psihopedagogie (1)

PSIHOPEDAGOGIE

CE ESTE PSIHOPEDAGOGIA?

• Psihopedagogia reprezintă o aplicare apsihologiei şi a metodelor acesteia încadrul studierii proceselor de predare şiînvăţare.

• Psihopedagogia se focalizează asuprainteracţiunilor dintre:

» particularităţile dezvoltării umane,» cogniţie,» metode de instrucţie, măsurare şi

evaluare

• Psihopedagogia s-a dezvoltat în timp, cadomeniu de sine stătător care are drept meniresă-i pregătească pe viitorii profesori pentrusarcinile specifice.

• Psihologia educaţiei este un domeniu degraniţă, care preia şi valorifică în mod creatorrezultate din domenii diverse:

• psihologie generală,• psihologia copilului,• psihologie organizaţională,• psihologie socială,• psihologie cognitivă,• sociologia educaţiei,• managementul clasei de elevi,• consiliere educaţională, etc.

• Faţă de toate aceste discipline înrudite,psihopedagogia se apropie cel mai mult depedagogie (văzută ca ştiinţă a educaţiei).

• Din punctul de vedere al sferei de cuprindere,pedagogia este mai largă, aceasta studiindîntregul domeniu al educaţiei şi vizândobiectivele educaţiei intelectuale şi fizice.

• Pe de altă parte, psihopedagogia studiazăprocesul instructiv şi educativ strict dinperspectivă psihologică.

• Psihopedagogia constituie principala sursă de informaţii pentru pedagogie.

• Oricare metodă sau procedeu pedagogic,oricare mijloc de învăţământ trebuie, în primulrând, sa fie evaluat şi validat din perspectivăpsihologică.

• La rândul său, pedagogia, prin multitudinea dedate şi fapte educaţionale, culese şiinterpretate în mod adecvat pot constituisuporturi pentru dezvoltarea teorieipsihologice.

• Evoluţiile pedagogiei constituie la rândul lorsugestii şi direcţii de cercetare ulterioarepentru psihologia educaţională experimentală.

Importanţa psihopedagogiei• importanţa teoretică: influenţează într-o

măsură importantă cercetările dar şiinterpretările pedagogice asupra actuluieducaţional.

• importanţa practică: în cadrulprocesului instructiv-educativ,psihopedagogia ofera soluţii practice lamultitudinea de probleme care apar încadrul actului educaţional.

• ofera solutii pentru rezolvareadificultăţilor şi de obstacolelor care aparîn educarea tinerilor

• Obstacolele oferă preţioase indiciiasupra nivelului şi tipului decunoştinţe de ordin psihologic pecare ar trebui să le deţină un viitorprofesor, indiferent de specialitateaacestuia.

Importanţa psihopedagogiei

Categorii de dificultati

• Evaluarea efectelor reale ale situaţiilor de învăţare şi cunoaşterea cauzelor unor comportamente.

» Relaţia dintre metoda pedagogicăşi scopul comportamental nu poatefi evaluată în ansamblu.

Intrebări cărora psihopedagogia caută să le ofere răspunsuri:

• Care este „faţa” elevului în afara şcolii?

• A reuşit metoda pedagogică să asigure oschimbare constantă, trainică, de durată şi însensul sugerat de educator?

• Diversele metode pedagogice pot răspundediversităţii „infinite” de tipuri de personalitateale elevilor?

• Putem fi oare siguri că una sau alta dintremetode nu îngrădeşte o dezvoltare liberă apersonalităţii unuia sau altuia dintre copii?

• Cunoaşterea particularităţilor diferitelorcategorii de vârstă ale elevilor.

» Cunoaşterea particularităţilor psihice alecategoriilor de vârstă îi poate permiteprofesorului să îşi modifice cu uşurinţă„registrul” relaţional în cadrul activităţiidin şcoală.

» Cunoaşterea particularităţilor individualeale elevilor constituie un alt elementimportant al succesului educaţional


• O ultimă categorie de dificultăţi se referăla comunicarea didactică şi la specificulacesteia.

» Este vorba, în esenţă despre o comunicareîntre două părţi (elevii şi profesorii) întrecare există diferenţe foarte mari în ceea cepriveşte nivelul cunoştinţelor şi alexperienţelor de viaţă, capacităţile şiabilităţile de comunicare etc. Aici,psihopedagogia poate fi un sprijin realpentru profesori prin ajutorul dat inîmbunătăţirea modalităţilor decomunicare.


ÎNVĂŢAREA ŞI TEORIILE ÎNVĂŢĂRII

• La om, învăţarea poate fi văzută ca fiind oriceachiziţie nouă de comportament, ca rezultat alexersării, menit să conducă spre o acomodarela ambianţă.

• A învăţa înseamnă a asimila cunoştinţe, aschimba comportamente, a forma sentimenteşi atitudini.

• Invăţarea este un complicat proces psihic, ceare ca scop o dezvoltare caracterială adecvată,achiziţionarea unor noi experienţe, formareaunor noi capacităţi şi deprinderi care sapermită individului rezolvarea unor situaţiiproblematice şi optimizarea relaţiilor sale cumediul

Forme ale învăţăriiDupă criteriul locului unde are locînvăţarea se vorbeşte despre:

1) învăţarea socială, ( familie,grupurile dejoacă) - acest tip de învăţare se întindede-a lungul întregii vieţi a individului.

2) învăţarea sistematică realizată în unităţi deînvăţământ (de toate gradele) sau în cadrulstagiilor de instruire şi pregătire. Aceasta esteo forma de activitate instructiv educativăplanificată pe baza unei experienţe acumulatetimp de secole şi analizată de psihologi şipedagogi.

Forme ale învăţării

După criteriul formei sub care se desfăşoară:

1) învăţarea senzorio-motorie - constând înformarea de priceperi şi deprinderi motorii,acte în care esenţial este un răspunsprompt şi adecvat la anumiţi stimuli(învăţarea scrisului, in educaţie fizica şisport, dans, deprinderilor manuale şimânuirea unor aparate, etc).

2) învăţarea de tip verbal – ce se referă laînsuşirea de cunoştinţe şi priceperiintelectuale, dezvoltarea capacităţilor deinterpretare critică, de soluţionare deprobleme.

