exercitata in fata instantei de judecata, astfel incit partea civila va

trebui sa se adreseze instantei civile;

– decesul inculpatului in cursul judecatii permite partii civile sa exercite in

continuare actiunea civila impotriva mostenitorilor inculpatului si a partii

responsabile civilmente, instanta fiind obligata sa dispuna introducerea in

proces a acestora;

– cind partea civila este o persoana juridica, care a fost reorganizata ori

desfiintata, actiunea civila va fi exercitata in continuare de persoana juridica

succesoare in drepturi sau de lichidatori (art. 21).

Desi, de regula, actiunea civila este exercitata concomitent cu actiunea

penala, se poate ivi situatia cind solutionarea actiuni penale ar putea fi intirziata

de solutionarea actiunii civile; in acest caz, legea permite disjungerea actiunii

civile de cea penala, urmind ca actiunea penala sa-si capete solutionarea, iar

actiunea civila sa fie exercitata ulterior; in caz de disjungere, instanta penala este

obligata sa retina actiunea civila in cadrul procesului penal si sa procedeze la

judecarea si solutionarea ei imediat ce s-a pronuntat cu privire la actiunea penala.

4) Cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea

actiunii civile in procesul penal

Ca si la actiunea penala, exista situatii in care actiunea civila nu poate fi

promovata sau, daca totusi a fost promovata, nu mai poate fi exercitata in sensul

finalizarii ei prin obligarea inculpatului si a partii responsabile civilmente la

reparatii civile. Unele din aceste situatii sint strins legate de cazurile de

DPP–pg–181

impiedicare a punerii in miscare sau de exercitare a actiuni penale; alte situatii

sint proprii actiunii civile.

A. Cazuri de impiedicare determinate de lipsa de temei juridic a

actiunii civile

Pentru a exista raspundere civila se cere savirsirea cu vinovatie de catre o

persoana a unei fapte ilicite care a produs o paguba unei alte persoane. Cazurile

prevazute in art. 10 lit. a si c – inexistenta faptei si fapta nu a fost savirsita de

invinuit sau inculpat, ca impedimente la punerea in miscare a actiunii penale –

infirma existenta temeiului juridic al actiunii civile. Celelalte cazuri de lipsa de

temei a raspunderii penale, prevazute in art. 10 lit. b, b1, d si e, desi nu atrag, de

principiu, si lipsa de temei a actiunii civile, daca exista fapta cu caracter ilicit, a

fost savirsita de inculpat din culpa civila si a produs o paguba.

Exclud raspunderea civila insa, in lipsa culpei civile, lipsa unei pagube si

lipsa legaturii cauzale dintre infractiunea pentru care a fost trimis in judecata

inculpatul si paguba produsa.

B. Cazuri determinate de lipsa de obiect a actiunii civile, prin

inlaturarea raspunderii civile in temeiul unei cauze legale

Unele cauze de stingere a actiuni penale sint si cazuri de stingere a actiunii

civile. Sint astfel de cazuri: retragerea plingerii prealabile si impacarea partilor,

care trebuie sa fie totale si neconditionate, adica sa se refere atit la actiunea

penala, cit si la actiunea civila.

Sint cazuri proprii de stingere a actiunii civile:

– renuntarea la pretentiile civile solicitate, atunci cind partea civila poate

dispune asupra dreptului sau la reparatii civile;

– prescriptia raspunderii civile.

C. Cazuri determinate de un impediment la promovarea

procesului penal

Daca procesul penal nu poate fi promovat si nu poate continua, fiind

neindeplinite conditiile legale, nici actiunea civila nu poate fi pusa in miscare si

exercitata. Sint astfel de cazuri:

– intervenirea amnistiei, prescriptiei raspunderii penale sau a decesului

inculpatului inainte de promovarea procesului penal sau in cursul urmaririi

penale, deoarece cauza nu mai poate ajunge la instanta de judecata;

– fapta este de natura civila, disciplinara sau contraventionala (art. 10 lit. b),

pentru care nu se poate incepe procesul penal;

DPP–pg–182

– fiind aleasa calea civila, s-a pronuntat o hotarire, chiar nedefinitiva, de prima

instanta (art. 19 al. 4);

– lipseste plingerea prealabila, autorizarea prealabila, sesizarea organului

competent, exprimarea dorintei guvernului strain sau o alta conditie

prevazuta de lege;

– exista autoritate de lucru judecat a penalului asupra civilului.

|n toate aceste cazuri, in temeiul art. 228 al. 2 si 3, urmarirea penala nu poate

incepe si, daca a inceput, nu mai poate continua pentru a fi promovata si

exercitata actiunea civila.

5) Actele procesuale prin care se da efect cazurilor de impiedicare

a punerii in miscare sau exercitarii actiunii civile

Daca actiunea penala este intemeiata, nu este stinsa si nu exista vreun

impediment procedural in exercitarea ei, si actiunea civila, alaturata ei, cind nu

exista vreun impediment in exercitarea ei, va fi finalizata prin hotarirea instantei

penale de admitere a actiunii civile, in total sau in parte, prin obligarea

inculpatului si a partii responsabile civilmente la reparatiile civile pentru

pagubele produse.

|n cazul existentei vreunui caz de impiedicare in exercitarea actiunii penale,

care intotdeauna impiedica condamnarea inculpatului, actiunea civila poate fi

exercitata in continuare si solutionata prin admiterea ei si obligarea la reparatii

civile, daca sint intrunite conditiile raspunderii civile si nu exista vreo cauza

proprie de stingere a actiunii civile sau de impiedicare a solutionarii ei. |n

stabilirea acestor situatii trebuie sa se faca deosebire intre urmarirea penala si

judecata cauzei, situatiile variind si in raport de cazul de impiedicare incident:

- |n cursul urmaririi penale, pronuntindu-se scoaterea de sub urmarire sau

incetarea urmaririi penale, ca urmare a unui caz de impiedicare a punerii in

miscare a actiuni penale, aceasta nu mai poate fi promovata in fata instantei

de judecata si, ca urmare, nici actiunea civila nu mai poate fi alaturata ei

pentru a fi exercitata si finalizata prin hotarirea instantei de judecata. |ntr-o

asemenea situatie, partea civila este obligata – daca doreste sa obtina pe cale

juridica reparatii pentru paguba suferita – sa paraseasca calea penala si sa se

adreseze instantei civile cu actiunea sa civila. Ca masura provizorie, in

legatura cu repararea pagubei, se poate totusi dispune, in cursul urmaririi

penale, restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare savirsirii

infractiunii.

DPP–pg–183

- |n cursul judecatii, in caz de achitare pentru cazurile prevazute in art. 10 lit. a

si c, actiunea civila este respinsa ca lipsita de temei, deoarece nu exista fapta

ori aceasta nu a fost savirsita de inculpat. Achitarea pentru cazuri prevazute

in art. 10 lit. b1, d si e, ori incetarea procesului penal pentru intervenirea

amnistiei, prescriptiei, decesului faptuitorului, existenta unei cauze de

nepedepsire, nu impiedica exercitarea si solutionarea actiunii civile in sensul

admiterii ei, in total sau in parte, daca sint intrunite conditiile raspunderii

civile, deci daca are temei juridic. Cind se dispune incetare actiunii penale

pentru retragerea plingerii prealabile sau impacare, actiunea civila este

respinsa, fiind stinsa prin vointa partii civile. Prin hotarirea sa, instanta de

judecata lasa nesolutionata actiunea civila in cazul de achitare pe temeiul ca

fapta nu este prevazuta de legea penala (art. 10 lit. b) si in cazurile de

incetare a procesului penal pentru temeiurile de sub art. 10 lit. f si j deoarece,

nefiind posibila exercitarea actiunii penale, nu era posibila nici exercitarea

actiunii civile; in aceste cazuri, partea civila se poate adresa cu actiunea sa

civila la instanta civila.

§2. Exercitarea actiunii civile la instanta civila

1) Conditiile de exercitare a actiunii civile in fata instantei civile

Optind pentru calea civila, persoana vatamata introduce actiunea sa civila la

instanta de judecata civila, respectind dispozitiile care reglementeaza competenta

si procedura de judecata a unei cauze civile. Cita vreme nu exista si proces penal

pentru fapta cauzatoare de prejudiciu, judecarea si solutionarea actiunii civile

decurgind dintr-o infractiune de catre instanta civila nu prezinta nici un fel de

particularitate. Cind, insa, dupa sesizarea instantei civile, se pune in miscare

actiunea penala, in cadrul unui proces penal, judecarea definitiva a actiunii civile

la instanta civila este suspendata pina la solutionarea definitiva a actiuni penale

de catre instanta penala; regula poarta denumirea de “penalul tine in loc civilul“

(art. 14 al. 2). Aceasta regula este necesara pentru a se solutiona mai intii

actiunea penala, deoarece solutia data cu privire la aceasta actiune trebuie sa fie

luata in considerare la solutionarea actiunii civile.

Dupa solutionarea actiunii penale printr-o hotarire definitiva, la cererea

reclamantului (persoana vatamata) se reia exercitarea actiunii civile in fata

instantei civile, reclamantul urmind sa-si dovedeasca pretentiile, iar piritul

(inculpatul din procesul penal) sa le combata. Codul de procedura penala (art.

22) prevede ca hotarirea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru

DPP–pg–184

judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta

faptei, a persoanei care a savirsit-o si a vinovatiei acestuia. Prin aceasta regula se

impune instantei civile de a solutiona actiunea civila in concordanta cu solutia

data actiunii penale. Astfel, daca inculpatul a fost condamnat in actiunea penala,

instanta civila trebuie sa considere fapta ca existenta si pe pirit (inculpatul din

actiunea penala) ca vinovat de savirsirea ei; dimpotriva, daca s-a pronuntat

achitarea pe temeiul art. 10 lit. a sau c, instanta civila trebuie sa retina ca fapta nu

a fost savirsita de pirit. Instanta civila, retinind existenta faptei si vinovatia

piritului in savirsirea faptei, dupa modul cum a fost solutionata definitiv actiunea

penala, are dreptul de a stabili existenta sau inexistenta pagubei, precum si

intinderea ei, statuind asupra actiunii civile prin admiterea ei, in total sau in

parte, ori pronuntind respingerea ei.

Reflectind caracterul priooritar al penalului asupra civilului, in art. 22 al. 2 se

prevede ca hotarirea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata

actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in fata autoritatilor judiciare

penale cu privire la existenta faptei, a persoanei care sa savirsit-o si a vinovatiei

acesteia; deci chiar daca instanta civila s-a pronuntat definitiv ca fapta nu a fost

savirsita de pirit, procurorul il poate trimite in judecata penala pe acesta si

instanta de judecata il poate condamna, daca probele efectuate in procesul penal

confirma aceasta solutie.

2) Cazuri speciale de exercitare a actiunii civile la instanta civila

|n cazul in care actiunea civila a fost exercitata din oficiu in procesul penal,

pronuntindu-se o hotarire definitiva cu privire la ceasta actiune, daca se constata,

din probe noi, ca paguba nu a fost integral reparata, diferenta dintre reparatiile

acordate si paguba reala poate fi ceruta pe calea unei actiuni civile la instanta

civila. Dispozitia de mai sus are in vedere ca rezolvarea din oficiu a actiunii

civile s-a facut in lipsa persoanei vatamate si astfel exista posibilitatea sa nu se fi

administrat toate probele necesare, mai ales cele cunoscute de aceasta. Trebuie

insa respectata conditia ca diferenta solicitata sa rezulte din probe noi.

De asemenea, persoana vatamata se poate adresa cu actiunea civila la instanta

civila pentru repararea pagubelor care s-au nascut ori s-au descoperit dupa

pronuntarea hotaririi penale de catre prima instanta; s-a avut in vedere, de

exemplu agravarea vatamarii produse partii civile dupa pronuntarea primei

instante, descoperirea de noi lucruri sustrase de catre cel care a savirsit o

infractiune de furt sau delapidare, paguba nou produsa sau descoperita ulterior

DPP–pg–185

urmind a fi reparata in fata instantei civile, daca aceasta nu se poate realiza prin

exercitarea unei cai ordinare sau extraordinare de atac.

I.13. Functia jurisdictionala si consecintele sale asupra

actiunii penale si actiunii civile exercitate in procesul

penal

§1. Functia jurisdictionala in materie penala

1) Notiunea de jurisdictie in materie penala

Functia de invinuire, prin care se exercita actiunea penala, are ca obiect

aducerea inculpatului in fata instantei judecatoresti pentru a i se aplica sanctiunea

prevazuta de legea penala pentru infractiunea savirsita. Acestei functii i se opune

functia de aparare, care are ca obiect infirmarea invinuirii, daca este

neintemeiata, sau, in caz de vinovatie, stabilirea tuturor imprejurarilor favorabile

inculpatului, pentru a se aplica legea in raport de aceste imprejurari. Stabilirea cu

caracter definitiv a faptelor, a vinovatiei inculpatului si, in raport de acestea,

aplicarea sanctiunilor prevazute de legea penala revine functiei jurisdictionale,

indeplinite, in materie penala, de instantele judecatoresti.

|n conceptul sau general, jurisdictia este imputernicirea acordata de lege de

a judeca un litigiu concret si de a statua asupra lui, de a aplica legea la cazul

concret judecat. |n primul rind, jurisdictia inseamna o prerogativa, puterea de a

judeca si de a decide cu privire la aplicarea legii intr-un conflict de drept, de a

rezolva acest conflict potrivit dispozitiilor legii care reglementeaza astfel de

conflicte. Este, insa, in acelasi timp, si o indatorire de a solutiona conflictul de

drept adus in fata sa, caci legea impune autoritatii jurisdictionale de a judeca si a

decide asupra acestui conflict. Daca s-ar rezuma numai la judecarea si

solutionarea conflictului de drept, aplicarea sanctiunilor ar putea ramine fara

realizare practica, ca simpla declaratie solemna de condamnare sau de obligare la

anumite prestatii; de aceea, jurisdictia cuprinde si puterea coercitiva, de a

impune executarea condamnarii sau prestatiei, prin ordinul care se da altor

autoritati de a face ca hotarirea sa fie executata de cel condamnat penal sau civil.

Titlul III – JURISDIC}IA

Cap. I. Functia jurisdictionala in materie penala si

autoritatea publica judiciara care o infaptuieste

DPP–pg–186

Deci jurisdictia cuprinde puterea de a judeca si decide (cognitio), dar si puterea

de a face sa fie executata hotarirea luata (imperium).

|n materie penala, jurisdictia cuprinde activitatea de judecata, desfasurata in

sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu, cu participarea Ministerului

Public si a partilor, in baza careia judecatorii isi formeaza convingerea daca

inculpatul se face vinovat de infractiunea pentru care fusese trimis in judecata si

daca raspunde din punct de vedere penal; de asemenea, daca infractiunea pentru

care inculpatul a fost trimis in judecata a produs o paguba, care este intinderea

sa, modalitatea prin care poate fi integral si just reparata si daca inculpatul si

partea responsabila civilmente raspund civil de paguba produsa prin infractiune. |

n raport de convingerea pe care si-a facut-o in cursul judecatii, autoritatea

jurisdictionala penala procedeaza, apoi, la solutionarea cauzei penale, statuind,

prin hotarire, asupra vinovatiei inculpatului si in caz de vinovatie, asupra

sanctiunilor prevazute de legea penala ce trebuie sa le sufere, obligindu-l,

totodata, daca este cazul, impreuna cu partea responsabila civilmente, la

repararea pagubei produse prin infractiunea pentru care a fost judecat.

Spre deosebire de alte activitati publice prin care se aplica legea la un caz

concret de incalcare a ei, activitatea de jurisdictie se caracterizeaza atit prin

autoritatea care o infaptuieste – instanta judecatoreasca – dar mai ales prin

procedura ce se desfasoara in sedinta de judecata publica, cu dezbateri

contradictorii intre cei ce sustin aplicarea legii si cei ce se opun la aplicarea ei

sau cer o alta aplicare decit cea solicitata. |n materie penala, jurisdictia inseamna

judecata in sedinta publica, orala, nemijlocita si contradictorie a actiunii penale si

a celei civile deduse in fata autoritatii jurisdictionale penale – instanta

judecatoreasca – cu participarea Ministerului Public, a inculpatului, a partii

vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente, a aparatorilor lor,

finalizata printr-o hotarire judecatoreasca prin care se aplica legea penala

inculpatului si legea civila inculpatului si partii responsabile civilmente;

inseamna, totodata, dispozitia data in vederea executarii celor statuate prin

hotarirea judecatoreasca definitiva.

2) Autoritatea jurisdictionala in materie penala

Infractiunea fiind cea mai grava incalcare a legii si atragind cele mai severe

sanctiuni – pedepsele – statul, ca titular al dreptului de a pedepsi, a incredintat

puterea de a le aplica instantelor judecatoresti, ca autoritate publica specializata

in judecarea si solutionarea cauzelor penale. |n statul de drept, instantele

DPP–pg–187

judecatoresti formeaza una din cele trei puteri ale statului, organizate pe astfel de

principii care sa asigure o eficienta, dar totodata si o corecta si impartiala

infaptuire a functiei jurisdictionale. Cit timp functia jurisdictionala in materie

penala se infaptuieste de instantele judecatoresti, ea poarta denumirea de justitie

si capata toate trasaturile pe care Constitutia si legile de organizare

judecatoreasca le stabilesc. Daca in materie civila, comerciala, de munca,

conflictele care se produc pot fi judecate si solutionate si de alte autoritati sau

organe (comisii, camere de arbitraj, autoritati administrative), in materie penala

statul de drept incredinteaza puterea de aplicare a legii penale numai instantelor

judecatoresti. Repararea unei pagube se poate obtine si printr-o tranzactie intre

faptuitor si persoana vatamata, aceasta poate chiar renunta la reparatii; in cazul

savirsirii unei infractiuni, raspunderea penala trebuie sa intervina inevitabil, iar

aplicarea sanctiunilor prevazute de legea penala este incredintata numai

instantelor judecatoresti, ca autoritate publica careia i s-a incredintat de catre

societate dreptul de a aplica legea penala celor ce au savirsit infractiuni.

Se cunosc cazuri in care judecarea unor cauze penale a fost incredintata si

altor autoritati sau organe decit instantelor judecatoresti. Astfel, in legislatiile in

care contraventiile sint infractiuni, se permite aplicarea sanctiunilor

contraventionale neprivative de libertate si unor organe administrative, sub

controlul instantelor judecatoresti; pina in 1992, legislatia noastra prevedea

posibilitatea ca unele infractiuni mai putiun grave savirsite de minori sa fie

judecate de comisiile de judecata, in componenta carora intra si un judecator,

comisii care nu faceau insa parte din sistemul instantelor judecatoresti; se

preconiza chiar ca unele infractiuni savirsite de majori, sanctionate cu pedepse

neprivative de libertate, sa fie incredintate spre judecata unor comisii de

judecata, formate numai din judecatori populari. |n aceste cazuri nu se infaptuia

justitia, ci o jurisdictie incredintata altor organe jurisdictionale decit instantele

judecatoresti.

Potrivit art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de

Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege. Restringerea

cadrului de realizare a justitiei in cauzele penale numai la instantele judecatoresti

determina o suprapunere a infaptuirii functiei jurisdictionale cu realizarea

justitiei. Se respecta astfel caracteristicile statului de drept, cu recunoasterea

puterii judecatoresti ca putere distincta a statului, realizind justitia in cele mai

importante conflicte de drept, cele izvorite din incalcarea legii penale. Prin

DPP–pg–188

aceasta dispozitie constitutionala se asigura conditii optime de judecare corecta si

obiectiva a infractorilor, atit prin autoritatea jurisdictionala care judeca si

solutioneaza cauzele penale, cit si prin procedura prin care se infaptuieste

justitia. |ntr-adevar, instantele judecatoresti care infaptuiesc justitia sint

constituite intr-un sistem organizat, pe grade ierarhice, si sint formate din

judecatori, persoane care nu numai ca sint profesionisti ai dreptului, dar au

asigurate, prin selectionare si independenta care li se garanteaza, conditiile

necesare unei activitati corecte si eficiente in aplicarea legii penale. De

asemenea, activitatea instantelor judecatoresti desfasurindu-se dupa o procedura

care garanteaza atit aplicarea ferma a legii penale celor ce au savirsit infractiuni,

cit si asigurarea drepturilor cetatenilor nevinovati de a nu fi trasi pe nedrept la

raspundere penala, contribuie la infaptuirea justitiei in cele mai bune conditii.

Preponderenta functiei de realizare a justitiei in cauzele penale se face

remarcata, pe de o parte, prin subordonarea din punct de vedere procesual a

Ministerului Public si a tuturor partilor fata de autoritatea care o infaptuieste –

instanta judecatoreasca; Ministerul Public si partile pot solicita condamnarea sau

achitarea, obligarea la reparatii civile sau respingerea lor, dar numai instanta de

judecata statueaza asupra faptelor si vinovatiei inculpatului, asupra producerii

pagubei si a raspunderii civile, ea pronunta condamnarea sau achitarea, ea obliga

sau nu la reparatii civile. Pe de alta parte, hotarirea definitiva a instantei penale

are autoritate de lucru judecat, ceea ce inseamna putere de lege, erga omnes,

obligind autoritatile competente la executarea ei in toate dispozitiile sale penale.

De aceea, faza de judecata pe care o conduce instanta judecatoreasca este

considerata faza principala a procesului penal, urmarirea fiind o faza pregatitoare

a judecatii, iar faza de executare aducind la indeplinire ceea ce a hotarit instanta

de judecata.

§2. Activitatile de judecata in materie penala

1) Gradele de jurisdictie

Judecata parcurge, de regula, mai multe trepte, de la o instanta judecatoreasca

de un anumit grad ierarhic la instante judecatoresti de grad ierarhic superior;

aceste trepte pe care le parcurge judecata unei cauze penale poarta denumirea de

grade de jurisdictie.

Numarul gradelor de jurisdictie depinde de numarul cailor de atac ordinare

prevazute de lege, deci a acelor cai de atac care se exercita impotriva hotaririlor

nedefinitive. Daca un prim grad de jurisdictie este intotdeauna judecata in prima

DPP–pg–189

instanta, celelalte sint determinate de caile de atac admise de lege; atunci cind

exista doua cai de atac ordinare succesive – apel si recurs – vor fi trei grade de

jurisdictie pentru aceeasi cauza penala – judecata in prima instanta, judecata in

apel si judecata in recurs – iar daca exista numai o singura cale de atac ordinara –

recursul – vor fi numai doua grade de jurisdictie – judecata in prima instanta si

judecata in recurs.

Prin desfiintarea in 1948 a apelului, la noi in tara judecata a fost asezata pe

doua grade de jurisdictie – judecata in prima instanta si judecata in recurs. Pentru

a asigura aceasta regula la judecarea tuturor cauzelor penale, prin Legea nr.

58/1968 pentru organhizarea judecatoreasca s-a infiintat la Curtea Suprema de

Justitie un complet de sapte judecatori, cu atributia de a judeca in recurs cauzele

judecate in prima instanta de aceasta curte, care anterior nu erau supuse

recursului si se judecau in prima si ultima instanta.

Instituirea apelului, ca prima cale de atac ordinara, prin Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecatoreasca si Legea nr. 45/1993, repune in functiune

principiul a trei grade de jurisdictie pe care era asezata judecata penala inainte de

1948. Deci de la 1 iulie 1993 in sistemul nostru judiciar functioneaza trei grade

de jurisdictie: judecata in prima instanta, judecata in apel si judecata in recurs.

Principiul celor trei grade de jurisdictie nu este insa absolut; astfel, unele cauze

de competenta judecatoriei in prima instanta vor trece numai prin doua grade de

jurisdictie – in prima instanta si in recurs – iar toate cauzele de competenta

curtilor de apel si a Curtii Supreme de Justitie vor trece prin aceleasi doua grade

de jurisdictie. Exceptiile de la principiului celor trei grade de jurisdictie se

explica, pentru cauzele de competenta judecatoriei prin simplitatea si gravitatea

redusa, iar pentru cele de competenta curtilor de apel si a Curtii Supreme de

Justitie prin profesionalismul judecatorilor de la aceste instante judecatoresti.

2) Judecata in prima instanta

Etapa principala a judecatii este judecata in prima instanta. Aceasta apreciere

se datoreaza in primul rind continutului activitatii de judecata in prima instanta,

care include administrarea probelor care sustin invinuirea si apararea, precum si

dezbaterile judiciare cu privire la fapta, vinovatia inculpatului si solutia ce

trebuie data actiunii penale si actiunii civile, stiut fiind faptul ca in caile de atac

se discuta, de regula, numai unele din chestiunile de fond ale cauzei penale; de

asemenea, se datoreaza si situatiei ca fara judecata in prima instanta nu se poate

DPP–pg–190

concepe o condamnare penala si una civila, in timp ce nu toate cauzele penale

trec printr-o judecata in apel sau in recurs.

Activitatea de judecata in prima instanta se desfasoara la sesizarea

procurorului, prin rechizitoriu, sau a partii vatamate prin plingerea sa prealabila

in cazurile in care legea prevede o asemenea procedura. Prima instanta verifica,

cu participarea Ministerului Public, a partilor si aparatorilor lor, prin

administrarea de probe si prin dezbateri orale, temeinicia si legalitatea actului de

trimitere sau chemare in judecata a inculpatului; in raport de rezultatul verificarii,

condamna pe inculpat, daca este vinovat, la executarea unei pedepse sau altei

sanctiuni prevazute de legea penala, iar in caz de nevinovatie ori de inlaturare a

raspunderii penale, pronunta achitarea sau incetarea procesului penal; judecind

actiunea civila, prima instanta o admite daca sint indeplinite conditiile

raspunderii civile, obligind pe inculpat si partea responsabila civilmente la

reparatiile civile corespunzatoare, sau o respinge, daca este neintemeiata.

Ca structura, judecata in prima instanta cuprinde o cercetare judecatoreasca,

in care se administreaza probele prin care se verifica temeinicia actului de

sesizare a instantei, apoi o dezbatere judiciara, in care Ministerul Public si partea

vatamata sustin invinuirea, iar inculpatul apararea, in care partea civila sustine

pretentiile civile, iar inculpatul si partea responsabila civilmente le combat, dupa

care prima instanta delibereaza asupra cauzei si pronunta hotarirea sa, denumita

sentinta penala, rezolvind astfel actiunea sau actiunile penale, precum si actiunea

sau actiunile civile exercitate in fata sa.

Judecata in prima instanta este primul grad de jurisdictie in materie penala

prin care trebuie sa treaca orice cauza penala; omisiunea trecerii unei cauze

penale prin judecata in prima instanta atrage nulitatea absoluta a hotaririi

pronuntate.

3) Judecata in caile de atac

Daca impotriva sentintei penale nu se exercita nici o cale de atac, aceasta

ramine definitiva si se trece la punerea ei in executare. De regula, insa, fie

Ministerul Public, fie una din partile din proces sint nemultumite de solutia data

in cauza de prima instanta si procedeaza la atacarea ei prin una din caile de atac

prevazute de lege.

Caile de atac indreptate impotriva unei hotariri penale nedefinitive se numesc

cai de atac ordinare. |n legislatia noastra, intre 1948–1993, recursul a fost

singura cale ordinara de atac. Reforma justitiei din 1993 consacra doua cai de

DPP–pg–191

atac ordinare: apelul si recursul. Legea prevede si posibilitatea atacarii unei

hotariri definitive daca este nelegala si netemeinica; aceste cai de atac se numesc

extraordinare. Sint cai de atac extraordinare: contestatia in anulare, revizuirea,

recursul in anulare si recursul in interesul legii.

Judecata in apel, ca al doilea grad de jurisdictie, constituie o a doua judecata

cu privire la fondul cauzei, in care se pot desfasura si o cercetare judecatoreasca

si dezbateri judiciare cu privire la existenta faptei, vinovatia inculpatului, la

incadrarea juridica, la sanctiunile aplicate si la intinderea prejudiciului in latura

civila. Judecata in apel se desfasoara in anumite limite, determinate de cel ce a

declarat apel si de calitatea sa procesuala, in sensul ca judecata are ca obiect

situatia celui care a declarat apel sau impotriva caruia s-a declarat apel si numai

in latura pe care o poate devolua calitatea sa procesuala21. De asemenea, se aplica

regula potrivit careia in calea sa de atac nu se poate agrava situatia celui ce a

declarat-o. Carcteristic in apel este rejudecarea cauzei in fond fara ca hotarirea

primei instante sa fie in prealabil desfiintata, la aceasta procedindu-se abia atunci

cind se pronunta decizia instantei de apel prin care se da o noua solutie cauzei.

Judecata in recurs constituie al treilea grad de jurisdictie. Constituie o

activitate facultativa, intervenind numai atunci cind Ministerul Public sau una

din parti foloseste calea de atac a recursului. Cind exista si apel, la judecata in

recurs se efectueaza o examinare a legalitati hotaririi atacate cu recurs,

socotindu-se ca faptele au fost corect stabilite la judecata in apel; in actuala

reglementare a recursului, cind nu exista o judecata in apel, examinarea cauzei se

face si cu privire la temeinicia hotaririi atacate. |ntr-o prima etapa a judecatii in

recurs, Ministerul Public si partile pun concluzii cu privire la legalitatea si

temeinicia hotaririi supuse recursului; daca se constata ca hotarirea nu este

conforma cu adevarul si cu legea, se procedeaza la casarea hotaririi, dupa care se

rejudeca fondul cauzei de catre instanta de recurs, fie se trimite cauza in acest

scop la prima instanta sau la instanta de apel. {i la judecarea in recurs

reexaminarea cauzei se face in anumite limite, ca si la judecata in apel. Hotarirea

instantei de recurs este o decizie penala, prin care se pune capat procesului penal,

urmind a se proceda apoi la punerea in aplicare a acesteia.

Ca o garantie a pronuntarii unor hotariri legale si temeinice, Codul de

procedura penala a institiuit cai de atac extraordinare prin care se pot desfiinta

21 de exemplu dac` a declarat apel numai partea civil`, judecata in apel se refer` numai la situa]ia p`r]ii civile [i numai cu privire la preten]iile sale civile

DPP–pg–192

acele hotariri definitive care nu sint legale si temeinice. Judecata in contestatie in

anulare si judecata in revizuire se declanseaza la initiativa Ministerului Public si

a partilor, care exercita calea de atac extraordinara pentru temeiurile prevazute de

lege. Recursul in anulare este o prerogativa numai a procurorului general, prin

care orice hotarire penala nelegala poate fi atacata in fata Curtii Supreme de

Justitie, care in acest mod isi exercita sarcina sa generala de control asupra

activitatii de judecata a tuturor instantelor judecatoresti.

§3. Functia de jurisdictie si solutionarea actiunilor exercitate in

procesul penal

1) Solutionarea actiunilor exercitate in procesul penal de instanta

de judecata

Exercitarea actiunii penale si a actiunii civile in fata instantelor judecatoresti

le obliga pe acestea sa se pronunte asupra legalitatii si temeiniciei acestor actiuni.

Judecata in prima instanta trebuie sa se finalizeze prin solutionarea actiunii

penale si a actiunii civile, iar judecata in caile de atac, prin verificarile pe care le

face si prin solutiile ce le poate adopta, trebuie sa definitiveze solutiile

corespunzatoare legii si adevarului cu privire la aceste actiuni.

A solutiona actiunea penala inseamna a pronunta o hotarire judecatoreasca

prin care se statueaza asupra existentei infractiunii si a vinovatiei inculpatului, si

se aplica, in caz de vinovatie, sanctiunile prevazute de legea penala. A solutiona

actiunea civila inseamna a pronunta o hotarire judecatoreasca prin care se

statueaza daca prin infractiunea pentru care este judecat inculpatul s-a produs o

paguba, care este intinderea si valoarea sa, obligind pe inculpat si partea

responsabila civilmente la repararea pagubei printr-una din modalitatile

prevazute de lege.

Atunci cind s-a exercitat doar actiunea penala, instanta de judecata

solutioneaza numai aceasta actiune; daca alaturat actiunii penale a fost exercitata

si actiunea civila, instanta de judecata este obligata sa solutioneze si actiunea

civila, de regula odata cu cea penala; in caz de disjungere, actiunea civila se

solutioneaza prin hotarire separata. Solutionarea actiunii civile depinde, in

anumite chestiuni, de modul cum a fost solutionata actiunea penala. Astfel, daca

inculpatul a fost condamnat in actiunea penala, nu se poate respinge actiunea

civila pe motivul inexistentei faptei sau a lipsei de vinovatie a inculpatului,

deoarece condamnarea penala implica existenta faptei si savirsirea ei de catre

inculpat cu vinovatie. |n cazul cind in acelasi proces penal sint exercitate mai

DPP–pg–193

multe actiuni penale si mai multe actiuni civile, trebuie solutionate toate actiunile

potrivit dispozitiilor legii, fiind posibile solutii diferite pentru fiecare actiune.

Spre deosebire de actele de dispozitie ale procurorului emise in cadrul

urmaririi penale, care nu au caracter definitiv si nu au efect erga omnes, solutiile

pronuntate prin hotariri definitive ale instantelor judecatoresti au acest caracter.

Astfel, rechizitoriul procurorului are efect de a sesiza instanta de judecata, dar

condamnarea inculpatului se pronunta numai de instanta de judecata; ordonanta

de scoatere de sub urmarire sau de incetare a urmaririi produce efecte atit timp

cit nu a fost infirmata de procurorul ierarhic superior si nu este obligatorie pentru

instanta civila sesizata cu actiunea civila izvorita din fapta cercetata. Dimpotriva,

hotarirea definitiva de achitare sau de incetare a procesului penal pronuntata de

instanta de judecata inchide, cu unele exceptii, calea unui proces penal pentru

aceeasi fapta si cu privire la acelasi inculpat, si devine obligatorie pentru instanta

civila care ar judeca actiunea civila pentru repararea pagubei produse prin acea

infractiune.

Solutionarea actiunii penale si a actiunii civile se dispune prin hotarire

judecatoreasca, actul procesual cel mai important, deoarece prin el se

infaptuieste justitia in cauze penale. Pentru a se pronunta o hotarire legala si

temeinica in fiecare cauza penala s-a instituit un complex de reguli si garantii

procesuale, atit prin Constitutie, cit si prin legile organice si ordinare. De aceea,

hotarirea judecatoreasca are putere de lege, executarea ei fiind obligatorie atit

pentru partile la care se refera, cit si pentru organele care au sarcina sa o execute.

|n raport de instanta de judecata care o pronunta, hotarirea judecatoreasca poate fi

o sentinta sau o decizie; solutionind o cauza penala, poarta denumirea de sentinta

penala sau decizie penala.

2) Solutionarea actiunii penale

Daca invinuirea este intemeiata si inculpatul raspunde din punct de vedere

penal, iar actiunea penala a fost pusa in miscare si exercitata in conditiile legii de

procedura penala, instanta de judecata pronunta condamnarea inculpatului.

Condamnarea implica statuarea de catre instanta de judecata a savirsirii cu

vinovatie de catre inculpat a faptei pentru care a fost judecat si incadrarea ei

juridica intr-o dispozitie incriminatorie a legii penale, precum si a inexistentei

unei cauze care atrage inlaturarea raspunderii penale sau apararea de pedeapsa;

condamnarea obliga pe inculpat sa execute o pedeapsa sau o masura educativa, o

pedeapsa complimentara, o masura de sigurana, dupa cerintele incriminatorii din

DPP–pg–194

legea penala. |n cazul cind urmarirea penala a fost legal si bine efectuata, iar

rechizitoriul a stabilit complet si corect faptele si vinovatia inculpatului, in mod

necesar, dupa verificarea faptelor de catre instanta de judecata, se pronunta

condamnarea; de aceea, in materie penala, finalizarea cauzelor de catre instanta

de judecata se realizeaza, de regula, printr-o sentinta sau decizie de condamnare.

Desi inculpatul a fost trimis in judecata penala, este posibil ca in cursul

judecatii sa se constate ca, in realitate, actiunea penala a fost in mod gresit

promovata, deoarece era fara temei ori fusese stinsa printr-o cauza legala;

stingerea actiunii penale se poate produce chiar in cursul judecatii, atunci cind

intervine o cauza de inlaturare a raspunderii penale sau de aparare de pedeapsa

(amnistia, decesul inculpatului, impacarea partilor etc.). |n aceste cazuri nu mai

poate interveni condamnarea, solutiile posibile fiind achitarea si incetarea

procesului penal.

Achitarea inculpatului se pronunta in cazul in care se constata existenta unuia

din cazurile prevazute in art. 10 lit. a–e, semnificind lipsa de temei a actiunii

penale, deoarece: fapta nu exista, fapta nu este prevazuta de legea penala, fapta

nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, fapta nu a fost savirsita de

catre inculpat, faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii si

exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei; in toate aceste situatii

lipseste fie o trasatura esentiala a infractiunii, fie unul din elementele constitutive

ale infractiunii pentru care a fost judecat inculpatul. Achitarea inculpatului

inseamna inexistenta infractiunii, ca urmare nu se poate produce nici o

consecinta decurgind din incalcarea legii penale. Unele din cazurile de achitare

atrag o restitutio in integrum, inlaturind orice fel de constringere juridica; astfel,

inexistenta faptei sau neparticiparea inculpatului la savirsirea ei inlatura orice fel

de raspundere (penala, civila, disciplinara, contraventionala), de aceea legea de

procedura penala le considera cauze de excludere completa a raspunderii

juridice. |n alte situatii, inculpatul poate fi supus unei raspunderi de alta natura;

astfel, o fapta care nu este prevazuta de legea penala ori careia ii lipseste gradul

de pericol social al unei infractiuni poate atrage o raspundere civila, disciplinara,

contraventionala; desi achitat penal, inculpatul ramine vinovat sub aspectul legii

civile, administrative, disciplinare si va fi sanctionat ca tare. De aceea, instanta

de judecata, pronuntind achitarea, poate obliga pe inculpat la reparatii civile si,

cind este cazul, sa sesizeze autoritatea competenta pentru a aplica sanctiunile

corespunzatoare.

DPP–pg–195

|ncetarea procesului penal se pronunta in cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j,

semnificind: lipsa plingerii si autorizatiei prealabile, a sesizarii organului

competent; interventia amnistiei, prescriptiei raspunderii penale sau a decesului

inculpatului; a fost retrasa plingerea prealabila ori partile s-au impacat, atunci

cind legea o permite; inlocuirea raspunderii penale; exista autoritate de lucru

judecat; exista o cauza care apara de pedeapsa. Deci temeiurile pentru care se

poate dispune incetarea procesului penal se refera fie la neindeplinirea unei

conditii pentru promovarea actiunii penale, fie la existenta unei cauze care

inlatura raspunderea penala, lasind fara obiect actiunea penala.

Unele temeiuri au o aplicabilitate generala, pentru toate infractiunile si toti

inculpatii (amnistia, prescriptia, decesul inculpatului, autoritatea de lucru

judecat); alte temeiuri se aplica numai in cazurile prevazute de lege (plingerea

prealabila a persoanei vatamate, o anumita autorizare sau o sesizare a organului

competent, pentru care este posibila inlocuirea raspunderii penale sau apararea

de pedeapsa). Cele mai multe temeiuri a caracter difinitiv, alte temeiuri au insa

un caracter temporar (cit timp lipseste autorizarea prealabila sau sesizarea

organului competent; in ce priveste plingerea prealabila, introducerea ei dupa

trecerea termenului de doua luni de la data cunoasterii faptuitorului opereaza cu

caracter definitiv).

|ncetarea procesului penal este o solutie prin care se constata existenta unei

cauze de inlaturare a raspunderii penale, ceea ce implica savirsirea unei

infractiuni; ca urmare, fapta poate atrage o raspundere civila, administrativa sau

disciplinara, fie in acelasi proces penal, fie intr-un proces de alta natura.

Cu privire la actiunea penala, instanta de judecata poate pronunta si

restituirea cauzei la procuror, dezinvestindu-se de judecarea ei. |n acest caz

actiunea penala se exercita din nou in faza de urmarire penala, urmind sa se

dispuna, dupa caz, fie trimiterea din nou in judecata a inculpatului, fie scoaterea

de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale.

3) Solutionarea actiunii civile

|n caz de condamnare, daca prin infractiune s-a produs o paguba partii civile,

instanta de judecata admite actiunea civila exercitata in fata sa, obligind pe

inculpat si partea responsabila civilmente la reparatii civile, in natura sau la plata

unei despagubiri banesti. Actiunea civila este admisa, in caz de condamnare,

fiindca in latura penala s-a retinut existenta faptei, savirsirea ei de catre inculpat

si vinovatia acestuia; in solutionarea actiunii civile instanta se ocupa numai de

DPP–pg–196

existenta pagubei, de intinderea ei, precum si de modalitatea prin care aceasta

trebuie reparata. Spre deosebire de actiunea penala, care se solutioneaza numai

fata de inculpat, actiunea civila se solutioneaza si fata de partea responsabila

civilmente. Actiunea civila poate fi admisa in totalitate, atunci cind valoarea

pagubei se ridica la nivelul pretentiilor partii civile, sau in parte, daca pagubele

sint mai mici decit pretentiile partii civile sau daca la producerea pagubei a

contribuit si culpa acesteia.

Actiunea civila este admisa si in cazul in care s-a pronuntat achitarea sau

incetarea actiunii penale, daca sint intrunite conditiile raspunderii civile si nu

exista vreo cauza in care actiunea civila este stinsa sau se lasa nesolutionata.

Astfel, prin achitarea pentru temeiurile prevazute in art. 10 lit. b1, d si e, precum

si prin incetarea procesului penal pe temeiurile prevazute in art. 10 lit. g, h, i,

retinindu-se ca fapta a fost savirsita de catre inculpat, chiar daca nu constituie

infractiune sau nu mai poate interveni raspunderea penala, se dispune obligarea

la reparatii civile daca s-a produs o paguba partii civile.

Actiunea civila este respinsa atunci cind nu sint intrunite conditiile

raspunderii civile, fie ca s-a pronuntat condamnarea, achitarea sau incetarea

procesului penal. O astfel de solutie se pronunta atunci cind fapta nu exista sau

nu a fost savirsita de inculpat (art. 346 al. 3), caci aceste temeiuri inlatura

conditiile raspunderii civile de a exista o fapta savirsita de inculpat; dar

respingerea ctiunii civile se pronunta si atunci cind nu s-a produs o paguba prin

fapta inculpatului sau exista o cauza legala de inlaturare a raspunderii civile.

Instanta de judecata nu poate respinge actiunea civila pe temeiul ca actiunea

civila nu a fost sustinuta in instanta si nici nu poate trimite partea civila sa

exercite actiunea sa civila in fata instantei civile22.

Instanta de judecata lasa actiunea civila nesolutionata cind pronunta achitarea

pentru cazul prevazut in art. 10 lit. b ori cind pronunta incetarea procesului penal

pentru vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f si j; in primul caz (cind fapta

nu este prevazuta de legea penala), in mod nejustificat s-a promovat si s-a

desfasurat procesul penal pentru o fapta de natura civila, administrativa,

disciplinara, astfel ca s-a intervenit pe o cale nelegala la realizarea unei pretentii

civile; in situatia plingerii prealabile, a autorizatiei sau sesizarii organului

competent, precum si a autoritatii lucrului judecat, desfasurarea procesului penal

22 excep]ie face judecarea cauzei dup` procedura de urgen]` (art. 476 al. 3)

DPP–pg–197

este lovita de nulitate absoluta, fiind inadmisibila obtinerea de reparatii civile cu

incalcarea legii de procedura penala.

Actiunea civila se poate solutiona prin sentinta sau decizie penala a instantei

de judecata prin care s-a solutionat si actiunea penala; in caz de disjungere, se

poate pronunta si printr-o sentinta sau decizie penala separata, data in aceeasi

cauza penala. Raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti penale atrage

autoritatea de lucru judecat atit a solutiei date in actiunea penala, cit si a solutiei

date in actiunea civila.

I.14. Autoritatea judecatoreasca prin care se infaptuieste

justitia in cauzele penale

§1. Instantele judecatoresti

1) Sisteme de organizare a instantelor judecatoresti

Instantele judecatoresti pot fi organizate pe principiul unitatii justitiei civile si

a celei penale sau pe principiul separatiei celor doua forme de realizare a

justitiei. |n temeiul primului principiu, aceleasi instante judecatoresti judeca si

cauze civile si cauze penale, iar in temeiul celui de-al doilea principiu

functioneaza instante judecatoresti care judeca numai cauze penale. O separare

completa intre justitia civila si justitia penala nu-si mai gaseste aplicare in

legislatiile moderne. Se admit, insa, sisteme mixte, in care exista si unitate a

justitiei civile cu justitia penala, dar si instante judecatoresti care judeca numai

cauze penale23. Ceea ce caracterizeaza unitatea justitiei penale si a justitiei civile

consta in aceea ca aceiasi judecatori pot judeca fie o cauza penala, fie o cauza

civila, chiar atunci cind exista sectii penale si sectii civile separate, judecatorii

sectiei civile pot trece, dupa o perioada de timp, la sectia penala si invers, ceea ce

exclude specializarea judecatorilor numai pentru anumite cauze. Desi criticabil

datorita lipsei de specializare a judecatorilor, sistemul unitatii justitiei penale si a

justitiei civile este preponderent in legislatiile contemporane, implicind mai

putine cheltuieli in functionarea sa.

Organizarea judecatoreasca poate sa cuprinda un unic sistem de instante

judecatoresti sau mai multe sisteme de instante judecatoresti. Sistemul de

instante judecatoresti este unic atunci cind toate instantele sint organizate intr-un

ansamblu, pe grade ierarhice, avind o singura instanta suprema; organizarea in

23 de exemplu in Fran]a instan]ele de drept comun judec` [i cauze penale [i cauze civile, dar unele instan]e speciale judec` numai in penal (instan]ele militare, instan]ele pentru minori, |nalta Curte de Justi]ei, Curte de Siguran]` a Statului)

DPP–pg–198

mai multe sisteme de instante judecatoresti presupune separarea instantelor in

mai multe ansambluri, cu tot atitea instante supreme in fruntea lor24.

Instantele judecatoresti pot fi ordinare (sau de drept comun), speciale,

politice si extraordinare. |n materie penala, instantele de drept comun (ordinare)

sint acele instante judecatoresti carora le revine sarcina de a judeca orice

infractiune, indiferent de calitatea persoanei care a savirsit-o, cum sint

judecatoriile, tribunalele departamentale, curtile de apel. Instantele speciale au

sarcina de a judeca infractiuni savirsite intr-un anumit domeniu de activitate

social-economica, care trebuie protejat in mod special (infractiuni militare,

infractiuni care pun in pericol circulatia pe caile ferate, aeriene, maritime) sau

savirsite de persoane cu o anumita calitate (militari, minori, personal maritim si

fluvial); printre acestea se numara tribunalele si curtile pentru minori (in Franta),

tribunalele militare, tribunalele maritime si fluviale. Pentru judecarea unori

infractiuni savirsite in timpul exercitarii functiei de unele personalitati politice

(presedintele tarii, ministrii) se pot infiinta instante cu caracter politic, formate si

din membri ai parlamentului, cum este |nalta Curte de Justitie din Franta, iar

pentru infractiunile contra securitatii statului se pot infiinta instante speciale, cu o

compunere speciala – civila si militara – cum este Curtea de Sigurnata in Franta.

|n fine, instantele extraordinare sint instituite in imprejurari exceptionale, pe

timp limitat, pentru a judeca anumite infractiuni sau anumite persoane25.

|n raport de organizarea pe grade ierarhice, sistemul de instante judecatoresti

poate avea mai multe verigi, la baza fiind un numar mai mare de instante de grad

inferior, culminind cu virful piramidei de instante, in care se afla Curtea

(Tribunalul) Suprema de Casatie si Justitie. Legislatiile occidentale au organizat

instantele de drept comun pe patru verigi: tribunale de politie, tribunale

corectionale, curti de apel si |nalta Curte de Casatie si Justitie. |n legislatiile

fostelor tari socialiste, sistemul judiciar cuprindea, de regula, trei verigi:

tribunale populare raionale, tribunale regionale, Tribunalul Suprem al Republicii;

intre 1968–1993, in România au functionat judecatorii, tribunale judetene si

24 Astfel, in unele legisla]ii, instan]ele militare formeaz` un sistem aparte fa]` de cel al instan]elor ordinare, avind in virf o instan]` militar` suprem`.

25 |n Fran]a, in 1945, s-a infiin]at o |nalt` Curte de Justi]ie, pentru a judeca pe cei care au colaborat, in cadrul guvernului de la Vichy, cu ocupan]ii nazi[ti; in 1945 s-a infiin]at in România Tribunalul Poporului, pentru judecarea [i sanc]ionarea celor care au colaborat cu guvernele totalitare militare [i au s`vir[it crime de r`zboi. Dup` 1989, pentru o scurt` perioad` de timp, au func]ionat tribunale militare extraordinare pentru judecarea [i pedepsirea actelor teroriste (Decretul–lege nr. 7/1990).

DPP–pg–199

Tribunalul Suprem. |n unele tari sistemul judiciar se reduce la doua verigi: astfel,

in Republica Moldova exista judecatorii populare raionale si o Judecatorie

Suprema. |n statele federale, sistemul judiciar se amplifica, prin existenta unor

Curti sau Tribunale federale, avind controlul judiciar asupra activitatii de

judecata a tuturor instantelor judecatoresti din toate statele componente.

2) Sistemul de instante judecatoresti in România

Spre deosebire de Constitutia din 1965, care stabilea care sint instantele

judecatoresti in România, Constitutia din 1991 prevede ca “Justitia se realizeaza

prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti prevazute

de lege”. Deci singura instanta judecatoreasca ce are caracter constitutional si nu

poate fi desfiintata decit prin modificarea Constitutiei este Curtea Suprema de

Justitie; aceasta se constituie ca instanta judecatoreasca de cel mai inalt grad

ierarhic fata de toate celelalte instante judecatoresti ce se stabilesc prin lege. Din

aceasta dispozitie constitutionala se trage concluzia ca in România se constituie

un sistem unitar de instante judecatoresti, deoarece toate instantele judecatoresti

se includ intr-un singur ansamblu unitar, cu o singura instanta suprema, care

exercita controlul asupra tuturor instantelor judecatoresti ce functioneaza in baza

legii.

O alta dispozitie constitutionala prevede ca “este interzisa infiintarea de

instante extraordinare” (art. 125 al. 2); o dispozitie similara era prevazuta si in

art. 101 al Constitutia României din 1923. Aceasta interdictie constituie o

garantie a infaptuirii justitiei de catre judecatorii firesti prevazuti de lege, ferind

abuzurile prin care, pentru motive politice, s-ar infiinta tribunale extraordinare,

cu judecatori desemnati pe criterii politice, pentru judecarea si condamnarea unor

persoane care au detinut functii importante in stat.

Potrivit dispozitiilor Legii nr. 92/1992 privitoare la organizarea instantelor

judecatoresti, configuratia acestora este urmatoarea: judecatorii, tribunale, curti

de apel, ca instante civile (ordinare); in baza Legii nr. 54/1993 pentru

organizarea instantelor si parchetelor militare, functioneaza ca instante militare:

tribunalele militare, tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel; in

fruntea sistemului nostru judiciar, in temeiul Legii nr. 56/1993, se afla Curtea

Suprema de Justitie, denumire data fostului Tribunal Suprem imediat dupa 1989

si consfintita prin Constitutia României din 1991.

|n cadrul acestei reglementari se poate considera ca in sistemul nostru judiciar

functioneaza instante ordinare sau de drept comun (cele civile) si instante

DPP–pg–200

speciale (cele militare), intre care se imparte competenta instantelor in judecarea

cauzelor penale.

Instantele ordinare cuprind trei verigi:

– Judecatoriile functioneaza in fiecare judet si in municipiul Bucuresti si

Sectorul agricol Ilfov. Numarul lor este de 179, iar localitatile de resedinta

sint fixate intr-o anexa la Legea nr. 92/1992. |n materie penala, judecatoria

are o competenta generala de judecata in prima instanta, in sensul ca judeca

toate infractiunile in afara de cele date prin lege in competenta altor instante

judecatoresti.

– Tribunalele au ca circumscriptie teritoriala un judet, cu sediul in localitatea

de resedinta a acestuia; in capitala isi are resedinta Tribunalul Municipiului

Bucuresti. Tribunalele Galati si Constanta au si sectii maritime si fluviale.

Tribunalele judeca in prima instanta cauzele date in competenta lor, in raport

de natura si gravitatea infractiunii; ca instante de apel, tribunalele judeca

apelurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate in prima instanta de catre

judecatorii; ca instante de recurs, judeca recursurile declarate impotriva

hotaririlor pronuntate de judecatorii, nesusceptibile de apel.

– Curtile de apel , in numar de 15, au ca circumsciptie teritoriala doua sau mai

multe judete. Judeca in prima instanta anumite infractiuni contra statului,

infractiunile savirsite de persoane cu o anumita calitate (magistratii de la

judecatorii si tribunale); judeca si in apel, atunci cind hotarirea atacata a fost

pronuntata in prima instanta de tribunal, si in recurs in cazurile in care

hotaririle atacate au fost date de tribunale ca instante de apel. Pot avea doua

sau mai multe sectii, dintre care una penala. La curtile de apel din Constanta

si Galati functioneaza sectii maritime si militare.

Instantele militare cuprind si ele trei verigi: tribunalele militare, tribunalele

militare teritoriale si Curtea Militara de Apel.

– Tribunalele militare , in numar de patru (Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi si

Timisoara), au circumscriptii teritoriale stabilite intr-o anexa la Legea nr.

54/1993. Ele judeca numai in prima instanta infractiunile contra capacitatii

de aparare a patriei si contra disciplinei militare, precum si cele savirsite de

militari pina la un anumit grad ierarhic.

– Tribunalul militar teritorial , cu sediul in Bucuresti, este instanta militara de

grad superior, judecind in prima instanta cauzele mai grave si infractiunile

DPP–pg–201

savirsite de ofiterii superiori, dar si apelurile si recursurile declarate

impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalele militare.

– Curtea Militara de Apel , cu sediul in Bucuresti, este egala in grad cu curtea

de apel. Judeca in prima instanta infractiunile contra statului savirsite de

militari, dar judeca si in apel si in recurs, dupa caz, apelurile si recursurile

declarate impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalul militar teritorial.

Curtea Suprema de Justitie, cu sediul in Bucuresti, are cinci sectii dintre care,

in materie penala, judeca prin sectia penala si sectia militara, ori prin Sectii

Unite. Toate judecatoriile, tribunalele si curtile – civile si militare – sint

subordonate, din punct de vedere ierarhic, Curtii Supreme de Justitie, in sensul

ca aceasta exercita controlul general asupra activitatii de judecata a acestora, prin

judecarea recursurilor de competenta sa si a recursurilor in anulare si in interesul

legii. Curtea Suprema de Justitie judeca in prima instanta cauzele date in

competenta sa, dupa calitatea de demnitar pe care a avut-o faptuitorul in

momentul savirsirii infractiunii; ca instanta de recurs, judeca recursurile

declarate impotriva hotaririlor pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de

Apel, precum si de sectiile penala si militara ale instantei supreme ca prima

instanta, iar ca instanta de recurs in anulare impotriva hotaririlor penale

definitive ale oricarei instante judecatoresti este singura care are competenta sa-l

judece. |n Sectii Unite, Curtea Suprema de Justitie judeca si recursurile in

interesul legii.

Fiecare instanta judecatoreasca se incadreaza cu numarul necesar de

judecatori – civili pentru instantele de drept comun si militari pentru instantele

militare – cu indeplinirea conditiilor legale de vechime si cu procedura prevazuta

de lege. Instantele judecatoresti au in conducere un presedinte si, de regula, unul

sau mai multi vicepresedinti; sectiile sint conduse de presedinti de sectie.

La instantele judecatoresti functioneaza personal auxiliar (grefieri, arhivari,

executori judecatoresti), personal administrativ si de serviciu. La Curtea

Suprema de Justitie exista un corp de magistrati asistenti, care participa la

judecarea cauzelor penale, cu atributii de a lua note, redacta hotariri, pregati

cauzele pentru judecata.

3) Instanta de judecata

La judecarea unei cauze penale nu iau parte toti judecatorii incadrati la

judecatorie, tribunal sau curte, ci numai un anumit numar de judecatori, care

formeaza completul de judecata al unei instante judecatoresti. Hotarirea

DPP–pg–202

pronuntata de completul de judecata, format potrivit legii, este data in numele

judecatoriei, tribunalului sau al curtii, deci in numele instantei judecatoresti.

Cind se refera la completul de judecata care desfasoara activitatea de judecata

intr-o cauza penala, Codul de procedura penala foloseste denumirea de instanta

de judecata. Deci intelesul denumirii de instanta de judecata este diferit de acela

de instanta judecatoreasca si indica numai acel complet de judecata sau chiar

unic judecator, apartinind unei instante judecatoresti, in fata caruia se desfasoara

activitatea de judecata. Judecatoria, ca instanta judecatoreasca, are competenta de

a judeca o cauza penala, dar judecata se desfasoara in fata instantei de judecata,

adica a acelui judecator sau complet de judecata din cadrul judecatoriei care,

potrivit legii, are puterea de a judeca si solutiona acea cauza, in numele

judecatoriei. De aceea, in problemele de organizare si de competenta trebuie

folosita denumirea de instanta judecatoreasca, ceea ce inseamna judecatorie,

tribunal, curte, Curtea Suprema de Justitie, iar in problemele de compunere si

desfasurare a judecatii trebuie folosita denumirea de instanta de judecata,

intelegind completul de judecata care desfasoara sau a desfasurat activitatea de

judecata. Deci ca subiect al procesului penal, autoritatea judecatoreasca este

instanta de judecata, reprezentind judecatoria, tribunalul, curtea, ca instanta

judecatoreasca.

|n raport de activitatea de judecata pe care o desfasoara, se pot distinge mai

multe categorii de instante de judecata: prima instanta, instanta de apel, instanta

de recurs, instanta care judeca o cale de atac extraordinara. O astfel de distinctie

este utila deoarece aceeasi instanta judecatoreasca – tribunal, curte, Curtea

Suprema de Justitie – poate desfasura, prin complete diferite, mai multe activitati

de judecata; de exemplu curtea de apel poate judeca in prima instanta, in apel si

in recurs, fiecare instanta de judecata avindu-si specificul ei organizatoric si

functional.

Judeca numai in prima instanta judecatoriile si tribunalele militare, dar pot

judeca in prima instanta si toate celelalte instante judecatoresti. Judecata in apel

se desfasoara la tribunale si curti de apel, la tribunalul miliar teritorial si la

Curtea Militara de Apel. Pot judeca in recurs, in cazurile prevazute de lege,

tribunalele, curtile de apel, tribunalul militar teritorial, Curtea Militara de Apel,

precum si Curtea Suprema de Justitie. |n ce priveste judecata in recurs in anulare

si recurs in interesul legii, aceasta atributie revine numai Curtii Supreme de

Justitie.

DPP–pg–203

Din punct de vedere al atributiilor de judecata, instantele judecatoresti se pot

caracteriza astfel:

– judecatoriile si tribunalele militare judeca numai in prima instanta;

– tribunalele, curtile de apel, tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de

Apel judeca in prima instanta, dar si in apel si in recurs;

– Curtea Suprema de Justitie judeca in principal in recurs si in recurs in

anulare, dar in unele cazuri si in prima instanta.

Aceste distinctii sint necesare pentru intelegerea modului de compunere a

instantelor de judecata, care variaza si dupa activitatea de judecata pe care o

desfasoara.

§2. Judecatorii

1) Calitatea de judecator

Judecatorul indeplineste cea mai importanta functie procesual penala, de a

judeca si solutiona cauzele penale. Daca procurorul are dreptul sa formuleze si sa

sustina invinuirea, daca avocatul formuleaza si sustine apararea, subiectul

procesual-penal care poate hotari asupra vinovatiei penale a unei persoane si sa-i

aplice sanctiunile prevazute de legea penala este judecatorul. Ca urmare:

– judecatorul trebuie sa fie o persoana bine pregatita profesional, pentru a

lamuri cauza sub toate aspectele si sa pronunte o hotarire legala si temeinica;

– judecatorul trebuie sa fie ferit de orice influenta din afara – politica, sociala,

familiala – pentru a fi impartial;

– persoana care indeplineste functia de judecator trebuie sa se bucure de

prestigiul corespunzator functiei, ea facind parte din acea putere a statului

prin care se infaptuieste justitia in cauzele penale.

Pentru a se asigura corpului judecatoresc o compozitie corespunzatoare

acestor cerinte, la investirea cu calitatea de judecator se cer anumite conditii:

– |n ce proveste pregatirea profesionala, judecatorii trebuie sa indeplineasca

conditia de studii, de a fi licentiat in drept. Studiile juridice superioare

implica un bagaj minim de cunostinte pentru indeplinirea functiei de

judecator, intrucit desfasurarea judecatii se conduce dupa anumite reguli de

drept, iar aplicarea legii penale si a celei civile la cazul concret judecat

necesita interpretarea corecta a dispozitiilor acestei legi. Nu intotdeauna o

licenta in drept atrage bagajul de cunostinte necesare functiei de judecator.

De aceea, L.O.J. prevede cerinta trecerii unui examen de capacitate, atit

DPP–pg–204

pentru a se acorda judecatorului stagiar dreptul de a judeca, cit si pentru

primirea in magistratura ca judecator definitiv.

S-a pus problema specializarii judecatorilor care judeca in materie penala:

– Autorii care sustin judecarea cauzelor penale de orice judecator, fara o

anumita specializare, pornesc de la ideea ca specializarea aduce

unilateralitate in cunostintele juridice, daunatoare judecatii, deoarece

judecatorul penal rezolva si problemele actiunii civile, care cer cunostinte

de drept civil; specializarea poate duce la rutina, periculoasa pentru

lamurirea cauzei si pentru tratarea diferentiata a inculpatilor; poate atrage

un plus de severitate in solutionarea cauzelor, judecatorii penali venind in

contact direct cu cei mai periculosi infractori; un argument important

pentru stat l-ar constitui si cheltuielile sporite pentru specializarea

judecatorilor in civil si in penal, pentru dublarea numarului de judecatori

pe care l-ar presupune specializarea.

– Autorii care sustin specializarea in materie penala, incepind cu pozitivistii

si dominind astazi cu adeptii scolii de aparare noua, pornesc de la

necesitatea unui tratament diferentiat pentru fiecare infractor, in raport de

cauzele care l-au determinat sa savirseasca infractiunea, de

particularitatile sale psihice, de posibilitatile de reinsertie sociala; or,

tratarea corespunzatoare a fiecarei cauze penale cere cunostinte

aprofundate de criminologie, psihologie si sociologie penala, stiinta

penitenciara, de criminalistica, constinte de care nu are nevoie un

judecator in materie civila. Asa cum profesorul, medicul, inginerul,

meseriasul specializat rezolva cu mult mai bine problemele profesiunii

decit o persoana cu cunostinte generale in materie, si judecatorul

specializat ar pune un diagnostic mai bun si ar adopta tratamentul cel mai

eficient in raport de persoana inculpatului.

Discutia din doctrina nu a avut repercusiuni in legislatie, unitatea justitiei

civile si a celei penale raminind ca principiu de baza, cu posibilitatea ca

judecatorul penal sa treaca la judecarea cauzelor civile, chiar in aceeasi zi sau

intr-o perioada urmatoare. La acest punct de vedere a contribuit in mare

masura necesitatea unei limitari a cheltuielilor in sectorul judiciar.

Deci pentru calitatea de judecator in materie penala nu se cere o conditie de

specializare, deoarece orice judecator are calitatea de a judeca o cauza penala

de competenta instantei judecatoresti din care face parte; specializarea din

DPP–pg–205

initiativa proprie (doctorate, cursuri postuniversitare) constituie insa un

element de selectionare a unui judecator pentru posturile de judecatori care se

confrunta mai des cu cauzele de natura specializarii sale; de asemenea,

ministrul justitiei organizeaza periodic, in cadrul Institutului de perfectionare

a magistratilor, stagii de pregatire sau, dupa caz, de perfectionare

profesionala, care pot avea ca obiect si specializarea in judecarea cauzelor

penale. Pentru indeplinirea unor functii superioare – la tribunale, curti de

apel, Curtea Suprema de Justitie – magistratul trebuie sa aiba o activitate

meritorie si anumite conditii de vechime in magistratura, care asigura

experienta necesara pentru rezolvarea celor mai complexe cauze.

– Pentru a li se asigura impartialitatea in judecarea si solutionarea cauzelor

penale, judecatorilor trebuie sa li se garanteze independenta fata de celelalte

autoritati, fata de opinia publica, fata de partile din proces. Astfel, judecatorii

nu pot face parte din partidele politice (art. 37 al. 3 din Constitutie) sau sa

desfasoare activitati publice cu caracter politic (art. 82 L.O.J.), ceea ce le

asigura o pozitie independenta fata de orice influenta politica. Functia de

magistrat este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu

exceptia functiilor didactice din invatamintul superior (art. 83 L.O.J.);

judecatorilor le este interzisa exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a

activitatilor de comert, participarea la administratia sau conducerea unor

societati comerciale sau civile, precum si la orice activitati cu caracter

lucrativ, la activitatea de arbitru sau expert; ei nu pot, in studiile si articolele

publicate, sa se pronunte cu privire la problemele curente de politica interna,

nu pot sa dea consultatii scrise sau verbale in probleme litigioase, chiar daca

procesele respective sint pe rolul altor instante decit celor in care isi exercita

functia (art. 86–87 L.O.J.).

