UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ –BUCUREŞTI

MASTER „DREPTUL AFACERILOR”

RĂSPUNDEREA PENTRU PRODUSE DEFECTUOASE

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR:

LECT. UNIV. DR. SILVIA ZAHARIA

MASTERAND:

ȘTIRBU V. EDUARD-AUREL

București

1

2013

2

C U P R I N S

CAPITOLUL I – OBLIGAȚIA DE SECURITATE IN CONDIȚIILE REGLEMENTĂRII

GENERALE A PROTECȚIEI CONSUMATORULUI…………………………………..1

1.1.Notiuni introductive…………………………………………………………. 1

1.2.Consacrarea in dreptul comunitar…………………………………………… 3

1.3.Reglementari interne………………………………………………………. 10

1.4.Garantia calitatii produselor……………………………………………… . 20

1.Inainte de 1 ianuarie 2007…………………………………………….. 20

2.Dupa 1 ianuarie 2007………………………………………………… 25

CAPITOLUL II- RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU PRODUSELE CU DEFECTE IN

REGLEMENTAREA LEGII 240/2004………………………………………………… 28

2.1.Necesitatea unei reglementari interne in domeniul produselor defectuoase…. 28

2.2.Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte 29

2.3.Domeniul de aplicare a Legii nr.240/2004…………………………………… 31

2.4.Regimul raspunderii producatorilor pentru pagubele cauzate de produsele cu

defecte. 35

A.Conditiile raspunderii pentru produsele cu defecte……………………. 35

B.Cauzele de exonerare de raspundere………………………. 37

C.Cauzele cu privire la raspundere……………………………………… 40

D.Actiunile in raspundere pentru repararea pagubei………………….. 40

CAPITOLUL III –PARTICULARITĂȚI ALE RĂSPUNDERII IN DIRECTIVA 85/374 CEE

DIN 25 IULIE 1985 CU PRIVIRE LA PRODUSELE DEFECTUOASE……………. 45

3.1.Izvoarele Directivei 85/374 CEE ………………………………………. 45

3.1.1.Conventia de la Strasbourg……………………………… 45

3.1.2.Influenta dreptului american al raspunderii pentru produsele defectuoase asupra

Directivei 85/374………………………………………………………………… 48

2.Particularitati ale raspunderii civile delictuale in directiva 85/374 din 25 iulie 1985 cu

privire la produsele defectuoase………………………………………... 50

3.2.1.Regimul juridic specific…………………………………. 50

3.2.2.Notiunea de produs in Directiva 85/374CEE. Defectul produsulu.......... 53

3.2.3.Riscul de dezvoltare…………………………………………………… 55

3.2.4.Limitari ale raspunderii in dispozitiile Directivei……………………… 57

3

CAPITOLUL I

OBLIGATIA DE SECURITATE IN CONDITIILEREGLEMENTARII GENERALE A PROTECTIEI CONSUMATORULUI

1.1.Notiuni introductive

Statul, prin organismele sale specializate isi propune o protectie a vietii, sanatatii si

securitatii consumatorilor prin realizarea unui cadru legislative adecvat si prin recunoasterea

unor structuri, fie apartinand administratiei publice centrale si locale, fie societatii civile cu

atributii in domeniu.

Ordonanta Guvernului nr.21/1992 privind protectia consumatorului prevede ca

organismul abilitat sa realizeze propectia consumatorilor in Romania este Autoritatea

Nationala pentru Protectia Consumatorilor care are rol de a realiza politica Guvernului in

domeniu si de a asigura cadrul legal adecvat unui inalt nivel de protectie al consumatorilor.

Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor reprezinta organul de

specialitate al administratiei publice centrale, subordonata Guvernului, si care, desi nu este

singurul organism cu atributii in domeniu, lui ii revine principala sarcina in protectia

consumatorilor. De remarcat , este faptul ca, ANPC-ul a adoptat o strategie care are ca obiect

protectia consumatorilor in Romania, pentru anii 2005-2007, unde sunt enuntate principalele

obiective in sensul promovarii intereselor consumatorilor pe piata. Obiectivele considerate a fi

fundamentale in acest sens sunt :

1.realizarea unui inalt nivel de protectie a consumatorilor ;

2.aplicarea efectiva a legislatiei in domeniul protectiei consumatorilor ;

3.intarirea activitatilor de informare, consiliere si educarea consumatorilor.

De la inceput trebuie sa remarcam faptul ca, realizarea obiectivelor propuse a fost

posibila, in primul rand, prin armonizarea dispozitiilor privind protectia consumatorilor cu

cele ale legislatiei comunitare.

Protectia vietii si integritatii fizice a persoanelor este un drept natural regasit de-a

lungul timpului in toate civilizatiile,filosofiile si religiile.Acestui principiu etic fundamental al

umanitatii ii corespunde formularea juridica a obligatiilor de securitate

Poate de aceea unul dintre obiectivele cele mai importante ale protectiei

consumatorilor este acela de a asigura un cadru legal care sa impuna ca produsele ce sunt

oferite de agentii economici sa fie sigure, adica sa raspunda unor cerinte de securitate.

Acestea, fie ca sunt definite prin standarde romane sau standarde europene, ori prin chiar

4

nivelul cunostintelor tehnice dintr-un anumit domeniu, dar indiferent de modul in care sunt

alese, ele trebuie respectate.

Acest obiectiv s-a realizat, intr-o prima faza, prin dispozitiile Ordonantei Guvernului

nr.21/1992 privind protectia consumatorilor, ca apoi sa fie in mod partial atins prin adoptarea

Legii nr.282/2004 privind siguranta produselor care impune obligatii in sarcina producatorilor

si distribuitorilor cu privire la conditiile de securitate ce trebuie sa le indeplineasca un produs

care poate fi pus pe piata. Facem aceasta afirmatie, pentru ca securitatea serviciilor si

raspunderea prestatorului de servicii nu este foarte riguros reglementata de lege.

Pentru realizarea acestui obiectiv s-a impus si adoptarea unui sistem de raspundere

obiectiva a producatorului, in cazul in care produsul nu raspunde cerintelor de securitate,

reglementandu-se modalitatile practice de despagubire ale consumatorilor, in situatia in care

acestia au fost prejudiciati de un produs defectuos.

Lege nr.240/2004 privind raspunderea producatorului pentru produsele defecte este

actul normativ care reprezinta sediul legal al materiei.

Strans legat de acest obiectiv se naste urmatorul, respective daca agentii

economici au pus pe piata produse si servicii sigure, totusi , avandu-se in vedere gradul de

dezvoltare al tehnicii actuale s-ar putea, ca desi, respectandu-se toate obligatiile

impuse,produsul sau serviciul sa nu aiba calitatea corespunzatoare. Pentru aceasta ipoteza

legiuitorul a trebuit sa aiba in vedere raspunderea vanzatorului cu privire la produsele care au

defect sau la serviciile care nu sunt corespunzatoare si astfel s-a impus reglementarea unui

sistem de garantii legale care trebuie sa functioneze pentru a-l proteja pe consumator.

Dispozitiile Hotararii de Guvern nr.394/1995 privind obligatiile ce revin agentilor

economici- personae fizice sau juridice- in comercializarea produselor de folosinta

indelungata si a Hotararii de Guvern nr.665/1995 privind inlocuirea, remedierea sau

restituirea contravalorii produselor care prezinta deficiente de calitate au fost satisfacatoare,

dar nevoia unei legislatii care sa fie pe deplin in concordanta cu directivele comunitare, a

impus adoptarea Legii nr.448/2003 privind garantiile care va intra in vigoare la 1 ianuarie

2007. Atat cele doua hotarari de Guvern, cat si legea mentionata au ca obiect asigurarea unui

sistem de garantii legale, adica un termen stabiliti de lege, de care consumatorul sa se poata

preleva, in situatia in care produsul nu corespunde cerintelor de securitate sau are vicii

ascunse, sa poata fi despagubit de catre vanzator, prin remedierea produsului sau prin

inlocuirea acestuia, iar in situatia in care nici una dintre aceste variante nu este posibila,

consumatorul sa aiba dreptul de a primi contravaloarea produsului obtinut. Vanzatorul va

5

putea la randul sau, sa solicite despagubiri din partea producatorului care se face vinovat de

punerea pe piata a unor produse care nu intrunesc cerintele de securitate.1

1.2.Consacrare in dreptul comunitar

La nivel european, mijlocul de afirmare a eticii de protectie a consumatorului il

constituie directivele. Aceste norme preiau exprimarea declaratiei de vointa a statelor membre

cuprinsa in art.153 introdus in actul

----------------------------

1.Silvia Zaharia –Codul consumului.Prezentare sistematica a cadrului legislativ reglementat

privind protectia consumatorului p.9-11

tratatului asupra Uniunii Europene de Tratatul de la Amsterdam, text sustinut

prin Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene.

Dreptul comun in materie de securitate este Directiva 85/374/CEE din 25 iulie 1985 a

Consiliului Europei privind raspunderea pentru produsele defectuoase. Aceasta directiva a

fost completata de altele peste 200 de obiective « verticale » privind asigurarea securitatii

relativ la diferite produse determinate (cum ar fi Directivele 75/319/CEE si 81/851/CEE

privind produsele farmaceutice sau Directiva 89/662/CEE privind produsele de origine

animala).

Data fiind varietatea in crestere a produselor de pe piata, a aparut necesitatea emiterii

unei reglementari care sa acopere ipoteza prejudiciilor cauzate de produsele neavute in vedere

de directivele verticale.Acest pas a fost realizat prin adoptarea Directivei 92/59/CEE din 29

iunie 1992, relativa la securitatea generala a produselor, menita sa se aplice acelor produse

care nu au facut obiectul acelor reglementari comunitare specifice. Aceasta directiva nu a

adus atingere reglementarii cuprinse in Directiva 85/374/CEE (conform art.13) si nu s-a

aplicat decat in regim complementar unor produse pentru care existau deja reglementari

speciale.

Ca urmare a modificarilor survenite in Tratatul de instruire a Uniunii Europene, in

special a articolelor 152 si 153, a aparut necesitatea unei actualizari a dispozitiilor din

Directiva 92/59/CEE. Axeasta acutalizare s-a realizat insa prin intermediul unei noi directive,

2001/95/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 3 decembrie 2001 relativa la

securitatea generala a produselor, care abroga Directiva 92/59/CEE la data de 15 ianuarie

2004 (art.22 si 23) mentinandu-se in vigoare dispozitiile Directivei 85/374/CEE (conform

art.17).Aceasta noua directiva, reglementare de mare anvergura in cadrul politicii de protectie

a consumatorilor, trebuia transpusa in legislatia nationala a Statelor membre pana la data de

15 ianuarie 2004 (conform art.21 alin.1). Credem ca datorita continutului reglementarilor

6

mentionate, continut care se regaseste intr-o anumita masura si in legislatia noastra,este

necesara o prezentare sumara a acestor reglementari, tinandu-se seama de succesiunea lor in

timp.

a) Directiva 85/374/CEE a Consiliului Europei relative la raspunderea pentru produsele

defectuoase. Conditiile pentru angajarea raspunderii pentru produsele defectuoase sunt

prejudiciul, fapta ilicita (care de fapt consta in defectul produsului) si raportul de

cauzalitate intre defectul produsului si prejudiciu.Necesitatea intrunirii acestor

elemente rezulta din redactarea art.4 conform caruia sarcina probei celor 3 conditii

revine victimei. De asemenea, din reglementare rezulta ca raspunderea instituita este

independenta de idea de culpa, fiind o raspundere obiectiva.

In conceptia directivei (reluata apoi de legislatia tuturor statelor membre) un

produs este defectuos daca nu confera securitatea la care se poate astepta in mod legitim

(art.6 alin.1), tinandu-se seama de toate circumstantele si mai ales de prezentarea

produsului, folosirea acestuia si de momentul punerii lui in circulatie.

Domeniul de aplicare al directivei este dublu restrans, atat cu privire la produse,

cat si cu privire la persoana responsabila. In privinta categoriilor de produse, ea se aplica

numai la bunuri mobile ( corporale sau incorporale) sau imobile prin destinatie ( care

raman mobile prin natura lor), neaplicandu-se deci serviciilor si persoanelor ( cu exceptia

substantelor de origine umana, cum ar fi sangele). In categoria bunurilor mentionate , art.2

include si energia electrica. Initial directiva prevedea ( prin acelasi art.2) ca nu se aplica

materiilor prime agricole si produselor de vanatoare in stare originara

(pentru care existau si la acea data reglementari specifice). In scopul recastigarii increderii

consumatorilor si asigurarii unei protectii mai bune a acestora relativ la produsele

agricole, prin art.1 din Directiva 1999/34/CE a Parlamentului European si a Consiliului s-

a modificat art.2 mentionat mai sus, in sensul inlaturarii oricarei exceptii privind

produsele agricole sau de vanatoare. Asadar, in prezent, directiva analizata se aplica si

acestor produse.

In privinta persoanei care raspunde, reglementarea se va aplica, in principal,

producatorului ( care este orice fabricant al produsului finit, producatorul unei materii

prime sau a unei parti componente a produsului si persoana care se prezinta

consumatorilor ca si producator) si importatorilor ( art.3 alin.1 si 2). Numai in cazul in

care acestia nu vor putea fi determinati, se va putea angaja raspunderea furnizorului

(distribuitorului), care va fi considerat producator daca nu va indica in termen rezonabil

7

producatorul sau importatorul daca producatorul nu are sediul intr-un stat membru ( art.3

alin.3).

Art.7 prevede 6 cazuri de exonerare de raspundere a producatorului, intre care :

dovada faptului ca acesta a pus in circulatie produsul sau ca defectul produsului nu exista

cu ocazia punerii in circulatie , riscul de dezvoltare etc.

Termenul de prescriptie a actiunii in despagubiri este de 3 ani de la data cand

victima a luat ( sau ar fi trebuit) cunostinta de prejudiciu, defectul produsului si persoana

responsabila cu conditia de a nu fi trecut 10 ani de la punerea in circulatie a produsului, in

acest caz persoana responsabila fiind exonerata de raspundere (art.11)

In sfarsit, mai trebuie mentionat ca, asa cum se deduce din dispozitiile art.13, este

indiferenta calificarea raspunderii ca fiind delictuala sau contractuala.

b) Directiva 92/59/CEE a Consiliului Europei relativa la securitatea generala a

produselor . Reglementarea este remarcabila prin incercarea de definire a unor termini

specifici raspunderii, cum ar fi : produs, produs sigur, produs defectuos (art.2), prin

statornicirea unei obligetii de securitate alaturi de o serie de alte obligatii complementare

ale producatorilor (art.3 alin 1-2) si distribuitorilor ( art.3 alin.3), prin reglementarea

obligatiilor si punerii statelor membre in cadrul politicii de securitate (art.5 si 6) si prin

reglementarea unor proceduri comunitare speciale menite sa asigure masurile de piata care

trebuie luate in privinta unor produse defectuoase (ca restrangerea circulatiei unor

produse, retragerea de pe piata sau interzicerea lor inainte de a intra in circulatie) si

instituirea unui organism cu atributii speciale, comitetul de urgenta, cu atributii speciale in

politica de protectie

( art.7-9 respectiv art.10 si 11). Intrucat toate aspectele cuprinse in aceasta directiva au

fost reluate si dezvoltate de Directiva 2001/95/CEE, ele vor fi prezentate in cadrul

sectiunii care prezinta aceasta reglementare.

c) Directiva 2001/95/CE a Parlamentului si a Consiliului European din 3

decembrie 2001 relativa la securitatea generala a produselor. Directiva, dupa cum rezulta

chiar din considerentele sale (art.1 si 9), dar si din art.1 si art.2 lit.a, nu se aplica decat

produselor, fiind excluse serviciile. De asemenea, directiva nu este incidenta pentru

produsele in privinta carara exista reglementari specifice, cu exceptia unor categorii de

riscuri si ale unor obligetii de securitate neacoperite de reglementarea speciala (art.2 par.2

lit. a si b) si pentru care totusi se va aplica noua directiva.