Modele asociaţioniste ale învăţării

Condiţionarea clasică• Asocierea unui anumit stimul cu un răspuns

(atipic) datorită faptului că cele două elemente au fost asociate de câteva ori, deşi între acestea nu există o legătură anatomo -funcţională directă, proces pus în evidenţă şi studiat în detaliu de către fiziologul rus I. P. Pavlov (1849-1936)

• Explicaţia oferită de către Pavlov s-a referit la formarea aşa-numitului reflex condiţionat care a fost explicat prin realizarea la nivelul scoarţei cerebrale a unei legături temporare între cei doi centri nervoşi, cel al văzului şi cel al salivării, centri care în mod normal nu au nici o legătură între ei. S-a născut astfel ideea că învăţarea ar putea fi o succesiune de reflexe condiţionate.

Conexionismul şi condiţionarea operantă

• Psihologul american E.L. Thorndike (1874-1949) a arătat că unele răspunsuri sunt învăţatede către o serie de animale, datorită realizăriiunor conexiuni pe scoarţa cerebrală între unstimul şi un răspuns.

• Realizarea acestor conexiuni, este facilitată deproducerea unor consecinţe plăcute pentruanimal.

• Psihologul american a stabilit astfel că unanume tip de învăţare se poate datora uneiconexiuni realizate în urma unei succesiuni deîncercări şi erori.


• În acest context Thorndike a formulat:• legea efectului: întărirea sau slăbirea unei

legături datorită consecinţelor plăcute sau neplăcute pe care le are.

• legea întăririi : trăinicia unei conexiuni este dependentă de numărul de repetări realizate

» Cele două legi au fost descoperite şi de către Pavlov, care le-a conceput ca o înlocuire de stimuli

» Thorndike l-a văzut ca o înlocuire de reacţii


• Plecând de aici Watson a propus o psihologieabsolut obiectivă, exactă, care să renunţe laelemente subiective (plăcut - neplăcut),individuale şi care să permită o urmărire exactăa comportamentului.

• Această psihologie, în concepţia lui J.B.Watson, ar trebui să studieze doar stimulul şireacţia animalului, respectiv comportamentulacestuia. S-a născut astfel un curent noupsihologia comportamentului sau psihologiabehavioristă ( în lb. engleză behavior înseamnăcomportament)


• Aceste cercetări au stat la baza cercetărilorasupra unui alt tip de învăţare, numitcondiţionare operantă al cărei principalpromotor a fost B.F. Skinner (1904-1990).

• Un fapt important evidenţiat de către Skinner afost acela că eficienţa învăţării estecondiţionată de aplicarea întăririi (hranei)imediat după manifestarea comportamentului.

• Ideea de condiţionare operantă a fost deseori aplicată în explicarea comportamentului uman.


• Skinner considera că acest fenomen al întăririiar putea explica destul de bine toatecaracteristicile psihice ale fiinţelor umane,inclusiv limbajul şi gândirea.

• În învăţarea şcolară, întărirea poate lua douăforme: recompensa şi pedeapsa.

• Skinner şi alţi teoreticieni s-au opus utilizăriipedepsei ca metodă de educare a copiilor.Motivul principal era acela că pedeapsa pentruo greşeală nu îl împiedică pe copil să facăaltceva, care poate fi la fel de greşit.

Modele constructiviste ale învăţării

• Modelele cognitiviste ale învăţării se focalizeazăasupra studierii structurilor şi componentelorcare contribuie la procesarea informaţiei cum arfi memoria, atenţia, percepţia, gândirea,limbajul, rezolvarea de probleme şi creativitatea.

• Teoria constructivismului cognitiv susţine căindivizii îşi dezvoltă şi-şi construiesc singuricunoştinţele printr-un proces de adaptare laevenimente sau prin parcurgerea cât mai multorexperienţe de viaţă.

• Construirea cunoaşterii la o persoană esteinfluenţată de:

» cunoştinţe» experienţa personală» mediu


Constructivismul psihologic (individual)• Psihologul elveţian Jean Piaget s-a centrat

asupra studierii evoluţiei intelectului uman din:• perspectiva biologică - aspecte fizice şi

mentale specifice(reflexe, răspunsuriinstinctive, adaptare )

• succesiunea stadiilor de evoluţie cognitivăpe care individul le parcurge în timpulcopilăriei şi adolescenţei

• problemele legate de competenţaintelectuală care reprezintă nivelul cel maiînalt de funcţionare care poate apare întimpul unui stadiu.


Constructivismul psihologic (individual)

• In urma acestui studiu a dezvoltat teoriapsihogenezei operaţiilor intelectuale. Conformacestei teorii, cunoaşterea umană este unproces de asimilare a informaţiilor la structurileanterioare.

• Dezvoltarea premerge prin asimilare şiacomodare, fiind un proces simultan închis(conservativ) şi deschis (transformativ)


Constructivismul psihologic (individual)• Intotdeauna, între două sau mai multe transformări

este interpus un nivel de organizare.

• Conform lui Piaget există patru factori care permitevoluţia individului de la un stagiu la altul:– maturizarea (dezvoltarea fizică şi mentală),– experienţa (copilul interacţionează cu obiectele

reale din mediu),– interacţiunea socială (socializarea şi relaţiile cu

alţi copii),– echilibrarea (tendinţa de a căuta coerenţa între

schemele cognitive dezvoltate şi realitatea.


Constructivismul social (socioconstructivismul)• Savantul rus, L.S. Vîgotski propune o teorie în

cadrul căreia sunt evidenţiaţi trei factoriimportanţi ai procesului de învăţare: cultura,limbajul şi zona de dezvoltare proximă.

– Cultura - Vîgotski a susţinut existenţa unorfuncţii mentale elementare (înnăscute), care,sub influenţa factorilor culturali setransformă în funcţii mentale superioare,mediate social.

– Limbajul - invăţarea limbajului este facilitatăde procesele sociale.


Constructivismul social (socioconstructivismul)• Zona de dezvoltare proximă se referă la

distanţa dintre nivelul prezent de dezvoltare(determinat prin capacitatea individuală derezolvare de probleme) şi nivelul potenţialuluiindividual (determinat prin rezolvarea deprobleme cu sprijin din exterior).

