1

Reflecţii asupra evoluţiei învăţământului românesc de comunicaţii

Victor Croitoru

Summary � The aim of the paper is to present the long, heavy but finally full of achievements way of the Romanian higher education in the field of communications, which is practically identical with the accomplishments of the Bucharest school of �Politehnica�. We regard this education as a natural reaction to the evolution of the communications field, as it mirrors both the second and the third industrial revolution the development of which we witnessed and /or are currently witnessing. This way of approaching the subject will enable in the future to present more pertinent reflections on the communications and field oriented education as we have already systematized the starting ground.

1. Introducere

Dacă ne-am propune să analizăm ultimul secol şi jumătate din punctul de vedere al informaticii şi comunicaţiilor [CV03], am putea constata că această ultimă perioadă a fost cea care a revoluţionat lumea, transformând-o dintr-o asociaţie de unităţi relativ imobile şi de societăţi separate geografic, cu limitări şi tradiţii proprii, într-un întreg în interacţiune. Reţeaua de comunicaţii, reprezentată fie prin mobilitatea factorului uman, fie prin cuvântul scris, fie prin mijloacele electrice şi electronice care realizează transmiterea informaţiei orale, scrise sau video (telefon, telegraf, facsimil, radio, televiziune) a suferit un proces de marcantă expansiune spaţială, depăşind graniţele naţionale şi devenind internaţională. Tehnologiile noi din domeniile informaţiilor şi comunicaţiilor constituie elemente de reper ale epocii noastre, ele înregistrând în ultimii ani un ritm de dezvoltare care începe să depăşească posibilitatea de a le asimila. În acest sens, se poate aprecia că tot ceea ce ţine de informaţie şi, în mod special, de distribuirea acesteia prin reţeaua de comunicaţii, constituie o coordonată importantă a societăţii noastre şi va reprezenta unul din elementele dominante ale societăţii viitorului. Continuăm să fim martorii convergenţei a două tehnologii şi anume a comunicaţiilor şi a tehnicii de calcul. De aici şi necesitatea

2

diversificării comunicaţiilor care, în zilele noastre, satisfac nu numai schimburile informaţionale între subiecţii umani, ci şi pe cele de tip �om-maşină� sau "maşină-maşină". Reţelele actuale servesc pe deplin marea varietate de �abonaţi� care trebuie să comunice între ei, convergenţa, de care aminteam, ajungând în actualul stadiu în care o reţea universală serveşte tuturor scopurilor, ea fiind folosită pentru vorbire, imagini, date etc. Separarea care exista între comunicaţiile pe undă continuă, cum ar fi transmisiunile telefonice, radio, de televiziune şi de telefotografie, ce operau exclusiv cu semnale analogice şi comunicaţiile pe undă pulsatorie, din rândul cărora se evidenţiază telegrafia, telefacsimilul şi transmisiunile de date, care lucrează cu semnale digitale, a dispărut. Toate comunicaţiile tind să fie aduse la un numitor comun � transmisiunea digitală, care serveşte atât reţelelor de comunicaţii cât şi celor pentru transmiterea datelor. Comunicaţiile, domeniul cu cele mai vechi aplicaţii în cadrul ingineriei electronice, au înregistrat adevărate schimbări revoluţionare cam la fiecare decadă din ultimii optzeci de ani. Astfel, revoluţia televiziunii a schimbat modul de viaţă în aceste ultime decenii. Revoluţia spaţială a constituit un catalizator pentru multe inovaţii în cadrul comunicaţiilor la mare distanţă, comunicaţiile satelitare permiţând o accesibilitate universală. Revoluţia digitalizării a realizat saltul de la electronica digitală şi procesarea digitală la comunicaţiile digitale, ce au impus conversia analog-digitală. Revoluţia microprocesoarelor a schimbat tot ceea ce ţine de tehnicile de calcul şi control automat, implicate în diversele etape ale unui proces de comunicaţie. Calculatoarele personale, dotate cu modemuri, permit publicului larg accesul la comunicaţiile de date. Şi, toate acestea, pe fondul unei revoluţii a produselor electronice de larg consum, a transmisiunilor �videotext�, a transmisiunilor �e-mail�, a teleconferinţelor de afaceri, a comunicaţiilor mobile etc. În acest context, există toate premizele ca ritmul schimbărilor revoluţionare în domeniul comunicaţiilor să continue şi chiar să se amplifice, cu tot impactul potenţial asupra centrelor urbane şi a locuitorilor acestora.

