Teritorile pierdute si problema petrolului României în relațiile cu Germania in timpul celui de al doilea război mondial

Introducere

Pentru evoluția situației României în epoca celui de-al doilea război mondial examinarea raporturilor politice,economice,militare sau culturale între București și Berlin,precum și relevarea contradicțiilor dintre regimul antonescian și cel de-al III-lea Reich,reprezintă unul din capitolele esențiale ale istoriei țării noastre.Orientarea spre Berlin ,direcția spre Axă exprimau,în acel moment,poziția legionarilor și a partizanilor generalului Antonescu reuniți în același guvern.Mai apoi,după eliminarea legionarilor de la putere în ianuarie 1941,generalul s-a simțit dator să dea noi asigurări, în sensul că ,,România merge fără nicio șovăire alături de Axă,de marele Führer și Ducele Mussolini’’ 1

Referitor la atitudinea și simțămintele opiniei publice naționale,ale întregului popor român față de Germania,mai ales după ce Berlinul ,deacord cu Moscova și Romă,a patronat în 1940 ,,opera’’ raslusirilor teritoriale,un martor ocular străin al evenimentelor,consemna în amintirile sale că,după prăbușirea României Mari,deși regimul antonescian angajase țara în sistemul Axei fasciste pe drum ,,fără ieșire și fără intoarcere’’,în schimb marea majoritate a românilor era ostilă germanilor,astfel că 90% dintre ei doreau ,,eseul total’’ al Reichului nazist și al aliaților săi în războiul mondial în curs. Evaluările erau confirmate procentual de notă din 24 aprilie 1941 a Secției a II-a (Informații) a Marelui Stat Major care consemna : ,,Germanii sunt mulțumiți de conducerea administrativă a generalului Antonescu ,dar nu sunt mulțumiți de faptul că 90% din totalul românilor sunt antigermani.Realitățile expuse explică inevitabilitatea contradicțiilor dintre București și Berlin între 1940 și 1944,într-un ritm și o intensitate direct proporționale cu aglomerarea eșecurilor de proporții ale trupelor fasciste pe toate teatrele de operațiuni militare,prefigurând de o manieră categorică și deznodământul raporturilor dintre regimul antonescian și Reich,adică alterarea lor progresivă,compromiterea și sfârșitul lor ,în clipă prăbușirii Mareșalului,cum avea să se întâmple și în alte state aliate ori satelite ale Berlinului –Italia,Bulgaria,Finlanda și Ungaria.

Problematica raporturilor româno-germane dintre 1990 și 1994,iar,în context,apariția și dezvoltarea contradicțiilor dintre București și Berlin ,pe măsură adâncirii crizelor blocului statelor Axei și a înfrângerilor repurtate pe fronturile celui de-al doilea război mondial,își află actualmente reflexul istoriografic într-o bogată literatură de specialitate.

Ajuns la putere in conditii interne si internationale deosebit de complexe,in situatia in care Romania fusese ciuntita de imperialismele mari si mici,ori era complet izolata pe plan extern,generalul I.Antonescu a apelat si a benificiat efectiv de asistenta Legatiei germane din Bucuresti.Investit cu deplinde puteri in calitatea sa de ,,Conducator al Statului roman’’ dupa abdicarea regelui Carol al II-lea in folosul fiului sau Mihai,generalul va proclama la 14 septembrie 1940 Romania stat ,,national-legionar’’.Cabinetul format tot atunci,incluzand cu precadere reprezentanti ai Garzii de Fier ,in frunte cu Horia Sima insusi,desemnat vice-premier,si-a propus de la bun inceput sa realizeze ,,o schimbare totala de front’’ a politicii interne si externe.Pe plan extern,asa dupa cum era de asteptat,orientarea politicii Romaniei spre Berlin a fost neitarziata si totala in stadiul respectiv.Astfel,generalul Antonescu a facut cunoscut de indata ca Romania renuntase la toate obligatiile ce-o angajau potrivit tratatelor si pactelor semnate in epoca

