INTEGRARE POLITICĂ EUROPEANĂ

DEFICITUL DEMOCRATIC ŞI ROLUL CETĂŢENILOR ÎN POLITICA EUROPEANĂ

Student: Tudor JEMNA

2007

CUPRINS

Introducere:

Ce este cetăţenia europeană?

Statutul juridic al cetăţeniei europene

Context:

Exercitarea puterii cetăţenilor în Uniunea Europeană

Evoluţia istorică Deficitul democratic

Structura spaţiului public Democraţia europeană

Sistemul decizional

Concluzie

Naufragiaţii mor în grup compact.

Naufragiul ridică terifiant coeziunea socială.

Vasile Butulescu.

Introducere:

Ce este cetăţenia europeană?

Cetăţenia europeană în postura de provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei,

vizează o cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în locul apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional.

Propunându-şi să construiască o comunitate politică transteritorială precum şi să transforme Uniunea într-un spaţiu public comunitar, conceptul de cetăţenie permite înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.

Paradigmă a ştiinţelor politice cetăţenia, permite interpretarea proceselor democratice din perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi responsabilităţilor.

Prin valorificarea diverselor concepte-cheie ale teoriei politice: democraţia participativă, societatea civilă, drepturile omului şi justiţia socială, într-un model explicativ al societăţii democratice, cetăţenia inspiră o serie de norme şi practici sociale, un sistem de instituţii şi relaţii care reglează comportamentul public şi orientează acţiunea colectivă.

Statutul juridic al cetăţeniei europene

Cuvântul cetăţenie în sensul comun din limba română, pentru a desemna statutul

juridic şi legal al cetăţeanului beneficiar de drepturi şi libertăţi, este echivalent general al termenului englez de „citizenship“ (fr. „citoyenneté“).

Cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale Uniunii Europene.

Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht şi dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaţionale.

Noul art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunităţii Europene“ (fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht) stipulează faptul că: este cetăţean al Uniunii Europene orice

persoană care beneficiază în prealabil de naţionalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranaţional vine în completarea cetăţeniei naţionale prin exercitarea

unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria ţară. Incompletă şi subordonată fiind, cetăţenia europeană suscită deja controverse politice

importante, precum: măsura în care acest statut juridic se detaşează de contextul legislaţiei naţionale, repercursiunile sale asupra suveranităţii, posibilitatea de a recurge la principiul subsidiarităţii pentru a echilibra naţionalitatea şi cetăţenia europeană, compatibilitatea instrumentelor actuale de protecţie cu noul statut supranaţional, impactul său asupra procesului constituţional european, precum şi în ce măsură cetăţenia europeană ţine cont de principiile comune ale democraţiei europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam (principiile libertăţii, pluralismului, respectării drepturilor omului şi statului de drept)

Context:

Exercitarea puterii cetăţenilor în Uniunea Europeană Condiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi indivizi după

următorul model: statul recunoaşte drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligaţii civice, loialitate şi participare.

Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetăţean, consfinţit în setul de documente oficiale care însoţesc individul-cetăţean pe toată durata vieţii: certificate de naştere, buletine sau cărţi de identitate, paşapoarte, certificate de deces.

Titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al principiului suveranităţii.

Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice, cetăţeanul este deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.

Analizând în final suveranitatea, atât structura puterii politice cât şi executarea deciziilor luate de guvernanţi depind de voinţa cetăţenilor.

Extrapolarea contractului civic de la statul naţional către nivelul supranaţional ridică probleme de fond.

Evoluţia istorică: Principiul cetăţeniei nu este circumscris neapărat cadrului naţional, el fiind asociat

spaţiului public în continuă evoluţie, indiferent de faptul că a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau de statele-naţiune.

Influenţa istorică deterministă asupra cetăţeniei se observă şi în cazul cetăţeniei europene.