– Judecatorul trebuie sa corespunda prestigiului de a face parte din puterea

judecatoreasca, una din cele trei puteri ale statului. Astfel, nu poate fi

judecator decit persoana care este cetatean rom#n si are capacitatea deplina

de exercitiu a drepturilor, care nu are antecedente penale si se bucura de o

buna reputatie, care cunoaste bine limba oficiala a statului. |n timpul cit

functioneaza ca judecatori le este interzis sa desfasoare actiuni sau sa aiba

manifestari care ar aduce prejudicii prestigiului justitiei (cum ar fi: interventii

pentru satisfacerea iuntereselor personale sau ale familiei lor, fapte care aduc

atingere onoarei sau probitatii profesionale, nerespectarea secretului

DPP–pg–206

deliberarii etc.). Pentru a se asigura prestigiul judecatorilor, acestia sint

obligati, la sedintele de judecata, sa aiba o tinuta corespunzatoare instantei

unde functioneaza.

Aceste conditii se cer pentru toti magistratii, deci si pentru procurorii care

reprezinta Ministerul Public.

2) Independenta judecatorilor

Potrivit art. 123 al. 2 din Constitutie, “judecatorii sint independenti si se

supun numai legii”. Pentru solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale este

necesar ca judecatorii sa-si formeze convingerea deplina despre vinovatia sau

nevinovatia inculpatului, despre sanctiunea penala pe care trebuie sa o aplice, in

caz de vinovatie, fara nici o presiune sau vreun amestec din afara, de natura a

influenta negativ aceasta convingere. Prin aceasta se realizeaza impartialitatea in

judecarea si solutionarea cauzelor penale, ceea ce da incredere partilor si creaza

pentru opinia publica convingerea in legalitatea si justetea solutiei adoptate.

Principiul independentei judecatorilor, consacrat constitutional, este intarit prin

dispozitia potrivit careia acest principiu nu poate forma obiectul unei revizuiri a

Constitutiei si, ca urmare, a restringerii sau suprimarii sale (art. 148 al. 1).

|n conceptia Constitutiei, independenta judecatorilor se realizeaza prin

prevederea ca ei se supun numai legii; ca urmare, in afara de prevederile legii,

care sint obligatorii si pentru judecatori, nici un fel de autoritate publica,

influenta politica, presiune a opiniei publice, injonctiuni ale partilor nu trebuie sa

aduca vreo constringere sau inriurire asupra convingerii judecatorilor in

solutionarea cauzelor penale. Independenta judecatorilor trebuie asigurata in

special fata de celelalte doua puteri ale statului. Parlamentul poate influenta o

solutie concreta numai prin adoptarea unei legi de aplicare generala, care sa aiba

implicatii si in cauza data, cum ar fi o lege penala mai blinda sau o dispozitie de

procedura de aplicare imediata; o lege care ar duce o anumita solutie intr-o cauza

concreta ar fi neconstitutionala, deoarece ar insemna un amestec al puterii

legislative in activitatea puterii judecatoresti. Independenta judecatorilor trebuie

asigurata si in raport de Presedintele României, guvern, administratia publica

centrala si locala; nici un reprezentant al autoritatii executive nu este autorizat sa

dea dispozitii, indicatii de cum trebuie judecata si solutionata o cauza penala; ca

urmare, un judecator nu trebuie sa se lase influentat, timorat sau stimulat de

ordine sau indicatii cu privire la solutia pe care trebuie sa o pronunte. Ministerul

Justitiei, ca organ de specialitate al guvernului, nu are nici un fel de atributie in

DPP–pg–207

ce priveste judecarea si solutionarea cauzelor de catre judecator, atributiile sale

in legatura cu instantele judecatoresti fiind de ordin administrativ si financiar.

Simpla proclamare a independentei judecatorilor nu este suficienta pentru

realizarea ei in practica. Garantiile respectarii acestui principiu rezida, pe de o

parte, in modalitatea prin care este organizata admiterea in magistratura, iar pe de

alta parte, in pozitia de sine statatoare a judecatorului in cursul desfasurarii

activitatii sale de judecata. |ntr-adevar, daca numirea in magistratura este

incredintata guvernului sau ministrului justitiei, atunci exista posibilitatea unei

dependente a judecatorului de autoritatea care l-a numit; de asemenea, daca

mentinerea in functia de judecator, avansarea sau retrogradarea ar constitui o

prerogativa a guvernului sau a ministrului justitiei, se poate descifra o

dependenta a judecatorului fata de autoritatea de care depinde cariera sa

profesionala. |n statul de drept se iau masuri ca o astfel de dependenta sa nu fie

posibila.

|n legatura cu dobindirea capacitatii functionale de judecator se pot folosi mai

multe sisteme: alegerea judecatorilor, cooptarea si numirea lor. Sistemul de

alegere a judecatorilor este raspindit in numeroase state (SUA, Elvetia, Federatia

Rusa), deosebindu-se dupa autoritatea sau electoratul care face selectarea. |n

SUA alegerea se face de catre electoratul circumscriptiei in care isi desfasoara

judecatorul activitatea; in Rusia de catre diferite organe de putere ale statului. |n

România, potrivit Legii de organizare judecatoreasca din 1968, judecatorii erau

alesi de catre consiliile populare judetene, afara de judecatorii Tribunalului

Suprem, care erau alesi de Marea Adunare Nationala. Alegerea judecatorilor

prezinta avantajul ca inlatura subordonarea lor fata de organul care i-ar numi;

acest sistem de recrutrare a judecatorilor prezinta si pericolul grav de a introduce

politica in magistratura, in sensul ca judecatorii vor trebui sa solicite votul

electoratului, ceea ce-i face dependenti de aceste voturi; de asemenea, nu exista

nici o garantie ca vor fi alesi ca judecatori acele persoane care au pregatirea

necesara si se bucura de o moralitate corespunzatoare. Dupa cum se stie, alegerea

judecatorilor la noi in tara nu a asigurat independenta lor fata de conducerea

politica centrala si locala. Sistemul cooptarii judecatorilor de catre corpul de

magistrati nu s-a dovedit viabil, deoarece trebuie sa existe totusi o investire cu

functia de judecator din partea unei autoritati constituite; corpul magistratilor

poate face propuneri in ce priveste recrutarea judecatorilor, dar nu si investirea

lor.

DPP–pg–208

Constitutia din 1991 a adoptat sistemul numirii judecatorilor de catre

Presedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; pe de

o parte, Presedintele României exercita (art. 80 din Constitutie) functia de

mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate, ceea ce poate

constitui o garantie a impartialitatii in numirea judecatorilor; pe de alta parte,

Consiliul Superior al Magistraturii, compus din 15 magistrati alesi, in sedinta

comuna, de Camera Deputatilor si Senat, pe baza unui numar mai mare de

propuneri facute de adunarile generale ale magistratilor de la fiecare instanta

judecatoreasca si parchet, prezinta garantia selectionarii pentru functia de

judecator a persoanelor care indeplinesc toate conditiile de admitere in

magistratura. Presedintele si ceilalti judecatori ai Curtii Supreme de Justitie sint

numiti pe o perioada de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reinvestiti in functie; ceilalti

judecatori sint numiti pe o perioada de timp nelimitata. Pentru a dobindi

capacitatea functionala de judecator, deci pentru a indeplini acte de judecata,

judecatorul trebuie sa depuna un juramint, sub sanctiunea nulitatii actelor

indeplinite inainte de depunerea lui. Prin derogare, judecatorii stagiari sint numiti

de ministrul justitiei si nu dobindesc dreptul de a judeca decit dupa o perioada de

stagiu.

O a doua garantie importanta a independentei judecatorilor fata de autoritatea

executiva o constituie inamovibilitatea lor (art. 124 din Constitutie); judecatorii

nu pot fi avansati, transferati, suspendati si eliberati din functie decit in cazurile

si conditiile prevazute de lege si numai de Consiliul Superior al Magistraturii.

Inamovibilitatea da judecatorilor un statut de siguranta cu privire la functia pe

care o indeplinesc, inlaturind teama de represalii din partea puterii politice pentru

refuzul de a se supune unor indicatii sau influente in modul de solutionare a

cauzelor penale. Atunci cind s-a dorit subordonarea judecatorilor puterii politice

s-a renuntat la inamovibilitate, asa cum s-a procedat in justitia rom#neasca dupa

1944. Legea actuala de organizare judecatoreasca prevede, in primul rind,

garantii in ce priveste pastrarea calitatii de judecator, cazurile de eliberare din

functie fiind strict prevazute de lege si cad in atributia Consiliului Superior al

Magistraturii, organ in cadrul puterii judecatoresti. |ntrucit presiuni asupra

judecatorilor se pot obtine prin amenintarea cu mutarea in alta localitate, prin

avansare, transferare, delegare, art. 78 L.O.J. prevede ca judecatorul nu poate fi

avansat sau transferat decit cu consimtamintul acestuia si numai prin hotarire a

Consiliului Superior al Magistraturii, iar delegarea sa la o alta instanta nu poate fi

DPP–pg–209

dispusa de ministrul justitiei fara acordul sau decit in cazurile limitativ indicate si

pe o durata de cel mult doua luni intr-un an.

Independenta judecatorilor este garantata si prin statutul disciplinar al

acestora, potrivit caruia actiunea disciplinara se promoveaza de ministrul

justitiei, dar se judeca si se solutioneaza, dupa o procedura speciala, de Consiliul

Superior al Magistraturii, lucrarile acestuia fiind conduse de presedintele Curtii

Supreme de Justitie. |mpotriva sanctiunilor aplicate de Consiliul Superior al

Magistraturii, judecatorul poate face contestatie, care se judeca de Curtea

Suprema de Justitie, in complet de 7 judecatori (art. 73, 93–101 L.O.J.). |n acest

mod judecatorul este pus la adapost in ce priveste corectitudinea si capacitatea sa

functionala de ingerintele ce ar putea fi exercitate de ministrul justitiei prin

actiunea disciplinara.

Un al doilea aspect al independentei judecatorilor se manifesta in raporturile

pe care le au acestia cu alti reprezentanti ai autoritatilor judiciare, cum sint

judecatorii de la instantele ierarhic superioare, presedintii si vicepresedintii

instantelor din care fac parte, reprezentantii Ministerului Public. Desi instantele

judecatoresti sint organizate pe grade ierarhice, judecatorii de la o instanta

judecatoreasca nu pot fi influentati in rezolvarea unei cauze concrete de parerea

pe care o exprima judecatorii de la o instanta superioara. Exista pentru

judecatorii de la instanta de trimitere dupa casare obligatia procesuala de a se

conforma punctelor de vedere juridice rezolvate prin hotarirea prin care s-a

admis calea de atac, dar aceasta obligatie nu aduce atingere independentei

judecatorilor care, in limitele aratate, pastreaza dreptul de a hotari dupa

constiinta lor. De asemenea, presedintii si vicepresedintii instantelor

judecatoresti pot desfasura, in aceasta calitate, doar activitati administrative si de

conducere, neavind dreptul sa dea indicatii judecatorilor in subordine cu privire

la modul cum trebuie solutionata o cauza penala. Procurorii din cadrul

parchetului de pe linga o instanta judecatoreasca pot face cereri, ridica exceptii,

pune concluzii, dar acestea sint admise sau respinse de judecatori potrivit

convingerii lor ca sint legale si temeinice.

Independenta judecatorilor fata de ministrul justitiei, de presedintii instantelor

din care fac parte si a celor ierrhic superioare se refera la modul in care judeca si

solutioneaza cauzele concrete de competenta lor. Exista insa un control exercitat

de ministrul justitiei prin inspectorii generali, judecatorii inspectori de la curtile

de apel sau prin judecatori delegati, asupra activitatii judecatorilor din

DPP–pg–210

subordonarea lor. Controlul se exercita prin verificarea lucrarilor, a modului in

care se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si avocatii, precum si

prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor profesionale. Nu pot fi

supuse controlului solutiile date in procese pina la raminerea lor definitiva, caci

controlul asupra solutiilor se exercita prin caile de atac (art. 19 L.O.J.).

|n fine, independenta judecatorilor este asigurata si fata de orice persoana care

ar incerca sa o influenteze, prin orice mijloc, caci Codul penal solutioneaza

ofensa autoritatii (art. 238), atunci cind se aduce atingere onoarei sau demnitatii,

ori se ameninta in public un judecator in legatura cu activitatea jurisdictionala a

acestuia, de natura a aduce stirbire autoritatii judecatoresti.

3) Judecatorii nemagistrati

|n legislatiile moderne, unele instante de judecata au in compunerea lor si

persoane care nu sint magistrati, dar au dreptul de a judeca si rezolva cauze

penale. Astfel, in Franta, cetatenii colaboreaza la infaptuirea justitiei penale in

cadrul Curtilor cu jurati, al tribunalelor pentru minori, al |naltei Curti de Justitie;

in numeroase alte tari, judecarea celor mai grave infractiuni se desfasoara in fata

unor instante compuse din judecatori de profesie si jurati. Curtea cu jurati a

functionat in România intre 1864–1939. |n tarile socialiste, completele de

judecata erau formate din asesori populari; astfel, in România, din 1948, judecata

in prima instanta a avut loc cu participarea asesorilor populari, conform

principiului de baza al organizarii justitiei care era participarea oamenilor muncii

la infaptuirea justitiei.

Deosebirea dintre jurati si asesori (esevini) consta in aceea ca juratii se

pronunta numai cu privire la vinovatia inculpatului, asupra incadrarii juridice si a

pedepsei pronuntindu-se judecatorii de profesie; asesorii se pronunta insa asupra

tuturor chestiunilor supuse judecatii26.

26 Participarea cet`]enilor la inf`ptuirea justi]iei a fost motivat`, ini]ial, de necesitatea ap`r`rii persoanelor inculpate impotriva excesului de represiune al judec`torilor de profesie; ca urmare, de principiu, orice cet`]ean putea fi ales ca jurat; ulterior, pe listele de jura]i au fost trecute numai acele persoane care indeplineau anumite condi]ii de aptitudine (cet`]enie, moralitate, neincadrarea in vreun caz de incompatibilitate etc.). Cu ocazia judec`rii unei cauze, din listele de jura]i astfel intocmite se aleg, prin tragere la sor]i, jura]i pentru acea cauz`, cu posibilitatea pentru Ministerul Public sau p`r]ile din proces de a-i recuza pe cei tra[i la sor]i. |n cazul fostelor ]`ri socialiste, in condi]iile ideologiei marxist-leniniste care cerea o judecat` de natur` s` apere statul socialist, asesorii populari care participau la judecat` erau selec]iona]i dintre muncitorii de la ora[e [i sate, clasa conduc`toare a statului socialist, pentru a contribui la inf`ptuirea politicii acestuia. |n România asesorii populari puteau fi cet`]enii rom#ni care impliniser` 23 de ani, f`r` condamn`ri penale, cu capcitate de exerci]iu, absolven]i ai [colii

DPP–pg–211

|n literatura de specialitate este in discutie o extindere a participarii

judecatorilor nemagistrati la solutionarea problemelor de aplicare a sanctiunilor

penale, care sint intrevazute ca un tratament pentru condamnati in vederea

indreptarii lor si a reinsertiei cit mai grabnice in societate. Ca urmare, din

completul de judecata care urmeaza sa stabileasca sanctiunea se propune

participarea unor medici, psihologi, membri ai comitetelor de supraveghere a

condamnatilor etc. Pe plan legislativ nu s-a introdus o dispozitie in acest sens,

dar propunerea capata, in conditiile conceptiei apararii sociale noi, o sustinere

din ce in ce mai puternica.

§3. Compunerea si constituirea instantelor de judecata

1) Judecator unic sau compunere colegiala

Prin compunerea instantei de judecata se intelege alcatuirea completului de

judecata de la judecatorii, tribunale, curti, cu numarul de judecatori prevazut de

lege. Deci in compunerea instantei de judecata poate sa intre un singur judecator

sau mai multi judecatori; primul sistem poarta denumirea de judecator unic

(compunere monocratica), iar cel de-al doilea de compunere colegiala. |n cazul

judecatorului unic activitatea de judecata revine unei singure persoane, dar

aceasta reprezinta activitatea functionala a instantei de judecata; cind completul

este format din mai multi judecatori, exista o pluralitate de activitati personale,

dar unitate de activitate functionala, deoarece hotarirea reprezinta solutia

adoptata de instanta de judecata.

Cu privire la superioritatea unui sistem fata de celalalt, argumentele sint

impartite si de valoare aproximativ egala. Se considera ca un judecator unic are

mai multa responsabilitate, ceea ce ii impune mai multa pregatire profesionala,

evitarea rutinei judiciare, mai multa atentie la judecarea si solutionarea cauzelor;

sistemul presupune un numar mai mic de judecatori, deci o selectie mai

riguroasa, asigurindu-se totodata o remuneratie mai buna a cestora. |n sustinerea

acestui sistem se aduce exmplul Angliei, unde numarul judecatorilor este redus,

alegerea lor se face dintre avocatii cei mai buni si cu cea mai mare experienta,

statutul acestora fiind superior oricarui functionar al statului. Pentru sistemul

generale, cu o reputa]ie ne[tirbit`; asesorii populari erau ale[i de c`tre consiliile populare jude]ene, fiind propu[i de c`tre organiza]iile ob[te[ti dintre cei mai devota]i membri ai lor. Ca urmare, a instaur`rii statului de drept [i a separ`rii autorit`]ii judec`tore[ti de influen]ele politice, prin Legea nr. 45/1991 s-a renun]at la formarea completelor de judecat` cu asesori populari la judec`torii [i tribunalele jude]ene; ei au mai func]ionat la instan]ele militare pin` la 1 iulie 1993.

DPP–pg–212

colegial se aduce argumentul ca mai multi judecatori inseamna o cunoastere mai

buna si mai completa a cauzei, mai multe cunostinte juridice si mai multa

experienta; de asemenea, exista mai multa garantie a impartialitatii in judecata,

fiind mai greu sa influentezi pe toti judecatorii; totodata se inlatura arbitrariul

unui singur judecator, care ar vrea sa-si impuna un punct de vedere propriu, dar

neintemeiat. Se sutine ca un colegiu de judecatori capata un prestigiu mai mare

si, ca urmare, si o mai mare autoritate pentru hotarirea pe care o pronunta.

Sistemul colegial este adoptat in cele mai multe tari; cu toate acestea, nu exista

un sistem numai colegial, multe legislatii adoptind un sistem mixt, in care cauzele

mai simple, de competenta instantelor inferioare, se judeca de un singur

judecator, iar celelalte cauze se judeca in prima instanta si in caile de atac de un

complet de judecata format din mai multi judecatori.

|n afara de alcatuirea sa din numarul de judecatori prevazut de lege,

compunerea instantei implica si prezenta completului de judecata, a judecatorului

indicat de lege (anume desemnat de ministrul justitiei pentru cauzele cu inculpati

minori – art. 483 al.ult.; cel care a intocmit raportul la judecata in recurs – art.

385 al.ult.; presedintele completului de judecata a instantei militare care trebuie

sa aiba cel putin un grad egal cu al inculpatului, daca acesta este militar). |n

completul de judecata nu pot fi inclusi judecatorii exclusi de lege (incompatibili).

2) Compunerea instantelor de judecata in România

Prin Legea de organizare judecatoreasca din 1864, in Principate si apoi in

România s-a adoptat sistemul mixt, cu preponderenta sistemului colegial;

judecatoriile judecau cu un singur judecator, iar celelalte instante judecatoresti

judecau in complete de mai multi judecatori (2, 3 sau 5). |n 1948, cind regimul

comunist a introdus participarea asesorilor populari la judecarea tuturor cauzelor

penale, in mod necesar completul a fost alcatuit din mai multe persoane –

judecatori si asesori populari, cei din urma avind intotdeauna majoritatea. |n

1957, numai pentru cauzele care se judecau potrivit procedurii infractiunilor

flagrante, s-a introdus judecatorul unic, iar din 1971 s-a extins judecarea cauzelor

cu judecator unic la judecatorii.

Actualul sistem de compunere a instantelor judecatoresti adopta, ca regula,

principiul colegial, iar ca exceptie si numai la judecatorii si tribunalele militare,

principiul monocratic. Reglementarea compunerii instantelor de judecata este

prevazuta in Legea nr. 92/1992 (L.O.J.), precum si in Legea nr. 54/1993 pentru

DPP–pg–213

organizarea instantelor si parchetelor militare si Legea nr. 56/1993 a Curtii

Supreme de Justitie.

La judecatorii, care judeca numai in prima instanta compunerea este de doi

judecatori; prin exceptie, judecatoria judeca cu un singur judecator: pricinile

privind infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a; cererile si caile de atac de

competenta judecatoriei privitoare la ceste infractiuni; cererile de reabilitare.

Cind judecatoria judeca o cauza privitoare la mai multe infractiuni, dintre care

unele solicita o compunere dintr-un singur judecator, iar altele o compunere din

2 judecatori, completul se va forma din 2 judecatori pentru intreaga cauza.

Tribunalele si curtile de apel isi formeaza completul de judecata in prima

instanta cu 2 judecatori, iar completul pentru judecata in apel si in recurs cu 3

judecatori.

|n cazul in care completul de judecata este format din 2 judecatori, iar acestia

nu ajung in cursul deliberarii la un acord cu privire la solutia ce trebuie data

cauzei, procesul se judeca din nou in fata unui complet de divergenta, care se

formeaza prin includerea in complet a presedintelui sau vicepresedintelui

instantei ori a unui alt judecator desemnat de presedinte (art. 18 L.O.J.).

Tribunalele militare judeca in prima instanta in complete de 2 judecatori

militari. |n cauzele pentru care judecatoria judeca cu un singur judecator, dar care

sint de competenta tribunalului militar, precum si in cauzele privitoare la

infractiuni contra ordinii si disciplinei militare pedepsite de lege cu cel mult 2 ani

inchisoare, tribunalul militar judeca printr-un singur judecator militar.

Tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel judeca in prima

instanta in complet format din 2 judecatori militari, iar in apel si in recurs in

complete formate din 3 judecatori militari. Cind inculpatul este militar,

presedintele completului de judecata trebuie sa aiba cel putin gradul militar al

acestuia.

Curtea Suprema de Justitie judeca, de regula, prin completul de sectie penala

sau militara, format din 3 judecatori; completul este acelasi fie ca se judeca in

prima instanta, in recurs sau in recurs in anulare ori in vreo cerere de competenta

exclusiva a instantei supreme. Unele recursuri si recursuri in anulare, precum si

toate recursurile in interesul legii sint judecate de Curtea Suprema de Justitie in

Sectii Unite, alcatuite din cel putin 3/4 din numarul judecatorilor in functie la

aceasta inalta instanta. Modul de compunere a instantelor de judecata este

prevazut sub sanctiunea nulitatii absolute, astfel incit orice greseala in formarea

DPP–pg–214

completului (mai multi judecatori sau mai putini) duce la desfiintarea hotaririlor

pronuntate de o instanta gresit compusa. La aceeasi sanctiune se ajunge si in

cazul in care vreuna din persoanele care au judecat cauza nu primise inca

investirea ca judecator si nu depusese juramintul prevazut de lege, sau calitatea

de judecator incetase la data judecatii.

Compunerea instantelor de judecata prevazuta in Legea nr. 92/1992 si in

celelalte legi de organizare a instantelor militare si a Curtii Supreme de Justitie

are meritul de a institui, ca regula, complete unice pentru fiecare instanta de

judecata, ceea ce este de natura sa reduca considerabil cazurile de compunere

gresita a instantei intilnite anterior in practica.

3) Constituirea instantei de judecata

Potrivii Legii nr. 92/1992, procurorii sint constituiti in parchete pe linga

fiecare instanta judecatoreasca si participa la judecarea cauzelor penale. Ca

urmare, instanta de judecata compusa potrivit legii se constituie cu Ministerul

Public, cu procurorul de sedinta. S-a luat in considerare ca procurorul, dupa ce a

sesizat instanta de judecata prin rechizitoriu, ca reprezentant al intereselor

generale ale societatii si aparator al ordinii de drept, al drepturilor si libertatilor

cetatenilor, trebuie sa participe la judecarea cauzelor, fiind o parte din autoritatea

judecatoreasca. Absenta procurorului de la judecarea unei cauze penale atrage

nulitatea absoluta a hotaririlor pronuntate de acea instanta.

Instanta de judecata se constituie si cu un grefier care, ca personal auxiliar

judecatoresc, are atributia de a consemna in documente procedurale declaratiile

facute in sedinta, cererile si concluziile procurorului si ale partilor, masurile luate

de instanta. Potrivit legii (art. 73, 305, 310 si 312), aceste documente sint

semnate si de grefier. Lipsa grefierului de la sedinta de judecata nu este posibila,

caci altfel nu s-ar putea desfasura judecata; lipsa semnaturii sale de pe

documentele procedurale atrage nulitatea numai daca s-a produs vreo vatamare

partilor din proces (art. 197 al. 1).

I.15. Incompatibilitatea

§1. Cazurile de incompatibilitate

1) Capacitatea functionala specifica a judecatorului

|n literatura de specialitate se face deosebire intre capacitatea funtionala

generala si cea specifica a judecatorilor. Prima forma, de capacitate functionala

generala, acorda persoanei investite cu functia de judecator dreptul de a judeca

DPP–pg–215

orice cauza de competenta instantei judecatoresti din care face parte; in raport de

aceasta capacitate functionala, exista incompatibilitate intre functia de judecator

si orice alta functie publica sau privata (art. 124 al 2 din Constitutie).

Capacitatea functionala specifica are in vedere dreptul judecatorului de a judeca

o anumita cauza penala, aflata in competenta instantei din care face parte,

luindu-se in consideratie legaturile judecatorului cu acea cauza penala concreta,

legaturi care ar putea aduce atingere impartialitatii sale. Ca urmare, legea

prevede situatiile de natura sa puna la indoiala impartialitatea judecatorilor,

reglementind o institutie procesuala specifica, denumita incompatibilitate.

Incompatibilitatea consta in interdictia impusa de lege unui judecator de a

participa la judecarea unei anumite cauze penale, de competenta instantei

judecatoresti din care face parte, in vederea asigurarii impartialitatii in judecarea

si solutionarea acelei cauze. Reglementind incompatibilitatea, legea instituie o

garantie necesara pentru justa solutionare a cauzelor penale, deoarece inlatura de

la activitatea de judecata pe acei judecatori care, datorita altor calitati procesuale

pe care le-au avut anterior in cauza, ar putea avea o orientare preconceputa spre o

anumita solutie, sau, datorita unor imprejurari personale, sint predispusi a

favoriza una din partile din proces. Astfel, daca judecatorul de la prima instanta

ar fi avansat la instanta de apel sau de recurs, exista presupunerea ca acesta va

cauta sa mentina solutia pe care o daduse anterior; judecatorul care este ruda

apropiata cu inculpatul se presupune ca va fi partinitor fata de acesta.

Judecatorul care se afla in vreunul din cazurile de incompatibilitate trebuie sa

se abtina de a face parte din completul de judecata al cauzei respective, in caz

contrar poate fi recuzat. Deci exista o institutie procesuala, denumita

incompatibilitate, care prevede cazurile de interdictie de a face parte din

completul de judecata al unei anumite cauze, iar abtinerea si recuzarea sint

mijloacele procesuale prin care se realizeaza aceasta interdictie.

Codul de procedura penala actual reglementeaza incompatibilitatea in titlul

referitor la competenta; intrucit incompatibilitatea nu este o institutie legata de

competenta, ci o institutie referitoare la capacitatea functionala a judecatorilor de

a desfasura activitatea de judecata, studiul acestei institutii trebuie sa figureze

intre problemele legate de aceasta capacitate functionala.

Legea prevede si cazuri de incompatibilitate a procurorilor, persoanelor care

efectueaza cercetarea penala, a grefierilor, expertilor si interpretilor. |ntrucit

cazurile de incompatibilitate a persoanelor care au aceste calitati procesuale sint

DPP–pg–216

mai restrinse si specifice activitatii lor, ele vor fi abordate cu prilejul discutarii

activitatii lor procesuale. Punem in primul plan examinarea cazurilor de

incompatibilitate a judecatorilor deoarece acestia, judecind si solutionind cu

caracter definitiv cauzele penale, trebuie sa se bucure de o deplina impartialitate

in activitatea lor.

Cazurile de incompatibilitate constituie exceptii de la regula capacitatiii

functionale, de aceea ele trebuie sa fie prevazute in mod expres de lege si sint de

stricta interpretare. Nerespectarea dispozitiilor privind incompatibilitatea

judecatorilor este sanctionata cu nulitatea absoluta, care se refera la incalcarea

normelor privind compunerea instantei de judecata. |ntr-o opinie s-a sustinut ca si

cazurile de incompatibilitate ale judecatorilor sint prevazute sub sanctiunea unei

nulitati relative, deoarece incompatibilitatea nu ar fi o institutie care se refera la

compunerea instantei de judecata. Majoritatea autorilor rom#ni si practica

instantei supreme accepta sanctiunea nulitatii absolute, deoarece completul de

judecata se formeaza potrivit legii (art. 292), ori legea fixeaza conditiile pozitive

(cine poate intra in complet) si conditiile negative (cine nu poate intra in

complet), cazul de incompatibilitate fiind un caz de gresita compunere a

instantei. Pentru procurori, persoane care efectueaza cercetarea penala, grefieri,

experti, interpreti, incompatibilitatea se afla sub sanctiunea nulitatii relative,

deoarece nu se incadreaza in situatiile de nulitate absoluta prevazute in art. 197

al. 2 si 3.

2) Cazurile de incompatibilitate (art. 46–48)

Legea prevede urmatoarele cazuri de incompatibilitate pentru judecatori:

a) Judecatorii care sint rude apropiate intre ei sau soti nu

pot face parte din acelasi complet de judecata

Cazul de incompatibilitate se explica prin posibilitatea ca un judecator sa

exercite, ca sot sau ruda apropiata, presiuni asupra unui alt judecator din

complet, ceea ce ar denatura principiul colegialitatii, care implica exprimarea

unui punct de vedere personal de catre fiecare din membrii completului de

judecata. |ntelesul termenului de “rude apropiate” este indicat de art. 149 Cod

penal.

DPP–pg–217

b) Judecatorul care a luat parte la judecarea unei cauze la

prima instanta nu mai poate participa la judecarea

aceleiasi cauze intr-o instanta superioara sau la

rejudecarea cauzei dupa desfiintarea hotaririi cu

trimitere de catre instanta de apel sau dupa casare cu

trimitere catre instanta de recurs

Se pot concepe doua ipoteze:

– Judecatorul care a luat parte la solutionarea cauzei la prima instanta nu mai

poate lua parte la judecarea cauzei la instanta de apel (daca intre timp a fost

avansat la aceasta instanta) si nici la instanta care ar judeca recursul sau

recursul in anulare, deoarece ar insemna sa-si verifice propria sa hotarire;

pentru aceleasi motive, judecatorul care a judecat si solutionat cauza in apel

nu mai poate participa la judecarea aceleiasi cauze in recurs sau in recurs in

anulare.

– Judecatorul care a solutionat cauza in prima instanta nu mai poate lua parte la

rejudecarea cauzei in prima instanta, trimisa in acest scop de catre instanta de

apel, de recurs sau de recurs in anulare, existind presupunerea ca nu-si va

schimba solutia data anterior. De asemenea, judecatorul care a judecat in apel

sau in recurs si a dat o solutie asupra fondului este incompatibil sa faca parte

din completul de judecata care ar rejudeca in apel sau in recurs, dupa casare

cu trimitere de instanta de recurs sau de recurs in anulare.

Pentru a opera acest caz de incompatibilitate se cere ca judecatorul sa fi luat

parte la “solutionarea cauzei”, ceea ce inseamna ca a facut parte din completul de

judecata care a rezolvat chestiunea existentei infractiunii, a vinovatiei

inculpatului, a raspunderii sale penale si a aplicarii sanctiunilor, pronuntind deci

condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal, iar la instanta de apel si

de recurs a dispus admiterea caii de atac si solutionarea cauzei in fond. |n

practica, s-a statuat ca nu este o solutionare a cauzei in fond atunci cind

judecatorul a luat parte numai la sedinta in care s-au admis, respins sau

administrat probe, s-a dispus restituirea cauzei la procuror ori s-a exprimat cu

aceasta ocazie o parere asupra incadrarii juridice ce s-ar putea da faptelor dupa

completarea urmaririi penale; de asemenea, judecatorul care s-a pronuntat asupra

recursului nu poate fi considerat ca s-a pronuntat asupra fondului si, ca urmare,

nu devine incompatibil sa judece din nou in recurs aceeasi cauza venita dupa o

rejudecare in prima instanta; insa daca, prin decizia de recurs s-a solutionat cauza

DPP–pg–218

in fond, dupa casare, judecatorul care a participat la admiterea recursului nu mai

poate participa la solutionarea cauzei care ar reveni din nou dupa o casare in

recurs in anulare.

c) Judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu

privire la solutia care ar putea fi data in acea cauza

Exprimarea parerii poate avea loc in afara procesului penal sau chiar in cursul

desfasurarii sale, dar anterior dezbaterilor judiciare si a pronuntarii hotaririi. |n

afara procesului penal se poate exprima parerea cu ocazia judecarii unei alte

cauze penale sau chiar de natura diferita. Au fost cazuri in care un judecator si-a

exprimat parerea in cursul aceluiasi proces penal cind, la intocmirea unor acte

procedurale, a facut afirmatii sau negatii cu privire la o solutie eventuala ce

trebuie data cauzei sau daca pronunta hotariri succesive din care una se

intemeiaza pe hotarirea anterioara.

Parerea exprimata trebuie sa se refere la “solutia care ar putea fi data in acea

cauza”, ceea ce inseamna, pentru prima instanta, condamnarea, achitarea sau

incetarea procesului penal, iar pentru judecata intr-o cale de atac admiterea sau

respingerea acesteia. Nu are acest caracter luarea de catre judecator a masurii

arestarii preventive sau revocarea acestei masuri, deoarece hotarirea se refera la

buna desfasurare a procesului penal, si nu la fondul cauzei; de asemenea, nu este

incompatibil judecatorul care a pus in discutia partilor schimbarea incadrarii

juridice a faptei, intrucit el s-a conformat procedurii prevazute in art. 334 al. 2. |n

practica instantelor s-a statuat ca judecatorul care a dispus extinderea actiunii

penale pentru noi acte materiale apartinind aceleiasi infractiuni sau extinderea

procesului penal pentru noi fapte penale nu este incompatibil sa judece in acea

cauza27. |n literatura de specialitate s-a emis parerea ca judecatorul care a

solutionat o cauza penala nu ar trebui sa participe la judecarea cauzei in

revizuire, deoarece s-a pronuntat o data cu privire la acea cauza; practica

Tribunalului Suprem a adoptat solutia contrara, pe considerentul ca la revizuire

se au in vedere elemente noi, care ar putea schimba parerea initiala28.

27 Gr. Theodoru: “judec`torii nu ar trebui s` poat` extinde procesul penal, act care corespunde cu punerea in mi[care a ac]iunii penale, deoarece func]ia de invinuire este incompatibil` cu cea de judecare [i solu]ionare a cauzei”

28 Gr. Theodoru: “in cazul unei contesta]ii in anulare, dup` admiterea ei pentru vreunul din cazurile prev`zute in art. 386 lit. a–c, recursul nu mai poate fi rejudecat de c`tre judec`torii care au f`cut parte ini]ial din completul care l-a solu]ionat, ace[tia exprimindu-[i p`rerea prin solu]ia pe care o d`duser` anterior.

DPP–pg–219

d) Judecatorul care, in aceeasi cauza, in calitate de

procuror, a pus in miscare actiunea penala, a emis

mandatul de arestare preventiva, a dispus trimiterea in

judecata sau a pus concluzii in fondul judecatii

Acest caz se intemeiaza pe starea de incompatibilitate dintre functia de

invinuire, prin care se indeplinesc acte exprimind convingerea de vinovatie a

inculpatului, si functia de jurisdictie, pentru care nu se admit idei preconcepute

de vinovatie.

Din formularea legii rezulta ca este incompatibil de a judeca o cauza

judecatorul care, fiind anterior procuror in acea cauza, a efectuat acte de

invinuire (punerea in miscare a actiunii penale, trimiterea in judecata), ceea ce

duce la concluzia ca procurorul care a efectuate doar acte de cercetare penala

(ascultarea partilor, a martorilor etc.) nu este incompatibil sa judece cauza

respectiva.

Este, de asemenea, incompatibil judecatorul care, fiind anterior procuror de

sedinta la aceeasi instanta, a pus concluzii asupra fondului cauzei,

pronuntindu-se astfel asupra existentei infractiunii, a vinovatiei inculpatului,

asupra sanctiunilor ce trebuie aplicate. Desi legea nu prevede in mod expres, va

fi incompatibil si judecatorul care, in calitate de procuror, intr-o sedinta

anterioara, a pus in miscare actiunea penala, dupa extinderea procesului penal,

pentru noi fapte si persoane (art. 336–337), intrucit aceste acte sint indeplinite in

virtutea functiei de invinuire.

e) Judecatorul care a fost reprezentant sau aparator al unei

parti

Functia de jurisdictie este incompatibila cu functia de aparare. Este suficient

ca un avocat sa fi fost angajat sau desemnat ca aparator al vreuneia din parti, fie

in faza de urmarire penala, fie in faza de judecata, pentru a deveni incompatibil

ca judecator in acea cauza, chiar daca nu s-a prezentat la nici unul din termenele

de judecata.

f) Judecatorul care, in calitate de expert, a efectuat o

expertiza sau a fost ascultat ca martor in acea cauza

Nu se poate concepe ca un judecator sa pronunte o hotarire intemeiata pe

propriile sale concluzii de expert sau pe propria sa declaratie de martor.

DPP–pg–220

g) Judecatorul fata de care exista imprejurari din care

rezulta ca este interesat, sub orice forma, el, sotul sau o

ruda apropiata

Interesul la care se refera cazul de incompatibilitate poate fi material, moral,

prezentind diferite forme de manifestare. Spre deosebire de celelalte cazuri de

incompatibilitate, pentru care conditiile de existenta reies din actele dosarului, la

acest caz trebuie dovedite imprejurarile din care apare interesul in solutionarea

cauzei intr-un anume fel.

3) Cazuri de incompatibilitate in constituirea instantei de judecata

|ntrucit instanta de judecata se constituie cu procuror si cu grefier, legea

prevede cazuri de incompatibilitate si pentru acestia, in vederea sigurarii

impartialitatii functiei de jurisdictie. Astfel:

– Nu poate fi reprezentant al Ministerului Public si nu poate indeplini functia

de grefier, in sedinte de judecata persoana care, anterior, a fost reprezentant

sau aparator al vreuneia din parti, a fost expert sau martor in cauza, ori este

interesat sub orice forma, el, sotul sau o ruda apropiata.

– Procurorului si grefierului li se aplica si cazul de incompatibilitate prevazut

in art. 46, in sensul ca nu pot participa la sedinta de judecata daca sint soti

sau rude apropiate cu vreunul din membrii completului de judecata sau intre

ei. |n cazul existentei unei asemenea situatii, se hotaraste de instanta care

dintre persoanele care sint soti sau rude apropiate nu va lua parte la judecata.

– Persoana care a participat ca judecator la prima instanta nu poate pune

concluzii, in calitate de procuror, la judecarea cauzei la instanta care judeca o

cale de atac ordinara indreptata impotriva hotaririi pe care a pronuntat-o,

presupunindu-se ca si-ar sustine propria sa hotarire.

§2. Abtinerea si recuzarea

1) Abtinerea

Prin abtinere se intelege manifestarea de vointa a judecatorului aflat in

vreunul din cazurile de incompatibilitate de a nu participa la judecarea cauzei.

Aceasta manifestare de vointa se concretizeaza intr-o declaratie de abtinere, care

se adreseaza presedintelui instantei judecatoresti, care urmeaza sa se pronunte

asupra temeiniciei cererii de abtinere.

|n cazul in care presedintele este de acord, judecatorul este inlocuit in

completul de judecata de un alt judecator. |n acelasi mod procedeaza si grefierul.

Procurorul va adresa cererea sa de abtinere conducatorului parchetului din care

DPP–pg–221

face parte, pentru a fi delegat un alt procuror ca reprezentant al Ministerului

Public.

|n cazurile in care presedintele nu este de acord cu cererea de abtinere a

persoanei care se afla intr-un caz de incompatibilitate, aceasta trebuie sa se

adreseze cu cererea sa instantei judecatoresti pentru a se pronunta asupra ei;

procedura este identica cu cea de la recuzare.

2) Recuzarea

Prin recuzare se intelege manifestarea de vointa a uneia din parti prin care se

solicita ca persoana incompatibila sa nu faca parte din completul de judecata sau

din constituirea instantei de judecata. Daca nu s-a facut declaratia de abtinere si

persoana incompatibila persista a lua parte la judecata, oricare din parti poate

face, in scris sau oral, cerere de recuzare de indata ce a flat despre existenta

cazului de incompatibilitate.

Solutionarea declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se face, in sedinta

secreta, de un alt complet de judecata, fara participarea celui ce se abtine sau este

recuzat. Examinarea declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se face cu

ascultarea Ministerului Public, iar daca este necesar si a persoanei care se abtine

sau este recuzata. |n cazul admiterii abtinerii sau recuzarii, persoana

incompatibila nu va putea face parte din completul de judecata sau participa la

sedinta de judecata ca procuror sau grefier. Totodata, se stabileste in ce masura

actele indeplinite sau masurile luate de persoanele incompatibile se mentin.

Respingerea actiunii sau a recuzarii inlatura orice interdictie de participare la

judecarea cauzei. Admiterea sau respingerea declaratiei de abtinere sau a cererii

de recuzare se dispune printr-o hotarire ce se numeste incheiere. |ncheierile prin

care s-a admis sau s-a respins abtinerea ori prin care s-a admis recuzarea nu sint

supuse nici unei cai de atac.

O situatie speciala o constituie abtinerea sau recuzarea care priveste pe toti

judecatorii unei instante judecatoresti, deoarece nu se poate forma un complet

care sa o solutioneze; ca urmare, legea prevede ca intr-o asemenea situatie

abtinerea sau recuzarea intregii instante se judeca de instanta ierarhic superioara,

dupa o procedura aratata anterior. |n cazul in care abtinerea sau recuzarea este

gasita intemeiata, instanta ierarhic superioara desemneaza pentru judecarea

cauzei o alta instanta, egala in grad cu instanta in fata careia s-a produs abtinerea

sau recuzarea.

DPP–pg–222

I.16. Felurile competentei

§1. Notiunea de competenta si felurile ei in procesul penal

1) Notiunea de competenta si importanta ei

Prin competenta, ca notiune generala juridica, se intelege capacitatea

(aptitudinea) recunoscuta de lege unei autoritati publice de a desfasura anumite

activitati, sfera de atributii pe care le are. |n acest sens general, instantele

judecatoresti au capacitatea de a infaptui justitia, Curtea Constitutionala este

imputernicita sa se pronunte asupra constitutionalitatii legilor, Ministerul Public

– ca reprezentant al intereselor generale ale societatii – apara ordinea de drept,

drepturile si libertatile cetatenilor.

Referindu-ne la procesul penal, sub acelasi sens general al notiunii de

competenta, Ministerul Public are capacitatea de a efectua urmarirea penala, de

a-i trimite in judecata pe infractori, de a participa la judecarea cauzelor penale,

iar instantele judecatoresti au puterea de jurisdictie, de a judeca si condamna

penal pe cei ce se fac vinovati de savirsirea de infractiuni.

Pentru a asigura efectuarea unei rapide si temeinice urmariri penale si a unei

juste si legale judecati, este necesara impartirea cauzelor penale intre parchete,

precum si intre instantele judecatoresti, atit pe plan vertical, in raport de gradul

ierarhic, cit si pe plan orizontal, in raport de circumscriptia teritoriala in care

activeaza. Astfel, unele cauze cad in sfera de activitate a parchetelor de pe linga

judecatorii, altele a parchetelor de pe linga tribunale si curti; unele cauze cad in

sfera de judecata a judecatoriilor, iar altele sint judecate de tribunale si curti.

Dintre judecatoriile, tribunalele si curtile existente, numai unele pot avea

capacitatea de a judeca o cauza penala ca urmare a legaturii acesteia cu

circumscriptia teritoriala in care isi desfasoara activitatea.

Notiunea de competenta capata, astfel, in materie procesuala, un inteles

specific, constind in imputernicirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscuta de lege

unui organ de urmarire penala sau unei instante judecatoresti de a urmari,

respectiv de a judeca si solutiona o anumita cauza penala, cu excluderea de la

aceasta activitate judiciara a celorlalte organe de urmarire penala sau instante

judecatoresti. |mputernicirea acordata de lege cuprinde, in primul rind, dreptul,

puterea de a urmari sau judeca o anumita cauza penala, care confera autoritate

juridica actelor procesuale ce se efectueaza; imputernicirea cuprinde, in al doilea

Cap. II. Competenta

DPP–pg–223

rind, obligatia de a urmari si judeca pricinile repartizate de lege, orice refuz fiind

considerat ca o incalcare a obligatiilor de serviciu.

Notiunea de competenta este examinata in special din punct de vedere

functional, fiecare parchet sau instanta judecatoreasca, de o anumita categorie

(civila, militara) si de un anumit grad ierarhic (local, judetean, interjudetean,

central), avindu-si stabilita prin lege sfera de cauze penale pe care le poate

urmari sau judeca; in Codul de procedura penala exista dispozitii care prevad,

pentru fiecare parchet si pentru fiecare instanta judecatoreasca, cauzele penale pe

care le poate urmari sau judeca. Competenta poate fi privita si din punct de

vedere al desfasurarii procesului penal, fiind necesara determinarea organului de

urmarire penala si a instantei judecatoresti care are capacitatea sa urmareasca sau

sa judece acea cauza, in raport de infractiunea savirsita, de calitatea faptuitorului,

de locul savirsirii ei. Astfel, in cazul savirsirii unei infractiuni de omor pe raza

municipiului Iasi, in practica se pune problema care parchet de pe raza acestui

municipiu va urmari aceasta infractiune si care instanta judecatoreasca din

acelasi municipiu va judeca pe faptuitor. Cele doua aspecte ale notiunii de

competenta sint strinse legate intre ele, caci o cauza penala concreta are insusirea

de a atrage competenta unei anumite instante judecatoresti numai daca acesteia i

s-a incredintat, prin lege, competenta de a judeca aceasta cauza.

Determinarea corecta a competentei are deosebita importanta in infaptuirea

justitiei. Pentru judecarea unor cauze mai grave si mai complicate este necesar ca

acestea sa fie date in competenta unor organe de urmarire si unor instante

judecatoresti care presupun o pregatire profesionala mai buna si o experienta

practica mai bogata, ceea ce implica un grad ierarhic superior; de asemenea,

anumite calitati, ca cea de ministru, de magistrat, de militar, justifica

determinarea competentei la acele instante judecatoresti mai inalte sau cu

caracter militar, care intrunesc mai bune conditii de judecata si solutionare a

cauzelor. De aceea, sub aspect functional, se face o determinare calitativa a

competentei spre acele organe de urmarire sau instante judecatoresti care

intrunesc cele mai bune conditii de a realiza scopul procesului penal.

|nsa competenta implica si o determinare cantitativa a incarcarii organelor de

urmarire penala si a instantelor judecatoresti cu numarul de cauze penale pe care

le-ar putea rezolva in bune conditii si in timp util. |ntrucit numarul cel mai mare

de cauze penale revin judecatoriilor si tribunalelor, iar numarul acestora este mai

mare, fiecarei autoritati judiciare trebuie sa-i revina cauzele care au legatura cu

DPP–pg–224

circumscriptia teritoriala in care isi desfasoara activitatea (locala, judeteana,

centrala). Astfel este luat in considerare si acest aspect procesual, ca sa fie

impartite cauzele penale intre organele de urmarire penala si intre instantele

judecatoresti de acelasi grad, in raport de circumscriptia teritoriala in care

functioneaza.

Competenta, ca institutie a dreptului procesual penal, are in vedere atit

organele de urmarire penala, cit si instantele judecatoresti; insa, deoarece

parchetele functioneaza pe linga fiecare instanta judecatoreasca, iar regulile de

competenta se cer respectate cu mai mare strictete in cadrul judecatii, problemele

legate de competenta sint examinate in special cu privire la instantele

judecatoresti. Cele mai multe reguli se aplica si la urmarirea penala; dispozitiile

speciale de competenta a organelor de urmarire penala vor fi tratate in capitolul

despre urmarirea penala.

2) Felurile competentei

|n procesul penal modern sint trei feluri fundamentale de competenta:

materiala (ratione materiae), personala (ratione personae) si teritoriala (ratione

loci). |n cazul competentei instantelor judecatoresti devine fundamentala si

competenta functionala (ratione officii), care determina activitatea de judecata pe

care o poate desfasura instanta de judecata (prima instanta, in apel, in recurs).

Competenta materiala se refera la sfera de cauze penale pe care le poate

judeca o instanta judecatoreasca in raport de infractiunea savirsita. O infractiune

de mai mica gravitate cade in competenta judecatoriei, dar o infractiune grava

(ca omorul) trebuie judecata de o instanta superioara (de exemplu tribunalul). |n

unele cazuri competenta se stabileste dupa calitatea persoanei faptuitorului, cum

ar fi calitatea de ministru, magistrat, militar. Competenta teritoriala determina

sfera de cauze pe care le poate judeca o instanta judecatoreasca in raport de

circumscriptia teritoriala in care functioneaza.

Competenta materiala si cea teritoriala sint forme generale si necesare de

competenta; orice legislatie stabileste, pentru fiecare instanta judecatoreasca,

sfera de cauze penale pe care este abilitata sa le judece, in raport de natura si

gravitatea infractiunii, precum si de circumscriptia sa teritoriala. Caracterul

general si necesar al acestor doua forme de competenta se evidentiaza atunci

cind, savirsindu-se o infractiune, trebuie sa se stabileasca instanta judecatoreasca

de o anumita categorie si de un anumit grad ierarhic care urmeaza sa o judece in

prima instanta, dar totodata si care dintre instantele judecatoresti de aceeasi

DPP–pg–225

categorie si de acelasi grad ierarhic urmeaza sa judece infractiunea in raport de

circumscriptia teritoriala in care functioneaza. De aceea, se spune ca aceste doua

forme de competenta sint concurente, in sensul ca amindoua trebuie sa fie

determinate laolalta. Competenta dupa calitatea persoanei este eventuala, caci se

determina numai in cazul in care, in momentul savirsirii infractiunii, faptuitorul

avea o calitate pe care legea o prevede in mod expres ca atrage o alta competenta

decit cea materiala. Cind intervine competenta dupa calitatea persoanei, aceasta

devine, in locul competentei materiale, concurenta cu competenta teritoriala.

Competenta poate fi:

– ordinara – se refera la sfera de cauze date in mod obisnuit in caderea

instantelor judecatoresti de drept comun;

– speciala – in cazul in care se incredinteaza judecarea cauzelor penale altor

instante decit celor ordinare, in vederea acordarii unei mai mari protectii

sectorului in care s-au savirsit anumite infractiuni; astfel, cauzele privind

infractiunile savirsite contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si

ordinii la bord sint incredintate spre judecare unor sectii maritime si fluviale

infiintate pe linga anumite instante judecatoresti;

– extraordinara – cind judecarea unor cauze penale este incredintata, datorita

unor imprejurari speciale si pe o perioada limitata, altor instante judecatoresti

decit cele care le judeca in mod obisnuit; astfel, in caz de razboi, stare de

urgenta sau de asediu, prin lege se poate incredinta judecarea infractiunilor

de o anumita gravitate instantelor militare in locul celor civile.

O alta forma a competentei instantelor judecatoresti este competenta

functionala, care determina – fie in raport de infractiune, fie de calitatea

faptuitorului – activitatile de judecata pe care le au in atributia lor diferitele

instante judecatoresti. Competenta materiala si cea personala determina care

instanta judecatoreasca este competenta sa judece o cauza penala in prima

instanta; dar aceeasi instanta judecatoreasca poate avea si atributia de a judeca in

apel sau in recurs. Competenta functionala determina astfel atributiile de

judecata ale fiecarei instante judecatoresti; judecatoria si tribunalul militar judeca

numai in prima instanta; tribunalele si curtile de apel judeca unele cauze in prima

instanta, altele in apel, iar altele in recurs. Competenta functionala devine astfel

concurenta cu competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei si cu

competenta teritoriala.

DPP–pg–226

3) Puterea normelor de competenta

Normele care reglementeaza competenta dupa materie si dupa calitatea

persoanei sint absolut imperative, fiind interzisa incalcarea lor sub sanctiunea

unei nulitati absolute (art. 197 al. 2 si 3). Asupra normelor de competenta

materiala si personala partile nu pot face nici un fel de tranzactie, nici tacita, nici

expresa; nulitatea care decurge din incalcarea cestor norme poate fi invocata in

orice stare a procesului, de oricare din parti, instantele de judecata fiind obligate

a o lua in considerare din oficiu (art. 39 al. 1). Caracterul imperativ al normelor

de competenta materiala si personala se explica prin importanta pe care o acorda

statul judecarii cauzelor penale de instantele judecatoresti de o anumita categorie

si de un anumit grad ierarhic.

Sint imperative si normele care reglementeaza competenta speciala si

exceptionala, precum si cazurile de prorogare de competenta, deoarece sint

forme ale competentei materiale si personale. Au acelasi caracter imperativ si

normele care reglementeaza competenta functionala, legiuitorul fiind interesat in

a determina atributiile de judecata in prima instanta, in apel si in recurs, precum

si in caile extraordinare de atac.

Normele care reglementeaza competenta teritoriala sint relativ imperative;

instantele judecatoresti sint obligate sa respecte normele de competenta

teritoriala, dar incalcarea lor atrage nulitatea numai atunci cind este invocata cel

mai tirziu pina la citirea actului de sesizare a instantei de prim grad (art. 39 al. 2).

Daca Ministerul Public sau partile nu au invocat, in termenul aratat, incalcarea

normelor de competenta teritoriala, nulitatea nu mai opereaza, fiind doar o

nulitate relativa. |ncalcarea normelor de competenta teritoriala atrage numai o

nulitate relativ fiindca judecata se efectueaza de o instanta de aceeasi categorie si

grad ierarhic cu instanta competenta din punct de vedere material si personal, dar

aflata intr-o alta circumsciptie teritoriala.

§2. Criterii de determinare a felurilor de competenta

1) Criterii de determinare a competentei dupa materie

Competenta materiala este determinata de natura si gravitatea infractiunii

supuse judecatii.

Natura si gravitatea abstracta a unor infractiuni poate determina pe legiuitor

sa stabileasca competenta de judecare a unor infractiuni la instante speciale29.

29 |n Fran]a judecarea infrac]iunilor contra securit`]ii statului sau contra autorit`]ii de stat este incredin]at` unei instan]e judec`tore[ti speciale – La Cour de Sureté de l’Etat – iar unele infrac]iuni privind marina sint date in

DPP–pg–227

Dupa natura infractiunilor, competenta mteriala determina infractiunile care sint

judecate de instantele judecatoresti civile si cele judecate de instantele

judecatoresti militare; de exemplu instantele militare judeca si unele infractiuni

savirsite de civili contra bunurilor aflate in folosinta sau administrarea fortelor

armate.

Natura si gravitatea infractiunilor stabilesc competenta nu numai intre

categoriile de instante judecatoresti (civile si militare), ci si in cadrul fiecareia

din aceste categorii, intre instante judecatoresti de grade ierarhice deosebite. |n

acest caz, competenta materiala imparte cauzele penale, in cadrul fiecarei

categorii de instante judecatoresti, pe linie verticala, intre diferite verigi de

instante judecatoresti. Astfel, in cadrul instantelor judecatoresti ordinare,

competenta materiala stabileste care infractiuni vor fi judecate de judecatorii,

care de tribunale si care de curtile de apel.

Pentru determinarea competentei materiale pe linie verticala se pot folosi

criterii obiective si subiective. Criteriile obiective se refera la natura si gravitatea

infractiunii luate in abstract, exprimate in dispozitiile legii penale de incriminare;

criteriile subiective se refera la infractiunea concreta savirsita si la pedeapsa care

ar urma sa se aplice inculpatului in raport de toate imprejurarile cauzei.

Se pot folosi mai multe criterii obiective. Astfel, in legislatiile care recunosc

o impartire tripartita a infractiunilor, asa acum a fost si in legislatia noastra pina

in 1954, contraventiile sint de competenta tribunalelor politienesti, delictele de

competenta tribunalelor corectionale, iar crimele de competenta curtilor cu jurati.

|n legislatiile care au renuntat la o asemenea clasificare a infractiunilor, cum este

si Codul penal actual al tarii noastre, s-a adoptat un alt critreriu obiectiv de

determinare a competentei materiale; astfel, se incredinteaza unei instante

judecatoresti,

???30

2) Determinarea competentei dupa calitatea persoanei

Principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor judiciare exprima cerinta ca

infractorii sa fie judecati de aceleasi instante judecatoresti, fara a se tine seama

de situatia personala pe care o au. Cu toate acestea, aproape toate legislatiile

competen]a tribunalelor maritime. {i in ]ara nostr` au func]ionat intre 1949–1956, ca instan]e speciale, tribunalele pentru c`ile ferate [i tribunalele maritime [i fluviale, care judecau infrac]iunile s`vir[ite contra siguran]ei transportului feroviar [i pe ap`. Actualmente func]ioneaz`, pe ling` unele instan]e judec`tore[ti, sec]ii maritime [i fluviale, care au o competen]` penal` special`, judecind infrac]iunile s`vir[ite in leg`tur` cu transportul pe ap`.

30 Lipse[te o pagin`, dar nu-i bai

DPP–pg–228

moderne admit reglementarea competentei si in raport de anumite calitati ale

persoanei faptuitorului. Printr-o asemenea reglementare nu se incalca principiul

enuntat mai sus, ci se asigura o mai temeinica judecata in raport de specificul

calitatii avute in vedere de lege. Astfel, calitatea de militar atrage competenta

instantelor militare, fara deosebire de infractiunea savirsita, deoarece asigurarea

disciplinei militare necesita interventia unor judecatori cunoscatori ai

regulamentelor militare; calitatea de demnitar (ministri, senatori, deputati etc.)

sau cea de magistrat (judecator sau procuror) solicita competenta unor instante

judecatoresti de grad inalt, avind in vedere pozitia pe care au avut-o in cadrul

autoritatilor publice. De asemenea, in unele legislatii exista instante speciale

pentru minori, care au competenta de a judeca numai infractiunile savirsite de

minori.

|n determinarea competentei personale poate influenta nu numai o anumita

calitate, ci si gradul ierarhic avut in aceasta calitate; astfel, militarii pina la un

anumit grad sint judecati de instante militare inferioare, iar militarii de grad

superior de instante superioare in grad ierarhic.

Calitatea si gradul ierarhic al faptuitorului determina, astfel, dupa caz,

competenta instantelor civile si a celor militare, iar, in cadrul fiecarei categorii de

instante, a unor instante de grad ierarhic deosebit, ceea ce implica o competenta

pe linie verticala. Competenta dupa calitatea faptuitorului stabileste instanta

judecatoreasca imputernicita sa judece in prima instanta, dar totodata, implicit, si

instantele care judeca in apel si in recurs.

Competenta dupa calitatea persoanei este determinata, de regula, numai de o

anumita calitate, fara deosebire de natura infractiunii savirsite; insa in unele

cazuri legea poate stabili ca aceasta competenta opereaza numai in cazul

infractiunilor savirsite in legatura cu calitatea detinuta.

Calitatea care determina o anumita competenta trebuie sa fie detinuta la data

savirsirii infractiunii, fara a avea importanta dobindirea ulterioara a calitatii ori

pierderea ei; prin dispozitie expresa a legii se poate totusi deroga de la aceasta

regula.

3) Criterii de determinare a competentei teritoriale

Fiecare instanta judecatoreasca are o circumscriptie teritoriala in care isi

exercita atributiile. Pentru Curtea Suprema de Justitie si pentru Curtea Militara

de Apel, ca instante unice pe tara, circumscriptia lor teritoriala cuprinde intregul

teritoriu al tarii; celelalte instante judecatoresti au o circumscriptie teritoriala care

DPP–pg–229

cuprinde mai multe judete (curtile de apel si tribunalele militare), un singur judet

(tribunalele), iar alte instante au o circumscriptie teritoriala mai mica de un judet,

determinata prin hotarire a guvernului.

Competenta teritoriala atrage interventia instantei judecatoresti in a carei

circumscriptie teritoriala se afla unul din criteriile stabilite de lege. Un criteriu

admis este locul savirsirii infractiunii, incluzind si locul unde s-a produs

rezultatul; aici se naste reactia sociala impotriva incalcarii legii penale si tot aici

pot fi strinse mai usor probele. Un alt criteriu este domiciliul sau resedinta

faptuitorului, caci aici se cunoaste cel mai bine persoana acestuia si este cel mai

accesibil cind nu se poate preciza locul savirsirii faptei. Un alt criteriu este locul

unde a fost prins faptuitorul sau unde este detinut, care suplineste necunoasterea

celorlalte locuri sau cind faptuitorul locuieste in strainatate. Poate constitui un

criteriu si locul de domiciliu sau al resedintei persoanei vatamate, mai ales

atunci cind actiunea penala se pune in miscare la plingerea sa prealabila.

|ntr-o cauza penala concreta, fiecare din aceste criterii poate determina mai

multe instante judecatoresti competente din punct de vedere teritorial; astfel, in

cazul unei infractiuni continuate, prin locul savirsirii infractiunii trebuie sa se

inteleaga toate locurile unde s-au comis diferite acte materiale ale infractiunii; in

caz de participatie, competente teritorial pot fi toate instantele judecatoresti in

circumscriptia carora participantii la infractiune isi au domiciliul sau resedinta.

Cind determinarea competentei teritoriale pentru infractiunile savirsite pe

teritoriul tarii se face pe baza mai multor criterii, se poate fixa si o scara

prioritara, impunind competenta teritoriala intr-o anumita ordine a criteriilor;

intr-o asemenea reglementare, competenta teritoriala nu poate reveni unei

instante aflate intr-o pozitie secundara, decit daca nu se cunoaste locul aflat in

pozitia principala. |n alte legislatii, se considera competente teritorial in aceeasi

masura toate instantele judecatoresti in a carei circumscriptie teritoriala se afla

unul din criteriile de loc prevazute de lege. Se poate adopta si un sistem

combinat, potrivit caruia, desi legea fixeaza mai multe criterii, cu aceeasi valoare

de determinare, instituie totusi unele reguli de preferinta. Un astfel de sistem

combinat a fost adoptat si de legislatia noastra; in cazurile in care sesizarea se

face prin rechizitoriu, se aplica regula prioritatii instantei in a carei

circumscriptie teritoriala se afla organul care a efectuat urmarirea penala; cind

sesizarea se face prin plingerea prealabila a persoanei vatamate, se poate opta

DPP–pg–230

pentru oricare din instantele judecatoresti in a caror raza teritoriala se afla

vreunul din criteriile de loc prevazute de lege.

Pentru infractiunile savirsite in afara teritoriului tarii, se adopta alte criterii,

cum ar fi instantele judecatoresti din capitala tarii, din orasul de care depinde un

port sau aeroport etc.

Competenta teritoriala, stabilind care dintre instantele judecatoresti de grad

egal de pe teritoriul tarii este imputernicita sa judece o cauza penala, imparte

cauzele penale intre instantele judecatoresti pe linie orizontala, in raport de

circumscriptia teritoriala in care isi exercita atributiile. |n practica, determinarea

instantei competente din punct de vedere teritorial se stabileste dupa ce a fost

stabilita competenta din punct de vedere al materiei sau al calitatii persoanei.

4) Criterii de determinare a competentei functionale

Competenta materiala si personala determina cauzele penale ce cad in

competenta de judecata in prima instanta a unei instante judecatoresti. |n raport

de caile ordinare de atac prevazute de lege, se determina si competenta dupa

atributii, in sensul ca se stabileste care instante vor judeca in apel si care vor

judeca in recurs. |n conditiile in care se instituie o singura cale de atac – recursul

(cum a fost in legislatia noastra pina in 1993) – se poate determina competenta

de judecata in recurs la instanta ierarhic superioara celei care a judecat in prima

instanta sau se poate stabili o singura instanta de judecata in recurs (Curtea

Suprema); in reglementarea in care se prevad doua cai de atac ordinare – apel si

recurs – se stabilesc instantele care judeca in apel si instantele care judeca in

recurs, dupa cum se poate stabili ca aceeasi instanta sa judece si in apel si in

recurs.

|n noua organizare judecatoreasca s-a stabilit ca judecatoria si tribunalul

militar judeca numai in prima instanta, tribunalele si curtile de apel judeca in

prima instanta, dar si in apel si recurs, iar Curtea Suprema de Justitie judeca in

prima instanta, in recurs si in recurs in anulare.