2. Consideraţii generale privind evoluţia comunicaţiilor

Dacă secole de-a rândul focul a fost mijlocul folosit pentru asigurarea comunicaţiilor, abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea inginerul francez Claude Chappe înlocuieşte focul cu un sistem de transmitere a semnalelor, bazat pe piloni prevăzuţi cu braţe mobile, denumiţi semafoare, sistem căruia i s-a spus, la început, �telegraf�, iar mai apoi �telegraf optic�, pentru a-l deosebi de telegraful electric. În 1800, profesorul italian Alessandro Volta inventează pila electrică. În 1820, profesorul danez Cristian Oersted descoperă

3

electromagnetismul, iar Andre Ampere, prezentând descoperirea lui Oersted la Academia Franceză, înfătişează posibilitatea realizării practice a telegrafului electric [DRC93, PN99]. 2.1 Comunicaţiile telegrafice şi telefonice jalonează a doua revoluţie industrială 2.1.1 Perioada secolului XIX Profesorul Charles Wheatstone, de la King�s College din Londra, împreună cu William Cooke sunt printre primii care experimentează un circuit telegrafic în 1837, patentul lor, înregistrat în 12 iunie 1837, fiind primul patent din lume care se referă la comunicaţiile electrice. Pictorul Samuel Finley Morse din Statele Unite ale Americii, după o călătorie prin Europa unde se familiarizează cu realizările în domeniul telegrafiei, se implică, începând cu anul 1830, în conceperea unui telegraf electric şi a unui cod, care, ulterior, îi vor purta numele. Dacă, în 24 ianuarie 1838, Samuel Morse demonstrează public funcţionalitatea aparatului său (pe 21 februarie 1838, Preşedintele Van Buren asistă la o transmisiune telegrafică pe o linie de 10 mile), pe 7 aprilie 1838, el depune cererea de patentare a aparatului telegrafic. Este interesant de urmărit conţinutul primului mesaj transmis de Samuel Morse în 1838: �Attention the Universe! By kingdoms, right wheel !� (�Atenţie Univers! Roata străbate regatele!�) [CV03, DRC93]. Într-adevăr, Samuel Morse conştientizează valoarea invenţiei sale, considerând telegraful electric ca fiind o nouă �roată�, iar momentul primei transmisiuni telegrafice ca fiind momentul de început al unei noi ere, cea a comunicaţiilor prin mijloace electrice. Totodată, S. Morse intueşte că prin transmisiunile telegrafice, pe care le va realiza aparatul său, se va putea disemina informaţia la distanţe din ce în ce mai mari, care să pună în legătură ţări diferite, ceea ce mă face să-l consider pe S. Morse un precursor al globalizării. Mai mult, tot din acest mesaj transmis de S. Morse, reiese şi viziunea inventatorului privind viitorul comunicaţiilor, care vor putea depăşi cadrul �limitat� al globului pământesc, urmând să-şi găsească posibili destinatari în afara sa, în Univers. Am insistat asupra acestei referinţe, anul 1838, pentru că începând cu acest an putem vorbi de naşterea unui nou domeniu � domeniul comunicaţiilor prin mijloace electrice (numite, de predecesorii noştri, electrocomunicaţii sau telecomunicaţii, avându-se în vedere distanţele la care este vehiculată informaţia), domeniu pe care-l vom apela, concis, prin denumirea �comunicaţii�.