Practic, nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia naţională, ceea ce diminuează foarte mult forţa şi credibilitatea statutului juridic de cetăţean european.

Drepturile, în majoritate, sunt garantate de cetăţenia naţională (franceză, suedeză, belgiană etc...), cetăţenia europeană constând doar în patru drepturi supranaţionale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht (1992).

Acestea nu sunt de primă importanţă pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, care constată astfel că cetăţenia europeană este ceva posterior şi secundar, adăugat la drepturile recunoscute prin constituţiile naţionale.

Suveranitatea şi exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului naţional, în baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

Din acest motiv, recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene nu sunt atât de simple cum au părut la începutul anilor ’90 când, din iniţiativa primului ministru spaniol Philippe Gonzales, s-au făcut primele demersuri comunitare în acest sens.

Unii analişti văd această întârziere ca o disfuncţie internă a construcţiei europene. Se consideră de exemplu, că problemele cetăţeniei şi participării populare au fost

sacrificate încă de la început, procesul construcţiei europene fiind rezultatul deciziei unor elite politice şi al concertării „la vârf“.

În acest sens, au existat trei etape: • Prima Europă, cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a fost

reglementată de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de tip paternalist: guvernanţii au decis pe baza unui design politic foarte elaborat, dar fără o participare populară propriu-

zisă. La vremea respectivă, când priorităţile imediate erau de altă natură (satisfacerea nevoilor zilnice, vindecarea traumatismelor morale, reconcilierea postbelică), foarte puţini cetăţeni întrezăreau importanţa noului proiect european.

• A doua Europă a început prin crearea Comunităţii Economice Europene sau a pieţei comune (consfinţită prin Actul Unic European, 1986). Comunitatea începe să se intereseze mai mult de cetăţeni şi de modul în care piaţa comună le afectează viaţa zilnică.

Această etapă este dominată de două demersuri coerente privind problemele cetăţeneşti: pe de o parte, este ceea ce se numeşte abordarea funcţionalistă care pune accentul pe nevoile directe ale indivizilor sau grupurilor de cetăţeni; pe de alta, este ceea ce se numeşte indirect citizenship, respectiv construcţia noii identităţi colective, comune tuturor cetăţenilor.

Prin urmare, se elaborează primele simboluri ale cetăţeniei europene, cum ar fi culoarea roşie comună pentru paşapoartele europene, adoptarea drapelului cu 12 stele al Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european .

Acestea marchează, trecerea de la „market citizen“ la „political citizen“. • Cea de a treia Europă a început cu Tratatul de la Maastricht (1992) şi primele

codificări ale cetăţeniei supranaţionale. Esenţial pentru această nouă fază este implicarea cetăţenilor, conform noului slogan al Europei cetăţenilor.

De altfel, însuşi Monnet spunea că noi unim persoane, nu naţiuni, însă această propoziţie nu s-a regăsit în demersurile iniţiale ale construcţiei europene.

După Maastricht, se pune problema democraţiei şi guvernanţei europene, a construcţiei unui spaţiu public şi a unei cetăţenii europene, aspecte esenţiale în studiul meu.

Acesta se dovedeşte a fi contextul în care apare problema deficitului democratic, în Politica Europeană.

Deficitul democratic:

Interesul public pentru cetăţenie a fost relansat în anii ’90. Publicul larg se interesează astăzi de cetăţenie, deoarece oamenii politici şi cetăţenii sunt preocupaţi de emergenţa deficitului democratic în datele statistice.

Acesta este prezent în spaţiul European, unde se remarcă o îngrijorătoare eroziune a capitalului social şi al încrederii în instituţiile politice.

Deficitul democratic, se manifestă prin apatie politică, individualism, neîncredere în clasa politică şi rată scăzută a participării civice.

Se pot remarca două perceţii asupra conceptului de deficit democratic: prima situată la nivelul naţional-statal, pusă în lumină prin apatia politică, iar cealaltă diametral opusă, se poate evidenţia prin intermediul slabei reprezentări a voinţei cetăţeanului în cadrul instituţiilor de la nivelul supranaţional.