In acceptiunea directivei prin « produs » se intelege orice bun (inclusiv din cadrul

unei prestari de servicii) care este destinat consumatorului suscceptibil de a fi utilizat de

8

consumatori in conditii de previzibilitate rezonabila, chiar daca nu este destinat si care

este furnizat sau pus la dispozitie in cadrul unei activitati comerciale, cu titlul oneros sau

gratuit, indiferent daca este nou, de ocazie sau reconditionat, fiind excluse produsele

vandute ca antichitati sau care necesita reparatii prealabil folosirii lor, cu conditia ca

furnizorul sa informeze dobanditorul despre aceste aspecte ( art.2 lit.a).

« Produs sigur » este orice produs care, in conditii normale de utilizare (rezonabil

previzibile), inclusiv de durata si, daca este cazul, de punere in functiune, de instalare sau

intretinere, nu prezinta nici un risc sau prezinta riscuri la un nivel scazut, compatibile cu

utilizarea produsului si considerate acceptabile. Pentru completarea definitiei produsului

sigur trebuie sa se tina seama si de art.3 alin.2 din Directiva, conform caruia un produs

este considerat sigur daca, in lipsa unei reglementari comunitare specifice privind

securitatea acelui produs, el corespunde prescriptiilor cuprinse in legislatia nationala, ce

trebuie sa fie conforme cerintelor art.28 si art.30 din Tratat. « Produsul periculos » este

acel produs care nu corespunde definitiei amintite privind produsele sigure (art.2 lit.c).

Directiva defineste si notiunea de « risc grav » ca ; orice risc grav, include si pe cel

al carui efect nu este imediat si care necesita interventia imediata a autoritatii publice

( art.2 lit.c).

Persoanele chemate sa raspunda sunt, in principal, producatorii si, in subsidiar,

distribuitorii. Notiunea de producator cuprinde : fabricantul produsului ( daca este stabiliti

in Uniunea Europeana) orice persoana care se prezinta ca : fabricant al produsului ( de

exemplu, aplicand pe produs numele sau marca sa reprezentantul fabricantului (daca

fabricantul nu este stabilit in Uniunea Europeana), importatorul produsului ( daca nici

fabricantul, nici reprezentantul sau nu sunt stabiliti in Uniunea Europeana), alti

comercianti profesionosti din circuitul de comercializare al produsului ( in masura in

care activitatile lor pot influenta caracteristicile de securitate ale unui produs). Spre

deosebire de aceasta ultima categorie « distribuitorul » este orice profesionist din circuitul

de comercializare al produsului a carui activitate nu influenteaza caracteristicile de

securitate ale produsului ( art.2 lit.e si f).

Directiva reglementeaza o serie de obligatii in sarcina producatorilor

(si secundar si in sarcina distribuitorilor), toate fiind menite sa asigure securitatea

consumatorului. In acest sens credem ca trebuie enumerate :

- Obligatia generala de securitate ( cap.II din directiva) .Sensul acestei obligatii este

acela ca « producatorii sunt tinuti sa nu introduca pe piata decat produse sigure » (art.2

alin.1) ;

9

- Obligatia de informare a consumatorilor . Conform art.5 alin.1, producatorul are

indatorirea de a furniza consumatorilor informatii utile menite sa-i permita acestuia sa

evalueze riscurile unui produs pe timpul duratei normale de utilizare sau rezonabil

previzibile ( in cazul in care acestea nu sunt imediat perceptibile fara un avertisment

adecvat ) ;

- Obligatia producatorului de a lua masuri menite sa asigure o autoinformare a acestuia

in legatura cu riscurile produselor introduse pe piata, precum si sa-i permita efectuarea

unor actiuni concrete de interventie in vederea : retragerii de pe piata a produsului,

atentionarii adecvate a consumatorului.

- Obligatia de a informa autoritatile competente atunci cand cunosc existenta unui risc

incompatibil cu obligatia generala de securitate (art.5 alin.3) ;

Ultima obligatie revine in egala masura si distribuitorilor. Acestia, spre deosebire

de producatori au o serie de obligatii mai putin severe. Astfel, art.5 alin.2 prevede ca

distribuitorii sunt tinuti sa actioneze in mod diligent pentru respectarea obligatiei de

securitate, adica nefurnizand consumatorilor produse despre care au cunottinta ( sau ar

trebui sa aiba cunostinta) ca nu satisfac exigentele conformitatii cu obligatia de securitate

si sa informeze consumatorii cu privire la potentialele riscuri.

Capitolele IV, V, si VI din Directiva prevad obligatiile statelor membre raportate

la obligatia generala de securitate, procedurile comunitare in cazul interventiei si cu

referire la raporturile dintre statele membre si Comisia Europeana, precum si cu privire la

procedurile comitetului de pe langa Comisie.²

-----------------------------------------

2.Ionut Florin Popa- Obligatia de securitate-mijloc de protectie a consumatorului p.59-65

Revista „Dreptul”nr.3/2003

1.3. Reglementari interne

O.G. nr. 21/1992 consacra dreptul fundamental al consumatorului de a

beneficia numai de produse si servicii sigure.Temeiul legal este art. 3 lit. a), unde legiuitorul

precizeaza dreptul consumatorilor de a „ fi protejati împotriva riscului de a achizitiona un

produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea sau

securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime.”

10

Din analiza textului rezulta ca prima situatie, s-ar referi la efectele negative pe care un

produs le-ar putea avea asupra vietii, sanatatii sau securitatii consumatorului, deci s-ar leza un

drept personal nepatrimonial si, cea de-a doua situatie s-ar referi strict la drepturile

patrimoniale, precum si la interesele legitime ale consumatorului. Prevederea legala poate fi

criticata, întrucât ar putea fi considerata excesiv de riguroasa, deoarece viata, sanatatea omului

sunt si ele drepturi fundamentale, nesocotirea lor atragând sanctiuni specifice, în functie de

natura juridica a raportului dedus analizei. Ratiunea legiuitorului, credem ca a fost în a

circumstantia riscul unor produse ori asupra unor drepturi care au valente nepatrimoniale, cât

si în situatia încalcarii unor drepturi patrimoniale. De remarcat este, si faptul, ca protectia

legala nu se refera strict la dreptul subiectiv, ci, în anumite situatii, poate sa cuprinda si

simplul interes legitim al acestor subiecti de drept.

Corelativ dreptului consumatorului de a fi protejat împotriva riscului de a achizitiona

un produs periculos exista obligatia agentilor economici de a pune pe piata numai produse

sigure. Din aceste considerente, ne vom opri asupra securitatii produselor, un domeniu

deosebit de important într-o perioada caracterizata de un nivel înalt al tehnicitatii, iar riscurile

acesteia putând oricând aparea.

Reglementari cu privire la securitatea produselor si servicilor le regasim în O.G. nr.

21/1992, dar adoptarea unei legi care are ca obiect securitatea generala a produselor

consideram ca abroga implicit dispozitiile primului act privind protectia consumatorilor. De

altfel, intre cele doua dispozitii nu exista

diferente majore, ci doar o nuantare a materiei si o reglementare mai ampla a securitatii

produselor pe care o realizeaza legiuitorul în contextul Legii nr. 245/2004.

Scopul principal al legii este acela de a impune pentru producatori, obligatia de a pune

pe piata numai produse sigure, dispozitiile prezentului act normativ aplicându-se doar pentru

acele categorii de produse, pentru care nu exista prevederi specifice de securitate care „au

acelasi obiectiv cu acest act normativ.”(art. 1 din Legea nr. 245/2004). Din aceste motive,

legiuitorul a ales titlul legii ca fiind securitatea generala a produselor.

Ceea ce putem remarca, înca de la început, este faptul ca legiuitorul da o noua definitie

a conceptului de producator, astfel ca în conformitate cu dispozitiile art. 2 lit. e din lege,

acesta desemneaza:

a) fabricantul produsului, în cazul în care este stabilit în România sau într-un stat membru al

Uniunii Europene si orice alta persoana care se prezinta ca producator prin aplicarea pe

produs a numelui sau, a marcii sale sau a unui alt semn distinctiv ori persoana care

reconditioneaza produsul ;

11

b) reprezentantul producatorului, în cazul în care producatorul nu este stabilit în România sau

într-un stat membru al Uniunii Europene, sau, în absenta unui reprezentant stabilit în România

ori într-un stat membru al Uniunii Europene, importatorul produsului ;

c) alti agenti economici din lantul de comercializare, în masura în care activitatile lor pot

aduce atingere caracteristicilor de securitate a unui produs .

Pentru ca obligatii cu privire la securitatea produselor sunt impuse si în sarcina

distribuitorului, legiuitorul defineste si acest concept, astfel:

„orice agent economic din lantul de comercializare, a carui activitate nu influenteaza

caracteristicile de securitate a produsului.”

La o prima analiza, putem crede, ca legea impune obligatii numai în sarcina

producatorului si nu si a prestatorului de servicii, în ceea ce priveste securitatea produselor.

Dar, atunci când vom analiza conceptul de produs, vom putea observa, ca obligatii cu privire

la securitatea produselor revin si prestatorilor de servicii.

Daca, acestea sunt dispozitiile cu privire la „producator” interesant este de analizat

celelalte concepte utilizate de prezentul act normativ.

In conformitate cu dispozitiile art. 2 lit a) din Legea nr. 245 din 9 iunie 2004, privind

securitatea generala a produselor, prin produs se întelege „orice bun material cunoscut sub

denumirea de produs, care, inclusiv în cadrul unei prestari de servicii, este destinat

consumatorilor sau este posibil, în conditii previzibile sa fie utilizat de consumatori, chiar

daca nu le este destinat si care este furnizat sau pus la dispozitie în cadrul unei activitati

comerciale cu titlu oneros sau gratuit, fie ca este în stare noua, folosit sau reconditionat. Se

ecepteaza de la aplicarea prezentei legi produsele de ocazie care sunt furnizate ca antichitati

sau ca produse care trebuie sa fie reparate ori reconditionate înainte de utilizarea lor, numai în

cazul în care furnizorul informeaza în mod clar persoana careia îi furnizeaza produsul despre

necesitatea acestei reparatii sau reconditionari”.

Definitia este foarte larga, pentru ca, sunt cuprinse inclusiv produsele care sunt

utilizate în cadrul unei prestari de servicii. Totodata, definitia legala acopera inclusiv sfera

produselor profesionale, care în mod normal, nu sunt destinate consumului, dar care pot fi

utilizate de consumatori. +i acestora, li se vor aplica dispozitiile prezentului act normativ.

Potrivit art. 2 lit b) din Legea nr. 245/2004, este considerat ca fiind sigur „orice

produs care în conditii normale sau rezonabil previzibile de utilizare, inclusiv de durata si,

dupa caz, de punere în functiune, de instalare si de necesitati de întretinere, nu prezinta nici un

risc sau numai riscuri minime compatibile cu utilizarea produsului si considerate ca

acceptabile si corespunzatoare unui nivel ridicat de protectie a sanatatii si securitatii

12

consumatorilor, luânduse în considerare” caracteristicile produsului, efectele acestuia asupra

altor produse, prezentarea produsului, precum si categoriile de consumatori expuse riscului.

Dar, pentru ca orice raportare la produs se face prin referire la “riscul” pe care acesta îl

prezinta, interesant este de vazut cum îl defineste legiuitorul.

Legiuitorul nu da o definitie a riscului, dar prevede ca el “se considera acceptabil si

compatibil cu un grad înalt de protectie pentru siguranta si sanatatea consumatorului, în

functie de urmatoarele aspecte:

-caracteristicile produsului, ale ambalarii sale si ale instructiunilor de montaj si

întretinere ;

-efectul asupra altor produse, împreuna cu care acesta poate fi folosit ;

-modul de prezentare a produsului, etichetarea, instructiunile de folosire si orice alte

indicatii si informatii furnizate de producator ;

-categoria de consumatori expusi riscului prin folosirea produsului (art. 2 lit. b) pct.1-

4 din Legea nr. 245/2004).

Faptul ca pot fi obtinute produse cu un nivel superior de securitate, sau existenta unor

produse care au un grad de risc mai scazut, nu poate constitui un motiv pentru care produsul

sa fie considerat ca fiind periculos.

Rezulta ca riscul, în aceasta situatie, se raporteaza la produs, la gradul de siguranta pe

care acesta îl confera consumatorului si nu se reduce la clasica acceptiune a riscului

contractual privit ca o suportare a consecintelor pagubitoare ale încetarii contractului pentru

imposibilitatea fortuita de executare a obligatiei uneia dintre parti .

Este considerat ca fiind risc grav „orice risc semnificativ, care necesita interventie

rapida din partea autoritatilor publice, inclusiv riscurile ale caror efecte nu sunt imediate” (art.

2 lit. c. din lege).

Orice produs care nu întruneste conditiile cerute pentru a fi considerat ca fiind sigur,

atunci el este periculos(art. 3 lit. c).

Chiar daca produsul îndeplineste criteriile de securitate, daca el se dovedeste a fi

periculos autoritatile competente pot cere retragerea sa de pe piata.

Obligatia generala de securitate precum si criteriile de evaluare a conformitatii sunt

reglementate în Capitolul II al legii, unde, în conformitate cu dispozitiile art. 3 alin 1,

producatorii au obligatia de a pune pe piata numai produse sigure.

Legiuitorul în art. 3 alin 2, 3 si 4 instituie o prezumtie de securitate, adica, daca

produsele întrunesc cerintele impuse de leguitor, ele sunt considerate ca fiind sigure.

13

„Un produs va fi considerat sigur din punct de vedere al aspectelor reglementate de

dispozitiile legislaiei nationale atunci când, în absenta prevederilor comunitare specifice

privind reglementarea produsului în cauza, el este conform cu reglementarile nationale ale

României ori ale statului membru pe teritoriul caruia este comercializat, stabilite cu

respectarea principiilor liberei circulatii a produselor si serviciilor de piata si care formuleaza

cerintele de sanatate si securitate pe care produsul trebuie sa le îndeplineasca pentru a fi

comercializat” (art. 3 pct. 2).