4

La 24 mai 1844 începe să funcţioneze linia telegrafică construită de S. Morse între Washington şi Baltimore, în lungime de 63 km, la a cărei inaugurare este transmis un alt mesaj faimos : �What hath God wrought !� (�Aceasta este lucrarea Domnului!�) [DRC93]. În 1851, funcţionau deja în SUA 50 de companii telegrafice, iar după 10 ani de la inaugurarea primei linii telegrafice, în SUA, lungimea liniilor ajunsese la 37.000 km. Sfârşitul deceniului cinci, începutul deceniului şase, din secolul XIX găseşte şi Europa (prin ţări ca Germania, Franţa, Austria) pregătită pentru comunicaţii telegrafice prin reţele constituite din mii de km de linii. Ceea ce este demn de remarcat este faptul că ţările româneşti ţin pasul cu ţările dezvoltate ale Europei [PN99, RR00]. Astfel, în 1853 s-au dat în funcţiune primele linii telegrafice din Transilvania (Timişoara-Sibiu şi Sibiu-Alba Iulia-Cluj), construite de către austrieci, pentru ca apoi, în următorii doi ani, să se poată realiza comunicaţii telegrafice în Ţara Românească şi Moldova (pe traseele: Bucureşti-Braşov, Cernăuţi-Iaşi, Bucureşti-Iaşi, Bucureşti-Giurgiu). Comunicaţiile transoceanice au fost dintotdeauna de mare importanţă pentru toate naţiunile lumii. Una dintre realizările de marcă, care ţine de istoria tehnologiei comunicaţiilor, a fost crearea şi dezvoltarea cablului electric subacvatic [DRC93, GWD77]. În contextul comunicaţiilor telegrafice, cablurile electrice subacvatice au fost utilizate drept mediu de transmisiune. Astfel, în 1852, Anglia şi Irlanda erau conectate prin cablu, iar un an mai târziu era pozat un cablu între Scoţia şi Irlanda, respectiv un altul între Anglia şi Olanda. Cyrus Field şi Samuel Morse au realizat importanţa pe care ar avea-o un cablu care să traverseze Atlanticul. În acest sens, se remarcă iniţiativa acestora de a produce şi a poza un cablu telegrafic transatlantic. Instalat în 5 august 1858, cablul funcţionează doar o lună. Urmează o serie de alte încercări, care fac posibilă instalarea, în septembrie 1865, a unui cablu transatlantic, în lungime de 3000 de mile, care lega Anglia de estul Canadei. După 1865, numărul cablurilor transoceanice pozate creşte, astfel încât, în 1870, înregistrăm circa 150.000 km de cablu, care legau toate continentele şi principalele insule.

Cum telegraful nu oferea avantajele comunicaţiei vocale, conceperea unui telefon a devenit activitatea principală la începutul deceniului opt din secolul XIX. Astfel, Alexander Graham Bell este singurul inventator care a realizat efectiv un telefon [DRC93]. El a creat primul transmiţător telefonic, care a fost utilizat, în 1875, pentru a transmite pe cale electrică primele sunete vocale.

La 14 februarie 1876, A.G. Bell face public patentul său, telefonul, redus doar la ceea ce astăzi este cunoscut drept receptor

5

telefonic şi care era utilizat şi pentru emisie şi pentru recepţie. Abia în 1878, Thomas Edison inventează microfonul cu cărbune, pe care, împreună cu transformatorul, le adaugă telefonului, mărindu-i distanţa de funcţionare.

Sfârşitul anului 1877 consemnează introducerea telefonului şi în România [PN99], Fabrica de aparate telegrafice şi de semnalizare �Teirich & Leopolder� anunţând experimentarea unui nou aparat, pe care-l numeau �telefon� sau �telegraf vorbitor�. Sunt date care confirmă, la nivelul anului 1878, posibilitatea realizării unor comunicaţii telefonice şi în nordul Moldovei.

În New Haven �Connecticut, în anul 1878, deja 21 de abonaţi puteau utiliza cele 8 linii ale primei centrale telefonice [DRC93].