În cazul primului nivel, naţional, conform datelor statistice evaluate de către „Eurobarometer 2001“, doar un tânăr din doi participă la societatea civilă iar rata absenteismului electoral a depăşit 40%.

Cea mai completă analiză a situaţiei din Europa o găsim, în datele „European Values Study“ (EVS), o fundaţie independentă care întreprinde anchete periodice asupra valorilor dominante la fiecare 10 ani începând cu anul 1970.

Conform acestor date, opţiunile cetăţenilor din Europa lărgită, au fost relativ stabile la cele trei reprize ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici fluctuaţii, ordinea de preferinţe a rămas constantă, respectiv:

• Familia (86% din opţiuni în 2000); • Munca (54%);

• Prietenii şi relaţiile sociale (47%); • Timpul liber („leisure“ sau „loisir“, 37%); • Religia (17%); • Politica (8%); Pe ultimul loc, la mare distanţă, se află interesul pentru politică, în special la grupul de

vârstă 18-26 ani. Doar 54% din indivizi participă la viaţa asociativă şi doar 37% din ei au încredere în

clasa politică. Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale şi pune sub semnul

întrebării însăşi legitimitatea proiectului democratic. Fără cetăţeni activi, fără participare la instituţiile politice şi fără un minim de

încredere în clasa politică, guvernarea democratică şi democraţia ca regim politic nu sunt eficiente.

Pentru a contracara efectele nedorite din cadrul celui de al doilea nivel, supranaţional al deficitului democratic, organizaţiile globale consacrate condiţiei umane precum PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) sau UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) au luat în considerare influenţa exercitării voinţei cetăţeneşti asupra dezvoltării.

PNUD, de exemplu, a dedicat raportul din 2002 privind dezvoltarea umană unei teme sensibile şi preocupante, respectiv Aprofundarea democraţiei într-o lume fragmentată.

Conform acestui raport, evoluţia globală a proceselor democratice este mai degrabă încurajatoare, însă există mari decalaje privind realizarea efectivă a democraţiei la nivel global.

Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte, au generat mari aşteptări (uneori nerealiste) faţă de capacitatea cetăţeniei şi virtuţii civice de a mobiliza energiile populare, pe de altă parte, ele au pus sub semnul întrebării însăşi tipul modern de societate şi civilizaţia subiacentă.

S-a afirmat, faptul că cetăţenia şi drepturile omului sunt un apanaj al modernităţii. Modernitatea s-a exprimat prin trei tipuri de activităţi: munca, participarea şi

identificarea culturală. Dacă ne referim doar la sfera politicii, se pare că societatea postmodernă este

inevitabil o societate depolitizată. Atitudinea postmodernă, nu invalidează democraţia ca model de guvernare, ci doar

reflectă starea de nemulţumire faţă de modul său de funcţionare. Apatia şi dezinteresul public sunt forme de dezavuare a politicii politicianiste, a

corupţiei, a egoismului sau demagogiei politice. Nu valorile democraţiei sunt contestate – democraţia formală, ci modul său de

realizare concretă – democraţia substantivă. Prin urmare, deşi aceste atitudini pot afecta însuşi proiectul democratic prin lipsa de

susţinere cetăţenească, nesupunerea civică este o formă naturală de protest şi contestare publică, inerentă democraţiei.

Această analiză a fost confirmată de o anchetă globală asupra valorilor modernităţii şi postmodernităţii realizată de Inglehart, la începutul anilor ’90.

Conform acestei cercetări de anvergură, ţările industrializate au trecut de la o civilizaţie a penuriei (ale cărei valori principale erau munca, societatea de masă şi bunăstarea materială) la o societate postmaterială, în care valorile centrale sunt activitatea socială, solidaritatea şi diversitatea.