Deci, prima prezumtie se refera la faptul ca, în absenta unor reglementari comunitare,

produsul este conform cu cerintele reglementarii nationale, sau ale statului pe al carui teritoriu

este comercializat, atunci se considera ca el este sigur. Aceste cerinte de securitate nu trebuie

si încalce principiul liberei circulatii a produselor si serviciilor.

A doua prezumtie se refera la faptul ca un produs este considerat sigur „din punct de

vedere al riscurilor si al categoriilor de riscuri reglementate de standardele nationale

neobligatorii relevante atunci când este conform cu standardele nationale neobligatorii care

transpun standarde europene, a caror referinta este publicata în Jurnalul Oficial al

Comunitatilor Europene. Referintele acestor standarde nationale armonizate sunt publicate de

catre Asociatia de Standardizare din România (ASRO).”

Legiuitorul are în vedere ipoteza în care produsul corespunde unor standarde

neobligatorii care transpun standarde europene.

A treia prezumtie se refera la faptul ca, daca nu exista nici standarde române, nici

standarde europene, care sunt preluate în standardizarea nationala, atunci cerinta de securitate

generala a produselor se va raporta la:

„a) standardele nationale neobligatorii care transpun standarde europene relevante, altele

decât cele la care se face referire la alin. (2) ;

b) standarde stabilite în statul în care este comercializat produsul ;

c) orientarile în domeniul evaluarii securitatii produselor;

d) codurile de bune practici în materie de securitate a produselor, în vigoare în sectorul

respectiv;

e) stadiul prezent al cunostintelor stiintifice si/sau tehnice ;

f) asteptarile rezonabile ale consumatorilor referitoare la securitatea generala a produselor”.

Referitor la acesta prezumtie, interesante ni se par dispozitiile art. 3 pct. 4 lit. f) care se

raporteaza la asteptarea rezonabila a consumatorului. Ne putem pune întrebarea daca aceasta

asteptare rezonabila se apreciaza in abstracto sau in concreto? Adica, trebuie sa ne raportam la

asteptarea rezonabila a fiecarui consumator, sau la asteptarea consumatorilor în general.

14

Raspunsul pe care îl dam, este acela ca, aceasta asteptare rezonabila trebuie sa se

raporteze la cea a consumatorilor în general, pentru ca finalitatea legii nu este de a proteja un

singur consumator, ci norma are un caracter de maxima aplicabilitate.

Important de retinut este faptul ca, legiuitorul reglementeaza si ipoteza în care

produsul este conform criteriilor de evaluare a securitatii produselor, dar daca produsul se

dovedeste a fi periculos, autoritatile competente pot cere retragerea lui de pe piata, ori

returnarea produsului, daca acesta se dovedeste ca este periculos.

Dispozitiile capitolului III din lege impun si alte obligatii în sarcina producatorilor si

distribuitorilor.

Obligatiile producatorului:

De informare a consumatorilor cu privire la eventualele riscuri inerente ale unui

produs pe durata medie de utilizare, sau pe o durata rezonabil previzibila ;

În limitele activitatilor lor, producatorii trebuie sa adopte masuri proportionale cu

caracteristicile produsului pe care îl furnizeaza, care le permit consumatorilor :

-sa fie informati asupra riscurilor pe care produsele le-ar putea prezenta pentru

consumatori ;

-sa poata întreprinde actiuni, inclusiv retragerea de pe piata, avertizarea

adecvata si eficienta a consumatorilor, returnarea de la consumatori.

Masurile de avertizare, de informare pot fi luate prin intermediul produselor sau

ambalajelor, asupra identitatii si detaliilor privind producatorul.

Obligatiile distribuitorului:

Sa respecte cerintele de securitate ale produselor si sa nu distribuie produse despre

care au cunotinta ca. sunt neconforme;

Sa participe, în limitele activitatilor lor la monitorizarea securitatii produselor puse pe

piata prin:

transmiterea informatiilor privind riscurile produselor ;

pastrarea si furnizarea documentelor necesare pentru a determina

originea produselor ;

colaborarea cu autoritatile competente si cu producatorii pentru evitarea

riscurilor.

În cazul în care au cunostinta ca anumite produse care au fost puse pe piata sunt

incompatibile cu cerintele de securitate, ei trebuie sa informeze imediat autoritatea

competenta, în conditiile stabilite în Anexa nr. 1 a prezentei legi;

15

Producatorii si distribuitorii trebuie sa colaboreze cu autoritatile competente, la

cererea acestora în scopul evitarii riscurilor pe care le poate prezenta un produs.

Autoritatea competenta pentru supravegherea pietei privind conformitatea produselor cu

cerintele generale de securitate este Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor

(ANPC).

Ea poate colabora cu alte organisme competente pentru realizarea atributiilor sale.

Capitolul V al legii prevede sanctiunile aplicabile în caz de nerespectare a dispozitiilor

prezentei legi.

Nesocotirea prevederilor legii poate atrage raspunderea civila, disciplinara,

contraventionala sau penala a persoanelor vinovate.

Art. 8 din lege stabileste faptele care sunt considerate contraventii precum si

sanctiunile aplicabile în aceste cazuri si persoanele împuternicite sa aplice sanctiunile.

Pe lânga masura sanctiunii principale se pot aplica si sanctiuni complementare,

conform dispozitiilor art. 10 din lege. Autoritatea competenta pentru supravegherea pietei,

privind respectarea cerintelor generale de securitate, trebuie sa dispuna, atunci când se impune

una din urmatoarele masuri complementare:

a) în situatia oricarui produs:

„1. sa organizeze, chiar dupa punerea sa pe piata ca fiind sigur, verificari

corespunzatoare ale caracteristicilor sale de securitate, pe o scara adecvata, pâna la stadiul de

utilizare sau de consum ;

2. sa solicite partilor interesate toate informatiile necesare ;

3. sa preleveze mostre de produse spre a le supune analizelor referitoare la securitate ;”

b) pentru produsele care pot prezenta riscuri în anumite conditii:

„1. sa solicite marcarea cu avertismente corespunzatoare privind riscurile pe care le poate

prezenta, redactate în mod clar, usor de înteles, lizibil si inteligibil, în limba român., fara a

exclude prezentarea în alte limbi ;

2. sa se asigure la punerea pe piata a unui produs de existenta unor conditii prealabile de

securitate, astfel încât produsul rezultat sa fie sigur”;

c) pentru produsele care pot prezenta riscuri pentru anumite categorii de persoane, autoritatea

competenta trebuie sa le avertizeze în mod expres despre aceste riscuri, în timp util si sub o

forma corespunzatoare, inclusiv, prin publicarea de avertismente speciale;

d) pentru produsele care sunt periculoase, sa interzica temporar, pe perioada necesara

controalelor, verificarilor sau evaluarii securitatii, furnizarea acestuia, propunerea de a fi

furnizate sau de a fi expuse;

16

e) interzicerea punerii pe piata a oricarui produs periculos si stabilirea masurilor ce se impun

pentru ca interdictia sa fie respectata ;

f) pentru produsele periculoase care sunt deja puse pe piata :

„1) sa dispuna sau sa organizeze retragerea sa efectiva si imediata si sa avertizeze

consumatorii cu privire la riscurile pe care le prezinta;

2. sa dispuna sau sa coordoneze ori, dupa caz, sa organizeze cu producatorii si

distribuitorii returnarea de la consumatori si distrugerea sa în conditii corespunzatoare, prin

grija si pe cheltuiala agentului economic respectiv.

In cazul în care autoritatea competenta pentru supravegherea pietei privind

conformitatea produselor cu cerintele generale de securitate dispune masuri de tipul celor

prevazute la alin. (1), în special cele mentionate la lit. d)-f), ea trebuie sa actioneze pentru

respectarea principiilor liberei circulatii a produselor si serviciilor pe piata, astfel încât sa

puna în aplicare masuri proportionale cu gravitatea riscului si luând în considerare principiul

precautiei.”

Se impune a se mentiona grija legiuitorului în reglementarea unor masuri

proportionale, acestea trebuind sa se raporteze, la riscul pe care produsele îl prezinta, si

totodata, adoptarea unui comportament precaut. Raportarea legiuitorului la principiul

precautiei este salutara, iar o reglementare a acestuia în chiar contextul principiilor generale

care stau la baza realizarii protectiei consumatorilor ar fi necesara.

Tot ca o masura de precautie, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor

sprijina actiunea voluntara a producatorilor si distribuitorilor, în vederea dezvoltarii codurilor

de buna practica.

In mod special, autoritatile competente cu supravegherea pietei au obligatia de a aplica

cu rapiditate masurile corespunzatoare, în cazul produselor care pun problema unui risc grav.

Masurile complementare pe care autoritatea competenta poate sa le ia, în conformitate

cu dispozitiile legale, ca institutie care joaca principalul rol de supraveghere al pietei, în ceea

ce priveste conformitatea produselor cu cerintele generale de securitate, se vor aplica dupa

caz:

- producatorului ;

- distribuitorului, tinându-se seama de obiectul sau de activitate;

- oricarei alte persoane, în situatia în care masura este necesara.

In conformitate cu dispozitiile art. 11 din lege, în vederea asigurarii unui înalt nivel de

protecie a sanatatii si securitatii consumatorilor, autoritatea competenta cu supravegherea

pietei, în ceea ce priveste conformitatea produselor cu cerintele generale de securitate, poate

17

lua urmatoarele masuri: a) poate sa stabileasca periodic anumite programe sectoriale de

supraveghere a produselor care pot prezenta riscuri, folosindu-se de instrumentele pe care le

are;

b) sa monotorizeze si sa actualizeze cunostintele stiintifice si tehnice referitoare la securitatea

Produselor în Comisia pentru securitatea produselor

c) sa examineze si sa evalueze periodic activitatile de control si daca este cazul sa

dispuna ameliorarea lor.

Cap. VI stabileste procedura pentru realizarea schimbului de informatii în situatiile de

interventie rapida pentru produsele care prezinta un risc grav pentru sanatatea si securitatea

consumatorilor.

Astfel, orice acord stabilit cu reteaua europeana a autoritatilor competente ale statelor

membre ale Uniunii Europene trebuie sa se bazeze pe reciprocitate si pe respectarea

confidentialitatii informatiei.

În cazul în care România ia masuri de restrângere a produselor care sunt puse pe piata

trebuie sa notifice aceste masuri Comisiei Europene precizând motivele pentru care a adoptat

aceste masuri, în masura în care o astfel de notificare nu este ceruta prin art. 17 din lege sau

printr-o legislatie comunitara specifica. Conform art. 17, daca România adopta sau hotaraste

sa recomande sau sa convina cu producatorii si distribuitorii, pe o baza voluntara ori

obligatorie, masuri care au în vedere împiedicarea, limitarea sau impunerea de conditii

specifice privind comercializarea sau eventuala utilizare pe teritoriul sau a unor produse din

cauza unui risc grav, va notifica imediat Comisiei Europene prin sistemul RAPEX. Comisia

Europeana trebuie, de asemenea, informata imediat despre modificarea sau retragerea oricarei

masuri si actiuni de acest fel. Gratie sistemului RAPEX România va primi informatii, cu

privire la produsele din alte state, care au fost retrase de pe piata.3

1.4. Garantia calitatii produselor

1.) Inainte de 1 ianuarie 2007

Prin ordonanta Guvernului nr.21/1992 privind protectia consumatorilor a fost

instituit un nou cadru juridic al asigurarii calitatii produselor si serviciilor.Potrivit acestei

reglementari, statul protejeaza, prin mijloacele prevazute de lege, pe cetateni in calitatea lor

de consumatori,asigu-

-------------------------------

3..Silvia Zaharia – op.cit. p.89-98

18

-rand cadrul necesar accesului neingradit la produse si servicii, informatii complete despre

caracteristicile esentiale ale acestora, apararii si asigurarii drepturilor si intereselor legitime

ale persoanelor fizice impotriva unei practici abuzive, participarii acestora la fundamentarea –

i luarea deciziilor ce ii intereseaza in calitate de consumatori.

Consumatorii au dreptul de a fi protejati impotriva riscului de a achizitiona produse

care ar putea sa le prejuducieze viata, sanatatea, sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si

interesele legitime.Totodata, ei au dreptul de a fi despagubiti pentru prejudiciile generate de

calitatea necorespunzatoare a produselor, folosind in acest scop mijloacele prevazute de lege.

Cu privire la protectia intereselor economice ale consumatorilor, ordonanta reglementeaza

raspunderea agentilor economici pentru calitatea produselor.

Aceasta raspundere priveste doua perioade succesive distincte; raspunderea in

termenul de garantie si raspunderea in cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

a) Raspunderea pentru calitatea produselor in termenul de garantie. Potrivit

art.12 din ordonanta, consumatorii au dreptul de a pretinde agentilor economici remedierea

sau inlocuirea gratuita a produselor obtinute, precum si despagubiri pentru prierderile suferite

ca urmare a deficientelor constatate in cadrul termenului de garantie sau de valabilitate.

Deci, in termenul de garantie sau de valabilitate a produselor, agentul economic

raspunde pentru toate deficientele constatate in cadrul acestui termen, fara a se face vreo

distinctie intre viciile aparente si viciile ascunse.

Termenul de garantie este definit ca limita de timp, stabilita de producator, in cadrul

careia produsul achizitionat trebuie sa-si pastreze caracteristicile calitative prescrise, iar

cumparatorul are dreptul la remedierea sau inlocuirea gratuita a acestuia, daca deficientele nu-

i sunt imputabile.

Termenul de valabiltate priveste anumite produse care pot fi folosite numai intr-un

anumit termen ( produse alimentare, farmaceutice, cosmetice). El este definit ca o limita de

timp, stabilita de producator, in care produsul poate fi consumat si in care acesta trebuie sa-si

mentina caracteristicile calitative prescrise, daca au fost respectate conditiile de transport,

manipulare, depozitare si consum.

Atat termenul de garantie, cat si termenul de valabilitate , curge de la data dobandirii

produsului de catre consumator.

Consumatorul (cumparatorul) care constata in termenul de garantie anumite deficiente

ale produselor are dreptul sa ceara agentului economic (vanzator) remedierea sau inlocuirea

produselor ori restituirea pretului.

19

In cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere inlocuirea

produselor sau restituirea pretului.

Remedierea deficientelor se face gratuit intr-un termen maxim, stabilit de organul

administratiei publice abilitat legal, in cazul produselor de larg consum si a celor de folosinta

indelungata, ori prevazut in contract, in cazul celorlalte produse.

Inlocuirea produselor cu deficiente calitative are loc gratuit in cazul produselor la care

timpul de nefunctionare din cauza deficientelor depaseste 10% din termenul de garantie,

precum si in cazul produselor alimentare, faramaceutice sau cosmetice (produse cu termen de

valabilitate) care prezinta abateri fata de caracteristicile prescrise.