Peste şapte ani, în 1885, existau în funcţiune mai mult de 155.000 de aparate telefonice în SUA, ceea ce însemna de circa două ori mai multe aparate decât în Europa la acea dată. Şi tot peste 7 ani, în România de această dată [PN99, RR00], este consemnată instalarea, la Direcţia Poştelor, a unui schimbător telefonic, cu 5 linii.

În 1892, acelaşi Graham Bell deschidea prima linie telefonică care lega New York-ul cu Chicago. Peste un an, în 1893, în România funcţiona deja o reţea de linii interurbane, cu o centrală de 300 de linii montată în Bucureşti [PN99, RR00].

În jurul anului 1898, numărul liniilor telefonice era mai mare în Europa [DRC93]. Însă, după această dată, SUA devin lider în domeniul telefoniei, ajungând să aibă în funcţiune, în jurul anului 1925, circa 20 de milioane de aparate telefonice.

La puţin timp după �momentul Bell�, mai exact în 1877, apare �momentul Edison�, legat de numele lui Thomas Edison, care inventează fonograful [GWD77, DRC93]. Până în 1893, T. Edison avea deja 65 de brevete legate de îmbunătăţirea fonografului.

Sfârşitul secolului XIX aduce noi descoperiri în domeniul electrocomunicaţiilor [DRC93]. Astfel, după ce James Clerk Maxwell stabileşte conceptul de radiaţie electromagnetică (1864), iar Heinrich Hertz verifică teoria lui Maxwell, Guglielmo Marconi face primele experimente privind transmisiunile telegrafice fără fir, primind, în 1896, un patent în acest sens. În această perioadă, Nikola Tesla inventează transmiţătorul � receptorul fără fir (radioul), patentul său fiind înregistrat pe 8 septembrie 1897. Cu toate acestea, Marconi a fost acela care a orientat invenţia sa şi cea a lui Tesla către realizarea practică a unui sistem radio.

Tot la sfârşitul acestui secol, în 1898, inginerul danez Valdemar Poulsen brevetează tehnica înregistrării magnetice, care se va bucura de succes abia în secolul următor, în anii �30 [SM88].

6

În aceeaşi perioadă, de sfârşit de secol XIX, Michel I. Pupin, profesor la Columbia University, descoperă că prin inserţia unor bobine pe liniile telefonice, la anumite distanţe (ceea ce se vor numi ulterior �linii pupinizate�), s-ar putea echilibra efectele capacitive ale liniilor , astfel extinzându-se banda de frecvenţă a acestora, reducându-se atenuarea şi distorsiunile lor.

2.1.2 Perioada secolului XX Secolul XX se deschide prin activităţi intense ce continuă

preocupările legate de comunicaţiile radio [DRC93]. În acest sens, este demn de remarcat faptul că G. Marconi, pe 12 decembrie 1901, reuşeşte prima legătură radio peste Atlantic.

România ţine pasul cu dezvoltarea telefoniei [PN99, RR00, SM88]. Astfel, în anul 1901, în Palatul Poştelor din Calea Victoriei, a fost dată în exploatare o centrală telefonică manuală cu baterie centrală, tip Western Electric, având o capacitate de 3000 de linii, care prelua toţi abonaţii din capitală prin cabluri subterane. Comutatorul instalat reprezenta, la acea vreme, cel mai perfecţionat �multiplu telefonic� din Europa continentală. De asemenea, în aceeaşi perioadă a începutului de secol, Ion (Iancu) Constantinescu brevetează în Franţa aparatul �teletipografic� [SM88], care va sta la baza conceperii teleimprimatorului. Tot el este acela care, în 1927, va proiecta prima centrală telefonică automată românească .

După ce Joseph J. Thomson descoperă electronul în 1897 [DRC93], în felul acesta putându-se explica efectul Edison de emisie a electronilor prin încălzirea unui corp solid, J.A. Fleming patentează, în 1904, dioda care-i poartă numele şi care a fost utilizată ca detector în receptoarele radio, fără a putea servi în amplificarea semnalelor recepţionate. Este rândul lui Lee De Forest, în 1907, să anunţe invenţia sa legată de triodă (pe care o numeşte �audion�), care va sta la baza amplificatoarelor radio de mică putere.