În societatea postmaterială predomină „atitudinea postmodernă“ care este de fapt o contestare spontană a oricărei forme de autoritate instituţionalizată: naţiunea, armata, religia, familia, învăţământul, guvernul, parlamentul etc... .

Această relativizare a autorităţii publice, are atât părţi negative, cât şi aspecte pozitive: pe de o parte, slăbind capacitatea de influenţă a instituţiilor publice; pe de alta, deschizând calea guvernării participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine de organizaţii non-guvernamentale, structuri reticulare şi centre alternative.

Agravarea deficitului democratic este datorată în special aproprierii democraţiei ca bun de consum, fără susţinerea civică adecvată. Reducerea progresivă a ratei de participare la alegeri sau la dezbaterile civice, apatia şi neîncrederea în forţa democraţiei ca liant social sunt definitorii pentru acesta.

Structura spaţiului public Din definiţia de mai sus, rezultă că societatea civilă nu este o zonă strict delimitată a

societăţii globale şi nici nu se reduce la opoziţia sistematică faţă de puterea publică. Ea constă în interacţiunile pe care toate componentele sistemului social le angajează pe arena publică.

Cele patru componente interdepedente ale societăţii sunt: • statul cuprinde cele trei puteri (legislativă, executivă şi juridică), precum şi instituţiile specializate ale ordinii publice (poliţia, vama, armata, informaţiile interne şi externe);

• sfera privată include viaţa familială, prietenii, relaţiile personale şi intimitatea; • piaţa este reprezentată de firmele private şi corporaţiile angajate în activităţi lucrative, bursele de valori, federaţiile patronale, grupurile profesionale, asociaţiile consumatorilor, sindicatele;

• sfera publică este zona cea mai complexă şi mai vizibilă a societăţii: este spaţiul civic unde interacţionează celelalte trei componente (este forum-ul societăţii moderne), unde au loc negocieri şi dispute, unde se desfăşoară „acţiunea comunicativă“; sfera publică cuprinde cel puţin cinci tipuri de organizaţii voluntare: – partidele politice care nu sunt la guvernare şi nu sunt subordonate statului; – grupurile de interes, menite să influenţeze deciziile asupra unor probleme care interesează un anumit grup;

– organizaţiile filantropice („comunitas“) colectează fonduri pentru a completa bugetul public pentru asistenţă sau protecţie socială; furnizează ajutor direct (Crucea Roşie, Rotary Club, Lions Club International) sau organizează întrajutorarea (Asociaţia Bolnavilor Parkinson, Asociaţia Sindromului Down etc...);

– mişcările sociale se centrează pe activităţile de „lobby“, de promovare a imaginii publice, pe campanii de presă, colectare de semnături, demonstraţii, acţiuni de protest;

– grupurile religioase fac parte din sfera publică (nu din cea privată, restrânsă la aderenţi) în măsura în care oferă servicii de interes comun (de exemplu, asistenţă socială şi medicală) sau propun politici publice alternative; intră aici asociaţiile şi federaţiile, fundaţiile religioase, cluburile pe baze confesionale şi fondurile de caritate.

În această reprezentare multidimensională, spaţiul public este un câmp de forţe care angajează interacţiuni cu toate celelalte sfere ale vieţii sociale, respectiv statul, piaţa şi sfera privată. Cetăţenia nu este o relaţie simplă între cetăţeni şi stat, ca în definiţiile etatiste tradiţionale, ci un sistem de acţiuni şi negociere colectivă care angajează toate cele patru componente ale societăţii globale: sfera publică, sfera privată, statul şi piaţa.

La rândul său, societatea civilă nu se reduce la organizaţiile non-guvernamentale, ci include:

– discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau contestaţie);

– ansamblul interacţiunilor dintre componente, exprimate pe arena publică; – cele cinci organizaţii voluntare descrise mai sus.