DPP–pg–231

I.17. Competenta instantelor judecatoresti in România

§1. Competenta materiala si personala a instantelor judecatoresti,

in raport de atributiile conferite de lege

1) Caracterizarea generala a reglementarii competentei materiale

si dupa calitatea persoanei a instantelor judecatoresti

Reglementarea actuala a competentei materiale si dupa calitatea persoanei se

caracterizeaza printr-o si mai corecta delimitare a competentei dintre instantele

de drept comun si instantele militare. Astfel, pina la 1 octombrie 1992, instantele

militare aveau competenta de a judeca infractiunile contra statului si infractiunile

contra pacii si omenirii, ceea ce insemna o derogare de la competenta de drept

comun, derogare caracteristica statului autoritar. Prin Legea nr. 104/1992, care a

adus modificari regulilor de competenta prevazute de Codul de procedura penala,

s-a revenit la un regim normal de competenta, in care instantele militare judeca

numai infractiunile care privesc capacitatea de aparare a tarii si disciplina

militara sau care sint savirsite de militari, toate celelalte cauze penale revenind in

competenta instantelor de drept comun.

|n cadrul instantelor de drept comun, competenta generala de judecata in

prima instanta a fost incredintata judecatoriei, legea prevazind care sint care sint

cauzele penale – dupa materie si dupa calitatea persoanei – date in competenta

tribunalelor, curtilor de apel si sectiei penale a Curtii Supreme de Justitie. Pentru

instantele militare, competenta generala de a judeca in prima instanta revine

tribunalelor militare, fiind prevazute si cauzele care, in raport de infractiunea

savirsita si de calitatea si gradul militar al faptuitorului, sint date in competenta

tribunalului militar teritorial, Curtii Militare de Apel si sectiei militare a Curtii

Supreme de Justitie. O competenta speciala revine sectilor maritime si fluviale de

la tribunalele si curtile de apel din Constanta si Galati.

Competenta de a judeca in apel si in recurs revine tribunalelor si curtilor de

apel, ca instante de drept comun, respectiv tribunalului militar teritorial si Curtii

Militare de Apel, ca instante speciale. Competenta de a judeca in recurs si in

recurs in anulare este incredintata Curtii Supreme de Justitie, sectia penala, sectia

militara si Sectiile Unite.

2) Competenta judecatoriei (art. 25)

Avind competenta generala de judecata in prima instanta in materie penala,

judecatoria judeca in aceasta etapa a judecatii toate infractiunile, cu exceptia

celor date prin lege in competenta altor instante. |n acest mod, orice infractiune,

DPP–pg–232

prevazuta in prezent si in viitor de Codul penal sau de o lege cu dispozitii penale,

este de competenta judecatoriei, daca nu exista o dispozitie legala prin care este

data in competenta altei instante judecatoresti.

Judecatoriile Constanta si Galati judeca in prima instanta unele din

infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii la

bord si alte infractiuni in legatura cu activitatea marinei civile, prevazute in

Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila; de asemenea, judeca infractiunile

contra patrimoniului prevazute de Codul penal referitoare la bunuri aflate in

administrarea sau in folosinta unitatilor marinei civile, in cazul cind fapta a pus

sau ar fi putut crea un anumit grad de pericol pentru transportul pe apa. Sub

aspectul competentei dupa calitatea persoanei, judeca infractiunile contra

protectiei muncii, de serviciu si contra patrimoniului savirsite de personalul

marinei civile (art. 2 lit. A din Decretul nr. 203/1974 pentru infiintarea si

organizarea de sectii maritime si fluviale).

3) Competenta tribunalului (art. 27)

Potrivit competentei functionale, tribunalul judeca in prima instanta, in apel,

in recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta.

A. |n prima instanta

Tribunalul judeca in prima instanta, potrivit competentei materiale,

infractiunile mai grave si care presupun o mai mare complexitate in lamurirea

lor.

|n art. 27 se folosesc trei procedee pentru determinarea infractiunilor care sint

de competenta tribunalului:

– enumerarea articolelor si a alineatelor din Codul penal care denumesc

infractiunile si prevad formele lor agravate;

– o denumire generala prin aratarea urmarii produse prin savirsirea infractiunii

(de exemplu moartea victimei);

– trimiterea la acele dispozitii legale care prevad o asemenea competenta.

Potrivit primului procedeu, sint trecute in competenta de judecata in prima

instanta a tribunalului infractiunile prevazute de Codul penal:

– art. 174–177 (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,

pruncuciderea);

– art. 179 (determinarea sau inlesnirea sinuciderii);

DPP–pg–233

– art. 189 al. 3 (lipsirea de libertate in mod ilegal, cu santaj asupra

autoritatilor);

– art. 190 (sclavia);

– art. 197 al. 2 (violul in forma agravata);

– art. 211 al. 2 (tilharia cu vatamare grava a integritatii corporale);

– art. 212 (pirateria);

– art. 218 (distrugerea calificata);

– art. 219 al. 3 si 4 (distrugerea din culpa care a avut ca urmare consecinte

deosebit de grave sau un dezastru ori prin parasirea postului de catre

personalul de conducere a unui mijloc de transport);

– art. 223 al. 3, 224 al. 3, 225 al. 2 si 3, 229 al. 3 (delapidare, furt, tilharie,

inselaciune in dauna patrimoniului public, daca au avut consecinte deosebit

de grave); art. 226 (pirateria contra patrimoniului public); art. 231 al. 3 si 4,

232 al. 3 si 4 (distrugerea intentionata si din culpa care a produs un dezastru

sau consecite deosebit de grave) – art. 223–235 Cod penal au fost abrogate

prin Legea nr. 140/1996;

– art. 248 al. 2 (abuzul in serviciu contra intereselor publice, care a produs o

paguba importanta economiei nationale);

– art. 252 (neglijenta in pastrarea secretului de stat);

– art. 254–255, 257 (luarea de mita, darea de mita, traficul de influenta);

– art. 266–270 (arestarea nelegala si cercetarea abuziva, supunerea la rele

tratamente, tortura, represiunea nedreapta, evadarea, inlesnirea evadarii);

– art. 273 al. 2, 274 al. 2, 275 al. 3, 276 (infractiuni contra sigurantei circulatiei

pe caile ferate, in forme agravate);

– art. 279 al. 3, 280, 2801 (nerespectarea regimului armelor si munitiilor, forma

agravata, a regimului materiilor explozive sau radioactive, a regimului de

ocrotire a unor bunuri);

– art. 282 (falsificarea de moneda sau alte valori);

– art. 298 (divulgarea secretului economic);

– art. 3022 (nerespectarea dispozitiilor privind importul de deseuri si reziduuri);

– art. 312 (traficul de stupefiante);

– art. 317 (propaganda national sovina);

– infractiunea de copntrabanda, daca a avut ca obiect arme, munitii sau materii

explozive sau radioactive, prevazuta de art. 72 lit. b Cod vamal (Legea nr.

30/1978).

DPP–pg–234

Potrivit celui de-al doilea procedeu, s-au dat in competenta tribunalului

judecarea infractiunilor “savirsite cu intentie care au avut ca urmare moartea

victimei”; Codul penal prevede astfel de infractiuni praeterintentionate in art.

183 (lovituri cauzatoare de moarte), 197 al. 3 (violul), 198 al. 4 (raportul sexual

cu o minora), 200 al. 3 (relatii sexuale intre persoane de acelasi sex), 211 al. 3 si

225 al. 3 (tilharia), 212 si 226 (pirateria), art. 322 al. 4 (incaierarea, daca a avut

ca urmare moartea victimei). Se asimileaza cu moartea victimei sinuciderea, ca

urmare a infractiunii indreptate impotriva ei. Nu intra in aceasta categorie

infractiunile intentionate care sint in concurs cu infractiunea din culpa care a avut

ca urmare moartea victimei.

Se dau in competenta de judecata in prima instanta a tribunalului si

infractiunile pentru care, in alte legi, se prevede o astfel de competenta. |n

Decretul nr. 516/1953 – Codul aerian (art. 1072 si 1073), in Decretul nr. 443/1972

privind navigatia civila (art. 115, 123 si 124) se prevede ca aceste infractiuni sint

de competenta tribunalului; de asemenea, potrivit art. 3 din Decretul nr.

203/1974, au fost date in competenta sectiilor maritime si fluviale de la

tribunalele Galati si Constanta unele infractiuni contra patrimoniului referitoare

la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, daca au

avut consecinte deosebit de grave sau care au pus in pericol transportul pe apa.

B. Ca instanta de apel

Tribunalul judeca apelurile impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima

instanta de judecatoriile din circumscriptia sa teritoriala, cu exceptia celor

privind infractiunile mentionate in art. 279 al. 2 lit. a, nesusceptibile de apel.

C. Ca instanta de recurs

Tribunalul judeca:

– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate de judecatorii, in cazul

infractiunilor mentionate in art. 279 al. 2 lit. a:

– art. 180 (lovirea sau alte violente);

– art. 184 al. 1 (vatamarea corporala din culpa);

– art. 193 (amenintarea);

– art. 205 (insulta);

– art. 206 (calomnia);

– art. 210 (furtul la plingerea prealbila);

– art. 213 (abuzul de incredere in dauna proprietatii private);

– art. 220 (tulburarea de posesie);

DPP–pg–235

hotaririle penale date in aceste cauze nu sint susceptibile de apel;

– recursurile impotriva unor sentinte penale sau incheieri ale primei instante

pentru care legea prevede ca pot fi atacate numai cu recurs (de exemplu

sentintele de restituire a cauzei la procuror – art. 332, 333, 335–337;

incheierile privind luarea, inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a

masurilor preventive – art. 141).

D. Conflicte de competenta

Tribunalul solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din

circumscriptia sa teritoriala. Legea se refera la “solutionarea” conflictelor de

competenta, deoarece cu aceasta ocazie nu se desfasoara o judecata propriu-zisa.

4) Competenta curtilor de apel (art. 28 1)

Curtea de apel judeca in prima instanta, in apel, in recurs si solutioneaza

unele conflicte de competenta.

A. |n prima instanta

Curtea de apel judeca in prima instanta:

– dupa materie – infractiuni contra statului (art. 155–173 Cod penal), precum si

infractiunile contra pacii si omenirii (art. 356–361 Cod penal);

– dupa calitatea persoanei – infractiunile savirsite de judecatorii de la

judecatorii si tribunale, de procurorii de la parchetele de pe linga aceste

instante, precum si de notarii de stat31; de asemenea, infractiunile savirsite de

judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai camerelor de conturi

judetene.

Prin lege se poate acorda curtii de apel competenta de a judeca in prima

instanta si alte infractiuni, dupa materie si dupa calitatea persoanei.

B. Ca instanta de apel

Curtea de apel judeca apelurile declarate impotriva hotaririlor penale

pronuntate in prima instanta de tribunale.

C. Ca instanta de recurs

Curtea de apel judeca:

– recursurile declarate impotriva deciziilor pronuntate de tribunale in apel;

– recursurile anume prevazute de lege impotriva sentintelor si incheierilor date

in prima instanta de tribunale, nesusceptibile decit de recurs (cum sint

31 potrivit Legii nr. 36/1995, notariatele de stat au fost desfiin]ate, in licul lor func]ionind notarii publici

DPP–pg–236

sentintele de restituire a cauzei la procuror, incheierile de suspendare a

judecatii – art. 303).

D. Conflicte de competenta

Curtea de apel solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile

de pe raza teritoriala a doua tribunale aflate in circumscriptia sa, intre doua

tribunale subordonate administrativ aceleiasi curti de apel sau intre o judecatorie

si un tribunal, amindoua din raza curtii de apel.

5) Competenta tribunalului militar (art. 26)

Tribunalul militar judeca, numai in prima instanta, cauze penale determinate

de calitatea de militar a inculpatului si de gradul sau in armata, precum si de

natura infractiunilor, daca aduc atingere capacitatii de aparare a patriei si

disciplinei militare.

|n reglementarea competentei tribunalului militar s-a avut in vedere mai intii

calitatea de militar pina la gradul de capitan inclusiv, fiind date in competenta

infractiunile savirsite de acestia, cu exceptia infractiunilor care, prin natura sau

gravitatea lor, sint de competenta tribunalului militar teritorial sau a Curtii

Militare de Apel. Intra in aceasta categorie infractiunile cu caracter militar, care

nu pot fi savirsite decit de militari, dar si infractiunile de competenta ordinara a

judecatoriei, daca sint savirsite de militari pina la gradul de capitan inclusiv. |n

cazul in care o infractiune nu are caracter militar si este de competenta

tribunalului sau a curtii de apel, competenta de judecata revine tribunalului

militar teritorial sau, dupa caz, Curtii Militare de Apel, desi a fost savirsita de un

militar pina la gradul de capitan.

Tribunalul militar judeca in prima instanta si urmatoarele infractiuni savirsite

de civili:

– infractiunile contra bunurilor aflate in proprietatea, administrarea sau

folosinta Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne,

Ministerului Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor, Serviciului

Rom#n de Informatii, Serviciului de Informatii Externe si Serviciului de

Protectie si Paza, care, prin natura sau destinatia lor, au un caracter militar

sau intereseaza capacitatea de aparare; cind o astfel de infractiune a produs

consecinte deosebit de grave, prin similitudine cu competenta tribunalului, va

fi judecata de tribunalul militar teritorial;

– infractiunile prevazute in art. 348–354 Cod penal, trecute printre infractiunile

contra capacitatii de aparare a patriei savirsite de civili (sustragerea de la

DPP–pg–237

serviciul militar, defetismul, sustragerea de la rechizitii militare, sustragerea

de la recrutare, neprezentarea la incorporare sau concentrare).

|n raport de competenta dupa calitate persoanei, dar si dupa competenta

materiala, tribunalul militar judeca infractiunile savirsite in legatura cu serviciul

de salariatii civili din Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne,

Ministerului Justitiei – Directia Generala a Penitenciarelor, Serviciului Rom#n

de Informatii, Serviciului de Informatii Externe si Serviciului de Protectie si

Paza, daca, in raport de natura si gravitatea lor, cad in competenta judecatoriei.

Legea se refera la orice infractiune in legatura cu serviciul, nu numai la cele

prevazute in Codul penal sub aceasta denumire.

6) Competenta tribunalului militar teritorial (art. 28)

Dupa competenta functionala, tribunalul militar teritorial judeca in prima

instanta, in apel, in recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta.

A. |n prima instanta

Tribunalul militar teritorial judeca, dupa calitatea persoanei,:

– infractiunile savirsite de ofiterii superiori, cu exceptia celor date in

competenta Curtii Militare de Apel (infractiunile contra pacii si omenirii);

– infractiunile de competenta tribunalului (art. 27 pct. 1) savirsite de militarii

pina la gradul de capitan inclusiv sau savirsite in legatura cu serviciul de

catre salariatii civili MAN, MI, MJ–DGP, SRI, SIE si SPP; s-a considerat ca

infractiunile care atrag competenta tribunalului (deci mai grave) sa fie

judecate de o instanta militara similara in grad acesteia.

B. Ca instanta de apel

Tribunalul militar teritorial judeca apelurile impotriva hotaririlor pronuntate

in prima instanta de tribunalele militare, cu exceptia celor nesusceptibile de apel.

Sint astfel de hotariri neapelabile:

– infractiunile mentionate in art. 279 al. 2 lit. a savirsite de militari pina la

gradul de capitan;

– infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu

pedeapsa inchisorii de cel mult doi ani, savirsite de militari pina la gradul de

capitan (art. 331 al. 1 Cod penal – absenta nejustificata; art. 333 – calcare de

consemn; art. 334 al. 1 – insubordonarea; art. 335 al. 1 – lovirea sau insulta

superiorului; art. 336 – lovirea sau insulta inferiorului).

C. Ca instanta de recurs

Tribunalului militar teritorial judeca recursurile:

DPP–pg–238

– impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalele militare care nu sint

susceptibile de apel;

– impotriva sentintelor si incheierilor pronuntate de tribunalele militare pentru

care lege prevede numai calea de atac a recursului (sentinta de restituire a

cauzei la procuror, incheieri de suspendare a judecatii, privind masurile

preventive etc.).

D. Conflicte de competenta

Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre tribunalele militare din raza

sa teritoriala.

7) Competenta Curtii Militare de Apel (art. 28 2)

Fiind egala in grad curtilor de apel, Curtea militara de Apel are o competenta

similara cu a acestora, judecind in prima instanta, in apel, in recurs si solutionind

unele conflicte de competenta.

A. |n prima instanta

Curtea Militara de Apel judeca:

– infractiunile contra statului (art. 155–173 Cod penal) si cele contra pacii si

omenirii (art. 356–361 Cod penal) savirsite de militari ori savirsite in

legatura cu serviciul de catre salariatii civili din MAN, MI, MJ–DGP, SRI,

SIE si SPP;

– infractiunile savirsite de judecatorii tribunalelor militare si ai tribunalului

militar teritorial, precum si de procurorii militari de la parchetele militare de

pe linga aceste instante.

Legea prevede posibilitatea ca in competenta Curtii Militare de Apel sa-i fie

date spre judecare in prima instanta si alte cauze prevazute printr-o dispozitie

speciala viitoare.

B. Ca instanta de apel

Curtea Militara de Apel judeca apelurile impotriva hotaririlor pronuntate in

prima instanta de tribunalul militar teritorial.

C. Ca instanta de recurs

Curtea Militara de Apel judeca:

– recursurile impotriva hotaririlor pronuntate in apel de tribunalul militar

teritorial;

– recursurile impotriva sentintelor si incheierilor date de tribunalul militar

teritorial in cazurile cind legea prevede ca sint supuse numai recursului.

DPP–pg–239

D. Conflicte de competenta

Curtea Militara de Apel solutioneaza conflictele de competenta ivite intre un

tribunal militar si un tribunal militar teritorial; in cazul cind s-ar infiinta un al

doilea tribunal militar teritorial, cum prevede legea aceasta posibilitate, ar urma

sa solutioneze conflictele de comeptenta intre doua tribunale militare teritoriale

sau intre tribunale militare din raza unor tribunale militare teritoriale diferite.

8) Competenta Curtii Supreme de Justitie (art. 29)

Potrivit art. 29 si in baza dispozitiilor art. 21–26 din Legea Curtii Supreme de

Justitie (nr. 56/1993), competenta acestei inalte instante judecatoresti cuprinde

judecata in prima instanta, in recurs, in recurs in anulare si in recurs in interesul

legii, precum si solutionarea unor cereri si conflicte de competenta.

|n materie penala, Curtea Suprema de Justitie judeca prin sectia penala si

sectia militara, iar in unele cazuri prin Sectii Unite.

A. |n prima instanta

Sectia penala a Curtii Supreme de Justitie judeca, potrivit competentei dupa

calitatea persoanei, infractiunile savirsite de:

– senatori si deputati;

– membrii guvernului;

– judecatorii Curtii Constitutionale;

– membrii, judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai Curtii de Conturi;

– Presedintele Consiliului Legislativ;

– sefii cultelor religioase organizate in conditiile legii si ceilalti membri ai |

naltului Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

– judecatorii si magistratii asistenti de la Curtea Suprema de Justitie;

– judecatorii de la curtile de apel si procurorii de la parchetele de pe linga

aceste instante.

Sectia militara a Curtii Supreme de Justitie judeca in prima instanta, potrivit

competentei dupa calitatea persoanei:

– generali, amirali, maresali;

– judecatori si magistratii asistenti militari de la Curtea Suprema de Justitie si

de la Curtea Militara de Apel;

– procurorii militari de la parchetele de pe linga aceste instante.

Orice alta cauza poate fi data prin lege in competenta in prima instanta a

Curtii Supreme de Justitie, cum este cea prevazuta de art. 84 al. 3 din Constitutie,

care se refera la judecarea Presedintelui României.

DPP–pg–240

B. Ca instanta de recurs

Curtea Suprema de Justitie, sectia penala sau sectia militara, judeca, dupa

caz:

– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima instanta de curtile

de apel si de Curtea Militara de Apel;

– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate, ca instante de apel, de

curtile de apel si de Curtea Militara de Apel.

Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca recursurile impotriva

hotaririlor penale pronuntate in prima instanta de sectia penala si de sectia

militara a Curtii Supreme de Justitie.

C. Ca instanta de recurs in anulare

Curtea Suprema de Justitie, prin sectii sau prin Sectii Unite, judeca, in

exclusivitate, recursurile in anulare.

D. Ca instanta de recurs in interesul legii

Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca, in exclusivitate,

recursurile in interesul legii.

E. Conflicte de competenta si cereri

Prin sectiile penala si militara, Curtea Suprema de Justitie solutioneaza:

– conflictele de competenta in cazurile in care Curtea Suprema de Justitie este

instanta superioara comuna (cum ar fi cele dintre doua curti de apel, intre un

tribunal si o curte de apel, intre doua tribunale din raza teritoriala a doua curti

de apel diferite, intre o instanta civila si una militara etc.);

– cazurile in care cursul justitiei este intrerupt (de exemplu; cind tribunalul sau

curtea de apel, judecind in recurs, ar da o incheiere de suspendare a judecatii

potrivit art. 303, care nu poate fi atacata pe o cale ordinara de atac; cind,

declinindu-se competenta, instanta nu a indicat carei instante urmeaza a i se

trimite cauza spre judecare);

– cererile de stramutare a unei cauze de la instanta competenta la alta instanta,

unde se considera ca judecata se va putea desfasura in mai bune conditii.

Atit in caz de intrerupere a cursului justitiei, cit si de stramutare, competenta

Curtii Supreme de Justitie este exclusiva.

9) Conditiile cerute de lege pentru stabilirea competentei dupa

calitatea persoanei (art. 40)

O anumita calitate poate determina o alta competenta decit cea stabilita dupa

natura si gravitatea infractiunii savirsite, daca sint intrunite urmatoarele conditii:

DPP–pg–241

– Calitatea sa fie intrunita in persoana inculpatului, fiind fara influenta asupra

competentei calitatea pe care o are persoana vatamata (magistrat, deputat,

militar).

– Calitatea sa fie intrunita in momentul savirsirii infractiunii (instantanee,

continue, continuate sau din obisnuinta), care se stabileste potrivit legii

penale. Momentul dobindirii si pierderii calitatii de demnitar, magistrat,

militar etc. este determinat de legea referitoare la aceste calitati.

– Competenta dupa calitatea faptuitorului ramine cistigata chiar daca aceasta

calitate a fost pierduta ulterior (demitere, demisie, trecere in rezerva etc.). |n

redactarea Codului de procedura penala pina la modificarea sa prin Legea nr.

45/1993, pierderea calitatii atragea aceeasi competenta numai daca

infractiunea savirsita era in legatura cu serviciul; s-a considerat, prin

modificarea din 1993, sa se mentina competenta in raport cu calitatea avuta

in momentul savirsirii infractiunii pentru a se asigura o mai buna protectie

persoanelor ce au anumite calitati, dar si pentru a se evita declinarile de

competenta atunci cind se pierde calitatea ce a determinat competenta.

§2. Competenta teritoriala a instantelor judecatoresti

1) Criterii de determinare a competentei teritoriale pentru

infractiunile savirsite in România (art. 30)

|n afara de Curtea Suprema de Justitie, Curtea Militara de Apel si tribunalul

militar teritorial, care functioneaza pentru intreg teritoriul tarii, celelalte instante

judecatoresti au delimitate circumscriptiile teritoriale in care functioneaza,

stabilite la nivelul judetelor (tribunalele), la un teritoriu mai restrins

(judecatoriile) sau mai intins (curtile de apel, tribunalele militare) determinat prin

lege sau hotarire a guvernului. Fiecare instanta judecatoreasca este competenta sa

judece o cauza penala din punct de vedere al competentei teritoriale numai daca

unul din criteriile de loc prevazute prin lege se afla in circumscriptia sa

teritoriala.

Determinarea competentei teritoriale se face dupa urmatoarele criterii:

a) Locul unde a fost savirsita infractiunea (forum delicti comissi) – locul unde

s-a desfasurat activitatea infractionala, in totul sau in parte, ori locul unde s-a

produs rezultatul. |n cazul unei infractiuni continuate, va fi competenta sa

judece cauza oricare din instantele de la locurile unde s-au comis actele

materiale; in cazul in care rezultatul s-a produs in alt loc decit acela unde s-a

comis infractiunea, va fi competenta oricare din instantele celor doua locuri.

DPP–pg–242

b) Locul unde a fost prins faptuitorul (forum deprehensionis) – chiar daca nu

coincide cu locul savirsirii faptei sau al adresei unde locuieste, care ar putea

fi initial necunoscut.

c) Locul unde locuieste faptuitorul (forum domicilii) – dupa cum este formulat

in textul legii, fara precizarea daca se refera la domiciliu sau resedinta,

inseamna ca este competenta instanta unde locuieste efectiv faptuitorul, chiar

daca acest loc nu coincide cu domiciliul legal.

d) Locul unde locuieste persoana vatamata – mai ales pentru acele cauze care se

pun in miscare la plingerea sa prealabila.

Legea fixeaza astfel variate criterii de stabilire a competentei teritoriale

pentru infractiunile savirsite in tara, indicind nu mai putin de patru criterii,

oricare din ele avind puterea de a determina competenta teritoriala a instantei

judecatoresti. O asemenea regula este de natura sa contribuie la o buna infaptuire

a justitiei, intrucit poate fi aleasa instanta judecatoreasca avind cele mai bune

conditii de desfasurare a judecatii, fie in legatura cu administrarea probelor, fie in

realizarea unei preventii generale mai puternice.

|n disciplinarea folosirii celui mai potrivit criteriu pentru judecarea cauzei se

stabileste (art. 30 al. 2 si 3) o regula simpla, potrivit careia judecarea cauzei

revine instantei competente dupa oricare din cele patru criterii, in a carei

circumscriptie teritoriala s-a efectuat urmarirea penala. Din aceasta regula se pot

trage doua concluzii importante:

– instanta competenta dupa teritoriu este instanta corespunzatoare parchetului

care a finalizat urmarirea penala;

– aceasta instanta este competenta numai daca face parte dintre instantele

carora li se aplica unul din criteriile pentru competenta dupa teritoriu,

obligind, astfel, ca si organele de urmarire penala sa respecte criteriile de

stabilire a competentei teritoriale.

Cind urmarirea penala s-a efectuat de un organ central, interjudetean sau

judetean, caruia ii corespund mai multe instante care ar putea fi competente

potrivit celor patru criterii indicate, procurorul care dispune trimiterea in judecata

are dreptul sa stabileasca, prin rechizitoriu, care din aceste instante urmeaza sa

judece cauza, astfel incit, in raport de imprejurari, sa se asigure o buna

desfasurare a judecatii. De exemplu, daca urmarirea penala a fost finalizata de

procurorul de la parchetul de pe linga tribunal si cauza este de competenta

judecatoriei, iar competenta teritoriala revine mai multor judecatorii din judet,

DPP–pg–243

procurorul va stabili care din aceste judecatorii este mai potrivita sa judece cauza

si o va sesiza cu judecarea ei.

O competenta teritoriala deosebita o au sectiile maritime si fluviale de la

tribunalele si curtile de apel din Galati si Constanta; astfel, sectiile maritime si

fluviale constanta au ca circumscriptie teritoriala judetele Constanta si Tulcea,

marea teritoriala, Dunarea pina la mila marina 64 inclusiv, iar cele de la Galati cu

competenta pentru celelalte judete, Dunarea de la mila marina 64 in amonte pina

la km 1075. Competenta revine sectiei maritime si fluviale in circumscriptiile

careia, potrivit criteriilor aratate anterior, se afla parchetul Constanta sau Galati

care a emis rechizitoriul, prin sectia sa maritima si fluviala.

Pentru cazul cind instanta este sesizata direct de persoana vatamata cu

plingerea sa prealabila, aceasta poate alege oricare din instantele judecatoresti

competente dupa cele patru criterii de loc, afara de cazul cind prin lege se

dispune altfel.

2) Competenta dupa teritoriu in cazul infractiunilor savirsite in

strainatate (art. 31)

Infractiunea savirsita in afara teritoriului tarii se judeca, dupa caz, de catre

instantele civile sau militare in a caror raza teritoriala isi are domiciliul sau

locuieste faptuitorul. Daca acesta nu-si are domiciliul si nici nu locuieste in

România, competenta revine instantelor din municipiul Bucuresti, iar dintre

judecatorii Judecatoriei sectorului 2.

Infractiunea savirsita pe o nava aflata in afara apelor teritoriale rom#nesti este

de competenta instantei in a carei raza teritoriala se afla primul port rom#n in

care ancoreaza nava sau, daca este de competenta sectiei maritime si fluviale,

dupa caz, la judecatoria sau tribunalul din Constanta, daca nava este maritima, si

la cele din Galati, daca nava este fluviala.

Infractiunea savirsita pe o aeronava straina este de competenta instantei in a

carei raza teritoriala se afla primul loc de aterizare pe teritoriul rom#n.

Daca nava nu ancoreaza intr-un port rom#n sau daca aeronava nu aterizeaza

pe teritoriul rom#n, competenta este cea a instantelor din municipiul Bucuresti,

iar in cazul infractiunilor de competenta sectiilor maritime si fluviale competenta

revine instantelor corespunzatoare din Constanta si Galati, prin sectiile maritime

si fluviale, dupa criteriul indicat anterior.

DPP–pg–244

I.18. Prorogarea de competenta

§1. Indivizibilitatea si conexitatea

1) Notiunea de prorogare de competenta

Cauzele penale se pot prezenta si sub forma complexa, privind mai multe

infractiuni care au legatura intre ele sau mai multi participanti la aceeasi

infractiune; pentru infaptuirea justitiei in cele mai bune conditii, poate fi necesar

ca toate infractiunile sau toti participantii la savirsirea lor sa fie judecati in

acelasi timp de aceeasi instanta judecatoreasca. Cind toate infractiunile si toti

inculpatii determina competenta aceleiasi instante de judecata, se produce o

reunire a acestora intr-o singura cauza penala complexa, care va fi judecata de

instanta careia ii revine competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei. |

nsa sint si cazuri in care unele infractiuni determina competenta unei instante

judecatoresti, iar altele competenta altei instante judecatoresti; unii inculpati, prin

calitatea pe care o aveau la data savirsirii faptei, pot determina competenta altei

instante judecatoresti decit cei ce nu au avut nici un fel de calitate determinanta

de competenta. Se iveste astfel necesitatea de a determina, din doua sau mai

multe instante competente, acea instanta care este cea mai potrivita sa judece

toate infractiunile si pe toti inculpatii; in acest caz, se produce o prorogare de

competenta.

Prorogarea de competenta consta in extinderea competentei unei instante

judecatoresti si asupra unor infractiuni sau inculpati care, potrivit regulilor

obisnuite de competenta, nu intra in competenta sa. Fiind o derogare de la

normele generale de competenta, Codul de procedura penala prevede limitativ

cazurile in care este admisibila prorogarea de competenta. |nsa, odata ce exista

un caz de prorogare de competenta, devine obligatorie (cu exceptia cazurilor

prevazute de lege) judecarea cauzei de aceeasi instanta competenta prin

prorogare, sub sanctiunea aceleiasi nulitati absolute ca si pentru regulile

obisnuite de competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei.

Cazurile de prorogare de competenta mai des intilnite sint indivizibilitatea si

conexitatea.

2) Indivizibilitatea (art. 33)

Indivizibilitatea este situatia juridica a unei cauze penale care, desi cuprinde

o pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de inculpati, formeaza totusi,

prin natura sa ori prin vointa legii, o unitate ce impune judecarea intregului

complex faptic si de persoane de catre aceeasi instanta. Exista unitate naturala

DPP–pg–245

atunci cind o singura actiune sau inactiune constituie mai multe infractiuni si

unitate legala atunci cind mai multe fapte penale constituie o singura infractiune.

Legea prevede trei cazuri de indivizibilitate:

a) Cind la savirsirea unei infractiuni au participat mai

multe persoane – coautori, instigatori, complici

Potrivit conceptiei Codului nostru penal, in caz de participatie exista unitate

infractionala cu pluralitate de infractori; toti participantii trebuie judecati

impreuna pentru evitarea unor solutii contrare, dar si pentru individualizarea

sanctiunilor in raport de contributia fiecaruia la savirsirea infractiunii.

b) Cind doua sau mai multe infractiuni au fost savirsite

prin acelasi act – concurs formal de infractiuni

|n acest caz exista o unica actiune sau inactiune care, insa, datorita

imprejurarilor in care a avut loc sau urmarilor pe care le-a produs, intruneste

elementele a doua sau mai multe infractiuni. Este firesc ca asupra unei actiuni

unice sa se pronunte o singura instanta.

c) Cind mai multe acte materiale alcatuiesc, prin vointa

legii, o singura infractiune (infractiunea continuata,

complexa, din obisnuinta)

Unitatea infractionala a actelor materiale este prevazuta de lege si, daca s-ar

pronunta condamnarea pentru fiecare act material care intruneste elementele

infractiunii, sanctiunile aplicate nu ar corespunde gradului de pericol social pe

care-l prezinta intreaga activitate infractionala luata in ansamblul ei.

3) Conexitatea (art. 34)

Conexitatea este situatia juridica a unei cauze penale referitoare la doua sau

mai multe infractiuni, care au o astfel de legatura incit apare necesara judecarea

lor impreuna de aceeasi instanta judecatoreasca. Legatura de conexitate consta

din imprejurari comune mai multor infractiuni distincte; cunoasterea tuturor

acestor imprejurari comune de instante care judeca toate infractiunile contribuie

la stabilirea corecta a incadrarii juridice si a sanctiunilor penale ce trebuie

aplicate. Unele elemente de conexitate sint subiective – se refera la persoana

celui ce a savirsit toate infractiunile – altele sint obiective – creind o unitate de

timp, de loc, de scop sau o dependenta intre infractiuni. |n unele cazuri legatura

de conexitate este mixta, referindu-se, pe de o parte, la aceeasi persoana care a

savirsit mai multe infractiuni, iar pe de alta parte, la existenta unei legaturi intre

infractiuni.

DPP–pg–246

Legea prevede urmatoarele patru cazuri de conexitate:

a) Cind doua sau mai multe infractiuni sint savirsite, prin

acte diferite, de una sau mai multe persoane impreuna,

in acelasi timp si in acelasi loc

De exemplu: o persoana loveste, insulta, calomniaza cu aceeasi ocazie; doua

persoane se insulta si se lovesc reciproc in acelasi timp si in acelasi loc.

b) Cind doua sau mai multe infractiuni sint savirsite la date

ori in locuri diferite, dupa o prealabila intelegere intre

faptuitori

Astfel, mai multe persoane, dupa un prealabil plan de actiune si de impartire

a rolurilor, savirsesc mai multe infractiuni de furt in locuri si la date diferite.

Elementul de conexitate consta in unitatea planului infractional.

c) Cind o infractiune este savirsita pentru a pregati sau a

ascunde savirsirea altei infractiuni, ori este savirsita

pentru a inlesni sau a asigura sustragerea de la

raspundere penala a faptuitorului altei infractiuni

Intra in acest caz de conexitate infractiunea scop cu infractiunea mijloc,

infractiunea savirsita si cea prin care se incearca ascunderea ei (favorizare,

tainuire, omisiunea denuntarii). Aceste legaturi se pot adauga unitatii de

faptuitor, ceea ce inseamna concurs real de infractiuni cu conexitate etiologica,

teleologica.

d) Cind intre doua sau mai multe infractiuni exista legatura

si reunirea cauzelor se impune pentru o buna infaptuire

a justitiei

Exista astfel de legaturi cind prin doua infractiuni calificate diferit se

cauzeaza un prejudiciu unic, cind aceeasi persoana a savirsit mai multe

infractiuni in concurs real, insa fara legatura intre ele.

4) Prorogarea competentei in caz de indivizibilitate si conexitate

(art. 35)

Necesitatea prorogarii competentei apare numai in cazul in care cauzele

indivizibile sau conexe, ce trebuie judecate impreuna de aceeasi instanta, sint de

competenta unor instante diferite dupa materie, dupa calitatea persoanei sau dupa

teritoriu; in astfel de situatii este necesar sa se stabileasca instanta care, prin

prorogare, devine competenta sa judece toate infractiunile si pe toti inculpatii.

Regulile de determinare a competentei prin prorogare sint:

DPP–pg–247

a) Prioritate cronologica

Daca infractiunile sint de competenta a doua sau mai multe instante de

aceeasi categorie (civile sau militare) si de acelasi grad (doua judecatorii, doua

tribunale), prorogarea competentei se face in favoarea instantei care a fost prima

sesizata.

b) Prioritate ierarhica

Daca infractiunile sint de competenta unor instante de aceeasi categorie, dar

de grad diferit (o judecatorie si un tribunal), competenta se proroga in favoarea

instantei ierarhic superioare.

c) Prioritate a militarului

Cind cauzele penale sint de competenta a doua instante, de acelasi grad, dar

de categorii diferite (judecatorie si un tribunal militar), instanta militara devine

competenta prin prorogare.

d) Prioritate a militarului combinata cu prioritate ierarhica

Daca instanta civila este superioara in grad instantei militare (tribunal si

tribunal militar), prorogarea competentei se face in favoarea instantei militare

echivalenta in grad instantei civile.

* * *

|n caz de indivizibilitate sau conexitate cu infractiuni de competenta sectiilor

maritime si fluviale de pe linga isntantele judecatoresti din Constanta si Galati,

daca, potrivit legii, competenta nu revine unei instante militare, judecarea

cauzelor este data in competenta sectiei maritime si fluviale (art. 8 din Decretul

nr. 203/1974), avind competenta speciala.

Competenta obtinuta prin prorogare ramine dobindita instantei in fata careia

se judeca toate infractiunile, chiar daca pentru fapta sau inculpatul care a

determinat competenta acestei instante s-a dispus incetarea procesului penal sau

s-a pronuntat achitarea (art. 35 al. 4), deoarece o astfel de solutie poate fi

pronuntata numai dupa ce s-a desfasurat intreaga judecata, ceea ce ar face

inoportuna declinarea competentei. |nsa cind instanta ar schimba incadrarea

juridica a faptei ce i-a determinat competenta prin prorogare intr-o infractiune ce

nu mai este de competenta sa, va trimite cauza instantei competente in afara de

cazul prevazut in art. 41 al. 1, ce se va examina ulterior. Tainuirea, favorizarea

infractorului si nedenuntarea unor infractiuni sint de competenta instantei care

judeca infractiunea la care se refera.

DPP–pg–248

Prorogarea competentei in caz de pluralitate de infractori se conduce dupa

aceleasi reguli, tinindu-se seama de calitatea pe care au avut-o unii dintre acestia

in momentul savirsirii infractiunii, calitate ce poate determina prioritatea

instantei ierarhic superioare sau prioritatea instantelor militare si, in cadrul

acestora, dupa gradul militar, prioritatea instantei militare ierarhic superioare.

5) Procedura de reunire a cauzelor (art. 36–37)

|n caz de indivizibilitate si conexitate, judecata in prima instanta se efectueaza

de aceeasi instanta, daca are loc in acelasi timp pentru toate faptele si toti

inculpatii (art. 32). Din aceasta regula decurg doua consecinte importante:

a) Daca infractiunile conexe sau cauzele indivizibile se afla toate in curs de

judecata in prima instanta, reunirea lor in fata aceleiasi instante este

obligatorie; obligativitatea reunirii cauzelor subzista si in cazul in care

judecarea in prima instanta se reia dupa trimiterea de catre instanta de apel

sau recurs.

Reunirea cauzelor conexe si indivizibile se realizeaza prin doua modalitati

generale:

– |n cazul in care pentru toate infractiunile si toti infractorii s-a desfasurat

urmarirea penala in acelasi timp si de catre acelasi organ de urmarire

penala, procurorul va sesiza instanta competenta prin prorogare sa judece

intreaga cauza.

– Cind urmarirea penala a avut loc in perioade de timp diferite sau in fata

unor organe de urmarire penala diferite, care au sesizat cu judecarea

cauzei mai multe instante judecatoresti, competente fiecare dupa regulile

de comeptenta obisnuite, daca judecata in prima instanta are loc in acelasi

timp, devine obligatorie reunirea cauzelor in fata instantei competente

prin prorogare.

Reunirea cauzelor se hotaraste, la cererea partilor, a Ministerului Public

sau din oficiu, de instanta careia ii revine competenta prin prorogare; in

cazul cind intre instantele competente instanta civila este superioara in

grad, reunirea cauzelor la instanta militara echivalenta in grad se face de

instanta civila.

Din momentul in care s-a dispus reunirea cauzelor, instantele sesizate, dar

necompetente prin prorogare, vor trimite cauzele la instanta devenita

competenta prin prorogare.

DPP–pg–249

b) Este posibil ca judecata privind unele fapte sau unii inculpati, intre care

exista indivizibilitate sau conexitate, sa aiba loc in fata unor instante de apel

sau de recurs diferite, sau unele in fata in primei instante, iar altele in fata

unei instante de apel sau de recurs ori chiar definitiv solutionate. |ntr-o

asemenea situatie cauzele se reunesc dupa reguli diferite.

– Cind cauzele indivizibile sau conexe se afla in fata unor instante de apel

sau de recurs de acelasi grad si in acelasi stadiu de judecata, reunirea lor

la instanta competenta prin prorogare este obligatorie.

– Reunirea cauzelor este obligatorie intotdeauna in cazul indivizibilitatii

determinate de existenta unei infractiuni continuate, complexe sau din

obisnuinta, ceea ce implica admiterea caii de atac si, apoi, rejudecarea

impreuna a tuturor actelor materiale apartinind aceleiasi infractiuni.

Un caz aparte il formeaza existenta unei hotariri definitive cu privire la unele

acte materiale si un nou proces cu privire la celelalte acte materiale ale aceleiasi

infractiuni, cind noul proces se reuneste cu cel definitiv solutionat,

pronuntindu-se o singura hotarire pentru toate actele materiale ale aceleiasi

infractiuni (art. 335 al. 2).

Atunci cind cauzele nu sint in aceeasi etapa de judecata sau nu sint in fata

unor instante de apel sau de recurs de acelasi grad ori in acelasi stadiu de

judecata, reunirea cuzelor indivizibile si conexe nu mai are loc; insa reunirea

poate fi dispusa in momentul cind, prin desfasurarea ulterioara a procesului, sint

indeplinite conditiile aratate la lit. a si b.

6) Disjungerea (art. 38)

|n cazul de indivizibilitate privind participatia, precum si in toate cazurile de

conexitate, instanta sesizata, atunci cind constata ca judecarea cauzelor in

ansamblul lor este impiedicata de imprejurari care privesc numai una sau numai

unele din infractiuni sau numai unul ori numai unii dintre inculpati, poate

dispune disjungerea cauzei, astfel incit judecarea unora din infractiuni sau a

unora dintre inculpati sa se faca separat. De exemplu, daca unul dintre

participantii la comiterea infractiunii este grav bolnav si nu poate lua parte la

sedinta de judecata, instanta poate dispune disjungerea cauzei cu privire la acest

inculpat si suspendarea judecarii lui pina la insanatosire.

Disjungerea este facultativa si se dispune, la cererea partilor sau din oficiu,

de instanta sesizata cu judecarea cauzei indivizibile sau conexe. |n caz de

DPP–pg–250

disjungere, instanta competenta prin prorogare isi mentine comeptenta de a

judeca toate infractiunile si pe toti inculpatii cu care a fost sesizata.

§2. Alte cazuri de prorogare de competenta

1) Competenta in cazul schimbarii incadrarii juridice a faptei in

cursul judecatii (art. 41 al. 1)

Regulile de competenta ale instantelor judecatoresti dupa natura si gravitatea

infractiunilor sint imperative, astfel incit, atunci cind o instanta este sesizata cu

judecarea unei infractiuni care este de comeptenta materiala sau personala a altei

instante, este obligata sa-si decline competenta in favoarea instantei competente.

Legea prevede si o situatie speciala cind, desi o instanta constata ca nu mai este

competenta dupa materie sa judece o infractiune, i se proroga competenta si

capata dreptul de a o judeca. Aceasta situatie este prevazuta in art. 41 al. 1, care

are in vedere schimbarea incadrarii juridice a faptei cu care a fost sesizata o

instanta intr-o infractiune de competenta instantei ierarhic inferioare; justificarea

acestei exceptii de la regulile de competenta se explica prin aceea ca, pe de o

parte, schimbind incadrarea juridica cu ocazia judecatii in fond s-a ajuns pina

aproape de solutionarea cauzei, iar pe de alta parte ca instanta care o judeca este

instanta ierarhic superioara celei competente si deci apta sa o solutioneze in bune

conditii32.

Pentru aplicarea corecta a dispozitiilor prevazute in art. 41 al. 1, se cer

indeplinite doua conditii:

– Prorogarea competentei se produce numai atunci cind schimbarea incadrarii

juridice, ce antreneaza competenta instantei ierarhic inferioare, are loc in

urma unor elemente noi, ivite in cursul cercetarii judecatoresti, ceea ce face

posibila si trecerea la dezbaterile judiciare si la solutionarea cauzei. Nu se

poate proroga competenta ca urmare a unei incadrari juridice care apare

gresita chiar din lucrarile de urmarire penala.

– Instanta sesizata cu judecarea cauzei ramine competenta sa o judece, prin

prorogare, numai in cazul cind, prin schimbarea incadrarii juridice,

competenta ei ar reveni instantei inferioare in grad, dar de aceeasi

32 Astfel, dac` a fost sesizat tribunalul cu judecarea unei tentative de omor, de competen]a sa, iar dup` administrarea tuturor probelor s-ar ajunge la concluzia c` in realitate fapta constituie infrac]iunea de v`t`mare a integrit`]ii corporale, de competen]a judec`toriei, schimbind incadrarea juridic`, instan]a nu-[i pierde competen]a, ci [i-o prorog`, avind obliga]ia s` o solu]ioneze.

DPP–pg–251

categorie; regula nu se aplica daca instanta inferioara in grad este de alta

categorie (civila sau militara).

2) Competenta in caz de schimbare a calificarii faptei

Codul de procedura penala face deosebire intre “incadrarea juridica” si

“calificarea juridica”. |ncadrarea juridica a faptei savirsite de inculpat este

facuta de procuror sau de instanta de judecata, prin determinarea textului din

legea penala care a fost incalcat prin fapta savirsita; calificarea juridica a faptei

este stabilita prin lege care, descriind continutul unei anumite infractiuni, permite

sa fie recunoscuta aceasta infractiune in fapta savirsita in realitatea obiectiva.

Competenta se stabileste in raport de incadrarea juridica data faptei, dar si de

calificarea ei juridica, deoarece aceasta calificare ii stabileste faptei natura si

gravitatea ei.

De aceea, in art. 41 al. 2 se prevede ca schimbarea calificarii juridice printr-o

lege noua, intervenita in cursul judecarii cauzei, nu atrage incompetenta instantei

de judecata, afara de cazul cind prin lege s-ar dispune altfel. Aceasta dispozitie

este de natura sa asigure judecarea in continuare a unei infractiuni de catre

instanta sesizata, chiar daca intre timp o lege noua a dat faptei o noua calificare.

Dispozitia de prorogare se aplica numai daca schimbarea calificarii juridice

printr-o lege noua intervine in cursul judecatii.

3) Prorogarea competentei in cazul chestiunilor prealabile (art.

44)

Pentru solutionarea unei cauze penale este necesara, uneori, rezolvarea in

prealabil a unor chestiuni de care depinde existenta unei infractiuni, incadrarea

juridica sau raspunderea penala33.

Chestiunile extrapenale de a caror solutionare depinde rezolvarea unei cauze

penale se numesc chestiuni prealabile. Din aceasta definitie rezulta ca o

chestiune prealabila trebuie sa fie, in primul rind, de alta materie decit cea

penala, caci o chestiune penala cade in competenta de rezolvare a instantei

33 De exemplu, in cazul infrac]iunii de bigamie, dac` se contest` valabilitatea uneia din c`s`torii, este necesar s` se stabileasc` in prealabil dac` aceast` c`s`torie este nul` deoarece, in caz de nulitate a c`s`toriei pentru alt motiv decit bigamia, fapta nu se sanc]ioneaz` (art. 303 al. 3 Cod penal). Nulitatea c`s`toriei so]ului vinovat atrage incetarea procesului penal [i in caz de adulter (art. 304 al. 5 Cod penal). Cazurile de nulitate a c`s`toriei sint prev`zute de Codul familiei, iar declararea nulit`]ii se dispune de tribunal in baza unei ac]iuni civile pentru anularea c`s`toriei (art. 2 lit. d Cod procedur` civil`). |n acest caz se pune problema dac` instan]a penal` sesizat` cu judecarea infrac]iunii de bigamie sau adulter, in care se sus]ine nulitatea c`s`toriei, poate judeca [i solu]iona ea ins`[i aceast` chestiune prealabil` sau trebuie s` o trimit` spre solu]ionare instan]ei civile?

DPP–pg–252

penale; cele mai multe chestiuni prealabile sint de natura civila, dar pot fi

chestiuni apartinind si altor ramuri de drept; in al doilea rind, chestiunea

prealabila trebuie sa fie esentiala pentru rezolvarea cauzei penale.

Potrivit art. 44, instanta penala este competenta sa judece orice chestiune

prealabila de care depinde solutionarea cauzei, chiar daca, prin natura sa, este de

competenta altei instante. Prin aceasta dispozitie au fost inlaturate chestiunile

prejudiciale prevazute de Codul anterior, care trebuia sa fie rezolvate in prealabil

de instanta civila in a carei competenta cadeau.

Dispozitia prevazuta in art. 44 instituie o prorogare de competenta deoarece

instantei penale i se extinde puterea de a solutiona si o chestiune prealabila

extrapenala, de regula de competenta instantei civile34.

Desi competenta de rezolvare a chestiunilor prealabile revine instantei

penale, aceasta trebuie sa respecte regulile si mijloacele de probatiune privitoare

la materia careia ii apartine acea chestiune prealabila, cum ar fi cele prevazute de

Codul civil si Codul de procedura civila.

De la regula potrivit careia instanta penala este competenta sa rezolve si

chestiunile prealabile se face o derogare in cazul in care chestiunea prealabila

este rezolvata anterior de instanta civila printr-o hotarire judecatoreasca ramasa

definitiva; se prevede, astfel, ca o asemenea hotarire are autoritate de lucru

judecat in fata instantei penale, care este obligata sa rezolve cauza penala in

conformitate cu solutia data chestiunii prealabile de instanta civila. Aceasta

derogare se justifica prin necesitatea de a se acorda autoritate hotaririi definitive

a instantei civile care, in raport de natura chestiunii prealabile, era competenta sa

o solutioneze, mai ales ca prin aceasta nu se impiedica desfasurarea in continuare

a procesului penal.

§3. Stramutarea judecarii cauzelor penale

1) Temeiurile de stramutare a unei cauze penale (art. 55)

|n practica judiciara se pot ivi imprejurari care sa impiedice desfasurarea

normala a procesului in fata instantei competente. |ntr-o asemenea situatie este

preferabil ca judecarea cauzei sa fie transferata la alta instanta care, desi

necompetenta din punct de vedere teritorial, ar asigura in mai bune conditii

judecarea cauzei. Pentru astfel de situatii a fost instituita stramutarea judecarii

cauzelor penale, care provoaca o prorogare de competenta, deoarece instanta la

34 De exemplu, judec`toria, ca instan]` penal`, cap`t` dreptul s` rezolve o chestiune prealabil` care prin natura sa este de competen]a tribunalului constituit ca instan]` civil`.

DPP–pg–253

care a fost transferata judecarea cauzei isi extinde competenta asupra unei cauze

pentru care nu avea competenta sa o judece potrivit normelor obisnuite de

competenta.

Potrivit art. 55, stramutarea se dispune atunci cind prin aceasta se asigura

desfasurarea normala a procesului. Formularea textului este destul de

cuprinzatoare, incluzind situatii variate, in raport de cauza concreta supusa

judecatii si de instanta competenta sa o judece. Temeiul invocat in cererea de

stramutare este apreciat in fiecare caz in parte, analizindu-se masura in care ar

putea impiedica desfasurarea normala a procesului. |n Codul de procedura penala

din 1936 erau prevazute doua motive de stramutare: siguranta publica si

suspiciune legitima. Siguranta publica se considera in pericol de a fi tulburata

cind natura unei infractiuni, numarul sau calitatea inculpatilor, exaltarea

pasiunilor locale sau alte circumstante grave dau loc la temeri de dezordine sau

alte actiuni care ar impiedica liberul curs al justitiei. Suspiciune legitima este

atunci cind circumstantele cauzei, calitatea inculpatilor sau alte imprejurari fac sa

se nasca banuiala ca independenta sau impartialitatea judecatorilor ar putea fi

stirbita. Textul actual este mai larg, cuprinzind orice situatii de natura sa

impiedice desfasurarea normala a cauzei.

Stramutarea are ca efect trecerea unei cauze penale de la instanta competenta

la o alta instanta, de aceeasi categorie si grad ierarhic, ceea ce inseamna o

prorogare a competentei teritoriale. Aceasta prorogare nu este stabilita de lege,

ca in cazul celorlalte cazuri de prorogare, ci se realizeaza prin hotarirea unei

instante judecatoresti, care apreciaza daca cererea de stramutare este intemeiata.

2) Procedura stramutarii (art. 56–81)

Cererea de stramutare a unei cauze penale se adreseaza Curtii Supreme de

Justitie, singura instanta judecatoreasca investita cu atributia de a solutiona o

astfel de cerere. Pentru instantele ordinare cererea se adreseaza sectiei penale a

Curtii Supreme de Justitie, iar pentru instantele militare sectiei militare a

instantei supreme.

Cererile de stramutare se pot face de oricare din parti, de procuror si de

ministrul justitiei, cuprinzind temeiurile pentru care se cere stramutarea si

materialele doveditoare pe care se sprijina. Odata cu introducerea cererii se poate

solicita suspendarea judecarii cauzei la instanta de la care se cere stramutarea,

masura care poate fi dispusa, la primirea cererii, si de presedintele Curtii

Supreme de Justitie, iar dupa aceea de sectia care o solutioneaza in fond. Cind

DPP–pg–254

cererea de stramutare a fost introdusa de ministrul justitiei sau de procurorul

general, se suspenda de drept judecarea cuzei pina la solutionarea cererii.

Pentru lamuririle necesare privind motivele cererii de stramutare, presedintele

Curtii Supreme de Justitie poate cere informatii de la presedintele instantei

ierarhic superioare celei de la care se cere stramutarea sau de la Ministerul

Justitiei, daca instanta ierarhic superioara este Curtea Suprema de Justitie.

Partile sint instiintate despre termenul fixat pentru solutionarea cererii de

stramutare, cu mentiunea ca pot trimite memorii si se pot prezenta la termenul

cerut pentru solutionarea cererii. Cind in cauza a carei stramutare se cere sint

arestati, se dispune desemnarea unui aparator din oficiu.

Examinarea cererii de stramutare se face in sedinta secreta, in prezenta

procurorului, ascultindu-se si concluziile partilor prezente la sedinta. Curtea

Suprema de Justitie se pronunta asupra cererii de stramutare, fara aratarea

motivelor care au determinat hotarirea luata.

|n cazul admiterii cererii, se dispune stramutarea cauzei de la instanta

competenta la o instanta de acelasi grad, stabilita de Curtea Suprema de Justitie,

si se hotaraste in ce masura actele indeplinite in fata instantei de la care a fost

stramutata cauza ramin valabile. Daca s-a pronuntat intre timp o hotarire de

instanta sesizata cu judecarea cauzei, aceasta hotarire este desfiintata prin efectul

deciziei de stramutare. Daca cererea de stramutare a fost respinsa, instanta

sesizata initial isi pastreaza competenta de a judeca si solutiona cauza; in cazul in

care judecata fusese suspendata, dupa respingerea cererii de stramutare este

reluata judecarea cauzei.

Introducerea unei noi cereri de stramutare nu este posibila daca se intemeiaza

pe aceleasi temeiuri; cind cererea noua se intemeiaza pe alte temeiuri, pot fi luate

in considerare si temeiurile invocate anterior.

Cazuri speciale de trecere a unei cauze de la instanta competenta la alta

instanta de acelasi grad sint prevazute in art. 38515 pct. 2 lit. c si art. 52 al. 5; in

prima situatie, Curtea Suprema de Justitie poate trimite, dupa casare, cauza spre

rejudecare la o alta instanta de grad egal, daca prin aceasta s-ar asigura o buna

judecata; in a doua situatie, instanta ierarhic superioara poate transfera judecarea

cauzei unei alte instante, de grad egal, daca instanta competenta nu mai poate

judeca fiindca toti judecatorii au fost recuzati ori s-au abtinut, sub motiv de

incompatibilitate.

DPP–pg–255

I.19. Exceptiile de necompetenta si conflictele de competenta

§1. Exceptiile de necompetenta

1) Controlul regularitatii competentei prin exceptiile de

necompetenta

Competenta de judecata a primei instante este determinata de procuror prin

rechizitoriu, care sesizeaza cu judecarea cauzei instanta judecatoreasca

competenta dupa materie, dupa calitatea persoanei si dupa teritoriu; in cazurile

prevazute de lege, stabilirea competentei este lasata la aprecierea partii vatamate,

daca sesizarea instantei se realizeaza prin plingerea prealabila a acesteia. Aceasta

stabilire a competentei instantei de judecata prin actul de sesizare nu exclude

posibilitatea sesizarii unei instante care, potrivit legii, nu este competenta sa

judece acea cauza; o astfel de sesizare gresita se poate datora unei interpretari

gresite a dispozitiilor privind competenta sau a necunoasterii lor. De aceea, legea

obliga instanta de judecata ca, inainte de a trece la judecarea cauzei in fond, sa

verifice daca este sau nu competenta sa o judece. Controlul regularitatii

competentei se efectueaza prin exceptiile de necompetenta.

Exceptia de necompetenta consta in invocarea, in cursul judecatii, a lipsei de

competenta a instantei sesizate cu judecarea unei cauze penale. Daca nu s-a

ridicat exceptia de necompetenta, se presupune ca instanta este competenta sa

judece cauza; in momentul cind s-a invocat exceptia de necompetenta,

contestindu-se competenta instantei sesizate cu judecarea cauzei, aceasta trebuie,

in prealabil judecatii, sa se pronunte asupra temeiniciei acestei exceptii.

Exceptiile de necompetenta au un regim diferentiat dupa felul competentei

puse in discutie.

Pentru lipsa de competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, aflata

sub sanctiunea nulitatii absolute, exceptia de necompetenta are un regim de

ordine publica, oricare dintre parti si Ministerul Public avind dreptul sa o invoce

in tot cursul judecatii in prima instanta, in caile de atac, pina la raminerea

definitiva a hotaririi; prin recurs in anulare se poate invoca nulitatea unei hotariri

definitive date de o instanta necompetenta dupa materie sau dupa calitatea

persoanei. Daca Ministerul Public si partile nu au invocat exceptia de

necompetenta, instanta are indatorirea sa si-o verifice si, daca apreciaza ca nu are

competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, este obligata sa o puna in

discutia Ministerului Public si a partilor sub forma unei exceptii ridicate din

oficiu.

DPP–pg–256

Exceptia de necompetenta teritoriala, aflata sub sanctiunea nulitatii relative,

are un regim de mai redusa ocrotire, in sensul ca poate fi invocata numai pina la

citirea actului de sesizare a primei instante de judecata; ca urmare, odata depasit

termenul aratat mai sus, exceptia de necompetenta teritoriala devine tardiva si

este respinsa pentru acest motiv. |n mod firesc, exceptia de necompetenta

teritoriala nu poate fi ridicata in caile de atac, afara de cazul cind, invocata fiind

in termenul prevazut de lege, a fost respinsa in mod gresit de prima instanta.

Exceptia de necompetenta este dezbatuta in fata instantei de Ministerul

Public si de parti, dupa care instanta se pronunta asupra temeiniciei ei. Cind

exceptia de necompetenta nu este intemeiata ori este tardiv invocata, instanta o

respinge printr-o incheiere, dupa care continua judecarea cauzei pentru care se

considera competenta. Admiterea exceptiei de necompetenta impiedica instanta

sa continue judecarea cauzei, producindu-se astfel declinarea de comeptenta.

2) Declinarea de competenta (art. 42)

Instanta de judecata isi declina competenta printr-o hotarire nesupusa caii

ordinare de atac; intrucit declinarea de competenta produce desesizarea instantei

de judecata, hotarirea prin care se ia aceasta masura este o sentinta (art. 311 al.

1), fiind una din rarele sentinte care nu sint susceptibile de o cale ordinara de

atac.

Hotarirea declinatorie de competenta trebuie sa precizeze care este instanta

competenta sa judece cauza, cuprinzind si dispozitia prin care cauza ii este

trimisa spre judecare. Declinarea de competenta devine astfel un mod de sesizare

a unei instante judecatoresti, dupa ce o alta instanta s-a desesizat de judecarea

acelei cauze. Instanta sesizata prin hotarirea de declinare de competenta este

obligata, la rindul sau, sa verifice daca este competenta sa judece cauza, precum

si regularitatea actului initial de sesizare, mai ales competenta procurorului care a

emis rechizitoriul. Daca in hotarirea de declinare de competenta nu s-a aratat

instanta competenta sa judece cauza, se produce o intrerupere a cursului justitiei,

ce trebuie solutionata de Curtea Suprema de Justitie.

|n cazul in care declinarea a fost determinata de necompetenta dupa materie

sau dupa calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis cauza hotaraste care acte

de judecata indeplinite si care masuri dispuse de instanta desesizata ramin

valabile si care acte urmeaza a fi refacute de instanta competenta35. |n cazul

35 De exemplu, pot fi ref`cute actele de cercetare judec`toreasc` [i men]inute m`surile asiguratorii luate de instan]a desesizat`.

DPP–pg–257

declinarii pentru necompetenta teritoriala, actele indeplinite si masurile luate se

mentin.

§2. Conflictele de competenta

1) Notiunea de conflicte de competenta si felurile lor

Din solutionarea gresita a exceptiilor de necompetenta se pot naste conflicte

de competenta. Prin conflict de competenta se intelege situatia juridica provocata

de hotaririle a doua sau mai multe instante de judecata prin care se recunosc

competente sa judece aceeasi cauza sau prin care isi declina succesiv una alteia

judecarea aceleiasi cauze. Se pot ivi astfel de conflicte pozitive si negative de

competenta.

Exista un conflict pozitiv de competenta cind doua sau mai multe instante

judecatoresti sint sesizate cu judecarea aceleiasi cauze penale si toate se declara

competente sa o judece. O astfel de situatie se poate ivi mai ales in cazul

competentei teritoriale, care prevede mai multe criterii de loc, ceea ce da

posibilitatea ca mai multe instante de acelasi grad, in raport de unul din criterii,

sa se declare competenta.

Exista conflict negativ de competenta cind doua instante judecatoresti isi

declina pe rind competenta una in favoarea celeilalte. Producerea conflictului

negativ de competenta se explica prin rezolvarea gresita a exceptiei de

necompetenta de una din instantele care si-au declinat competenta – fie prima

instanta care si-a declinat competenta, fie instanta care a refuzat sa judece,

considerindu-se necompetenta. Conflictul negativ de competenta se produce mai

ales in legatura cu competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, astfel

ca poate avea loc intre instante de categorii diferite (civile si militare) sau de grad

diferit (judecatorii si tribunale) ori de categorii si grade diferite (judecatorii si

tribunal militar teritorial).

Conflictele de competenta pot avea loc numai intre autoritati care desfasoara

aceeasi activitate procesuala; nu pot exista conflicte de competenta intre un

procuror si o instanta de judecata sau intre o instanta de judecata si un organ

administrativ cu atributii jurisdictionale.

2) Rezolvarea conflictelor de competenta (art. 43)

Conflictele de competenta trebuie rezolvate pentru a se putea continua

judecata cauzei de catre instanta competenta. Rezolvarea conflictelor de

competenta prin determinarea instantei competente, potrivit legii, se produce prin

regulatorul de competenta.

DPP–pg–258

Rezolvarea conflictelor de competenta este incredintata instantei ierarhic

superioare comune. Astfel, conflictul de competenta dintre doua judecatorii din

circumscriptia teritoriala a aceluiasi tribunal este rezolvat de acesta; insa daca

conflictul se iveste intre doua judecatorii din circumscriptia teritoriala a doua

tribunale, dar care se afla in circumscriptia teritoriala a aceleiasi curti de apel, se

va rezolva de aceasta; un conflict de competenta ivit intre doua judecatorii care

se afla in circumscriptia teritoriala a doua curti de apel diferite va fi solutionat de

Curtea Suprema de Justitie. Instanta suprema este indrituita sa rezolve si

conflictele de competenta dintre doua tribunale judetene din circumscriptia

teritoriala a doua curti de apel diferite, dintre doua curti de apel, precum si dintre

o instanta civila si una militara.