• zona de dezvoltare proximă indică funcţiilecare sunt în proces de dezvoltare, respectivpotenţialul copilului. Acesta permiteprofesorului să ştie ce anume este capabil săachiziţioneze elevul prin intermediul unuimediator.


Teoria genetic-cognitivă• Americanul Jerome Bruner susţine că oamenii

interpretează lumea în termenii similarităţilor şidiferenţelor.

• Plecând de la teoria psihogenezei operaţiilorintelectuale ( a lui Piaget), Bruner propune treimodalităţi de cunoaştere a lumii:– (1). Modalitatea activă – ( manipulare si

actiune libera asupra obiectelor) -caracterizează primii ani de viaţă şi esteindispensabilă în formarea priceperilor,deprinderilor şi în achiziţionarea primelorcunoştinţe


Teoria genetic-cognitivă• (2). Modalitatea iconică bazată în pe imagini

vizuale; vârful dezvoltării acestei modalităţi seaflă între 5 şi 7 ani.

• (3). Modalitatea simbolică - proces de înlocuirea imaginilor prin intermediul simbolurilor(cuvinte sau alte semne convenţionale). Acestesimboluri permit o „comprimare” semnificativăa realităţii astfel încât indivizii pot „manevra” omare cantitate de informaţii şi pot rezolvaproblemele.

Piramida tipurilor de învăţareIn funcţie de gradul de complexitate al

acestora, tipurile de invatare au fost grupate pe 6 nivele. Atingerea nivelelor superioare de învăţare impune parcurgerea celor inferioare.

1.a. Învăţarea prin

condiţionareclasică

1.b. Învăţarea prin

contiguitate;condiţionarea

operantă

1.c. Învăţarea prinîntărire;

condiţionareainstrumentală

1.d. Învăţareaprin imitaţie

2.a Generalizarea 2.b Discriminarea

3. Învăţarea conceptelor

4. Învăţarea principiilor

5. Rezolvarea de probleme

6. Comportamentul creator

1.a Condiţionarea clasica este cea descrisa de către I. P. Pavlov şi parţial de către Watson . Acest tip de învăţare se bazează pe formarea reflexelor condiţionate.

1.b Asociaţiile prin contiguitate(apropiere) - model propus de către Edwin R. Guthrie(1886-1959). Conform acestui model, orice mişcare sau element de comportament care urmează îndeaproape un anume grup de stimuli, tinde să se ataşeze de grupul respectiv.

1.c Învăţarea prin întărire a fost propusă de E.Thorndike care a exprimat ideea ca învăţarea depinde de ceea ce se întâmpla după o anumită reacţie. Conform legii efectului, atunci când se formează o conexiune modificabila între stimul şi reacţie, şi aceasta este urmata de satisfacţie, legătura este întărită.

1.d Învăţarea prin imitaţie Miller N. şi Dollard J (1941). În cadrul teoriei învăţării sociale prin imitaţie au încercat sa arate ca imitaţia în sine, cel puţin în parte, este un tip de comportament învăţat. S-a demonstrat ca persoana profesorului poate servi în mod efectiv în clasa drept model pentru învăţarea prin imitare.

2.a Învăţarea prin generalizare2.b Învăţarea prin discriminare

Aceste doua modele au fost sistematic studiate în experimente bazate pe condiţionarea clasică şi instrumentală. Generalizarea este o operaţie a gândirii predominant sintetică. Însuşirile ei sunt reunite intr-un model informaţional menit sa definească o clasa sau o categorie de obiecte sau fenomene. O învăţare prin generalizare are loc numai atunci când pentru elevi similitudinile între un complex de stimuli şi altul sunt evidente.

3. Învăţarea conceptelor Conceptul, ca unitate de baza a gândirii, constă dintr-o condensare selectivă sau o integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de obiecte, fenomene, relaţii. Termenul de concept a fost definit drept "o clasificare de stimuli care au caracteristici comune" (McDonald,1965). Se ştie că un concept este învăţat atunci când persoana poate face clasificări raţionale şi înţelege care anume trăsături comune stau la baza clasificărilor; astfel nu este suficient ca o persoana sa poată acţiona în cadrul unei situaţii specifice ca şi cum ar cunoaşte conceptul.

Semnificaţia este un alt factor important în procesul comparării diverselor complexe de stimuli. Generalizarea fără restricţii poate duce la multe erori în comportamentul elevului. Acest lucru poate fi ilustrat în cazul conduitei verbale a copiilor mici care învaţă sa vorbească. Un copil care a învăţat că un animal de casă ce are patru picioare se numeşte "câine", va generaliza noţiunea de „câine” la toate animalele cu patru picioare.Astfel, pentru ca un elev sa beneficieze optim de generalizare, trebuie sa aplice un al doilea model, învăţarea prin discriminare

Discriminarea, ca şi generalizarea, este privită ca un model de învăţare ce capătă aplicabilitate numai după ce s-au dobândit unele noţiuni de bază.

4.) Învăţarea principiilor R. Gagné defineşte principiul ca fiind "…un lanţ de concepte care formează ceea ce, în general, se numesc cunoştinţe". Învăţarea principiilor este, evident, dependentă de învăţarea conceptelor componente. Totuşi, odată ce se cunosc aceste concepte problema metodologică majoră pare a fi aceea de a decide modalitatea de înlănţuire a conceptelor pentru a forma principiul. Altfel spus, există două metode principale pentru realizarea acestui lucru: fie profesorul prezintă principiul şi apoi încearcă sa arate trăsăturile specifice, eventual cu ajutorul elevului (metoda deductivă – de la general către particular ); fie profesorul prezintă împrejurări sau experienţe în care operează cu principiul şi încearcă sa-l pună chiar pe elev să combine conceptele în ordinea adecvata

(metoda inductivă – de la particular către general)

5.) Rezolvarea de probleme sau comportamentul de rezolvare a problemelor apare atunci când elevul întâmpina dificultăţi în rezolvarea unui scop propus. Rezolvarea de probleme se realizează cel mai economic atunci când se foloseşte un principiu. Desigur, este posibil să se rezolve probleme şi prin intermediul comportamentului de încercare şi eroare.

Aşadar, una din funcţiile principale ale predării este de a-i face pe elevi să folosească principii cunoscute în situaţii noi, pentru a putea acoperi, în parte, lacună din cunoştinţe. Aceasta este în primul rând o problema de îmbunătăţire a „transferului de cunoştinţe”.