1 Gheorghe Buzatu,Romania si marile puteri : (1939-1947),Bucuresti,2003,pag 317-319 Ciachir Nicolae, Marile puteri şi România (1856-1947), Bucureşti,1996, pag.233-236 Scurtu Ioan, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, 1999,pag.180-190

interbelica ; a reinoit solicitarea regelui Carol al II-lea privind venirea unei Misiuni Militare germane in tara pentru ,,intruirea’’ armatei romane si,in fond,pentru asigurarea pazei zonei petrolifere,dupa cum s-au exprimat in folosul unei stranse colaborari cu Reichul.Din acest punct de vedere diplomatii nazisti reinura faptul ca Antonescu era ,,gata in orice moment’’ a infaptui aderarea Romaniei la o ,,uniune economica’’ cu Germania.

In acest fel guvernul antonescian dovedea ca ramanea fidel angajamentului luat din primul moment,la 8 septembrie 1940,prin emisarul lui Antonescu la Berlin.

La 18 noiembrie 1940,in cadrul sedintei Consiliului de Ministri,generalul a facut cunoscuta intentia sa de a adera la Pactul Tripartit,ceea ce s-a si infaptuit,la 23 noiembrie,cu ocazia vizitei sale la Berlin.Prin acest pas ,Romania adera la sistemul Axei,consecintele fiind negative si de durata asupra situatiei si evolutiei de ansamblu al tarii pe urmatorii ani.Conditiile raporturilor statorinice intre Bucuresti si Berlin condusera de indata- ceea ce documentele déjà tiparile si noile surse,decoperite in arhivele din tara si de peste tara pun in evidenta – la situatia stranie ca nu s-a putut indeplinii rezultatele scontate,ca ideala si fructoasa cooperare s-a transformat rapid in contrariul ei,atat pe planul politico-diplomatic sau militar,cat si econmico-financiar sau cultural.

,,Alianta’’ Romania-al III-lea Reich se va prelungi,este adevarat,aproape patru ani,dar ea a fost permanent minata de contradictii interne grave ori mai putin grave ,formale ori de esenta, ,,stabilitatea’’,cat a existat ,fiind determinata sau salvata de interesele regimurilor de la Bucuresti sau de la Berlin in conducerea razboiului mondial si ,nu mai putin,de raporturile personale bune statornicite intre Hitler si Antonescu,din primul moment ( Berlin,noiembrie 1940).Din momentul in disputa cu legionarii pentru putere,generalul Antonescu s-a impus atentiei lui Hitler,care l-a preferat la conducerea Statul Roman,Romania a ajuns la statutul unei tari satelite a Reichului.Este dificil de evaluat cat a reprezentat un avantaj pentru Romania ori dimpotriva,dar,dintr-un anume punct de vedere ,avand in seama ca maresalul a apreciat la un mod cu totul personal ,,prietenia’’ cu Adolf Hitler,inconvenientele n-au incetat sa apara.Caci,in cursul Razboiului din Rasarit (1941-1944),Antonescu a pus pana in ultima clipa,deasupra si impotriva tuturor realitatilor si argumentelor,valoarea camaderiei si a ,,cuvantului’’ dat Fuhrerului,care nu mai aveau valoare de vreme ce devenise evident,pe toate fronturile,ca Germania nu mai avea capacitatea sa reziste in fata trupelor Aliatilor,in cazul in speta in fata Armatei Rosii.De aici si pana la a-si juca ultima carte ca militar si ca om de stat n-a mai fost decat un pas,care a fost facut la 23 august 1944.