Configuraţia aceasta, nu trebuie să ne inducă imaginea unei superorganizaţii armonioase, identice pentru toate societăţile, în care interesul comun prevalează întotdeauna.

Din contră, definirea celor patru sfere interdependente nu anulează posibilitatea comportamentelor impredictibile şi atipice sau, pur şi simplu, absenţa cooperării între cetăţeni.

Activismul şi modelul altruist coexistă cu celelalte forme de cetăţenie din clasificarea precizată, astfel încât este posibil ca angajamentul civic şi conduitele colectiviste să nu fie atitudini dominante.

Aceasta explică, de altfel, incidenţa destul de mare a manifestărilor care caracterizează deficitul democratic (apatie, absenteism, individualism exacerbat, intoleranţă) la care ne-am referit cu altă ocazie.

Există însă şi altă sursă de variaţie, care influenţează forma concretă de articulare a celor patru componente ale societăţii. Este vorba de regimul politic şi ideologia subiacentă, care pot determina ponderea efectivă a statului, a pieţei şi a sferei private în raport cu arena publică.

Există patru tipuri generice de regimuri politice: modelul pluralist, modelul elitist,

modelul neo-corporatist şi modelul societăţii de masă. Fiecare dintre acestea se caracterizează prin anumite relaţii între componentele vieţii sociale.

Ceea ce pare să diferenţieze aceste modele este importanţa dată diverselor organizaţii ale societăţii civile: asociaţii religioase, partide politice, grupuri de interes, grupuri „watch dog“ sau de monitorizare civică, cluburi recreative, fundaţii caritabile.

În regimul liberal, organizaţiile voluntare domină arena publică, astfel încât nu mai este nevoie de intervenţia statului.

În acest model, statul este practic deconectat de organizaţiile voluntare: el încurajează iniţiativele şi soluţiile oferite de sectorul privat şi de „business“ (este modelul care predomină în SUA, Canada, Australia şi Japonia).

Modelul elitist, exemplificat de Franţa şi Germania doreşte să contracareze imprevizibilitatea şi inechitatea soluţiilor de tip liberal. Ca urmare, statul acordă un rol important organizaţiilor considerate de elită (sindicale, religioase, patronale, regionale) în susţinerea serviciilor sociale.

De exemplu, în baza principiului subsidiarităţii, astfel de organizaţii non-profit pot utiliza fondurile specializate colectate de stat (fondul de şomaj, fondul de patrimoniu sau fondul de dezvoltare regională) pentru a implementa politicile sociale.

Regimul neo-corporatist încurajează comasarea grupurilor de interes sub formă de asociaţii pe bază de afinităţi sau programe (de exemplu, asociaţiile patronale, confederaţiile, sindicatele de ramură, parteneriatul social).

Spre deosebire de modelul elitist, aceste structuri se auto-guvernează şi sunt supuse competiţiei. Ele se deosebesc şi de modelul liberal, pentru că sunt mai stabile (de exemplu, agenţiile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).

Democraţia europeană

Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea Europeană este o sumă de

paradoxuri: ea nu este o naţiune, dar înglobează mai multe state naţionale; nu uneşte direct cetăţenii, ci statele membre, deşi îşi propune să realizeze o Europă a cetăţenilor; rezultă din coexistenţa dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguvernamentală

(cooperarea între state autonome, cu suveranitate auto-limitată), printr-o guvernare hibridă numită federalism interguvernamental.

U.E. se bazează pe o imensă piaţă comună, care nu dispune însă de propriile bunuri publice.

Să adăugăm la aceste paradoxuri unele abateri de la modelul consacrat al democraţiei: legislativul este de fapt o instituţie formată din reprezentanţi numiţi ai guvernelor (Consiliul Miniştrilor); guvernarea este bicefală (Consiliul Miniştrilor plus o instituţie supranaţională, Comisia, desemnată de şefii statelor membre), fără să fie legitimată prin votul direct al cetăţenilor; puterea legislativă este împărţită între Parlamentul European (ales prin sufragiu direct şi universal) şi Consiliul Miniştrilor; separarea puterilor este chestionabilă; Parlamentul nu dispune de o veritabilă opoziţie politică iar societatea civilă se exprimă aproape exclusiv în raport cu statul şi spaţiul public naţional.