6.) Comportamentul creator constituie un aspect nou în ceea ce priveşte teoriile învăţării şi a fost propus în premieră de Davitz şi Ball în acest context. R. Gagné nu a inclus creativitatea în cadrul teoriei învăţării cumulativ ierarhice. Acest comportament a fost propus ca un tip special de rezolvare a problemelor poate fi văzut, în anumite circumstanţe şi ca o modalitate de învăţare. În esenţă însă, definiţia dar şi adecvarea comportamentului creator la grupul teoriilor învăţării rămâne subiectul unei importante controverse. Poate mai corect ar fi să afirmăm că anumite forme de manifestare ale creativităţii umane implică şi acte de învăţare.

PROCESE PSIHICE IMPLICATE ÎN ÎNVĂŢARE

GÂNDIREA

• activitatea de sinteză a vieţii psihice• reflectă, prelucrează, integrează

fenomenele• dacă percepţia permite cunoaşterea

directă sau mijlocită, gândirea permite cunoaşterea indirectă.

• modelează şi interpretează realitatea• pentru desfăşurarea G este necesară

antrenarea altor funcţii psihice cum sunt: percepţia, memoria şi afectivitatea.

Operaţiile gândirii

• Analiza – este operaţia de desfacere, de separare mentală a obiectului în părţile sale componente de diferenţiere a însuşirilor sale.

• Sinteza – reprezintă operaţia inversă analizei – realizează reunirea mentală într-un ansamblu unitar, într-un întreg, a însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor.

• Comparaţia – este operaţia prin care se disting asemănările şi deosebirile dintre obiectele şi fenomenele analizate.


• Abstractizarea – este operaţia gândirii care constă în abstragerea, în desprinderea unei anumite laturi sau însuşiri ale obiectului sau fenomenului, în timp ce în momentul respectiv ignorăm, facem abstracţie de celelalte.

• Concretizarea – este operaţia inversă abstractizării, care concepe obiectul sau fenomenul în toată varietatea trăsăturilor sale caracteristice.


• Generalizarea – este reflectarea unui obiect sau fenomen la o categorie de obiecte sau fenomene pe baza unor elemente comune şi esenţiale.

• Particularizarea – este operaţia opusă generalizării, care concepe fenomenul sau obiectul din punctul de vedere al trăsăturilor sale specifice.


• Algoritmii sunt operaţii (paşi) care se desfăşoară într-o succesiune strictă şi pot fi precizaţi cu exactitate. Dacă se respectă ordinea paşilor răspunsul va fi cu siguranţă corect.

• Adesea, situaţiile nu pot fi rezolvate pas cu pas prin intermediul algoritmilor de căutare. În acest caz intervine căutarea, descoperirea cunoştiinţelor noi. Un procedeu este euristicatunci când serveşte la a descoperi, a afla cunoştinţe noi.

COMUNICAREA

• Comunicarea este transferul de informaţii (mesaje) de la un sistem cognitiv la altul.

• Aceasta presupune existenţa unui emiţător(care trimite mesajul) şi a unui receptor(care primeşte mesajul).

• Mesajul este ceea ce se comunică. Pentru a putea circula între emiţător şi receptor,mesajul trebuie să fie codificat după acelaşi cod.

COMUNICAREA

• Comunicarea interumană este verbală(vorbirea, cititul, scrisul) şi non-verbală(ţinută, mimică, pantomimică, privire).

• Comunicarea verbală este reprezentată de limbaj care este un sistem foarte complex de coduri prin care oamenii comunică între ei.

• Ţinuta include îmbrăcămintea, coafura, starea de igienă

COMUNICAREA

• Limbajul este activitatea psihică umană de comunicare cu ajutorul limbii. Limba este aceeaşi pentru toţi vorbitorii aceleaşi ţări, limbajul în schimb constă în învăţarea şi utilizarea de către individ a limbii.

• Dezvoltarea limbajului unei persoane începe din primul an de viaţă şi acesta este diferit de la o persoană la alta.

• La un an copilul cunoaşte 5-10 cuvinte, la 2 ani, în medie 300 de cuvinte.

COMUNICAREA

Pentru dezvoltarea limbajului este necesară:

• integritatea aparatului auditiv, • integritatea aparatului fono-articulator şi • are mare importanţă mediul în care

trăieşte copilul.

COMUNICAREA

În comunicarea verbală sunt incluse:• ritmul vorbirii,• accentul,• intonaţia, • mimica, care dau expersivitate limbajului. În limbajul scris expresivitatea este determinată

de semnele de punctuaţie.

Funcţiile limbajului

• Funcţia de comunicare: este funcţia fundamentalăa limbajului.

• Comunicarea are loc şi în lumea animală prinsemnale sonore, vizuale, olfactive, motrice, etc.

• La om comunicarea este în mare parte verbală. Întimpul comunicării există un raport emiţător-receptor (vorbitor-ascultător), în timpulconvorbirii acest raport se inversează continuu(în cazul dialogului).

• Pentru ca două persoane să poată comunica estenecesar să vorbească aceeaşi limbă, să deaaceeaşi semnificaţie cuvintelor folosite


• Funcţia de cunoaştere (cognitivă): întreaga cunoaştere a individului este mijlocită de limbajul său, din primul an de viaţă până la sfârşit.

• Funcţia simbolică: de substituire a unor obiecte, fenomene prin formule verbale.

• Funcţia emoţional-expresivă: cu ajutorul intonaţiei, vitezei şi ritmului vorbirii, accentului, mimicii, ies la iveală stările emoţionale ale emiţătorului.


• Funcţia imperativ-persuasivă: Emiţătorul influenţează receptorul prin conţinutul semantic al cuvintelor, prin intonaţie, accent. Când voinţa este impusă prin ordin avem funcţie imperativă, când convinge, predomină aspectul persuasiv.

• Funcţia cathartică: prin vorbire omul îşi descarcă tensiuni interioare.


• Limbajul oral: sunt implicate aparatul fonator şi cel auditiv.

• Există limbaj dialogat sau limbaj monologat. • Limbajul dialogat se caracterizează prin faptul

există atât emiţător cât şi receptor care comunică verbal, iar raportul emiţător-receptor se schimbă continuu.