Sesizarea instantei ierarhic superioare comune se face, in caz de conflict

pozitiv de competenta, de instanta care s-a declarat competenta ultima, iar in caz

de conflict negativ de competenta de ultima instanta care si-a declinat

competenta. Sesizarea se poate face, in toate cazurile, de Ministerul Public sau

de partile din proces. Pina la solutionarea conflictului de competenta, judecarea

cauzei se suspenda, iar instanta care si-a declinat ultima competenta sau care s-a

declarat ultima competenta ia masurile si efectueaza actele ce reclama urgenta

(cum ar fi luarea masurilor asiguratorii sau revocarea unor masuri preventive).

Instanta sesizata cu rezolvarea conflictului de competenta citeaza partile si,

dupa ce asculta concluziile Ministerului Public si ale partilor, da o hotarire prin

care solutioneaza conflictul de competenta. Pentru a da o astfel de hotarire,

instanta de regulator de competenta stabileste ea insasi situatia de fapt rezultata

din dosarul de urmarire penala si, in raport de aceasta, precizeaza si incadrarea

juridica in baza careia se determina competenta.

Este posibil ca instanta sesizata pentru regulator de competenta sa constate

ca, in realitate, competenta sa judece cauza este o alta instanta decit cea in

conflict, dar care nu-i este ierarhic inferioara pentru a o indreptati sa rezolve

conflictul de competenta; in acest caz, pentru a hotari asupra regulatorului de

competenta, se trimite cauza Curtii Supreme de Justitie, care este ierarhic

superioara tuturor instantelor judecatoresti din tara.

Hotarirea prin care se solutioneaza conflictul de competenta, emanind de la o

instanta ierarhic superioara, este obligatorie pentru instanta careia i se trimite

cauza spre judecata (atributiva de competenta); aceasta nu poate refuza judecarea

cauzei sub motivul ca nu este competenta. Totusi, daca in urma completarii

DPP–pg–259

cercetarii judecatoresti se ajunge la o alta situatie de fapt decit cea retinuta prin

regulator si, ca urmare, la schimbarea incadrarii juridice a faptei intr-o

infractiune pentru care nu mai este competenta, instanta competenta prin

atribuire de competenta isi poate declina competenta in favoarea instantei

devenita competenta potrivit noii situatii de fapt si de drept.

Actele indeplinite si masurile dispuse pina in momentul regulatorului de

competenta pot fi folosite de instanta in favoarea careia s-a solutionat conflictul

de competenta.

I.20. Probatiunea in procesul penal

§1. Conceptul de probe si de mijloace de proba

De indata ce impotriva unei persoane s-a formulat invinuirea de a fi savirsit o

infractiune, organele de urmarire penala sint obligate sa constate daca

infractiunea a fost savirsita in realitate si daca invinuitul este vinovat de

savirsirea ei; ajunsa cauza la instanta de judecata, aceasta este obligata sa

constate daca invinuirea adusa inculpatului prin actul de sesizare este intemeiata

si, totodata, sa constate toate imprejurarile care ar putea contribui la solutionarea

cauzei potrivit legii si adevarului. Constatarea acestor fapte se realizeaza prin

activitatea de probatiune, in cursul careia autoritatile judiciare se servesc de

probe, obtinute prin mijloacele de proba.

Se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau

inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savirsit-o si la

cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei (art. 63 al.

1). Aceste elemente de fapt sint fapte si imprejurari care stabilesc existenta sau

inexistenta faptelor care trebuie constatate. Astfel, fapta de vatamare a victimei

de catre invinuit se poate constata prin imprejurarea ca o alta persoana – martorul

– a fost de fata si a vazut cum invinuitul a lovit victima; gradul de vatamare si

durata ingrijirilor medicale necesare pentru vindecare se constata prin concluziile

la care ajunge expertul medico-legal.

Probele ajung la cunostinta autoritatilor judiciare prin mijloacele prevazute de

lege; experenta judiciara a ajuns la concluzia ca nu orice sursa de informatie

Titlul IV – PROBELE {I MIJLOACELE DE PROB~

Cap. I. Probele

DPP–pg–260

prezinta siguranta pentru exactitatea elementelor de fapt pe care le furnizeaza; de

aceea, legea a selectionat aceste surse si a reglementat modul in care pot fi luate

in considerare la solutionarea cauzelor penale. Mijloacele de proba sint

mijloacele prevazute de lege prin care se constata elementele de fapt ce pot servi

ca probe. Pot fi mijloace de proba declaratiile unor persoane (parti, martori),

diferitele inscrisuri ori obiectele materiale, rapoartele de expertiza si ale

specialistilor (art. 64).

Folosind mijloacele de proba, autoritatile judiciare iau cunostinta de probe,

iar acestea servesc la constatarea faptelor si imprejurarilor pe care trebuie sa le

dovedeasca in cauza penala. Aceasta activitate judiciara se numeste probatiune

si consta din actele procedurale prin care autoritatile judiciare si partile stabilesc,

prin mijloacele prevazute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea

faptelor si imprejurarilor care formeaza obiectul unei cauze penale.

|ntre probe si mijloace de proba exista o legatura indisolubila, intrucit probele

nu se pot obtine decit prin mijloacele de proba prevazute de lege. De aceea, in

practica se face deseori confuzie intre probe si mijloacele de proba din care

provin.

§2. Activitatea de probatiune si rolul ei in procesul penal

Probatiunea consta, in primul rind, in stabilirea faptelor si imprejurarilor a

caror existenta trebuie constatata; ne referim, astfel, la obiectul probatiunii.

Dovedirea acestor fapte si imprejurari se face prin administrarea probelor,

folosindu-se procedeele probatorii, care pun in contact autoritatile judiciare cu

mijloacele de proba si, implicit, fac probele cunoscute. |n fine, ansamblul

probelor administrate trebuie apreciat, evaluat, in sensul formarii convingerii

daca ele reprezinta adevarul; este operatiunea de apreciere a probelor. |ntreaga

activitate de probatiune trebuie sa conduca la convingerea daca infractiunea

exista sau nu, in cazul existentei acesteia daca inculpatul este vinovat sau nu de

savirsirea ei, iar daca este vinovat care sint imprejurarile care ar putea determina

o individualizare corecta a sanctiunii penale ce urmeaza a fi aplicata inculpatului.

Cunoscind ca in materie penala functioneaza principiul prezumtiei de

nevinovatie, organul de urmarire penala si instanta de judecata trebuie sa

desfasoare o intensa activitate probatorie; procurorul nu poate trimite in judecata

pe inculpat pina ce personal sau prin organele de cercetare penala nu au strins

probe care stabilesc vinovatia acestuia cu privire la savirsirea unei infractiuni

(art. 262, 265); instanta de judecata nu-l poate condamna pe inculpat daca nu-si

DPP–pg–261

formeaza convingerea cu privire la vinovatia sa din probele pe care le

administreaza nemijlocit in sedinta de judecata (art. 345 al. 2); instanta de control

judiciar are obligatia de a verifica daca in cauza au fost administrate toate

probele necesare pentru aflarea adevarului, daca probele au fost complet si just

apreciate si daca faptele retinute corespund probelor si reprezinta adevarul.

Asadar, cea mai insemnata activitate a autoritatilor judiciare si a partilor este

consacrata administrarii probelor necesare cauzei si aprecierii lor complete si

juste, in vederea lamuririi cauzei sub toate aspectele. Este obligatia inscrisa in

art. 62 pentru organele de urmarire penala si instantele de judecata si dreptul

prevazut in acest sens pentru parti in art. 67.

Aceeasi importanta este acordata probelor si mijloacelor de proba de

cercetarea stiintifica, ce consacra probatiunii numeroase studii de drept procesual

penal, psihologie judiciara, criminalistica.

I.21. Obiectul probatiunii in procesul penal

§1. Faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul

probatiunii

1) Conceptul de obiect al probatiunii

Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si imprejurarilor de

fapt ce trebuie dovedite intr-o cauza penala pentru a fi legal si temeinic

solutionata. |n obiectul probatiunii se includ numai faptele si imprejurarile de

fapt; normele juridice nu trebuie dovedite, intrucit ele se considera cunoscute de

participantii la proces. Cu toate acestea, atunci cind urmeaza a se aplica o norma

de drept straina (art. 6 Cod penal, art. 513, 520), existenta si continutul acestei

norme trebuie sa fie dovedite, deoarece nu se poate pretinde judecatorilor sa

cunoasca legile din toate tarile. |n acest caz se spune ca norma juridica devine o

chestiune de fapt ce trebuie dovedita.

Faptele si imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite in cauzele penale variaza

de la o cauza la alta: loviturile aplicate, cuvintele injurioase pronuntate,

sustragerea unor bunuri etc. Daca ne referim la o singura cauza, atunci se poate

determina obiectul concret al probatiunii din acea cauza, anume fapta pe care a

savirsit-o invinuitul, imprejurarile de loc, de timp, de mod, de mijloace in care a

fost comisa fapta. |nsa cind se examineaza conceptul de obiect al probatiunii

pentru toate cauzele penale, trebuie luat in considerare un obiect abstract al

probatiunii, prin care se determina generic faptele si imprejurarile ce trebuie

DPP–pg–262

dovedite, folosind notiunile de actiune si inactiune, urmarea produsa, autorul

faptei, imprejurarile care se refera la fapta si la persoana faptuitorului. Acesta

este sensul in care se examineaza obiectul probatiunii in dreptul procesual penal.

Cunoasterea obiectului probatiunii are o deosebita importanta pentru

solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale deoarece ne indica tot ce

trebuie dovedit, indrumind autoritatile judiciare sa lamureasca prin probe toate

aspectele care intereseaza cauza, dar totodata impiedicindu-le sa iroseasca timpul

cu dovedirea unor fapte si imprejurari care nu prezinta nici o importanta pentru

cauza.

Desi obiectul probatiunii are o determinare la inceperea urmaririi penale, prin

cunoasterea invinuirii, aceasta denumire nu ramine neschimbata pe parcursul

procesului, ea adaptindu-se in raport de schimbarea invinuirii, prin restringerea

sau extinderea ei. Legea permite sa se dovedeasca anumite fapte si imprejurari

noi in caile extraordinare de atac, ceea ce inseamna ca este posibil ca obiectul

probatiunii sa nu fie epuizat nici dupa pronuntarea unei hotariri definitive.

|ntre faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite se face, in primul rind,

distinctie intre fapte si imprejurari ce se refera la fondul cauzei – invinuirea

formulata impotriva unei persoane – si fapte si imprejurari de care depinde

desfasurarea procesului. Obiectul probatiunii are in vedere, in principal faptele si

imprejurarile care se refera la fondul cauzei.

Dintre faptele care se refera la fondul cauzei se face distinctie intre faptul

principal si faptele probatorii. Faptul principal (res probanda) il constituie

faptele ce formeaza obiectul procesului penal – infractiunea si autorul ei; ca

urmare, trebuie dovedita savirsirea cu vinovatie de catre invinuit sau inculpat a

faptei penale pentru care este urmarit sau judecat, ori dovedirea inexistentei

faptei sau a nevinovatiei inculpatului. Faptele probatorii (res probantes) sint

faptele si imprejurarile care, desi nu se cuprind in faptul principal, prin existenta

sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei faptului

principal. Daca nu se poate dovedi, de exemplu, fapta de sustragere de catre X a

unor bunuri din locuinta lui Y, existenta acestei fapte penale se deduce din

imprejurarile ca la locul faptei s-au gasit obiectele apartinind lui X, ca acesta a

instrainat lucruri care fusesera sustrase de la Y, ca explicatiile date asupra acestor

imprejurari se dovedesc inexacte. Faptele probatorii pot conduce la constatarea

existentei infractiunii, cit si a inexistentei ei.

DPP–pg–263

|n literatura de specialitate se discuta daca in obiectul probatiunii se pot

include si alte doua categorii de fapte – cele similare si cele auxiliare.

– Prin fapte similare se inteleg faptele de aceeasi natura cu infractiunea

urmarita, savirsite anterior de invinuit sau inculpat. Aceste fapte similare pot

constitui obiect principal al probatiunii daca fac parte din infractiunea

continuata sau din obisnuinta ce se urmareste sau se judeca; de asemenea,

daca au format obiectul unei condamnari definitive pentru a se aplica

recidiva. Nu se poate trage insa o concluzie despre vinovatia inculpatului

pentru urmarirea infractiunii savirsite din existenta in antecedentele penale

ale acestuia a unor fapte similare.

– Faptele auxiliare constau in imprejurari care atesta exactitatea sau

inexactitatea unor probe; marturia mincinoasa a unui martor care sustine ca a

fost de fata la savirsirea infractiunii se poate constata prin dovedirea absentei

din localitate a martorului in ziua comiterii faptei. Faptele auxiliare pot forma

obiect al probatiunii, caci in mod implicit servesc la constatarea exacta a

faptului principal.

2) Faptele si imprejurarile care nu pot forma obiectul prabatiunii

in procesul penal

Unele fapte si imprejurari, desi se refera la faptul principal, nu pot forma

obiect al probatiunii deoarece sint contrare legii sau conceptiei noastre despre

natura si societate.

– Nu pot fi astfel dovedite faptele contrare prezumtiilor legale absolute, caci

prin vointa legii aceste prezumtii nu sufera proba contrara:

– nu se poate dovedi ca minorul care nu a implinit 14 ani ar avea

discernamint, deoarece art. 99 Cod penal il considera ca nu raspunde

penal;

– este inadmisibil a se dovedi ca inculpatul nu cunoaste legea penala in

momentul savirsirii infractiunii, intrucit prin dispozitiile art. 51 al.ult.

Cod penal se prevede ca necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii

penale nu inlatura caracterul penal al faptei.

– Nu este admisibila proba veritatii afirmatiei injurioase sau calomnioase daca

nu exista un interes legitim (art. 207 cCod penal.

– Nu se poate concepe dovedirea unor fapte sau imprejurari contrare conceptiei

noastre despre natura si societate, cum ar fi existenta stafiilor sau vrajilor.

DPP–pg–264

Faptele nedefinite (nedeterminate) nu pot forma obiect al probatiunii din

cauza imposibilitatii dovedirii lor. Este imposibil de dovedit ca o persoana in

virsta nu a parasit niciodata localitatea in care traieste (fapt nedefinit negativ) sau

ca o persoana a efectuat toata viata, in fiecare zi, o anumita activitate (fapt

nedefinit pozitiv). |n ce priveste faptele negative determinate, legislatia noastra

permite dovedirea lor printr-un alt fapt negativ concret sau printr-un fapt pozitiv

concret. |mprejurarea ca o persoana nu a luat parte la savirsirea unei anumite

infractiuni poate fi dovedita prin relatarile autorilor infractiunii ca la savirsirea

acesteia nu a participat si persoana in cauza ori prin faptul pozitiv concret ca la

data savirsirii faptei s-a aflat in alta parte, ceea ce exclude prezenta sa si la locul

faptei (alibiul).

3) Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in procesul penal

Faptele si imprejurarile ce trebuie constatate prin probe se pot referi la latura

penala a cauzei, la latura sa civila si la unele chestiuni adiacente.

a) |n latura penala a cauzei trebuie sa se dovedeasca faptele si imprejurarile de

fapt ce confirma invinuirea adusa invinuitului sau inculpatului. Formeaza

obiect al probatiunii:

– faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza latura obiectiva a infractiunii

sau infractiunilor imputate: actiunea sau inactiunea care a avut loc,

urmarile socialmente periculoase produse, legatura lor cauzala,

imprejurarile de loc, de timp, mod, mijloace, care au influenta asupra

incadrarii juridice a faptei ca forma agravata sau atenuata a infractiunii

sau a unei cauze care agraveaza raspunderea penala privitoare la inculpat;

– stabilirea autorului infractiunii si a participantilor la savirsirea ei,

contributia fiecaruia la savirsirea faptei ca instigator sau complice;

– pentru ca invinuirea sa fie confirmata este necesar sa se constate si

vinovatia inculpatilor, sub forma intentiei sau a culpei ori a

praeterintentiei, corespunzator formei de vinovatie cerute de lege;

– in cazul in care latura subiectiva are ca element un anumit scop sau

mobil, si aceste imprejurari trebuie dovedite.

|nvinuirea adusa unei persoane poate fi neintemeiata, invinuitului si

inculpatului recunoscindu-li-se dreptul de a dovedi aceasta situatie. Ca

urmare, pentru infirmarea invinuirii formeaza obiect al probatiunii:

– faptele si imprejurarile care constata unul din cazurile prevazute in art. 10

lit. a–e, in prezenta carora nu exista infractiune;

DPP–pg–265

– cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j;

– cazurile de nepedepsire (deoarece inlatura raspunderea penala si procesul

penal urmeaza a fi incetat).

Daca invinuirea este confirmata, formeaza obiect al probatiunii faptele si

imprejurarile de natura a asigura o justa individualizare a sanctiunii penale

(cauzele de agravare sau atenuare a raspunderii penale). |ntotdeauna trebuie

stabilite:

– imprejurarile de fapt care caracterizeaza persoana invinuitului sau

inculpatului, de natura a influenta asupra solutionarii cauzei, ca starea

psihofizica (alterarea partiala a facultatilor mintale, potentialul de

indreptare in raport de temperament, infirmitati fizice cu influenta asupra

psihicului etc.);

– ocupatia, nivelul de pregatire profesionala si culturala, felul de viata,

atitudinea fata de familie, de indatoririle sociale;

– antecedentele judiciare si sociale, mediul in care a trait, comportarea fata

de alte persoane, atitudinea fata de victima infractiunii, fata de autoritatea

judecatoreasca.

Codul de procedura penala (art. 202) obliga organele de urmarire penala sa

stringa date si cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau

favorizat savirsirea infractiunii, in vederea actionarii pentru inlaturarea lor.

b) |n latura civila a cauzei trebuie sa fie dovedite: existenta sau inexistenta

prejudiciului si legatura sa cauzala cu fapta urmarita sau judecata, natura si

intinderea prejudiciului, modalitatea cea mai potrivita pentru repararea lui,

cuantumul despagubirilor civile, identitatea lucrurilor ce trebuie restituite,

situatia de fapt ce trebuie restabilita. Daca este introdusa in proces si partea

responsabila civilmente, trebuie dovedite imprejurarile prevazute de lege care

atrag sau inlatura raspunderea sa civila.

Formeaza obiect al probatiunii si cheltuielile judiciare efectuate de parti si

pentru care se pretinde restituirea lor.

c) |n cazul cind legea conditioneaza o activitate procesuala de o anumita

imprejurare de fapt, aceasta imprejurare trebuie dovedita. Astfel, suspendarea

judecatii nu poate avea loc decit in cazul in care se stabileste, prin expertiza

medico-legala, ca inculpatul sufera de o boala care il impiedica sa participe la

judecata (art. 303).

DPP–pg–266

§2. Concludenta si utilitatea probelor

1) Concludenta probelor

Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii trebuie dovedite

prin probe, provenite prin mijloacele de proba. |n raport de faptele pe care

urmeaza sa le dovedeasca, probele pot fi pertinente si concludente. Sint

pertinente36 probele care conduc la constatarea unor fapte si imprejurari care au

legatura cu cauza urmarita sau judecata; probele concludente sint acele elemente

de fapt care servesc la dovedirea unor fapte si imprejurari de care depinde justa

solutionare a cauzei. Asadar, probele concludente sint si probe pertinente, dar nu

toate probele pertinente sint probe concludente. |ntrucit in art. 67 al. 2 se face

referire la probele concludente, preocuparile specialistilor si ale practicii

judiciare se concentreaza asupra acestor probe.

Concludenta probelor este strins legata de obiectul probatiunii, deoarece

proba concludenta urmeaza sa se dovedeasca o fapta sau imprejurare care face

parte din obiectul probatiunii. De aceea in art. 67 al. 2 se prevede ca

“administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este concludenta”, in

sensul ca este de natura sa dovedeasca o fapta sau imprejurare de care depinde

solutionarea justa a cauzei.

Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci

cind partile cer administrarea acestei probe; organul de urmarire penala sau

instanta, inainte de a dispune administrarea probei, verifica in ce masura proba

este concludenta, daca poate servi la justa solutionare a cauzei. Asadar,

momentul cind se apreciaza concludenta unei probe se situeaza la data cind se ia

hotarirea de admitere sau respingere a probei, si nu dupa ce proba a fost

administrata. Astfel, daca se cere de catre inculpat sa se administreze probe cu

privire la alibiul sau, probele solicitate sint concludente, dovedirea alibiului

stabilind nevinovatia inculpatului; insa daca, dupa administrarea probei, nu s-a

reusit a se stabili alibiul, proba efectuata a ramas fara rezultat si nu va putea servi

la retinerea faptei pentru care a fost admisa.

Concludente sint si probele contrare probelor deja administrate, cunoscute

sub denumirea de contraprobe. Concludenta rezulta din dispozitia prevazuta in

art 66, potrivit careia, in cazul cind exista probe de vinovatie, invinuitul sau

36 |n literatura juridic` str`in` se folose[te termenul de pertinen]` in loc de acela de concluden]`; in dreptul anglo-saxon se folose[te termenul de relevan]`.

DPP–pg–267

inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie, deci sa ceara

contraprobe.

2) Utilitatea probelor

Probele sint utile cind administrarea lor este necesara pentru solutionarea

cauzei penale in conformitate cu legea si adevarul. Sint utile – deci trebuie

administrate – numai probele concludente, ceea ce inseamna ca o proba utila este

si o proba concludenta; nu orice proba concludenta este si o proba utila. Astfel,

cind o fapta este dovedita convingator prin probele administrate, o noua proba

concludenta, care ar urma sa dovedeasca aceeasi fapta devine inutila, nu mai

trebuie administrata. De aceea, potrivit art. 67 al. 2, administrarea unei probe

depinde nu numai de concludenta ei, ci si de utilitatea ei. |n unele dispozitii ale

sale (art. 262, 378), Codul de procedura penala foloseste termenul de “probe

necesare”, intelegind acele probe concludente care sint si utile, care trebuie

administrate.

Contraproba este nu numai concludenta, ci si utila, deoarece probele de

vinovatie pot fi inexacte si numai prin confruntarea lor cu probele in aparare se

poate constata adevarul.

Deci pentru admiterea administrarii unei probe se cere ca ea sa fie admisibila

(sa nu fie interzisa de lege), concludenta (sa contribuie la justa solutionare a

cauzei) si utila (sa fie necesara administrarea ei).

3) Dispensa de proba

Potrivit art. 62, organul de urmarire penala si instanta de judecata sint

obligate sa lamureasca faptele si imprejurarile de fapt pe baza de probe, nefiind

permisa folosirea cunostintelor personale despre fapte. Sint totusi fapte si

imprejurari care nu mai trebuie dovedite, fie datorita recunoasterii existentei lor

de catre lege, fie datorita evidentei lor; in aceste cazuri exista dispensa de proba.

|n cazul prezumtiilor legale – absolute si relative – exista dispensa de proba

pentru faptul prezumat; dovedindu-se fapte de care depinde prezumtia, legea

considera ca existent sau inexistent faptul prezumat37. |nsa prezumtiile legale

relative primesc proba contrara38.

|n ce priveste prezumtiile judiciare, care pot fi folosite in procesul penal,

acestea sint consecintele logice trase din stari si imprejurari cunoscute, asupra

existentei sau inexistentei unei imprejurari nedovedite. |n cazul prezumtiei

37 stabilindu-se c` minorul are virsta de 15 ani, lipsa de discern`mint a acestuia nu mai trebuie dovedit`, fiind prezumat` de lege

38 pentru minorul de 15 ani se poate dovedi existen]a discern`mintului

DPP–pg–268

judiciare nu exista dispensa de proba, imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul

probatiunii trebuie sa fie dovedite. |nsa cind dovedirea unei imprejurari nu este

posibila din lipsa de mijloace de proba, atunci pot fi folosite prezumtiile judiciare

pentru a se trage concluzii asupra existentei sau inexistentei acelei imprejurari. |n

aceasta situatie, prezumtia judiciara are o functie echivalenta probei39.

Exista dispensa de proba pentru faptele evidente si cele notorii, intrucit sint

indeobste cunoscute. De asemenea, unele imprejurari care nu influenteaza

solutionarea cauzei pot fi considerate existente, daca partile nu contesta existenta

lor.

§3. Clasificarea probelor

1) Criteriile de clasificare a probelor

|n procesul penal probele se clasifica dupa mai multe criterii, dintre care cele

mai importante sint: functia procesuala pentru care intervin (in invinuire si in

aparare), izvorul din care provin (imediate si mediate) si faptul la care se refera

sau obiectul probei (directe si indirecte). Aceste clasificari stabilesc prioritate

pentru anumite probe (imediate, directe), insa nu infirma dispozitia potrivit

careia probele nu au o valoare dinainte stabilita (art. 63 al. 2), aprecierea lor fiind

lasata la convingerea pe care o produc organelor de urmarire si instantelor

judecatoresti.

2) Probele in invinuire si probele in aparare

Probele care confirma invinuirea si stabilesc circumstantele agravante se

numesc probe in invinuire. Probele care infirma invinuirea sau stabilesc

circumstante atenuante poarta denumirea de probe in aparare. Aceasta

clasificare este, de regula, criticata in literatura de specialitate, deoarece nu se

poate face distinctie neta intre o proba in invinuire si o proba in aparare; astfel, o

proba in aparare, prin rezultatul sau, se poate alatura probelor in invinuire.

Clasificarea prezinta, insa, interes practic; necesitatea probelor in aparare

intervine numai dupa administrarea probelor in invinuire, ca o consecinta a

exercitarii dreptului la aparare (art. 72); desi autoritatea judiciara are sarcina de a

administra atit probele in invinuire, cit si cele in aparare, totusi in practica

administrarea probelor in aparare revine inculpatului si aparatorului sau.

39 din imprejurarea c` o persoan` incadrat` in munc` a justificat avansul primit spre decontare cu acte de cheltuieli false, se poate trage concluzia – dac` salariatul nu poate da explica]ie – c` sumele pentru care s-au adus justific`ri inexacte au fost insu[ite de acea persoan`

DPP–pg–269

3) Probele imediate si probele mediate

Elementele de fapt care ajung la cunostinta autoritatilor judiciare dintr-un

izvor nemijlocit, din prima susra, se numesc probe imediate (primare,

nemijlocite); sint astfel de probe relatarile unui martor ocular despre ceea ce a

vazut sau a auzit personal, continutul unui inscris original. Prin probe mediate

(secundare, mijlocite) se inteleg acele elemente de fapt care provin dintr-o sursa

derivata, mai indepartata; sint probe mediate relatarile unui martor despre

imprejurari pe care nu le-a perceput direct, ci le-a auzit de la alta persoana,

continutul unei copii dupa un inscris original.

Clasificarea in probe mediate si imediate prezinta importanta practica

deoarece autoritatile judiciare sint interesate sa obtina probe din prima sursa,

imediate, care sint mai sigure; cu cit intervin mai multe verigi fata de prima

sursa, cu atit este mai putina siguranta cu privire la exactitatea probei. De aceea,

autoritatile judiciare sint obligate sa verifice in amanunt exactitatea probei

mediate, prin orice alte probe40.

4) Probele directe si probele indirecte

Probele care se refera la faptul principal sint probe directe41. Probele

indirecte sint probele prin care se constata faptele probatorii, din ansamblul

carora se poate trage concluzia existentei sau inexistentei faptului principal42.

Pentru dovedirea invinuirii si apararii se pot folosi atit probele directe, cit si

probele indirecte. Folosirea probelor directe este mai simpla, intrucit daca sursa

din care provin este sigura43, faptul la care se refera se considera dovedit.

Probatiunea prin probe indirecte este mai complexa si trebuie sa urmeze anumite

reguli:

40 de exemplu martorul care relateaz` “cele auzite” de la altul, trebuie s` precizeze de la cine a auzit, cind a auzit, cine a mai fost de fa]`, urmind ca dup` verificarea acestor am`nunte s` se poat` trage concluzii asupra exactit`]ii celor relatate de martor

41 ar`t`rile martorilor care au v`zut cum invinuitul a lovit victima cu un cu]it, producindu-i o grav` v`t`mare; concluziile medicului legist cuprivire la gradul [i intinderea v`t`m`rii produse victimei

42 vinov`]ia inculpatului pentru fapta de omor poate fi tras` din ansamblul probelor indirecte, care stabilesc urm`toarele fapte probatorii: du[m`nia dintre inculpat [i victim`; amenin]area cu moartea a victimei de c`tre inculpat in preziua faptei; prezen]a inculpatului in apropierea locului faptei imediat dup` s`vir[irea ei; glontele g`sit in victim` este de calibrul armei descoperite in locuin]a inculpatului; din inc`rc`torul armei lipse[te un cartu[, iar explica]ia inculpatului cu privire la aceast` lips` se dovede[te inexact`

43 un martor ocular de incredere

DPP–pg–270

– o singura proba indirecta dovedeste un singur fapt probatoriu, or acesta poate

fi doar in relatie intimplatoare cu faptul principal44; de aceea, in probatiunea

cu probe indirecte, intotdeauna sint necesare mai multe probe indirecte;

– intereseaza nu numarul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare proba

indirecta urmind sa se incadreze intr-o inlantuire de probe indirecte, astfel

incit inlaturarea unei probe indirecte ca inexacta sa duca la destramarea

inlantuirii lor;

– este necesar ca ansamblul probelor indirecte sa conduca la o singura

concluzie cu privire la existenta faptului principal (X a ucis pe Y); daca

concluzia este alternativa (Y a fost ucis fie de X, fie de Z), probele indirecte

nu pot atrage o condamnare si trebuie continuata probatiunea pina ce ramine

o singura versiune.

|n practica noastra judiciara probatoriul este format atit din probe directe, cit

si din probe indirecte, fiind rare cazurile in care sint folosite numai probele

indirecte.

I.22. Procedura probatiunii

§1. Administrarea probelor

1) Sarcina probatiunii

Prin sarcina probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia procesuala ce

revine unui participant la procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza

obiectul probatiunii. |n obiectul probatiunii intra faptele si imprejurarile care

confirma invinuirea, dar si cele care o infirma, circumstantele agravate, dar si

cele atenuante, existenta sau inexistenta prejudiciului, intinderea lui. Se pune

probelma de a sti caruia dintre participantii la proces ii revine sarcina de a dovedi

faptele si imprejurarile care sustin invinuirea si cele care sustin apararea.

O regula generala in materie de probatiune cere ca proba sa fie efectuata de

cel care afirma existenta unei fapte sau imprejurari de fapt (onus probandi

incumbit ei qui dicit). Daca imprejurarea de fapt a fost dovedita, persoana care

invoca o alta imprejurare de fapt este obligata, la rindul sau, sa o dovedeasca

(reus in excipiendo fit actor). Sarcina probatiunii poate reveni din nou celui care

a facut prima afirmatie, daca acesta invoca o alta imprejurare ce trebuie dovedita.

Aplicind aceasta schema in procesul penal, ar trebui ca invinuirea sa fie dovedita

de cel care o formuleaza – acuzatorul – iar imprejurarile in aparare de catre cel

44 de exemplu du[m`nia dintre victim` [i inculpat, luat` izolat, nu poate s` conving` c` acesta a s`vir[it omorul

DPP–pg–271

care le invoca – inculpatul. |n procesul anglo-saxon, unde instanta are rol pasiv,

de arbitru intre partile din proces, aceasta regula este aplicata intocmai. |n

procesul penal din România dinainte de 1948 regulile de mai sus au fost

atenuate, in sensul ca s-a acordat procurorului si judecatorului dreptul sa

administreze, din oficiu, atit probele in invinuire, cit si in aparare, nefiind

justificata lasarea inculpatului intr-o lupta inegala cu autoritatea de stat.

Codul de procedura penala din 1968 a schimbat schema sarcinii probatiunii,

transformind dreptul acordat autoritatii judiciare de a lamuri cauza, din oficiu,

prin probe, sub toate aspectele, intr-o obligatie. |ntr-adevar, potrivit principiului

rolului activ (art. 4), organele de urmarire penala si instanta de judecata au

obligatia de a administra, din oficiu, toate probele necesare pentru lamurirea

imprejurarilor in defavoarea si in favoarea inculpatului (art. 202, 320, 378).

Neindeplinirea acestor obligatii atrage sanctiuni procesuale, cum este restituirea

de catre procuror a cauzei la organul de cercetare penala (art. 265) sau de catre

instanta la procuror (art. 333) pentru completarea urmaririi, ori in apel si in

recurs – rejudecarea cauzei in vederea administrarii de noi probe (art. 378,

38516).

Trecind sarcina probatiunii asupra organelor judiciare, Codul nostru de

procedura penala a instituit o reglementare principiala si simplificata: in cursul

urmaririi penale sarcina probatiunii revine organului de urmarire penala pentru

toate imprejurarile ce trebuie dovedite in invinuire si in aparare; in cursul

judecatii aceasta sarcina trece asupra instantei de judecata (art. 65). Deci

autoritatea care are sarcina de a afla adevarul intr-o anumita faza a procesului

penal si care raspunde pentru orice eroare de fapt in solutionarea cauzei are in

acea faza si sarcina probatiunii tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei. Obligatia

procurorului de a contribui la aflarea adevarului in cursul judecatii (art. 316), ca

si obligatiile aparatorului de a solicita toate probele necesare apararii, sint

subordonate sarcinii probatiunii care revine instantei de judecata, aceasta avind

raspunderea pentru solutia pe care o da in cauza.

|nvinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti, nu le revine sarcina

dovedirii imprejurarilor pe care le invoca, ci li se acorda dreptul de a propune

probe si a cere administrarea lor. Exercitindu-si dreptul de a lamuri, prin probe,

imprejurarile prin care sint sustinute pretentiile sau apararile formulate, partile

ajuta organele judiciare in activitatea de probatiune si de lamurire a cauzei sub

toate aspectele.

DPP–pg–272

2) Prezumtia de nevinovatie

|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa (art. 66 al.

1); din aceasta dispozitie legala decurge concluzia ca legea il prezuma nevinovat

pe invinuit sau inculpat, urmind ca cel care formuleaza invinuirea sa o

dovedeasca.

Prezumtia de nevinovatie, in legatura cu regimul probator, trebuie inteleasa

ca o regula de reglementare a sarcinii probatiunii, ca o garantie pentru cetatenii

nevinovati importiva erorilor judiciare. |ntr-adevar, invinurea adusa unei

persoane despre savirsirea unei infractiuni nu-i impune acesteia sa desfasoare

vreo activitate de probatiune in apararea sa, nevinovatia fiindu-i prezumata de

lege pina la proba contrara. Organul de cercetare penala, insa, pentru a trage

concluzii cu privire la vinovatia inculpatului, este obligat sa stringa probele din

care sa-si formeze convingerea ca acesta este vinovat de savisirea infractiunii;

procurorul nu poate trimite in judecata pe inculpat daca nu s-a convins, din

probele administrate, ca acesta este vinovat; instanta de judecata, primind dosarul

de la procuror, nu poate confirma vinovatia inculpatului decit dupa ce a

constatat, cu certitudine, din probele administrate, ca acesta este vinovat de

savirsirea infractiunii pentru care este judecat.

Cind autoritatile judiciare au formulat invinuirea si desfasoara o intensa

activitate in dovedirea ei, invinuitul sau inculpatul nu are interesul de a sta

impasibil si a astepta rezultatul urmaririi si al judecatii; el este interesat ca

nevinovatia sa sa fie stabilita cit mai repede. De aceea invinuitul sau inculpatul

poate ajuta organele de urmarire penala sau instanta de judecata sa constate ca

unele probe in invinuire nu sint intemeiate, ca trebuie dovedite anumite

imprejurari in aparare, oferindu-se sa contribuie la dovedirea lor. |n acest scop,

legea ii recunoaste dreptul de a propune probe si a cere administrarea lor, de a

proba lipsa de temeinicie a probelor in invinuire (art. 66, 67). Sarcina probatiunii

ramine in continuare asupra organului de urmarire penala si a instantei de

judecata, dar invinuitul sau inculpatul poate exercita dreptul de a dovedi

imprejurarile care infirma invinuirea sau o atenueaza.

Ca o cerinta a principiului prezumtiei de nevinovatie, care nu poate fi

rasturnata decit prin probe certe de vinovatie, se inscrie si regula potrivit careia

indoiala profita inculpatului (in dubio pro reo). |ntr-adevar, cita vreme probele

de vinovatie sint nesigure si contradictorii, organele judiciare nu pot trage alta

concluzie, in indoiala, decit aceea afirmata de prezumtia legala de nevinovatie.

DPP–pg–273

Aceasta regula nu poate opera decit atunci cind s-au depus toate eforturile

necesare pentru a se ajunge la certitudine, fie in sensul vinovatiei, fie al

nevinovatiei, prin inlaturarea oricaror indoieli.

3) Procedura administrarii probelor

Probele pot forma convingerea ca reflecta realitatea daca provin din surse

sigure. |n acest sens legea a limitat mijloacele de proba (art. 64) si a reglementat

amanuntit procedura de administrare a fiecarui mijloc de proba, stabilind

procedeele si conditiile in care poate fi folosit (art. 69–135).

|n ce priveste alegerea mijloacelor de proba pentru dovedirea unei fapte sau

imprejurari de fapt, sistemul nostru probator se intemeiaza pe libertatea

probelor, in sensul ca organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu are

obligatia sa foloseasca un anumit mijloc de proba pentru dovedirea unei fapte,

avind facultatea de a alege, dintre toate mijloacele de proba prevazute de lege, pe

cel mai potrivit pentru imprejurarea pe care o are de dovedit. Libertatea folosirii

oricarui mijloc de proba legal asigura dovedirea oricarei imprejurari, in invinuire

sau in aparare, chiar si atunci cind mijlocul de proba cel mai indicat nu poate fi

folosit. Prin exceptie, unele fapte si imprejurari nu pot fi dovedite decit prin

anumite mijloace de proba:

– legea prevede cazurile in care este obligatorie efectuarea unei constatari sau

expertize medico-legale (art. 114, 117);

– pentru dovedirea adulterului sint admise numai procesele-verbale de

constatare a infractiunii flagrante si scrisorile care emana de la sotul vinovat

(art. 304 al. 4 Cod penal);

– pentru chestiunile prealabile se folosesc numai mijloacele de proba admise de

materia careia ii apartine acea chestiune (art. 44 al. 2).

Cind legea prevede anumite mijloace de proba pentru dovedirea unei

imprejurari, fara sa excluda, in mod expres, pe celelalte, se poate proba prin orice

mijloc de proba.

Procedura probatiunii consta din:

– descoperirea probelor (investigatii proprii ale organelor de urmarire penala,

propuneri de probe din partea partilor);

– admiterea efectuarii lor, care creaza obligatia administrarii lor prin

procedeele probatorii.

|n faza de urmarire penala, descoperirea probelor care trebuie administrate

este o obligatie a organelor de urmarire, acestea folosind ca surse de informare:

DPP–pg–274

plingerea, denuntul, sesizarea organului competent, care contin elemente de fapt

in sustinerea invinuirii si indicarea mijloacelor de proba care pot fi folosite;

descoperirea probelor poate rezulta si din investigatiile proprii ale organului de

urmarire (cercetari la fata locului, perchezitii, ridicari de obiecte si inscrisuri,

ascultarea persoanei vatamate, a invinuitului, a altor persoane). |ntrucit sarcina

probelor revine aceluiasi organ care le administreaza, Codul foloseste pentru

organele de urmarire penala expresia de “stringerea probelor”, si nu

administrarea lor, asa cum se exprima in art. 65. Pentru a facilita dreptul partilor

de a propune probe si a cere administrarea lor, legea prevede ca organul de

urmarire penala, cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului (art. 72) si a

celorlalte parti (art. 77), intreaba pe cel ascultat cu privire la probele pe care

intelege sa le propuna si mijloacele de proba prin care pot fi obtinute. Daca

organul de urmarire penala constata ca ele sint concludente si utile (art. 67 al. 2),

le admite si dispune administrarea lor; in caz contrar, respinge administrarea

probelor solicitate de partile din proces, motivindu-se de ce nu sint concludente

si utile. |n acest mod, organul de urmarire penala isi indeplineste sarcina

probatiunii sub toate aspectele, atit in favoarea, cit si in defavoarea inculpatului

sau invinuitului.

Administrarea probelor se obtine prin procedeele probatorii:

– ascultarea partilor, a martorilor, confruntarea lor;

– ridicarea de obiecte, de urme si de inscrisuri cu ocazia cercetarii la fata

locului si a perchezitiilor;

– efectuarea de constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, de expertize.

|n faza de urmarire penala, administrarea probelor se face de organul de

urmarire la datele si locurile potrivite, ceea ce poate implica absenta inculpatului

si a aparatorului sau; insa, cind aparatorul o cere, participarea aparatorului la

administrarea probelor este asigurata. Partile pot prezenta si personal organului

de urmarire mijloacele de proba pe care le poseda (inscrisuri, obiecte, acte de

constatare medico-legale etc.).

|nvinuitul sau inculpatul are dreptul sa cunoasca probele care au fost strinse

impotriva sa, pentru a le putea combate. Afara de posibilitatea pe care o are

aparatorul invinuitului sau inculpatului de a lua parte la procedeele probatorii, la

terminarea urmaririi penale sint prezentate acestuia probele strinse, cu dreptul de

a cere contraprobe.

DPP–pg–275

|n cursul judecatii administrarea probelor revine instantei de judecata care, in

prezenta procurorului, a partilor si a aparatorilor lor, foloseste procedeele

probatorii necesare. |n conditiile contradictorialitatii sedintei de judecata, probele

pot fi mai bine administrate, tot ceea ce a fost neclar, incomplet sau gresit stabilit

in cursul urmaririi penale poate fi precizat, completat, indreptat. De aceea,

probele strinse in cursul urmaririi penale sint in mod obligatoriu verificate de

instanta de judecata prin readministrarea lor, cu care ocazie si partile absente la

urmarirea penala pot contribui la lamurirea faptelor sub toate aspectele. Pentru

completarea probelor administrate in cursul urmaririi penale, legea prevede

dreptul pentru procuror si pentru parti de a propune efectuarea de probe noi, atit

inainte de inceperea cercetarii judecatoresti (art. 320), cit si in tot cursul

desfasurarii acesteia (art. 331, 339); instanta de judecata, prin incheiere, dispune

administrarea lor – daca sint concludente si utile – sau respinge propunerile

facute, motivind solutia adoptata. Odata admise, probele sint administrate in

sedinta de judecata pina la epuizarea lor. Instanta de judecata este obligata sa

aiba rol activ in lamurirea cauzei sub toate aspectele, dispunind din oficiu

administrarea tuturor probelor necesare, chiar peste vointa partilor.

Daca in cursul judecatii administrarea probelor constituie obligatia instantei

de judecata, aceasta poate, cind este cazul, sa insarcineze pe procuror cu

efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitii

– art. 99, 102) sau sa oblige orice persoana fizica sau juridica care cunoaste vreo

proba sau detine vreun mijloc de proba sa-l aduca la cunostinta sau sa-l infatiseze

instantei (art. 65 al. 2). Instanta este obligata sa puna in discutia partilor toate

probele de care urmeaza a se folosi in solutionarea cauzei, spre a fi dezbatute

contradictoriu.

4) Asigurarea respectarii legii in activitatea de administrare a

probelor

Pentru a obtine probe conforme cu realitatea, este necesar ca in activitatea de

probatiune sa manifeste cea mai mare corectitudine (loialitate). Folosirea

amenintarilor, violentelor, promisiunilor in timpul administrarii probelor,

consemnarea incompleta sau denaturata a declaratiilor, inscrierea in procesele-

verbale a unor imprejurari care nu au avut loc, conduc la retinerea unor fapte si

imprejurari care nu reprezinta adevarul; in afara de indoiala pe care o produce

asupra veracitatii probelor, aceste mijloace aduc atingere respectului demnitatii

umane, a integritatii fizice si psihice a celor cercetati, ceea ce nu poate

DPP–pg–276

corespunde nivelului de civilizatie actual; totodata, se aduce atingere si

demnitatii justitiei, intrucit folosirea violentelor, a promisiunilor false, a

provocarilor nu pot contribui la prestigiul celor care lucreaza in justitie. De

aceea, in art. 68 se prevede ca “este oprit a se intrebuinta violenta, amenintarea

ori alte mijloace de constringere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul

de a se obtine probe”; incalcarea acestei interdictii constituie infractiunea de

cercetare abuziva sau cea de tortura (art. 266 al. 2 si 3, 267 Cod penal). O

importanta deosebita in asigurarea acestei interdictii o are moralitatea celor care

actioneaza in justitie, pentru care corectitudinea (loialitatea) in administrarea

probelor trebuie sa fie un stil de comportare.

O problema discutata in literatura de specialitate o constituie posibilitatea

folosirii unor mijloace tehnice si stiintifice de informare care – la fel ca si

violentele, promisiunile – ar aduce atingere dreptului persoanei de a face

declaratii dupa vointa sa ori dreptul ei la discretie cu privire la secretul vietii

intime, al corespondentei, al convorbirilor telefonice. |n lucrarile de drept

procesual penal se condamna folosirea unor astfel de mijloace, iar practica

judiciara, in general, nu le-a acceptat45. Pentru asigurarea prestigiului

magistraturii, de principiu se interzice folosirea acestor mijloace de catre

judecatori.

|n cazul in care elementele de fapt au fost prezentate printr-un mijloc

neprevazut de lege (o nota informativa din partea unui agent de politie, un

denunt) sau o proba a fost administrata printr-un mijloc de proba legal, dar

realizat cu incalcarea dispozitiilor legale (se constata ca martorul a fost supus

violentei si amenintarilor, ca s-a efectuat o perchezitie ilegala si s-au ridicat

unele obiecte), se pune problema daca exista vreo sanctiune pentru incalcarea

legii in administrarea probelor. |n unele legislatii, in astfel de cazuri, mijloacele

de proba obtinute ilegal nu au nici o valoare si documentele care le cuprind sint

scoase din dosar pentru a nu influenta pe judecatori. Codul nostru de procedura

penala nu prevede, in mod special, sanctiuni procesuale pentru probele obtinute

cu incalcarea legii, aplicindu-se insa dispozitiile generale din materia nulitatilor,

45 Hipnotismul, narcoticele, care infring rezisten]a con[tient` a persoanei ascultate constituie mijloace de constringere [i se inscriu intre mijloacele interzise de art. 68; detectorul de minciuni (lie detector), interzis in multe legisla]ii str`ine, a inceput s` fie folosit [i la noi, dar numai cu acordul scris al persoanei ascultate. Intercept`rile convorbirilor telefonice sint interzise dac` nu au acordul unui anumit procuror, care trebuie s` justifice necesitatea folosirii lor pentru inl`turarea unui pericol iminent la siguran]a na]ional`.

DPP–pg–277

care impun instantelor de judecata sa nu-si intemeieze hotarirea lor pe astfel de

probe.

§2. Aprecierea probelor

1) Criteriul de apreciere a probelor

Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de probatiune,

autoritatile judiciare determina masura in care probele le formeaza increderea ca

sint in concordanta cu adevarul, in sensul ca faptele si imprejurarile la care se

refera au avut sau nu loc in realitatea obiectiva. Prin aprecierea tuturor probelor

administrate, in ansamblul lor, se formeaza concluzia organului de urmarire

penala sau a instantei de judecata cu privire la temeinicia sau netemeinicia

invinuirii, concluzie care trebuie sa reflecte adevarul.

Potrivit art. 63 al. 2, “probele nu au valoare dinainte stabilita”,

consacrindu-se astfel principiul liberei aprecieri a probelor. Acest principiu a

fost adoptat de revolutia burgheza din Franta, ca o reactie contra sistemului

probelor legale din procesul penal inchizitorial, in care valoarea fiecarei probe

era dinainte stabilita de lege. Libera apreciere a probelor, descatusata de orice

ramasita a probelor formale, a fost adoptata si de procesul nostru penal, intrucit

cunoasterea faptelor si imprejurarilor de fapt se obtine prin reflectarea

fenomenelor din natura si societate in constiinta noastra, prin convingerea pe

care ne-o formam ca ele corespund realitatii. Toate probele avind, dupa lege,

aceeasi valoare probanta, procurorii si judecatorii au obligatia sa aprecieze

fiecare proba in parte nu in raport de elementele abstracte prestabilite, ci de

increderea pe care pe care le-o produce ca este veridica (reflecta adevarul in

cauza concreta cercetata sau judecata). Ca urmare, potrivit art. 63 al. 2,

aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala si de instanta de

judecata potrivit convingerii lor, formata in urma examinarii tuturor probelor

administrate si conducindu-se dupa constiinta lor juridica.

Convingerea la care se refera dispozitia legala de mai sus nu reprezinta un

instinct, o intuitie pur subiectiva, ci constituie un sentiment de certitudine ferma

despre existenta sau inexistenta unei fapte, ca fapta care formeaza obiectul

probatiunii este asa cum o arata proba si nu altfel. Spre deosebire de intuitia pur

subiectiva, convingerea se intemeiaza pe rationament, putind fi explicata.

Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care probele

administrate, ca element obiectiv, se reflecta complet si exact in constiinta

procurorilor si judecatorilor si le produce un sentiment de certitudine despre

DPP–pg–278

existenta sau inexistenta faptei dovedite. |n procesul de formare a convingerii,

persoana care face aprecierea poate avea indoieli cu privire la o proba daca este

sau nu veridica (indoiala daca relatarile unui martor sint sincere si exacte, daca

concluziile unui expert sint conforme cu realitatea). |ndoiala presupune si

argumentarea in favoarea credibilitatii probei, dar si in defavoarea ei. Existenta

indoielii este incompatibila cu convingerea, cu certitudinea deplina, care nu se

poate forma decit dupa inlaturarea oricarei indoieli. |n acest scop, trebuie sa se

verifice fiecare proba in continutul ei, prin izvorul de unde provine, prin

confruntarea cu alte probe administrate sau prin administrarea de probe noi; in

urma acestor operatiuni se ajunge fie la inlaturarea indoielilor, formindu-se

convingerea cu privire la exactitatea sau inexactitatea probei, fie la mentinerea

indoielilor, ceea ce face ca proba asupra careia exista inca indoiala sa nu poata

sta la baza unei hotariri de condamnare (in dubio pro reo).

Convingerea se intemeiaza pe constiinta juridica a celor chemati sa aprecieze

probele, parte integranta din constiinta lor sociala. |n temeiul unei astfel de

constiinte juridice se poate intelege, in fiecare caz concret, infractiunea care a

fost savirsita si gradul de pericol social pe care-l prezinta, pozitia inculpatului

fata de obligatia respectarii legii, necesitatea prevenirii savirsirii de infractiuni

printr-o aplicare prompta si ferma a legii penale. |n constiinta juridica se

cuprinde conceptia despre justitie, care trebuie sa se infaptuiasca astfel incit

nimeni sa nu poata incalca nepedepsit legile, dar nimeni sa nu poata fi judecat si

pedepsit pe nedrept. |n acest mod, in procesul formarii convingerii, constiinta

juridica impiedica arbitrariul, ideile preconcepute si obliga autoritatile judiciare

la o atenta si critica apreciere a probelor. Pe fondul constiintei juridice –

generalul – prezenta in toate cauzele penale, se formeaza convingerea in fiecare

cauza in parte – particularul – care se formeaza in conformitate cu constiinta

juridica a celui ce face aprecierea.

2) Cerinte in aprecierea probelor

Pentru a afla adevarul si a face o corecta aplicare a legii penale, organele de

urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de a aprecia complet si just

probele administrate (art. 63 al. 2). Ca urmare, nu trebuie omisa la apreciere nici

una din probele administrate, iar aprecierea fiecarei probe trebuie astfel efectuata

incit convingerea formata sa corespunda adevarului.

|n vederea unei complete si juste aprecieri a probelor, autoritatile judiciare au

obligatia de a lega operatiunea de apreciere cu alte operatiuni ale probatiunii

DPP–pg–279

(verificarea probelor si administrarea de noi probe, prin care sa se inlature

contradictiile ce exista intre probe, indoielile ce se pot ivi), pentru a se putea

ajunge, in final, la certitudine. Aprecierea completa si justa a probelor trebuie sa

se intemeieze pe o analiza minutioasa a materialului probator si apoi pe o sinteza

a evaluarilor facute, pe examinarea probelor in ansamblul lor.

Analiza probelor impune examinarea fiecarui element probatoriu in parte,

pentru a inlatura tot ce nu are legatura cu cauza, tot ce este vag si nesigur. Se

verifica apoi mijlocul din care provine fiecare proba, pentru a se stabili

increderea care i se poate acorda; daca exista indoiala asupra sinceritatii unui

martor, a exactitatii unei relatari, mijlocul de proba este verificat prin alte

mijloace de proba, pina ce se ajunge la concluzia ca prezinta certitudinea

exactitatii sau inexactitatii probei al carei izvor este.

|n cadrul operatiunii de sinteza, probele sint examinate in ansamblul lor,

confirmindu-se unele pe altele si ducind la o concluzie univoca; in acest caz s-a

ajuns la certitudine cu privire la faptele cauzei. Daca apar contradictii (unele

probe nu se pot concilia cu altele), activitatea de probatiune trebuie continuata

spre a se stabili care dintre probe reflecta adevarul. |n aprecierea probelor nu este

admisibil a se inlatura arbitrar unele probe numai pentru contradictia lor cu alte

probe, ci este necesara o verificare complexa, serioasa si obiectiva, care sa

stabileasca, motivat, de ce acele probe nu se incadreaza in ansamblul probelor

administrate.

Cu ocazia analizei si sintezei probelor, organele de urmarire penala si instanta

de judecata se folosesc de cunostintele lor generale si de specialitate, de

generalizarea experientei de urmarire si de judecata. |n aceste operatii un loc

important in ocupa deductia si inductia, ca procedee logice. Deducerea unor

adevaruri pentru cauza data din legi cu caracter stiintific, pe baza unor

rationamente exacte, ajuta la constatarea faptelor si imprejurarilor de fapt.

Experienta judiciara generalizata, constind din quod plerumque fit, permite

constatarea legaturii intre doua fapte si imprejurari care, de regula, se afla in

aceasta legatura. Aceste procedee logice in aprecierea probelor trebuie sa tina

seama de imprejurarile specifice ale fiecarei cauze penale; aceasta permite a se

adopta si exceptii de la regula, daca ansamblul probelor cauzei le confirma.

Probele trebuie apreciate dupa increderea pe care o produc in urma examinarii

lor in raport de imprejurarile cauzei, si nu pe baze apriorice care nu se potrivesc

cu acea cauza.

DPP–pg–280

Desi este un element subiectiv, un sentiment de certitudine, convingerea se

intemeiaza pe elemente obiective, care sint probele; autoritatile judiciare nu

numai ca pot explica modul cum au ajuns la convingere, dar sint obligate la

aceasta. |n procesul penal rom#n nu este loc pentru hotariri discretionare, care sa

nu poata fi verificate, in ce priveste aprecierea probelor, de catre instanta de

control; de aceea, legea noastra impune ca aprecierea probelor sa fie motivata

(art. 203, 263, 356 lit. c), neacceptindu-se caracterul discretionar al convingerii,

nesupus controlului instantei superioare.

Pentru a asigura o apreciere completa si justa a probelor, Codul de procedura

penala a reglementat un control sistematic si eficient al acestei operatii

probatorii; astfel, cu ocazia finalizarii urmaririi penale, procurorul verifica daca

organul de cercetare penala a apreciat complet si just probele; dupa efectuarea

cercetarii judecatoresti, in care se readministreaza probele strinse de organul de

urmarire penala, administrindu-se eventual si probe noi, se apreciaza de instanta

de judecata ansamblul probelor administrate, care in urma dezbaterilor judiciare

are mai bune posibilitati de a face o apreciere completa si justa a probelor.

|n calea ordinara de atac a apelului se face o verificare a modului cum au fost

apreciate probele prin hotarirea atacata, instanta de apel avind dreptul sa dea o

alta apreciere probelor, daca cea data prin hotarirea atacata este gresita; si in

calea de atac a recursului exista posibilitatea unui astfel de control. |n acest mod

se asigura ca hotarirea definitiva a instantei de judecata sa fie intemeiata pe

certitudine cu privire la faptele cauzei.

I.23. Mijloacele de proba in procesul penal

§1. Mijloacele de proba prevazute de Codul de procedura penala

din 1968

Potrivit art. 64, mijloacele prin care se constata elementele de fapt ce pot

servi ca proba sint: declaratiile invinuitului sau inculpatului, declaratiile partii

vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile

martorilor, inscrisurile, mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-

stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele46.

46 Reglementarea Codului de procedur` penal` actual este superioar` celei din Codul anterior; pe de o parte, au fost inl`turate dintre mijloacele de prob` constatarea la fa]a locului, indiciile [i prezum]iile, care nu sint mijloace de prob`, iar pe de alt` parte, au fost trecute printre mijloacele de prob` declara]iile p`r]ii v`t`mate, ale p`r]ii civile [i ale p`r]ii responsabile civilmente, precum [i constat`rile tehnico-[tiin]ifice [i constat`rile medico-

Cap. II. Mijloacele de proba

DPP–pg–281

Enumerarea din art. 64 cuprinde mijloacele de proba ce pot fi folosite in

procesul nostru penal. |ntrucit in procesul penal se folosesc si procedee de

tehnica avansata (fonograma, videofonograma, filmul, fotografiile etc.), se pune

problema daca aceste mijloace de proba distincte se incadreaza in unele mijloace

de proba prevazute de lege. Mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul

penal trebuie sa prezinte certitudinea ca sint izvorul unor probe conforme cu

adevarul. De aceea, aceste procedee tehnice pot promova unele din mijloacele de

proba prevazute de lege, ratiune pentru care folosirea lor poate avea loc, dar

numai in conditiile legii. Astfel, in cazul in care ascultarea unei persoane se

inregistreaza pe banda de magnetofon, relatarile persoanei trebuie transcrise apoi

intr-un proces-verbal, semnat de acesta si de cel care a ascultat-o, banda de

magnetofon devenind parte integranta din procesul-verbal de ascultare, care este

un mijloc legal de consemnare a unei declaratii; fotografiile, filmele luate cu

ocazia unei cercetari la fata locului, a unei perchezitii, a unei reconstituiri se

anexeaza la procesul-verbal prin care se consemneaza cele constatate (art. 131 al.

3). |n alte cazuri, fotografiile care constituie obiectul material al unei infractiuni,

inregistrarile pe banda magnetica, cutiile negre ale avioanelor pot constitui

mijloace materiale de proba; ca urmare, ele sint descrise si fixate in procesele-

verbale si pot forma obiectul unei constatari tehnico-stiintifice sau al unei

expertize. Cind aceste procedee tehnice nu sint supuse regulilor de mai sus, ele

nu pot promova mijloace de proba legale.

Desi sint trecute printre mijloacele de proba, constatarile tehnico-stiintifice,

concluziile medico-legale si expertizele sint, in realitate, procedee probatorii;

concluziile specialistilor si ale expertilor sint probe si ele ajung la cunostinta

organelor judiciare prin rapoartele scrise de constatare sau de expertiza, care sint

mijloacele de proba.

|n vederea combaterii mai eficiente a infractiunilor grave, prin folosirea de

procedee tehnice perfectionate, exista propuneri pentru modificarea Codului de

procedura penala in sensul de a largi sfera mijloacelor de proba, legalizindu-se

datele obtinute, in cazurile si conditiile prevazute de lege, prin interceptarea

convorbirilor verbale, telefonice, telegrafice, postale, radio, filmarea sau

fotografierea secreta, copierea sau obtinerea de extrase a unor documente prin

orice mijloace tehnice etc. O asemenea modificare legislativa trebuie sa prevada

restrins cazurile in care se pot folosi procedeele de mai sus si conditiile care

legale, care nu erau prev`zute de Codul anterior.

DPP–pg–282

trebuie indeplinite in folosirea lor, pentru a nu se abuza de drepturi si libertati

fundamentale ale cetateanului47.

§2. Clasificarea mijloacelor de proba

|n reglementarea Codului de procedura penala din 1936, mijloacele de proba

se clasificau in scrise (procese-verbale, inscrisuri), orale (declaratiile

inculpatului, ale martorilor) si materiale (corpurile delicte). Sub Codul actual,

mijloacele de proba se clasifica in orale, scrise, materiale si tehnice,

incluzindu-se in ultima categorie constatarile tehnico-stiintifice, constatarile

medico-legale si expertizele. Desi aceasta clasificare este superioara, nu poate

determina o delimitare stricta intre categoriile de mijloace de proba; de exemplu

declaratiile scrise personal care se iau de catre organele de cercetare penala

invinuitului sint trecute printre mijloacele deproba orale, desi ele nu au fost

obtinute prin ascultare; unele mijloace materiale de proba sint inscrisuri

falsificate, iar urmele nu pot fi valorificate decit prin expertizarea lor; de

asemenea, rapoartele de expertiza se prezinta sub forma scrisa.

Pentru o examinare a mijloacelor de proba in legatura cu procedeele

probatorii folosite cel mai adesea pentru obtinerea lor, vom grupa mijloacele de

proba astfel:

– declaratii ale partilor si martorilor, avind ca izvor comun persoanele fizice

care le fac, iar ca procedeu de obtinere predominant – ascultarea acestora;

– inscrisuri si mijloace materiale de proba , obiectul probei constituindu-l un

obiect al carui continut sau schimbari exterioare serveste ca proba, iar

procedeele de obtinere comune sint cercetarea la fata locului, ridicarea de

obiecte si inscrisuri si perchezitia;

– constatarea tehnico-stiintifica, constatarea medico-legale si expertizele, care

prezinta concluzii stiintifice sau tehnice ale specialistilor si expertilor, in

urma efectuarii de procedee probatorii tehnice sau stiintifice.

47 asemenea procedee sint autorizate in prezent de Legea nr. 51/1991 privind siguran]a na]ional` a Rom#niei (art. 13), pentru cazurile care constituie amenin]`ri la adresa siguran]ei na]ionale, [i de Legea nr. 26/1994 prividn organizarea [i func]ionarea Poli]iei Rom#ne (art. 17), in cazurile necesare pentru combaterea crimei organizate [i a infrac]iunilor grave, dar numai in interesul urm`ririi penale

DPP–pg–283

I.24. Declaratiile partilor si ale martorilor

§1. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului

1) Importanta procesual-penala a declaratiilor invinuitului sau

ale inculpatului

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare sau

judiciare. Declaratia extrajudiciara – data in afara procesului penal – ajunge la

cunostinta autoritatilor judiciare prin alte mijloace de proba: declaratia unui

martor caruia i-a fost facuta, o scrisoare in care este cuprinsa. De aceea, numai

declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul

procesului penal au caracterul de mijloc de proba ca declaratii, si numai in cazul

cind sint obtinute prin procedeele prevazute de lege.

Declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului constituie un

important mijloc de proba in procesul penal, deoarece relatarile sincere, fidele si

complete ale celui ce a savirsit infractiunea despre imprejurarile care au precedat,

insotit si urmat comiterii faptei reconstituie in amanunt si precis tot ceea ce este

necesar pentru solutionarea cauzei in conformitate cu adevarul si legea. Aceste

declaratii sint folositoare si atunci cind invinuitul sau inculpatul nu recunoaste

savirsirea faptei; daca nu este autorul faptei, relatarile sale sint de natura a

conduce la constatarea realitatii, adica a nevinovatiei, chiar daca exista probe

care-l arata vinovat; daca este autorul faptei pe care nu vrea sa o recunoasca,

verificarea relatarilor sale inexacte poate demasca reaua sa credinta, intarind

probele care sustin invinuirea.

Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului prezinta importanta in procesul

penal datorita faptului ca ele contin si apararile pe care acesta intelege sa si le

faca, precum si indicarea probelor cu care ar putea sa le dovedeasca. Din

momentul in care declaratiile invinuitului sau inculpatului contin astfel de

aparari, organele de urmarire penala si instanta de judecata sint obligate sa le

verifice si sa administreze probele indicate pentru a constata temeinicia lor.

Importanta pe care o au declaratiile invinuitului sau ale inculpatului este

subliniata de dispozitiile Codului de procedura penala care prevad obligatia

pentru organele judiciare de a obtine declaratii de la invinuit sau inculpat, atit in

cursul urmaririi penale (art. 70 al. 3, 232, 255, 235, 237, 250), cit si in cursul

judecatii (art. 323, 325). Cind obligatia de ascultare a invinuitului sau

inculpatului nu a fost indeplinita, iar explicatiile acestuia ar fi fost necesare

DPP–pg–284

pentru justa solutionare a cauzei, hotarirea de condamnare apare ca nelegala si

netemeinica.

Cu toata importanta aratata, declaratiile invinuitului sau inculpatului nu mai

au pozitia de “regina probelor” pe care o aveau in procesul penal inchizitorial,

simpla recunoastere nefiind suficienta pentru condamnare, organele judiciare

fiind obligate sa stringa probele care confirma aceasta recunoastere (art. 202 al.

2).