Aceste contradicţii interne ale Uniunii rezultă din statutul său inedit de federaţie a unor state naţionale (Jacques Delors). Este însă un statut intenţionat ambiguu, care a funcţionat bine atât timp cât priorităţile au fost de ordin economic.

Odată cu extinderea masivă din mai 2004 şi semnarea Constituţiei Europene, se va pune problema reformei democraţiei europene – un proiect politic de anvergură, care va angaja mai multe generaţii de cetăţeni europeni

Sistemul decizional

Inevitabil, democraţia europeană trebuie să ţină cont de sistemul decizional actual. Imperfect cum pare multora, sistemul decizional al Uniunii Europene este rezultatul

unui proces istoric. Noua democraţie europeană nu este deductibilă dintr-un model conceptual imaginat în

mediile academice, ci este produsul negocierilor dure între parteneri încă puternic acroşaţi egoismelor şi identităţilor naţionale.

Aceste negocieri au fost dintotdeauna anevoioase, dar au marcat un progres evident. Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simplă a puterilor, după modelul statului naţional: Comisia iniţiază propuneri legislative, Parlamentul le avizează iar Consiliul le adoptă.

Veriga slabă a acestei ecuaţii era Parlamentul, care nu era nici instanţă executivă (funcţie deţinută de Comisie) şi nici organism legislativ.

Funcţia legislativă revenea Consiliului Miniştrilor, format însă din reprezentanţi desemnaţi ai guvernelor naţionale (miniştrii de externe).

De atunci, s-au adus corecţii şi s-au încercat metode care să contracareze ceea ce Prof. Giandomenico Majone (1998) a desemnat prin deficitul democratic al Uniunii Europene. Pe parcursul evoluţiei care a urmat, a devenit din ce în ce mai clar faptul că democraţia europeană are propriile instituţii şi propriul sistem de guvernare.

Acest sistem a fost creat pentru a rezolva doar anumite probleme şi nu este la fel de polivalent şi adaptabil ca sistemele naţionale de guvernare. Democraţia politică şi cetăţenia europeană au apărut ca obiective realizabile abia după ce piaţa comună şi procesul integrării au devenit o certitudine (prin Actul Unic European, 1986).

U.E. nu este doar un regim, adică o anumită ordine instituită prin sistemul de putere al instituţiilor europene. Ea nu este însă nici federaţie.

Pentru analiştii britanici, pe care Helen Wallace îi reprezintă foarte bine prin euro-pendulul său, incertitudinea şi reglarea spontană nu sunt decât atribute ale guvernanţei europene.

Există în acest sens următoarele ingrediente: – interese comune; – un cadru instituţional; – probleme de rezolvat; – politici comune; – un sistem de implementare a acestor politici într-un cadru naţional.

Prin urmare, nu este obligatoriu să forţăm constituirea unui Europolity atât timp cât structurile naţionale pot fi mobilizate să susţină interese comune, prin „governance“.

Aceste „policy networks“ sunt deja transfrontaliere şi au condiţii favorabile de lucru în comun, datorită globalizării şi deschiderii interne a spaţiului public european (prin piaţa comună, moneda unică, fondurile structurale).

Ca să se compenseze deficitul democratic al Uniunii (datorat slabei reprezentativităţi şi lipsei sistemelor de responsabilitate publică), se spune, este nevoie de lărgirea bazei de participare.

În locul descentralizării sistemice presupuse de modelul federal, mult mai eficiente ar fi consorţiile sectoriale, asocierile pe bază de interese comune şi rezultate direct verificabile.