• Limbajul monologat include vorbirea în faţa unui auditoriu.

• În acest caz comunicarea verbală este realizată doar de către emiţător.

• Receptorul comunică doar non-verbal, prin privire, mimică.


• Monologul oral absolut (în absenţa oricărei persoane) iese din sfera normalului, apropiindu-se de patologic.

• Există tulburări ale limbajului oral care survin în urma unor distrucţii localizate la nivelul centrilor nervoşi ai limbajului.

• Aceste tulburări se numesc afazii. Existăafazie motorie (Broca) şi afazie senzitivă, comprehensivă (Wernicke).

Funcţiile limbajului• Limbajul scris: sunt implicate aparatul kinestezic

şi cel vizual.• Literele sunt semne grafice utilizate în locul

sunetelor auzite. • Emiterea se realizează prin scriere iar recepţia

prin citire. • Tulburările de scriere (agrafie) şi citire (alexie)

după AVC.• Limbaju• l intern – nu este destinat comunicării, acesta

serveşte activităţii mintale.• În comparaţie cu cel oral este foarte rapid (viteza

gândirii este de 400 cuvinte/min).


• Limbajul extern – limbajul oral şi cel scris sunt forme ale limbajului extern. Acesta este fundamental în comunicare.

• Viteza medie a citirii este de 125 de cuvinte/min la început, iar după ce s-a automatizat este de aprox. 300 cuvinte/min.

• Limbajul extern îl precede pe cel intern (limbajul intern se formează pe baza celui oral).

• Limbajul intern, odată format se exteriorizează prin limbaj extern (oral, scris).

MEMORIA

• MEMORIA – proces psihic complex cu ajutorul căruia se realizează întipărirea (fixarea), păstrarea (conservarea) şi evocarea (reactualizarea) unor experienţe.

Există prin urmare, mai mulţi timpi ai memoriei:• fixarea – capacitatea de înregistrare a unei

informaţii• păstrarea (conservarea) informaţiilor

achiziţionate. Stă la baza învăţării. • evocarea (reactualizarea) – readucerea la

suprafaţă a materialului achiziţionat, cuprinzand doua aspecte: recunoaşterea si reproducerea

Tipuri de memorie

După durata păstrării informaţiei:• Memoria imediată – reproducerea sau

recunoaşterea unui material are loc într-o perioadă ce nu depăşeşte 10 secunde de la prezentarea lui.

• Memoria recentă – reproducerea sau recunoaşterea unui material are loc după un interval ce depăşeşte 10 secunde de la prezentarea lui.

• Memoria evenimentelor îndepărtate – se referă la evenimente trăite de la începutul vieţii până în prezent.

Tipuri de memorie

• Memoria de scurtă durată (MSD) –păstrarea informaţiei se realizează timp de 1-2 secunde, maximum 10 minute.

• Memoria de lungă durată (MLD) –informaţia se păstrează timp îndelungat. Această formă de memorie asigură continuitatea trecut-prezent-viitor în viaţa psihică a omului

Tipuri de memorie

După modul memorarii:cu sau fără intenţie. • Memoria involuntară (spontană) –

întipărirea şi păstrarea informaţiilor se fac fără intenţia subiectului, fără scop.

• Memoria voluntară – întipărirea informaţiilor se face cu intenţia de a le stoca şi reactualiza. Aceasta implică scop şi motivaţie care sunt foarte importante deoarece susţin efortul de a memora chiar şi atunci când materialul nu este plăcut.

Tipuri de memorie

După criteriul înţelegerii materialului memorat: • Memoria mecanică – când nu se înţelege

materialul memorat. Există materiale în care nu este posibilă intervenţia înţelegerii, a intelectului: date istorice, numere de telefon.

• Memoria logică – materialul memorat este înţeles. Acest tip de memorie asigură păstrarea informaţiilor pe termen lung.

• Memoria se dezvoltă rapid şi precis până la 25 de ani, între 25-30 de ani există o fază de platou, iar după 50-60 de ani apare un declin în care funcţionează perfect legile uitării

Memoria

• Autocontrolul informaţiilor memorate –dacă se face numai sub formă de recunoaştere este insuficient.

• Atunci când subiectul este capabil să reproducă informaţia se consideră memorată.

• Dacă informaţia se poate aplica în parctică, aceasta a fost înţeleasă.

UITAREA

• UITAREA permite ştergerea materialului achiziţionat.

• Se manifestă ca incapacitatea individului de a-şi aminti datele memorate sau de a recunoaşte situaţiile trăite.

• Se uită aspecte neinteresante, inutile, incomode, amănunte.

UITAREA

• Uitarea are un aspect pozitiv, atunci când prin uitare se echilibrează psihicul persoanei (se uită experienţe traumatizante, neplăcute), dar are şi un aspect negativ atunci când sunt uitate informaţii importante.

• Combaterea uitării implică repetiţia, şi anume numărul repetiţiilor şi intervalul dintre repetiţii.

UITAREA

• Pentru ca o informaţie să nu fie uitată este necesară repetiţia ei. Numărul insuficient de repetiţii duce la subînvăţare, iar numărul excesiv de repetiţii duce la supraînvăţare, când intervine saturaţia şi tendinţa de a scăpa de acel material.

• Intervalul dintre repetiţii – trebuie să se ţină cont de cantitatea materialului de memorat şi de timpul avut la dispoziţie.

UITAREA

Regulile uitării: • se iută mai uşor evenimente recente dacât

cele îndepărtate.• pierderea memoriei se face dinspre prezent

înspre trecut, de la nou la vechi.

Memoria

Tulburări ale memoriei: dismnezii• Hipomnezia – reprezintă scăderea de

diferite grade ale memoriei. Apare în stări de surmenaj, sau în deficit de atenţie.

• Amnezia – pierderea totală a capacităţii mnezice

• Hipermnezia – sunt amintiri rapide, involuntare, cu conţinut foarte bogat.

IMAGINAŢIA

• Definiţie:• Imaginaţia este un proces psihic de

prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi ideilor, în scopul făuririi unor imagini noi şi idei.

IMAGINAŢIA

• Imaginaţia neintenţională (pasivă) -cuprinde visul şi reveria.