2) Procedura obtinerii declaratiei invinuitului sau inculpatului

Declaratiile invinuitului sau inculpatului sint obtinute prin trei procedee

probatorii: prezentarea unei declaratii scrise personal cu privire la invinuirea ce i

se aduce, ascultarea sa si confruntarea cu alte persoane. Luarea unei declaratii

scrise personal este un procedeu izolat, prevazut de lege numai in cursul

urmaririi penale si intotdeauna inainte de ascultarea sa (art. 70 al. 3);

confruntarea este un procedeu care se aplica dupa ce invinuitul sau inculpatul a

fost ascultat si numai daca intre declaratiile sale si cele ale altor parti sau ale unor

martori exista contradictii. Deci procedeul cel mai des folosit este ascultarea

invinuitului sau inculpatului.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului constituie o obligatie a organului de

urmarire penala si a instantei de judecata. Procedura de ascultare prevede reguli

care se aplica in toate cazurile cind este ascultat invinuitul sau inculpatul, si

reguli speciale pentru ascultarea invinuitului sau inculpatului in cursul urmaririi

penale si in cursul judecatii.

Ca regula comuna, ascultarea invinuitului sau inculpatului se desfasoara, de

regula, la sediul organului judiciar, inainte de a i se lua prima declaratie; unele

legislatii prevad ca invinuitului trebuie sa i se puna in vedere ca are dreptul sa nu

faca declaratii; acest drept este denumit dreptul la tacere si se acorda atit in faza

de urmarire penala, cit si in faza de judecata48. Folosirea de catre invinuit sau

inculpat a dreptului la tacere nu poate fi considerata, in aceste legislatii, ca un

indice de vinovatie. Potrivit Codului nostru de procedura penala, organul judiciar

nu este obligat sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre dreptul sau de a

nu face declaratii, dar nici nu-l poate forta sa raspunda la intrebari prin violente,

amenintari, promisiuni sau indemnuri (art. 68). Prin modificarea adusa in 1990

dispozitiilor art. 6, s-a prevazut insa obligatia pentru organul de urmarire penala

48 dreptul la t`cere se refer` la faptele cauzei; invinuitul sau inculpatul este obligat s` r`spund` cu privire la datele sale de identitate, antecedente penale, in caz contrar fiind pasibil chiar de sanc]iuni penale

DPP–pg–285

sau instanta de judecata sa-l incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i

se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator cu ocazia

ascultarii. |n acest mod, prin consultarea cu aparatorul, invinuitul sau inculpatul

poate lua cunostinta despre dreptul sau la tacere si limitele in care se poate face

ascultarea.

Ascultarea cuprinde doua etape:

– Prima etapa este consacrata cunoasterii datelor personale de identitate, de

stare civila, stare materiala, studii, profesie, situatie militara, antecedente

penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale (art. 70 al. 1). |

nvinuitului sau inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta (faptele) care

formeaza obiectul invinuirii si incadrarea juridica si i se pune in vedere sa

declare tot ce stie cu privire la invinuirea ce i se aduce. |nvinuitul sau

inculpatul nu este supus juramintului, asa cum sint supusi martorii.

– A doua etapa este consacrata ascultarii propriu-zise. |nvinuitul sau inculpatul

este lasat, mai intii, sa declare tot ce stie in cauza (art. 71 al. 3); expunerea

libera a ceea ce stie permite invinuitului sau inculpatului sa-si sistematizeze

relatarile si sa comunice toate datele pe care le cunoaste. |n cursul expunerii

libere este oprit invinuitului sau inculpatului sa prezinte o declaratie scrisa de

mai inainte, insa se poate servi de insemnari sau amanunte greu de retinut.

Dupa terminarea expunerii libere, invinuitului sau inculpatului i se pot pune

intrebari de natura a completa si preciza relatarea facuta sau pentru a se

verifica exactitatea celor declarate. Persoana care-l asculta nu se poate

multumi cu recunoasterea faptei de catre invinuit sau inculpat, ci trebuie sa

obtina o relatare completa a faptei si imprejurarilor in care a fost savirsita;

daca invinuitul sau inculpatul nu recunoaste fapta, i se cer explicatii asupra

datelor care-l invinuiesc, asupra apararilor pe care si le face si asupra

probelor pe care intelege sa le propuna (art. 72).

Ca reguli specifice in cursul urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul este

ascultat numai de organul de cercetare sau de procuror, fara a fi de fata ceilalti

invinuiti sau inculpati in cauza sau vreo alta persoana, afara de aparatorul sau;

instanta asculta pe inculpati in prezenta tuturor celorlalti inculpati, dar poate face

si exceptie, ascultindu-i pe fiecare separat, fara prezenta celorlalti. Spre

deosebire de urmarirea penala, unde numai organul de cercetare si procurorul pot

pune intrebari, la judecata se pot pune intrebari, prin intermediul presedintelui

DPP–pg–286

completului de judecata, de catre ceilalti membri ai completului, de procuror, de

parti, de ceilalti inculpati, de catre aparatorul celui ascultat.

Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris, complet si

exact. Declaratia scrisa i se citeste acestuia, iar daca o cere i se da sa o citeasca

personal. Cind este de acord cu continutul ei, o semneaza pe fiecare pagina si la

sfirsit. Daca nu poate sau refuza sa semneze, se face mentiune in declaratia

scrisa. |n cazul in care revine asupra unora dintre relatarile facute sau propune

completari, rectificari ori precizari, acestea se consemneaza si se semneaza in

aceleasi conditii (art. 73). |n cursul urmaririi penale consemnarea se face de catre

persoana care-l asculta pe invinuit sau inculpat, in cursul judecatii aceasta sarcina

revine grefierului, dupa dictarea presedintelui; persoanele aratate mai sus

contrasemneaza declaratia scrisa a invinuitului sau a inculpatului alaturi de

acesta. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi inregistrate si pe banda

de magnetofon, cu conditia ca cel ascultat sa fie avertizat ca se face inregistrarea

si sa fie respectate regulile care asigura exactitatea si corectitudinea inregistrarii.

Relatarile intregistrate se transcriu apoi intr-un proces-verbal, semnat de cel

ascultat.

3) Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau ale

inculpatului

|n literatura de specialitate si in legislatii, declaratiile invinuitului sau ale

inculpatului nu se bucura de aceeasi apreciere. |ntr-o parere, recunoasterii faptei

de catre invinuit sau inculpat i se da o valoare absoluta de vinovatie, hotarirea de

condamnare putindu-se intemeia numai pe aceasta recunoastere; se considera ca

nimeni nu s-ar recunoaste vinovat, stiind ca poate fi condamnat, daca aceasta

recunoastere nu ar corespunde adevarului (nemo auditur perire volens). |n

parerea opusa, recunoasterii facute de inculpat nu i se da caracter de proba de

vinovatie, deoarece atitudinea acestuia poate fi influentata de interese personale

sau de imprejurari care l-au obligat la recunoastere. |n practica s-a constatat ca in

multe cazuri recunoasterea facuta de invinuit sau inculpat nu se datoreaza

concordantei ei cu adevarul, ci unor motive personale49 sau ca urmare a unor

presiuni ce s-au exercitat asupra sa.

Ca si Codul anterior, dar cu mai multa precizie, Codul de procedura penala

din 1968 adopta o solutie de mijloc, in sensul ca nu refuza o valoare probanta

49 ascunderea unor infrac]iuni mai grave, preluarea din devotament asupra sa a unei infrac]iuni s`vir[ite de alt` persoan`, din bravad`, din eroare

DPP–pg–287

declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului, dar conditioneaza aceasta valoare

probanta de confirmarea lor de fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul

probelor existente in cauza (art. 69). Ca urmare, luata izolat, rupta de celelalte

probe, recunoasterea facuta de inculpat nu are forta probanta; simpla

recunoastere a savirsirii faptei, fara a fi sustinuta de alte probe, nu poate sta la

baza unei hotariri de condamnare; de aceea, organul de urmarire penala este

obligat sa administreze probele necesare chiar daca invinuitul recunoaste

invinuirea (art. 200 al. 2). Deci declaratiile invinuitului sau ale inculpatului au

valoare probanta conditionata de existenta altor probe care sa confirme

veracitatea lor.

|n cele mai multe cazuri declaratiile invinuitului sau inculpatului sint

confirmate de ansamblul probelor din dosar; sint insa si cazuri cind nu exista

decit putine probe care sa confirme recunoasterea savirsirii infractiunii50.

Declaratia invinuitului sau inculpatului poate fi acceptata in total sau in parte.

Divizibilitatea declaratiei invinuitului sau a inculpatului da posibilitatea

organului de urmarire penala sau instantei de judecata sa considere ca adevarata

numai acea parte din declaratie (de exemplu ca este autorul faptei) care se

coroboreaza cu toate celelalte probe, si sa inlature ca neadevarata alta parte a

declaratiei (de exemplu ca a fost in legitima aparare), daca aceasta nu este

confirmata de ansamblul probelor.

|ntrucit invinuitul sau inculpatul este ascultat de mai multe ori in cursul

procesului penal, este posibil ca el sa revina, sa retracteze o declaratie data

anterior, in total sau in parte. Existind doua declaratii care se contrazic, cel care

face aprecierea lor trebuie sa stabileasca, dintre ele, care corespunde adevarului;

pentru aceasta, legea noastra nu stabileste o ordine de prioritate, declaratia data la

organul de urmarire penala, mai ales daca inculpatul era asistat de aparatorul sau,

avind aceeasi forta juridica probanta cu cea data in fata instantei de judecata; de

aceea, cu ocazia retractarii, invinuitului sau inculpatului i se cere sa motiveze de

ce revine asupra declaratiei anterioare (art. 325). Aplicindu-se regula generala de

evaluare a probelor, se va considera adevarata acea declaratie care este

50 |n practica judiciar` s-a statuat c` o hot`rire de condamnare poate interveni atunci cind recunoa[terea este confirmat` de declara]ia unui singur martor, de g`sirea corpului delict asupra inculpatului, de identificarea urmelor l`sate de acesta la locul faptei, de confirmarea imprejur`rilor recunoscute cu constat`rile f`cute in urma unei reconstituiri. Nu constituie astfel de imprejur`ri declara]ia unei persoane c` a fost de fa]` cind inculpatul a dat declara]ia de recunoa[tere, deoarece ele nu pot confirma decit declara]ia de recunoa[tere, nu [i concordan]a ei cu adev`rul.

DPP–pg–288

confirmata de ansamblul probelor existente in cauza, indiferent daca este data in

cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu obligatia de a se motiva optiunea

facuta, de a indica probele care o confirma si de a arata caracterul izolat al

declaratiei contrare.

|n acelasi mod se apreciaza si declaratia data de un invinuit sau inculpat prin

care se invinuieste o alta persoana de a fi participat la infractiunea pe care a

savirsit-o; pentru a sta la baza unei condamnari, declaratia coinculpatului trebuie

sa se coroboreze cu ansamblul probelor administrate in cauza.

§2. Declaratiile altor parti din proces (art. 75–77)

1) Procedura obtinerii declaratiilor partii vatamate, ale partii

civile, ale partii responsabile civilmente

Codul de procedura penala anterior prevedea ca mijloc de proba numai

declaratia invinuitului sau inculpatului. Pentru a asigura un tratament egal tuturor

partilor din proces, Codul de procedura penala din 1968 a inclus printre

mijloacele de proba si declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii

responsabile civilmente, acestea constituind surse importante de probe privitoare

la fapta, la autorul ei, la prejudiciu, la conditiile raspunderii civile. Ca urmare,

organul de urmarire penala sau instanta de judecata are obligatia sa cheme,

pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vatamare prin infractiune si

persoana responsabila civilmente pentru paguba produsa prin infractiune de

invinuit sau inculpat (art. 76 al. 1). Persoana vatamata poate declara ca nu

doreste sa participe la proces ca parte vatamata sau ca parte civila; in acest caz,

va putea fi ascultata ca martor (art. 82). Daca a declarat ca participa la proces ca

parte vatamata sau ca parte civila, va fi ascultata in calitatea in care participa in

proces. Persoana responsabila civilmente, care a devenit parte in proces, va fi

ascutlata in aceasta calitate.

Ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente se

desfasoara dupa procedura ascultarii invinuitului sau inculpatului. |n prima etapa

se retin datele privitoare la identitate, stare civila si materiala, alte date personale,

iar in etapa a doua relatarile pe care le fac asupra faptei savirsite si a

imprejurarilor in care a avut loc, a prejudiciului produs, a intinderii sale, a

modalitatilor de reparare. |n cazul cind relatarile sint complete si exacte, pot servi

la lamurirea cauzei; declaratiile acestor parti constituie si un mijloc de aparare a

intereselor lor legitime, precum si de indicare a probelor care dovedesc

imprejurarile relatate. De aceea, o atenta cercetare penala sau cercetare

DPP–pg–289

judecatoreasca trebuie sa includa si ascultarea in amanunt a acestor parti din

proces.

2) Valoarea probanta a declaratiilor partii vatamate, ale partii

civile si ale partii responsabile civilmente

Fiind parti in proces, partea vatamata, partea civila si partea responsabila

civilmente actioneaza pentru apararea intereselor lor; ca urmare, declaratiile lor

in legatura cu cauza in care au calitatea de parti sint interesate in sustinerea

pozitiei pe care o au, ceea ce le poate determina sa faca declaratii

necorespunzatoare adevarului. |n consecinta, legea pune pe acelasi plan al valorii

lor probante declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile

civilmente cu declaratiile invinuitului sau inculpatului; declaratiile acestor parti,

facute in cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevarului numai in masura

in care sint coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor

existente in cauza (art. 75). Consideratiile cu privire la valoarea probanta a

declaratiilor inculpatului se aplica, asadar, si declaratiilor acestor parti.

§3. Declaratiile martorilor (art. 78–86)

1) Calitatea de martor in procesul penal

Declaratiile martorilor sint printre mijloacele de proba cele mai des folosite in

procesul penal, prin ele fiind posibila dovedirea tuturor faptelor si imprejurarilor

care formeaza obiectul probatiunii, de la faptul principal la imprejurarile care

caracterizeaza persoana partilor din proces. Rar se intilneste in practica o cauza

in care sa nu fie necesara ascultarea unui martor; folosirea in procesul penal a

numerosi martori, din care nu putini sint lipsiti de sinceritatea necesara sau de

insusirea de a reda exact imprejurarile la care au asistat, impune adoptarea unei

tactici adecvate la ascultarea lor si o atentie deosebita in aprecierea declaratiilor

pe care le dau.

Martorul este persoana fizica ce are cunostinte despre vreo fapta sau

imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului si care este chemata de

catre organele judiciare pentru a fi ascultata cu privire la cunostintele sale (art.

78). Prezentarea in fata organelor judiciare a persoanelor chemate in calitate de

martor este o indatorire sociala, de a ajuta justitia la aflarea adevarului; totodata,

insa, este si o obligatie legala, deoarece neindeplinirea ei poate atrage o

constringere juridica.

|ndatorirea de a fi martor are caracter general, in sensul ca orice persoana

fizica, fara deosebire de sex, virsta, religie, cetatenie, situatie sociala etc., daca

DPP–pg–290

este chemata in fata autoritatii judiciare pentru a fi ascultata in aceasta calitate,

trebuie sa raspunda acestei chemari. Legislatia noastra nu interzice ascultarea

persoanelor care prezinta infirmitati fizice (surd, orb, mut), daca ascultarea se

face cu privire la fapte pe care le-a perceput cu simturile sanatoase, sau care

prezinta infirmitati psihice, daca au momente de luciditate in care pot sa redea

constient cunostintele pe care le au; nu se interzice ascultarea unor minori, chiar

la o virsta frageda, si nici a persoanelor in virsta inaintata, daca se constata ca au

facultatea de a percepe si reda corect ceea ce au perceput. De asemenea, pot fi

ascultate ca martor si persoanele care au fost condamnate pentru marturie

mincinoasa, urmind insa ca declaratiile lor sa fie apreciate cu atentie sporita.

Persoanele care au calitatea de parte in proces nu pot fi ascultate ca martor;

persoana vatamata poate fi ascultata ca martor numai daca nu este constituita ca

parte civila sau nu participa in proces ca parte vatamata; invinuitii sau inculpatii

care au fost scosi de sub urmarire penala pot fi ascultati ca martori de instanta de

judecata, deoarece nu mai au calitatea de parti in proces. |n practica judiciara sint

ascultate ca martor persoanele care au comis dare de mita, daca prin

autodenuntare au beneficiat de aparare de pedeapsa (art. 255 Cod penal).

2) Exceptii de la indatorirea de a fi martor

Sint doua categorii de persoane fata de care nu opereaza indatorirea de a fi

martor:

– persoanele pentru care este interzisa ascultarea ca martor;

– persoanele care pot refuza calitatea de martor.

Este interzisa ascultarea ca martor a persoanelor obligate sa pastreze secretul

profesional, daca ascultarea se refera la faptele si imprejurarile de care au luat

cunostinta in exercitiul profesiei. Aceasta interdictie corespunde legii penale care

incrimineaza fapta de divulgare a secretului de stat, de serviciu si a celui

profesional (art. 169, 196, 298 Cod penal).

Prin secret profesional trebuie sa intelegem secretul la care se refera legea

penala, anume secretul de stat, de serviciu si cel al profesiei, deoarece persoanele

care il detin au dobindit cunoasterea lui din exercitiul unei activitati profesionale.

Daca interdictia pentru secretul profesiei (medic, farmacist, avocat, preot) este

determinata de interesul increderii cetatenilor in discretia persoanelor carora il

incredinteaza, pentru secretul de stat si de serviciu interesul de a fi pastrat chiar

fata de justitie se justifica prin apararea unor importante valori sociale.

DPP–pg–291

Pentru a opera interdictia se cere conditia ca faptele si imprejurarile pentru a

caror relatare este ascultat martorul sa fie cunoscute din exercitiul profesiunii sau

al serviciului; dobindirea acestor cunostinte din alte surse nu impiedica

ascultarea51. Persoana obligata a pastra secretul profesional va putea fi, totusi,

ascultata ca martor daca se obtine incuviintarea persoanei sau institutiei fata de

care este obligata sa pastreze secretul (art. 79 al. 1).

A doua exceptie de la indatorirea de a fi martor cuprinde persoanele care nu

sint obligate sa depuna ca martor (art. 80). Astfel, sotul si rudele apropiate ale

invinuitului sau ale inculpatului pot refuza sa faca declaratii, iar organele

judiciare nu le pot obliga sa devina martori. |n cazul in care aceste persoane au

acceptat sa devina martore, ele trebuie sa declare adevarul, altfel savirsesc

infractiunea de marturie mincinoasa. Pentru a se garanta exercitiul dreptului de a

refuza calitatea de martor, organele de urmarire penala si instanta de judecata au

obligatia sa atraga atentia sotului si rudelor apropiate ale invinuitului sau ale

inculpatului despre dreptul de a nu face declaratii.

3) Obligatiile si drepturile procesuale ale martorilor

Din momentul chemarii sale in fata autoritatii judiciare, martorul are obligatia

procesuala de a se infatisa la locul si data indicata in chemare (art. 83); lipsa sa

nejustificata se sanctioneaza cu amenda judiciara (art. 198 lit. c), iar in caz de

repetare va fi constrins sa se prezinte prin aducere silita (art. 183). Odata

prezentat, martorul are obligatia sa faca declaratii si sa raspunda la intrebarile

ce i se pun. Daca martorul refuza sa faca declaratii sub motivul ca nu stie nimic

in cauza, desi cunoaste imprejurari esentiale asupra carora i s-a cerut sa faca

declaratii, comite infractiunea de marturie mincinoasa (art. 260 Cod penal);

aceeasi infractiune o savirseste martorul daca nu respecta obligatia pe care o are

de a declara numai adevarul si tot ceea ce stie despre faptele si imprejurarile

esentiale ale cauzei. Cind martorul, desi are cunostinte despre faptele cauzei,

refuza sa fie ascultat ca martor, savirseste fie infractiunea de omisiune a

incunostintarii organelor judiciare (art. 265 Cod penal), fie cea de favorizare a

51 Un avocat nu poate fi ascultat ca martor despre faptele incredin]ate lui de persoana c`reia ii acord` asisten]a juridic`, dar dac` aceste fapte le-a perceput in afara exerci]iului profesiunii, el nu numai c` poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte, dar este [i obligat s` le relateze; legea d` intiietate calit`]ii de martor celei de ap`r`tor cu privire la faptele [i imprejur`rile pe care acesta le-a cunoscut inainte de a fi devenit ap`r`tor sau reprezentant al uneia din p`r]i (art. 79 al. 2). Aceast` intiietate trebuie extins` [i la alte persoane (judec`tor, procuror), care au cunoscut fapte [i imprejur`ri inainte de a veni cauza spre judecat` in fa]a autorit`]ii din care fac parte.

DPP–pg–292

infractorului (art. 264 Cod penal), dupa cum imprejurarile pe care le cunoaste,

dar refuza sa le declare, sint in favoarea sau defavoarea inculpatului.

Martorul are si drepturi procesuale; el este protejat impotriva violentei si

amenintarilor care s-ar putea exercita asupra sa in vederea obtinerii de declaratii

(art. 68) si are dreptul de a refuza sa raspunda la intrebarile care nu au legatura

cu cauza (art. 86 al. 2); de asemenea, martorul are dreptul sa ceara ca declaratia

sa fie consemnata exact si complet (art. 86 combinat cu art. 71). Dupa ascultarea

sa, martorului i se asigura restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea,

intretinerea pe durata deplasarii si plata unei sume corespunzatoare venitului de

care a fost lipsit datorita indeplinirii obligatiei de martor (art. 190).

4) Procedura de ascultare a martorilor

Martorii pot fi ascultati atit de organele de urmarire penala, cit si de instanta

de judecata. Cunoasterea persoanelor care urmeaza a fi ascultate ca martor se

determina de organele de urmarire penala prin investigatiile facute de acestea sau

prin propunerile facute de parti. Martorii ascultati in cursul urmaririi penale sint,

de regula, reascultati in instanta de judecata; in acest scop, procurorul indica in

rechizitoriu persoanele care urmeaza a fi ascultate ca martor de instanta de

judecata (art 263). |n cursul judecatii se poate propune de procuror si de catre

parti ascultarea si a altor martori, instanta avind dreptul sa admita sau sa respinga

motivat propunerea, ori sa dispuna din oficiu ascultarea altor martori.

Persoanele chemate in calitate de martor sint ascultate pe rind, fara a fi de

fata martorii care nu au fost inca ascultati, spre a nu se influenta unii pe altii.

Ascultarea se desfasoara in doua etape.

– |n prima etapa, autoritatea care asculta stabileste identitatea martorului

(nume, prenume, virsta), adresa si ocupatia sa; se verifica apoi daca martorul

are vreun interes legat de cauza, fiind intrebat daca este ruda cu vreuna din

parti, in ce raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba

de pe urma infractiunii (art. 84). |n cazul in care este sot sau ruda apropiata

cu invinuitul sau inculpatul, i se pune in vedere ca nu este obligat sa faca

declaratii (art. 80 al. 2). Dupa indeplinirea acestor formalitati, martorul este

invitat sa depuna juramintul52. Legea prevede trei ipoteze:

52 |n legisla]ia noastr`, pin` in 1948, martorul depunea un jur`mint religios; dup` 1948 jur`mintul a fost laic, iar din 1956 a fost suprimat; jur`mintul laic a fost reintrodus prin Codul din 1968, iar din 1993 (Legea nr. 45/1993) a devenit din nou religios.

DPP–pg–293

– Martorul care consimte a depune juramint religios formuleaza astfel

juramintul: “Jur ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea

ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din formula

juramintului se schimba potrivit credintei religioase a martorului. |n

timpul depunerii juramintului, martorul de credinta crestina tine mina pe

cruce sau pe biblie.

– Pentru martorul fara confesiune, juramintul este: “Jur pe onoare si

constiinta ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu”.

– Pentru martorul care din motive de constiinta sau confesiune nu depune

juramint, formula este: “Ma oblig ca voi spune adevarul si nu voi ascunde

nimic din ceea ce stiu”.

Situatiile dupa care urmeaza a se depune juramintul se retin pe baza

afirmatiilor facute de martor.

Minorul care nu a implinit virsta de 14 ani nu depune juramint, insa i se

atrage atentia sa spuna adevarul (art. 81 al. 3); el este ascultat in prezenta

unuia din parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia i s-a incredintat spre

crestere si educare.

– A doua etapa consta in ascultarea martorului asupra faptelor si imprejurarilor

pe care le cunoaste in legatura cu cauza. |n acest scop i se pune in vedere

martorului obiectul cauzei si imprejurarile pentru dovedirea carora a fost

propus ca martor, cerindu-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acestea (art.

86). Martorul esta lasat mai intii sa declare tot ceea ce stie in legatura cu

cauza penala, experienta juridica confirmind ca aceasta este cea mai potrivita

modalitate ca martorul sa spuna ceea ce stie. Dupa ce a terminat relatarea

libera, martorului i se pun intrebari cu privire la faptele si imprejurarile

cauzei care trebuie constatate, cu privire la persoana partilor, precum si in ce

mod a luat cunostinta despre cele declarate. |ntrebarile pot fi de precizare a

unor date, de completare a relatarilor, de verificare a sinceritatii sau

exactitatii relatarilor facute. Sint interzise intrebarile tendentios sugestive,

intrebarile care se refera la fapte a caror dovedire este oprita de lege sau care

vatama, fara nici un interes pentru cauza, onoarea martorului sau a altora.

Relatarile martorilor se consemneaza intr-o declaratie scrisa, ca si declaratiile

partilor (art. 71–74). Unele particularitati ale ascultarii martorilor in cursul

urmaririi penale fata de ascultarea sa in cursul judecatii sint asemanatoare cu

cele examintate la declaratiile invinuitului sau inculpatului.

DPP–pg–294

5) Valoarea probanta a declaratiilor martorilor

Spre deosebire de declaratiile partilor, pentru care Codul prevede in mod

special o valoare probanta conditionata (art. 69, 75), pentru declaratiile

martorilor nu se prevede nici o dispozitie speciala privitoare la valoarea lor

probanta, astfel incit se incadreaza in regula generala a liberei aprecieri a

probelor. Declaratia unui singur martor, in care se are incredere ca spune

adevarul, poate fi suficienta pentru condamnarea inculpatului, daca confirma cu

fermitate vinovatia acestuia; se cere, insa, ca declaratia sa fie sincera (martorul

doreste sa ajute justitia in cunoasterea exacta a faptelor) si fidela (sa corespunda

evenimentului petrecut in realitatea obiectiva).

Pentru autoritatile judiciare se pune, insa, problema de a discerne care

declaratii ale martorilor sint sincere si fidele si care sint nesincere si

necorespunzatoare adevarului; practica judiciara a dus la concluzia ca nu toti

martorii sint de buna credinta, declaratiile unora fiind vadit deformate, dupa cum

s-a constatat ca martori de buna credinta pot face totusi relatari necomplete sau

inexacte.

|n aprecierea sinceritatii martorului este necesar sa se verifice moralitatea

acestuia (daca poate fi corupt), capacitatea intelectuala (daca poate fi influentat),

pozitia pe care o are fata de proces (legatura de rudenie, prietenie, dusmanie),

interesul pe care-l poate avea in legatura cu solutionarea cauzei intr-un anumit fel

(ca avantaje din condamnarea sau din achitarea inculpatului). Daca o declaratie

de martor este izolata, prin continutul sau, de celelalte probe, trebuie sa se faca

verificari pentru a se explica aceasta disonanta cu ansamblul probelor,

administrindu-se noi probe care il pot demasca pe martorul de rea credinta.

Descoperirea martorilor de rea credinta depinde de folosirea unei tactici adecvate

in ascultare, maiestrie in punerea intrebarilor, in confruntarea martorilor cu alte

persoane, demascarea lui la momentul potrivit. Cind martorul isi retracteaza

declaratia data anterior, inseamna ca una din aceste declaratii a fost data cu rea

credinta; legea noastra nu da preferinta declaratiei date de martor in fata instantei

de judecata in raport cu declaratia data in cursul urmaririi penale, astfel ca poate

fi considerata sincera si fidela oricare din declaratiile date, cu conditia sa fie

confirmata de ansamblul probelor administrate in cauza.

Relatarea unor fapte inexacte de catre martorul de buna credinta se poate

datora factorilor care au influentat asupra declaratiei. Sint factori care

influenteaza asupra perceperii exacte si complete a faptelor, asupra pastrarii in

DPP–pg–295

memorie a datelor percepute, asupra reproducerii sau recunoasterii exacte a

celor percepute si memorate. Psihologia judiciara studiaza acesti factori si

criminalistica elaboreaza metodele tactice de ascultare, care sa duca la

intelegerea factorilor care au influentat asupra declaratiei si, ca urmare, la

obtinerea unei declaratii complete si exacte. Organele de urmarire penala si

instanta de judecata au obligatia de a analiza in mod critic declaratiile martorilor,

de a verifica fiecare relatare in parte si apoi de a o examina in ansamblul

probelor, explicind orice nepotrivire prin factorii care pot influenta declaratia.

§4. Procedee speciale de ascultare a partilor si martorilor

1) Confruntarea (art. 87–88)

Daca se constata existenta unor contradictii in declaratiile date de parti si

martori, se procedeaza la confruntare, care este un procedeu de ascultare in

vederea lamuririi contradictiilor care exista intre declaratiile date anterior de

doua sau mai multe persoane.

|n vederea confruntarii, persoanele ale caror declaratii anterioare se contrazic

sint chemate in fata organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si

sint ascultate impreuna asupra chestiunilor pentru care au dat versiuni diferite.

Persoanele confruntate trebuie sa raspunda la intrebarile puse de cel ce face

cercetarea sau isi pot pune intrebari una alteia, cu incuviintarea acestuia, pina ce

se lamuresc contradictiile.

Declaratiile facute si raspunsurile date de persoanele confruntate se

consemneaza intr-un proces-verbal, semnat de acestea si contrasemnat de cel

care a facut confruntarea.

2) Folosirea interpretilor (art. 128)

Cind persoana chemata ca martor nu cunoaste limba rom#na ori nu se poate

exprima (surdo-mut), iar organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu

are posibilitatea sa se inteleaga cu acesta, se asigura folosirea unui interpret. |n

cursul judecatii, partile pot fi asistate si de un interpret ales de ele. Este

incompatibila ca interpret persoana care se afla in vreunul din cazurile prevazute

in art. 48 referitor la incompatibilitatea judecatorilor. Interpretului i se aplica

dispozitiile privitoare la ascultarea martorilor. Declaratiile se consemneaza in

scris, in limba rom#na, prin semnatura sa interpretul garantind exactitatea

traducerilor.

Prin intermediul interpretilor se asigura, dupa aceleasi reguli, si traducerea

inscrisurilor aflate in dosar, daca sint scrise intr-o alta limba decit rom#na.

DPP–pg–296

I.25. |nscrisurile si mijloacele materiale de proba

§1. |nscrisurile (art. 89–91)

1) |nscrisurile ca mijloace de proba

Unele acte scrise cuprind fapte si imprejurari care formeaza obiectul

probatiunii, prin care se confirma sau se infirma invinuirea, se stabilesc

circumstantele agravante si cele atenuante, este caracterizata persoana partilor

din proces. Faptele si imprejurarile cuprinse in aceste acte constituie probe, iar

inscrisurile care le contin sint mijloace de proba.

|n procesul penal nu se da inscrisurilor, in general, si celor autentice, in

special, o prioritate sau exclusivitate in dovedirea unor fapte si imprejurari, asa

cum procedeaza legea civila; prin exceptie, adulterul nu se poate dovedi decit

prin proces-verbal de prindere asupra faptului sau prin scrisori emanind de la

sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod penal); de asemenea, chestiunile prealabile de

natura civila trebuie dovedite cu inscrisurile pe care le cere legea civila (art. 44

al. 2).

|nscrisurile pot proveni de la parti, de la alte persoane, de la autoritatile si

institutiile de stat, de la persoanele juridice. De la parti sau alte persoane pot fi

folosite scrisori, chitante, acte juridice sub semnatura privata si autentice,

insemnari, jurnale personale etc.; de la autoritatile si institutiile de stat pot emana

certificate de stare civila, de studii, de stare materiala, de sanatate, adeverinte de

orice fel; de la persoanele juridice pot fi folosite acte de evidenta primara,

registre, fise, state de functiuni sau de retributii. |nscrisurile pot fi anterioare

savirsirii infractiunii, concomitente cu acestea sau ulterioare, in raport cu

imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite.

|nscrisurile care contin probe necesare cauzei pot fi prezentate de parti, pot fi

descoperite cu ocazia perchezitiilor, a cercetarii la fata locului sau pot fi ridicate

de la unitatile sau de la persoanele la care se afla. Organele judiciare pot cere

relatii scrise de la autoritatile publice si institutiile de stat, de la diferitele

persoane juridice.

2) Procesele-verbale

|nscrisurile prin care persoana autorizata de lege constata direct faptele si

imprejurarile ce pot servi la aflarea adevarului se numesc procese-verbale. Spre

deosebire de celelalte inscrisuri care, de regula, sint extrajudiciare, procesele-

verbale se incheie in cursul procesului penal in scopul consemnarii unor fapte si

imprejurari constatate prin propriile simturi de organele de urmarire penala si de

DPP–pg–297

instanta de judecata. De aceea, ele au o reglementare aparte in cadrul

inscrisurilor ca mijloace de proba. Constatarile facute de persoanele autorizate sa

incheie procese-verbale sint probe.

Pot incheia procese-verbale cu privire la faptele care constituie infractiuni sau

la imprejurarile referitoare la acestea:

– organele de cercetare pernala si procurorii (art. 90, 108, 131, 222, 467);

– instanta de judecata si presedintele ei (art. 90, 299);

– organele de constatare prevazute in art. 214–215, lucratorii operativi din

Ministerul de Interne anume desemnati sa efectueze acte premergatoare (art.

224), cadre anume desemnate din SRI (art. 11 din Legea nr. 14/1992).

Procesele-verbale trebuie sa cuprinda fapte si imprejurari constatate propriis

sensibus de persoana care-l incheie, constituind un mijloc de proba ca inscris

numai pentru aceste constatari personale. Daca procesul-verbal are consemnata

vreo declaratie de invinuit, de martor sau de specialist, datele consemnate fac

dovada ca declaratie de invinuit sau de martor, de raport de constatare tehnico-

stiintifica sau medico-legala, si nu ca inscrisuri, pentru ca nu provin din

constatarile personale ale celui care a incheiat procesul-verbal.

Procesul-verbal cuprinde:

– in partea introductiva:

– data si locul unde a fost incheiat;

– numele, prenumele si calitatea celui care-l incheie;

– numele si prenumele, ocupatia si adresa martorilor asistenti, cind sint

prezenti

– in partea descriptiva:

– descrierea amanuntita a celor constatate, a masurilor luate;

– datele de indetificare a persoanelor la care se refera procesul-verbal;

obiectiile si explicatiile acestora;

– alte mentiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;

– partea finala consta in semnarea procesului-verbal de catre cel care-l incheie

si de catre persoanele care au luat parte la constatare.

|ncalcarea dispozitiilor legale care prevad formele in care se incheie procesul-

verbal atrage nevalabilitatea acestuia in conditiile nulitatii relative, cele

consemnate in procesul-verbal urmind a fi dovedite prin alte mijloace de proba.

DPP–pg–298

3) Valoarea probanta a inscrisurilor

|nscrisurile, inclusiv procesele-verbale, nu au o valoare probanta preferentiala

fata de celelalte mijloace de proba; de principiu, cele consemnate intr-un proces-

verbal sau orice alt inscris pot fi combatute prin orice mijloc de proba. Cu toate

acestea, procurorii si judecatorii sint dispusi sa dea crezare certificatelor,

adeverintelor, adreselor emise de autoritati, proceselor-verbale incheiate de

persoanele prevazute de lege deoarece, daca nu sint contestate, fac incredere ca

exprima adevarul. Aceasta nu exclude posibilitatea ca unele inscrisuri sau chiar

procese-verbale sa consemneze fapte sau imprejurari care nu corespund

adevarului. De aceea, organul de urmarire si instanta de judecata au deplina

libertate sa acorde sau nu incredere unui inscris sau unui proces-verbal, fiind insa

obligate sa motiveze de ce au ajuns la o anumita convingere cu privire la acel

inscris sau proces-verbal. Partea care contesta un inscris are posibilitatea sa

dovedeasca inexactitatea acestuia prin orice mijloc de proba convingator.

Examinindu-se inscrisul contestat in ansamblul probelor administrate, acesta

poate fi inlaturat, dar motivat, atunci cind s-a format convingerea ca nu constata

fapte si imprejurari exacte.

§2. Mijloacele materiale de proba (art. 94–95)

1) Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba

Obiectele care contin sau poarta o urma a faptei savirsite, precum si orice alte

obiecte care pot servi la aflarea adevarului, sint mijloace materiale de proba.

Obiectul este un izvor al probei – mijlocul de proba – iar datele ce decurg din

schimbarile produse pe obiect sau din imprejurarile in care a fost gasit un obiect

sint probe.

Sint mijloace materiale de proba:

– obiectele ce contin o urma a infractiunii (cadavrul sau corpul unei persoane

avind rani provocate de lovire; actele, monedele, timbrele falsificate etc.);

– obiectele ce poarta o urma a infractiunii (obiectele pe care au ramas

imprimate urme de miini, de instrumente de spargere, pete de singe etc.);

cind nu se poate ridica insusi obiectul care poarta urma, se fixeaza urma pe

mulaje, fotografii, pelicule etc., acestea devenind mijloace materiale de

proba;

– alte obiecte necesare pentru solutionarea cauzei (fotografii din care rezulta ca

inculpatul cunostea o anumita persoana, obiect cu dedicatie oferit de victima

inculpatului sau invers etc.).

DPP–pg–299

Unele din mijloacele materiale de proba sint denumite de lege corpuri delicte

si constau din obiectele care au fost folosite sau au fost destinate sa serveasca la

savirsirea unei infractiuni (arme de orice fel; instrumente de spargere; chei false;

aparataj de falsificat monede sau timbre), precum si obiectele care sint produsul

infractiunii (actele, monedele si timbrele falsificate; alimentele denaturate;

beneficiul obtinut din infractiune, ca lucruri si sume de bani sustrase; obiecte a

caror detinere este interzisa: arme, materii explozibile, radioactive). |nscrisurile

care poarta o urma digitala sau contin falsuri sint corpuri delicte si se folosesc in

procesul penal ca mijloace materiale de proba, si nu ca inscrisuri, ele interesind

nu prin continutul lor, ci prin urmele pe care le poarta. Corpurile delicte au o

mare importanta in probatiune, intrucit unele infractiuni (detinere ilegala de

arme, de aparataj pentru falsificare de moneda) se dovedesc prin gasirea

corpurilor delicte la inculpati.

Obiectele materiale – denumite si martori muti – capata o importanta sporita

prin perfectionarea metodelor si mijloacelor criminalistice, care fac posibila

identificarea persoanelor cautate sau a obiectelor apartinind acestor persoane.

2) Procedura folosirii mijloacelor materiale de proba

Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba sint cautate de

organele de urmarire penala cu ocazia cercetarii la fata locului, a perchezitiei, a

ridicarii de obicte si inscrisuri; unele obiecte sint prezentate de catre partile din

proces. Dupa ce au fost gasite sau prezentate, se procedeaza la fixarea lor

procesuala, care se realizeaza prin intocmirea unui proces-verbal de descriere a

lor, cu indicarea locului, a pozitiei, a datei, a imprejurarilor in care au fost gasite,

la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schite etc. Dupa fixare, obiectele

sint pastrate la grefa organului judiciar care instrumenteaza cauza (art. 109),

unde pot fi prezentate partilor si martorilor spre recunoastere, pot fi examinate –

daca este posibil – prin propriile simturi (un act falsificat vizibil) sau pot fi

supuse unei constatari tehnico-stiintifice ori unei expertize criminalistice.

Organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune anexarea

acestor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace materiale de proba. Unele

corpuri delicte, dupa fixarea lor procesuala, in loc sa fie pastrate, sint restituite

persoanei vatamate (lucrurile sustrase) sau depuse la institutiile corespunzatoare

(sumele de bani, tablourile de valoare), proba existentei lor facindu-se cu

procesul-verbal de descriere si fixare procesuala.

DPP–pg–300

3) Valoarea probanta a mijloacelor materiale de proba

Unele obiecte sint izvorul unor probe directe, care dovedesc faptul principal

(obiectele a caror detinere este interzisa de lege, daca sint gasite la o persoana,

fac dovada faptului principal – detinerea lor impotriva dispozitiilor legale de

interzicere). Alte obiecte sint izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte

probatorii (de exemplu gasirea unui obiect al inculpatului la locul infractiunii;

urma digitala gasita pe un obiect etc.).

Probele obtinute prin mijloace materiale de proba sint apreciate dupa aceleasi

reguli ca si celelalte mijloace de proba, organele judiciare acceptindu-le sau nu,

dupa cum le formeaza convingerea ca exprima adevarul sau nu. |n fata unor

probe indirecte, trebuie sa se aplice regulile de la acesta probatiune, care implica

o mai mare atentie in aprecierea lor.

§3. Procedeele de descoperire si de ridicare a inscrisurilor si

mijloacelor materiale de proba

1) Ridicarea de obiecte si inscrisuri (art. 96–99)

Cind se cunoaste locul unde se gasesc inscrisurile si mijloacele materiale de

proba necesare pentru justa solutionare a cauzei, organul de urmarire penala sau

instanta de judecata dispune – prin rezolutie, respectiv prin incheiere – ridicarea

lor. Organul de urmarire penala se prezinta personal la institutia sau persoana la

care se afla obiectele si inscrisurile ce trebuie ridicate, le cere de la aceasta si le

ridica, incheind un proces-verbal despre operatiunea efectuata si rezultatul ei.

Instanta de judecata solicita, prin adresa, autoritatilor publice, institutiilor,

persoanelor juridice sa predea obiectele si inscrisurile necesare cauzei sau

dispune partii prezente sa le infatiseze. Daca se refuza predarea, instanta dispune

ridicarea lor si se adreseaza in acest scop procurorului, pentru ca acesta sa ia

masuri de ridicare silita a obiectelor si inscrisurilor solicitate.

O ridicare speciala de inscrisuri si obiecte se refera la cele care se afla la

unitatile postale sau de transport. Daca interesul urmaririi o cere, prin derogare

de la principiul constitutional al garantarii secretului corespondentei (art. 28), se

poate dispune de catre organul de cercetare penala, cu incuviintarea

procurorului, sau de catre instanta de judecata ca unitatile postale sau de

transport sa retina si sa predea scrisorile, telegramele si oricare alta

corespondenta ori obiectele trimise de invinuit sau inculpat ori adresate acestuia

(fie direct, fie indirect). Se cerceteaza continutul corespondentei si obiectelor

DPP–pg–301

retinute, se opreste ceea ce este necesar pentru proces, restul urmindu-si calea

legala.

2) Perchezitia (art. 100–106)

Prin efectuarea perchezitiei se cauta, in anumite locuri, obiectele si

inscrisurile ce pot servi ca mijloace de proba in procesul penal si, in caz de

descoperire, se ridica de la persoana sau institutia la care se gasesc. Perchezitia

poate fi efectuata ca urmare a refuzului de a se preda obiectele si inscrisurile

solicitate; dar perchezitia poate avea loc si distinct de ridicarea de obiecte si

inscrisuri. Perchezitiile pot fi corporale si domiciliare.

Perchezitia corporala consta in cautarea de obiecte si inscrisuri presupuse a

se afla sau a fi ascunse in imbracamintea ori asupra corpului unei persoane

(inclusiv in bagajele si mijlocul de transport cu care calatoreste). Obligatoriu se

procedeaza la perchezitie corporala atunci cind o persoana este prinsa in

momentul savirsirii infractiunii sau imediat dupa aceasta, fie pentru a nu fi

indepartate obiectele si inscrisurile aflate asupra sa, fie din motive de securitate.

Perchezitia corporala se efectueaza numai de persoane de acelasi sex cu cel

perchezitionat; inainte de efectuarea perchezitiei corporale, persoana care o

efectueaza trebuie sa se legitimeze. Pot proceda la efectuarea de perchezitii

corporale si unele organe de constatare (organe vamale, comandanti de nave si

aeronave, subofiteri din trupele de graniceri – art. 214–215).

Perchezitia domiciliara se efectueaza in incaperile unde locuieste persoana

supusa perchezitiei si in dependintele acestora. Pentru a putea efectua perchezitia

domiciliara, ca masura ce aduce atingere inviolabilitatii domiciliului, legea

prevede drept garantie necesitatea pentru organele de cercetare penala de a

obtine in prealabil o autorizatie din partea procurorului. Perchezitia domiciliara

se poate efectua de organul de cercetare penala fara autorizatia procurorului in

urmatoarele cazuri:

– cind persoana careia i se face perchezitie consimte in scris la aceasta;

– in caz de infractiune flagranta.

Efectuarea perchezitiei domiciliare de organul de cercetare penala in alte

conditii decit cele legale atrage, pe linga sanctiuni disciplinare, si sanctiuni

penale, fapta constituind un abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi si o

violare de domiciliu. Procurorul poate efectua personal o perchezitie fara a fi

necesara vreo autorizatie. Instanta de judecata poate proceda la efectuarea unei

perchezitii domiciliare cu ocazia unei cercetari la fata locului; in celelalte cazuri,

DPP–pg–302

instanta comunica procurorului dispozitia de a se efectua o perchezitie

domiciliara, iar procurorul ia masuri pentru efectuarea ei.

3) Procedura de efectuare a perchezitiei si a ridicarii de obiecte si

inscrisuri

Perchezitia domiciliara si ridicarea de obiecte si inscrisuri pot fi efectuate

numai intre orele 6–20, afara de urmatoarele cazuri cind se pot efectua si

noaptea:

– in caz de infractiune flagranta;

– cind perchezitia are loc intr-un local public sau se continua o perchezitie

inceputa inainte de ora 20.

|n art. 27 al. 4 din Constitutie se prevede ca perchezitia in timpul noptii este

interzisa, in afara de cazul delictului flagrant, abrogindu-se implicit dispozitiile

art. 103 Cod procedura penala, prin care era admisa perchezitia domiciliara in

timpul noptii, daca era efectuata de procuror si de organul de cercetare al

securitatii. Totusi, in temeiul autorizatiei prevazute in art. 27 al. 3 lit. c din

Constitutie, potrivit Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Rom#niei, se

pot autoriza perchezitii sau, in caz de urgenta, se pot efectua perchezitii chiar

fara autorizare, dar aprobate ulterior de magistrat, in situatiile care impun

inlaturarea unor pericole iminente pentru siguranta nationala (art. 13, 15); in

aceste cazuri, perchezitia se efectueaza de cadre anume desemnate din SRI

(Legea nr. 14/1992 prividn organizarea si functionarea SRI).

Aceste doua acte procedurale se efectueaza in prezenta persoanei

perchezitionate sau de la care se pretinde predarea de obiecte si inscrisuri, ori in

prezenta reprezentantului unitatii, cind se efectueaza la o institutie de stat. Cind

persoana la care se face perchezitia este retinuta sau arestata, va fi adusa la

perchezitie; in cazul in care nu poate fi adusa, perchezitia se poate face si in fata

unui reprezentant al acesteia, a unui membru de familie sau a unui vecin. La

efectuarea acestor acte procedurale, invinuitul sau inculpatul poate fi asistat de

un aparator.

Organul care efectueaza perchezitia, dupa ce se legitimeaza si arata, daca este

cazul, autorizatia magistratului, procedeaza la cautarea obiectelor si inscrisurilor,

in caz de perchezitie, sau cere predarea acestora in cazul ridicarii de obiecte si

inscrisuri. Obiectele si inscrisurile gasite sau predate se ridica; pot fi ridicate si

alte obiecte si inscrisuri decit cele cautate, daca detinerea lor este interzisa. Cu

DPP–pg–303

ocazia ridicarii inscrisurilor, trebuie sa se asigure pastrarea secretului actelor care

au acest caracter; inscrisurile pot fi ridicate in original sau in copii.

Obiectele si inscrisurile care urmeaza a fi ridicate se prezinta persoanei de la

care se ridica sau celor care asista la efectuarea actului, pentru a fi consemnate

spre neschimbare, dupa care se eticheteaza si se sigileaza. Probele pentru analiza

se iau in cel putin dublu exemplar si se sigileaza, una din probe lasindu-se

aceluia de la care se ridica.

Pentru respectul dreptului la discretia vietii intime, legea prevede obligatia

pentru persoanele care efectueaza perchezitia de a nu face publice faptele si

imprejurarile din viata personala a celui perchezitionat.

Dupa efectuarea perchezitiei sau a ridicarii de obiecte si inscrisuri se incheie

un proces-verbal, cuprinzind mentiunile prevazute in art. 108. Obiectele si

inscrisurile ridicate pot fi pastrate si atasate la dosar, pentru a servi ca mijloace

materiale de proba sau ca inscrisuri, pot fi restituite celui de la care s-au ridicat,

daca nu se produce vreo stinjenire in aflarea adevarului, ori pot fi supuse

confiscarii.

4) Cercetarea la fata locului (art. 129)

Obiectele, urmele si inscrisurile care pot servi la aflarea adevarului in cauzele

penale pot fi descoperite si ridicate cu ocazia efectuarii unei cercetari la fata

locului. Acest procedeu probatoriu consta in deplasarea organului de urmarire

penala la locul unde s-a savirsit infractiunea sau unde s-a produs rezultatul ori

unde au ramas urme, in scopul constatarii situatiei locului, al descoperirii si

fixarii urmelor infractiunii, al stabilirii pozitiei si starii mijloacelor materiale de

proba si a imprejurarilor in care a fost savirsita infractiunea.

Organul de urmarire penala efectueaza personal cercetarea la fata locului, in

prezenta martorilor asistenti, afara de cazurile cind aceasta nu este posibil. Cind

este necesar, sint chemate si partile, fara ca neprezentarea lor sa impiedice

efectuarea cercetarii. Cind invinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat, daca

nu poate fi adus la fata locului, organul de urmarire penala ii pune in vedere ca

are dreptul sa fie reprezentat si ii asigura, la cerere, reprezentarea. Aparatorul

invinuitului sau inculpatului are dreptul sa participe la cercetarea la fata locului.

Instanta de judecata efectueaza cercetarea la fata locului cu citarea partilor, in

prezenta procurorului si a aparatorului, daca participarea acestora este

obligatorie.

DPP–pg–304

|n unele cazuri, cercetarea la fata locului capata un caracter mai complex,

procedindu-se la ascultarea persoanei vatamate ori a martorilor cu privire la

schimbarile produse in situatia locului, la efectuarea unui experiment judiciar sau

la o constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala. |n aceste cazuri, constatarea

la fata locului are aspectul unei deplasari a cercetarii penale sau a judecatii de la

sediul organului judiciar la fata locului. Pentru a asigura conditiile potrivite

desfasurarii cercetarii la fata locului, organul de urmarire penala poate interzice

persoanelor care se afla sau vin in acel loc sa comunice intre ele sau cu alte

persoane ori sa plece inainte de terminarea cercetarii.

Despre efectuarea cercetarii la fata locului, constatarile facute, urmele gasite

si ridicate, se incheie un proces-verbal, care trebuie sa cuprinda si datele

prevazute in art. 131.

5) Reconstituirea (art. 130)

Daca este necesara precizarea sau verificarea unor date de la locul faptei, se

poate proceda la reconstituire, care consta in reproducerea in intregime sau in

parte a modului si imprejurarilor in care s-a savirsit fapta. Se poate verifica,

astfel, prin mijlocirea locului faptei, modul cum s-a patruns intr-o locuinta, cum

s-a procedat la o sustragere, cum s-a organizat o tilharie. Reconstituirea se face

in aceleasi conditii de loc, de timp in care s-a savirsit infractiunea si trebuie sa

evite orice actiune care ar constitui infractiune sau ar vatama interesele legitime

ale partilor. Un gen de reconstituire este si experimentul judiciar, prin care se

verifica, la locul faptei sau in alta parte, posibilitatea ca o anumita actiune sa fi

avut loc in anumite conditii de loc si de timp.

Reconstituirea se efectueaza in prezenta invinuitului sau inculpatului, care

este direct interesat in rezultatele ei. Pentru prezenta celorlalte parti si a

martorilor asistenti se aplica regulile de la cercetarea la fata locului. Despre

efectuarea reconstituirii, operatiile care au avut loc si rezultatele obtinute se

incheie proces-verbal.

6) Martorii asistenti (art. 92–93)

La efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri,

perchezitie, cercetarea la fata locului, reconstituire) legea prevede prezenta

martorilor asistenti. |n aceste cazuri organul judiciar este obligat sa asigure

prezenta a cel putin doua persoane care sa asiste la efectuarea procedeului

probatoriu. De regula, martorii asistenti se recruteaza dintre persoanele aflate la

locul unde se efectueaza procedeul probatoriu sau in apropierea lui. Nu pot fi

DPP–pg–305

martori asistenti minorii care nu au implinit virsta de 14 ani, persoanele in cauza,

cei care fac parte din aceeasi unitate cu cel care efectueaza actul procedural

(lucratori de politie, procurori). |n cazul in care actul procedural se efectueaza la

o unitate a unei persoane juridice sau a unei institutii, martorii asistenti se pot

recruta si din personalul unitatii.

Prezenta martorilor asistenti constituie, in sensul legii, o garantie a legalitatii

in activitatea care se desfasoara si a exactitatii celor constatate sau consemnate in

procesul-verbal. De aceea, in procesul-verbal incheiat cu ocazia efectuarii

procedeului probatoriu trebuie consemnate identitatea martorilor asistenti si

observatiile pe care acestia le-au facut cu privire la desfasurarea operatiilor si la

cele constatate, confirmind, prin semnarea procesului-verbal, exactitatea

continutului acestuia.

I.26. Constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-

legale si expertizele

§1. Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala

1) Constatarea tehnico-stiintifica (art. 112–113, 115)

Cind pentru lamurirea unei imprejurari este nevoie de cunostinte de

specialitate, organul de urmarire penala si instanta de judecata pot apela la

serviciile unui specialist sau ale unui expert. Daca s-a apelat la cunostintele unui

expert, atunci lucrarea pe care o efectueaza se numeste expertiza si are o anumita

reglementare; daca s-a apelat la un specialist, care nu indeplineste conditiile

expertului, lucrarea capata denumirea de constatare tehnico-stiintifica sau

medico-legala si are o alta reglementare. |mprejurarea care cere cunostinte de

specialitate poate consta din identificarea obiectului sau persoanei care a lasat o

urma la locul infractiunii, stabilirea daca un act este falsificat, identificarea

scrierii sau semnaturii unei persoane, stabilirea apartenentei de gen sau a

identitatii armei cu care s-a tras (dupa glontele sau tubul de cartus gasit), cauzele

unui incendiu, defectiunile unui autovechiul care a produs un accident etc.

Cazurile in care se poate recurge la o constatare tehnico-stiintifica sint

determinate de urgenta cu care trebuie sa se actioneze, legea referindu-se la

situatiile cind exista pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de

schimbare a unor situatii de fapt ori cind este necesara lamurirea urgenta a unor

fapte si imprejurari. Formularea acestor cazuri fiind foarte larga, organele de

urmarire penala recurg, de regula, la o constatare tehnico-stiintifica; de aceea,

DPP–pg–306

legea prevede ca in cursul judecatii este admisibila numai completarea sau

refacerea constatarii tehnico-stiintifice efectuate in cursul urmaririi penale.

Constatarea tehnico-stiintifica se poate efectua de specialisti sau tehnicieni,

care functioneaza in cadrul sau pe linga organul de urmarire penala; astfel de

specialisti sau tehnicieni pot functiona in compartimentele criminalistice de la

inspectoratele de politie, in cadrul Ministerului Apararii Nationale pentru

organele de cercetare militare, in cadrul Ministerului Transporturilor pentru

capitanii porturilor etc. Se poate recurge si la specialisti sau tehnicieni care

functioneaza in cadrul altor organe, chiar in laboratoarele de expertiza. Expertiza

nu se poate efectua insa decit in institutiile si laboratoarele de expertiza sau de

experti oficiali.

A doua deosebire care particularizeaza constatarea tehnico-stiintifica de

expertiza consta in procedura simplificata potrivit careia se dispune si se

efectueaza, adecvata caracterului urgent al constatarii. Daca organul de urmarire

penala considera ca este necesar sa recurga la cunostintele unui specialist sau

tehnician pentru lamurirea urgenta a unor imprejurari de fapt, dispune prin

rezolutie efectuarea unei constatari tehnico-stiintifice, aratindu-se ce imprejurare

trebuie lamurita si prin ce cunostinte de specialitate, intrebarile la care urmeaza a

se raspunde, identitatea specialistului sau a tehnicianului ce va face constatarea si

termenul de depunere a raportului de constatare. Dupa ce a stabilit aceste date,

organul de urmarire penala cheama pe specialist sau tehnician si-i pune in vedere

sa efectueze constatarea tehnico-stiintifica si sa raspunda la intrebarile puse,

prezentindu-i totodata datele si materialele necesare. Specialistul sau tehnicianul

insarcinat cu aceasta lucrare poate cere explicatii suplimentare si, daca este

cazul, completarea datelor sau materialelor ce i se pun la dispozitie.

Este interzis specialistului sau tehnicianului de a-si insusi atributii de organ

de urmarire penala (sa asculte persoane, sa faca investigatii), activitatea sa

limitindu-se la lamurirea imprejurarii pentru care sint necesare cunostintele sale

de specialitate. Pentru expertize se prevede o procedura complexa.

Despre operatiile efectuate si concluziile rezultate, specialistul sau

tehnicianul intocmeste un raport de constatare tehnico-stiintifica, ce se depune

la organul de urmarire ce a dispus efectuarea lucrarii. Deci constatarea tehnico-

stiintifica nu este un mijloc de proba propriu-zis, ci este un procedeu probatoriu,

deoarece specialistul sau tehnicianul pleaca de la date cunoscute si, in urma unor

operatii tehnico-stiintifice, trage concluzii asupra imprejurarii ce trebuie

DPP–pg–307

lamurita; mijlocul de proba il constituie raportul de constatare tehnico-stiintifica,

iar acesta contine probele – concluziile specialistului sau tehnicianului.

2) Constatarea medico-legala (art. 114–115)

|n cazurile in care este necesara lamurirea urgenta a unei chestiuni care

implica cunostinte medicale, organul de urmarire penala poate dispune

efectuarea unei constatari medico-legale. Legea prevede urmatoarele situatii in

care efectuarea unei constatari medico-legale este obligatorie:

– in caz de moarte violenta;

– in caz de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta;

– cind este necesara o examinare corporala asupra invinuitului sau inculpatului

ori asupra persoanei vatamate, pentru a se constata pe corp existenta urmelor

infractiunii.

|n celelalte cazuri, efectuarea constatarii medico-legale se dispune numai daca

organul de urmarire penala apreciaza necesitatea ei.

Spre deosebire de constatarea tehnico-stiintifica, ce se efectueaza de

specialisti sau tehnicieni din cadrul organului de urmarire penala, constatarea

medico-legala se efectueaza de organul medico-legal caruia ii revine

competenta, potrivit normelor de organizare a institutiilor si serviciilor medico-

legale (Decretul nr. 446/1966).

Dispunind, prin rezolutie, efectuarea constatarii medico-legale, organul de

urmarire penala stabileste ce anume trebuie sa lamureasca medicul legist,

formuleaza intrebarile la care trebuie sa raspunda si termenul de efectuare.

Exhumarea in vederea constatarii cauzelor mortii se face numai cu incuviintarea

procurorului.

Despre operatiile efectuate si concluziile la care s-a ajuns, organul medico-

legal intocmeste un raport scris de constatare medico-legala, pe care-l prezinta

organului de urmarire penala.

3) Valoarea probanta a rapoartelor de constatare tehnico-

stiintifica si medico-legala

Concluziile specialistilor si tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnico-

stiintifica sau ale organului medico-legal competent, care a efectuat constatarea

medico-legala, produc, de regula, incredere in ce priveste conformitatea cu

adevarul a concluziilor formulate, deoarece acestia au pregatirea necesara pentru

a raspunde intrebarilor ce li se pun si corectitudinea de a trage concluzii exacte. |

n practica se constata, totusi, si cazuri in care complexitatea imprejurarilor de

DPP–pg–308

lamurit depaseste cunostintele unor specialisti din cadrul organului de urmarire

penala sau acestia nu dau dovada de atentia sau de corectitudinea necesara. Ca

urmare, rapoartelor de constatare tehnico-stiintifica si medico-legala nu li se

acorda o valoare deosebita de cea acordata celorlalte mijloace de proba, ele fiind

retinute numai daca, prin incadrarea lor in ansamblul probelor administrate,

produc incredere ca sint conforme cu adevarul.

Cind organul de urmarire penala apreciaza ca nu s-a raspuns la toate

intrebarile puse sau raspunsurile nu sint precise, dispune completarea sau

refacerea constatatii tehnico-stiintifice sau medico-legale ori, daca nu mai exista

urgenta, dispune efectuarea unei expertize. |n cazul in care cauza a ajuns in fata

instantei de judecata, aceasta dispune, de regula, efectuarea unei expertize daca

nu are incredere in concluziile constatarii tehnico-stiintifice sau medico-legale;

instanta de judecata poate insa dispune si refacerea sau completarea constatarii

tehnico-stiintifice sau medico-legale, in care scop se trimite lucrarea

procurorului, pentru ca acesta sa ia masuri in vederea refacerii sau completarii

lucrarii.

§2. Expertiza (art. 116–127)

1) Expertiza si felurile ei

Se numeste expert persoana fizica avind cunostinte de specialitate intr-un

anumit domeniu al stiintei, tehnicii sau artei, abilitata oficial in calitate de expert,

chemata pentru lamurirea in procesul penal a chestiunilor care necesita astfel de

cunostinte. Cercetarea pe care o intreprinde expertul, numita expertiza, consta

din operatii specifice efectuate pe baza cunostintelor sale de specialitate si cu

aparatajul corespunzator, in urma carora ajunge la concluzii cu privire la

chestiunea ce trebuie lamurita. Concluziile expertului sint probe, iar raportul de

expertiza in care sint cuprinse constituie mijlocul de proba. Ca si constatarea

tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala, expertiza este un procedeu

probatoriu, care a dat, prin extindere, denumirea de expertiza si mijlocului de

proba.

Dupa chestiunea care trebuie lamurita prin expertiza, se poate dispune

efectuarea de expertize criminalistice, medico-legale, contabile, tehnice, de arta,

psihologice etc. Expertizele criminalistice constau, in special, in identificarea sau

stabilirea apartenentei de grupa a persoanelor sau obiectelor care au lasat urme la

fata locului sau a ramasitelor de materie care pot duce la identificare si cuprinde,

intr-o clasificare larga, expertiza urmelor lasate de om, a urmelor lasate de

DPP–pg–309

obiecte si a urmelor de materie. Expertiza medico-legala se poate referi la

cauzele mortii, in cazul infractiunilor contra vietii, la existenta si gravitatea

vatamarii, in cazul infractiunilor impotriva integritatii corporale sau a sanatatii, la

probleme specifice in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala, la starea

psihica a unor persoane (expertiza medico-legala psihiatrica). Atunci cind este

necesara verificarea documentelor contabile, pentru a se constata existenta si

intinderea lipsurilor din gestiune, legalitatea actelor justificative de cheltuieli

etc., se procedeaza la efectuarea unei expertize contabile, iar atunci cind se pun

probleme tehnice in legatura cu producerea unui accident de munca, de cale

ferata, de circulatie auto etc., se efectueaza o expertiza tehnica. Expertiza

psihologica poate fi folosita pentru a determina nivelul de dezvoltare al unui

minor intre 14–16 ani, capacitatea unei persoane de a depune o marturie veridica

etc.

Din enumerarea unora din chestiunile care pot fi lamurite prin expertize

rezulta importanta pe care o are acest mijloc de proba in solutionarea justa a

cauzelor penale. Nici organului de urmarire penala si nici judecatorilor nu li se

poate cere sa posede cunostinte de specialitate in toate domeniile stiintei, tehnicii

sau artei, pentru a lamuri personal chestiunile care solicita asemenea cunostinte.,

de altfel, se apreciaza ca este preferabil ca lamurirea unor asemenea chestiuni sa

fie facuta de o persoana care nu are calitate judiciara oficiala, deoarece

concluziile acestor persoane pot fi probe in proces, in timp ce concluziile

organului de urmarire penala sau ale judecatorilor pot fi doar argumente in

sustinerea unei solutii. Importanta expertizei sporeste odata cu noile descoperiri

ale stiintei si tehnicii aplicate in activitatea judiciara, probatiunea intemeindu-se

astfel pe date stiintifice, cu caracter obiectiv, fata de relatarile unor persoane

(parti sau martori) influentate de subiectivism. De aceea, autoritatile judiciare

apeleaza frecvent la serviciile expertilor in lamurirea chestiunilor care cer

cunostinte de specialitate.

De regula, expertiza este facultativa, in sensul ca autoritatea judiciara

apreciaza daca intr-o cauza concreta este sau nu necesara efectuarea unei

expertize. Legea prevede si cazuri cind expertiza este obligatorie, deci cind se

considera ca solutionarea justa a cauzei depinde de concluziile unui expert:

– Conform art. 117, expertiza medico-legala psihiatrica este obligatorie: in caz

de omor deosebit de grav (chiar si in stare de tentativa) si atunci cind organul

DPP–pg–310

de urmarire penala sau instanta are indoiala asupra starii psihice a

invinuitului sau inculpatului, rezultata din antecedentele sale medicale.