Restituirea pretului este posibila in aceleasi conditii ca si inlocuirea produselor. Legea

prevede un drept de optiune al consumatorului, intre a cere inlocuirea produselor sau

restituirea contravalorii acestora.

Inlocuirea produselor cu deficiente calitative cu alte produse corespunzatoare calitativ

ori restituirea pretului produselor se face imediat dupa constatarea imposibilitatii folosirii

produselor, daca aceasta situatie nu este imputabila consumatorului.

In cazul remedierii sau al inlocuirii produselor necorespunzatoare

calitativ,consumatorul poate solicita plata de despagubiri, in conditii stabilite in

contract sau cele prevazute de dreptul comun ( art.16 din Ordonanta).

b) Raspunderea pentru calitatea produselor in cadrul duratei medii de utilizare a

produselor.

Potrivit art.12 din ordonanta, dupa expirarea termenului de garantie, consumatorii pot

pretinde remedierea sau inlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru

care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse aparute pe durata medie de utilizare a

acestora.

Deci, expirarea termenului de garantie nu duce la incetarea raspunderii agentului

economic pentru calitatea produselor.Acesta va raspunde in continuare, dar numai pentru

viciile ascunse ale produselor care au aparut in cadrul duratei medii de utilizare a produselor

in cauza.

O atare raspundere este exclusa pentru produsele pentru care exista un termen de

valabilitate.

Viciile ascunse sunt deficiente calitative ale unor produse, care, existand in momentul

predarii, nu au fost cunoscute si nici nu puteau fi cunoscute de catre consumator prin

mijloacele obisnuite de verificare ( art.2 din ordonanta)

20

Durata medie de utilizare a produselor este intervalul de timp, stabilit in documentele

tehnice normative sau declarat de catre producator ori convenit de parti, in cadrul caruia

produsele, altele decat cele cu termen de valabilitate trebuie sa-si mentina caracteristicile

calitative prescrise, daca au fost respectate conditiile de transport , manipulare, depozitare si

exploatare.

In cazul cand apar vicii in cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul

( cumparatorul) are dreptul sa pretinda agentului economic (vanzator) remedierea sau

inlocuirea produselor, daca acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost

realizate.

Aceasta raspundere nu exista in cazul cand se face dovada, ca nu au fost respectate de

catre consumator conditiile de transport, manipulare, depozitare si exploatare a produselor.

Remedierea defcientelor se face intr-un termen maxim, stabilit ca si in cazul

raspunderii in termenul de garantie, cu precizarea ca termenul curge de la finalizarea

expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru ( art.13 alin.2 din ordonanta).

Inlocuirea produselor poate fi ceruta in cazul cand remedierea nu asigura mentinerea

caracteristicilor calitative prescrise ale produselor.

Daca datorita viciilor produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu , el este in drept

sa pretinda despagubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dreptului comun.

Termenul de prescriptie pentru reclamarea viciilor ascunse este de 6 luni, afara de

cazul cand viciile au fost ascunse cu viclemie ( art.5 din Decretul nr.167/1958).

Termenul incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, dar numai daca acestea au

fost descoperite in cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Intr-adevar, in temeiul

art.11 alin.3 din Decretul nr.167/1958, termenul de un an este inlocuit cu durata medie de

utilizare a produselor.

Pentru protejarea interesului cumparatorului, art.17 din ordonanta prevede ca

vanzatorul trebuie sa asigure toate operatiunile necesare repunerii in functiune, inlocuirii

produselor in cadrul termenului de garantie sau de valabilitate, dupa caz, precum si pentru

viciile ascunse aparute in cadrul duratei medii de utilizare a produselor.Vanzatorul trebuie sa

asigure si operatiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea,

demontarea, montarea si ambalarea acestora precum si sa suporte cheltuielile legate de

acestea. Se intelege ca aceste obligatii ale vanzatorului nu exclud raspunderea producatorului. 4

------------------------------

21

4.Stanciu D.Carpenaru –Drept comercial roman –Editia a-II-a revizuita si completata-Editura

ALL Educational – p.404-407

2). Dupa 1 ianuarie 2007.

Cele doua acte normative care au fost mentionate în materia garantiilor ramân în

vigoare numai pâna la 1 ianuarie 2007, moment în care va intra în vigoarea Legea nr.

449/2003 privind vânzarea produselor si garantiile asociate acestora.

Prezenta lege nu mai distinge între produsele de folosinta indelungata si cele de

folosinta imediata.

Domeniul sau de aplicabilitate este mentionat în chiar primul articol dispunându-se ca,

prezenta reglementare are ca obiect „vânzarea produselor, inclusiv al celor executate la

comanda si garantiile asociate acestora, în vederea asigurarii protectiei consumatorului.”

Desi, legea nu mai face distinctia între produsele de folosinta îndelungata si cele de

folosinta imediata, defineste conceptul de produs ca fiind acel

„bun material mobil a carui destinatie finala este consumul sau utilizarea individuala

ori colectiva.”

Sunt exceptate de la aplicarea prezentelor dispozitii bunurile vândute în urma

confiscarilor, în cadrul unei proceduri de executare silita, sau pe baza unui act emis de

autoritatile judecatoresti.Tot ca o exceptie, de la aceasta reglementare, o reprezinta apa si

gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sau într-o cantitate fixa si energia electrica.

Legiuitorul face vorbire si

despre aceste produse, întrucât ele se regasesc în definitia devenita deja consacrata a acestui

concept.

Ceea ce putem remarca, este faptul ca, în aceasta reglementare legiuitorul desemneaza

prin produs numai bunurile mobile corporale care sunt oferite de catre vânzator, în cadrul

activitatii sale profesionale si pe care le dobandeste pe baza unui contract.

Garantia este definita ca fiind „orice angajament asumat de vânzator sau producator

fata de consumator, fara solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a pretului platit de

consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumparat, daca acesta nu corespunde

conditiilor enuntate în declaratiile referitoare la garantie sau în publicitatea aferenta ” (art. 2

lit.e).

Produsele oferite de vânzator trebuie sa fie conforme clauzelor stipulate în contractul

de vânzare cumparare. Art. 5 alin. 2 prevede situatiile în care se considera ca produsul este

conform cu cel specificat în contract.

22

Orice lipsa a conformitatii datorata unei proaste instalari a produsului, ori rezultate

dintr-o exploatare incorecta a acestuia, nu poate fi imputata vânzatorului.

Art. 9 instituie în sarcina vânzatorului raspunderea pentru orice lipsa a conformitatii

existenta la momentul în care a fost livrat produsul.

In situatia în care produsul nu este conform cu clauzele prevazute în contract, acesta

are dreptul de a-i solicita vânzatorului o masura reparatorie, în sensul de a-i repara sau înlocui

produsul, în functie de optiunea sa, cu exceptia cazului în care aceasta solutie este imposibila

sau disproportionata .

Legiuitorul considera ca o masura este disproportionata daca ea impune vânzatorului

costuri care sunt nerezonabile în comparatie cu cealalta masura reparatorie, luându-se în

calcul :

„a. valoarea pe care ar fi avut-o produsele daca nu ar fi existat lipsa de conformitate;

b. daca cealalta masura reparatorie ar putea fi realizata fara un inconvenient semnificativ

pentru consumator.”

Legiuitorul precizeaza si situatia când o masura este imposibila, respectiv atunci când :

„vânzatorul nu are un produs identic pentru înlocuire.”

Legea prevede ca orice reparare sau înlocuire a produselor se va face într-un termen

rezonabil , termen stabilit de comun acord de catre vânzator si

cumparator.Aceste solutii sunt aplicabile în cazul în care consumatorul doreste executarea

contractului, deoarece el are si dreptul de a cere rezolutiunea contractului de vânzare

cumparare.

Termenul legal al garantiei este reglementat la doi ani, calculat de la data

la care produsul a fost livrat.

Legea mai stabileste si un termen de doua luni în care consumatorul trebuie sa aduca

la cunostinta vânzatorului lipsa conformitatii.

Tot în vederea stabilirii unui regim juridic favorabil la adresa consumatorului,

legiuitorul stabileste si o prezumtie, în sensul ca pâna la proba contrara,”lipsa de conformitate

aparuta în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezuma ca a existat la momentul

livrarii acestuia,cu exceptia cazurilor în care prezumtia este incompatibila cu natura

produsului sau a lipsei de conformitate”.

Intrebarea pe care ne-o punem este aceea ca ne aflam în prezenta unei prezumtii

absolute sau relative ?

23

Un posibil raspuns este ca ne aflam în prezenta unei prezumtii absolute, deoarece

normele care reglementeaza domeniul protectiei consumatorilor sunt imperative, partile

neputând deroga de la prevederile lor.5

-------------------------

5.Silvia Zaharia-op.cit. p.103-105

CAPITOLUL II

RASPUNDEREA CIVILA PENTRU PRODUSELE CU DEFECTE IN

REGLEMENTAREA LEGII 240/2004

2.1. Necesitatea unei reglementari interne în domeniul produselor defectoase

Legea nr. 240/2004, privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de

produsele cu defecte reprezinta sediul legal al materiei, ele completându-se, totodata, si cu

dispozitiile dreptului comun.

Legea este rezultatul unui îndelungat proces de elaborare si adoptare, întrucât s-a considerat

ca dispozitiile Codului civil, privind raspunderea contractuala si cea delictuala (raspunderea

pentru lucruri), ar fi, nu numai suficiente, dar si acoperitoare.

Existenta la nivelul Uniunii Europene a Directivei Consiliului nr. 85/374/C.E.E.,

privind raspunderea producatorului, putem spune ca a impulsionat aparitia acestui act

normativ în legislatia româneasca. De fapt, chiar directiva a avut si ea propria ei istorie,

nasterea ei fiind influentata de experienta Statelor Unite ale Americii care au dezvoltat un

sistem de raspundere fara culpa pentru produse, rezultat din combinarea teoriei traditionale a

neglijentei si a sistemului bazat pe garantiile legale sau conventionale din contracte.

24

Necesitatea unei reforme la nivel european a subzistat în faptul ca numai raspunderea fara

culpa a producatorului permite rezolvarea adecvata a problemei, într-o epoca bazata pe un

înalt grad de tehnicitate si în care riscurile productiei sunt inerente.6

Legea nr.240/2004 instituie regimul juridic al raspunderii civile a producatorilor

pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte si prezinta cateva trasaturi caracteristice

notabile.

-------------------------------------6.Silvia Zaharia –op.cit. pag.105-106 a) Are ca fundament raspunderea obiectiva a producatorilor pentru prejudiciile cauzate de

produsele cu defecte ce exclude culpa acestora. Aceasta raspundere nu se confunda nici cu

garantia contra viciilor lucrului din materia vanzarii ( art.1352 si urm. C.civ) si nici cu

obligatiia de a repara prejudiciul cauzat de materia raspinderii civile delictuale ( art.998 si

urm.C.civ).

b) Dispozitiile legii transced distinctia dintre raspunderea civila delictuala si aceea

contractuala, intrucat”producatorul raspunde pentru prejudiciul actual si cel viitor, cauzate de

defectul produsului sau” (art.3), indiferent daca a contractat sau nu partea vatamata.

c) Caracterul optional al dispozitiilor legale. Legea nu se substituie dreptului comun, ci ii

alatura un regim suplimentar, dand posibilitatea persoanei vatamate/prejudiciate de a opta

intre actiunea in raspundere contractuala, delictuala sau „al altui regim special de raspundere”

(conf.art.9 alin 1)

d) Potrivit principiului „tirer la responsabilité vers le haut”, dispozitiile legale extind sfera

persoanelor raspunzatoare pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte de la producator

la persoanele asimilate lui ( conform art.2 alin.1 lit.a, pct 1-5).7

2.2. Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte. De

plano, prevederile directivei configureaza, implicit, aranjamentul unui regim de raspundere

obiectiva pentru lipsa de siguranta a produselor in circulatie.

Opiniile exprimate in doctrina se raliaza conceptiei potrivit careia raspunderea pentru

prejudiciile cauzate de produsele cu defecte este o raspundere obiectiva, independenta de

culpa producatorului si intemeiata pe raportul de cauzalitate dintre defect si paguba.

--------------------

7.Ion I.Balan –„Raspunderea civila pentru produsele cu defect in reglementarea Legii

nr.240/2004”-Revista Dreptul nr.12/2004 p. 54

Aceasta raspundere incumba tuturor celor care trag foloasele, „care au profitul

produsului”, prin punerea in circulatie, potrivit regulii ubi emolumentum ibi onus. Sfera

persoanelor raspunzatoare cuprinde toti participantii la procesul de productie si la

25

comercializarea produsului pe piata, notiunea de producator fiind definita prin termeni de

asimilare.

Şi sitemul raspunderii obiective exclude diferenta de tratament juridic al contractantului

fata de cel al tertului. Obligatia de securitate nu se limiteaza la raportul dintre

distribuitor/furnizor si persoana vatamataa/prejudiciata, aceasta incluzand o sfera larga de

participanti la productie si distribuirea produsului si exclude culpa producatorului.

Prin acest angajament, s-a urmarit inlaturarea obligativitatii probei culpei producatorului

pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte.

Fundamentarea raspunderii pentru produsele cu defecte pe ideea de defect, rspectiv, lipsa

de siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte legitim, circumscrie caracterul

derogator al acesteia fata de actualul sistem al Codului civil care intemeiaza intreaga

raspundere civila delictuala pe ideea de culpa.

Daca sunt indeplinite conditiile speciale pentru angajarea raspunderii civile ( conform

art.6 din lege), producatorul va fi exonerat de raspundere numai pentru cauzele (speciale) de

exonerare de raspundere pe care - intrucat este prezumat a fi raspunzator- este tinut sa le

dovedeasca.

In realizarea efectiva a functiei reparatorii a raspunderii, legea instituie obligatia de

raspundere a producatorului „pentru prejudiciul actual si pentru cel viitor, cauzate de defectul

produsului sau” (art.3) avand in vedere riscul de activitate pe care va trebui sa-l suporte pentru

„produsul care nu ofera siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte” (art.2 alin 1

lit.3 din lege).

Dupa cum s-a afirmat, producatorul raspunde pentru defectul produsului sau si nu pentru

„comportamentul” acestuia, dupa punerea in circulatie.

Defectul produsului configureaza elementul fundamental al raspunderii producatorului si

constituie eo ipso faptul generator al raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu

defecte.

Raspunderea pentru produsele cu defecte, derogatoare si agravata comparativ cu

raspunderea civila delictuala, a fost instituita pentru a asigura protectia vietii, sanatatii si

securitatii consumatorilor in conditiile impetuoasei dezvoltari a tehnicii moderne.8

2.3.Domeniul de aplicare a Legii nr.240/2004

A)Privind produsele.