• Visul este o formă a imaginaţiei şi constă în producerea de imagini noi prin transformări ale unor date din experienţa personală.

• Toate tendinţele individului, toate aspiraţiile şi dorinţele, gândurile intime şi pasiunile nepermise, precum şi temerile sale, se manifestă prin vis.

IMAGINAŢIA

• Visele au un rol util în viaţa omului – una din fucţiile visului este de a rezolva conflictele şi frustraţiile din timpul zilei.

• Reveria este un flux de imagini ce realizează dorinţele în plan imaginar.

IMAGINAŢIA

• Imaginaţia intenţională (activă) este de mai multe feluri:

• reproductivă – o asociere a elementelor verbal-imaginative cu imagini care vin din experienţa proprie, cum se întâmplă în lectură.

• vis de perspectivă – proiectarea mentală a dorinţelor, aspiraţiilor şi planurilor de viaţă.

• imaginaţie creatoare – prin care este anticipat imaginativ orice act de creaţie, sau chiar planul viitoarei realizări.

ATENŢIA

• Atenţia este o funţie sintetică a psihismului care constă în orientarea şi concentrarea proceselor psihice spre un anumit grup limitat de obiecte şi fenomene, în scopul asigurării condiţiilor de claritate a grupului de imagini percepute, cât şi a delimitării lor nete de câmpul perceptiv.

ATENŢIA

Caracteristicile atenţiei: • Flexibilitate (mobilitatea) – proprietatea

atenţiei de a se comuta intenţionat de la o activitate la alta.

• Stabilitatea – se referă la menţinerea atenţiei asupra aceluiaşi obiect.

• Concentrarea – constă în rezistenţa la influenţa factorilor perturbatori. De ex. în timpul unui examen nu se aud vocile celor care vorbesc pe coridor.

ATENŢIA

Caracteristicile atenţiei:

• Volumul – se referă la câte elemente pot fi percepute simultan şi clar.

• Distributivitatea – Atenţia nu poate fi concentrată simultan asupra mai mult de o singură activitate. A face două lucruri în acelaşi timp este posibil dacă atenţia este concentrată doar asupra unei singure activităţi iar cea de-a doua activitate este automatizată (deprindere).

ATENŢIA

• Atenţia este: • Involuntară (neintenţională, primară) –

constă în orientarea şi concentrarea atenţiei fără un ţel precis, în absenţa unui efort special. Aceasta este determinată de stimuli senzoriali ce survin brusc în stare de nepregătire a organismului sau care poartă o noutate informaţională.

ATENŢIA

Factori externi ai atenţiei involuntare:• imaginea atrage atenţia mai repede decât

textul• muzica atrage atenţia mai repede decât

naraţiunea• stimulii intenşi atrag atenţia mai mult decât

cei slabi (un text scris cu litere mari, sau colorate)

• contrastul faţă de fond atrage atenţia (contrast de mărime, de culoare, de viteză)

ATENŢIA

• Voluntară, intenţională – are un scop şi cuprinde intenţionalitate, efort, perseverenţă. Presupunând efort, atenţia voluntară duce la oboseală, de aceea sunt necesare pauze în timpul activităţii.

• Postvoluntară – exerciţiul de a fi atent –la copil predomină atenţia involuntară. Prin activitatea şcolară în care se cere atenţie voluntară, se ajunge la deprinderea de a fi atent.

MOTIVAŢIA

• Prin „motiv” înţelegem orice condiţie internă a persoanei care determină acţiunea sau gândirea.

• Motivul declanşează acţiunea, îi dă un anumit sens şi oferă energia psihică necesară până la finalizarea ei.

MOTIVAŢIA

Funcţiile motivelor:• declanşează sau opreşte comportamentul.• orientează comportamentul.• susţine energetic comportamentul în

timpul acţiunii.• funcţia reglatorie –

MOTIVAŢIA

Categorii de motive:• trebuinţe primare – au mecanisme

biofiziologice înnăscute, sunt prezente la toţi oamenii şi la toate vârstele. Supravieţuirea individului depinde de satisfacerea acestor trebuinţe primare. Ex: nevoia de hrană, de odihnă, etc.

• trebuinţe secundare – sunt dobândite în cursul vieţii. Nu sunt aceleaşi pentru toţi indivizii. Trebuinţele secundare se formează pe baza satisfacerii celor primare.

MOTIVAŢIA

Conflicte de motive.• Omul este multimotivat şi din această

cauză este pus uneori în situaţia de a alege.

• Conflict de tip atracţie-atracţie (A-A) – când subiectul trebuie să aleagă între două alternative plăcute. Acesta alege alternativa cea mai bună.

MOTIVAŢIA

Conflicte de motive.• Conflict de tip respingere-respingere (R-R)

– când subiectul trebuie să aleagă între două situaţii neplăcute. Acesta alege răul cel mai mic.

• Conflict de tip atracţie-respingere (A-R) –când subiectul trebuie să aleagă între o situaţie plăcută şi una nepălăcută. Va alege situaţia plăcută.

VOINŢA

• Voinţa – capacitatea omului de a iniţia în mod conştient acţiuni cu scop şi de a le finaliza.

VOINŢA

Proprietăţile voinţei:• Independenţa – a fi capabil în deliberarea

şi luarea de decizii singur. • Promptitudinea – se referă la capacitatea

persoanei de a lua hotărâri în timp optim.• Perseverenţa – capacitatea de a finaliza

deciziile în ciuda obstacolelor care apar în timpul executării acţiunii.

VOINŢA

Tulburări ale voinţei:• Hiperbulia – exacerbarea voinţei

dinamizatoare. Este întâlnită la persoanele voluntare.

• Hipobulia – diminuarea voinţei – se datorează unei motivaţii care nu este puternivă

AFECTIVITATEA

• Procesele afective constau în trăirea subiectivă a concordanţei sau discordanţei dintre cerinţele interne ale individului şi realităţile din mediu.

• Procesele afective sunt localizate în hipotalamus.

AFECTIVITATEAProprietăţile proceselor afective:• Polaritatea proceselor afective – trăirea

afectivă poate fi pozitivă sau negativă: plăcere-neplăcere, bucurie-tristeţe, iubire-ură. O persoană poate avea în acelaşi timp doar o trăire din cuplul de trăiri opuse.