– Expertiza medico-legala este obligatorie pentru a se stabili cauzele mortii,

daca nu s-a intocmit un raport medico-legal, pentru a se stabili daca sint

intrunite conditiile pentru incadrarea faptei ca pruncucidere si pentru a se

constata boala grava de care sufera inculpatul in vederea suspendarii

urmaririi penale (art. 239) sau a judecatii (art. 303) ori boala grava a

condamnatului in vederea aminarii sau intreruperii executarii pedepsei (art.

453 lit. a, art. 455).

|n toate aceste cazuri, judecarea si solutionarea unei cauze penale fara

efectuarea expertizei corespunzatoare atrage nelegalitatea hotaririi pronuntate.

2) Organizarea efectuarii expertizei.

|n ce priveste efectuarea expertizei, Codul nostru adopta regula oficialitatii.

Potrivit art. 119, daca exista experti oficiali in specialitate sau medico-legali, nu

poate fi numita o alta persoana decit in cazul cind imprejurari deosebite ar cere

aceasta. O asemenea dispozitie se justifica prin necesitatea ca la aflarea

adevarului in cauzele penale sa contribuie, in primul rind, persoanele care,

obtinind calitatea de expert oficial, au dovedit pregatirea corespunzatoare unui

anumit domeniu al stiintei si tehnicii.

Pentru formarea corpului de experti oficiali s-a procedat in doua moduri:

– S-au infiintat institute si laboratoare specializate in efectuarea expertizelor, in

care sint incadrati specialisti de inalta calificare, care au atributia de a efectua

expertize judiciare si de a intreprinde cercetari pentru perfectionarea

metodelor si mijloacelor de expertiza. Expertii care lucreaza in aceste

institute si laboratoare de specialitate trebuie sa aiba studii superioare,

vechime in munca de specialitate, sa fie declarati reusiti la examenul de

expert. Astfel sint organizate:

– in domeniul expertizei criminalistice – laboratoarele judetene de

expertiza criminalistica Bucuresti si Cluj-Napoca si laboratorul central de

expertiza criminalistica Bucuresti; laboratorul interjudetean efectueaza

prima expertiza, iar laboratorul central efectueaza o noua expertiza;

– in domeniul expertizei medico-legale:

– Institutul de cercetari medico-legale “Prof.dr. Mina Minovici” din

Bucuresti, filialele sale din Cluj-Napoca, Iasi si Timisoara;

– serviciile medico-legale judetene;

DPP–pg–311

– cabinetele medico-legale locale;

prima experiza medico-legala se efectueaza de cabinetele medico-legale

locale, afara de urmatoarele expertize date in competenta serviciilor

medico-legale judetene: cele privitoare la omor, lovituri cauzatoare de

moarte si moarte suspecta, la deficiente in acordarea asistentei medicale

si expertizele psihiatrice; o noua expertiza se efectueaza de serviciile

medico-legale judetene cind prima expertiza apartine cabinetului medico-

legal local, si de Institutul de cercetari medico-legale sau filialele acestuia

cind prima expertiza a fost efectuata de serviciul medico-legal judetean;

– expertiza metalelor pretioase si a pietrelor pretioase – se efectueaza de

serviciul de expertiza al Bancii Nationale.

– Pentru expertizele contabile si tehnice53, in baza O.G. nr. 65/1994 privind

organizarea activitatii de expertiza contabila si a contabililor autorizati,

expertii contabili sint organizati intr-un Corp al expertilor contabili, primirea

lor avind loc in baza unui examen, cu indeplinirea conditiilor cerute in acest

scop. Reglementarea expertizelor tehnice a ramas prevazuta de Decretul nr.

79/1971. O reglementare speciala o are si expertiza in domeniul navigatiei

civile, in baza Decretului nr. 212/1981.

Pentru cazuri speciale, se prevede posibilitatea efectuarii expertizei si de alte

persoane decit cele care au calitatea de expert oficial (membrii unei Academii,

profesorii si conferentiarii din invatamintul superior, doctorii docenti sau doctorii

in stiinte). Prima expertiza se efectueaza de un expert contabil sau tehnic

recomandat de Corpul expertilor contabili sau de biroul de expertiza tehnica, iar

pentru o noua expertiza se poate desemna un alt expert, de aceeasi specialitate,

sau o comisie de experti, avind recomandare de la aceleasi organisme.

Expertiza se efectueaza de expert, persoana fizica, nu de laboratorul sau

institutul de expertiza sau de biroul local de expertiza. De aceea, se prevad cazuri

cind o persoana, desi are calitatea de expert, este incompatibila sa efectueze

expertiza (art. 54 combinat cu art. 48). Nu poate fi expert:

– persoana care intr-o cauza concreta care se urmareste sau se judeca, in

calitate de judecator a pronuntat o hotarire asupra fondului;53 Ini]ial (prin Decretul nr. 79/1971 privind expertiza contabil` [i expertiza

tehnic`) s-a prev`zut un mod comun de organizare, prin incadrarea exper]ilor contabili [i tehnici in birouri locale de expertize pe ling` Administra]iile financiare jude]ene; in cadrul acestor birouri erau admi[i ca exper]i speciali[ti cu studii superioare, func]ionind in aparatul administrativ sau economic, avind cel pu]in un stagiu de 5 ani in specialitatea contabil` sau tehnic`, bucurindu-se de o reputa]ie ne[tirbit` [i care au reu[it la examenul de expert.

DPP–pg–312

– persoana care, in calitate de procuror a pus in miscare actiunea penala, a emis

mandatul, a dispus trimiterea in judecata ori a pus concluzii in fond la

instanta de judecata;

– persoana care a fost aparator sau reprezentant al vreuneia din parti;

– persoana care a depus ca martor;

– exista imprejurari din care sa rezulte ca persoana, sotul sau vreo ruda

apropiata are interese sub orice forma in cauza respectiva.

Expertul care este incompatibil trebuie sa se abtina de la efectuarea

expertizei, altfel poate fi recuzat; procedura de abtinere si de recuzare a

judecatorului se aplica in mod corespunzator (art 54).

3) Pozitia procesuala a expertului

Cu privire la pozitia procesuala a expertului s-au emis mai multe pareri.

– S-a sustinut ca expertul este un martor stiintific si, ca urmare, trebuie sa i se

aplice reglementarea privitoare la martori, in special ascultarea orala; aceasta

parere, sustinuta mai ales in dreptul englez, nu are in vedere ca martorul

relateaza fapte si imprejurari percepute personal, in timp ce expertul aplica

cunostintele sale de specialitate la imprejurari a caror lamurire necesita astfel

de cunostinte; parerea se intemeiaza pe necesitatea supunerii expertului

interogarii orale de catre partile din proces in sedinta de judecata. Codul

nostru instituie incompatibilitatea intre calitatea de martor si cea de expert,

calitatea de martor avind intiietate (art. 54 al. 2); insa Codul prevede si

posibilitatea ca expertul sa fie ascultat in sedinta de judecata cu privire la

acele concluzii care nu sint clare, situatie in care expertului i se aplica regulie

de la ascultarea martorilor.

– S-a emis parerea ca expertul este un auxiliar al justitiei, lamurind

imprejurarile care necesita cunostinte de specialitate, dar facind si investigatii

ce sint proprii organelor de urmarire penala (descoperirea de urme, cautarea

unor obiecte, ascultarea unor persoane); legea noastra interzice expertului

sa-si insuseasca sau sa i se incredinteze atributii de organ de urmarire penala

sau de control (art. 118 combinat cu art. 113), activitatea sa servind numai

prin concluziile pe care le trage, deci prin calitatea de izvor de proba.

– Expertul a fost asimilat si cu judecatorul, fiind considerat judecatorul

imprejurarii pe care trebuie sa o lamureasca prin cunostintele sale de

specialitate; probele neavind valoare dinainte stabilita, instanta fiind

indrituita sa le aprecieze in mod liber, cu posibilitatea inlaturarii concluziilor

DPP–pg–313

unui expert, in mod evident nu i se poate recunoaste expertului calitatea de

judecator al chestiunii supuse expertizei.

Specificul pozitiei procesuale a expertului consta in cercetarea cu caracter

stiintific, tehnic, artistic pe care o efectueaza si in concluziile pe care le trage din

aceasta cercetare, activitate pe care nu o efectueaza nici martorul, nici organul de

cercetare penala, nici judecatorul. De aceea, desi legea asimileaza uneori pe

expert cu judecatorul sau procurorul (cazurile de incompatibilitate, abtinere,

recuzare) sau cu martorul (drepturi si obligatii procesuale, conditii de ascultare,

raspundere penala), expertul are o pozitie procesuala proprie, ceea ce determina a

se considera expertiza ca un mijloc de proba distinct de celelalte mijloace de

proba.

4) Procedura de efectuare a expertizei

Efectuarea expertizei se dispune, la cererea partilor sau din oficiu, prin

rezolutie sau ordonanta de organul de urmarire penala, si prin incheiere de catre

instanta de judecata. |n actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei

trebuie sa se aprecieze obiectul acesteia, intrebarile la care urmeaza sa raspunda

expertul, termenul de efectuare si onorariul cuvenit.

|n ceea ce priveste desemnarea expertului, Codul nostru combina sistemul

expertizei oficiale, necontradictorii, cu sistemul expertizei contradictorii. |n

cazul expertizelor ce se efectueaza la serviciile medico-legale, la laboratoarele de

expertiza criminalistica, la alte institutii specializate, organul de urmarire sau

instanta de judecata care dispune efectuarea expertizei se adreseaza institutiei

specializate corespunzatoare, iar conducerea acesteia desemneaza expertul care

va efectua expertiza, dintre expertii acelei institutii; sint cazuri cind numarul

expertilor este obligatoriu de trei (expertiza medico-legala psihiatrica). Pentru

celelalte expertize (contabile, tehnice, psihologice, de arta) expertiza este

contradictorie. Biroul local de expertize tehnice si filiala corpului de experti

contabili, la cererea organului judiciar, recomanda acestuia un numar de experti

oficiali in specialitatea necesara; organul de urmarire penala sau instanta de

judecata numeste dintre acestia expertul care va face lucrarea. Fiecare dintre parti

are dreptul de a cere numirea si a unui expert oficial recomandat de ea, care sa

participe la efectuarea expertizei. Expertiza se numeste contradictorie pentru ca

poate fi efectuata de experti desemnati si de organul judiciar, si de partile care au

interese contrare, expertii acestora efectuind expertiza de pe pozitia intereselor

lor. Cind partile au cerut numirea si a unui expert din partea lor, expertiza se

DPP–pg–314

efectueaza de o comisie de experti, fiecare dintre experti participind cu drepturi

egale la efectuarea expertizei. La numirea expertilor se are in vedere ca persoana

sa nu se afle in vreunul din cazurile de incompatibilitate.

Cind expertiza se efectueaza la institutiile sau laboratoarele specializate,

organul de urmarire penala sau instanta de judecata trimite acesteia actul prin

care s-a dispus efectuarea expertizei, cu toate datele necesare, precum si

materialul ce trebuie expertizat. Pentru expertiza scrisului, Codul prevede

dispozitii speciale in ceea ce priveste recoltarea scriptelor de comparatie; organul

judiciar poate ordona institutiilor si persoanelor fizice care poseda scripte de

comparatie sa le prezinte; cind este cazul, se poate dispune ca invinuitul sau

inculpatul sa prezinte o piesa scrisa cu mina sa sau sa scrie dupa dictarea ce i se

face. Scriptele de comparatie, vizate de persoana care le-a luat, se trimit la

laboratorul de expertiza criminalistica ce urmeaza a efectua expertiza scrisului.

Expertul caruia i s-a repartizat expertiza procedeaza la efectuarea operatiilor

necesare pentru lamurirea chestiunii pentru care s-a dispus expertiza, dupa care

se intocmeste raportul de expertiza. Concluziile expertizei nu apatin institutiei

specializate, ci expertului care a efectuat-o, insa expertiza se bucura de

autoritatea institutiei. |n cazul cind expertiza medico-legala psihiatrica este

obligatorie, este necesara internarea invinuitului sau inculpatului in unitatea

spitaliceasca de specialitate si efectuarea tuturor investigatiilor clinice si de

laborator care se cer (art. 43 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.

446/1966).

Cind expertiza se efectueaza de un expert oficial numit de organul judiciar,

acesta este chemat in fata sa, in prezenta partilor. Cu aceasta ocazie, organul de

urmarire penala sau instanta de judecata aduce la cunostinta expertului si a

partilor obiectul expertizei si intrebarile la care trebuie sa raspunda si li se pune

in vedere ca au dreptul sa faca observatii cu privire la aceste intrebari, cerind

modificarea sau completarea lor. |n principiu, expertul numit nu poate refuza

efectuarea expertizei, astfel incit neprezentarea sa la chemarea facuta poate fi

sanctionata cu amenda judiciara (art. 198 lit. c). Daca sint motive temeinice de

refuz, expertul numit poate fi inlocuit cu un alt expert. Acceptind efectuarea

expertizei, expertul, impreuna cu expertii desemnati la recomandarea partilor,

definitiveaza, cu organul judiciar care l-a numit, intrebarile la care urmeaza sa

raspunda, materialele de care trebuie sa ia cunostinta, cere sa i se dea lamuririle

necesare si poate cere ingaduinta de a obtine de la parti explicatiile de care are

DPP–pg–315

nevoie. Organul de urmarire penala sau instanta de judecata ii poate pune la

dispozitie expertului numai materialele supuse expertizei sau poate sa-i prezinte

intregul dosar, daca crede de cuviinta.

La efectuarea expertizei, expertul nu poate incredinta altei persoane

efectuarea lucrarilor, nu poate divulga datele de care a luat cunostinta cu ocazia

expertizei, trebuie sa respecte termenul de depunere a raportului de expertiza. |

ncalcarea acestor obligatii atrage sanctiuni disciplinare din partea conducerii

institutiei specializate, a Corpului expertilor contabili sau a biroului local de

expertize tehnice si aplicarea unei amenzi judiciare. De asemenea, expertul

trebuie sa efectueze expertiza cu buna credinta si de o calitate corespunzatoare;

reua credinta se sanctioneaza penal (art. 260 Cod penal). |ndeplinirea obligatiilor

asumate confera expertului dreptul la o retributie (art. 190 al. 4), precum si

restituirea cheltuielilor ce a facut.

La terminarea lucrarii, expertul intocmeste un raport de expertiza scris; un

singur raport se intocmeste si atunci cind exista o comisie de experti, chiar daca

au opinii diferite. |n cazul expertizelor tehnice, raportul de expertiza trebuie sa fie

avizat de birourile locale de expertiza.

Raportul de expertiza cuprinde (art. 123):

– partea introductiva – in care se consemneaza imprejurarile care au

determinat efectuarea expertizei, precum si intrebarile la care urma sa se

raspunda;

– partea descriptiva – in care se descriu operatiile efectuate, obiectiile si

explicatiile partilor, analiza acestora in lumina celor constatate de expert;

– concluziile – care cuprind raspunsurile la intrebarile puse; expertul poate

ajunge la concluzii categorice – fie afirmative, fie negative – insa poate

formula si concluzii probabile – in sensul ca nu este exclus un raspuns

afirmativ la intrebarea pusa, insa nu exista suficiente date sau temeiuri

stiintifice pentru a se afirma aceasta categoric (concluzia probabila se poate

corobora cu celelalte probe administrate, devenind astfel utila in solutionarea

cauzei); expertul mai poate face si afirmatia ca nu poate raspunde la

intrebari datorita insuficientei materialului dat spre expertizare sau

conditiilor in care a fost recoltat.

Raportul de expertiza este insotit de material ilustrativ – scheme, schite,

grafice, fotografii etc.

DPP–pg–316

Expertul depune sau trimite raportul de expertiza organului care a dispus

efectuarea expertizei. Organul de urmarire penala poate comunica partilor

concluziile la care a ajuns expertul; in cursul judecatii partile iau cunostinta de

continutul raportului de expertiza prin consultarea dosarului.

5) Suplimentul de expertiza si efectuarea unei noi expertize

Cind organul judiciar constata, din proprie initiativa sau in urma obiectiilor

facute de parti, ca raportul de expertiza nu raspunde la toate intrebarile formulate

sau ca, existind materiale noi, este necesar ca si acestea sa fie examinate de

expert, dispune efectuare unui supliment de expertiza de catre expertul sau

comisia de experti care a efectuat expertiza. Suplimentul de expertiza se poate

efectua in doua modalitati: in scris, prin depunerea unui raport suplimentar de

expertiza, sau prin lamuriri orale date de expert. Cind suplimentul de expertiza

se dispune de organul de urmarire penala sau se efectueaza la o institutie

specializata, expertul depune un raport scris suplimentar; instanta de judecata

poate dispune ascultarea expertului in sedinta de judecata, pentru lamuriri

suplimentare, dupa procedura de ascultare a martorilor (art. 124 al. 2).

Partile nemultumite de concluziile trase de expert pot face obiectii motivate

si, ca urmare, pot cere efectuare unei noi expertize; si organul judiciar, din

proprie initiativa, poate dispune efectuarea unei noi expertize, daca are indoiala

asupra exactitatii concluziilor expertului (art. 125). Noua expertiza, avind acelasi

obiect ca si prima expertiza, se efectueaza de regula de o comisie de experti (altii

decit cei care au efectuat expertiza), desemnati in acelasi mod ca si primii

experti. |n cazul expertizelor ce se efectueaza la institutii specializate, pentru

noua expertiza se recurge la unitatea superioara (laboratorul central de expertize

criminalistice; filialele sau chiar Institutul central de cercetari medico-legale).

Noua expertiza se efectueaza in aceleasi conditii ca si expertiza si se finalizeaza

prin depunerea raportului de expertiza la organul care a dispus-o.

6) Valoarea probanta a raportului de expertiza

Concluziile expertilor sint luate in consideratie la luarea hotaririi numai in

masura in care au format convingerea organului judiciar ca sint conforme cu

adevarul, neavind o valoare prioritara fata de probele rezultate din alte mijloace

de proba. |n mod firesc organele judiciare au incredere in concluziile expertilor

oficiali, intemeiate pe o cercetare de specialitate. Exista insa posibilitatea ca,

datorita slabei pregatiri profesionale a unui expert sau incorectitudinii sale,

concluziile trase de acesta sa nu corespunda adevarului. De aceea, organul de

DPP–pg–317

urmarire penala sau instanta de judecata, daca are indoiala asupra corectitudinii

expertului sau a caracterului stiintific al concluziilor acestuia, procedeaza la

efectuarea unei noi expertize, daca chestiunea ce trebuie lamurita necesita

cunostinte de specialitate. Noua expertiza poate ajunge la aceleasi concluzii ca si

prima expertiza; in acest caz indoiala dispare si se poate acorda incredere

concluziilor expertilor. Cind noua expertiza ajunge la concluzii diferite, chiar

contrare primei expertize, se pune problema de a sti caror concluzii trebuie sa li

se dea incredere. |n legatura cu valoarea probanta, legea nu face distinctie intre

expertiza si noua expertiza, astfel incit, in principiu, magistratul poate – motivat

– sa dea incredere concluziilor oricareia dintre ele, daca sint confirmate de

ansamblul probelor administrate in cauza. Este insa de preferat, cind se dau

interpretari diferite acelorasi date, sa se recurga la specialisti de inalta calificare

care sa lamureasca chestiunea supusa expertizei. |n cazul expertizelor medico-

legale, care ajung la concluzii contrare, este obligatorie obtinerea avizului

comisiei superioare de control si avizare. |n raport de convingerea pe care si-a

format-o, in baza analizei critice si obiective a expertizelor efectuate, a

concluziilor specialistilor de inalta calificare la care s-a apelat, precum si in

raport de ansamblul probelor administrate in cauza, se poate da incredere noii

expertize si inlatura prima expertiza sau invers, cu obligatia de a se motiva

alegerea facuta. |n acelasi mod se rezolva si contrazicerile dintre expertiza si

constatarile tehnico-stiintifice sau medico-legale efectuate in cauza.

I.27. Administrarea probelor prin comisie rogatorie si

delegare

1) Administrarea probelor de alte organe decit cele care

efectueaza urmarirea penala sau judeca procesul

Cind un organ de urmarire penala sau o instanta de judecata nu are

posibilitatea sa efectueze un act procedural de competenta sa, se poate adresa

pentru efectuarea acestuia unui alt organ sau unei alte instante, care are aceasta

posibilitate; in acest caz, se procedeaza la efectuarea actului procedural prin

comisie rogatorie sau prin delegare. Prin comisia rogatorie se poate efectua

ascultarea unui martor, o cercetare la fata locului, ridicarea de obiecte si

inscrisuri, perchezitii sau orice alt act procedural. Nu pot forma obiectul unei

comisii rogatorii sau delegari actele procesuale ale organelor judiciare (prin care

se dispune efectuarea unor probatorii) si cele prin care se exercita o functie

DPP–pg–318

procesuala (cum ar fi punerea in miscare a actiunii penale, luarea masurilor

preventive etc.). Dintre actele procesuale cu caracter probatoriu nu poate face

obiect al comisiei rogatorii sau al delegarii ascultarea invinuitului sau

inculpatului, deoarece aceasta constituie si mijloc de aparare, de exercitare a

functiei procesuale de aparare.

Comisia rogatorie si delegarea se dispun, dupa caz, prin rezolutie sau prin

incheiere, in care se cuprind toate precizarile necesare pentru efectuarea in bune

conditii de catre organul rogat sau delegat a actului procesual solicitat. Daca

actul procedural consta in ascultarea unui martor, se formuleaza de catre organul

care dispune, eventual si de catre parti, intrebarile la care martorul trebuie sa

raspunda. Cind comisia rogatorie sau delegarea se efectueaza de o instanta de

judecata, la sedinta de judecata a instantei rogate partile pot fi citate, la cerere, iar

inculpatul arestat va fi reprezentat, din oficiu, de un aparator.

2) Comisia rogatorie

Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmarire penala

sau instanta de judecata, avind competenta potrivit legii, cere unui alt organ de

urmarire penala sau instante de judecata, de aceeasi categorie si de acelasi grad,

sa efectueze un act procedural necesar cauzei pe care o instrumenteaza54. Deci

prin comisie rogatorie se face o transmitere a dreptului de a efectua un act

procedural unui alt organ de urmarire penala sau unei alte instante de judecata cu

aceeasi competenta functionala, dar cu alta raza teritoriala.

3) Delegarea

Spre deosebire de comisia rogatorie, delegarea consta in transmiterea

dreptului de a efectua un act procedural unui organ ierarhic inferior, chiar daca

nu este corespunzator ca functie procesuala. Un organ de urmarire penala central

poate delega un organ de urmarire local sa efectueze o cercetare la fata locului, o

perchezitie etc. Procurorul poate delega, intr-o cauza de competenta sa, organul

de cercetare al politiei dintr-o alta localitate decit cea a sediului parchetului sa

efectueze unele acte procedurale (art. 217 al. 2); de asemenea, poate dispune ca

masura asiguratorie sa fie adusa la indeplinire de catre secretarul procuraturii

(art. 164 al. 4). Instanta de judecata poate delega procurorul sa efectueze o

perchezitie (art. 102 al. 2). Deci la delegare se transmite dreptul de a efectua un

54 un procuror de la un parchet de pe ling` tribunal unui alt procuror de la un alt parchet de pe ling` un tribunal; o judec`torie unei alte judec`torii

DPP–pg–319

act procedural unui organ competent ca raza teritoriala, dar necompetent

functional sa efectueze in cauza urmarirea sau judecata.

I.28. Mijloacele de constringere procesuala si felurile lor

1) Notiunea de masuri procesuale si importanta lor

|n vederea desfasurarii normale a procesului penal si a realizarii scopului sau,

se poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constringere impotriva

invinuitului sau inculpatului, impotriva partii responsabile civilmente ori a altor

persoane, prin care sa fie impiedicata obstructionarea de catre acestea a urmaririi

penale si a judecatii sau sustragerea lor de la executarea pedepselor si a celorlalte

sanctiuni de drept penal sau de la repararea pagubelor cauzate prin infractiune.

Constringerea poate consta in privarea de libertate a acestor persoane, in

limitarea libertatii lor sau in limitarea altor drepturi si libertati consacrate prin

Constitutie. Astfel, privarea sau limitarea libertatii individuale a invinutului sau

inculpatului impiedica sustragerea acestuia de la urmarire si de la judecata,

precum si de la executarea pedepsei inchisorii; limitarea dreptului de a dispune

de bunurile proprii asigura executarea unor pedepse pecuniare, a confiscarii

speciale, precum si repararea de catre inculpat si partea responsabila civilmente a

pagubei cauzate prin infractiune. Libertatea individuala a partilor, a martorilor,

expertilor poate fi limitata prin aducerea silita a acestora in fata autoritatii

judecatoresti, prin scoaterea lor din sedinta de judecata in cazul cind produc

tulburari in desfasurarea acesteia.

Masurile de constringere procesuala se pot lua numai in cursul procesului

penal; inainte de inceperea urmaririi penale nu se pot lua masurile de

constringere prevazute de Codul de procedura penala – in afara de aducerea silita

– chiar daca s-a constatat savirsirea infractiunii si se cunoaste cine este

faptuitorul. Retinerea unei persoane – cea mai urgenta masura de constringere

procesuala – nu poate avea loc decit dupa inceperea urmaririi penale, cind

faptuitorul devine invinuit. Prin Legea nr. 61/1991 pentru sanctionarea faptelor

de incalcare a unor norme de convituire sociala, a ordinii si linistii publice, se

ingaduie retinerea pe o durata de cel mult 24 ore si arestarea pe cel mult 5 zile a

Titlul V – MIJLOACELE PROCESUALE {I PROCEDURALE

PENALE

Cap. I. Masurile procesuale

DPP–pg–320

celor care au savirsit contraventiile sanctionate de lege cu inchisoare

contraventionala; privarea de libertate in aceste cazuri nu se face in legatura cu o

infractiune, deci nu este o masura procesuala penala.

Masurile luate in cursul procesului penal au un scop procesual, de a se

asigura normala desfasurare a procesului penal, executarea pedepsei aplicate si

repararea pagubei cauzate prin infractiune. |n unele cazuri masurile procesuale au

scopul de a preveni savirsirea unor infractiuni, fie prin privarea de libertate a

invinuitului pentru care exista temerea ca ar pregati savirsirea de infractiuni, fie

prin internarea medicala sau obligarea la tratament medical, daca prezinta pericol

pentru societate.

Unele din masurile de constringere procesuala atrag atingerea unor drepturi si

libertati fundamentale ale cetatenilor (libertatea, proprietatea); potrivit Codului

de procedura penala, ele se numesc masuri procesuale. Alte masuri de

constringere aduc atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se

asigura indeplinirea unor obligatii procesuale, cum ar fi obligatia de a se prezenta

in fata autoritatii judecatoresti sau interzicerea dreptului de a fi prezent la sedinta

de judecata; aceste masuri de constringere se numesc masuri procedurale.

|ntrucit masurile procesuale se refera la constringerea adusa unor drepturi si

libertati fundamentale ale cetateanului, garantate prin Constitutie, in partea

generala a Codului de procedura penala sint reglementate intr-un titlu distinct,

sub denumirea “Masurile preventive si alte masuri procesuale”. Ca urmare, in

partea generala a dreptului procesual penal se studiaza reglementarea masurilor

procesuale, ca institutie distincta.

Prin masuri procesuale se inteleg mijloacele prevazute de lege de privare sau

limitare a unor drepturi fundamentale ale cetatenilor, prin care organele judiciare

asigura desfasurarea normala a procesului penal, executarea sanctiunilor aplicate

si repararea pagubei produse prin infractiune, ori previn savirsirea de fapte

antisociale.

Constituind o privare sau limitare a unor drepturi garantate prin Constitutie,

masurile procesuale au un caracter de exceptie; de aceea, legea trebuie sa

prevada masurile procesuale ce se pot lua, precum si cazurile si conditiile in care

pot fi luate. Totodata, legea trebuie sa stabileasca durata lor maxima, sa prevada

si posibilitatea revocarii lor si sa reglementeze cazurile cind acestea inceteaza de

drept. Autoritatea judiciara are facultatea de a lua sau nu masura preventiva, iar

in cazul cind a luat-o trebuie sa o motiveze, prin existenta cazului si conditiilor

DPP–pg–321

care justifica luarea acestei masuri de constringere. |n cazurile prevazute de lege,

apreciate ca prezentind importanta deosebita pentru realizarea tragerii la

raspundere penala si civila a celor care au savirsit infractiuni, legea poate sa

prevada obligativitatea pentru autoritatea judecatoreasca de a lua masura

procesuala55.

2) Felurile masurilor procesuale

Luind drept criteriu valoarea sociala asupra careia se exericta constringerea,

masurile procesuale pot fi personale si reale.

Masura procesuala personala consta in limitarea sau chiar privarea de

libertate a invinuitului sau inculpatului56. Masurile procesuale se iau numai

impotriva invinuitului sau inculpatului.

Masura procesuala reala aduce limitarea dreptului invinuitului sau

inculpatului ori al partii responsabile civilmente de a dispune de bunurile sau

veniturile proprii57; astfel se impiedica sustragerea de la executarea pedepselor

pecuniare sau de la repararea pagubei.

Codul de procedura penala clasifica masurile procesuale dupa importanta lor

in procesul penal, in masuri preventive si alte masuri procesuale; printre celelalte

masuri procesuale, Codul nominalizeaza masurile de ocrotire, masurile de

siguranta, masurile asiguratorii, restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei

anterioare savirsirii infractiunii.

I.29. Masurile preventive (art. 136–160 10)

§1. Notiunea si felurile masurilor preventive

1) Notiunea de masuri preventive

Potrivit art. 136, masurile preventive sint mijloacele de constringere

prevazute de lege pe care le pot lua autoritatile judiciare in vederea asigurarii

55 de exemplu in cazul infrac]iunilor flagrante este obligatorie luarea m`surii re]inerii [i arest`rii preventive a invinuitului, iar in cazul producerii unor pagube propriet`]ii publice devine obligatorie luarea m`surilor asiguratorii

56 prin obligarea invinuitului de a nu p`r`si localitatea in care locuie[te ori de a face tratament medical se limiteaz`, in scop procesual, libertatea individual` a acestuia; prin re]inerea [i arestarea invinuitului sau inculpatului ori prin internarea sa intr-un institut medical de specialitate, acesta este privat de libertate, pe o anumit` perioad` de timp, in vederea desf`[ur`rii normale a procesului penal [i a garant`rii execut`rii pedepsei inchisorii, ori a evit`rii unui pericol social

57 indisponibilizarea prin sechestru sau prin poprire a bunurilor sau veniturilor invinuitului sau inculpatului ori ale p`r]ii responsabile civilmente, restituirea bunurilor apar]inind persoanei v`t`mate, restabilirea situa]iei anterioare s`vir[irii infrac]iunii constituie m`suri procesuale reale

DPP–pg–322

unei bune desfasurari a procesului penal ori a impiedicarii sustragerii invinuitului

sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata sau de la executarea

pedepsei. |nvinuitul sau inculpatul poate incerca, initial, sa ascunda comiterea

infractiunii, sa impiedice dovedirea vinovatiei sale etc.; el poate incerca sa se

sustraga de la urmarire si de la judecata, pentru a intirzia tragerea sa la

raspundere penala; in fine, inculpatul condamnat definitiv poate incerca sa se

sustraga de la executarea pedepsei, prin ascundere, plecare in strainatate. |

mpotriva incercarilor invinuitului sau inculpatului de a obstructiona realizarea

scopului procesual penal, toate legislatiile moderne pun la indemina autoritatilor

judiciare mijloace de constringere necesare prin care sa le poata preveni; de aici,

denumirea de masuri preventive.

Scopul de prevenire poate fi atins, in cazul unor invinuiti sau inculpati,

printr-o atingere minima adusa libertatii lor individuale58; in alte cazuri devine

necesara privarea de libertate pe o anumita perioada de timp sau chiar pe intreaga

durata a procesului. De aceea, in reglementarea masurilor preventive se

recomanda instituirea unor masuri de grad diferentiat de constringere a libertatii

individuale sau a altor drepturi si libertati, astfel incit autoritatea judiciara sa

poate alege, in raport cu fiecare cauza concreta, masura preventiva care poate

asigura scopul urmarit prin cea mai mica constringere.

|ntrucit masurile preventive aduc atingere libertatii individuale, consfintita ca

un drept fundamental al cetateanului, trebuie instituite garantiile juridice

necesare care sa impiedice orice abuz in luarea si mentinerea masurilor

preventive. Importante garantii au fost prevazute in art. 23 din Constitutie, ceea

ce le da caracter constitutional, si nu pot fi inlaturate sau restrinse printr-o lege

organica sau ordinara. Alte garantii sint inscrise in art. 5 Cod procedura penala,

in modificarea adusa prin Legea nr. 32/1990, precum si prin celelalte dispozitii

ale Codului, ridicindu-se astfel reglementarea masurilor preventive la nivelul

legislatiilor occidentale.

2) Felurile masurilor preventive

|n Codul de procedura penala din 1936 erau reglementate, ca masuri

preventive, retinerea si arestarea preventiva, ambele masuri privative de

libertate. |n mod exceptional, si numai ca urmare a liberarii provizorii a celui

arestat preventiv, se putea interzice acestuia deplasarea intr-o anumita localitate

58 obligarea de a nu p`r`si localitatea in care locuie[te f`r` o invoire special`, de a se prezenta periodic la poli]ie, de a depune o cau]iune etc.

DPP–pg–323

ori parasirea localitatii in care locuia. Codul de procedura penala din 1968 a

introdus, pe linga retinere si arestare preventiva, si o masura preventiva

limitativa de drepturi, denumita obligarea de a nu parasi localitatea. |n ce

priveste arestarea preventiva, aceasta a fost reglementata sub forma arestarii

preventive a invinuitului si arestarii preventive a inculpatului.

Pentru a pune de acord reglementarea masurilor preventive cu cerintele

actelor internationale privind drepturile omului, Legea nr. 32/1990 a introdus

doua noi masuri preventive, limitative de drepturi: liberarea provizorie sub

control judiciar si liberarea provizorie pe cautiune; spre deosebire de masurile

preventive care implica o privare de libertate, ultimele doua masuri preventive

inlocuiesc privarea de libertate a inculpatului, ca masura a arestarii preventive,

cu o libertate limitata si cu caracter provizoriu, inculpatul fiind supus unor

obligatii, sub sanctiunea – in cazul nerespectarii obligatiilor asumate – de a

reveni la starea de privare de libertate59.

3) Natura procesuala a masurilor preventive

Constringerea realizata prin masurile preventive privative de libertate, desi se

aseamana cu constringerea realizata prin executarea pedepsei inchisorii, are

totusi o natura procesuala. Lipsirea de libertate in cazul inchisorii, ca pedeapsa,

indeplineste rolul oricarei pedepse – prevenirea savirsirii de noi infractiuni –

fiind obligatorie, ca urmare a hotaririi definitive de condamnare, si dureaza

perioada de timp stabilita prin hotarirea de condamnare; de aceea, privarea de

libertate in executarea pedepsei inchisorii incepe dupa epuizarea procesului

penal. Dimpotriva, privarea de libertate ca masura preventiva are un caracter

procesual, fiind luata numai in cursul procesului penal, in vederea asigurarii

bunei desfasurari a acestuia si impiedicarii inculpatului de a se sustrage de la

eventuala condamnare la inchisoare; arestarea preventiva este facultativa, fiind

dispusa numai atunci cind este necesara si are o durata determinata, care nu poate

depasi momentul finalizarii procesului penal60. Privarea de libertate apare, deci,

ca o masura de exceptie de la regula aflarii inculpatului in stare de libertate.

Daca masura preventiva este de natura procesuala, ea consta totusi in privare

de libertate, constringere echivalenta cu executarea pedepsei inchisorii; ca

59 Spre deosebire de reglementarea liber`rii provizorii sub control judiciar, prev`zut` de Legea nr. 32/1990, legisla]ia francez` reglementeaz` controlul judiciar ca o m`sur` preventiv` de sine st`t`toare, care poate fi luat` f`r` a fi necesar`, in prealabil, arestarea preventiv` a inculpatului.

60 in cazul procedurii urgente pentru infrac]iunile flagrante, arestarea este ins` obligatorie

DPP–pg–324

urmare, masura preventiva se executa in penitenciare sau in arestul politiei, de

regula in conditii asemanatoare cu cele ale executarii inchisorii. Tratamentul

asemanator a determinat adoptarea dispozitiilor potrivit carora timpul retinerii si

arestarii preventive se scade din durata pedepsei inchisorii pronuntate de instanta

(art. 88 Cod penal), iar cel nevinovat care a fost supus pe nedrept unei masuri

preventive are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, ca si cel care,

nevinovat fiind, a executat pedeapsa inchisorii (art. 504).

Cu privire la cea mai grava masura preventiva – arestarea – care poate dura

pina la finalizarea procesului penal printr-o hotarire definitiva, s-au formulat

numeroase obiectii, dintre care cele mai multe intemeiate pe prezumtia de

nevinovatie: persoana invinuita se considera nevinovata pina la pronuntarea unei

hotariri definitive de condamnare, or arestarea preventiva se ia in temeiul unei

convingeri de vinovatie, care este contrara prezumtiei de nevinovatie; instanta de

judecata, cind judeca un inculpat aresatat preventiv, este dispusa sa-l considere

vinovat, ceea ce poate conduce la grave erori judiciare. Aceasta critica poate fi

combatuta prin invocarea caracterului procesual al arestarii preventive, luarea

sau mentinerea ei neexprimind convingerea de vinovatie, ci recurgerea la o

masura care sa asigure normala desfasurare a procesului si asigurarea executarii

unei eventuale condamnari. Critica a fost insa de natura sa atraga modificari

insemnate in reglementarea masurilor preventive, fiind adoptate unele masuri

care sa nu atraga privarea de libertate, ci impunerea unor obligatii61.

Pentru a contracara ideea ca arestarea preventiva estompeaza prezumtia de

nevinovatie, legea noastra de procedura instituie drepturi procesuale pentru

inculpatul arestat preventiv pe care nu le are inculpatul aflat in stare de libertate:

– ascultarea sa are loc numai in prezenta unui aparator ales sau numit din oficiu

(art. 172 al. 2);

– i se comunica o copie dupa actul de sesizare a instantei spre a lua cunostinta

de faptele pentru care este trimis in judecata (art. 313);

– nu poate fi judecat in lipsa (art. 314, 375, 38511);

– este obligatorie asistenta juridica in cursul urmaririi penale si al judecatii (art.

171).

Potrivit art. 40 din Legea nr. 23/1969 pentru executarea pedepselor,

inculpatul arestat preventiv are dreptul sa trimita scrisori, inclusiv organului care

61 controlul judiciar instituit in Fran]a in 1970; liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cau]iune, introdus` in România in 1990

DPP–pg–325

efectueaza urmarirea penala, procurorului ierarhic superior, altor autoritati,

plingindu-se impotriva oricarei masuri sau activitati procesuale ilegale.

Inculpatul detinut preventiv nu poarta uniforma celor condamnati definitiv la

pedeapsa inchisorii.

§2. Procedura de luare a masurilor preventive

1) Conditiile cerute de lege pentru luarea masurilor preventive

Pentru a putea fi luata o masura preventiva impotriva invinuitului sau

inculpatului, legea cere indeplinirea urmatoarelor conditii:

a) Infractiunea pentru care se desfasoara procesul penal sa

fie pedepsita de lege cu inchisoarea

Se indeplineste aceasta conditie si atunci cind pedeapsa prevazuta de lege

este alternativa – inchisoare sau amenda. Nu este insa indeplinita conditia atunci

cind, dupa ce s-a pronuntat o condamnare la amenda, la rejudecarea cauzei dupa

apelul sau recursul inculpatului nu se mai poate pronunta pedeapsa inchisorii ca

urmare a regulii neagravarii situatiei partii in propriul sau apel sau recurs (art.

372, 3858).

b) Exista probe sau indicii temeinice ca invinuitul sau

inculpatul a savirsit o fapta prevazuta de legea penala

(art. 143)

Termenul de “proba” este explicat prin dispozitiile art. 63 si 64, in sensul

unui element de fapt care provine dintr-unul din mijloacele de proba prevazute

de lege. Pentru “indicii temeinice” se da urmatoare explicatie in art. 143 al. 3:

“atunci cind din date existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de

care se efectueaza urmarirea penala a savirsit fapta”; deci elementele de fapt

provin din alte mijloace de informare decit din mijloacele legale de proba (o

plingere, un denunt, suprinderea in apropierea locului faptei etc.). Astfel de

indicii temeinice pot justifica luarea masurii preventive a retinerii, care este de

natura urgenta si dureaza numai 24 de ore, pentru a se putea stringe primele

probe; este firesc insa ca arestarea preventiva sa nu se sprijine numai pe indicii

temeinice, ci pe probe, efectuate potrivit legii.

c) Exista unul din cazurile prevazute in art. 148

Aceste opt cazuri (a–h) pot fi grupate in urmatoarele situatii mai

semnificative:

DPP–pg–326

– invinuitul sau inculpatul nu poate fi identificat (lit. a), a fugit sau s-a ascuns

in scopul de a se sustrage de la urmarire, judecata ori de la executarea

pedepsei sau a facut pregatiri de aceasta natura (lit. c);

– infractiunea este flagranta (lit. b);

– invinuitul sau inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin

influentarea martorilor si expertilor, distrugerea mijloacelor materiale de

proba ori prin alte asemenea actiuni (lit. d);

– fapta si faptuitorul prezinta un grad sporit de pericol social, existind

circumstante agravante (lit. g), este recidivist (lit. f), a comis sau este gata sa

comita o noua infractiune (lit. e);

– lasarea in libertate a invinuitului sau inculpatului ar prezenta un pericol

pentru ordinea publica, indignarea publica neputind fi satisfacuta altfel (lit.

h).

Aceste cazuri, comune pentru luarea masurii retinerii si arestarii preventive,

se diferentiaza insa in raport de masura care urmeaza a fi luata:

– daca trebuie luata masura retinerii este suficient sa existe una din

imprejurarile aratate, oricare ar fi limitele de pedeapsa cu inchisoarea

prevazute de lege pentru fapta savirsita;

– daca urmeaza a se lua masura arestarii preventive a invinuitului sau

inculpatului, este indispensabila cumularea cu o noua conditie, prevazuta in

art. 148, privind gravitatea pedepsei prevazute de lege, pentru unele cazuri

fiind stabilit un maxim de pedeapsa a inchisorii mai mare de un an, iar pentru

ultimul caz mai mare de 2 ani62.

2) Procedura de luare a masurilor preventive

Potrivit dispozitiilor art. 136, retinerea cade in atributiile organului de

cercetare penala; procurorul, avind dreptul sa efectueze orice act de competenta

organului de cercetare penala, in mod firesc poate lua si personal aceasta masura.

Celelalte masuri preventive – obligarea de a nu parasi localitatea, arestarea

preventiva a invinuitului sau a inculpatului, liberarea provizorie sub control

judiciar si cea pe cautiune – nu pot fi luate decit de procuror si de instanta de

judecata.

|ntrucit prin luarea unei masuri preventive se instituie un raport procesual

adiacent, este competent sa ia masura preventiva numai organul judiciar in fata

62 limita de pedeaps` de un an [i 2 ani poate fi apreciat` ca prea redus`, arestarea preventiv` fiind justificat` doar in cazul faptelor grave, pentru care maximul pedepsei inchisorii este mult mai ridicat

DPP–pg–327

caruia se afla raportul procesual principal, si anume: in faza de urmarire penala

retinerea se dispune de organul de cercetare penala, iar celelalte masuri

preventive de catre procurorul care efectueaza urmarirea penala sau care o

supravegheaza; in faza de judecata masura preventiva este luata de instanta

sesizata cu judecarea cauzei.

Luarea masurii preventive fiind facultativa, determinata de la caz la caz de

imprejurarile concrete ale cauzei, de persoana faptuitorului, se lasa procurorului

si instantei de judecata mai intii optiunea de a lua sau nu o masura preventiva si,

apoi, in cazul cind aceasta este necesara, facultatea de a alege masura preventiva

care corespunde cel mai bine scopului urmarit. Uneori este suficienta numai

obligarea invinuitului sau inculpatului de a nu parasi localitatea unde locuieste,

iar alteori este necesara retinerea, arestarea invinuitului si apoi arestarea

inculpatului. |n legatura cu aceasta alegere a masurii celei mai potrivite, se

prevad in art. 136 al.ult. si criteriile ce trebuie avute in vedere: scopul acesteia,

gradul de pericol social al infractiunii, sanatatea, virsta, antecedentele si alte

situatii privind persoana fata de care se ia masura; deci pentru aceeasi infractiune

se va putea lua numai masura obligarii de a nu parasi localitatea, daca faptuitorul

este in virsta, infractor primar, bolnav, in timp ce pentru un infractor cu

antecedente penale, periculos pentru ordinea publica, masura potrivita poate fi

arestarea preventiva.

Masura preventiva este luata de organul de cercetare penala si de procuror

prin ordonanta motivata, iar de instanta de judecata prin hotarire (incheiere,

sentinta, decizie). Actul procedural prin care s-a dispus masura preventiva

trebuie sa cuprinda fapta care face obiectul invinuirii, textul de lege in care

aceasta se incadreaza, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savirsita si

temeiurile concrete care au determinat laurea masurii preventive (art. 137). |n

cazul arestarii preventive se emite si un mandat de arestare preventiva.

§3. |nlocuirea, revocarea si incetarea de drept a masurilor

preventive

1) |nlocuirea si revocarea masurilor preventive

|n cazul in care temeiul pentru care s-a luat masura preventiva s-a schimbat,

masura poate fi inlocuita cu alta, fie mai usoara, fie mai grava63.63 Dac` m`sura arest`rii inculpatului a fost luat` pe motivul c` acesta a

incercat s` influen]eze martorii [i s` se sustrag` de la urm`rire, dup` stringerea probelor [i terminarea cercet`rii, nemaiexistind temeiul care s` justifice privarea sa de libertate in cursul judec`]ii, ci numai acela de a asigura prezentarea sa la [edin]a de judecat`, se poate inlocui arestarea

DPP–pg–328

Revocarea masurii preventive se dispune atunci cind nu mai exista nici un

temei care sa justifice mentinerea ei; revocarea se dispune la cererea invinuitului

sau inculpatului sau din oficiu. Inexistenta vreunui temei care sa mai justifice

mentinerea masurii preventive este apreciata de organul in fata caruia se afla

cauza, tinindu-se seama de disparitia temeiului pentru care a fost luata si lipsa

oricarui alt temei prevazut in art. 148. Ca urmare, chiar daca masura preventiva a

fost luata de procuror, atunci cind cauza a ajuns in fata instantei de judecata,

aceasta este singura autoritate care poate dispune revocarea masurii. Pentru a

intari garantiile libertatii individuale, in art. 23 al. 6 din Constitutie se prevede ca

eliberarea celui retinut sau arestat este obligatorie daca motivele pentru care au

fost luate aceste masuri au disparut.

|n cazul cind se dispune inlocuirea masurii preventive, invinuitul sau

inculpatul ramine supus unei constringeri prevazute de noua masura preventiva;

cind s-a dispus revocarea masurii preventive, invinuitul sau inculpatul este repus

in starea de drept initiala, fara a fi supus vreunei constringeri decurgind din

masuri preventive.

O situatie speciala o prezinta noile masuri preventive instituite, deoarece

liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune este o masura preventiva

care inlocuieste arestarea preventiva, redindu-se inculpatului starea de libertate

sub anumite conditii; in acest caz este vorba de o inlocuire a unei masuri

preventive cu alta; in cazul in care, insa, inculpatul nu-si indeplineste obligatiile

asumate prin noua masura preventiva, aceasta este revocata, dar nu se revine la

starea de libertate deplina, ci dimpotriva, se revine la masura arestarii preventive.

Deci, in acest caz, nu este o revocare propriu-zisa a masurii preventive, ci primul

act pentru inlocuirea liberarii provizorii cu masura arestarii preventive.

2) |ncetarea de drept a masurilor preventive

Spre deosebire de revocare, care implica o apreciere privind inexistenta

vreunui temei pentru mentinerea masurii preventive, incetarea de drept a masurii

preventive constituie un obstacol legal in mentinerea ei, autoritatea in fata careia

se afla cauza fiind obligata – sub raspundere disciplinara si chiar penala (art. 266

Cod penal) – sa puna in libertate pe cel retinut sau arestat preventiv ori sa ridice

preventiv` cu obligarea de a nu p`r`si localitatea. Dac` m`sura oblig`rii de a nu p`r`si localitatea a avut ca temei garantarea prezen]ei inculpatului la judecat`, iar in timpul judec`]ii, prin inc`lcarea obliga]iei luate, inculpatul provoac` gtemerea c` va incerca s` se sustrag` de la executarea pedepsei, se poate lua impotriva sa m`sura arest`rii preventive.

DPP–pg–329

de indata obligatia de a nu parasi localitatea sau alte obligatii impuse de controlul

judiciar.

Cazurile in care inceteaza de drept masura preventiva sint determinate de

intervenirea, in cursul procesului, a unor obstacole in mentinerea masurii sau in

desfasurarea procesului si in solutionarea cauzei. Aceste cazuri sint diferite dupa

faza procesuala in care intervin.

– |n faza de urmarire penala, masura preventiva luata inceteaza de drept:

– la expirarea termenelor prevazute de lege sau stabilite de procuror cu

privire la durata masurii preventive luate64;

– in cazul in care durata arestarii preventive a atins jumatatea maximului

pedepsei inchisorii prevazute de lege pentru infractiunea pentru care este

urmarit inculpatul;

– in cazul in care s-a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea

urmaririi, deoarece nu mai poate interveni condamnarea inculpatului.

– |n faza de judecata, incetarea de drept a masurii preventive intervine (art.

350):

– in cazul cind, inainte de pronuntarea unei hotariri de condamnare la prima

instanta, durata arestarii preventive a atins jumatatea pedepsei prevazute

de lege pentru infractiunea care formeaza obiectul invinuirii;

– in caz de achitare sau de incetare a procesului penal;

– in caz de condamnare la pedeapsa inchisorii pe o durata egala cu durata

retinerii si arestarii preventive; de condamnare la pedeapsa inchisorii cu

suspendarea conditionata a executarii pedepsei (art. 81 Cod penal), cu

suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere (art. 861 Cod penal), cu

executarea pedepsei la locul de munca (art. 867 Cod penal) ori cu

aplicarea in intregime a gratierii;

– in caz de condamnare la amenda.

Imediat ce a intervenit cazul de incetare de drept a masurii preventive,

autoritatea judiciara in fata careia se afla cauza dispune de indata punerea in

libertate a celui retinut sau arestat preventiv ori inlaturarea obligatiilor ce i s-au

impus in cazul celorlalte masuri preventive, comunicindu-se despre aceasta

organelor competente.

64 de exemplu, la expirarea celor 24 de ore prev`zute de lege, re]inerea invinuitului inceteaz` de drept dac` nu s-a luat impotriva sa m`sura arest`rii preventive ca invinuit sau ca inculpat

DPP–pg–330

§4. Garantiile privind legalitatea masurilor preventive

1) Garantiile instituite in cursul urmaririi penale

|n baza dispozitiei cuprinse in art. 23 al. 4 din Constitutie, celui retinut sau

arestat i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele

retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea in cel mai scurt timp, in prezenta unui

avocat ales sau numit din oficiu. |n acest mod, invinuitul sau inculpatul afla de ce

a fost privat de libertate, constata legalitatea sau ilegalitatea masurii preventive

luate impotriva sa si o poate ataca in fata autoritatii competente.

|n redactarea initiala a Codului de procedura penala, invinuitul sau inculpatul

care fusese supus unei masuri preventive avea dreptul sa se plinga procurorului

ierarhic superior celui care a luat masura preventiva, cu solicitarea de a se

verifica legalitatea luarii acestei masuri. Considerindu-se ca o asemenea

reglementare nu este satisfacatoare, deoarece restringerea adusa libertatii

individuale trebuie sa fie controlata de instantele de judecata, compuse din

judecatori independenti si supusi numai legii, prin Legea nr. 32/1990 s-a inscris

o garantie importanta, recunoscindu-se celui fata de care s-a luat o masura

preventiva dreptul de a se plinge la instanta careia i-ar reveni competenta sa

judece cauza in fond. Aceasta garantie a fost consacrata si in art. 23 al. 4 din

Constitutie, ceea ce i-a dat un caracter de dispozitie ce nu poate fi inlaturata decit

printr-o lege constitutionala.

Dispozitia anterioara, prin care invinuitul sau inculpatul se putea plinge

procurorului ierarhic superior impotriva masurii preventive considerata nelegala,

nu a fost abrogata in mod expres, astfel ca s-a pus problema daca au ramas in

vigoare atit plingerea la procuror, cit si plingerea la instanta de judecata. Fara

indoiala ca plingerea la instanta de judecata ramine cea mai puternica si eficienta

garantie cu privire la controlul legalitatii luarii masurii preventive; aceasta nu

impiedica, insa, ca invinuitul sau inculpatul sa foloseasca plingerea la procurroul

ierarhic superior – cale deschisa impotriva oricaror masuri si acte de urmarire

penala efectuate cu incalcarea legii – reglementata in art. 275, fara ca prin

recurgerea la o asemenea plingere sa piarda si dreptul de a se plinge si instantei

de judecata.

Pentru a fi solutionata imediat, plingerea facuta la instanta de judecata trebuie

sa ajunga la aceasta in termen de 24 de ore, fixindu-se un termen imediat de

solutionare. La termenul fixat, invinuitul sau inculpatul arestat este adus in fata

instantei si va fi asistat de un aparator ales sau numit din oficiu. Instanta de

DPP–pg–331

judecata, cu participarea procurorului, se pronunta in aceeasi zi, prin incheiere,

asupra legalitatii masurii, dupa ascultarea invinuitului sau inculpatului, dispunind

mentinerea masurii preventive, daca a fost legal luata, sau, in caz contrar,

revocarea ei. Potrivit art. 1401, incheierea pronuntata de instanta de judecata este

supusa recursului, in termen de 3 zile.

O alta garantie importanta referitoare la legalitatea masurii preventive este

dispozitia potrivit careia persoana arestata are dreptul sa ceara punerea in

libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, procurorul fiind obligat

sa se pronunte asupra acestei cereri; corespunzator acestui drept exista, pentru

procuror, obligatia de a dispune eliberarea celui retinut sau arestat daca motivele

acestor masuri au disparut (art. 23 al. 6 din Constitutie).

2) Garantiile prevazute pentru faza de judecata

|ncheierea data de prima instanta prin care se dispune luarea, inlocuirea,

revocarea sau incetarea de drept a masurii preventive poate fi atacata cu recurs

de catre procuror sau inculpat (art. 141). Spre deosebire de Codul anterior,

actuala reglementare supune incheierea privind masurile preventive unei cai de

atac, ceea ce permite instantei de recurs sa verifice legalitatea si temeinicia unei

asemenea incheieri. |n interpretarea data in practica judiciara, incheierea de

mentinere a masurii preventive – deci de respingere a cererii de revocare a

masurii preventive – nu este supusa recursului; se sustrage astfel controlului

instantei de recurs incheierea data in acest sens, ceea ce inlatura controlul

indeplinirii obligatiei de punere in libertate atunci cind nu mai exista motive

pentru justificarea masurii preventive65.

Pentru a nu intirzia desfasurarea normala a procesului penal, termenul de

recurs impotriva incheierii prin care s-a luat, inlocuit, revocat sau s-a incetat de

drept masura preventiva este de 3 zile; de asemenea, pentru a nu impiedica

exercitarea constringerii procesuale, se prevede ca recursul inculpatului nu

suspenda aplicarea masurii, dar recursul procurorului suspenda punerea in

libertate a inculpatului.

Cind se dispune arestarea preventiva a invinuitului sau inculpatului,

procurorul sau instanta de judecata are obligatia sa ia masura de ocrotire a

incunostintarii, in termen de 24 de ore, a unui membru din familia acestuia ori

65 G. Theodoru: “orice incheiere dat` cu privire la libertatea individual` a inculpatului trebuie s` fie supus` unei c`i de atac, garan]ie fireasc` a uneia din libert`]ile fundamentale ale cet`]eanului”

DPP–pg–332

alta persoana pe care o desemneaza invinuitul sau inculpatul, consemnindu-se

aceasta intr-un proces-verbal.

§5. Reglementarea masurilor preventive

1) Retinerea (art. 143–144)

Retinerea este o masura privativa de libertate pe o durata de cel mult 24 de

ore, care se ia, de regula, la inceputul urmaririi penale, cind identitatea sau

domiciliul invinuitului nu sint cunoscute ori cind acesta a incercat sa fuga, sa se

ascunda sau sa distruga urmele infractiunii.

Retinerea nu poate fi dispusa decit in faza de urmarire penala, dupa inceperea

ei, daca sint indeplinite conditiile prevazute de lege:

– pentru fapta savirsita legea prevede pedeapsa inchisorii;

– exista unul din cazurile prevazute in art 148, oricare ar fi limitele pedepsei

legale pentru fapta savirsita;

– sint probe sau indicii temeinice ca invinuitul a savirsit fapta de care este

invinuit.

Retinerea se dispune de organul de cercetare penala prin ordonanta, in care,

pe linga mentiunile generale ce se cer in cazul luarii masurii de preventie, trebuie

sa se mentioneze ziua si ora la care retinerea a inceput. Pe baza ordonantei de

retinere, invinuitul este lipsit de libertate in locul de retinere al organului de

politie, la dispozitia organului de urmarire penala.

Retinerea dureaza 24 de ore, calculate potrivit art. 188, ora la care incepe si la

care se sfirseste termenul intrind in durata retinerii.

|n cazul in care organul de cercetare penala considera necesara prelungirea

duratei privarii de libertate a invinuitului peste cele 24 de ore ale retinerii,

inainteaza procurorului, inlauntrul termenului de 24 de ore, un referat motivat

pentru luarea masurii arestarii preventive. Daca procurorul nu este de acord cu

luarea masurii preventive a arestarii invinuitului sau daca organul de cercetare

penala a considerat ca retinerea trebuie sa inceteze, emite o ordonanta de punere

in libertate in care, pentru verificarea respectarii legii, trebuie mentionata ziua si

ora la care retinerea a incetat.

2) Obligarea de a nu parasi localitatea (art. 145)

Aceasta masura preventiva neprivativa de libertate, aplicata destul de rar in

practica judiciara, consta in indatorirea impusa invinuitului sau inculpatului de a

nu parasi localitatea in care locuieste fara incuviintarea autoritatii care a dispus

masura. Prin aceasta masura se asigura prezenta invinuitului sau inculpatului la

DPP–pg–333

orice chemare care i s-ar face. Riscul incalcarii obligatiei impuse consta in

facultatea acordata organului judiciar de a proceda la inlocuirea acestei masuri cu

arestarea invinuitului sau inculpatului.

Pentru luarea masurii obligatorii de a nu parasi localitatea se cere indeplinirea

primelor doua conditii pentru luarea oricarei masuri preventive – savirsirea unei

fapte penale sanctionate cu inchisoarea si existenta unor probe sau indicii

temeinice ca invinuitul sau inculpatul a savirsit fapta care face obiectul urmaririi

penale.

|n cursul urmaririi penale obligarea de a nu parasi localitatea se ia de catre

procuror, prin ordonanta motivata, pe cel mult 30 de zile; impotriva ordonantei se

poate face plingere la instanta de judecata competenta sa judece cauza (art. 1401).

|n cursul judecatii, instanta de judecata poate lua aceasta masura, prin incheiere

motivata, pe tot timpul cit dureaza judecata; incheierea poate fi atacata cu recurs.

O obligatie similara se prevede si in cazul masurii liberarii provizorii sub

control judiciar (art. 1602 lit. a); spre deosebire de obligarea de a nu parasi

localitatea, care constituie o masura preventiva ce se ia initial de organul judiciar,

aceeasi obligatie, in cadrul liberarii provizorii sub control judiciar, se poate lua

numai dupa ce, initial, s-a luat masura arestarii preventive a inculpatului, dupa

care s-a apreciat ca privarea de libertate poate fi inlocuita cu o libertate

provizorie sub anumite obligatii.

3) Arestarea preventiva a invinuitului (art. 146–147)

Cind privarea de libertate a invinuitului trebuie mentinuta peste durata celor

24 de ore a retinerii, dar fara a depasi 5 zile, procurorul poate dispune, din oficiu

sau la cererea organului de cercetare penala, prin ordonanta motivata, arestarea

preventiva a invinuitului. Aceasta masura preventiva poate fi luata daca, in afara

de cele doua conditii examinate anterior, exista si vreunul din cazurile prevazute

in art. 148.

|n ordonanta procurorului trebuie sa se specifice temeiurile care justifica

luarea masurii si durata masurii, care nu poate depasi 5 zile. Dupa intocmirea

ordonantei, procurorul emite un mandat de arestare a invinuitului, care trebuie

sa cuprinda mentiunile prevazute in art. 151. Executarea mandatului de arestare

preventiva a invinuitului se realizeaza prin privarea de libertate a acestuia si

detinerea intr-un loc de detinere, la dispozitia organului care efectueaza

urmarirea penala.

DPP–pg–334

La expirarea celor 5 zile, daca invinuitul nu a fost pus sub inculpare si nu a

fost luata masura arestarii ca inculpat, este de drept pus in libertate si se emite, in

acest sens, o ordonanta de punere in libertate.

|n cursul judecatii, o persoana poate deveni invinuit cind instanta dispune

extinderea procesului penal impotriva sa (art. 299); daca instanta sesizeaza

procurorul cu privire la aceasta persoana, ca masura preventiva poate dispune,

prin incheiere motivata, arestarea preventiva a invinuitului (art. 338), in scopul

ca aceasta sa nu se sustraga de la prezentarea in fata procurorului. Conditiile de

arestare preventiva a invinuitului sint aceleasi ca si in cursul urmaririi penale.

Pe baza incheierii instantei de judecata, presedintele completului de judecata

emite mandatul de arestare preventiva a invinuitului, il retine pe acesta si-l

trimite procurorului impreuna cu procesul-verbal de constatare a infractiunii de

audienta, cu incheierea de extindere a procesului penal si cu mandatul de arestare

preventiva. Durata arestarii preventive a invinuitului luata de instanta de judecata

nu poate depasi 5 zile. La expirarea acestui termen trebuie emisa ordonanta de

punere in libertate, cu exceptia cazului in care invinuitul a fost pus sub inculpare

si s-a dispus arestarea acestuia ca inculpat.

4) Arestarea preventiva a inculpatului (art. 148–160)

Dupa punerea in miscare a actiunii penale se poate lua masura arestarii

preventive a inculpatului, o masura mai grava, caci privarea de libertate poate

dura pina la pronuntarea unei hotariri definitive. De aceea, pentru luarea acestei

masuri preventive, legea cere indeplinirea a inca doua conditii:

– sa fie pusa in miscare actiunea penala, deci sa existe inculpat in cauza;

– inculpatul sa fi fost ascultat de catre procuror sau de instanta de judecata

inainte de a dispune masura preventiva, ca o garantie ca explicatiile date de

inculpat ar putea impiedica luarea acestei masuri (in sensul nulitatii

mandatului de arestare). Cu toate acestea, atunci cind inculpatul se afla in

strainatate, este disparut sau se sustrage de la urmarire sau de la judecata,

masura arestarii inculpatului poate fi luata si fara ascultarea sa, nerealizata

din culpa sa procesuala.

Arestarea preventiva a inculpatului se dispune de procuror prin ordonanta

motivata, iar de instanta de judecata prin incheiere. Cind procurorul dispune

punerea in miscare a actiunii penale prin rechizitoriu, arestarea preventiva a

inculpatului se poate dispune tot prin rechizitoriu, cu indeplinirea in prealabil a

obligatiei de ascultare a acestuia. Daca arestarea preventiva a inculpatului apare

DPP–pg–335

necesara in urma extinderii procesului penal si asupra altei persoane in cursul

judecatii in prima instanta, este necesara declaratia procurorului ca pune in

miscare actiunea penala, apoi ascultarea inculpatului asupra faptelor pentru care

s-a extins procesul penal si abia apoi se poate dispune arestarea preventiva a

inculpatului.

Mandatul de arestare este individual; daca prin aceeasi ordonanta sau

incheiere se poate dispune arestarea mai multor inculpati, pentru fiecare trebuie

insa sa se emita cite un mandat de arestare, deoarece acesta este actul de

procedura in temeiul caruia locul de detinere preventiva primeste si il detine pe

cel arestat.

Mandatul de arestare preventiva se executa imediat daca inculpatul se afla in

fata procurorului sau in fata instantei de judecata; daca arestarea preventiva s-a

dispus in lipsa inculpatului, mandatul de arestare se executa de politie. |n cazul in

care persoana arestata pe baza mandatului de arestare face obiectii cu privire la

identitatea sa cu persoana la care se refera mandatul de arestare, procurorul

locului unde a fost gasit inculpatul va rezolva obiectiile, dispunind fie mentinerea

arestarii, fie liberarea celui arestat gresit. Orice alte obiectii se rezolva de organul

care a emis mandatul de arestare preventiva sau in fata caruia se afla cauza. Daca

persoana prevazuta in mandat nu a fost gasita de politie, se incheie un proces-

verbal si este data in urmarire generala.