1.Notiunea de produs semnifica „orice bun mobil chiar daca acesta este incorporat

intr-un alt bun mobil sau imobil” (art.2 alin 1 lit.b fraza intai;conform si art.2 din directiva).

26

Definind notiunea de produs legiuitorul nu are in vedere distinctia traditionala dintre fructe si

produse, ci intelesul uzual din dreptul comercial si dreptul consumului, respectiv de „bun

material destinat consumului sau utilizarii finale individuale sau colective”.

De asemenea, prin formularea generala a legiuitorului, este exclusa distinctia dintre

bunurile naturale si cele industriale.

Potrivit legii, imobilele nu constituie produse; in schimb, sunt considerate produse bunurile

imobile utilizate la construirea imobilelor, precum si cele incorporate mobilelor.

In sfarsit, „prin produs se intelege si energia electrica„ (art.2 alin1 lit.b din lege).Tot

produs urmeaza a fi calificate, in intelesul legii, elementele corpului uman(de

exemplu :organele, tesuturile, sangele etc) precum si medicamentele.

------------------------------------

8.Ion I.Balan –op.cit. p.58-59

Spre deosebire de ordonanta, legea nu asimileaza notiunii de produs si produsele

agricole, de origine vegetala si animala, piscicole si vanatului cu toate ca- daca, potrivit

art.15.1 lit a din directiva, asimilarea lor notiunii de produs este facultativa-urmare modificarii

si completarii directivei, prin Directiva nr.1999/34/CEE, art.15.1 lit.a din directiva a fost

abrogat.

2.Notiunea de produs cu defecte. Potrivit art.2 alin.1 lit.d, constituie produs cu defect

„ produsul care nu ofera siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte”, tinandu-se

seama de toate imprejurarile, inclusiv de modul de prezentare, utilizarile previzibile si data

punerii in circulatie a produsului.

Lipsa de siguranta a produsului nu se confunda cu viciile ascunse intrucat priveste

pericolul pe care il reprezinta produsul cu defecte pentru persoane si bunuri, altele decat

produsul cu defecte, iar nu utila folosinta a acestuia.

„Modul de prezentare a produsului” configureaza obligatia de informare a

producatorului si are in vedere instructiunile de utilizare, avertismentele privind eventualele

riscuri pe care le prezinta uzul/consumul produsului, modul de pastrare si/sau intretinerea

acestuia.

„Utilizarile previzibile ale produsului” privesc utilizarea lui potrivit scopului cariua ii

este destinat, siguranta produsului excluzand utilizarea abuziva a acestuia.

Intrucat defectul poate fi revelat numai dupa punerea in circulatie a produsului,

legiuitorul precizeaza ca „un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru ca ,

ulterior, un produs similar perfectionat a fost pus in circulatie” (art.2 alin.2)

27

3.Produs pus in circulatie .Surprinzator si spre deosebire de alte legislatii, legiuitorul

roman nu definste notiunea de produs pus in circulatie, in pofida importantei acestuia in

economia legii (in ceea ce priveste asteptarea legitima, art.2 alin.1 lit. d pct.3, cauzele de

exonerare de raspundere a producatorului, art.7 alin.1 lit.b si e precum si momentul din care

curge dreptul la actiune pentru repararea pagubelor, art.11 teza a doua).

Cum punerea in circulatie a produsului marcheaza trecerea acestuia din sfera

productiei in sfera distributiei, urmeaza ca produsul este pus in circulatie in momentul

instrainarii sale voluntare initiale de catre producator cu mentiunea ca produsul poate face

obiectul unei singure puneri in circulatie.

Pe cale de consecinta, producatorul este la adapost de raspundere pentru produsele

defecte aflate in posesia sa, pentru cele care i-au fost sustrase/furate, pentru cele instrainate in

scop de testari, verificari, probe etc, precum si pentru cele predate in vederea distrugerii ( de

exemplu : rebuturile, deseurile).

B.Privind persoanele.

1.Persoana vatamata/prejudiciata. Obligatia de securitate, consacrata de directiva si

transpusa in dreptul intern, are o sfera larga de cuprindere in ceea ce priveste persoanele care

au vocatie de a solicita despagubire, in conditiile legii.

Nu prezinta relevanta daca persoana vatamata/prejudiciata are calitatea de cumparator,

locator, utilizator, chirias ori de (simplu) tert sau ca a contractat ori nu cu persoana

raspunzatoare pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului sau.

De asemenea, legea nu distinge intre calitatea de consumator si aceea de comerciant a

persoanei vatamate/prejudiciate.

In schimb, legea conditioneaza ca prsoana vatamata/prejudiciata sa fi folosit produsul

cu defecte „pentru uz sau consum personal”( art.2 alin.1 lit.c pct 2-3).

2.Producator si persoanele asimilate producatorului.

a)Stricto sensu, producator este fabricantul produsului finit, producatorul unei materii

prime sau fabricantul unei parti componente a produsului, in cadrul activitatii sale

profesionale.

Definitia legiuitorului roman- „fabricantul produsului finit al unei materii prime sau

parti componente ale produsului” (art.2 alin,1 lit.a pct.c) –este confuza (prin aglutinarea

termenului „fabricantul produsului finit” cu cel de „producatorul unei materii prime” ) si

incompleta.

Potrivit art.3.1. din directiva, termenul de producator desemneaza fabricantul

produsului finit, producatorul unei materii prime ( adica cel care aduce in starea de a fi

28

comercialzate materiile prime extrase din sol/subsol, agricultorul, pescarul, vanatorul etc) sau

fabricantul unei parti componente a produsului.

In alta ordine de idei, legiuitorul roman ignora caracterul profesional al activitatii

producatorului.

Aparent, datorita acestei omisiuni a legii, dispozitiile legale sunt incidente si

necomerciantilor, ipoteza ce nu a fost avuta in vedere de legiuitorul comunitar si, probabil,

nici de legiuitorul roman.

Pentru a dobandi calitatea de comerciant, este necesar ca persoana sa savarseasca fapte

de comert cu caracter de profesiune, ce sa constituie o ocupatie/indeletnicire permanenta a

acesteia, intrucat savarsirea accidentala a unor fapte de comert nu este suficienta pentru

dobandirea calitatii de comerciant.

Legea defineste producatorul prin termeni de asimilare a unor categorii de persoane

precum

b) Producatorul aparent, respectiv, „orice persoana care se prezinta ca producator, prin

faptul ca isi inscrie pe produs numele, marca sau un alt semn distinctiv” (art.2 alin.1 lit.a pct

2) ;

c) Importatorul produsului in Romania/Comunitatea Europeana, in vederea vanzarii,

inchirierii, cumpararii sau altei forme de instrainare in cadrul activitatii profesionale (art.2

alin.1 lit.a pct 3-4) ;

d) Distribuitorul produsului care nu comunica consumatorului, intr-un termen

rezonabil, datele de identificare a producatorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul,

daca producatorul produsului nu poate fi identificat. Aceeasi solutie si in cazul produsului

importat, daca nu este indicata identitatea importatorului, chiar daca este precizat numele

producatorului (art.2 alin.1 lit.a pct.5).

Raspunderea distribuitorului este subsidiara intrucat acesta este exonerat de

raspundere in cazul in care indica persoanei vatamate/prejudiciate datele de identificare a

producatorului/persoanei asimilate producatorului.9

2.4.Regimul raspunderii producatorilor pentru pagubele cauzate de produsele cu

defecte

A.Conditiile raspunderii pentru produsele cu defecte

1.Paguba.Prin lege, termenul de paguba este definit in sens larg si priveste :

29

a)”Prejudiciul cauzat prin moartea sau vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii unei

persoane (art.2 alin./1 lit.c pct.2).In acest caz, producatorul datoreza despagubiri cu titlu de

cheltuieli de imormantare, cheltuieli cu titlu

de obligatii de intretinere ale persoanei decedate/vatamate, cheltuieli de tratament medical(de

pilda: cheltuieli de spitalizare, cheltuieli pentru cumararea de medicamente, proteze etc) .

Directiva tace in privinta despagubirilor pentru daunele morale, fara a le exclude, insa,

intrucat face trimitere ( conform art.9 alin.ultim din directiva) la dreptul internal statelor

membre ale Uniunii Europene.

Potrivit art.2 alin.3, legea „nu impiedica aplicarea dispozitiilor legale referitoare la

daunele morale” in conditiile dreptului comun. Despagubirile, in acest caz sunt datorate

pentru prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, cu titlu de pretium doloris ;

b)”Deteriorarea sau distrugerea oricarui bun, altul decat produsul cu defecte” destinat

folosintei/consumului privat si folosit de persoana prejudiciata pentru uz/consum personal in

valoare de peste 2 milioane lei (se aplica pana la

---------------------

9.Ion I.Balan-op.cit.. p. 54-58

data de 1 ianuarie 2007) respectiv 500 euro(intra in vigoare de la 1 ianuarie

2007), echivalent in lei (art.2 alin 1 lit.c pct 2-3).

Legea exclude prejudiciul cauzat prin deteriorarea/distrugerea produsului cu defecte

atat in substanta sa ( prin degradare/distrugere), cat si in valoarea sa economica ( prin

diminuarea valorii sale de circulatie).

Excluderea raspunderii producatorului pentru deteriorarea/distrugerea produsului cu

defecte de sub incidenta legii nu impiedica, insa persoana prejudiciata de a pretinde

despagubiri in conditiile dreptului comun, in special in ce priveste garantia pentru viciile

lucrului vandut ( actiune redhibitorie sau estimatorie).

c) In sfarsit, potrivit art.15, prevederile legii nu se aplica pagubelor cauzate de

produsele puse in circulatie anterior datei intrarii sale in vigoare, precum si pagubelor cauzate

de accidentele nucleare.

2.Defectul reprezinta elementul fundamental al raspunderii producatorilor pentru

pagubele cauzate de produsele cu defecte.10

„Produsul care nu ofera siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte tinand

seama de toate imprejurarile, inclusiv de :

- modul de prezentare a produsului ;

- toate utilizarile previzibile ale produsului ;

30

- data punerii in circulatie a produsului.

Un produs nu poate fi considerat defectuos pentru simplul motiv ca un produs mai

perfectionat a fost pus in circulatie ulterior „(art.2 alin.1 lit.d si alin.2)

Defectele care in mod obisnuit afecteaza un produs pot fi de trei feluri ; defecte de

fabricatie, defecte de concepere si defecte de informare. De aici, rezulta ca asteptarea legitima

a consumatorului are in vedere ca daca, totusi, au fost produse prost concepute, atunci el

trebuie informat sau, daca producatorul

---------------------

10.Ion I.Balan –op.cit. p.59-60

are o anumita conceptie asupra produsului sau, sa-l informeze cu privire la modul de folosire.

Criteriul care il vor avea in vedere judecatorii va fi astfel arbitrar, iar practica indelungata a

Statelor Unite ale Americii in domeniu releva acest lucru. In final, va fi o problema de

interpretare din partea judecatorului a criteriului care a stat la baza asteptarii consumatorului.11

3.Raportul de cauzalitate dintre defect si paguba. Persoana vatamata /prejudiciata

trebuie sa faca dovada (si a ) raportului de cauzalitate dintre defect si paguba (art.6 in fine),

potrivit regulilor dreptului comun in materia raspunderii civile delictuale.

Pentru a fi angajata raspunderea producatorului nu este suficient a se dovedi paguba si

defectul, ci este necesar ca persoana vatamata/prejudiciata sa faca dovada raportului de

cauzalitate dintre defect si paguba in sensul ca defectul a cauzat paguba.

B.Cauzele de exonerare de raspundere

1.Nu constituie cauza de exonerare de raspundere a producatorului defectul cumulat cu

„actiunea sau omisiunea unei terte persoane ce a concurat la producerea pagubei” (art.4 fraza

intai din lege).

Asadar , producatorul raspunde pentru paguba cauzata ca rezultat cumulat al

produsului cu defecte cu actiunea/omisiunea unei terte persoane.In schimb, dispozitia legala

„nu aduce atingere producatorului de a promova actiuni in justitie impotriva tertului”

(conform art.4 fraza a doua)

2.Producatorul este exonerat in tot/parte de raspundere cand paguba este cauzata,

cumulativ, de defectul produsului si „culpa persoanei vatamate ori prejudiciate sau a altei

persoane pentru care aceasta este tinuta sa raspunda„ (art.8).

Pentru a fi exonerat in tot/parte de raspundere trebuie sa faca dovada culpei persoanei

vatamate/prejudiciate sau, dupa caz a persoanei pentru care aceasta este tinuta sa raspunda

( de exemplu:copil minor, elev, ucenic,prepus etc).

31

In functie de intinderea culpei si rolul determinant al acesteia in prejudiciul cauzat,

producatorul va fi exonerat de raspundere, in tot sau in parte.

3.Potrivit art.7 alin.1, producatorul este exonerat de raspundere daca dovedeste ca :

a) „Nu este cel care a pus produsul in circulatie”.

Intrucat punerea in circulatie a produsului presupune o instrainare voluntara urmeaza

ca o alta forma de instrainare- cum ar fi , de exemplu, sustragerea sau furtul – nu poate fi

considerata ca punere in circulatie a produsului cu defecte.

Producatorul va rasturna prezumtia punerii produsului in circulatie facand dovada ca

nu a consimitit la instrainarea acestuia.

b) „In functie de imprejurari, defectul care a geberat paguba nu a existat la data la care

produsul a fost pus in circulatie sau a aparut ulterior punerii in circulatie a produsului, din

cauze neimputabile lui”

Aceasta cauza de exonerare de raspundere a producatorului este o aplicatie a art.2

alin.1 lit.d pct. 3 potrivit caruia defectul produsului urmeaza a fi calificat tinandu-se seama de

data punerii in circulatie a produsului

c) „Produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma de

distributie in scop economic a producatorului si nu a fost fabricat sau distribuit in cadrul

activitatii sale profesionale”.

In acest caz, legiuitorul are in vedere cazuri speciale de instrainare a produsului cu

defecte, cum ar fi, de exemplu, cele in scop de verificari, probe, testari, experimente etc.sau,

dupa caz pentru a fi distruse ( de plida, rebuturile si deseurile).

d) „Defectul se datoreaza respectarii unor conditii obligatorii impuse prin reglementari

emise de autoritatile competente”.

Pentru a fi exonerat de raspundere, producatorul trebuie sa faca dovada ca defectul are

la origine respectarea dispozitiilor imperative edictate de autoritatile publice.

e) Nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice existente la momentul punerii in circulatie

a produsului nu i-a permis depistarea defectului in cauza.

Aceasta cauza de exonerare de raspundere a producatorului configureaza conceptul de

risc de dezvoltare.

De sorginte germana, notiunea a dat nastere unor vii si aprinse controverse si, chiar,

divergente intre statele membre ale Uniunii Europene.

Constituie risc de dezvoltare orice risc necunoscut in momentul conceperii, fabricarii

ori comercializarii unui produs si care era imprevizibil in raport cu nivelul cunostintelor

stiintifice si tehnice.