În acest sens, atenţia noastră trebuie să se concentreze asupra structurilor operaţionale din interiorul fiecărui stat naţional, capabile să coaguleze sub formă de proiecte concrete atât resursele locale, cât şi cele europene. Politicile unionale ar fi astfel implementate nu sub forma unui super-stat, ci prin agenţii specializate, grupuri de experţi, companii sau autorităţi publice locale. În aceste „policy networks“, aşa cum arată experienţa de până acum, partidele politice şi parlamentele naţionale au jucat un rol minor.

Guvernanţa europeană ar implica prin urmare relaţii directe între Comisie şi beneficiarii politicilor europene, nu raporturi birocratice interguvernamentale, mediate de

administraţia centrală din fiecare stat membru. Există trei situaţii:

– cooperarea bilaterală;

– comunitatea bilaterală prin suprapunerea intereselor;

– guvernanţa multilaterală, deschisă diverşilor parteneri.

Acest ultim model, susţinut de metoda consensuală care prevalează în practica U.E.,

este cel mai apropiat guvernanţei europene. Deja, ca urmare a Tratatului de la Maastricht şi a reformelor întreprinse de Jacques Delors, Comisia a devenit o organizaţie complexă, deschisă relaţiilor directe cu beneficiarii.

Au fost create agenţii specializate (câte una în fiecare din cele 25 state membre, centrate pe diverse politici publice: protecţia mediului, condiţiile de muncă, cercetarea, formarea profesională, protecţia consumatorului etc.), comitete de experţi, grupuri de „lobby“, organisme consultative.

Aceste structuri descentralizate şi specializate, funcţionând dincolo de controlul naţional şi în afara instituţiilor europene, au dat însă naştere altor preocupări:

– riscul politizării (tentaţia controlului politic); – problema juridică a delegării autorităţii (în ce măsură Comisia poate transfera în afară prerogativele sale definite prin Tratate);

– reticenţa unor state membre faţă de noile agenţii, dotate în acelaşi timp cu competenţe executive, legislative şi juridice.

Teoria politică a furnizat deja un cadru normativ al legitimităţii, cunoscut sub numele de teoria democraţiei complexe. Acest cadru a fost folosit, pentru a evalua deficitul democratic al U.E. şi a prefigura unele direcţii de reformă.

Este vorba de următoarele clauze: – instituţiile şi procedurile trebuie să aducă soluţii efective la problemele politice; – sistemul politic trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să le includă pe agenda guvernării;

– toate autorităţile publice trebuie să fie răspunzătoare pentru deciziile şi acţiunile lor.

Aceste criterii au fost luate în consideraţie de diversele proiecte de reformă ale

Uniunii şi de Cartea Albă a European Governance (2001). S-a creat astfel un nou cadru instituţional, care să răspundă mai bine cerinţelor

democraţiei complexe. Este vorba de o variantă supranaţională de federalism care, presupune:

a) instituţionalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri directe (P.E.), numire şi validare supranaţională (Comisia), delegare a suveranităţii (Banca Centrală);

b) guvernarea bicefală, prin co-decizia Parlamentului European şi a Consiliului (asemănătoare cu legislatura bicamerală din sistemul federal german), unde P.E. are putere de veto;

c) rezolvarea parţială a problemei responsabilităţii, prin co-existenţa a două moduri de reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul, în faţa parlamentelor naţionale; P.E., faţă de electoratul său, cetăţenii europeni), ceea ce asigură un ascendent politic în favoarea P.E.;

d) desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. şi prin votul cu majoritate calificată în Consiliu.

Aceste demersuri nu rezolvă însă toate problemele deficitului democratic al U.E. Se constată că cea mai preocupantă rămâne problema răspunderii publice. În ciuda aparenţelor, dificultăţile cele mai mari nu sunt la nivelul instituţiilor europene

(ale căror decizii sunt transparente şi accesibile marelui public), ci în zona parlamentelor naţionale care nu acordă încă o atenţie adecvată problematicii integrării.