Rapirea Cadrilaterului Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie, România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei. Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;– utopicele garanţii franco-engleze;– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.2

2 Gheorghe Zbuchea,Cadrilater,Bucuresti,2001,pag 1-10.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare.3

Concomitent cu desfăşurarea tratativelor de la Craiova, la Viena s-a impus Dictatul prin care României i s-a smuls un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 şi cu o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români. Pe baza aceluiaşi Tratat s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor. Incepand de la 22 iunie 1941,Romania s-a inrolat in razboiul mondial,participand alaturi de Germania si aliatii ei,la ostilitatile impotriva U.R.S.S.,pentru inceput,iar,apoi,punandu-se treptat in stare de conflict cu toate Natiunile Unite.Interesele purtarii razboiului,cu fazele sale de succes si de esecuri in serie dupa 1942/1943,au afectat pe toate planurile raporturilor romano-germane,care,datorita accentuarii crizelor politico-diplomatice,militare si economice in cadrul Axei,au complicat toate resorturile sau compartimentele aliantei Hitler-Antonescu.In aceasta privinta,declaratiile oficiale pornite de la Berlin sau Bucuresti despre multilaterala si ideala conlucrare intre Romania si al III-lea Reich erau departe de a mai exprima concreta,bunele intentiineexistand decat in limbajul documentelor declarative.In timp ce evolutia ostilitatilor a agravat in fond contradictiile romano-germane,determinand de-o maniera decisiva natura si intensitatea lor. Sub raporturile cronologic si de continut, alianta Berlin-Bucuresti a fost,pentru inceput,intre anii 1940-1941,afectata de problemele economice,ca si de solicitarile imperioase ale lui Antonescu de-a se anula dictatul de la Viena ;ulterior,intre 1942-1943, acestor probleme li s-au adaugat aspectele colaborarii miliarea pe frontul de Est,situatia evreilor si a Grupului etnic german din Romania,pentru ca,in etapa finala,adica intre 1943-1944,sa predominde divergentele politio-diplomatice,ajungandu-se chiar in preziua actului istoric de la 23 august 1944 la advertismentul Maresalului inaintat reprezentantilor lui Hitler la Bucurestiin ultimele 48 de ore dinainte de impact,in sensul ca Romania se condisdera ,in lipsa unui sprijin militar german efectiv,absolvita de toate obligatiile asumate si intentiona un armistitiu cu Natiunile Unite.De la un capat la altul al colaborarii romano-germane problema statutului Romaniei in cadrul Axei s-a aflat necontenit pe tapet ,abordarea ei survenind insa doar in momentele de ,,criza’’ inregistrate intre Bucuresti si Berlin. Dictatul de la Viena

Una din problemele care a afectat raporturile romano-germane a fost aceea a anularii dictatului fascist de la Viena din 30 august 1940. Fiind de acord cu decizia impusa la Viena de Germania si Italia,in privinta cedarii nordului Transilvaniei,Ungariei,regimul Regelui Carol al II-lea si-a semnat,se cunoaste prea bine,sfarsitul lamentabil,dupa ce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei si nordului Bucovinei si initiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater.Noul regim al generalului Antonescu,ca sa nu-si lege numele in niciun fel de noile cedari teritoriale,s-a format la 14 septembrie 1940,lasand in seama guvernului demisionar ,a oamenilor sai,sa efectueze practic pe teren operatia cosmetizarii noilor granite ale Romaniei.In guvernul legionaro-antonescian de la 14 septembrie 1940,M.Sturdza,membru marcant al Miscarii Legionare,a fost desemnat la conducerea M.A.S de la Bucuresti.In ciuda legaturilor stranse cu Berlinul,Miscarea Legionara n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei.

3 Gheorghe Zbuchea,Cadrilater,Bucuresti,2001,pag 10-20 Gheorghe Buzatu,Romania si marile puteri : (1939-1947),Bucuresti,2003,pag 320-325 Ciachir Nicolae, Marile puteri şi România (1856-1947), Bucureşti1996, 237-239