Tot în 1907, R. Fessenden şi E. Alexanderson transmit sunete la distanţa de 400 km, luând naştere, în acest fel, radiofonia [SM88].

Dezvoltarea tuburilor cu vid, o continuare firească a cercetărilor lui T. Edison, J.J. Thomson, Irving Langmuir şi William D. Coolidge, a condus la realizarea amplificatoarelor de putere şi a oscilatoarelor radio. Astfel, în 1912, se construiesc primele amplificatoare cu triode; A. Meissner înlocuieşte (în 1913) generatoarele cu arc, folosite până atunci la emiţătoare, prin oscilatoare cu tuburi electronice, iar în anul 1917, G.A. Campbell obţine primul patent referitor la filtre. Astfel, s-au creat condiţiile construirii primei staţii comerciale de radiodifuziune, în Pittsburgh, care a început să emită în 1920.

7

La un an după brevetarea diodei, preocupat de problemele telefoniei, Augustin Sabiniu Maior, inginer la Direcţia Centrală PTT din Budapesta, întreprinde cercetări în domeniul transmisiunilor multiple [PN99, RR00]. El va fi primul în lume care, în anul 1905, propune realizarea comunicaţiilor telefonice multiple cu ajutorul curenţilor alternativi de înaltă frecvenţă.

Tot pe pământ românesc, în 1914, se realizează o legătură radiotelegrafică cu străinătatea [SM88].

Îmbunătăţirile continue ale performanţelor tuburilor cu vid şi circuitelor de amplificare au permis realizarea unor linii telefonice de mare distanţă [DRC93]. Dacă în 1915, A.G. Bell şi Thomas Watson efectuau prima convorbire telefonică transatlantică, în 1921, Bell Telephone Laboratories experimentau o linie telefonică, de 1000 mile, cu 3 canale vocale, însă cu distorsiuni de neliniaritate inacceptabile, datorate tuburilor din repetoare.

Stimulat de ideea reducerii distorsiunilor din amplificatoare, Harold S. Black, inginer la Bell Laboratories, după o discuţie stimulativă cu Charles P. Steinmetz (creatorul instrumentarului matematic pentru studierea circuitelor de c.a.) inventează, în 1923, amplificatorul �feed forward�. În prima sa schemă, Black propunea să se compare semnalul de la ieşirea amplificatorului cu cel de intrare, să se amplifice diferenţa celor două semnale (distorsiunea) separat, iar apoi acest nou semnal să se utilizeze pentru a anula distorsiunea existentă la nivelul semnalului de ieşire.

Au trecut 4 ani până când, pe data de 2 august 1927, H.S. Black formulează conceptul de amplificator cu reacţie negativă (�negative feedback�), pentru ca apoi, patru luni mai târziu, el să realizeze un amplificator monoetajat cu reacţie, care să ofere o reducere substanţială a distorsiunilor.

Odată începută utilizarea radioului, comunicaţiile radio continuă să se dezvolte în tot cursul anilor �20 ai secolului trecut, ele stimulând totodată crearea unei industrii aferente radioului şi tuburilor electronice [DRC93].

În acest context, primele emisiuni experimentale radio, în România, au loc în 1925, sub conducerea lui Dragomir Hurmuzescu [SM88]. După trei ani, în 1928, intră în funcţiune un post provizoriu de radiodifuziune în Bucureşti (de 120 W) şi mult mai târziu, în 1939, un post de 18 kW.

Începând cu 1929, tuburile cu vid devin cunoscute sub numele de tuburi electronice, iar odată cu apariţia revistei �Electronics�, în 1930, apare un nou cuvânt � electronică � prin care vor fi desemnate un nou domeniu şi o nouă industrie, care vor fi dominate, aproape jumătate de secol, de tuburile electronice.