Fie că informaţia „europeană“ nu este transmisă către public, fie că modul de definire şi monitorizare a politicilor publice rămâne ancorat la paradigma interesului naţional, cert este că parlamentele naţionale nu-şi asumă suficient această responsabilitate europeană care le revine prin Tratatele Uniunii.

Concluzie: Această incursiune în problematica democraţiei europene şi a reformelor politice are

un obiectiv explicit, de a pune în lumină deficitului democratic al Uniunii Europene. În ultimă instanţă, cetăţenia nu poate să se manifeste decât într-un cadru de drepturi şi

responsabilităţi, reglementat prin instrumente juridice circumscrise unei anumite entităţi politice: statul naţional şi, în perspectivă, uniunea politică europeană.

Analiza pertinentă a raportului dintre deficitul democratic şi rolul cetăţenilor in Politica Europeană, ajută aprofundarea relaţiei dintre comunitatea politică de referinţă şi individul titular de drepturi. Astfel s-au dovedit inevitabile referinţele la guvernanţa pluralistă şi la problemele cetăţeniei Uniunii.

Rămâne de văzut, în continuare, în ce măsură statele naţionale membre ale U.E. sunt pregătite să se reformeze însele, astfel încât să susţină eforturile de constituire a spaţiului public comun.

BIBLIOGRAFIE

– ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, Bucureşti, Ed. Univers. – ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civică, Bucureşti, Editura DU Style. – BERCEANU, B. B. (1999) Cetăţenia. Monografie juridică, Bucureşti, Ed. All Beck. – BERGER, P.L.; LUCKMANN, Th. (1999) Construirea socială a realităţii, Bucureşti, Ed. Univers.

– BÎRZEA, C. (2001) Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Corint. – COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Iaşi, Polirom, 3 vol. – GELLNER, E. (1994) Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, Antet/CEU. – MARGA, A. (1995) Europa şi specificul european. Filosofia unificării europene, Cluj, Biblioteca Apostrof.

– MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Iaşi, Polirom. – NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii şi integrarea europeană; radiografia unei atitudini. În: A. Neculau (coord.) Noi şi Europa, Iaşi, Ed. Polirom.

– NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucureşti, Humanitas. – PELKMANS, J. (2003) Integrarea europeană. Metode de analiză economică. Bucureşti, Institutul European din România, ed. II-a.

– SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetăţenia?, Iaşi, Ed. Polirom; – SCOTT, R.W. (2004) Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom. – THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-

XX, Iaşi, Polirom. – http://en.wikipedia.org/wiki/Democratic_deficit – http://www.civica-online.ro/cetatenie_europeana/cetatenie_europeana.html – http://www.divers.ro/cgi-bin/buletin_ro.py?id=162#1694 – http://www.ipp.ro/plus.php?cod=dpl_institutii – http://www.pnl.ro/index.php?id=dp2447 – http://www.pulmanweb.org/documents/manifesto/Manifesto-Romanian-version.doc. – http://www.inm-lex.ro/file.php?FileID=1385. – http://www.eurosceptic.ro/index.php/2006/12/04/gadara-moderna-statul-antihristic-si-argintii-vanzarii/

– http://www.hotnews.ro/articol_24130-Motivele-reale-ale-A%ABNuA%BB-ului-european.htm

– http://www.mie.ro/_documente/info_integrare/romania_si_viit_europei/viziune.htm – http://www.institutulpro.ro/analize/domenii/guvernare.php?luna=10305 – http://www.ici.ro/ici/ro/portofoliu/era1.html#1 – http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?lid=1&cid=671 – http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8673&art=22576&cHash=3df1cd19ed – http://www.activecitizenship.net/documenti/ECAC_Romanian.doc. – http://master.all4web.ro/index.php?_o=webdefault&_m=Glosar