O situatie cu totul curioasa,chiar anormala,a existat de-a lungul anilor 1941-1944,cand Romania s-a angajat in razboiul drept al eliberarii Basarabiei si Bucovinei de Nord,alaturi de Germania,care fusese initiatoarea dictatului vienez impreuna cu Italia si Ungaria (benificiara nefastei decizii).Dar ceea ce trebuie bine retinut- fapt care ,orice s-ar pretinde,nu tine catusi de putin de o tentativa de reabilitare a Maresalului Antonescu – niciun moment regimul de la Bucuresti dintre 1940-1944 n-a acceptat dictatul vienez,l-a declarat caduc cu incepere de la 15 septembrie 1941,l-a atacat prin cele mai diverse cai ,inclusiv,daca nu chiar in primul rand,la Adolf Hitler,autorul solutiei din 30 august 1940. Cei care au condus ostilitatile,care s-au impus in aceste actiuni au fost Ion Antonescu,el insusi ministru de Externe in prima jumatate a anului 1941,si Mihai Antonescu,titularul M.A.S, intre 29 iuni 1941 si 23 august 1944,care a pregatit –in fruntea unei echipe de excelenti specialisti si patrioti –toata documentatia Maresalului pentru intalnirile sale cu Hitler ; el a condus ,,razboiul nervilor’’ cu Budapesta,a adunat si sistematizat ,in cadrul cunoscutului Birou al Pacii de dupa 16 iunie 1942. In ciuda demersurilor sale ,Maresalul n-a obtinut ,pana in august 1944 ,vreo promisiune a Fuhrerului pentru anularea concreta a dictatului vienez,ci doar promisiuni,apoi asigurari.In definitiv a fost exact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua intrevedere a lor ,din 23 noiembrie 1940,anume ca istoria nu avea sa opreasca la acel moment ,recunoscand direct ca albitrajul nu mai reprezenta ,,solutia ideala’’.A fost motivul fundamental pentru care ,la ultima sa intrevedere cu Hitler ,din 5 august 1944,Maresalul,pretindea el,cautand sa exprime conditiile in care Romania ar mai putea ramane alaturi de Germania,a dorit sa afle o suma de asigurari,drept care,dupa problemele concrete puse liderului nazist (spriinul Reichului pentru apararea terestra a nord-estului Romaniei ,pentru apararea aeriana si consecintele unei schimbari de altitudine a Turciei in razboi) ,cea de-a patra a fost ,,chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei si ce se va petrece in spatiul ungar in viitorul apropiat’’. La randul sau Mihai Antonescu a fost permanent pe urmele Maresalului ,sustinand drepturile Romaniei asupra nordului Transilvaniei in intrevederile cu Adolf Hitler,cat mai ales in cele cu Joachim von Ribbentrop,al carui invitat a fost la Berlin si caruia la 16 noiembrie 1941 i-a facut o declaratie de principiu de la care nu s-a abatut pana la 23 august 1944. In ianuarie 1943,Mihai Antonescu l-a insotit pe Maresal la Rastenburg,la intalnirea cu Hitler din 10 a lunii respective ori avand discutii separate cu Joachim von Ribbentrop.Acestuia i-a anuntat ca subiect special disctutiilor tot problema Transilvaniei. In etapa postbelica,in cadrul preparativelor delegatilor romani pentru participarea la Conferinta Pacii de la Paris,chestiunea anularii integrale a dictatului vienez s-a aflat,se intelege,in centrul preocuparilor. In mai-iunie 1946,Bucuresti a primit cele dintai semnale linistitoare in sensul ca Marii Aliati (U.R.S.S in randul intai),respinsesera orice pretentie ungara asupra Transilvaniei.In atare conditii a fost de inteles motivul pentru care,la 13 august 1946 ,in excelentul expozeu prezentat in plenul Forumului Pacii de la Paris,ministrul de Externe a Romaniei,Gh.Tatarescu,a insistat din primul moment,asupra anularii dictatului vienez. Dupa 23 august 1944,cum am precizat,Romania drept recunostinta pentru cotitura efectuata in razboi si pentru a se atenua pierderea Basarabiei,a nordului Bucovinei si Tinutului Hertei in folosul U.R.S.S , a fost sustinuta de Aliati sa obtina anularea sentintei de la Viena. Inceputul dateaza chiar in vremea discutilor de la Moscova pentru Conventia de Armistitiu.Dupa cum se stie,in Conventie s-a inscris un articol cu prevederi conditionate (restituirea Transilvaniei ori ale celei mai mari parti ale provinciei Romaniei),pentru ca intre anii 1945-1946 sa castige teren cauza anularii integrale a dictatului de la Viena.Tratatul de pace s-a semnat la 10 februarie 1947,la Paris,iar la 23 august 1947 ,Parlamentul Romaniei l-a ratificat in unanimitate in temeiul interventiei lui Gh.Tatarescu,care a prezentat necesara expunere de motive ,din care retinem mai multe precizari la acea data.4