Perioada 1923-1938 este considerată perioada de naştere a televiziunii, Philo T. Farnsworth şi Vladimir Zworykin propunând soluţii pentru viitoarele sisteme de televiziune,primele experimente privind emiţătoarele de televiziune datând tot din

8

aceeaşi perioadă. Astfel, asistăm în 1939 la prima emisiune comercială de televiziune [DRC93, GWD77], care a avut loc în oraşul New York. În acest fel, îşi găsesc implinirea studiile legate de transmiterea imaginilor fixe sau mobile, începute din 1843, A. Bain şi R. Corey fiind printre primii cercetători în acest domeniu.

Totodată, în aceeaşi perioadă a anilor �30 ai secolului trecut, se brevetează principiul radarului (1935) de către A. Taylor şi L. Joung; K. Janski pune bazele radioastronomiei (1935) [SM88] şi se remarcă dezvoltarea comunicaţiilor radio cu modulaţie de frecvenţă. Când mulţi ingineri de frunte considerau modulaţia de frecvenţe imposibilă, Edwin H. Armstrong, studentul lui Pupin, se afirmă, în 1933, prin 4 brevete de invenţie dedicate acestei modulaţii, iar spre sfârşitul acestei perioade, a anilor �30, se emiteau deja semnale radio de peste 30 MHz. Mai târziu, după 1945, modulaţia de frecvenţă capătă o largă aplicabilitate în comunicaţiile militare şi alte comunicaţii mobile, în radar, în telemetrie şi la realizarea canalului audio din semnalul TV, însă, adoptarea sa pe scară largă, de către radiodifuziunea MF s-a realizat abia după moartea lui Armstrong (1954).

Tot în perioada anilor �30, mai precis în 1937, remarcăm şi patentarea modulaţiei în cod a impulsurilor de către Sir Alec Reeves, care era, la acea dată, inginer în cadrul laboratoarelor ITT din Franţa. Se pare că înaintea sa, în 1926, Paul M. Rainey inventase aceeaşi tehnică a MIC.

Urmează perioada Celui de-al II-lea Război mondial (1938-1945), timp în care sistemele radar şi de microunde se dezvoltă, iar după terminarea războiului (în iulie 1945) se deschide, în cadrul Laboratoarelor Bell [DRC93, DM80], un program de cercetări în domeniul semiconductoarelor.

Drept urmare, inventatorii primului tranzistor: John Bardeen, William Shockley şi Walter Brattain (câştigătorii Premiului Nobel pentru fizică în 1956) demonstrează funcţionalitatea primului tranzistor pe data de 23 decembrie 1947, moment de referinţă în dezvoltarea comunicaţiilor respectiv a electronicii următorilor ani. Abia începând cu 1954 asistăm la producţia industrială a tranzistoarelor, Texas Instruments fiind unul din primii producători de tranzistoare. În acelaşi an 1954, în cadrul acestei firme, inginerul Patrick E. Haggerty intuieşte oportunitatea realizării unui aparat radio miniaturizat, care să folosească tranzistorul, astfel încât după un an (în 1955) se şi înregistrează vânzarea a 100.000 de receptoare radio miniaturale.

Tot în deceniul al 5-lea al aceluiaşi secol începe să se vorbească de cibernetică [NF98], datorită cărţii lui Norbert Wiener, apărută în 1948, intitulată �Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la maşini şi fiinţe vii�. Apare astfel un nou concept, care va influenţa definitoriu domeniul comunicaţiilor.

9

Anul 1948 rămâne un an de referinţă în istoria comunicaţiilor şi, de ce nu, a tehnologiei în general şi prin apariţia articolului lui Claude Shannon (cercetător la Bell Laboratories), intitulat �Teoria matematică a comunicaţiei�. Prin această lucrare, Shannon, alături de Ralph V.L. Hartley, Norbert Wiener, Dennis Gabor şi Philip M. Woodward, pune bazele unei noi discipline � teoria informaţiei.