Potrivit art. 149 al. 1, durata arestarii preventive a inculpatului dispusa de

catre procuror in cursul urmaririi penale nu poate depasi o luna, afara de cazul

cind a fost prelungita potrivit legii. |n art. 23 din Constitutie s-a prevazut ca

mandatul de arestare emis de magistrat are o durata de cel mult 30 de zile,

asigurindu-se astfel o aceeasi durata pentru toti inculpatii arestati preventiv66.

Dispozitia constitutionala avind aplicabilitate imediata, s-a considerat modificata

dispozitia art. 149 al. 1, in sensul ca durata arestarii preventive a inculpatului este

de cel mult 30 de zile, procurorul avind dreptul sa fixeze si o durata mai mica. |

ntrucit textul constitutional prevede o durata limita a “arestarii preventive” de cel

mult 30 de zile, fara a specifica daca se refera la arestarea invinuitului sau

inculpatului, exista opinia – intemeiata – ca in cele 30 de zile ale arestarii

inculpatului trebuie incluse si cele 5 zile cit a fost arestat ca invinuit67.

66 luna are o durat` variabil` (28–31 zile)67 dac` invinuitul a fost arestat in prealabil pe o durat` de 5 zile, durata

arest`rii sale ca inculpat nu poate dep`[i 25 de zile, pentru ca s` fie indeplinit` cerin]a ca arestarea s` nu dep`[easc` 30 de zile

DPP–pg–336

Termenul de arestare preventiva incepe sa curga de la data emiterii

mandatului, daca privarea de libertate se continua sau se poate executa imediat,

iar atunci cind mandatul a fost emis in lipsa inculpatului, termenul curge de la

data prezentarii sau aducerii acestuia la magistratul care l-a emis, acesta fiind

obligat, inainte de a dispune arestarea, sa-l asculte pe inculpat. La calcularea

termenului de 30 de zile se socoteste in durata acesteia atit ziua de la care curge,

cit si ziua la care se sfirseste termenul (art. 188). |n cazul cind o cauza trece de la

un organ de urmarire penala la altul, mandatul de arestare preventiva emis

ramine valabil pina la expirarea lui, daca nu a fost prelungita arestarea potrivit

legii.

Arestarea preventiva a inculpatului dispusa de instanta in cursul judecatii

dureaza (art. 149 al.ult.) pina la solutionarea definitiva a cauzei, afara de cazul

cind instanta dispune revocarea ei. Aceeasi durata s-a acceptat in practica si in

cazul mandatului de arestare preventiva a inculpatului emis de procuror, cind

acesta sesizeaza prin rechizitoriu instanta de judecata, daca sesizarea s-a facut

inlauntrul termenului de valabilitate a mandatului, cu argumentul ca la primul

termen instanta este obligata sa verifice legalitatea masurii preventive si, daca nu

a revocat-o, inseamna ca se confirma masura preventiva pe durata judecatii.

Curtea Constitutionala68 a statuat ca dispozitiile art. 149 al.ult., prin care se

prevede durata arestarii preventive dispuse de instanta pina la pronuntarea unei

hotariri definitive sint neconstitutionale in masura in care se interpreteaza in

sensul ca durata arestarii dispusa de instanta in cursul judecatii poate depasi 30

de zile fara a fi necesara prelungirea ei in conditiile art. 23 din Constitutie. Deci

si mandatul de arestare emis de instanta in cursul judecatii are valabilitate de cel

mult 30 de zile, urmind a fi prelungit in momentul expirarii termenului de

valabilitate. Curtea Constitutionala considera ca privarea de libertate este un act

grav, iar garantiile prevazute de Constitutie privind inviolabilitatea persoanei au

un caracter general, fara a se face distinctie in functie de fazele procesuale in

care se afla procesul, astfel incit, daca arestarea se dispune de instanta, mandatul

nu poate avea o alta durata decit cea prevazuta de Constitutie – cel mult 30 de

zile. Instanta poate insa prelungi durata mandatului, potrivit legii. Decizia Curtii

Constitutionale urmeaza sa se aplice si in cazul cind arestarea s-a dispus de

procuror, iar instanta a fost sesizata inlauntrul termenului de 30 de zile de

valabilitate a mandatului de arestare. |n literatura de specialitate s-au exprimat

68 Deciziile nr. 60/1994 [i 20/1995

DPP–pg–337

pareri diferite, unii sustinind punctul de vedere al Curtii Constitutionale, iar altii

nefiind de acord cu ei.

Prelungirea duratei arestarii preventive a inculpatului se poate dispune in

caz de necesitate si numai motivat. Prin necesitatea prelungirii se intelege ca

temeiurile pentru care a fost dispusa arestarea preventiva nu au disparut si ca se

impune in continuare privarea de libertate a inculpatului; de asemenea, chiar

daca au disparut temeiurile initiale pentru care s-a dispus arestarea preventiva,

prelungirea poate fi dispusa daca au aparut alte temeiuri prevazute de lege care

justifica mentinerea in stare de privare de libertate a inculpatului. Motivarea

solutiei de prelungire a duratei arestarii preventive constituie o garantie pentru

inculpat, dar si pentru societate, deoarece atit procurorul care solicita

prelungirea, cit si instanta care o acorda, trebuie sa arate temeiurile concrete care

au determinat solutia luata; aceste temeiuri sint supuse verificarii instantei de

recurs; ca atare, trebuie sa se refere la imprejurari concrete legate de cauza, si nu

la cazuri generale in care se poate dispune.

|n redactarea initiala a Codului de procedura penala, prelungirea duratei

arestarii preventive a inculpatului se acorda de catre procurorul sef al unitatii de

procuratura sau de catre procurorul ierarhic superior, de cel mult 3 ori si de

fiecare data pe cel mult o luna, orice alta prelungire unrmind a fi data de catre

instanta de judecata; prin modificarea intervenita prin Legea nr. 32/1990 s-a

restrins dreptul procurorului de a prelungi durata arestarii preventive a

inculpatului la o singura data pe cel mult o luna. Pe linia instituirii unor garantii

mai puternice pentru libertatea individuala, in art. 23 din Constitutie s-a prevazut

ca prelungirea arestarii preventive a inculpatului se aproba numai de instanta de

judecata, iar modificarea art. 155 prin Legea nr. 45/1993 a reglementat in mod

amanuntit procedura de prelungire desfasurata in fata instantei. Astfel,

propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive se face de procurorul care

supravegheaza cercetarea penala sau o efectueaza si se confirma de catre prim-

procurorul parchetului sau, in anumite cazuri, de catre procurorul sef de sectie

din Parchetul General, cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei arestarii

preventive. Acesta, daca socoteste ca propunerea este intemeiata, sesizeaza

instanta competenta cu cel putin 5 zile inainte de expirarea termenului. Sesizarea

instantei se face intotdeauna de procurorul de la parchetul corespunzator instantei

competente sa judece cauza in prima instanta, care poate adauga si alte temeiuri

decit cele cuprinse in propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive.

DPP–pg–338

Propunerea se analizeaza de catre un complet de judecata prezidat de catre

presedintele instantei judecatoresti sau de un judecator desemnat de acesta,

participarea procurorului fiind obligatorie. Inculpatul este adus in fata instantei si

este asistat de aparator; acesta are dreptul sa consulte dosarul prezentat de

procuror. |n cazul cind inculpatul arestat, din cauza de boala sau din alte motive,

nu poate fi adus in fata instantei, propunerea de prelungire a duratei arestarii

preventive este examinata in lipsa acestuia, dar numai in prezenta aparatorului,

caruia i se da cuvintul pentru a pune concluzii. Instanta se pronunta asupra

prelungirii arestarii inainte de expirarea duratei mandatului. |ncheierea prin care

s-a hotarit asupra prelungirii poate fi atacata cu recurs de procuror si de inculpat.

Instanta poate acorda si alte prelungiri, fiecare neputind depasi 30 de zile, prin

aceeasi procedura aratata anterior. Limita maxima a duratei arestarii preventive,

prin prelungirile acordate, nu poate depasi jumatatea maximului pedepsei cu

inchisoare prevazute de lege pentru infractiunea imputata inculpatului. |n cazul in

care sint mai multi inculpati arestati preventiv, parchetul trebuie sa asigure

procedura de prelungire a duratei arestarii – pe cit posibil – odata pentru toti

inculpatii.

§6. |nlocuirea arestarii preventive a inculpatului cu masuri

preventive neprivative de libertate

1) Ratiunea liberarii provizorii sub control judiciar si pe cautiune

Apararea libertatii individuale in procesul penal presupune si adoptarea unor

masuri care, fara a fi privative de libertate, pot asigura desfasurarea normala a

procesului si executarea pedepsei aplicate inculpatului in caz de condamnare.

Legea prevede ca masura preventiva poate fi revocata, daca au disparut

temeiurile care au justificat luarea ei, precum si incetarea ei de drept atunci cind

exista vreunul din cazurile prevazute de lege. Se poate insa ajunge la concluzia

ca, desi temeiurile pentru luarea unei masuri preventive subzista, totusi, din

cauza unor imprejurari legate in special de persoana inculpatului si comportarea

sa in proces si fata de victima, nu mai este necesara privarea sa de libertate. |n

aceste cazuri, libertatea individuala fiind regula, nu se mai justifica privarea de

libertate, preventia fiind realizata prin alte constringeri69.

69 Codul din 1936 a cunoscut m`sura preventiv` a libert`]ii provizorii, cu sau f`r` cau]iune, prev`zindu-se [i condi]iile in care se poate dispune [i cele in care poate fi revocat`. |n 1968 nu s-au prev`zut in Codul de procedur` penal` dispozi]ii privitoare la liberarea provizorie, considerindu-se c` exist` o m`sur` preventiv` neprivativ` de libertate – obligarea de a nu p`r`si localitatea. Pentru str`ini s-a prev`zut, totu[i, prin Decretul nr. 24/1970 (azi

DPP–pg–339

Ca reactie impotriva unor abuzuri in legatura cu privarea de libertate pe o

durata indelungata a unor inculpati, imediat dupa 1989 s-au adoptat art. 1601–

16010, prin care au fost consacrate liberarea provizorie sub control judiciar si

liberarea provizorie pe cautiune, reglementare perfectionata prin Legea nr.

45/1993. Pentru a se da stabilitate acestei reglementari, persoana arestata

preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie sub control

judiciar sau pe cautiune, dindu-se astfel caracter constitutional acestor masuri

preventive care inlocuiesc arestarea preventiva a inculpatului70.

2) Liberarea provizorie sub control judiciar (art. 160 1–160 10)

Este o masura preventiva limitativa de drepturi, instituita pentru a inlocui

arestarea preventiva cu o constringere mai putin grava, suficienta insa pentru a

asigura buna desfasurare a procesului penal sau pentru prevenirea comiterii de

fapte social periculoase. Dupa cum o arata si denumirea, liberarea din starea de

detinere este provizorie, cit timp inculpatul se supune obligatiilor care i se

impun; daca aceste obligatii nu sint respectate, liberarea se revoca si se dispune

din nou arestarea preventiva.

|nlocuirea masurii arestarii preventive cu o masura neprivativa de libertate se

poate justifica in cazul unor infractiuni mai putin grave, luindu-se in considerare

si persoana inculpatului, care prezinta increderea ca va indeplini obligatiile ce i

se impun.

Legea prevede o prima restrictie la luarea masurii liberarii provizorii sub

control judiciar prin indicarea sferei de infractiuni pentru care masura nu este

admisibila. Prevazind ca aceasta masura poate fi luata in cazul infractiunilor

savirsite din culpa, fara deosebire de gravitatea faptei, precum si a infractiunilor

intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii care nu depaseste 7

ani, au fost exclusi de la aplicarea liberarii provizorii sub control judiciar

inculpatii care au savirsit infractiuni intentionate grave. O a doua restrictie se

refera la persoana inculpatului, masura nefiind admisibila in cazul cind acesta

este recidivist ori exista temerea ca va savirsi o noua infractiune daca s-ar afla in

stare de libertate. Daca starea de recidivist este usor de stabilit, “temerea” ca va

savirsi o noua infractiune este o conditie prea vaga, cu un vadit caracter

abrogat) posibilitatea liber`rii provizorii pe cau]iune, dac` aceasta era pl`tit` in valut`.

70 Reglementarea actual` a acestor m`suri preventive neprivative de libertate se aseam`n`, in principiu, cu cea prev`zut` in Codul de procedur` penal` din 1936, in care liberarea provizorie – ca m`sur` unic` – putea fi dispus` cu sau f`r` cau]iune.

DPP–pg–340

subiectiv, care ar putea fi interpretata diferit de la un procuror la altul, de la un

judecator la altul. De aceea, este necesar ca in actul prin care se rezolva cererea

de liberare provizorie sa se prevada concret imprejurarile care motiveaza solutia

luata, pentru a putea fi verificata de instanta care efectueaza controlul asupra

hotaririi pronuntate.

Controlul judiciar consta in impunerea respectarii de catre inculpat a uneia

sau unora din urmatoarele obligatii:

– sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decit in conditiile stabilite de

organul judiciar si sa comunice acestuia orice schimbare de domiciliu sau de

resedinta;

– sa nu mearga in locuri anume stabilite;

– sa se prezinte la organul de urmarire penala sau, dupa caz, la instanta de

judecata ori de cite ori este chemat;

– sa nu intre in legatura cu anumite persoane determinate;

– sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule;

– sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la savirsirea

infractiunii.

Controlul judiciar instituit poate fi ridicat oricind, in totalitate sau in parte, de

catre procuror in cursul urmaririi penale, de instanta de judecata in cursul

judecatii.

3) Liberarea provizorie pe cautiune (art. 160 4–160 5)

Cautiunea este o suma de bani71 al carei cuantum este fixat de procuror sau

de instanta de judecata, avind destinatia de a garanta respectarea de catre inculpat

a obligatiilor ce-i revin in timpul liberarii provizorii; in caz de nerespectare a

acestor obligatii, pe linga revocarea liberarii provizorii si privarea din nou de

libertate a inculpatului, se pierde si suma depusa drept cautiune72.

Cazurile in care nu se poate acorda liberarea provizorie pe cautiune sint

aceleasi ca si pentru liberarea provizorie sub control judiciar: infractiunea este

intentionata si pedepsita de lege cu mai mult de 7 ani inchisoare, iar inculpatul

este recidivist ori exista date care justifica temerea ca va savirsi o alta

infractiune. Se cer si doua conditii noi, care nu sint prevazute si pentru liberarea

provizorie sub control judiciar:

71 in prezent: 10.000–100.000 lei72 Cuantumul actual al cau]iunii nu este stimulativ pentru cel liberat

provizoriu, de aceea s-a propus modificarea dispozi]iei actuale prin m`rirea substan]ial` a cuantumului cau]iunii.

DPP–pg–341

– a fost asigurata repararea pagubei produse prin infractiune, ceea ce inseamna

fie acoperirea integrala a prejudiciului, fie existenta unei garantii ca paguba

produsa prin infractiune va fi reparata (de exemplu sechestru asupra

bunurilor inculpatului pina la valoarea pagubei);

– s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent.

Pe timpul liberarii provizorii pe cautiune se pot impune inculpatului anumite

obligatii: prezentarea la chemarea organelor judiciare si comunicarea oricarei

schimbari a domiciliului sau resedintei. Liberarea provizorie pe cautiune nu se

poate dispune decit dupa depunerea dovezii de consemnare a cautiunii stabilite

pe numele inculpatului si la dispozitia organului judiciar care a stabilit

cuantumul acesteia.

Cautiunea se restituie in urmatoarele cazuri:

– cind se revoca liberarea provizorie in temeiul descoperirii de fapte si

imprejurari ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare

provizorie si care justifica arestarea inculpatului (de exemplu ca era

recidivist);

– cind se constata, prin ordonanta sau incheiere, ca nu mai exista temeiurile

care au justificat masura arestarii preventive;

– cind se dispune, in cursul urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire sau

incetarea urmaririi, iar in cursul judecatii achitarea sau incetarea procesului

penal;

– cind se pronunta pedeapsa amenzii sau pedeapsa inchisorii cu suspendarea

conditionata a executarii pedepsei inchisorii, cu suspendare sub supraveghere

sau cu executarea prin munca;

– cind se dispune condamnarea la pedeapsa inchisorii.

Cautiunea nu se restituie atunci cind se pronunta pedeapsa inchisorii, daca

liberarea provizorie s-a revocat pe considerentul ca nu s-au respectat de catre

inculpat obligatiile asumate. |n acest caz cautiunea se varsa la bugetul statului in

momentul raminerii definitive a hotaririi de condamnare.

Cazurile de incetare de drept a masurilor preventive se aplica si masurii

liberarii provizorii pe cautiune, dispunindu-se incetarea starii de liberare

provizorie.

DPP–pg–342

4) Procedura liberarii provizorii sub control judiciar sau pe

cautiune (art. 160 6–160 10)

Liberarea provizorie se poate obtine numai la cerere; aceasta inseamna ca din

oficiu se poate proceda numai la revocarea arestarii preventive, nu si la

inlocuirea ei cu liberarea provizorie. Cererea se face de catre inculpat, sotul

acestuia, rudele apropiate; cind cererea se prezinta de catre sot sau de o ruda

apropiata, i se cere inculpatului sa declare daca isi insuseste cererea,

consemnindu-se declaratia sa pe cerere; refuzul inculpatului sa-si insuseasca

cererea impiedica luarea in consideratie a acesteia.

Cererea de liberare provizorie se adreseaza, in cursul urmaririi penale,

procurorului care o efectueaza sau o supravegheaza, iar in cursul judecatii

instantei sesizate cu judecarea cauzei. Daca cererea a fost depusa la organul de

cercetare penala sau la penitenciar, se inainteaza cererea, dupa caz, procurorului

sau instantei de judecata competenta sa o solutioneze. Termenul de introducere a

cererii este in tot timpul urmaririi penale, iar in cursul judecatii pina la

terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta. Cind cauza a trecut la

instanta de apel, cererea de liberare provizorie poate fi introdusa cit timp dureaza

cercetarea judecatoreasca, prin admiterea administrarii de noi probe; la instanta

de recurs se poate cere liberarea provizorie numai dupa casarea hotaririi recurate,

cu rejudecarea cauzei pentru administrarea de probe noi. De asemenea, se poate

introduce si atunci cind cauza se rejudeca de prima instanta, dupa desfiintarea

hotaririi apelate cu trimitere la prima instanta sau dupa casarea hotaririi recurate

cu trimitere spre rejudecare la prima instanta.

Procedura de solutionare a cererii de liberare provizorie incepe cu o verificare

prealabila, pentru a se constata daca cuprinde mentiunile prevazute de lege, in

caz contrar se iau masuri pentru completarea ei.

Daca cererea de liberare provizorie indeplineste cerintele prevazute de lege,

se trece la examinarea indeplinirii conditiilor de fond obligatorii:

– infractiunea sa fie dintre acelea pentru care se poate dispune liberarea

provizorie;

– inculpatul sa nu fie recidivist;

– sa nu existe temere ca va savirsi si alta infractiune daca este lasat in libertate.

Constatind indeplinite conditiile cerute de lege, procurorul sau instanta

fixeaza, cind este cazul, cuantumul cautiunii ce trebuie depuse si incunostinteaza

despre aceasta persoana care a facut cererea. Procedura de solutionare a cererii

DPP–pg–343

de catre procuror se desfasoara in prezenta inculpatului, asistat de aparator;

inculpatul este ascultat si aparatorul pune concluzii. |n fata instantei, inculpatul

este adus si ascultat, dupa care pun concluzii aparatorul si procurorul.

|n cazul in care se constata indeplinirea conditiilor obiective prevazute de

lege si cererea este intemeiata in ceea ce priveste desfasurarea in continuare a

procesului cu inculpatul in stare de libertate, procurorul sau, dupa caz, instanta

de judecata admite cererea si dispune punerea in libertate a inculpatului arestat,

sub control judiciar sau pe cautiune. Solutionarea cererii se face de catre

procuror prin ordonanta motivata, iar de catre instanta prin incheiere motivata. |n

aceste acte se consemneaza si obligatiile ce urmeaza a fi respectate de catre

inculpat in timpul liberarii provizorii.

Copie dupa ordonanta sau dupa dispozitivul incheierii ori un extras al

acesteia se trimite administratiei locului de detinere, precum si organului de

politie in a carui raza locuieste inculpatul. De asemenea, se instiinteaza si

persoanele interesate. Administratia locului de detinere este obligata sa puna in

libertate pe inculpat. |ncheierea instantei este supusa recursului din partea

procurorului in cazul cind acesta nu este de acotrd cu liberarea provizorie.

Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare.

|n cazul cind nu sint indeplinite conditiile prevazute de lege, cind cererea nu

este intemeiata sau cind aceasta a fost facuta de catre o alta persoana si nu a fost

insusita de inculpat, cererea de liberare provizorie se respinge. Daca respingerea

s-a dispus prin ordonanta de procuror, se poate face plingere la instanta careia

i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond. La solutionarea plingerii

inculpatul este ascultat, aparatorul si procurorul pun concluzii, iar instanta o

poate admite, liberind provizoriu pe inculpat, sau o poate respinge, mentinind

masura de arestare preventiva a inculpatului. |ncheierea prin care se solutioneaza

plingerea este supusa recursului; de asemenea, este supusa recursului si

incheierea prin care instanta a respins cererea de liberare provizorie a

inculpatului. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru

cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea

recursului numai cind instanta considera necesar, fiind insa obligatorie prezenta

aparatorului ales sau numit din oficiu.

5) Revocarea liberarii provizorii si rearestarea inculpatului

|n cazul cind se constata, in cursul liberarii provizorii, ca aceasta a fost

dispusa fara temei sau ca inculpatul nu si-a respectat obligatiile asumate, se poate

DPP–pg–344

revoca liberarea provizorie si dispune arestarea preventiva a inculpatului,

emitindu-se un nou mandat de arestare impotriva acestuia. |n art. 16010 se

stabilesc doua cazuri de revocare a liberarii provizorii:

– cind se descopera fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute la data

admiterii cererii de liberare provizorie si care justifica arestarea inculpatului

(de exemplu recidiva);

– cind inculpatul nu indeplineste, cu rea credinta, obligatiile ce-i revin prin

actul de liberare provizorie sau incearca sa zadarniceasca aflarea adevarului

ori savirseste din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmarit sau

judecat.

Revocarea se poate dispune de catre procuror prin ordonanta si de instanta

prin incheiere, dupa ascultarea inculpatului asistat de aparator.

|mpotriva ordonantei procurorului prin care s-a revocat liberarea provizorie se

poate face plingere la instanta de judecata, iar incheierea data de aceasta este

supusa recursului in termen de 3 zile; devine recurabila si incheierea prin care s-a

dispus de catre instanta revocarea liberarii provizorii. Inculpatul este adus la

judecata in recurs cind instanta considera necesar.

I.30. Alte masuri procesuale

§1. Masurile de ocrotire si siguranta

1) Luarea masurilor de ocrotire (art. 161)

|nvinuitul sau inculpatul asupra caruia urmeaza a se lua o masura preventiva

privativa de libertate poate avea in ocotirea sa un minor, o persoana pusa sub

interdictie sau careia i s-a instituit curatela ori o persoana care are nevoie de

ajutor datorita virstei, bolii sau altei cauze. |n aceasta situatie, de regula, se ia

masura obligarii de a nu parasi localitatea, in scopul de a se da posibilitatea

invinuitului sau inculpatului de a avea grija de persoanele aflate in ocrotirea sa. |

nsa cind impotriva invinuitului sau inculpatului s-a luat masura arestarii

preventive, se impune ca organele de urmarire sau de judecata sa ia masuri de

ocrotire a persoanelor care, prin privarea de libertate a invinuitului sau

inculpatului, ramin lipsite de ocrotirea acestuia.

|n acest scop, organul de urmarire sau instanta de judecata are obligatia de a

incunostinta autoritatea competenta in vederea luarii masurilor de ocrotire.

Potrivit art. 115, 143 si 154 Codul familiei, trebuie instiintata autoritatea tutelara

competenta, pentru a lua masuri de incredintare a minorului aflat in ingrijirea

DPP–pg–345

celui arestat unei institutii de ocrotire sau unei alte persoane, de numire a

tutorelui, de schimbare a tutorelui sau curatorului ori de luare a altei masuri de

ocrotire prevazute de lege. |n acest mod persoanele aflate in ocrotirea exclusiva a

celui arestat preventiv nu vor avea de suferit prin lipsirea de libertate a

ocrotitorului lor.

2) Luarea in mod provizoriu a unor masuri de siguranta (art. 162)

Codul penal prevede, printre masurile de siguranta care se pot lua impotriva

persoanelor care au comis fapte prevazute de legea penala, obligarea la tratament

medical (art. 113) si internarea intr-un institut medical de specialitate (art. 114)

pina la insanatosire, daca din cauza unei boli mintale sau a intoxicarii cronice

prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substante, prezinta pericol pentru

societate. Aceste masuri de siguranta pot fi luate provizoriu si in cursul urmaririi

penale sau al judecatii, daca sint intrunite conditiile prevazute de legea penala,

aratate anterior.

|n cursul urmaririi penale, cind se constata ca invinuitul sau inculpatul se afla

in vreuna din situatiile de mai sus, procurorul dispune prin ordonanta luarea in

mod provizoriu a masurii obligarii la tratament medical sau a internarii intr-un

institut medical de specialitate; aceasta masura poate fi luata si atunci cind

procurorul scoate de sub urmarire sau inceteaza urmarirea penala, cu exceptia

cazurilor prevazute in art. 10 lit. a, b si c; intrucit masura nu poate fi luata decit

provizoriu de procuror, acesta trebuie sa sesizeze instanta de judecata careia ii

revine sau, in caz de scoatere de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale, i-ar

fi revenit competenta de a judeca in fond cauza, singura in drept sa confirme

masura de siguranta luata, iar aceasta numai dupa luarea avizului comisiei

medicale. Fapta savirsita de invinuit sau inculpat fiind prevazuta de legea penala,

masura de siguranta trebuie sa fie confirmata de o instanta penala, si nu de

instanta civila prevazuta in Decretul nr. 12/1965 privind internarea bolnavilor

mintali si a toxicomanilor periculosi.

Confirmarea masurii de siguranta provizorii de catre instanta de judecata se

face cu respectarea garantiilor procesuale penale, inclusiv asistenta juridica

obligatorie a inculpatului care, datorita bolii de care sufera, nu-si poate face

singur apararea (art. 171 al. 3 ultima teza).

Masurile de siguranta provizorii prevazute in art. 113 si 114 Cod penal pot fi

luate si de instanta de judecata care judeca o cauza penala, urmind a fi

confirmate ulterior, dupa primirea avizului din partea comisiei medicale. {i in

DPP–pg–346

acest caz sint aplicabile dispozitiile care garanteaza drepturile procesuale ale

inculpatului. |ncheierea prin care s-a luat masura internarii medicale provizorii

este supusa unui recurs separat, dar care nu suspenda executarea masurii.

Odata cu luarea masurii de siguranta, daca este cazul, se iau si masurile de

ocrotire corespunzatoare fata de cei aflati in ingrijirea celui internat medical.

La sesizarea unitatii sanitare, instanta poate dispune incetarea internarii

medicale provizorii.

§2. Masurile asiguratorii (art. 163–168)

1) Notiunea de masuri asiguratorii

Masurile asiguratorii sint masuri de constringere reala si constau in

indisponibilizarea, pina la solutionarea definitiva a cauzei, a bunurilor si

veniturilor apartinind invinuitului, inculpatului sau partii responsabile

civilmente, in vederea asigurarii repararii pagubelor cauzate prin infractiune,

precum si pentru garantarea executarii pedepselor pecuniare. Odata aplicata

masura asiguratorie, invinuitul, inculpatul sau partea responsabila civilmente nu

mai pot instraina sau greva bunurile sau veniturile supuse acestei masuri, astfel

incit partea civila isi poate realiza creanta nascuta din hotarirea de condamnare la

despagubiri, iar organele de stat pot executa pedeapsa pecuniara la care a fost

obligat inculpatul. Orice instrainare a bunurilor indisponibilizate este lovita de

nulitate si atrage raspunderea penala pentru infractiunea de sustragere de sub

sechestru (art. 244 Cod penal). Fiind o masura procesuala, masura asiguratorie

nu constituie prin ea insasi o acoperire a pagubei, ci numai garanteaza repararea

ei.

Masura asiguratorie se aplica asupra bunurilor si veniturilor invinuitului,

inculpatului si a partii responsabile civilmente pina la concurenta valorii

probabile a pagubei produse sau a pedepsei pecuniare ce poate fi aplicata. Nu

sint supuse masurii asiguratorii bunurile exceptate de la urmarirea civila (art. 406

si urm Cod procedura civila si art. 12 din Decretul nr. 221/1960).

2) Procedura luarii masurilor asiguratorii

Masura asiguratorie se ia la cererea partii civile sau din oficiu. |n faza de

urmarire penala, masura asiguratorie se dispune, prin ordonanta motivata, de

organul de cercetare penala sau de procuror; in cursul judecatii masura

asiguratorie se ia de instanta, prin incheiere.

Pentru a lua masura asiguratorie, organul de urmarire penala sau instanta de

judecata trebuie sa constate ca s-a produs o paguba prin infractiunea pentru care

DPP–pg–347

este urmarit sau judecat invinuitul sau inculpatul si ca exista temerea ca bunurile

personale care ar putea garanta repararea pagubei vor fi instrainate sau ascunse in

scopul sustragerii de la raspunderea civila; de asemenea, ca invinuitul sau

inculpatul incearca sa se sustraga de la executarea unei eventuale pedepse

pecuniare.

|n urmatoarele cazuri luarea masurii asiguratorii este obligatorie:

– cind prin infractiune s-a produs o paguba proprietatii publice, fara deosebire

daca exista sau nu constituita parte civila;

– cind cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu

aceasta capacitate restrinsa.

|mpotriva ordonantei sau incheierii prin care s-a luat fara drept o masura

asiguratorie, partile si orice alta persoana interesata se pot plinge organului care a

dispus masura. |n cazul in care masura asiguratorie a fost luata de organul de

cercetare penala, plingerea se poate adresa si procurorului care supravegheaza

urmarirea penala, pina la sesizarea instantei de judecata, dupa care plingerea se

poate adresa acelei instante.

Masura asiguratorie dureaza pina la solutionarea definitiva a cauzei. Ea poate

fi revocata si inainte de aceasta data, daca au disparut temeiurile pentru care a

fost luata, de catre aceleasi organe care au dispus luarea ei sau de organul in fata

caruia se afla cauza.

3) Aducerea la indeplinire a masurilor asiguratorii

Masura asiguratorie luata de organul de cercetare penala se aduce la

indeplinire de catre acesta. |n cauzele in care efectueaza personal urmarirea

penala, procurorul poate dispune ca masura asiguratorie sa fie aplicata de

secretarul parchetului. |ncheierea instantei prin care s-a dispus luarea masurii

asiguratorii se aduce la indeplinire prin executorul judecatoresc.

Despre aducerea la indeplinire a masurii asiguratorii se incheie un proces-

verbal. Partile si orice persoana interesata se pot plinge de modul de aducere la

indeplinire a masurii asiguratorii organului care a dispus luarea acestei masuri ori

celui in fata caruia se afla cauza (pentru instanta de judecata – intotdeauna

instanta de fond). Hotarirea instantei de judecata data in legatura cu aceasta

plingere poate fi atacata cu recurs, fara a se suspenda aplicarea masurii.

Dupa solutionarea definitiva a cauzei, daca nu s-a facut plingere impotriva

modului de aplicare a masurii asiguratorii, se poate face contestatie potrivit legii

civile.

DPP–pg–348

Aplicarea masurii asiguratorii asupra bunurilor mobile si imobile se face prin

sechestru. Se identifica bunurile apartinind persoanei impotriva careia s-a luat

masura asiguratorie si se inventariaza printr-un proces-verbal, in care se descriu

caracteristicile pe care le au, starea de uzura, cantitatea si evaluarea lor in bani.

Daca organul care aplica masura nu poate face o corecta evaluare, se serveste de

un expert. Prin procesul-verbal incheiat, bunurile inventariate se declara

sechestrate, in total sau in parte.

Pentru bunurile mobile, sechestrul poate imbraca mai multe forme:

– cu lasarea bunurilor in custodia celui sechestrat sau unei rude – in care caz

sechestrul poate fi cu sigilii sau fara sigilii;

– cu ridicarea bunurilor si incredintarea lor spre pastrare unor persoane, unor

institutii sau societati de profil – bunurile ridicate se ridica si se predau spre

valorificare; metalele sau pietrele pretioase ori obiectele confectionate din

acestea, sumele de bani se depun la institutiile bancare competente; in cazul

sumelor de bani, acestea se consemneaza pe numele celui sechestrat, dar la

dispozitia organului care a dispus sechestrul.

Pentru bunurile imobile, sechestrul se aplica prin luarea unei inscriptii

ipotecare, care impiedica orice instrainare a acestora.

O forma speciala de indisponibilizare este poprirea, care se aplica sumelor de

bani datorate celui sechestrat. Daca un debitor are de platit invinuitului,

inculpatului sau partii responsabile civilmente sume de bani, acestea se popresc

pina la solutionarea definitiva a cauzei. Intra in aceasta situatie si sumele de bani

datorate invinuitului sau inculpatului de persoana pagubita (salarii, premii etc.).

Dupa poprire, sumele de bani datorate nu mai pot fi platite celui impotriva caruia

s-a dispus poprirea, ci se depun la CEC, recipisele fiind predate organului care a

dispus masura.

§3. Restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare

savirsirii infractiunii

1) Restituirea lucrurilor (art. 169)

Organul de urmarire penala sau instanta de judecata are dreptul sa dispuna, ca

masura procesuala, restituirea catre persoana vatamata a lucrurilor ridicate de la

invinuit sau inculpat ori de la orice persoana care le-a primit pentru a le pastra,

daca se constata ca sint proprietatea persoanei vatamate si au fost luate pe

nedrept din posesia sau detentia sa. Restituirea lucrurilor, ca masura procesuala,

garanteaza repararea pagubei produse prin sustragerea lor. Restituirea lucrurilor

DPP–pg–349

se dispune prin rezolutie sau incheiere si are caracter provizoriu, pina la

solutionarea definitiva a cauzei. Restituirea lucrurilor se dispune numai daca prin

luarea acestei masuri nu se stinghereste aflarea adevarului si justa solutionare a

cauzei.

|n cazul in care o alta persoana decit persoana vatamata pretinde un drept

asupra lucrurilor ridicate de la invinuit sau inculpat, poate cere organului in fata

caruia se afla cauza sa stabileasca dreptul sau si sa dispuna sa i se restituie

lucrurile. Rezolvarea acesteui drept se face cu caracter provizoriu pina la

solutionarea definitiva a cauzei, cind se vor stabili cu caracter definitiv drepturile

asupra lucrurilor in cauza.

2) Restabilirea situatiei anterioare (art. 170)

Cind in urma savirsirii infractiunii s-a produs, in mod vadit, o schimbare a

situatiei de fapt sau de drept, se poate dispune – ca masura procesuala ce

garanteaza repararea prejudiciilor produse prin infractiune – restabilirea situatiei

anterioare, daca aceasta este posibila. Aceasta masura are caracter provizoriu si

se dispune fie de organul de urmarire penala, dar cu aprobarea procurorului, fie

de instanta de judecata. Se aplica – la fel ca restituirea lucrurilor – garantiile

prevazute de lege.

I.31. Acte procesuale si acte procedurale

§1. Conditiile de valabilitate a actelor procesuale si a actelor

procedurale penale

1) Distinctia dintre actele procesuale si actele procedurale

Sub Codul de procedura penala anterior nu se facea distinctie intre actele

procesuale si actele procedurale, folosindu-se pentru aceleasi acte fie denumirea

de acte procedurale, fie cea de acte procesuale. Fara a se folosi denumiri

distincte, unele acte erau considerate ca au un rol activ, dinamic in desfasurarea

procesului penal (ca trimiterea in judecata, hotarirea de condamnare a

inculpatului), iar altele erau considerate ca acte scrise de constatare, documente

procedurale, in care se consemneaza constatarile facute de autoritatile judiciare.

Prin denumirea Titlului V al partii generale – “Acte procesuale si procedurale

comune” – Codul de procedura penala din 1968 diferentiaza actele efectuate in

cursul procesului penal in acte procesuale si acte procedurale, iar prin

Cap. II. Actele procesuale si actele procedurale. Termene si

sanctiuni procedurale

DPP–pg–350

prevederile art. 132 le delimiteaza si stabileste trasaturile fiecarei categorii de

acte. Astfel, se prevede ca nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii: punerea

in miscare a actiunii penale, luarea masurilor preventive, incuviintarea de

probatorii, precum si “dispunerea celorlalte acte si masuri procesuale”,

caracterizind aceste acte, ca si alte acte de aceeasi natura, ca acte procesuale

penale; enumerind actele care pot forma obiectul unei comisii rogatorii sau al

unei delegari (ca ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetari la fata locului,

ridicarea de obiecte, “efectuarea oricarui act procedural”), legea incadreaza

actele enumerate, precum si alte acte de aceeasi natura, ca acte procedurale

penale. A revenit literaturii de specialitate sarcina de a preciza trasaturile celor

doua categorii de acte avute in vedere de Codul de procedura penala.

Actele denumite procesuale sint activitati prin care autoritatile judiciare si

partile din proces isi manifesta vointa, in conditiile si formele prevazute de lege,

de incepere si de desfasurare a procesului penal in vederea realizarii scopului

acestuia. Pentru a se ajunge la condamnarea infractorilor sint necesare punerea in

miscare a actiunii penale, trimiterea in judecata a inculpatilor, judecarea si

condamnarea acestora; in unele cazuri, urmarirea si judecarea infractorilor

depinde de plingerea prealabila a persoanei vatamate, de retragerea ei, de cererea

inculpatului de a se continua procesul penal, de exercitarea cailor de atac. Deci

actele procesuale sint acte constitutive ale procesului penal, fara de care, in

conditiile legii, nu se poate realiza scopul procesului penal. O a doua

caracteristica a actelor procesuale consta in efectuarea acestor acte in exercitarea

drepturilor procesuale sau ale indatoririlor legale, potrivit functiilor procesuale

pe care le indeplinesc participantii la procesul penal. Procurorul pune in miscare

actiunea penala si dispune trimiterea in judecata in exercitarea functiei de

invinuire; instanta de judecata condamna pe inculpat in exercitarea functiei sale

de jurisdictie; inculpatul foloseste asistenta juridica, exercita caile de atac in

cadrul functiei de aparare; in fine, actele procesuale nu pot fi efectuate valabil –

cu unele derogari prevazute de lege – decit de organul judiciar competent sa

urmareasca sau sa judece cauza si de persoana indrituita sa efectueze actul

respectiv.

Actul procesual penal poate fi definit ca acea parte constitutiva a procesului

penal, prevazuta de lege, prin care autoritatea judiciara competenta si persoana

indrituita dispune, in mod direct, in exercitiul functiei sale procesuale, asupra

desfasurarii procesului penal in vederea realizarii scopului acestuia.

DPP–pg–351

|n ce priveste actele procedurale, o caracteristica este natura lor derivata, prin

ele aducindu-se la indeplinire actele si masurile procesuale. Astfel, dispozitia de

admitere a ascultarii unor martori, ca act procesual, este adusa la indeplinire prin

chemarea cu citatie a acestora, prin ascultarea lor si apoi prin consemnarea

declaratiilor in acte procedurale scrise; dispozitia de efectuare a unei reconstituiri

se aduce la indeplinire prin pregatirea acesteia si apoi prin reproducerea

imprejurarilor in care s-a produs o anumita fapta sau imprejurare; luarea masurii

preventive, ca masura procesuala, se aduce la indeplinire prin executarea

mandatului de arestare, care este un act procedural. |n temeiul art. 132 si 135,

actele procedurale pot fi indeplinite si de alte organe decit cele competente sa

efectueze urmarirea si judecata, daca acestea nu pot sa le efectueze personal. O

categorie de acte procedurale o formeaza actele de constatare – documentele

procedurale (ordonante, incheieri, procese-verbale) – in care se consemneaza

cele dispuse prin acte procesuale, precum si cele constatate prin actele

procedurale efectuate.

Actul procedural penal poate fi definit ca acea activitate desfasurata de

organele judiciare si de parti, prin care se aduce la indeplinire un act sau o

masura procesuala ori se constata efectuarea si se consemneaza continutul unui

act sau al unei masuri procesuale ori al unui act procedural.

2) Felurile si conditiile de valabilitate a actelor procesuale

Fiind parti constitutive ale procesului penal, pentru fiecare act procesual

legea prevede organul judiciar sau partea care are imputernicirea sau obligatia

sa-l efectueze, in ce consta manifestarea de vointa pe care o are in vedere,

conditiile in care trebuie efectuat; de asemenea, legea fixeaza modul in care ar

trebui sa se produca manifestarea de vointa, forma in care are loc, mentiunile pe

care trebuie sa le cuprinda actul procedural constator.

Orice act procesual trebuie sa cuprinda cel putin doua conditii de fond:

– sa fie efectuat de organul judiciar competent sau de persoana abilitata prin

lege;

– sa cuprinda manifestarea de vointa de a produce efectele juridice pe care le

are in vedere legea pentru acel act procesual73.73 de exemplu punerea in mi[care a ac]iunii penale se poate dispune

numai de un anumit procuror [i trebuie s` cn]in` dispozi]ia de punere in mi[care a ac]iunii penale impotriva invinuitului; plingerea prealabil` a persoanei v`t`mate nu poate fi niciodat` introdus` decit personal de persoana care a suferit o v`t`mare prin infrac]iune sau prin mandatar special, cuprinzind cerereade a fi tras la r`spundere penal` [i, ca o condi]ie de timp, introducerea ei in cel mult dou` luni de la data cind persoana v`t`mat` a

DPP–pg–352

Actul procesual trebuie sa indeplineasca si conditiile de forma cerute de lege:

o anumita forma procesuala, cu mentiunile necesare prevazute de lege74.

Actele procesuale penale pot fi:

– imperative – exista obligatia de a fi efectuate ori de cite ori sint indeplinite

conditiile prevazute de lege75;

– obligatorii la cerere – se efectueaza in toate cazurile in care legea prevede o

anumita activitate ca raspuns la o anumita cerere, fara a se lasa autoritatii

judiciare facultatea de a decide76;

– facultative – legea prevede posibilitatea efectuarii lor, dar manifestarea de

vointa este lasata la aprecierea autoritatii sau persoanei abilitate in acest

sens77.

|n cazul actelor imperative nu se poate ajunge la solutionarea legala a cauzei

fara efectuarea lor; valabilitatea desfasurarii procesului penal poate depinde de

efectuarea sau nu a actelor obligatorii la cerere; neefectuarea actelor facultative

nu influenteaza, de regula, valabilitatea desfasurarii procesului penal.

Dupa forma in care se efectueaza, actele procesuale sint:

– scrise – trebuie sa se efectueze in scris, ca singura forma valabila78;

– orale – se efectueaza printr-o declaratie, relatare, concluzii orale; se pot

efectua si in scris, dar valabilitatea actului depinde de respectarea formei

orale79.

Sint acte procesuale care se pot efectua si in forma scrisa, si in forma orala,

fiind valabile in oricare din cele doua forme; astfel, constituirea de parte civila se

cunoscut cine este f`ptuitorul74 punerea in mi[care a ac]iunii penale se dispune prin ordonan]` scris`,

care trebuie s` cuprind` men]iunile constatatoare ale indeplinii condi]iilor de fond; plingerea prealabil` poate fi f`cut` in scris sau oral, in ultima situa]ie trebuie s` fie consemnat` intr-un proces-verbal din care s` rezulte c` sint indeplinite condi]iile de fond

75 cind exist` temeiuri din care rezult` c` invinuitul a s`vir[it infrac]iunea pentru care este urm`rit [i nu exist` vreun caz legal de impiedicare, devine obligatorie punerea in mi[care a ac]iunii penale impotriva sa; cind exist` probe suficiente din care rezult` c` fapta exist`, c` a fost s`vir[it` de inculpat [i constituie infrac]iune, in mod necesar trebuie s` se dispun` trimiterea in judecat` a inculpatului

76 in cazul in care instan]a este sesizat` cu plingere prealabil` pentru vreuna din infrac]iunile prev`zute in art. 279 al. 2 lit. a, legal introdus`, este obligat` s` procedeze la judecarea cauzei [i s` solu]ioneze ac]iunea penal` exercitat`

77 de exemplu persoana v`t`mat` poate sau nu s`-[i exercite dreptul s`u de a face plingere prealabil`, de a se constitui parte civil`

78 trimiterea in judecat`, scoaterea de sub urm`rire penal` se efectueaz` prin acte procesuale scrise (rechizitoriu, ordonan]`)

79 de exemplu dezbaterile judiciare din [edin]a de judecat` trebuie s` aib` loc oral, chiar dac` ulterior se depun [i concluzii scrise in sus]inerea invinuirii [i ap`r`rii

DPP–pg–353

poate face prin cerere scrisa sau printr-o declaratie orala in fata instantei de

judecata. Actele procesuale orale se consemneaza – in intregime sau in rezumat –

in documente procedurale scrise.

Codul penal din 1968 reglementeaza, ca acte procesuale comune, asistenta

juridica si reprezentarea; celelalte acte procesuale sint reglementate fie in partea

generala (de exemplu luarea masurilor preventive), fie in partea speciala a

Codului (in cadrul urmaririi si al judecatii).

3) Felurile si conditiile de valabilitate ale actelor procedurale

Fiind acte derivate, actele procedurale prin care se aduc la indeplinire actele

sau masurile procesuale trebuie sa se limiteze la ceea ce s-a incuviintat prin actul

procesual sau masura procesuala; in aceste limite, organul care efectueaza

urmarirea penala sau judecata (ori organul rogat sau delegat) aduce la indeplinire

actul procedural in conditiile de loc, mod, timp prevazute de lege80. Legea

prevede pentru fiecare act procedural conditiile in care trebuie efctuat,

nerespectarea acestora atragind, de regula, nevalabilitatea actului.

Ca forma, actele procedurale derivate pot fi scrise, orale si materiale

(faptice). Citatia, mandatul de aducere sint acte procedurale scrise; ascultarea

unui martor, a persoanei vatamate se face oral; inminarea citatiei, ridicarea de

obiecte si inscrisuri se realizeaza faptic.

Actele procedurale de constatare, documente in care se consemneaza

efectuarea unui act procesual sau procedural, sint numai scrise. Rezolutiile,

ordonantele, rechizitoriile scrise ale organelor de urmarire penala, incheierile,

sentintele si deciziile instantelor de judecata sint acte procedurale constatatoare

ale actului sau actelor procesuale prin care s-a pus in miscare actiunea penala, s-a

dispus trimiterea in judecata, condamnarea sau achitarea unui inculpat. Actul

procedural de constatare este necesar pentru a se inregistra ceea ce s-a hotarit,

spre a nu se contesta in viitor, pentru a se cunoaste temeiurile care au determinat

actul sau masura procesuala, in vederea unui control asupra legalitatii actului.

Pentru aceleasi motive si efectuarea actelor procedurale derivate este consemnata

in documente procedurale constatatoare.

Datorita intocmirii actelor constatatoare scrise, atunci cind se efectueaza un

act procesual sau se ia o masura procesuala, se confunda uneori actul juridic cu

80 Dac` procurorul a dispus efectuarea unei perchezi]ii la domiciliul invinuitului, actul procedural al efectu`rii propriu-zise a perchezi]iei trebuie s` respecte limitele dispuse – numai la locuin]a invinuitului, in prezen]a a doi martori asisten]i, a invinuitului sau a reprezentantului s`u, intre orele 6–20, incheindu-se un proces-verbal despre rezultatul perchezi]iei.

DPP–pg–354

documentul constatator. Astfel, punerea in miscare a actiunii penale este un act

de tragere la raspundere penala a invinuitului, care devine inculpat; dar acest act

juridic este consemnat intr-o ordonanta de punere in miscare a actiunii penale,

care contituie un act constatator; condamnarea inculpatului este un act procesual

de dispozitie, dar este consemnat in minuta sau in sentinta, care este un act

constatator.

Actele scrise de constatare se redacteaza in limba rom#na; Codul prevede

pentru fiecare act constatator mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda, care

variaza de la un act constatator la altul. Mentiunile cele mai generale sint: data si

locul intcmirii, identitatea si calitatea persoanei care l-a redactat, constatarea

modului in care a fost efectuat actul si a rezultatelor sale, semnatura persoanelor

prevazute de lege ca trebuie sa semneze.

Actele procedurale constatatoare sint acte oficiale; daca legea cere ca actul

procedural sa fie intocmit in mai multe exemplare (art. 152), fiecare exemplar are

autenticitatea actului procedural oficial, fiind semnat de persoana care l-a emis

sau intocmit. Dupa actul procedural constatator se pot scoate copii si extrase;

copia reproduce in intregime actul constatator (art. 313 al. 2, art. 360) si poate fi

certificata pentru conformitate; extrasul reproduce numai elementele esentiale ale

actului procedural (art. 418 al. 3).

4) Modificarea in indreptarea actelor procedurale (art. 194–196)

Actul procedural constatator nu trebuie sa cuprinda nici o adaugire, corectura

sau suprimare de text; locurile nescrise in cuprinsul unei declaratii sau proces-

verbal se bareaza, astfel incit sa nu se poata face adaugiri. Cind este necesara o

adaugire, o corectura sau o suprimare de text, persoana care a intocmit si semnat

actul procedural trebuie sa confirme in scris, in curprinsul actului, modificarea

adusa, altfel aceasta nu poate fi luata in considerare. Modificarile neconfirmate

care nu schimba intelesul frazei sint considerate valabile.

Este posibil ca in cuprinsul unui act procedural constatator sa se strecoare

unele erori materiale, cum sint greselile din neatentie sau dactilografiere, asupra

numelui, calitatii partilor, asupra unor date sau cifre. Pentru a nu se desfiinta

actul procedural datorita acestor erori materiale evidente, a fost instituita o

procedura speciala de indreptare a erorilor materiale. La cererea celui interesat

ori din oficiu, organul de urmarire penala sau instanta de judecata care a intocmit

actul dispune indreptarea erorilor materiale; in acest scop, pot fi chemate partile

pentru a da lamuriri. Despre indreptarea facuta, organul de urmarire penala

DPP–pg–355

intocmeste un proces-verbal, iar instanta de judecata da o incheiere, facindu-se

mentiune despre indreptare si in cuprinsul actului corectat. Eroarea trebuie sa fie

materiala, in sensul aratat, si evidenta, rezultind in mod vadit din actele

dosarului; pe calea acestei proceduri nu se pot indrepta erorile de judecata, prin

care s-au dat solutii incomplete sau gresite81.

Procedura de indreptare a erorilor materiale se aplica si in cazul in care

organul de urmarire penala sau instanta de judecata, ca urmare a unor omisiuni

vadite, nu s-a pronuntat cu privire la unele chestiuni adiacente judecatii de fond

(sumele pretinse de martori, experti, interpreti, aparatori – art. 189 si 190;

restituirea lucrurilor si ridicarea masurilor asiguratorii). Procedura instituita este

paralela cu dreptul acordat martorului, expertului, interpretului, aparatorului,

precum si oricarei persoane vatamate de a declara apel impotriva hotaririi primei

instante (art. 362 lit. e); in timp ce procedura prevazuta in art. 196 se aplica

atunci cind exista o “omisiune”, deci nu s-a pronuntat deloc asupra unei chestiuni

adiacente, apelul se poate referi si la gresita calculare a cheltuielilor judiciare sau

la restituirea numai partiala a lucrurilor; de asemenea, procedura speciala de

inlaturare a omisiunilor vadite se aplica si atunci cind impotriva hotaririi nu

exista cale de atac ordinara. |n jurisprudenta s-au constatat cazuri in care s-a

folosit gresit aceasta procedura pentru a se inlatura unele omisiuni asupra

chestiunilor de fond ale cauzei, cum ar fi aplicarea masurii de siguranta a

confiscarii speciale sau precizarea inscrisurilor a caror desfiintare s-a dispus prin

hotarirea instantei de judecata.

|ntrucit inlaturarea omisiunilor vadite creaza obligatii de plata a cheltuielilor

judiciare sau poate schimba detinatorul unor bunuri, credem ca procedura trebuie

sa se desfasoare cu chemarea obligatorie a partilor, pentru a da lamuririle

necesare in contradictoriu; prevederea actuala prin care aceasta chemare este

lasata la facultatea organului de urmarire sau a instantei de judecata nu

garanteaza suficient interesele legitime ale partilor din proces.

81 Jurispruden]a a calificat ca gre[eli de judecat` – [i nu erori materiale – modificarea desp`gubirilor civile prin ad`ugirea folosului nerealizat, a datei la care se datoreaz` desp`gubirile civile sau a cuantumului datorat de fiecare inculpat, schimbarea beneficiarului desp`gubirilor, modificarea sporului de pedeaps` indicat in minut`, inlocuirea obliga]iei solidare cu obliga]ia subsidiar` etc.

DPP–pg–356

§2. Unele acte procedurale comune

1) Citarea (art. 175–181)

Cind este necesara prezenta unei persoane la desfasurarea procesului penal,

ea poate fi invitata, citata sau adusa prin constringere. |ntrucit invitatia nu are

caracter juridic, Codul de procedura penala reglementeaza numai citarea si

mandatul de aducere.

Citarea este actul procedural scris si individual prin care o persoana este

chemata in fata autoritatii judiciare la o anumita data, sub prevederea unei

sanctiuni in caz de neprezentare. Folosita si de organele de urmarire penala,

citarea are o mai mare aplicabilitate in faza de judecata, care se desfasoara in

sedinta, la o anumita data, cind sint chemate partile sa participe la activitatea de

judecata. De principiu, in cazul in care nu s-a indeplinit procedura de citare

pentru toate partile din proces, judecata nu poate avea loc in lipsa vreuneia dintre

ele. Ca urmare, citarea partilor si indeplinirea procedurii de citare are un rol

important in desfasurarea judecatii.

Citarea este un act procedural scris, considerindu-se ca persoana chemata are

astfel posibilitatea reala de a cunoaste data si locul unde trebuie sa se prezinte.

Este permisa si citarea prin nota telefonica sau telegrafica, dar este mai greu de

stabilit daca persoana chemata a luat sau nu cunostinta de chemarea ce i s-a

facut. Citarea este si un act procedural individual, pentru fiecare persoana

chemata fiind obligatorie emiterea unei citatii, altfel nefiind posibila

determinarea persoanelor care cunosc sau care nu au cunostinta de chemarea

facuta.

Citatia are doua elemente: chemarea si sanctiunea.

Chemarea cuprinde mentiuni care asigura cunoasterea datelor necesare

pentru a raspunde chemarii si mentiuni care informeaza despre motivul chemarii.

|n primele mentiuni se cuprind: denumirea organului care emite citatia si sediul

acestuia (adresa, etaj, camera); numele, prenumele si adresa celui citat (in orase:

localitatea, judetul, strada, numarul, apartamentul, scara si etajul de la bloc; in

comune se indica judetul, comuna, statul); chemarea la o anumita data (ora, zi,

luna, an) si loc (daca locul este altul decit sediul autoritatii); semnatura celui care

a emis citatia (procuror, presedinte de instanta). Aceste mentiuni fac ca citatia sa

ajunga la cel chemat sau ii aduc la cunostinta data si locul unde trebuie sa se

prezinte; lipsa uneia sau unora din aceste mentiuni atrage nulitatea citatiei, care

opereaza daca persoana nu a raspuns chemarii. Alte mentiuni au caracter

DPP–pg–357

informativ: data emiterii citatiei si numarul dosarului, calitatea in care este citat

si obiectul cauzei; lipsa acestor mentiuni nu atrage nulitatea citatiei, dar poate

atrage aminarea judecarii cauzei, la cererea celui citat, pentru a cunoaste

motivele chemarii si a se pregati in acest scop.

Sanctiunea cuprinde constringerea procedurala ce urmeaza a se aplica in caz

de neprezentare; pentru parti sanctiunea consta in judecarea cauzei in lipsa lor

(art. 291 al. 2); pentru martori, interpreti si experti, neprezentarea poate atrage o

amenda judiciara (art. 198 lit. c) si, in caz de repetare, aducerea silita. Sanctiunea

este indicata in citatie.

Locul unde se trimite citatia prezinta importanta pentru o reala incunostintare

a partilor despre termenul de judecata si, totodata, pentru evitarea sustragerii

inculpatului de la judecata. De aceea, legea prevede mai multe locuri unde poate

fi citat inculpatul, in raport de situatiile posibile in care s-ar afla. Ca regula

generala, inculpatul se citeaza la “adresa unde locuieste”, ceea ce implica adresa

efectiva din momentul citarii, care poate fi diferita de aceea a domiciliului sau

stabil. Adresa unde locuieste inculpatul se stabileste prin investigatiile organelor

de urmarire penala; daca inculpatul a dat o declaratie, in care si-a aratat adresa

unde doreste sa fie citat (in nici un caz la post restant), aceasta va deveni locul

unde urmeaza a fi citat. |n caz de schimbare a adresei aratate in declaratiile sale,

inculpatul este obligat sa incunostinteze despre schimbarea intervenita, dupa care

citarea se va face la noua adresa; citarea la noua adresa este obligatorie si atunci

cind, din datele aflate la dosar, rezulta ca s-a produs o schimbare de adresa. Daca

nu se cunoaste adresa unde locuieste, inculpatul se citeaza la adresa locului de

munca, prin serviciul de personal al unitatii unde lucreaza. Pentru situatia extrem

de rara cind nu se cunoaste nici adresa unde locuieste, nici locul sau de munca,

inculpatul se citeaza printr-o procedura speciala, care consta din afisarea citatiei

la sediul primariei in a carei raza teritoriala s-a savirsit infractiunea sau, daca

activitatea infractionala s-a desfasurat in mai multe locuri, la sediul primariei din

localitatea unde se afla organul care efectueaza urmarirea penala. Ca situatii

speciale: bolnavii aflati in spital sau intr-o casa de sanatate, detinutii aflati in

penitenciare se citeaza prin administratia acestora; militarii incazarmati se

citeaza la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia. Inculpatul care

locuieste in strainatate si a carui adresa se cunoaste se citeaza prin scrisoare

recomandata, recipisa de predare a scrisorii consituind dovada de indeplinire a

procedurii de citare. Dispozitiile care se refera la citarea inculpatului se aplica si

DPP–pg–358

in cazul citarii celorlalte parti; daca partea este persoana juridica, se citeaza la

sediul sau.

|nminarea citatiei se efectueaza de agenti anume insarcinati sau prin

mijlocirea serviciului postal. |nminarea citatiei cunoaste trei ipostaze:

– |nminarea citatiei se face personal celui citat, daca este gasit la locul citat, iar

acesta semneaza dovada de primire a citatiei; daca nu vrea sa primeasca

citatia sau, primind citatia, nu vrea sau nu poate sa semneze de primire,

agentul lasa citatia celui citat ori, in cazul refuzului de primire, o afiseaza pe

usa locuintei acestuia, incheind despre aceasta proces-verbal. |n situatia in

care citarea se face prin serviciul personal al locului de munca, prin

administratia unui spital, loc de detinere sau prin comandantul unitatii

militare, aceste organe sint obligate de a inmina citatia persoanei citate sub

luare de dovada de primire, certificindu-i semnatura sau aratind motivul

pentru care nu a semnat; in acest cazuri, citatia nu poate fi inminata altor

persoane sau afisata. Citatia adresata unei persoane juridice se preda, sub

semnatura, la registratura acesteia sau functionarului insarcinat cu primirea

corespondentei.

– Daca persoana citata nu este gasita la adresa indicata, citatia poate fi inminata

sotului, unei rude apropiate sau unei persoane care locuieste cu cel citat,

fiind exceptati minorii sub 14 ani sau cei lipsiti de uzul ratiunii. Daca cel citat

locuieste intr-un imobil cu mai multe apartamente sau intr-un hotel, citatia se

preda administratorului, portarului sau celui care in mod obisnuit il

inlocuieste. Persoana care primeste citatia semneaza dovada de primire, iar

agentul, certificind identitatea si calitatea, precum si semnatura, incheie

proces-verbal. Daca aceasta persoana nu vrea sau nu poate sa semneze,

citatia se afiseaza pe usa locuintei, incheindu-se proces-verbal.

– Cind nu este gasita nici una din persoanele prevazute de lege, chiar dupa

investigatiile facute in acest scop, agentul afiseaza citatia pe usa locuintei

persoanei citate, incheind proces-verbal; cind apartamentul nu este prevazut

in citatie, iar investigatiile nu au condus la determinarea sa, citatia se poate

afisa pe usa principala a cladirii. Daca agentul procedural constata ca cel citat

si-a schimbat adresa, citatia se afiseaza pe usa locuintei aratate in citatie si

agentul se informeaza de noua adresa, consemnind in proces-verbal cele

constatate, urmind ca instanta sa hotarasca unde se va emite o noua citatie; in

DPP–pg–359

acelasi mod se procedeaza atunci cind la adresa indicata nu mai exista

imobilul unde a locuit cel citat.

|ndeplinirea procedurii de citare se dovedeste prin dovada de primire a

citatiei sau prin procesul-verbal prin care se constata predarea sau afisarea

citatiei. Dovada de primire a citatiei trebuie sa cuprinda datele prin care se

identifica citatia (numele si prenumele celui citat, adresa sa, unde si cind trebuie

sa se prezinte cel citat); de asemenea, trebuie sa cuprinda datele din care rezulta

inminarea citatiei, semnatura sa, precum si certificarea de catre agent a acestor

date. |n cazul in care despre inminarea citatiei se incheie proces-verbal, acesta

trebuie sa cuprinda, corespunzator, atit datele care identifica citatia, cit si cele

care stabilesc modul in care a fost indeplinita procedura de citare. Dovada sau

procesul-verbal de inminare a citatiei se trimite apoi organului care a emis citatia

si face dovada de indeplinire a procedurii de citare.

2) Comunicarea actelor procedurale (art. 182)

Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui

participant la procesul penal un alt act procedural scris, spre a lua cunostinta de

cuprinsul sau. Comunicarea actelor de procedura se poate face prin transmiterea

unei copii integrale dupa act sau a unei copii partiale; astfel, inculpatului arestat

preventiv i se transmite o copie integrala dupa actul de sesizare (art. 313 al. 2),

iar dupa condamnare o copie integrala dupa sentinta penala (art. 360 al. 3); copii

numai dupa dispozitivul sentintei penale se comunica partilor care au lipsit atit

de la dezbaterile judiciare, cit si la pronuntarea hotaririi (art. 360 al. 1).

Comunicarea actelor procedurale scrise se face in conditiile prevazute pentru

citare, atit in legatura cu locul unde se trimite, cit si cu modalitatile de inminare;

in loc de mentiunile prin care se asigura la citatie “chemarea”, se inscriu

mentiunile despre actul procedural care se comunica.

Apropiata de comunicare este instiintarea, care consta in incunostintarea unui

participant la proces despre efectuarea unui act procesual sau despre luarea unei

masuri procesuale. Astfel, procurorul instiinteaza persoana care a facut plingerea

despre refuzul de a se incepe urmarirea penala (art. 228 al.penult.), despre

scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale (art. 246, 249); partii

civile i se aduce la cunostinta suspendarea urmaririi penale (art. 240); persoana

care a facut plingere procurorului este incunostintata de modul in care aceasta a

fost rezolvata (art. 277). |nstiintarea se face prin adresa scrisa, respectindu-se,

corespunzator, dispozitiile referitoare la citare.

DPP–pg–360

3) Mandatul de aducere (art. 183–184)

|n cazul in care o persoana, chemata prin citatie, nu s-a prezentat in fata

organului judiciar, acesta poate dispune aducerea ei silita, emitind un mandat de

aducere; aceasta masura procedurala se poate lua, in caz de urgenta, si inainte ca

persoana sa fi fost chemata prin citatie.

Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu aceleasi mentiuni

esentiale ca si ale citatiei, cuprinzind un ordin adresat ofiterilor si subofiterilor de

politie de a aduce in fata autoritatii judiciare emitente persoana la care se refera.

Executarea mandatului de aducere se face prin prezentarea ofiterului sau

subofiterului de politie la persoana chemata, cu invitarea de a-l urma si apoi cu

conducerea ei la autoritatea emitenta, sub amenintarea folosirii fortei publice in

caz de refuz. Daca persoana impotriva careia s-a emis mandatul de aducere nu

poate sa se prezinte sau nu este gasita la locul indicat, se incheie proces-verbal de

constatare, care se trimite celui care a dispus aducerea; cel care executa mandatul

poate face cercetari pentru a gasi persoana chemata, dupa care executa aducerea

silita. Neexecutarea mandatului de aducere de catre cel insarcinat cu indeplinirea

sa atrage aplicarea unei amenzi judiciare (art. 198 lit. b).