32

Ca si cauza de exonerare de raspundere a producatorului, conceptul de risc de

dezvoltare prezinta avantaje si dezavantaje.

Printre avantajele sale notabile, amintim : incurajarea inovatiei, a progresului stiintific

si tehnic precum si crearea mediului concurential si al competitivitatii comerciantilor in

spatiul economic comunitar.

Pentru persoana vatamata/prejudiciata, prezinta dezavantajul de a o expune ca victima

„revelatoare’ a produsului cu defecte, fara posibilitatea de a fi despagubita in temeiul legii.

Pe de alta parte, conceptul mai prezinta dezavantajul stabilirii cu dificultati a

intelesului sau.

In acest sens, relativ recent, Curtea de Justitie a Comunitatii Europene a adus precizari

utile si pertinente, statutand ca :

- Nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice”ne vise pas spécifiquement la pratique et les

normes de sécurité en usage dans le secteur industriel dans lequel opère le producteur

mais, sans aucune restriction, l’état des connaissances scientifiques et techniques, en

ce compris son niveau le plus

avancé tel qu’il existait au moment de la mise en circulation du produit en cause” ;

- Riscul de dezvoltare „ne prend en considération l’état des connaissancesdont le

producteur en cause était ou pouvait être concrètement ou subjectivement informé, mais l’état

objectif des connaissances scientifiques et techniques dont le producteur est présumé être

informé” ;

- In sfarsit, cauza de exonerare de raspundere este inadmisibila daca”les connaissance

scientifiques et techniques pertinentes aient été accesibles au moment de la mise en

circulation du produit en cause.”

f) „Defectul se datoreaza nerspectarii de catre consumator a instructiunilor de utilizare

furnizate in documentele tehnice care insotesc produsul, demonstrate in baza expertizei

tehnice de specialitate”.

In sfarsit, potrivit art.8 alin.2, producatorul de componente este exonerat de raspundere in

masura in care „dovedeste ca defectul este imputabil proiectarii gresite a ansamblului in care

acesta a fost montat sau instructiunilor date de producatorul produsului”.

C.Clauzele cu privire la raspundere. Potrivit art.10, „orice clauze contractuale de

limitare sau exonerare de raspundere a producatorului sunt lovite de nulitate absoluta.

33

Urmand conceptia consacrata prin dispozitiile Legii nr.193/2000 in ce priveste interdictia

clauzelor abuzive in contractele incheiate intre comercianti si consumatori, legea interzice

„orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de raspundere a producatorului”.

In schimb, legea nu interzice clauzele de agravare a raspunderii producatorului ( per a

contrario, art.10).

D. Actiunile in raspundere pentru repararea pagubei

1.Termenele instituite prin lege sunt preluate in directiva ( conform art.10 si 11 din

directiva). Distingem doua termene: unul de prescriptie si altul de decadere.

a) Termenul de prescriptie este de 3 ani si are ca punct de plecare ( dies a quo) data la care

persoana vatamata/prejudiciata „ a avut sau ar fi trebuit sa aiba cunostinta de existenta

pagubei, a defectului si a identitatii producatorului” (art.11 teza intai ; a se vedea si art.10 din

directiva)

Comparativ cu termenul de prescriptie a dreptului la actiunea redhibitorie/estimatorie ( de

6 luni), termenul de 3 ani instituit prin lege este menit sa protejeze persoana

vatamata/prejuduciata. Suspendarea si intreruperea prescriptei dreptului la actiunea pentru

repararea pagubelor sunt supuse dreptului comun.

b) Termenul de decadere este de 10 ani si curge de la data la care „producatorul a pus

produsul respectiv in circulaitie” (art.11 teza a doua; conform si art.11 dindirectiva)

Acest termen are ca punct de plecare (dies a quo) data punerii produsului in circulatie fara

vreo legatura cu data remiterii sale partii vatamate/prejuduciate.

2.Sarcina probei incumba persoanei vatamate/ prejuduciate: „pentru angajarea

raspunderii civile a producatorului, persoana prejudiciata trebuie sa faca dovada pagubei, a

defectului si a raportului de cauzalitate dintre defect si paguba„ ( art.6).

Aparent, regimul probator instituit prin lege este mai sever comparativ cu dreptul

comun.In realitate, elementele ce urmeaza a fi dovedite sunt obligatorii in cazul oricarei

actiuni in despagubire in materia raspunderii civile.Important este ca nu a fost instituita

obligativitatea dovezii culpei producatorului sau a celei ca defectul produsului in cauza atrage

eo ipso raspunderea producatorului.12

Dovada existentei defectului va fi, probabil, cel mai greu de facut de catre persoana care

va invoca prejudiciul si, de aici, greutatea repararii pagubei.In procesul de probatiune vtrebui

pornit de la chiar conceptia care a stat la fabricarea produsului, ceea ce va face destul de

anevoios demersul pagubitului.13

---------------------------------12.Ion.I.Balan –op.cit.p.61-65

34

13.Silvia Zaharia –op.cit. p.109

3.Raspunderea solitara si actiune in regres.

a) Solidaritatea pasiva legala. Prin dispozitiile art.5, legiuitorul instituie raspunderea

solidara pentru ipoteza cand „mai multe persoane sunt raspunzatoare pentru

paguba„ (conform si art.5 din directiva), cu precizarea ca „raspunderea producatorului nu este

limitata in situatia in care paguba este determinata, cumulativ, de defectul produsului si

actiunea sau omisiunea unei teerte persoane” (art.4 fraza intai).

Ipoteza priveste situatiile in care raspunderea pentru pagubele cauzate de produsele cu

defecte incumba mai multor perssoane ( de pilda: producator, importator, distribuitori

succesivi ai aceluiasi produs; producatorul produsului finit si cel de componente etc).

In raporturile dintre persoanele raspunzatoare (codebitori solidari) si persoana

vatamata/prejudiciata (creditor), fiecare dintre persoanele raspunzatoare este obligata fata de

persoana vatamata/prejudiciata ca si cum ar

fi una singura iar, pe de alta parte, ele sunt obligate unele pentru altele si fiecare pentru toate,

la totalitatea datoriei.

In raporturile dintre persoanele raspunzatoare (codebitori solidari), ori de cate ori

numai una plateste intreaga datorie, prestatia executata se imparte intre persoanele

raspunzatoare- de regula, in parti egale, in sensul ca fiecare suporta cate o cota-parte egala din

datoria platita- si trebuie suportata de toate.

b) Actiune in regres.Dispozitiile art 4 fraza a doua nu aduc atingere „dreptului

producatorului de a promova actiuni in justitie impotriva tertului, in conditiile legii”.

Persoana raspunzatoare (codebitor solidar) care a despagubit in tot persoana

vatamata/prejudiciata are la indemana doua actiuni pentru a se intoarce impotriva celorlalte

persoane raspunzatoare (codebitori solidari) :

- actiunea derivand din subrogarea legala in drepturile persoanei vatamate prejudiciate

(art.1108 pct.3 C.civ.)

- actiunea personala, derivand din mandat, gestiune de afaceri sau imbogatire fara just

temei.

In cazul in care persoana raspunzatoare (codebitor solidar) care a platit nu se poate

despagubi in intregime, deoarece una dintre persoanele raspunzatoare este insolvabila, „atunci

pierderea cauzata de nesolvabilitatea

acestuia se imparte cu analogie ( in mod proportionat,n.ns-I.I.B) intre ceilalti

codebitori solidari si intre acela care a facut plata” (art.1053 aln.2 C.civ.).

35

In fine, potrivit art.9 alin2, „societatile de asigurare au drept de regres impotruva

producatorului, conform legislatiei in vigoare, pentru sumele platite persoanelor prejudiciate”.

Textul de lege complineste prevederile art.22 alin.1 din Legea nr.136/1995 privind

asigurarile si reasigurarile in Romania potrivit caruia „in limitele indemnizatiei platite in

asigurarile de bunuri si de raspundere civila, asiguratorul este subrogat in toate drepturile

asiguratului sal ale beneficiarului asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei”

Subrogatia societatii de asigurari in drepturile persoanei prejudiciate este o subrogatie

personala , societatea de asigurari exercitand actiunea in nume propriu (ca titulatura a

creantei) si nu ca reperezentanta a persoanei prejudiciate.

Asiguratorul ( solvens) beneficiaza, in limitele indemnizatiei platite, de toate drepturile

persoanei prejudiciate (accipiens) impotriva persoanelor raspunzatoare pentrui pagubele

cauzate de produsele cu defecte.

In afara actiunolor persoanei prejudiciate, in drepturile careia s-a subrogat, societatea

de asigurari are, impotriva persoanei raspunzatoarem si unele actiuni proprii intemeiate pe

gestiunea de afaceri, imbogatirea fara just temei sau contractul de mandat.

4.Competenta teritoriala a instantei judecatoresti sesizate cu actiunea pentru

repararea pagubelor cauzate de produsele cu defecte este alternativa, aceasta revenind

„instantei de judecata in a carei raza teritoriala s-a produs paguba, se afla sediul sau, dupa caz,

domiciliul paratului” (art.12 din lege).

Intrucat „reclamantul are alegerea intre mai multe instante deopotriva competente”

(art.12 C.per.civ.), urmeaza ca, o data facuta alegerea, reclamantul nu mai poate reveni asupra

ei, paratul nu poate solicita declinarea competentei iar instanta n-o poate dispune din oficiu.14

36

-----------------------14.Ion I.Balan –op.cit. p.65-67

Cap.III

Particularităţi ale răspunderii în Directiva 85/374 CEEdin 25 Iulie 1985 cu privire la produsele defectuoase

3.1.Izvoarele Directivei 85/374 CEE

Ideea unui regim special de răspundere pentru produsele defectuoase nu este nouă şi

nici nu aparţine la origine instanţelor Uniunii Europene.O primă tentativă de a introduce în

Europa un astfel de regim special pentru a complete un dispozitiv insuficient , contradictoriu

şi discriminatoriu , întemeiat pe de o parte pe răspunderea civilă delictuală , pe de altă parte pe

răspunderea civilă contractuală , aparţine Consiliului Europei .Textul Convenţiei care

abordează această problemă şi raportul explicativ care-l însoţeşte au dat tonul acestei tendinţe

de clarificare care a culminat cu adoptarea în iulie 1985 a directivei 85/374 CEE.Convenţia de

la Strasbourg nu a reuşit să devină realitate din considerentele pe care le vom examina mai

jos.Există însă un al doilea izvor al Directivei , care prezintă meritul de a fi adus elemente

concrete de natură juridică şi jurisprudenţială dezbaterii preliminare care a precedat adoptarea

Directivei.Este vorba de reglementarea privind răspunderea pentru produsele defectuoase în

Statele Unite , care a servit ca model reglementării europene.

3.1.1 Conventia de la Strasbourg

Convenţia de la Strasbourg este un tratat multilateral iniţiat de către Consiliul Europei , tratat

internaţional care , pentru a intra în vigoare şi a deveni aplicabil , trebuie să fie ratificat de

statele semnatare.

Această tentativă de armonizare a dreptului civil în materia răspunderii civile delictuale ,

care avea intenţii lăudabile , a eşuat însă , deoarece numai patru state au semnat-o: Belgia ,

Franţa , Austria , şi Luxemburg , iar ratificarea ei s-a împotmolit.

37

Convenţia nu indică de altfel modalitatea introducerii ei în dreptul intern al statelor

semnatare , lăsând la latitudine acestora forma actului normativ pe care l-ar adopta , în

speranţa că această atitudine suplă va facilita semnarea şi ratificarea ei de către statele

membre ale Consiliului Europei , ceea ce nu s-a întâmplat. Acest eşec era de aşteptat întrucât

confruntarea intereselor economice ale diferitelor state membre precum şi lipsa de forţă

juridică a deciziilor Consiliului , care nu poate adopta decât recomandări şi nu dispune de nici

un instrument de constrângere , a aplecat balanţa în defavoarea Convenţiei.În absenţa acestei

obligaţii de semnare şi de ratificare a convenţiilor Consiliului Europei , statele membre au

rămas în expectativă. Deşi teoretic după transmiterea textului de către Secretariatul

Consiliului statele membre trebuiau să-l supună ratificării , ele n-au făcut-o ; această obligaţie

era retorică, pur teoretică , nefiind sancţionată în nici un fel.

Comisia europeană a preluat iniţiativa Consiliului Europei şi a început elaborarea

Directivei care va vedea lumina zilei în iulie 1985 , aproape la 10 ani după eşecul

Convenţiei.Cele două organizaţii internaţionale nu sunt concurente şi au consemnat această

posibilă colaborare în documentele lor fundamentale , iar strategiile lor care vizează

unificarea Europei – e drept cu mijloace şi din perspective diferite sunt convergente.

Experienţa şi lucrările Consiliului Europei în elaborarea Convenţiei a servit deci ; au

avut loc fără îndoială consultări reciproce.Asemenea contracte au loc , de altfel , în mod

normal şi continu între cele două instituţii.Directiva a preluat, dacă nu în totalitate, cel puţin

anumite dispoziţii esenţiale ale Convenţiei care corespundeau scopurilor Directivei.Într-

adevăr , între cele două texte există atât numeroase convergenţe cât şi divergenţe.

Convenţia întemeiază din punct de vedere economic protecţia acordată victimelor

produselor defectuoase pe dezvoltarea economică , pe progresul tehnic şi pe dezvoltarea

schimburilor comerciale între ţări, si preconizează unificarea regimurilor de răspundere

contractuală şi delictuală şi instaurarea unui regim obiectiv de răspundere fără să se ţină

seama de culpa producătorului.

Aceste elemente din convenţie se găsesc reelaborate , dar având în esenţă un conţinut

identic , în prevederile directivei 85/374 CEE.Finalităţile celor două texte apar prin urmare

extrem de asemănătoare.

Diferenţele cele mai numeroase şi mai semnificative între Convenţie şi Directivă se

referă la cauzele de exonerare.Astfel dacă directiva exonerează de răspundere producătorul în

ipoteza în care defectul produsului se datorează respectării reglementării unei autorităţii

publice convenţia nu o face.Convenţia nu exonerează nici producătorul unui component al

38

produsului atunci când defectul este imputabil concepţiei greşite a ansamblului în care

componentul a fost integrat.

O a treia cauză de exonerare absentă din Convenţie şi care se referă în mod direct la

protecţia producătorului este cea privind riscul de dezvoltare , concept mult comentat de

doctrină şi care a fost introdus în Directivă la insistenţa marilor societăţi.În opinia majorităţii

comentatorilor această dispoziţie exoneratoare de răspundere pune în discuţie caracterul

obiectiv al răspunderii civile pentru produsele defectoase. Într-adevăr, Directiva exonerează

de răspundere producătorul dacă acesta aduce dovada că stadiul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii,

în momentul punerii în circulaţie a produsului , nu permitea descoperirea defectului cauzator

de prejudiciu.