Altă lucrare de referinţă a anului 1948 a fost �Filozofia modulaţiei în cod a impulsurilor�, scrisă de Bernard M. Oliver, John R. Pierce şi Claude Shannon, prin care se împărtăşea ideea revoluţionării domeniului comunicaţiilor prin această modulaţie în cod a impulsurilor. Abia în anii �60 asistăm la producţia de serie a primelor sisteme digitale de transmisiuni destinate reţelelor telefonice, care pregăteau crearea viitoarelor reţele digitale de comunicaţii.

Un prim avantaj al semnalelor digitale a fost evidenţiat, tot în 1948, de către Richard W. Hamming, prin invenţia sa referitoare la codurile corectoare de erori. Lucrând împreună cu Bernard D. Holbrook, Hamming va proiecta un echipament care să verifice şi să corecteze automat erorile.

Anul 1948 este un an de referinţă şi în istoria calculatoarelor, în sensul că, pe 21 iunie 1948, a fost prezentat prototipul primului calculator operaţional cu program înregistrat construit la Universitatea din Manchester.

Către sfârşitul anilor �40, suntem martorii realizării unui nou mediu de înregistrare magnetică, bazat pe invenţia inginerului danez Valdemar Poulsen, ce se va bucura de un mare succes comercial abia în această perioadă, cand compania germană AEG (Allgemeine Elektricitats - Gesellschaft) înlocuieşte în cadrul magnetofonului, pe care l-au scos pe piaţă în 1935, banda de oţel, utilizată drept mediu de înregistrare, cu o bandă de plastic, care permitea o înregistrare facilă. În acelaşi timp şi industria filmului începe să folosească mediul magnetic pentru înregistrarea sunetului, iar casetofoanele, în cadrul �mişcării hi-fi� (high fidelity), încep să se vândă într-un număr din ce în ce mai mare.

În anii �50, ai aceluiaşi secol XX, continuând cercetările în domeniul semiconductoarelor, înregistrăm primul patent de circuit integrat, datat pe 21 mai 1953, al cărui autor este Harwick Johnson de la RCA (Se depune o cerere de brevet, în acest sens, şi pe numele Jack Kilby, de la Texas Instruments, însă în 1959). În 1954, Regency Company, utilizând componente fabricate de Texas Instruments, fabrică primul radio tranzistorizat, iar în 1955, John R. Pierce face propuneri legate de sistemele de comunicaţii satelitare. Tot în aceşti ani, se intensifică cercetările privind comunicaţiile prin laser şi cele legate de radioastronomie.

Trecând în deceniul al 7-lea, remarcăm intrarea în funcţiune, în 1960, a sistemului TASI (Time Assignment Speech Interpolation), care, utilizând pauzele din vorbire în timpul

10

conversaţiilor telefonice, a dublat capacitatea cablului telefonic transatlantic instalat în 1956, constituind primul exemplu de comutator cu diviziune în timp. Totodată, consemnăm: lansarea primului satelit de comunicaţii (Telstar I, plasat de AT&T, în 1962, pentru a susţine 600 de căi telefonice sau 1 canal de televiziune), care confirmă continuarea cercetărilor referitoare la comunicaţiile satelitare ; apariţia primelor sisteme digitale de transmisiuni (sistemul Bell T1, pus în funcţiune în 1962 de către AT&T Corporation, fiind un prim exemplu în acest sens); realizarea primelor modele de sisteme electronice de comutaţie telefonică, toate acestea susţinute de dezvoltarea circuitelor integrate.

Tot în aceşti ani asistăm la utilizarea din ce în ce mai largă a calculatoarelor pentru simulări şi în prelucrarea numerică a semnalelor. S-au dezvoltat, astfel, algoritmi precum: transformata Fourier rapidă (1965), algoritmul Viterbi (1967) şi transformata z (1968). Preocupările legate de prelucrarea numerică a semnalelor vocale au început să fie dublate şi de cele legate de prelucrarea imaginilor, televiziunea în culori s-a impus (în SUA), iar prima transmisiune MF stereo are loc în 1961, tot în SUA.

Astfel, începând cu acest deceniu, putem considera că s-a păşit în era comunicaţiilor digitale.