4 Gheorghe Buzatu,Romania si marile puteri : (1939-1947),Bucuresti,2003,pag.325-326 Boţoghină Iulian,Relatii militare romano-germane : 1939-1944:documente,Bucuresti,2000,pag.113-115

Pacea asadar ,s-a intronat in anul de gratie 1947,oribilul dictat fiind anulat prin litera Tratatului de la Paris,dar cele petrecute la 30 august 1940 si intreg lantul de grozavii ce au urmat deciziei de la Viena inca nu puteau fi uitate.Retras si haituit,caci in curand avea sa fie arestat si sa moara in gulagul comunist,Mihail Manoilescu,economistul de faima mondiala,in frebra specifica presimtirii propriului sfarsit,si-a compus .

Problema petrolului

Deopotrivă cu aspectele militare şi teritoriale, politico-diplomatice ori cu acelea privind caducitatea arbitrajului de la Viena, problemele financiareconomice s-au aflat constant pe agenda raporturilor româno-germane dintre 1940 şi 1944, mai ales că în orice moment Germania a fost profund interesată de grânele şi de petrolul românesc, absolut necesare pentru continuarea efortului de război. Nu este de fel exagerat dacă apreciem că, din septembrie 1940 şi până la 23 august 1944, problema petrolului românesc s-a aflat pe agenda relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin, afectându-le. Mai mult decât atât, se poate afirma fără reticenţă că în perioada la care ne referim raporturile româno-germane, contactele la nivelul Hitler-Antonescu au fost marcate – precum războiul mondial în ansamblu – de mirosul petrolului428. In anii 1940-1941,evolutia ostilitatilor de la stadiul de conflict european catre cel planetar si total,atins in 1941-1942,a determinat redimensionarea coordonatelor problei generale a petrolului. In prima parte a anului 1941,in contextul preparativelor Germaniei pentru declansarea operatiunii ,,Barbarossa’’ impotriva U.R.S.S la 22 iunie,problema petrolului a fost cel mai adesea abordata in cadrul contactelor intre Berlin si Bucuresti : la 6 februarie 1941,cu prilejul intalnirii noului ministru german in Romania,Manred von Killinger,cu seful Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Romane ; la 11 iunie 1941,la intalnirea generalului Ion Antonescu cu liderii militari si diplomatici ai Reichului in frunte cu Hitler de la Munchen ;memorandumul prezentat Fuhrerului de la Munchen si datat la 11 iunie 1941,cuprinzand asigurari de consolidare a colaborarii industriale germano-romane,cadru in care Romania putea deveni ,,un centru de aprovizionare al intregii regiuni europene’’ ,cu materiile sale prime si mana ieftina de lucru.De asemenea,in cadrul pregatirii operatiunii militare in Est,la 23 mai 1941 Cartierul General a lui Hitler l-a desemnat pe generalul Ritter von Schobert comandant suprem al fortelor armate germane din Romania si i-a stabilit atributiile,inclusiv subordonarea fortelor Misiunii lui Erik Hassen,al carui prim rol consta in ,,asigurarea regiunii petrolifiere’’. În luna martie 1941, Antonescu a fost primit de HermannGöring, la Palatul „Belvedere” din Viena. La dorinţa Reichsmareşalului,discuţiile s-au concentrat numai asupra problemei petroliere: aprovizionarea Reichului şi a Wehrmachtului, resursele Germaniei (singure: România şi Rusia), locul şi rolul României în aprovizionarea Reichului pe moment şi în perspectivă, sporirea producţiei de ţiţei şi descoperirea unor noi rezerve, posibilitatea unor atacuri aeriene inamice (britanice şi sovietice) asupra zonei petrolifere Ploieşti.5