În al doilea rând, Convenţia nu exclude din câmpul răspunderii materiile prime agricole

şi produsele de vânătoare.

În al treilea rând cu privire la amploarea răspunderii , Convenţia de la Strasbourg

limitează răspunderea la prejudiciile coporale şi la decesul consumatorului în timp ce

Directiva le extinde la prejudiciile materiale aduse bunurilor destinate uzului sau consumului

privat.

În sfârşit în ceea ce priveşte indemnizaţia victimei Convenţia nu prevede o limitare

generală , în timp ce Directiva limitează răspunderea la un plafon care nu poate fi mai mic de

70 milioane de euro.15

3.1.2.Influenţa dreptului american al răspunderii pentru produsele defectuoase asupra

Directivei 85/374

Existenţa în dreptul american a unei reglementării eficace şi unificate a răspunderii

pentru produsele defectuoase nu putea să nu găsească un ecou favorabil în Europa comunitară

care a păşit – cu o întârziere considerabilă însă – pe aceeaşi cale. Întârzierea se datorează în

primul rând inerţiei şi conservatorismului sistemului de drept continental.Într-adevăr din

punct de vedere economic şi social situaţiile erau comparabile , chiar dacă dinamismul

societăţii americane şi flexibilitatea ei îi asigurau o mai mare capacitate de adaptare la noile

necesităţi ale producţiei de masă şi ale dezvoltării tehnologiei.Rolul dreptului american ca

izvor al Directivei nu este direct ci intermediat de o reuşită care , chiar dacă este discutabilă ,

permite soluţionare mai coerentă a unor probleme economice şi juridice similare pe cele două

ţărmuri ale Atlanticului.Experienţa americană a permis înţelegerea noului mod de funcţionare

a răspunderii pentru produsele defectuoase cât şi eficacitatea acestuia.Progresele realizate în

această materie de dreptul american au servit de exemplu în elaborarea Directivei.

39

Este indiscutabil că răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului existentă în

prezent în sistemul american şi european constitue un progres permiţând depăşirea

contradicţiilor fără ieşire în care se împotmolise dreptul clasic al răspunderii civile

delictuale.Răspunderea obiectivă ,, dură ” , raportul de cauzalitate defect - prejudiciu ,

sistemul probatoriu şi prezumţiile

----------------------

15.Constantin Teleaga -Armonizarea legislativa cu dreptul comunitar in domeniul dreptului

civil.Cazul raspunderii pentru produsele defectuoase. Editura Rosetti. p.185-190

aferente au fost preluate din dreptul american.

Este demn de remarcat faptul că şi Convenţia de la Strasbourg , care constitue unul din

izvoarele Directivei, a beneficiat de experienţa americană.Astfel la lucrările pregătitoare ale

Convenţiei a fost prezent în mod oficial un reprezentant american al Departamentului de

Stat.O răspunere pentru produse de tip obiectiv al cărui centru de greutate este defectul

produsului constitue în opinia specialiştilor una din influenţele esenţiale pe care dreptul

american al răspunderii civile a exercitat-o asupra dreptului comunitar.

Dacă privim retrospectiv şi comparativ evoluţia aplicării în prectică a acestor

reglementări în cele două sisteme de drept , concluzia nu este lipsită de interes.Amploarea pe

care a luat-o în dreptul american răspunderea pentru produsele defectuoase , utilizarea

excesivă a instituţiei daunelor penale în cadrul acestei răspunderi, ca şi sistemul pactului de ,,

quota litis” , constitue elemente importante ale crizei răspunderii civile peste ocean.În acelaşi

timp , coexistenţa multiplelor forme de răspundere cu răspunderea obiectivă pentru produsele

defectuoase instituită de Directiva 85/374 , posibilitatea opţiunii acordată reclamantului ,

tentativa mediocră de a concilia toate interesele puse în joc , au dus la subutilizarea

reglementării în practica juridică a celor 15 şi contribuie sub o formă mai subtilă la criza

răspunderii civile delictuale de pe continent.

Cu toate diferenţele profunde dintre cele două sisteme de drept , apare în acest domeniu

o asemănare fără precedent în istoria lor multiseculară.

Totuşi pentru că principiile fundamentale ale acestei forme de răspundere nu sunt

diferite , iar reglementările construite în cele două sisteme de drept fără să fie identice pot

constitui un punct de pornire , dacă nu o bază solidă a unificării internaţionale a răspunderii

civile delictuale , perspectivele nu sunt neapărat sumbre.16

------------------------------------------

16.Constantin Teleaga -op.cit. p.194-196

40

2.Particularităţi ale răspunderii civile delictuale în directiva 85/374 CEE din 25 iulie

1985 cu privire la produsele defectoase

3.2.1.Regimul juridic specific

Dispoziţiile directivei ,care stabilesc regimul juridic al răspunderii pentru produsele

defectuoase , sunt precise şi detaliate.Ele se referă la produs , la responsabili , la victimă ,

definesc defectul produsului etc.Vom examina câteva din particularităţile acestui regim

specific de răspundere care anunţă poate o sistematizare şi o unificare europeană a dreptului

răspunderii civile delictuale care ar preceda o posibilă armonizare a dreptului civil în ţările

membre ale Uniunii Europene.Pentru moment , această perspectivă nu depăşeşte însă stadiul

unui deziderat.

Ideea unei răspunderi largi în cadrul căreia nu numai producătorul să fie responsabil de

prejudiciul cauzat de produsul defectuos , ci şi distribuitorul sau importatorul, vine în sprijinul

unei concepţii cunsumeriste în virtutea căreia consumatorul trebuie să fie protejat de manieră

eficace.La prima vedere,pare logic ca producătorul să răspundă pentru defectul produsului ,

pentru că el este cel care profită de pe urma punerii pe piaţă a produsului:ubi emolumentum ,

ibi onus.Soluţia aleasă de Directiva 85/374 a fost cea a răspunderii tuturor celor care participă

nu numai la procesul de producţie , dar şi la cel al punerii produsului pe piaţă.

Articolul 3 al Directivei rezolvă această problemă , limitând răspunderea la producător

( art.3.1) , imporator ( art.3.2. ) şi furnizor ( art.3.3. ).Răspunderea furnizorului intervine

atunci când producătorul nu poate fi identificat.Simplificarea căutării responsabilului se

conjugă astfel cu o conştientizare a tuturor participanţilor la lanţul care leagă producţia de

distribuţia finală cu privire la răspunderea pe care o au faţă de consumator.Distribuitorul va şti

că riscă să răspundă pentru produsul defectuos , în ipoteza în care producătorul este

necunoscut şi va ezita să se aprovizioneze la surse dubioase.Criteriul răspunderii fiind punerea

în circulaţie pe piaţă a produsului , toţi cei care participă la această operaţiune pot fi traşi la

răspundere, atunci când produsul pune în pericol securitatea şi sănătatea consumatorului.

În cazul în care mai multe din persoanele enumerate mai sus , făcând parte din lanţul

producţie – distribuţie , sunt răspunzătoare de un prejudiciu , art.5 al Directivei precizează în

mod clar că răspunderea lor este solidară. Între persoanele solidare , acţiunea în recurs poate fi

însă exercitată conform dispoziţiilor din dreptul naţional.

41

Principala grijă a Directivei – afirmă prestigioşi civilişti francezi – este evitarea cât mai

hotărâtă a probei culpei producătorului.Dacă răspunderea obiectivă ,,tradiţională” nu excludea

definitiv şi irevocabil o prezumţie de culpă , chiar dacă cel mai adeseori mai curând

subânţeleasă decât realmente prezentă , răspunderea pentru produsele defectuoase introduce o

răspundere întemeiată pe defect , fără prezumţie de culpă.Defectul constitue prin el însuşi

faptul generator al răspunderii. Pe de altă parte, caracterul obiectiv al acestei răspunderi se

manifestă prin abolirea oricărei diferenţe între contractant şi terţ.Aceştia sunt supuşi unei

reguli unice de răspundere.Dispare astfel ,, distincţia dintre regimul contractual şi delictual ,

care crea disparităţi între victime , nedreptăţiţi şi o inutilă complexitate.

Această răspundere obiectivă ,, dură ” este atribuită tuturor celor care se găsesc pe

traseul producţie – distribuţie.Răspunderea producătorului pentru prejudiciul cauzat de

produsul defectuos enunţată în articolul 1 al Directivei este explicitată în articolul 3.1., care

precizează că în afara fabricantului produsului finit , termenul desemnează pe producătorul

unei materii prime , a unei părţi componente a produsului , cât şi a oricărei alte persoane care

se prezintă ca producător.Alinetul doi şi trei al articolului 3 adaugă celor de mai sus

importatorul şi orice furnizor al produsului, dacă nu indică victimei înăuntrul unui termen

rezonabil identitatea adevăratului producător.

Este indispensabil să menţionăm că, în afara criteriului personal de răspundere, există un

criteriu material, care constă în fabricarea sau distribuţia produsului defectuos în cadrul unei

activităţi profesionale, în special comerciale, adică ,, a unei activităţi cu scop lucrativ”. În

acest sens , punerea pe piaţă devine în mod justificat una din condiţiile esenţiale ale

răspunderii pentru produsele defectuoase.

Răspunderea civilă în sistemele de drept ale statelor membre cât şi în viziunea

tradiţională a dreptului nu este cumulativă:victima unei neexecutări contractuale nu se poate

prevala de regulile răspunderii delictuale.Unificarea celor două feluri de răspundere este o

veche idee , dacă nu un vechi vis al doctrinei juridice.În cadrul noii răspunderi specifice

pentru produsele defectuoase , care este o răspundere obiectivă,,dură ” sau totală , nu există

nici o raţiune să se distingă între victime după cum acestea sunt părţi ale unui contract sau

nu.Este vorba despre ,, un regim autonom de indemnizare care reprezintă o derogare, atât faţă

de dreptul comun al răspunderii delictuale, cât şi faţă de neexecutarea contractuală”, creându-

se astfel ,,o răspundere delictuală specializată care are reguli particulare distincte de cele ale

dreptului comun.

Distincţia pe care Directiva o face între profesionişti şi neprofesionişti în ceea ce

priveşte răspuderea pentru produsele defectuoase – aceştia din urmă nefiind răspunzători în

42

măsura în care au fabricat produsul pentru uzul propriu fără a-l scoate pe piaţă – nu operează

în cazul victimelor.Se poate afirma , prin urmare , că unificarea răspunderii pentru produsele

defectuoase care rămâne incompletă în ce-i priveşte pe responsabili , devine completă atunci

când este vorba de victime. Nu există nici o diferenţă între consumatorul care a achiziţionat

produsul, ca urmare a unui contract , şi terţul consumator , adică împrumutătorul locatarul

sau simplul utilizator ocazional, indiferent de circumstanţe , al unui bun care este un produs

prezentând un defect.

Se ,, produce” astfel un concept unic şi universal de consumator.

Convenţia de la Strasbourg justifică deja necesitatea ,, tratamentului egal între consumatorul

cumpărător şi ceilalţi consumatori ”. Această construcţie juridică îşi găseşte , binenţeles ,

sursa în dorinţa de protecţie cât mai completă a consumatorului.17

3.2.2. Notiunea de produs in Directiva 85/374 CEE. Defectul produsului

Noţiunea juridică de produs nu este definită în directiva europeană , deşi produsul

constitue cheia de boltă a acestei noi forme de răspundere.Să precizăm totuşi că , în concepţia

promovată de Directivă , noţiunea de produs nu corespunde celei tradiţionale din dreptul

civil , unde ea desemnează fie capitalul, fie un rezultat al acestuia sau fructele obţinute.

Directiva vorbeşte însă de ,, orice bun mobil”, ceea ce este o definiţie vagă şi cam sumară.

Doctrina juridică a încercat să definească mai circumstanţiat noţiunea de produs.Ar fi astfel

un produs „ orice bun mobil, chiar încorporat unui imobil sau rezultat din cultivarea solului,

din creşterea animalelor, din vânătoare sau pescuit precum şi electricitatea şi alte bunuri

necorporale.Urmărind o largă protecţie a consumatorului, Directiva vizează, bineînţeles, în

primul rând, produsele industriale fabricate în serie , cele mai susceptibile de defecte , fără a

exclude însă alte produse.O directivă mai recentă complementară faţă de Directiva 85/374

CEE (art.2a) , dă o definiţie mai completă a noţiunii de produs , care ţine seama de evoluţiile

intervenite între data emiterii Directivei şi situaţia din 2001 : ,, orice produs care , chiar în

cadrul unei prestării de servicii , este destinat consumatorilor şi care este susceptibil , în

condiţii previzibile în mod rezonabil , să fie utilizat de către aceştia chiar dacă nu le este

destinat , şi care este furnizat sau pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi comerciale cu titlu

oneros sau gratuit indiferent dacă este nou , de ocazie sau recondiţionat ”.

-------------------------------

17.Idem p.196-202

Această nouă definiţie reprezintă un salt calitativ în reglementarea Directivei: în primul

rând pentru că introduce ideea că produsul poate fi destinat consumatorilor în cadrul unei

43

prestări de servicii , şi în al doilea rând precizând că produsul poate fi utilizat de consumatori

chiar dacă nu le este destinat.Această ultimă ipoteză implică posibilitatea ca produsele

destinate iniţial unui consum profesional , dar care sunt accesibile persoanelor private – de

pildă atunci când furnizorul face reclamă distribuind produsul ( este de prevăzut că anumite

persoane vor utiliza produsul ) – să fie consumat de acestea chiar dacă nu le este destinat.

Totuşi din considerente de echilibru şi din necesitatea de a ajunge la un compromis

rezonabil faţă de pretenţiile grupurilor de presiune interesate sau potrivnice reglementării cu

privire la produsele defectuoase.Directiva exclude anumite produse din câmpul ei de

aplicare.Vom începe prin a examina particularităţile produselor care se găsesc în câmpul de

reglementare al Directivei.

O primă categorie de produse cărora dispoziţiile Directivei nu-i sunt aplicabile sunt

produsele nucleare.

Articolul 14 al Directivei stipulează că: ,, Prezenta directivă nu se aplică daunelor

rezultate de pe urma accidentelor nucleare reglementate de convenţii internaţionale , ratificate

de statele membre ”. Excluderea acestor produse este îndreptăţită, căci atât produsul nuclear,

cât şi defectele sale , sunt greu de determinat , iar prejudiciile eventuale pot fi ireversibile şi

ireparabile.O aplicare viitoare în acest domeniu a principiului precauţiei ar fi mult mai

adecvată.

Articolul 2 al Directivei exclude deasemenea din câmpul său de aplicare materiile prime

agricole şi produsele pe bază de vânat , chiar dacă formează o parte a unui alt produs mobil

sau imobil.Ele sunt definite ca ,, produsele solului , cele zootehnice şi piscicole , cu excepţia

produselor care au suportat o primă prelucrare.