• Caracterul stenic sau astenic. O trăire are caracter stenic atunci când oferă energie pentru activitatea persoanei, o mobilizează, o întăreşte. O trăire afectivă are caracter astenic atunci când demobilizează persoana, îi scade eficienţa în activitate.

AFECTIVITATEA

Durata proceselor afective. • O trăire afectivă durează atâta timp cât

durează factorul care a generat-o (factorul afectogen). De ex. frica durează atâta timp cât persistă cauza care a provocat-o, apoi este normal să dispară.

• O trăire afectivă durează atâta timp cât durează semnificaţia obiectului respectiv pentru persoană: dragostea poate să dureze toată viaţa, chiar dacă cel iubit nu este prezent.

AFECTIVITATEA

Intensitatea proceselor afective depinde de • a). particularităţile afective ale persoanei şi de • b). semnificaţia pe care obiectul (factorul

afectogen) respectiv o are pentru acea persoană.

• Hipoafectivul – are trăiri slabe chiar dacă situaţia provoacă trăiri puternice. Este rece, nu vibrează afectiv, este insensibil.

• Hiperafectivul (invers decât hipoafectivul) are trăiri intense şi pentru situaţii când ar trebui să fie moderate. Copilul este hiperafectiv.

AFECTIVITATEA

• Mobilitatea proceselor afective se referă latrecerea de la o trăire afectivă la alta, înfuncţie de apariţia factorilor afectogeni.

• Dezechilibrul afectiv se caracterizeazăprintr-o mobilitate prea ridicată (trecerefără motiv de la o stare afectivă la alta) sauprintr-o mobilitate prea scăzută(perseverarea afectului).

AFECTIVITATEA

Expresivitatea proceselor afective: • manifestări motorii: fuga în stări de frică,

mers dansând în stări afective fericite, hipokinezie în stări afective depresive.

• Mişcări ale feţei – hipermimie în veselie, hipomimie în tristeţe, etc.

• Mişcări ale braţelor – gestică amplă în stări de bucurie.

AFECTIVITATEA

Expresivitatea proceselor afective:

• Manifestări ale vocii – bradilalie, voce stinsă monotonă în tristeţe, tahilalie, voce amplă în veselie.

• Privirea – tristă în depresie, vie în bucurie.• Manifestări organice: lacrimi, tahicardie,

îmbujorare, uneori trăiri foarte puternice: micţiune, defecaţie.

AFECTIVITATEA

• Dispoziţia şi bolile somatice: • Anxietate – cardiopatie, IM• Mohoreală – boli gastro-intestinale• Euforie – la hepatici• Iritabilitate – boli pulmonare.

CUNOASTEREA ELEVULUIPersonalitatea„Personalitatea este organizarea dinamică în

cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”.

Personalitatea umană este influenţată, în evoluţia sa de trei factori principali:

• zestrea ereditară, • structura biologică a individului • factorii sociali.

Laturile personalităţii umane sunt:- temperamentul, - caracterul, - aptitudinile

TemperamentulTemperamentul se referă la dimensiunea

energetică a personalităţii individului,respectiv atât la particularităţile psihice cât şi la cele ale comportamentului (motricitate, vorbire etc.).

Trăsăturile temperamentale se manifestăde la vârste fragede şi rămân aproapeneschimbate pe tot parcursul vieţii.

Prin educaţie putem modela anumitetrăsături, le putem compensa pe altele, dar nu le putem schimba radical.

Cunoaşterea temperamentului este o condiţie pentru ca omul să-şi poată lua în stăpânire propriile manifestăritemperamentale şi să acţioneze pentru modelarea anumitor însuşiri.

Tipuri temperamentale1. tipul coleric este reprezentat de persoanele

emotive, inconstante şi oscilante din punctul de vedere al trăirilor, irascibile, care au tendinţa de a exagera în tot ce fac; foarte expresive, aceste persoane îşi exteriorizează uşor trăirile;

2. tipul sangvinic caracterizează o persoanăechilibrată, vioaie, foarte mobilă, dominată de obună dispoziţie constantă şi care se adaptează uşor; marea mobilitate a sangvinicilor îi poate face uneori nestatornici şi imprevizibili;

3. tipul flegmatic se caracterizează prin calm; este persoana lentă, imperturbabilă, relativ puţin comunicativă şi greu adaptabilă; acest tip are însă o forţă interioară deosebită, prin care poate obţine performanţă în sarcinile de lungă durată;

4. tipul melancolic este asemănător cu flegmaticul, calm, lent, inexpresiv, puţin comunicativ, dar îi lipseşte forţa şi vigoarea; este tipul sensibil, emotiv, cu o viaţă interioară agitată; melancolicii au o încredere redusă în forţele proprii şi, în general, suferă de diverse complexe de inferioritate.

În practică, tipurile temperamentale pure sunt rare. Cei mai mulţi dintre oameni au însuşiri combinate ce aparţin mai multor tipuri; cele dominante dau caracteristica temperamentală generală.

O altă cunoscută teorie care descrie tipurile temperamentale îi aparţine lui ErnstKretschmer, care, la sfârşitul sec. al XIX-lea propunea o abordare care realizează unparalelism între constituţia corporală a unei persoane şi manifestările de ordin psihio-temperamental

1. tipul picnic este reprezentat de individul mijlociu de statură, cu tendinţe de excesponderal, cu mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltat; din punct de vedere psihic, acestui tip uman îi sunt asociate o serie de trăsături psihice reunite în aşanumitul tip ciclotimic caracterizat prin: vioiciune, mobilitate, optimism, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie spre concesii şi compromisuri;

2. tipul astenic este slab, înalt, cu mâini şi picioare lungi şi subţiri fiind caracterizat printrun profil psihologic denumit schizotimic reprezentat printr-o serie de trăsături cum ar fi: interiorizare, sensibilitate, meticulozitate şi ambiţie (care poate însă ascunde anumitecomplexe de inferioritate);

3. tipul atletic este individul cu odezvoltare fizică armonioasă, cu un sistem osos masiv şi un sistem muscular bine dezvoltat, rezistent la solicitări şi la efort; din punct de vederepsihic, acest individ uman esteechilibrat, fără „asperităţi sau devieri” deosebite.