Cu numai câteva zile înaintea agresiunii antisovietice, Adolf Hitler,potrivit celor convenite la München, s-a adresat lui Ion Antonescu, pentru a-l informa de „hotărârea definitivă” luată în privinţa momentului atacului. Era 18 iunie 1941500 şi Führerul a subscris unul dintre documentele cele mai elocvente din perioada războiului, în care recunoştea rolul esenţial al petrolului românesc în conducerea şi desfăşurarea ostilităţilor. Din punctul de vedere al OKW-ului (Oberkommando der Wehrmacht), forţele germane din România (Armata a 11-a şi Misiunile terestră, navală şi aeriană) împreună cu cele române (Armatele 2 şi 3) alcătuiau grupul forţelor aliate, de sub comanda generală a lui Ion Antonescu, iar pentru acestea Führerul stabilea misiunea iniţială în război,care consta în ,, apărarea teritoriul român contra invaziei forţelor ruseşti’’.

5 Gheorghe Buzatu,O istorie a petrolului romanesc,Iasi,2009,pag.233-240 Boţoghină Iulian,Relatii militare romano-germane : 1939-1944:documente,Bucuresti,2000,pag.115-120

În această ordine de idei, se acordă o importanţă deosebită pazei contra atacurilor aeriene, contra acţiunilor paraşutiştilor şi a acţiunilorde sabotaj în regiunea petroliferă, vitala pentru conducerea comuna a razboiului, asupra portului Constanţa şi asupra podului peste Dunăre”. Se aveau în vederea crearea unor capete de pod la est de Prut şi, apoi, trecerea la ofensivă. În atare condiţii, misiunea forţelor aeriene militare române era multiplă, dar în primul rând se punea „problema asigurării securităţii României si in special regiunii petrolifiere. Evoluţia evenimentelor şi proceselor militare, politico-diplomatice şi financiar-economice până la 23 august 1944, când România a defectat din Axa fascistă, a confirmat integral opinia cuprinsă în mesajul lui Hitler din 18 iunie 1941: Problema petrolului romanesc era si a ramas vitala pentru Reichul nazist angajat intr-un razboi general si total. În cursul campaniei din Est, problema petrolului – după cum am consemnat deja – s-a aflat constant pe agenda raporturilor româno-germane .La 27 iulie 1941, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Hitler îi solicitase lui Antonescu să coopereze pe plan militar cu trupele germane, dincolo de Nistru şi în zona Bugului. Războiul purtat hotăra „soarta Europei pentru secole. Ion Antonescu, convins că slujea „nu numai neamul românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar şi comandamentul civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea noii soarte a Europei”, s-a decis grabnic, prin scrisoarea din 31 iulie 1941, să-l asigure pe Führer că va continua lupta „până la capăt” alături de Reichul nazist. În noile condiţii, Berlinul şi Bucureştii au ajuns la importante înţelegeri. Nu întâmplător toate documentele româneşti cunoscute înregistrează faptul că toate acordurile bilaterale realizate erau avantajoase pentru Germania. Oficialii români, cel mai adesea Mihai Antonescu,titularul Externelor după 29 iunie 1941, au negociat intens cu delegaţii Berlinului, în problemele petrolului în chip deosebit cu Manfred von Killinger, Hermann Neubacher, Carl Clodius, generalul Georg Thomas de la OKW ş.a. Observând cu temei, că Germania lui Hitler şi România lui Antonescu „pot câştiga împreună ori pierde împreună războiul”, Reichsmareşalul a declarat necruţător, şi anume: „Imediat după sângele soldaţilor ei, cea mai importantă contribuţie pe care România o poate avea la cauza comună era în consecinţă petrolul. În felul acesta, atât Hitler, cât şi von Ribbentrop şi Göring insistau asupra importanţei excepţionale a resurselor şi livrărilor româneşti de petrol pentru continuarea eforturilor de război ale Germaniei. Manfred von Killinger şi Hermann Neubacher au abordat adesea cu Mareşalul Antonescu dosarul schimburilor economice germano-române, pe primul loc aflându-se, la începutul anului 1942, problema petrolului. În august 1943, Joachim von Ribbentrop a expediat din Berlin mai multetelegrame lui Hermann Neubacher să abordeze cu Mareşalul Antonescu personal problemele sporirii livrărilor de ţiţei la export, refacerii rafinăriilor din zona Ploieşti în urma bomdardamentelor aliate etc., având în vederea importanţa „hotărâtoare” a combustibilului lichid pentru purtarea războiului După semnarea Protocolului din 11 ianuarie 1943, au avut loc la Berlin consfătuiri între experţii germani şi români, pentru stabilirea măsurilor necesare într-o primă etapă în vederea obţinerii celor 4 milioane de tone petrol solicitate de guvernul Reichului. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată mareşalului Reichului Hermann Göring de către unul dintre negociatorii germani, la aceste consfătuiri s-a vădit că «guvernul român porneşte numai în silă la luarea măsurilor pentru îndeplinirea promisiunilor date Führerului de către Antonescu»... Desfăşurarea în continuare a ostilităţilor generale şi dificultăţile tot mai mari ale Axei au determinat ca Berlinul să intervină într-una la Bucureşti, cu insistenţe ca România să-şi intensifice eforturile pe toate planurile, inclusiv economice (în domeniul petrolului ce prezintă interespentru noi aici).6