I.32. Termenele (art. 185–188)

§1. Conceptul de termene procesuale si clasificarea lor

1) Rolul termenelor in desfasurarea procesului penal

Termenul este intervalul de timp in decursul caruia se pot sau trebuie

indeplinite unele acte si masuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi

indeplinite. Codul de procedura penala prevede, de exemplu, termenele in care

trebuie declarate caile de atac, dar si termenele in care se recomanda a fi

indeplinite unele acte procesuale (cum ar fi rezolvarea unor plingeri, inaintarea

unui dosar, desfasurarea unei activitati etc.); de asemenea, Codul prevede si

termenele in care nu se poate pune in executare o hotarire penala sau in care se

poate aplica o masura procesuala neprivativa sau privativa de libertate.

Stabilirea de termene pentru desfasurarea procesului penal are in vedere doua

scopuri:

– termenele scurte asigura desfasurarea rapida a procesului, nelasindu-se

organelor judiciare si partilor libertatea de a actiona cind vor si pe orice

durata de timp;

DPP–pg–361

– termenele trebuie sa asigure partilor timpul necesar pentru a-si exercita

drepturile procesuale si a-si indeplini obligatiile prevazute de lege, iar in

cazul masurilor procesuale impiedica prelungirea duratei constringerii peste

limita necesara desfasurarii normale a procesului.

Pentru urgentarea desfasurarii procesului penal, Codul de procedura penala,

fara a stabili termen, foloseste expresia “de indata” (art. 256, 300, 306) sau “de

urgenta” (art. 293); dimpotriva, cind trebuie sa se intervina pentru a inlatura o

nedreptate, nu se fixeaza nici un termen, dindu-se astfel posibilitatea ca “oricind”

sa se intervina in acest scop (art. 398, 410).

2) Termenele substantiale si termenele procedurale

Termenele care asigura disciplina si sistematizarea desfasurarii procesului

penal sint denumite de Codul de procedura penala termene procedurale. Codul

prevede si unele termene care ocrotesc drepturi extraprocesuale (libertatea

individuala, proprietatea etc.); aceste termene, impreuna cu termenele prevazute

de legea penala privind prescriptia, reabilitarea, durata pedepselor, se numesc

termene substantiale. Cele mai importante termene substantiale prevazute de

Codul de procedura penala sint termenele de durata a masurilor preventive.

Termenele substantiale prevazute de Codul de procedura penala privind

luarea, mentinerea sau revocarea masurilor preventive au un regim deosebit de

cel al termenelor procedurale. Astfel, termenele substantiale isi au propriul regim

de calcul (art. 188), in sensul ca ora sau ziua de la care incepe si la care se

sfirseste termenul intra in durata acestuia; de asemenea, luna si anul se socotesc

implinite cu o zi inainte de ziua corespunzatoare datei de la care au inceput sa

curga. Daca retinerea a inceput la ora 930, ea se sfirseste a doua zi la ora 900;

arestarea preventiva de 5 zile inceputa in ziua de 10 a lunii se sfirseste in ziua de

14 a aceleiasi luni.

|n regimul special al termenelor substantiale intra si sanctiunea nerespectarii

lor; astfel, la expirarea duratei retinerii de 24 de ore, a arestarii preventive de 5

sau 30 de zile, masura preventiva inceteaza de drept, sub sanctiunea penala

pentru infractiunea de arestare nelegala. Ca urmare, expirarea termenului de

retinere sau arestare intr-o zi nelucratoare nu atrage prorogarea termenului pentru

ziua lucratoare urmatoare, ci obliga la punerea in libertate a persoanei retinute

sau arestate in acea zi nelucratoare.

Regimul termenelor procedurale este diferit, atit in ce priveste calculul, cit si

sanctiunile procedurale ce li se aplica.

DPP–pg–362

3) Clasificarea termenelor procedurale

Termenele procedurale pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

a) Dupa factorul care le stabileste, termenele sint legale si judiciare.

Termenul legal este stabilit de lege (termenul de apel, de recurs, de

contestatie in anulare etc.).

Termenul judiciar este stabilit de autoritatea in fata careia se desfasoara

urmarirea penala sau judecata; organul de urmarire penala stabileste termenul

de depunere a raportului de expertiza, iar presedintele instantei fixeaza

termenul de judecata, de aminare a judecarii cauzei etc.

Importanta distinctiei consta in aceea ca, de regula, termenele legale nu pot fi

modificate – nici prelungite, nici abreviate – in timp ce termenele judiciare

pot fi modificate de autoritatea care le-a fixat, cu asigurarea incunostintarii

partilor despre aceasta modificare.

b) Dupa natura lor, termenele sint imperative (peremptorii), prohibitive

(dilatorii) si orinduitorii.

Termenul imperativ consta intr-un interval de timp in care trebuie indeplinite

anumite acte procesuale sau procedurale (recursul se declara in termen de 10

zile); daca actul nu este indeplinit in acest termen, devine tardiv.

Termenul prohibitiv constituie un obstacol pentru indeplinirea unor acte

procesuale sau procedurale (punerea in executare a hotaririi de condamnare

nu poate avea loc pina la expirarea termenului de apel sau, dupa caz, de

recurs, deoarece sentinta devine executorie numai dupa aceasta data, daca nu

s-a declarat apel sau recurs); actul efectuat inainte de implinirea termenului

prohibitiv este prematur.

Nerespectarea termenelor imperative si a celor prohibitive atrag sanctiuni

procedurale. |n cazul termenelor imperative, sanctiunea consta in decaderea

din dreptul de a mai efectua actul prevazut de lege (trecerea termenului de 10

zile pentru declararea recursului decade pe titularul dreptului de recurs din

acest drept; orice declaratie de recurs facuta dupa expirarea termenului

devine tardiva si lovita de nulitate).

Termenele orinduitorii disciplineaza activitatea procesuala fara a atrage

sanctiuni procedurale, fiind mai mult termene de recomandare (procurorului i

se cere sa rezolve dosarul de cercetare penala in cel mult 15 zile de la

primirea lui – art. 261; instantei i se recomanda sa pronunte sentinta in

termen de 15 zile si sa o redacteze in cel mult 20 de zile – art. 306 si 310 al.

DPP–pg–363

2), dar nerespectarea acestor termene nu are nici o consecinta asupra

valaiblitatii actului efectuat tardiv.

c) Dupa modul cum sint fixate, termenele pot fi fixe, maxime si minime.

Termenul este fix atunci cind se stabileste o durata determinata in care trebuie

efectuat (cum este termenul de apel sau de recurs de 10 zile).

Termenul este maxim cind se stabileste durata maxima de timp permisa

pentru efectuarea actului, dar acesta poate fi efectuat si intr-o durata de timp

mai mica (de exemplu procurorul trebuie sa rezolve dosarul primit de la

organul de cercetare penala in “cel mult 15 zile” – art. 261 – dar el poate sa-l

rezolve si in aceeasi zi cind l-a primit).

Termenul este minim cind se fixeaza durata minima de timp ce trebuie sa se

scurga pentru ca un act procesual sa poata fi considerat efectuat in termen (de

exemplu procedura de citare a inculpatului trebuie indeplinita cu “cel putin 3

zile” inaintea termenului de judecata; insa citarea se poate face cu mai multe

zile inaintea termenului de judecata).

d) Dupa sensul in care sint calculate, termenele procedurale pot fi de

succesiune si de regresiune. Cele mai numeroase termene procedurale sint de

succesiune, calculindu-se in sensul curgerii timpului. Termenele de

regresiune se calculeaza in sensul invers curgerii timpului, de la o anumita

data inapoi (termenul de inminare a citatiei se calculeaza inapoi cu 3 zile de

la data cind este fixata judecata).

§2. Calcularea termenelor procedurale

1) Modalitati de calculare a termenelor procedurale

Termenul procedural curge intre doua momente: un moment initial, de la care

incepe sa curga termenul, denumit dies a quo, si un moment final, la care se

sfirseste termenul – dies ad quem.

Momentul initial este determinat de data efectuarii actului procedural care,

potrivit legii, determina curgerea termenului. |n cazul apelului si al recursului

termenul curge, dupa caz, de la data pronuntarii hotaririi ce se ataca (regula) sau

de la data primirii comunicarii unei copii dupa dispozitivul hotaririi (in celelalte

cazuri); dar pentru recursul peste termen, data de la care curge termenul este data

inceperii executarii pedepsei sau a dispozitiilor privind despagubirile civile. |n

unele cazuri legea prevede data unui eveniment viitor, neprecizat in timp (de

exemplu revizuirea poate fi ceruta intr-un termen de un an de la data descoperirii

unor imprejurari noi de fapt). |n stiinta dreptului procesual penal s-a sustinut

DPP–pg–364

teroria echipolentei (echivalentei), potrivit careia actul procedural prevazut de

lege pentru curgerea termenului poate fi inlocuit cu un alt act avind aceeasi

finalitate (de exemplu comunicarea unei copii dupa dispozitivul hotaririi ce

urmeaza a fi atacata sa fie inlocuita cu un act din care rezulta ca partea a luat

cunostinta de continutul hotaririi). Practica judiciara nu a imbratisat aceasta

teorie, aplicind riguros dispozitia legala care are in vedere actul pe care legea il

considera ca provoaca curgerea termenului.

Pentru determinarea lui dies ad quem este necesar sa cunoastem durata

termenului si modul de calcul. Durata termenului este prevazuta de lege sau este

stabilita de autoritatea judiciara. Modul de calcul se deosebeste dupa cum

termenele sint pe ore si zile sau pe luni si ani. Calcularea termenelor pe ore si

zile se poate face in mai multe feluri: astfel, in calculul termenelor se poate

socoti si ora si ziua cind incepe, dar si cind se sfirseste termenul (pe ore si zile

pline); se poate calcula termenul fara a include ora si ziua cind incepe si se

sfirseste termenul (ore si zile libere) sau in calculul termenului nu se include ora

si ziua cind termenul se sfirseste (sistemul mixt). Pentru a crea garantia unei mai

largi posibilitati de a exercita un drept procesual conditionat de un termen, Codul

actual, ca si cel anterior, a adoptat sistemul de calcul pe ore si zile libere. Ca

urmare, nu se ia in calculul termenului ora sau ziua de la care incepe sa curga

termenul si nici ora sau ziua in care aceasta se implineste; in acest mod,

termenele procedurale sint cu doua ore sau doua zile mai mari decit termenele

substantiale, care se calculeaza pe ore si zile pline. Astfel, termenul de recurs de

10 zile, care curge de la pronuntarea hotaririi din ziua de 10 martie, se va implini

in ziua de 21 martie, care va fi ultima zi de declarare a recursului.

Termenele pe luni si ani se calculeaza calendaristic. Termenul pe luni expira

la sfirsitul zilei corespunzatoare ultimei luni, iar termenul pe ani expira al

sfirsitul zilei si lunii corespunzatoare din ultimul an. Astfel, termenul de o luna

care a inceput sa curga la data de 10 martie se implineste la data de 10 aprilie, iar

termenul de un an la data de 10 martie a anului urmator. Daca ziua

corespunzatoare cade intr-o luna ce nu are o astfel de zi, termenul expira in

ultima zi a aceleiasi luni (de exemplu termenul de o luna inceput la 31 ianuarie

expira, dupa caz, la 28 sau 29 februarie).

O dispozitie importanta referitoare la termenele procedurale o constituie

prelungirea (prorogarea) de drept a tuturor termenelor a caror ultima zi cade

intr-o zi nelucratoare, pina la prima zi lucratoare care urmeaza, dindu-se astfel

DPP–pg–365

partilor posibilitatea de a efectua actul procesual care, datorita repaosului legal,

nu a fost inregistrat in ultima zi a termenului. Ca o garantie pentru inculpat, si in

cazul termenului de citare, care se calculeaza regresiv, daca ultima zi este

nelucratoare, citatia trebuie inminata in ultima zi lucratoare anterioara.

Termenele substantiale se calculeaza diferit, iar acestora nu li se aplica

prorogarea de drept a termenului pentru prima zi lucratoare.

2) Acte considerate facute in termen

Pentru a nu pune partile in situatia de a pierde un termen datorita intirzierii in

transportul postal sau in inregistrarea corespondentei sosite prin posta, in art. 187

se prevede ca actul depus inlauntrul termenului prevazut de lege la administratia

locului de detinere ori la unitatea militara sau la oficiul postal prin scrisoare

recomandata este considerat ca facut in termen, chiar daca a fost inregistrat dupa

expirarea cestuia. Pentru determinarea datei depunerii, serveste ca dovada

inregistrarea sau atestarea facuta la administratia locului de detinere sau la

unitatea militara ori recipisa oficiului postal. Considerarea actelor aratate ca

facute in termen decurge ope legis.

De asemenea, actele efectuate de procuror sint considerate ca facute in

termen daca data la care au fost trecute in registrul de iesire al parchetului este

inlauntrul termenului cerut de lege; de la aceasta regula fac exceptie caile de

atac, pentru acestea data inregistrarii lor la instanta de judecata trebuie sa se afle

inlauntrul termenului prevazut de lege, parchetele functionind pe linga instantele

judecatoresti.

Termenele procedurale nu se intrerup si nici nu se suspenda; numai prin legi

speciale si in situatii exceptionale (razboaie, calamitati) se poate lua masura

suspendarii sau intreruperii unor termene.

I.33. Sanctiunile procesual-penale

§1. Felurile sanctiunilor procesual-penale

1) Conceptul de sanctiuni procesual-penale

Principiul legalitatii exprima cerinta ca procesul penal sa se desfasoare in

conformitate cu dispozitiile prevazute de lege. Ca urmare, organele judiciare,

partile, aparatorii nu pot efectua in cursul procesului penal decit actele

procesuale si procedurale pe care legea le admite si numai cu respectarea

intocmai a conditiilor legale.

DPP–pg–366

Respectarea dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea procesului penal

poate fi privita sub aspect constitutiv si functional; sub aspect constitutiv, este

necesar sa fie indeplinite toate actele procesuale constitutive ale procesului

penal, fara de care legea nu admite condamnarea inculpatilor; sub aspect

functional, activitatile procesuale si procedurale trebuie indeplinite potrivit

conditiilor prevazute de lege, care sint garantii ale realizarii functiei pentru care

au fost instituite. Omiterea efectuarii unor acte procesuale constitutive sau

efectuarea lor in alte conditii decit cele legale poate influenta negativ

solutionarea justa a cauzei.

Garantarea aplicarii principiului legalitatii in procesul penal implica

instituirea de sanctiuni penale in cazul incalcarii unor norme esentiale (de

exemplu infractiunile de cercetare abuziva, arestare ilegala), sanctiuni

disciplinare pentru persoanele care abuzeaza de autoritatea cu care au fost

investite, amenzi judiciare pentru personalul auxiliar, martori, experti, interpreti

care nu respecta dispozitiile procedurale. |nsa aplicarea unor asemenea sanctiuni

nu are, de regula, consecinte directe asupra valabilitatii actelor efectuate fara

permisiunea legii sau cu incalcarea dispozitiilor care reglementeaza efectuarea

lor. De aceea, garantarea legalitatii procesului penal impune instituirea si de

sanctiuni care sa atraga nevalabilitatea actelor procesuale si procedurale

efectuate cu incalcarea legii si, eventual, obligarea celor ce au incalcat legea sa le

refaca in conditiile legale. Sanctiunea procesuala penala consta fie in pierderea

unor drepturi procesuale, fie in lipsirea de valabilitate a actelor procesuale si

procedurale ori a masurilor procesuale dispuse sau efectuate cu incalcarea

dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea procesului penal.

Instituirea de sanctiuni procesual-penale urmareste un scop multiplu:

– un scop preventiv – de a preintimpina incalcarea legii, fiind un avertisment ca

aceasta nu va ramine nesanctionata;

– un scop sanctionator, distructiv – de a desfiinta actele efectuate cu incalcarea

legii de procedura penala;

– un scop reparator (cind este posibil) – de a se reface actele procesuale

desfiintate, dar in conditiile si formele prevazute de lege; din acest ultim

punct de vedere, sanctiunea procesual-penala poate fi privita ca un remediu

procesual.

Prin acest scop multiplu, sanctiunea procesual-penala constituie o importanta

garantie a realizarii principiului legalitatii, deoarece previne incalcarea legii, o

DPP–pg–367

sanctioneaza atunci cind s-a produs si asigura apoi respectarea legii in

desfasurarea in continuare a procesului. Dar sanctiunea procesual-penala

constituie o garantie si a principiului aflarii adevarului, actele procesuale si

procedurale efectuate cu incalcarea legii de procedura producind indoiala asupra

veracitatii probelor administrate abuziv si asupra corectitudinii solutiilor adoptate

fata de prevederile legii penale si a celei civile.

2) Felurile sanctiunilor procesual-penale

Codul de procedura penala are in vedere trei feluri de sanctiuni procesual-

penale: nulitatea (art. 197), inadmisibilitatea (art. 379 pct. 1 lit. a si 38515 pct. 1

lit. a) si decaderea (art. 185 al. 1). |n doctrina se face referire si la inexistenta, ca

una din sanctiunile procesual-penale. Actul inexistent este considerat ca o

realitate de fapt, care nu poate produce nici un efect juridic, datorita modului

cum a fost conceput (de exemplu o hotarire judecatoreasca intocmita ca practica

seminariala de un student); un asemenea act nu poate fi luat in considerare de

nici o autoritate judiciara si nu poate produce efecte juridice.

Cea mai frecventa sanctiune procesual-penala este nulitatea, ratiune pentru

care are si o reglementare amanuntita. Un act procesual sau procedural este lovit

de nulitate atunci cind este efectuat cu incalcarea dispozitiilor care reglementeaza

desfasurarea procesului penal; raminerea sa in vigoare, desi s-au incalcat

conditiile de fond sau de forma prevazute de lege, ar putea conduce la o

solutionare gresita a cauzei. |n unele cazuri, nulitatea poate fi determinata de

omisiunea indeplinirii unor acte obligatorii (cum este trimiterea in judecata a

inculpatului fara sa i se fi prezentat materialul de urmarire penala; judecarea

cauzei in lipsa unei parti care nu a fost citata la judecata); in alte cazuri, nulitatea

sanctioneaza un act procesual penal care a fost indeplinit cu incalcarea

dispozitiilor de care depinde valabilitatea sa (cum este emiterea unui rechizitoriu

pentru omor de catre procurorul de la parchetul de pe linga judecatorie sau

judecarea acestei infractiuni de judecatorie). |ntrucit nu toate dispozitiile legale

care reglementeaza desfasurarea procesului penal sint de egala importanta pentru

realizarea scopului procesului penal, legislatiile prevad anumite conditii in care

poate opera nulitatea. Astfel, in art. 197 al. 1 se prevede ca incalcarea

dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrage nulitatea

actului numai atunci cind s-a produs o vatamare care nu poate fi inlaturata decit

prin anularea acelui act. Nulitatea, ca sanctiune procesual penala, se

caracterizeaza prin natura sa de remediu procesual, in sensul ca actul nul trebuie

DPP–pg–368

refacut in conditiile legale; astfel, actul omis trebuie efectuat, iar actul viciat

trebuie refacut in conditiile legii.

Inadmisibilitatea este sanctiunea procesual-penala care impiedica efectuarea

unui act exclus de lege; daca totusi actul este efectuat, nu poate produce efecte

juridice, nu are valabilitate, fiind lovit de nulitate. Cind se efectueaza acte

excluse de lege opereaza intotdeauna nevalabilitatea lor, actul fiind lipsit de baza

legala. Astfel, legea prevede ca decizia prin care s-a respins recursul este

definitiva; un nou recurs declarat impotriva acestei decizii este inadmisibil si nu

poate fi primit in nici un caz. Spre deosebire de nulitate, in cazul inadmisibilitatii

actul efectuat impotriva legii nu mai poate fi refacut, legea interzicind efectuarea

lui; ca urmare, orice act de acest fel, efectuat din nou impotriva legii, va fi nul. |n

cazul constatarii ca un act este inadmisibil, se da o solutie definitiva, pentru a

impiedica refacerea acestuia; astfel, in cazul unui apel inadmisibil se dispune

respingerea acestuia (art. 379 pct. 1 lit. a), hotarire care are autoritate de lucru

judecat pentru orice alt apel indreptat impotriva aceleiasi hotariri.

Cind un drept procesual nu este exercitat in termenul imperativ prevazut de

lege, se produce decaderea titularului din acest drept, ceea ce il impiedica sa-l

mai exercite dupa expirarea termenului; orice act efectuat in temeiul unui drept

din care s-a produs decaderea este nul, nu produce efectul pentru care a fost

efectuat82. Decaderea se apropie de inadmisibilitate, deoarece si intr-un caz si

intr-altul este efectuat fara drept; insa la inadmisibilitate lipsa dreptului este ab

initio, iar la decadere lipsa dreptului este o consecinta a pierderii dreptului

prevazut de lege. {i la decadere actul efectuat peste termen nu are valabilitate,

este nul; oricite declaratii de recurs s-ar face in exercitiul dreptului pierdut, sint

toate nule. Ca urmare, si in cazul decaderii actele nule nu se mai refac; cind un

recurs este declarat peste termenul legal, este respins ca tardiv, ca si un recurs

inadmisibil, cu aceleasi efecte de autoritate de lucru jduecat. Spre deosebire de

inadmisibilitate, care atrage intotdeauna nulitatea, in cazul decaderii din

exercitiului unui drept procesual penal legea poate permite, in anumite conditii,

repunerea in termen, caz in care actul procesual devine valabil si-si produce

efectele juridice prevazute de lege; Codul nostru reglementeaza repunerea in

termenul de apel si de recurs (art. 364 si 3853).

82 de exemplu, la expirarea termenului de recurs, inculpatul care nu a declarat recurs este dec`zut din dreptul de recurs

DPP–pg–369

Deci inadmisibilitatea si decaderea, ca sanctiuni procesual-penale, sint

operante prin intermediul nulitatii, avind insa trasatura specifica de a interzice

refacerea actelor inadmisibile sau tardive. Nulitatea fiind sanctiunea procesual-

penala cu cea mai larga aplicare, in mod firesc Codul s-a preocupat in special de

reglementarea ei.

§2. Conditiile prevazute de lege pentru a interveni nulitatea

1) Conceptia Codului de procedura penala cu privire la nulitati

(art. 197)

|n reglementarea nulitatilor se pot concepe mai multe sisteme:

– |n conceptia cea mai formalista, orice incalcare a legii de procedura penala

trebuie sa atraga nulitatea si refacerea actului in conditiile legii; legislatiile

moderne nu au primit aceasta conceptie, prin care s-ar crea mari greutati in

finalizarea tragerii la raspundere penala a infractorilor.

– O conceptie opusa admite nulitatea numai in cazul incalcarii acelor dispozitii

legale pentru care se prevede in mod expres sanctiunea nulitatii; practica a

dovedit ca interventia nulitatii poate fi necesara si in alte cazuri decit cele

prevazute expres de lege.

– Dintr-o combinare a acestor doua conceptii, a fost consacrata reglementarea

potrivit careia se pot prevedea anumite dispozitii a caror incalcare este

sanctionata de lege in mod expres cu nulitatea – nulitatile exprese – dar

sanctiunea nulitatii poate fi aplicata si in cazul incalcarii celorlalte dispozitii

ale legii, daca sint intrunite anumite conditii – nulitatile virtuale.

Codul de procedura penala din 1968, ca si Codul anterior, a adoptat aceasta

conceptie, perfectionind, insa, reglementarea nulitatilor. S-au sanctionat un

numar de dispozitii legale, expres indicate in Cod, a caror incalcare atrage

intotdeauna nulitatea – nulitati exprese, care sint si nulitati absolute; in cazul

celorlalte dispozitii legale, nulitatea opereaza numai daca s-a produs o vatamare

care nu poate fi inlaturata decit prin anularea actului nelegal – nulitati virtuale –

invocate in anumite conditii, care sint nulitati relative. Superioritatea

reglementarii prevazute de Codul actual consta in inlaturarea nulitatilor relative

exprese, reglementate de Codul anterior, si consacrarea ca nulitati relative numai

a nulitatilor virtuale.

Pentru nulitatile virtuale relative se prevad trei conditii in care poate opera

nulitatea:

DPP–pg–370

– sa existe o incalcare a dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea

procesului penal;

– aceasta incalcare sa atraga o vatamare procesuala;

– vatamarea sa nu poata fi inlaturata decit prin anularea actului.

Pentru nulitatile absolute exprese se cere indeplinirea numai a primei conditii,

deoarece exista intotdeauna o prezumtie irefragrabila de vatamare ce impune

anularea actului.

2) |ncalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea

procesului penal

Prima conditie care se cere pentru nulitatea unui act procesual este incalcarea

unei dispozitii legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal. Din

aceasta formulare – care nu prevede nici o limitare – inseamna ca atrage nulitatea

atit incalcarea dispozitiilor care reglementeaza urmarirea penala, cit si a celor

care reglementeaza judecata in prima instanta, in apel si in recurs; de asemenea,

incalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza judecata in caile de atac

extraordinare.

Nulitatea opereaza si atunci cind se incalca dispozitiile care reglementeaza

efectuarea actelor procesuale, dar si atunci cind incalcarea se refera la efectuarea

actelor prcedurale. De regula, nulitatea unui act procesual atrage si nulitatea

actului constatator83. {i nulitatea actului constatator poate atrage nulitatea actului

procesual pe care-l constata84. Cind actul procedural aduce la indeplinire un act

procesual sau o masura procesuala, existind o anumita autonomie a actului

procedural, nulitatea acestuia nu atrage si nulitatea actului procesual85.

Unele din dispozitiile care reglementeaza desfasurarea procesului penal au

fost selectate de legiuitor si inscrise in art. 197 al. 2, incalcarea lor fiind

considerata atit de grava incit atrage intotdeauna nulitatea actelor efectuate cu

incalcarea lor. Constituind o exceptie, dispozitiile care le prevad trebuie

interpretate restrictiv.

Pentru a opera nulitatea nu este suficienta incalcarea unei dispozitii legale, ci

este necesara indeplinirea si a celorlalte doua conditii; numai in cazul nulitatilor

83 de exemplu judecarea unei cauze de c`tre o instan]` compus` cu inc`lcarea legii atrage nulitatea nu numai a judec`]ii, dar [i a actului constatator al hot`ririi pronun]ate (sentin]a sau decizia)

84 nulitatea sentin]ei penale datorit` nesemn`rii ei de c`tre judec`torii care au dat solu]ia atrage [i nulitatea judec`]ii [i a solu]iei pronun]ate, de[i aceasta s-a desf`[urat legal

85 nulitatea actului procedural al comunic`rii extrasului dup` dispozitivul sentin]ei penale nu atrage [i nulitatea actului procesual al solu]iei adoptate

DPP–pg–371

absolute, prevazute in art. 197 al. 2, nu se mai cere indeplinirea acestor conditii,

deoarece se considera ca sint incluse in prima conditie, gravitatea incalcarii unor

asemenea dispozitii producind intotdeauna o vatamare ce nu poate fi inlaturata

decit prin anularea actului.

3) Producerea unei vatamari procesuale

Desi se refera la producerea unei “vatamari”, Codul din 1968 nu explica

continutul acestei notiuni, ceea ce a determinat doctrina sa preia aceasta sarcina,

iar practica judiciara sa o consacre in cazurile concrete judecate. Pentru a putea

determina continutul notiunii de “vatamare”, trebuie imbinate cele doua interese

ce se confrunta: interesele societatii cu cele ale partilor din proces; vatamarea

poate aduce atingere directa atit intereselor societatii, cit si intereselor legitime

ale partilor din proces.

Atunci cind incalcarea unei dispozitii procedurale aduce atingere garantiilor

fundamentale ale justitiei, care apara societatea de infractiuni, dar in anumite

conditii si forme procesuale, legea considera ca exista intotdeauna vatamare ce

nu poate fi inlaturata in nici un fel; este cazul nulitatilor absolute, care se refera

la incalcarea dispozitiilor prevazute in art. 197 al. 2. |ntr-adevar, nu se poate

concepe raminerea in fiinta a unei hotariri date de o instanta necompetenta dupa

materie sau calitatea persoanei, intr-o compunere contrara legii, fara participarea

procurorului, a inculpatului sau aparatorului, cind participarea lor este obligatorie

potrivit legii. Chiar daca partile ar considera ca nu li s-a produs nici o vatamare,

ca solutia este corecta, legea nu accepta valabilitatea actului efectuat, prezumind,

fara a se putea face dovada contrara (juris et de jure), ca s-a produs vatamare

care impune cu necesitate nulitatea. Deci in cazul incalcarii dispozitiilor

prevazute in art. 197 al. 2 vatamarea exista deoarece se aduce atingere

posibilitatilor de a se realiza scopul procesului penal.

Partilor li se aduce vatamare atunci cind li se incalca un drept procesual sau o

garantie procesuala de natura a le asigura apararea intereselor lor legitime in

proces. Acordindu-le drepturi si garantii procesuale, legea recunoaste ca

solutionarea justa a cauzei, din perspectiva intereselor legitime ale partilor,

depinde de exercitarea acestor drepturi si prin indeplinirea garantiilor procesuale.

|mpiedicarea unei parti de a exercita un drept procesual sau de a beneficia de o

garantie procesuala a dreptului sau la aparare produce prin ea insasi o vatamare

procesuala, care consta din restringerea posibilitatilor de sustinere a intereselor ei

DPP–pg–372

legitime86. O asemenea conceptie este de natura a intari legalitatea procesului

penal in ceea ce priveste garantarea drepturilor procesuale ale partilor din proces,

deoarece altfel, sub pretextul ca hotarirea pronuntata este justa, s-ar putea

nesocoti orice drept procesual al partii, oricit de important ar fi pentru apararea

intereselor sale legitime. Cit timp au fost impiedicate sa-si exercite dreptul lor la

aparare, vatamarea exista; se poate insa constata ca vatamarea a fost inlaturata in

alt mod sau partea poate declara ca nu invoca vreo vatamare si nu cere anularea

actului.

Legea ingaduie – in cazul incalcarii drepturilor procesuale ale partilor, sa fie

luata in considerare nulitatea si din oficiu (art. 197 al. 4), atunci cind “anularea

actului este necesara pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei”. |n

aceste cazuri, vatamarea procesuala consta din indoiala pe care o are instanta de

judecata cu privire la aflarea adevarului si la solutionarea justa a cauzei datorita

nerespectarii drepturilor procesuale ale unei parti; se confrunta, astfel, solutia

data cu o alta solutie, care ar fi fost posibila, daca nu s-ar fi incalcat legea de

procedura penala.

Sintetizind aceste consideratii, se poate defini vatamarea prevazuta in art.

197 al. 1 ca atingerea adusa principiilor fundamentale ale procesului penal din

care rezulta posibilitatea de a nu fi realizat scopul procesului penal.

4) Vatamarea produsa sa nu poata fi inlaturata decit prin

anularea actului

Daca vatamarea produsa prin incalcarea dispozitiilor procesuale poate fi

inlaturata in alt mod, devine inutila anularea actului pentru acest motiv. Astfel,

Codul prevede ca organul de urmarire este obligat, cu ocazia prezentarii

materialului de urmarire penala, sa se pronunte, prin ordonanta motivata, asupra

cererilor de probe formulate de inculpat (art. 252 combinat cu art. 67); in cazul in

care organul de urmarire penala nu s-a pronuntat asupra acestor probe si s-a

dispus trimiterea inculpatului in judecata, acestuia i s-a provocat o vatamare,

pentru ca nu si-a putut dovedi apararile; instanta de judecata, constatind

86 Dovedind sau demonstrind, de exemplu, c` invinuirea nu este intemeiat`, c` exist` o imprejurare care ar putea atrage o alt` incadrare juridic` a faptei, c` exist` circumstan]e atenuante su agravante etc. Invocind judecata in lips`, de[i nu a fost legal citat la judecat`, inculpatul nu trebuie s` prezinte ap`r`rile pe care [i le-ar fi f`cut dac` ar fi participat la judecat`, spre a demonstra c` este nevinovat sau c` ar avea un grad mai redus de vinov`]ie; v`t`marea sa const` din impiedicarea – prin necitare – de a fi prezent la judecat` [i de a se ap`ra personal in fa]a instan]ei.

DPP–pg–373

incalcarea legii de catre organul de urmarire penala, poate inlatura vatamarea

prin admiterea probelor si administrarea lor in fata ei.

|n cazul vatamarii prin impiedicarea partii de a-si exercita un drept procesual,

anularea actului poate fi evitata prin exercitarea altui drept procesual, care sa

duca la acelasi rezultat87. |nlaturarea vatamarii are loc intotdeauna cind prin

hotarire se admite in intregime apararea partii careia i s-a produs vatamarea.

§3. Nulitatile absolute si nulitatile relative

1) Trasaturile nulitatilor absolute

Codul de procedura penala a prevazut, sub sanctiunea nulitatii, unele

dispozitii care reglementeaza desfasurarea procesului penal (art. 197 al. 2),

stabilind si trasaturile care caracterizeaza aceasta nulitate (art. 197 al. 3). Luind

in considerare aceste trasaturi, doctrina a dat acestor nulitati denumirea de

nulitati absolute. Aceste trasaturi sint:

a) Nulitatea absoluta nu poate fi inlaturata in nici un mod

Din aceasta trasatura decurge consecinta ca legea recunoaste existenta unei

vatamari procesuale in toate cazurile de incalcare a dispozitiilor sanctionate cu

nulitatea absoluta, vatamare ce nu poate fi inlaturata in alt mod decit prin

anularea actului. Deci exista o prezumtie legala absoluta de vatamare (juris et de

jure), care nu sufera proba contrara. Ca urmare, pentru a opera nulitatea absoluta

se cere indeplinirea unei singure conditii din cele trei analizate anterior, anume

sa se produca o incalcare a acelor dispozitii la care se refera art. 197 al. 2,

celelalte conditii fiind considerate existente ope legis.

|n unele cazuri, legea a prevazut totusi, in mod expres, posibilitatea inlaturarii

vatamarii, chiar daca a fost incalcata o dispozitie sub sanctiunea nulitatii

absolute. Astfel, desi incalcarea dispozitiilor relative la sesizarea instantei este

prevazuta sub sanctiunea nulitatii absolute, legea permite inlaturarea

neregularitatii actului de sesizare fara a dispune anularea lui (art. 330, 366 al. 3).

b) Nulitatea absoluta poate fi invocata in orice stadiu al

procesului

|ncalcarea dispozitiilor sanctionate cu nulitatea absoluta privind acte de

urmarire penala poate fi invocata in cursul urmaririi penale, al judecatii in prima

instanta, in apel si in recurs, precum si prin caile de atac extraordinare. Oricind

87 de exemplu v`t`marea produs` p`r]ii civile prin refuzul instan]ei de a-i da cuvintul in replic` poate fi inl`turat` prin depunerea de concluzii scrise care au fost avute in vedere de instan]` la solu]ionarea cauzei

DPP–pg–374

se descopera nulitatea absoluta trebuie sa se actioneze pentru anularea actului

efectuat cu incalcarea esentiala a legii.

|n cazurile in care legiuitorul a inteles sa faca unele derogari de la aceasta

trasatura, le-a prevazut in mod expres. Astfel, nulitatea actelor de cercetare

efectuate de un organ de cercetare necompetent, desi absoluta, nu poate fi

invocata decit cel mai tirziu in cursul cercetarii judecatoresti la prima instanta

(art. 332).

c) Nulitatea absoluta poate fi invocata de orice parte din

proces, de Ministerul Public, si se ia in considerare din

oficiu de instanta de judecata

Cita vreme vatamarea aduce atingere principiilor fundamentale al procesului

penal, este firesc ca toti cei interesati la aflarea adevarului si la respectarea legii

sa poata invoca nulitatea absoluta si sa provoace desfiintarea actelor lovite de o

astfel de nulitate, in vederea refacerii lor in conditiile legii.

2) Cazurile de nulitate absoluta

Codul nostru de procedura penala a instituit regimul nulitatilor absolute

exprese; fara text de lege, incalcarea unei dispozitii legale nu poate atrage

nulitatea absoluta. |n art. 197 al. 2 sint enumerate limitativ dispozitiile legale a

caror nerespectare atrage nulitatea absoluta; aceste dispozitii se refera la

organizare si competenta si la cele care asigura dreptul la aparare al inculpatului.

Cele mai multe din aceste dispozitii se refera la actele de judecata, dar sint lovite

de nulitate absoluta si actele efectuate cu incalcarea unor norme care

reglementeaza urmarirea penala.

Este sanctionata cu nulitatea absoluta incalcarea dispozitiilor legale relative

la:

a) Competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei

Nulitatea absoluta opereaza in caz de necompetenta dupa materie si calitatea

persoanei a organelor de urmarire penala (art. 206–208), a procurorilor (art. 209)

si a instantelor de judecata (art. 25–29, 40–41); de asemenea, in caz de incalcare

a normelor care se refera la prorogarea instantei in caz de indivizibilitate si

conexitate (art. 32–37), schimbarea incadrarii juridice a faptei de catre instanta

ierarhic superioara (art. 41) si chestiuni prealabile (art. 44).

b) Sesizarea instantei

Se au in vedere normele care reglementeaza sesizarea primei instante prin

rechizitoriu (art. 262–264) si prin plingerea prealabila a partii vatamate (art. 279

DPP–pg–375

al. 2 lit. a), precum si cele referitoare la extinderea actiunii penale si punerea in

miscare a actiunii penale in cursul judecatii (art. 335–337); sint sub aceeasi

sanctiune si normele privind exercitiul cailor de atac.

c) Compunerea instantei de judecata

Este lovita de nulitate absoluta judecarea unei cauze penale, chiar la un singur

termen de judecata, de catre o instanta:

– compusa din judecatori care nu dobindisera, isi pierdusera aceasta calitate

sau nu aveau calitatea prevazuta de lege;

– dintr-un numar de judecatori diferit de cel cerut de lege;

– din judecatori incompatibili;

– cind la deliberare si la darea hotaririi au participat alti judecatori sau in

numar diferit de cei care au participat la dezbaterile judiciare.

d) Publicitatea sedintei de judecata

Se au in vedere numai dispozitiile care asigura publicitatea sedintei de

judecata, nu si a celor care prevad sedinta secreta sau nepublica. Publicitatea

fiind o garantie pentru sedinta in care se desfasoara judecata, credem ca

dispozitiile care prevad sedinta publica pentru pronuntarea hotaririi nu sint

sanctionate, in caz de incalcare, cu nulitatea absoluta.

e) Participarea procurorului, cind este obligatorie potrivit

legii

Nulitatea absoluta opereaza in cazul in care judecata se desfasoara in lipsa

procurorului, desi participarea sa este obligatorie (art. 315, 376, 38511,460),

precum si atunci cind, desi prezent, nu-i este asigurata participarea la activitatea

de judecata.

f) Prezenta inculpatului, cind este obligatorie potrivit legii

Sint astfel de dispozitii cele care prevad prezenta obligatorie a inculpatului

arestat, chiar in alta cauza (art. 314, 375), cu exceptiile prevazute de lege (art.

134, 375 al. 4, 38511 al. 3, 402 al. 2, 460 al. 2), si cind este minor (art. 494, 493),

afara de cazul cind minorul se sustrage de la judecata.

g) Asistarea inculpatului de catre aparator, cind este

obligatorie potrivit legii

Cazurile de asistenta juridica obligatorie sint prevazute in art. 171 al. 2 si 3,

iar actele de urmarire si de judecata la care trebuie asigurata prezenta

aparatorului in art. 172 si in art 23 al. 5 din Constitutie.

DPP–pg–376

h) Efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori

minori

|n practica Tribunalului Suprem s-a dat o aplicare corecta dispozitiilor legale,

in sensul ca neefectuarea anchetei sociale atit in cursul urmaririi penale cit si in

cursul judecatii atrage nulitatea absoluta.

* * *

Pentru a fi sanctionate cu nulitatea absoluta, dispozitiile de mai sus trebuie sa

se refere insa la conditiile esentiale de valabilitate a actelor procesuale sau

procedurale; aplicindu-se in mod mecanic la orice dispozitie care se refera la

aspectele de procedura mentionate sub lit. a–h, nulitatea absoluta in loc sa

constituie o garantie a legalitatii poate deveni un obstacol in realizarea scopului

procesului penal.

3) Trasaturile nulitatilor relative

|n afara de dispozitiile prevazute in art. 197 al. 2, toate celelalte dispozitii

care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag, in cazul incalcarii lor,

nulitatea relativa. Pentru aceste nulitati relative se cere indeplinirea celor trei

conditii examinate: incalcarea unei dispozitii legale de procedura care nu se

incadreaza in art. 197 al. 2, producerea unei vatamari care nu poate fi inlaturata

altfel decit prin anularea actului.

Trasaturile nulitatilor relative sint:

a) Pot fi acoperite prin vointa partilor

|n acest caz, actul efectuat cu incalcarea legii ramine valabil, producind toate

efectele prevazute de lege. |nlaturarea nulitatii prin vointa partilor se realizeaza

cind vatama mai multe parti, prin intelegerea acestora de a accepta valabilitatea

actului88. Cind se aduce vatamare numai uneia din parti, aceasta inlatura nulitatea

prin acceptarea actului, neinvocind nulitatea89.

b) Trebuie invocata intr-o anumita stare a procesului

Depasirea acestui moment atrage tardivitatea exceptiei de nulitate si

valideaza actul. |n ce priveste momentul procesual pina cind se poate invoca

nulitatea relativa, legea are in vedere doua ipoteze:

88 de exemplu p`r]ile pot accepta judecarea cauzei de instan]a necompetent` din punct de vedere teritorial

89 inculpatul, care a fost citat f`r` respectarea dispozi]iilor de a i se inmina cita]ia cu cel pu]in 3 zile inainte de termenul de judecat`, poate accepta judecarea cauzei in acel termen, ceea ce inl`tur` nulitatea cit`rii

DPP–pg–377

– cind partea este prezenta la efectuarea actului – nulitatea trebuie invocata “in

cursul efectuarii actului”, pentru a preveni organul judiciar ca procedeaza

contrar legii90;

– cind partea a fost absenta la efectuarea actului – nulitatea poate fi invocata

cel mai tirziu la primul termen de judecata cu procedura completa91.

Nulitatea relativa nu poate fi invocata direct la instanta de control judiciar,

afara de cazul in care s-a produs dupa inchiderea dezbaterilor judiciare la prima

instanta. Cind exceptia de nulitate relativa invocata la prima instanta a fost

respinsa, modul gresit in care s-a solutionat exceptia de nulitate poate fi invocat

la instanta de apel si de recurs.

c) Poate fi invocata numai de partea care a suferit

vatamarea prin incalcarea legii

|n cazul in care un inculpat a fost judecat in lipsa, desi procedura de citare nu

era indeplinita, nulitatea relativa nu poate fi invocata decit de acel inculpat. Nici

procurorul nu poate invoca o nulitate relativa in locul partii interesate deoarece,

prin neinvocarea ei in termen de partea interesata, nulitatea s-a acoperit; insa

procurorul poate cere instantei de judecata sa invoce din oficiu nulitatea relativa.

* * *

Atunci cind prin incalcarea unei dispozitii legale aflate sub sanctiunea unei

nulitati relative s-a adus o vatamare nu numai intereselor partii, ci si societatii,

deoarece a fost impiedicata aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei,

invocarea nulitatii actului nelegal efectuat nu mai poate ramine doar o facultate a

partii, ci trece ca obligatie a instantei de judecata, care trebuie sa ia in

considerare din oficiu nulitatea relativa. Prin vointa legii – ca exceptie – nulitatea

relativa capata o trasatura a nulitatii absolute, de a putea fi invocata din oficiu si

in orice stare a procesului; spre deosebire de nulitatea absoluta, pentru care exista

o prezumtie irefragrabila de vatamare, la nulitatea relativa instanta o ia in

90 de exemplu, dac` incursul dezbaterilor, de[i prezent`, p`r]ii civile nu i se d` cuvintul in ap`rare, ea trebuie s` invoce nulitatea pin` la terminarea dezbaterilor, pentru a preveni instan]a de nelegalitatea pe care o face; avertizat`, instan]a va lua m`suri pentru respectarea legii [i astfel nulitatea este inl`turat`; in cazul in care nu a invocat nulitatea pin` la terminarea dezbaterilor, orice invocare ulterioar` este tardiv`, numai instan]a din oficiu mai poate lua in considerare nulitatea

91 dac` nu s-a efectuat prezentarea materialului de urm`rire penal` unui inculpat major [i aflat in stare de libertate, inculpatul poate invoca nulitatea relativ` numai pin` la primul termen de judecat`, cu procedura de citare indeplinit`

DPP–pg–378

considerare numai daca “anularea actului este necesara pentru aflarea adevarului

si justa solutionare a cauzei”.

§4. Declararea nulitatii si efectele sale

1) Declararea nulitatii actelor procesuale si procedurale penale

Nulitatea unui act procesual sau procedural nu opereaza din oficiu, ci trebuie

invocata in fata autoritatii judiciare de catre partea interesata – in cazul nulitatilor

relative – sau de orice parte din proces ori din oficiu – in cazul nulitatilor

absolute. {i nulitatea relativa poate fi invocata din oficiu de catre instanta de

judecata, daca sint intrunite conditiile legale.

Nulitatea se invoca – in cursul urmarii penale, precum si al judecatii in prima

instanta – prin exceptia de nulitate. Invocarea nulitatii relative trebuie sa respecte

conditiile de termen prevazute in art. 197 al. 4; invocarea nulitatii absolute se

poate face in tot cursul procesului pina la terminarea dezbaterilor judiciare la

prima instanta. |n caile de atac ordinare, nulitatile pot fi invocate ca motive de

apel sau cazuri de recurs; ele mai pot fi invocate si in caile de atac

extraordinare92.

Autoritatea in fata careia s-a invocat nulitatea trebuie sa constate daca sint

indeplinite conditiile legale pentru a opera nulitatea si, in caz afirmativ, sa

dispuna anularea actului procesual sau procedural efectuat cu incalcarea legii si

apoi sa procedeze la refacerea lui. Constatarea indeplinirii conditiilor prevazute

de lege trebuie motivata, in sensul ca prin incalcarea legii s-a produs o vatamare

si ca aceasta vatamare nu poate fi inlaturata altfel decit prin anularea actului

viciat. Atunci cind este cazul, trebuie constatata si influenta negativa pe care a

avut-o incalcarea legii asupra solutionarii juste a cauzei.

2) Efectele nulitatii

Declararea nulitatii unui act procesual sau procedural atrage lipsirea acestuia

de efecte juridice. Actul este considerat nul din momentul in care s-a declarat

nulitatea lui. Ca urmare, nulitatea unui act procesual poate atrage si nulitatea

altor acte procesuale sau procedurale, efectuate cu respectarea legii, dar care se

intemeiaza pe actul nul sau depind de valabilitatea acestuia. Legatura de

dependenta este, de regula, cu actele concomitente si consecutive actului

92 recurs in anulare, contesta]ie in anulare

DPP–pg–379

procesual nul93. Uneori nulitatea unui act procesual sau procedural se extinde si

asupra actelor anterioare pe care se intemeiaza94.

Cind nulitatea unui act de urmarire penala este declarata de prima instanta, se

pot anula toate actele de urmarire si de judecata ce i-au urmat, cauza

restituindu-se procurorului pentru refacerea actului nul si a celorlalte acte

constitutive ce ii urmeaza; daca nulitatea unui act de urmarire penala sau de

judecata in prima instanta este declarata intr-o cale de atac, poate fi dispusa fie

reluarea urmaririi penale, fie a judecatii in prima instanta, ceea ce inseamna

anularea unei intregi activitati procesuale si procedurale (art. 379 pct. 2 lit. b,

380, 38515 pct. 2 lit. c, 38516).

Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect obligarea autoritatii

judiciare de a reface actul nul, in conditiile legii. Cind nulitatea este constatata

chiar de organul care a efectuat actul cu incalcarea legii, obligatia de refacere

revine acestui organ; daca nulitatea este constatata de alt organ, care actioneaza

ulterior celui ce a comis nulitatea, obligatia de refacere a actului poate reveni,

dupa caz, fie primului organ, fie celui subsecvent. De regula, actul lovit de

nulitate absoluta sau in cazurile expres prevazute de nulitate relativa (art. 379

pct. 2 lit. b, 38515 pct. 2 lit. c) de lege. Actul lovit de o nulitate relativa poate fi

refacut, de regula, de autoritatea care a constatat nulitatea, cu exceptia cazurilor

de nulitate relativa indicate mai sus95.

|n cazul inadmisibilitatii si al decaderii, actul declarat nul nu mai este refacut,

fiind interzis de lege. Refacerea actelor nule poate fi impiedicata si de

intervenirea unei cauze care opreste inceperea sau continuarea procesului penal

(amnistia, retragerea plingerii prealabile); in acest caz refacerea actului devine

inutila.

93 in cazul in care procedura de citare a inculpatului este nul`, iar acesta a fost judecat in lips`, intreaga judecat` va fi lovit` de nulitate

94 de exemplu dac` deliberarea [i luarea hot`ririi au avut loc cu un judec`tor care nu a participat la dezbateri, nulitatea deliber`rii se extinde [i asupra dezbaterilor judiciare care au avut loc anterior

95 dac` instan]a de apel constat` c` prima instan]` [i-a intemeiat hot`rirea pe declara]iile unor martori, care nu sint semnate de c`tre ace[tia, constatind nulitatea declara]iilor poate dispune refacerea actului [i ascultarea martorilor in fa]a ei

DPP–pg–380

I.34. Unele masuri procedurale

§1. Cheltuielile judiciare (art. 189–193)

1) Cheltuielile judiciare si obligatia de a le suporta

Urmarirea si judecarea unei cauze penale ocazioneaza efectuarea de cheltuieli

pentru intocmirea si transmiterea actelor de procedura, pentru administrarea

probelor si conservarea mijloacelor materiale de proba, cu retribuirea

aparatorilor, precum si cu orice alte cheltuieli necesare normalei desfasurari a

procesului penal. |n cheltuielile ocazionate de administrarea probelor se includ si

sumele cuvenite martorilor, expertilor si interpretilor, acoperind cheltuielile

efectuate de acestia cu transportul si intretinerea pe durata chemarii la autoritatea

judiciara, precum si pentru lipsirea martorilor de venitul ce li s-ar fi cuvenit

pentru perioada in care au absentat de la locul lor de munca sau pentru retributia

cuvenita expertilor si interpretilor pentru serviciul care l-au adus justitiei (art.

190). Spre deosebire de procesul civil, unde sumele necesare acestor cheltuieli

sint avansate de catre reclamant, prin plata taxei de timbru, la introducerea

actiunii, in cauzele penale, in care activitatea judiciara se desfasoara din oficiu,

sumele necesare cheltuielilor de urmarire sau de judecata sint avansate, de

regula, de stat, prin organul judiciar in fata caruia se afla cauza penala. Unele

cheltuieli sint efectuate insa direct de catre parti96; uneori partile suporta si

cheltuielile necesare pentru transportul si intretinerea martorilor pe care i-au

propus si pe care i-au adus spre a depune marturie. Cind partea nu are posibilitati

de plata, astfel de cheltuieli sint avansate de stat.

Cheltuielile avansate de stat si cele facute de catre parti in desfasurarea

procesului penal poarta denumirea de cheltuieli judiciare, intelegindu-se, pe de o

parte, ca ele cuprind toate cheltuielile efectuate pina la finalizarea procesului

penal – inclusiv cele privind caile de atac ordinare si extraordinare – iar pe de

alta parte ca, de regula, au un regim comun in ceea ce priveste obligatia de a le

suporta.

Daca avansarea cheltuielilor judiciare de catre organele judiciare isi are

temeiul in necesitatea desfasurarii procesului penal din oficiu, pentru ca nici un

infractor sa nu ramina nepedepsit, o problema mai complexa o constituie

determinarea temeiului juridic al obligatiei de a suporta cheltuielile judiciare

avansate de stat sau de catre unele din partile din proces. |ntr-adevar, in procesul 96 cind partea cere efectuarea unei expertize, se poate obliga s` avanseze

ea sumele cuvenite ca retribu]ie expertului; cind i[i angajeaz` un avocat, trebuie s` avanseze onorariul cuvenit acestuia

DPP–pg–381

civil obligatia de a suporta cheltuielile judiciare revine partii aflate in culpa

procesuala, din a carei vina s-a promovat procesul si s-au efectuat cheltuielile,

ceea ce inseamna partii care a pierdut procesul; in cauzele penale, insa,

promovarea si desfasurarea procesului penal nu isi are temeiul numai intr-o culpa

procesuala, caci inceperea si efectuarea urmaririi penale, precum si desfasurarea

judecatii este consecinta interventiei autoritatii de stat, peste vointa celui tras la

raspundere penala. De aceea, temeiul obligatiei de a suporta cheltuielile judiciare

este complex, fiind diferit in raport de cel ce se afla in culpa si de felul culpei

care a dus la provocarea cheltuielilor judiciare.

Efectuarea cheltuielilor judiciare intr-o cauza penala este provocata de

savirsirea unei infractiuni, care impune desfasurarea urmaririi si a judecatii

pentru aplicarea legii penale celui ce a comis-o; ca urmare, cheltuielile judiciare

sint imputabile inculpatului condamnat pentru savirsirea infractiunii, temeiul

juridic fiind culpa sa infractionala, deoarece fara savirsirea infractiunii astfel de

cheltuieli nu s-ar fi efectuat. Daca inculpatul nu este vinovat, dar in cursul

urmaririi penale si al judecatii s-au efectuat totusi cheltuieli judiciare, exista o

culpa procesuala a autoritatii judiciare, obligfatia de a suporta cheltuielile

revenind statului; in cazul in care unele cheltuieli judiciare se efectueaza ca

urmare a unei interventii nejustificate a altei parti din proces97, obligatia de a le

suporta revine partii aflate in culpa procesuala. Pentru a exista culpa procesuala

nu se cere rea credinta in activitatea juridica; se afla in culpa procesuala partea

care, desi de buna credinta, a pus in miscare o actiune penala sau o actiune civila

neintemeiata ori a exercitat o cale de atac sau a facut o cerere provocatoare de

cheltuieli judiciare care i-a fost respinsa.

Obligatia inculpatului aflat in culpa infractionala de a suporta cheltuielile

judiciare este principala si integrala; intrucit savirsirea unei infractiuni atrage in

mod inevitabil desfasurarea urmaririi penale si a judecatii in prima instanta,

pentru a i se aplica pedeapsa infractorului, obligatia de a suporta cheltuielile

judiciare ii revine in principal acestuia, chiar daca partea vatamata si partea civila

au determinat, prin cererile lor, producerea unor cheltuieli; de asemenea,

obligatia de a suporta cheltuielile judiciare este integrala, incluzind toate

cheltuielile necesare pentru pronuntarea unei hotariri de condamnare de catre

prima instanta. Cind cheltuielile judiciare au fost provocate de o cerere sau de o

97 de exemplu plingere prealabil` a p`r]ii v`t`mate naintemeiat`, constituire de parte civil` de[i nu se produsese nici o pagub`

DPP–pg–382

cale de atac a inculpatului, iar aceasta a fost respinsa, obligatia de suportare se

intemeiaza pe o culpa procesuala si se refera numai la aceste cheltuieli.

Obligatia de suportare a cheltuielilor judiciare pentru celelalte parti este

subsidiara si limitata; obligatia este subsidiara intrucit intervine numai atunci

cind o astfel de obligatie nu revine inculpatului; este limitata numai la

cheltuielile provocate prin culpa procesuala a partii.

Obligatia statului de a suporta cheltuielile judiciare pe care le-a avansat este

subsidiara si integrala, in sensul ca ea intervine numai atunci cind o astfel de

obligatie nu incumba vreuneia din partile din proces si cuprinde toate cheltuielile

efectuate cu desfasurarea procesului penal.

2) Plata cheltuielilor avansate de stat

Codul reglementeaza diferit obligatia de plata a cheltuielilor judiciare

avansate de stat in raport de solutia ce se pronunta in cauza si in baza temeiului

juridic examinat anterior.

a) |n caz de condamnare

Stabilindu-se vinovatia inculpatului in savirsirea unei infractiuni (culpa sa

infractionala), ii revine acestuia obligatia de a plati statului toate cheltuielile

efectuate de la inceperea urmaririi penale si pina la punerea in executare a

hotaririi de condamnare; daca pentru unele infractiuni a fost achitat sau s-a

dispus incetarea procesului penal, iar cheltuielile efectuate cu aceste infractiuni

se pot separa, ele vor ramine in sarcina statului. Cind sint mai multi inculpati

condamnati, cheltuielile judiciare se stabilesc de instanta pentru fiecare inculpat

in parte, luindu-se in considerare masura in care cheltuielile au fost provocate in

legatura cu situatia sa98.

Cheltuielile avansate de catre stat cu judecarea caii de atac, exercitate de

inculpatul condamnat si admisa ca intemeiata, cad in sarcina statului, ca si cele

provocate de orice cerere a condamnatului in legatura cu executarea pedepsei,

daca a fost admisa de instanta de judecata; cheltuielile efectuate in legatura cu

orice cere facuta de inculpat sau de condamnat, respinsa ca neintemeiata, cad in

sarcina sa.

Daca in proces a figurat si partea responsabila civilmente, iar aceasta a fost

obligata, in solidar cu inculpatul, la reparatii civile, ii revine acesteia obligatia

98 de exemplu costul expertizei medico-legale psihiatrice efectuate numai in leg`tur` cu un inculpat condamnat va c`dea in sarcina sa de plat`; in cazul in care inculpatul condamnat a beneficiat de asisten]` juridic` din oficiu, iar onorariul a fost avansat de stat prin Ministerul Justi]iei, suma va fi inclus` in cuantumul cheltuielilor judiciare la care va fi obligat, chiar dac` este minor

DPP–pg–383

solidara si la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat la care a fost obligat

inculpatul pentru care raspunde din punct de vedere civil.

b) |n caz de achitare

Se stabileste care din parti se afla in culpa procesuala. Astfel, inculpatul

achitat, daca a fost obligat la reparatii civile, aflindu-se in culpa procesuala de a

nu fi reparat paguba fara interventia justitiei, va suporta cheltuielile efectuate in

legatura cu actiunea civila care a fost admisa. Daca, dimpotriva, instanta a

respins in intregime actiunea civila, cheltuielile judiciare avansate de catre stat si

determinate de partea civila vor fi suportate de aceasta parte. Cind actiunea

penala a fost pusa in miscare la sau prin plingerea prealabila a partii vatamate si

s-a dovedit netemeinicia acestei plingeri prin achitarea inculpatului, cheltuielile

judiciare avansate de stat vor fi suportate de aceasta parte in masura in care le-a

determinat prin culpa sa.

|n toate celelalte cazuri de achitare, cheltuielile judiciare avansate de stat

ramin in sarcina acestuia. S-a considerat, insa, ca in cazul achitarii pe temeiul

lipsei de pericol social al faptei, cheltuielile avansate de stat sint suportate de

inculpat, deoarece i s-a aplicat totusi o sanctiune in cadrul judecatii penale.

c) |n caz de incetare a procesului penal

Cheltuielile judiciare ramin, de regula, in sarcina statului. Sint totusi situatii

in care plata cheltuielilor avansate de stat cade in sarcina unora din partile din

proces. Astfel:

– inculpatul plateste aceste cheltuieli daca s-a dispus inlocuirea raspunderii

penale;

– inculpatul si partea vatamata – in situatia cind s-au impacat;

– partea vatamata – in caz de retragere a plingerii prealabile;

in aceste cazuri se considera ca partile trebuie sa suporte cheltuielile avansate de

stat daca au fost provocate din culpa lor. Desi nu exista o dispozitie expresa, din

economia art. 192 pct. 3 se trage concluzia ca partea vatamata suporta

cheltuielile judiciare avansate de catre stat si atunci cind se stabileste ca

plingerea sa este tardiva sau nula.

Luind in considerare si posibilitatea ca inculpatul sa ceara, in caz de amnistie,

presciptie sau retragere a plingerii prealabile, continuarea procesului penal (art.

13), Codul prevede cui revine obligatia de plata a cheltuielilor avansate de stat:

– in cazul in care se pronunta achitarea, obligatia revine partii vatamate care

si-a retras plingerea prealabila neintemeiata;

DPP–pg–384

– cind nevinovatia inculpatului nu se dovedeste, mentinindu-se solutia de

incetare a procesului penal, obligatia de plata a cheltuielilor efectuate ca

urmare a cererii sale revine acestuia.

|n cazul declararii apelului sau recursului ori al introducerii oricarei alte

cereri, cheltuielile avansate de stat sint suportate de partea careia i s-a respins

calea de atac sau cererea facuta ori a retras-o; in caz de admitere a caii de atac

sau a cererii, cheltuielile ramin in sarcina statului.

Cind mai multe parti sint obligate la plata cheltuielilor judiciare avansate de

stat, instanta hotaraste partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare in

raport de contributia pe care au avut-o la producerea lor.

Daca urmarirea penala se finalizeaza prin clasare, scoatere de sub urmarire

sau incetarea urmaririi penale, obligatia de plata a cheltuielilor judiciare se va

stabili dupa criteriile prevazute in actul de procedura care consemneaza solutia

de clasare, scoatere de sub urmarire si de incetare a urmarii penale.

3) Obligatia de restituire a cheltuielilor facute de parti

|n principiu, partea care a fost obligata la plata cheltuielilor judiciare avansate

de stat, care se afla in culpa procesuala sau infractionala, are obligatia sa

plateasca si cheltuielile facute de parti. Astfel, inculpatul condamnat are obligatia

de a plati cheltuielile facute de partea vatamata, iar daca s-a admis actiunea civila

si cheltuielile facute de partea civila, in intregime sau in parte, dupa cum

pretentiile civile au fost admise in total sau numai partial. Daca sint mai multi

inculpati condamnati, instanta stabileste partea din cheltuielile datorate de

fiecare. Partea responsabila civilmente, obligata solidar cu inculpatul la

despagubiri civile, este obligata solidar si la cheltuielile facute de partea civila.

Obligatia de plata se refera la cheltuielile facute, dar necesare, nu si la cele

exagerate sau facute din sicana.

|n caz de achitare, partea vatamata sau partea civila este obligata sa plateasca

inculpatului si partii responsabile civilmente cheltuielile facute, in masura in care

a provocat efectuarea lor (plingere prealabila neintemeiata, actiune civila

respinsa). |n caz de renuntare la actiunea civila, instanta se pronunta asupra

cheltuielilor la cererea partilor. |n toate celelalte cazuri privind restituirea

cheltuielilor judiciare facute de parti in cursul procesului penal, instanta

stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile; obligatia de restituire poate fi

stabilita si in fata instantei civile.

DPP–pg–385

§2. Amenda judiciara (art. 198–199)

1) Abaterile sanctionate cu amenda judiciara

|n cursul procesului penal se pot comite incalcari ale legii de procedura

penala, care constituie abateri judiciare; aceste abateri pot fi sanctionate cu o

amenda judiciara, daca nu este cazul de a atrage o raspundere penala.

Abaterile judiciare se pot comite de parti, de aparator, de martori, experti,

interpreti, de personalul auxiliar al instantelor judecatoresti, de alte persoane

angrenate in desfasurarea procesului penal. Persoanele care pot savirsi abateri

judiciare si incalcarile de lege care atrag amenda judiciara sint prevazute in art.

198. Cele mai frecvente abateri judiciare sanctionate cu amenda constau in:

– neindeplinirea sau indeplinirea gresita ori cu intirziere a lucrarilor de

intocmire a citatiilor si comunicarilor ori de inminare a lor;

– neexecutarea mandatelor de aducere;

– lipsa nejustificata a martorului, expertului, interpretului, legal citati, ori a

aparatorului desemnat din oficiu sau ales, de la sedinta de judecata;

– tergiversarea de catre expert sau interpret a indeplinirii lucrarii ce i s-a

incredintat;

– nerespectarea de catre oricare din partile din proces si persoanele care asista

la judecata a masurilor de ordine si de solemnitate luate de presedintele

completului de judecata.

2) Procedura de aplicare a amenzii judiciare

Constatind abaterea savirsita, organul de urmarire penala (prin ordonanta) si

instanta de judecata (prin incheiere) aplica amenda judiciara in limitele prevazute

de lege. Amenda judiciara se executa de organul care a aplicat-o prin trimiterea

unui extras de pe ordonanta sau incheiere unitatii la care este salariata persoana

amendata sau, pentru cei nesalariati, la organul financiar.

Persoana amendata poate cere, pentru motive intemeiate, scutirea sau

reducerea amenzii. Aceasta cerere trebuie introdusa intr-un termen de 10 zile de

la comunicarea ordonantei sau incheierii de amendare, la organul care a

aplicat-o. apreciind ca intemeiate motivele invocate, organul judiciar poate

dispune, dupa caz, prin ordonanta sau incheiere, scutirea sau reducerea amenzii. |

mpotriva ordonantei prin care s-a respins cererea de scutire sau de reducere a

amenzii, se poate face plingere la procurorul care supravegheaza cercetarea

penala sau la procurorul ierarhic superior; impotriva incheierii de respingere se

poate declara apel si recurs in baza art. 362 lit. f si art. 3852.

DPP–pg–386