Diferenţele temperamentale între indivizi au fost studiate şi de fiziologul rus Pavlov. În concepţia sa, indivizii umani sunt diferiţi în funcţie de 3 caracteristici ale sistemului nervos central:

1. forţa sau energia sistemului nervos se exprimă prin rezistenţa la excitanţi

sau la conflicte;2. mobilitatea vizează dinamica proceselor

nervoase, uşurinţa de a trece de la excitaţie lainhibiţie şi invers;

3. echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia excitaţiei şi inhibiţiei;

Psihologul elveţian Karl Jung a pus în evidenţă două caracteristici native ale indivizilor umani: introversiunea şi extroversiunea. Pe această bază, el a descris trei tipuri umane:

1. tipul introvertit, la care predomină preocuparea pentru viaţa interioară; el trăieşte în lumea sa, şi comunică prea puţin cu lumea exterioară;

2. tipul extravertit, care trăieşte în exterior, este comunicativ cu cei din jur, deschiscătre mediu şi către semeni;

3. tipul ambivert la care există o preocupare egală atât pentru lumea interioară cât şi pentru lumea exterioară.

CaracterulCaracterul desemnează ansamblul

însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane cu semenii săi şi valorile după care se conduce.

În sens psihologic, caracterul desemnează atributele durabile, care diferenţiază o persoană sau care compun identitatea acelei persoane. Caracterul poate fi văzut ca o dimensiune a eului care este responsabilă de comportamentul etic.

În stabilirea structurii caracterului, avem în vedere, în primul rând, atitudinile stabile şi trăsăturile caracteriale care sunt proprii unei anumite persoane

Atitudinea exprimă o modalitate de raportare a individului faţă de lumea exterioară şi faţă de sine. Se acceptă, în general, că există trei mari categorii de atitudini:

1. atitudinea faţă de sine (modestie, orgoliu, demnitate sau sentimente de culpabilitate sau inferioritate);

2. atitudinea faţă de ceilalţi şi faţă de societate;3. atitudinea faţă de activitate.

Alături de atitudini, care exprimă orientarea persoanei, în componenţa caracterului intră şi trăsăturile de voinţă, cele care asigură traducerea în fapt a intenţiilor şi mobilizarearesurselor personalităţii pentru a face faţă solicitărilor. Trăsăturile de voinţă constituiecomponenta executorie a caracterului.

Caracterul se formează de-a lungul întregii vieţi a individului astfel că acesta poate fi modelat continuu prin activităţi educative.

Aptitudinile''Aptitudinea este substratul congenital al unei

capacităţi, preexistând acesteia din urmă, care va depinde de dezvoltarea naturală aaptitudinilor, de formaţia educativă, eventual, şi de exerciţiu; numai capacitatea poate fiobiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate”.

„aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi”

pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie sa satisfacă o serie de cerinţe:

- să fie individuală, şi să permită diferenţierea în planul randamentului activităţii;

- să asigure efectiv finalitatea activităţii;- să contribuie la realizarea unui nivel

calitativ superior al activităţii;- să dispună de un mare grad de

operaţionalitate şi eficienţă.

Deprinderile sunt componenteautomatizate ale activităţii care asigură realizarea activităţii la acelaşi nivel şi pe măsură ce se elaborează, îşi reduc numărul proceselor psihice implicate. Aptitudinile sunt componente plastice, maleabile ce conduc la perfecţionarea activităţii, care pe măsură ce se formează îşi amplifică şi îşi complică structura internă.

Deprinderile sunt încadrate în aptitudini, ele devenind elemente operaţionale ale aptitudinilor, mărind în felul acesta productivitatea.

Aptitudinea in evolutie,poate fi rezumată în trei stadii:

• de structurare şi maturizare; • de optim funcţional; • de regresie.

Aptitudinile au, în general, o apariţie precoce.

Există vârste critice, când apariţia unor noi nevoi, a unor tendinţe, este acompaniată de trecerea în stare latentă sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior

Clasificarea aptitudinilor1. Aptitudinile complexe:

• aptitudinea tehnică, • aptitudinea ştiinţifică, • aptitudinea managerială • aptitudinea muzicală, • aptitudinea sportivă.

Nivelul cel mai înalt la care se poate realizadezvoltarea şi integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului.

Talentul reprezintă o formă calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe. În structura talentului, trăsăturile de personalitate (pasiunea, voinţa, interesele, activismul, orientarea axiologică) au o pondere mai mare decât în structura aptitudinilor.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă geniul, el revoluţionează un anumit domeniu al cunoaşterii umane, pune bazele unui nou curent, unui nou mod de gândire,deschide calea realizării unor produse de importanţă istorică pentru viaţa societăţii.

2. Aptitudinile simplea. aptitudinile generale, care sunt

prezente în aproape toate domeniile de activitate;

b. aptitudinile de grup care permit atingerea performanţei într-un grup de activităţi;

c. aptitudinile specifice, sunt foarte puţin răspândite şi sunt caracteristice unui domeniu foarte restrâns de activitate şi definesc o capabilitate extrem de restrânsă.

Dezvoltarea aptitudinilor

1. Depistarea potenţialului aptitudinal şi al capacităţilor

2. Adaptarea conţinutului disciplinelor de învăţământ şi a metodelor didactice utilizate de către profesor, în funcţie de aptitudinile manifestate de către elevi.

3. Organizarea unor activităţi educative informale variate

Inteligenţa este considerata ca fiind o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizăriisuperioare a tuturor proceselor psihice. Când vorbim de inteligenţă ca o aptitudine generală,avem în vedere implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi şi vizăm nu atât conţinutul şistructura ei psihologică, ci finalitatea ei.

Psihologul german W.Stern a propus măsurareacoeficientului de inteligenţă (QI) care se calculează după formula:

vârsta mintală (VMi)QI = ---------------------------------- X 100

vârsta cronologică (VCr)

Permanent trebuie regândit sensul pe care îl acordăm cuvântului educaţie, pentru a cuprinde întreaga varietate de experienţe care pot ajuta individul uman pentru a-şi educa inteligenţa, pentru fi eficient şi pentru a evolua cu succes într-o societate în continuă căutare de perfecţiune.

psihopedagogie (1)

Documents