Definiţia dată produsului defectuos în articolul 6 al Directivei se referă

în mod explicit şi exclusiv la securitatea pe care consumatorul este îndreptăţit s-o aştepte prin

utilizarea acestuia.Nici o referire nu este făcută cu privire la conformitatea produsului cu

destinaţia lui utilă , adică cu prezenţa sau absenţa unor vicii . Dacă produsul are asemenea

vicii acestea nu prezintă interes decât în măsura în care ele ar putea pune în discuţie

securitatea utilizării acestuia.

Articolul 6 al Directivei defineste produsul defectuos, ca cel care nu ofera securitatea

la care ne putem astepta in mod legitim.Aprecierea securitatii produsului trebuie sa fie

obiectiva. Trebuie sa remarcam faptul ca utilizarea unui pronume nedefinit in redactarea

originala a textului articolului (difera de cea din paragraful 6 al preambulului care vorbeste de

populatie) implica o apreciere obiectiva a defectului. Caracterul „legitim” al asteptarii

44

consumatorului este o garantie a echilibrului care trebuie sa existe intre interesele victimei si

cele ale fabricantului produsului.

Litera b a articolului 6 mentioneaza printre imprejurarile care trebuie sa tinem seama

in aprecierea securitatii produsului „utilizarea lui in scopul caruia ii este destinat”. In virtutea

acestei precizari a Directivei, putem spune ca a califica un produs drept defectuos inseamna ca

produsul prezinta un pericol nerezonabil pentru utilizator sau consumator adica el se gaseste

intr-o stare la care nu se astepta consumatorul final. Produsul este defectuos pentru el daca

prezinta un pericol nerezonabil.18

3.2.3 Riscul de dezvoltare

Printre cauzele de exonerare ale producătorului trecute în revistă de articolul 7 al Directivei ,

cea mai discutată , disputată şi contestată dintre ele este cea menţionată la litera (e) , aşa

numitul risc de dezvoltare.Evenimente care au intervenit după elaborarea şi publicarea

Directivei: contaminarea cu virusul HIV, cu hepatita C , cazul vacii nebune şi a organismelor

modificate genetic au

---------------------------

18.Idem p.209-213

schimbat perspectiva iniţială. Noţiunea este complicată şi delicată şi ea a suscitat numeroase

discuţii contradictorii în cursul elaborării Directivei între reprezentanţi organizaţiilor

profesionale ale producătorilor şi asociaţiile consumatorilor , pentru ca în final să se ajungă la

un compromis care este în favoarea producătorilor.Reprezentanţii consumatorilor au obţinut

totuşi introducerea unei dispoziţii derogatorii care permite statelor membre să excludă, în

cadrul transpunerii Directivei în dreptul naţional , riscul de dezvoltare dintre cauzele de

exonerare a producătorilor.Riscul de dezvoltare prevede că dacă ,, stadiul cunoştinţelor

ştiinţifice şi tehnice în momentul punerii în circulaţie a produsului nu permite descoperirea

existenţei defectului ” , producătorul nu este răspunzător de prejudiciul cauzat.

Defectul care cauzează prejudiciul îşi găseşte originea într-o perioadă de timp anterioară

punerii lui în circulaţie dar nu a putut fi descoperit decât posterior acesteia.Riscul pe care va

trebui să-l înfrunte producătorul este dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice

susceptibile să descopere defectul produsului în cauză.Aprecierea produsului din punct de

vedere al securităţii în momentul ieşirii lui din sfera producţiei este pozitivă.

Aptitudinea producătorului de a descoperi defectul este nulă pentru că mijloacele de

depistare ale acestuia lipsesc.Este vorba de o imposibilitate ,, absolută ” , pentru că nimeni nu

45

este în stare să depisteze defectul.O simplă bănuială cu privire la existenţa defectului nu este

suficientă.Bănuială nu are valoare juridică.

Din punctul de vedere al protecţiei consumatorului este evident că acceptarea riscului de

dezvoltare constitue o încălcare a dreptului consumatorului la securitate , pentru că produsul

poate expune consumatorul la un risc necunoscut, care poate fi grav. Paradoxul este că

dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii permite producerea unor bunuri noi, inovante, adeseori

incapabilă să prevadă toate consecinţele utilizării acestor produse.

Este interesant de remarcat că doctrina civilă clasică consideră că în domeniul

răspunderii contractuale garanţia împotriva viciilor ascunse include viciul necunoscut în

momentul încheerii contractului.Prin urmare , în materie contractuală, exonerarea

producătorului pe considerentul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice insuficiente pentru

depistarea viciilor în momentul punerii produsului în circulaţie nu este acceptată.Vânzătorul

produsului nu poate invoca faptul că nu putea descoperi şi că ignora riscul care s-a manifestat

chiar dacă îşi demonstrază buna – credinţă.

Principalul argument invocat de reprezentanţii producătorilor în cursul elaborării

Directivei pentru a cere introducerea în dispozitiv a riscului de dezvoltare a fost necesitatea

protejării echitabile a producătorilor împotriva unor riscuri care ar compromite activitatea lor

de producţie şi îndeseobi de inovaţie.

Introducerea riscului de dezvoltare în Directivă a fost rezultatul unui compromis

intervenit atât între statele membre , cît şi între asociaţiile de consumatori şi cele de

producători.Dacă cele duoă categorii de interese care s-au înfruntat au fost în principal cele

ale consumatorilor şi ale producătorilor decizia finală a aparţinut bineînţeles statelor membre

care s-au pronunţat majoritar pentru introducerea riscului de dezvoltare în textul Directivei .19

3.2.4. Limitari ale raspunderii in dispozitiile Directivei

Convenţia de la Strasbourg, principalul izvor al Directivei, limita protecţia

consumatorului pentru produsele defectuoase la daunele cauzate de moarte şi leziuni

corporale.Directiva adaugă acestor daune , care bineînţeles continuă să reprezinte principalul

obiect al reglementărilor sale , daunele cauzate bunurilor consumatorului.Ea limitează totuşi

răspunderea pentru aceste daune la bunurile de folosinţă şi de consum private şi fixează un

prag (franciză) care are drept scop reducerea numărului excesiv de posibile

litigii.Dimpotrivă , considerând că

--------------------------------

19.Idem p.216-219

46

ipoteza unei reparări integrale a prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase nu poate fi

ignorată , Directiva lasă la latitudinea statelor membre stabilirea unui plafon de indemnizare ,

stipulând totuşi că aceasta nu poate fi mai mic de 70 milioane de ECU (euro).Directiva

prevede deasemenea posibilitatea acordării de daune morale şi stabileşte termene de

prescripţie şi de decădere.

O primă limitare se referă la introducerea francizei de 500 de ECU ( euro) pentru a

evita înmulţirea excesivă a litigiilor.Acestea ar concretiza prin despăgubiri nesubstanţiale care

nu ar da satisfacţie victimelor şi ar crea dificultăţi în administrarea justiţiei.

O a doua limitare exclude de la reparare daunele cauzate produsului defectuos însuşi .

Repararea prejudiciului cauzat victimei de deteriorarea sau distrugerea produsului defectuos

va fi în continuare reglementată de dreptul comun , bazată în principiu pe garanţia pentru

viciile ascunse.

Cauza acestei excluderi a fost dorinţa legiuitorului european , perfect justificabilă de

altfel , de a evita amestecul prevederilor Directivei care stabileşte o răspundere

extracontractuală cu răspunderea contractuală care reglementează repararea daunei cauzate

produsului defectuos însuşi şi care este normal să fie supusă regimului răspunderii civile

contractuale clasice.Natura juridică a răspunderii instituită de Directivă este bazată pe ideea că

raportul producător – cumpărător , nu este inclus în dispoziţiile Directivei care se referă numai

la răspunderea obiectivă pentru prejudiiile cauzate de produsul defectuos.Pe lîngă înlocuirea

sau repararea bunurilor vătămate: preţul înlocuirii acestora , cheltuielile de transport ,

repararea prejudiciului va cuprinde şi dauna economică pe care au suferit-o persoanele sau

bunurile.Dar daunele care rezultă din diminuarea valorii produsului defect sau din

imposibilitatea folosirii bunului nu sunt indemnizate.

Articolul 9 (b) al Directivei limitează deasemenea bunurile a căror vătămare este

acoperită de răspunderea fabricantului produsului defectuos la bunurile destinte folosinţei sau

consumului privat. Urmărind protecţia consumatorului este normal ca Directiva să excludă

daunele comerciale şi profesionale care ar rezulta de pildă din relaţiile dintre

producători,distribuitori,furnizori , subcontractanţi etc.O cauză suplimentară a acestei

excluderi din câmpul de aplicare al Directivei este şi faptul că o răspundere obiectivă pentru

prejudiciul comercial este greu de conceput din cauza imprevizibilităţii şi costurilor acestuia

Articolul 10 al Directivei prevede că acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat de

un produs defectuos se prescrie în termen de trei ani din momentul în care reclamantul a

cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna,defectul şi identitatea producătorului.Termenul

47

identic prevăzut de Convenţia de la Strasbourg era justificat prin ,, necesitatea unei bune

administrări a justiţiei şi pentru prevenirea abuzurilor ”.

Răspunderea obiectivă care este temeiul Directivei justifică în bună măsură limitarea în

timp a posibilităţii de a intenta acţiune a victimei.Este necesar deasemenea ca producătorul să

fie prevenit de defectul produsului său pentru a-l putea remedia.Directiva nu are dispoziţii

particulare cu privire la întreruperea şi suspendarea prescripţiei.

Articolul 10.2 prevede că suspendarea şi întreruperea prescripţiei sunt reglementate de

dreptul naţional.Întreruperea prescripţiei poate avea loc ca urmare a cunoaşterii răspunderii de

către producător , care poate lua forma unei manifestări exprese.

Articolul 10.3 pune trei condiţii cumulative pentru ca prescripţia să înceapă să curgă:

cunoaşterea de către victimă a prejudiciului , a indentităţii producătorului şi a defctului

produsului.Acest cumul al condiţiilor favorizează în mod evident consumatorul.Acesta

cunoaşte în general identitatea producătorului , a suferit un prejudiciu din cauza unui produs,

dar nu-şi dă seama decât cu întârziere că acesta a fost cauzat de un defect al produsului.Faptul

că victima ar fi putut avea cunoştinţă de defect dar nu a făcut-o din dezinteres sau din

neglijenţă nu împiedică prescripţia să înceapă să curgă.

În continuarea art.10 , art.11 introduce o limită temporală în ceea ce priveşte răspunderea

consumatorului.Victima nu mai poate să ceară repararea prejudiciului dacă timp de 10 ani nu

a introdus acţiune.Preambulul Directivei justifică această limitare temporală a răspunderii

producătorului prin uzura produselor care pot fi cauza defectelor , îmbunătăţirea continuă a

normelor de securitate şi creşterea exigenţei consumatorilor , în sfârşit , progresul

cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice care fac ca produsul să devină obsolescent.

Articolul 16 al Directivei prevede că statele membre pot stabili o plafonare a răspunderii

globale a producătorului pentru prejudiciul care rezultă din decesul victimei sau leziunile

corporale ale acestuia , cauzate de produse identice care prezintă acelaşi defect.Plafonarea nu

poate să fie mai mică de 70 milioane ecus(euros).Este însă vorba de posibilitatea introducerii

acestui plafon cu ocazia transpunerii Directivei în dreptul intern şi nu de obligativitatea lui.

Plafonarea nu intră în joc dacă profitând de opţiunea oferită de Directivă , pentru a evita

limitarea despăgubirilor la care au dreptul , victimele apelează la dreptul comun pentru a

obţine indemnizarea , ceea ce pune producătorului delicate probleme de asigurare.

Plafonarea prevăzută de Directivă rămâne totuşi facultativă pentru statele membre.De

asemenea ea nu funcţionează decât pentru acţiunile introduse conform regimului de

răspundere al Directivei , victimile putând face apel la un alt regim de răspundere pentru

diferenţa de indemnizare. Trebuie să remarcăm deasemenea că plafonarea este limitată la

48

daunele care rezultă din leziunile corporale sau decesul victimei cauzate de produse identice

care prezintă acelaşi defect.Este vorba în fapt de daune în serie.

Directiva creează o acţiune specifică de răspundere pentru produsele defectuoase şi

unifică situaţia contractanţilor şi a terţilor , instituind – aşa cum s-a afirmat , poate cu oarecare

grabă – un al treilea regim de răspundere.

Articolul 13 al Directivei prevede că acesta ,, nu aduce atingere drepturilor pe care

persoana vătămată le poate exercita pe baza regulilor din legislaţia privind răspunderea

contractuală sau extracontractuală sau pe baza unui regim special de răspundere existent în

momentul notificării Directivei ”.

Numai încălcarea de către un profesionist a obligaţiilor imperative care se referă la

securitatea persoanelor şi bunurilor contractanţilor sau terţilor ar intra sub incidenţa Directivei

şi a regimului său special de răspundere.20

*

* *

Esenta recunoasterii si protejarii drepturilor consumatorilor este simpla si se refera la

faptul ca raportul juridic care se naste intre consumator si agentul economic este unul care nu

este echilibrat, adica partile nu se afla pe pozitie de egalitate. Astfel, pentru a obtine bunuri

sau servicii de la agentii economici consumatorul trebuie sa stabileasca o relatie contractuala

cu acestia, tocmai in vederea dobandirii bunurilor si serviciilor de care au nevoie. Or, relatia

dintre agentul economic si consumator prin natura sa releva un dezechilibru. Competenta

profesionala, puterea economica, informationalaa de care beneficiaza agentul economic, toate

fac ca acesta sa-si poata impune propria vointa. Dezechilibrul se rasfrange asupra

consumatorului care poate fi o persoana mai bogata sau mai saraca, mai informata sau, din

contra, mai ignoranta, el cazand, astfel „prada„ foarte usor celui dintai. Daca am cauta cazuele

acestui fenomen am putea constata ca acestea sunt multiple.Esecurile pietei, deficitul

informational, deficitul concurential sunt doar unele posibile cauze. In aceasta situatie care

este solutia ?

Ea este facila si ramane ca un apanaj al legiuitorului, respectiv instituirea unui regim

cu caracter protector, imperativ, in favoarea consumatorului. Intr-o economie de piata,

protectia consumatorului este absolut necesara, intrucat acesta risca sa se transforme dintr-un

rege al pietei, intr-un sclav al acesteia.

------------------------------------

20.Idem p.230-240

49

B I B L I O G R A F I E

1.Silvia Zaharia –Codul consumului.Prezentare sistematica a cadrului legislativ reglementat privind protectia consumatorului

2.Revista Dreptul nr.3/2003

3.Revista Dreptul nr.12/2004

4.Stanciu D.Carpenaru –Drept comercial roman –Editia a II-a revizuita si completata -Editura ALL Educational

5.Constantin Teleaga- Armonizarea legislativa cu dreptul comunitar in domeniul dreptului civil. Cazul raspunderii pentru produsele defectuoase. Editura Rosetti

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate

50