6 Gheorghe Buzatu,Romania si marile puteri : (1939-1947),Bucuresti,2003,pag.326-330 Gheorghe Buzatu,O istorie a petrolului romanesc,Iasi,2009,pag.243-246 Boţoghină Iulian,Relatii militare romano-germane : 1939-1944:documente,Bucuresti,2000,120-125

Următoarea rundă de negocieri Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943 a intervenit în momentul în care, după eşecurile de proporţii ale Axei la Stalingrad şi Caucaz, România însăşi şi-a intensificat demersurile secrete pentru posibila abandonare a taberei germane. În perioada care a urmat, problema petrolului avea să revină adesea la ordinea zilei în evoluţia raporturilor între Berlin şi Bucureşti. În 1943-1944, aspectele economice (iar, în context, dacă nu în principal, problema petrolului) au persistat pe agenda fiecăreia dintre ultimele întrevederi Hitler-Antonescu. În perioada războiului Germaniei şi României împotriva Uniunii Sovietice petrolul extras de România era transportat în principal în Germania şi parţial în Italia, Turcia şi Bulgaria. În total, în România în această perioadă se extrăgeau anual 4 400 000 tone de petrol, din care se trimiteau înGermania 3 000 000 tone. Întreaga industrie petrolieră a României se afla în mâinile societăţilor petroliere engleze, americane, olandeze, belgiene şi franceze. După prăbuşirea regimului antonescian610, în cursul şi în urma „procesului” cabinetului Mareşalului Antonescu din mai 1946, s-a acreditat opinia că toate guvernele de la 1940-1944 n-ar fi avut altă menire decât înrobirea efectivă a României Reichului nazist, sub toate raporturile (ideologic, politico-diplomatic, economic, militar etc.). Concluzia

In concluzie putem spune ca defapt scopul Romaniei in perioada celui de al doilea razboi mondial a fost de ,,tara asiguratoare‘‘ de resurse umane si materiale atat pentru Tripla Alianta,cat si pentru Aliati in momentul in care Romania a intors armele impotriva Germaniei la 23 august 1943 (mai ales resursele petrolifiere de la Ploiesti,cat si tonele de grau exportate ).

Bibliografie:

Ciachir Nicolae, Marile puteri şi România (1856-1947), Bucureşti1996. Scurtu Ioan, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, 1999. Gheorghe Buzatu,Romania si marile puteri : (1939-1947),Bucuresti,2003.Gheorghe Buzatu,O istorie a petrolului romanesc,Iasi,2009.Boţoghină Iulian,Relatii militare romano-germane : 1939-1944:documente,Bucuresti,2000.Gheorghe Zbuchea,Cadrilater,Bucuresti,2001

Meseșan Dacian-Ștefan Istorie anu II,gr.II

Gheorghe Buzatu,O istorie a petrolului romanesc,Iasi,2009,pag.126