2.2 Comunicaţiile, calculatoarele şi componentele deschid a treia revoluţie industrială Mulţi istorici au considerat deceniul al optulea al secolului XX

ca fiind începutul celei de-a treia revoluţii industriale [NF98]. Dacă prima Revoluţie Industrială a început în secolul XVIII, fiind caracterizată prin puterea aburului şi producţia industrială, în schimb, cea de-a doua revoluţie industrială a început în secolul XIX, fiind caracterizată prin puterea electrică, motorul cu ardere internă şi prin comunicaţiile telegrafo-telefonice [DM80, NF98]. Tehnologia care defineşte actuala revoluţie industrială este calculatorul, în particular microprocesorul (a cărui an de naştere este considerat anul 1971, când firma Intel anunţă realizarea microprocesorului INTEL 4004, proiectat de Federico Faggin), însă, alături de această tehnologie, nu putem să nu consemnăm şi schimbările revoluţionare din domeniul comunicaţiilor.

În acest sens, menţionăm faptul că transmisiunea digitală a accelerat adoptarea comutaţiei electronice digitală, care a fost introdusă, în 1970, în Franţa (prin sistemul Platon - un sistem de comutaţie cu diviziune în timp), iar în 1976 în SUA (prin Bell System). Unificarea tehnologiilor implicate atât în sistemele de transmisiune cât şi în cele de comutaţie a marcat stoparea divergenţelor istorice ce existau între transmisiune şi comutaţie. Mai mult, toate aceste realizări, coroborate cu cele legate de procesarea

11

informaţiei asistată de calculator au creat acea sinergie benefică dezvoltării comunicaţiilor digitale.

În acest cadru al anilor �70, se creează noi tehnici de modulaţie (modulaţia delta adaptivă, în 1970 şi modulaţia în cod, adaptiv-diferenţială a impulsurilor, în 1973), convertoarele analog-digitale devin din ce în ce mai rapide, se proiectează şi se integrează primul compensator de ecou (1979), se concep noi filtre digitale, se investesc eforturi în recunoaşterea automată a vorbirii, se inventează tehnici de transmitere a vocii prin reţelele de pachete, iar sistemele acustice subacvatice ating un înalt grad de performanţă. Acest deceniu se deschide cu realizarea primului calculator cu procesare paralelă, la Lincoln Lab, destinat prelucrării numerice a semnalelor în timp real, realizare urmată de versiuni modernizate. Spre sfârşitul deceniului, mai multe companii (AMI, AT&T, Intel, Motorola, NEC, Matsushita şi Texas Instruments) desfăşoară cercetări asidue pentru proiectarea unor procesoare de semnal pe un singur cip.

Alături de tehnologia integrării pe scară largă, remarcăm, în anii �70, şi alte două noi tehnologii utilizate în comunicaţii: cea a dispozitivelor cu cuplare de sarcini, respectiv cea a dispozitivelor cu undă acustică de suprafaţă.

Comunicaţiile se consideră a fi intrat într-o nouă eră, începând cu acest al optulea deceniu, şi datorită dezvoltării tehnologiei fibrei optice. Faptul că, la începutul anilor �70, Corning Glass oferea fibre transparente, iar Bell Laboratories - laseri cu semiconductor, explică cum a fost posibil ca, în 1977, să fie puse în funcţiune două sisteme telefonice pe fibră optică: unul în Santa Monica - California (de către General Telephone & Electronics) şi un altul în Chicago (de către AT&T). Peste doar un deceniu, primul cablu optic transatlantic va intra în funcţiune.

Acest deceniu, ce va pregăti şi perioada electronicii de consum a anilor �80, va înregistra, la finele său, şi primul sistem telefonic celular comercial, pus în funcţiune la Tokyo, în 1979.

Totodată, compania British Telecom, în acelaşi an 1979, lansează primul sistem videotex, care, după numai cinci ani, înregistra 48.000 de abonaţi. Într-adevăr, peste aproape două decenii, o mare parte din serviciile oferite de videotex vor fi preluate de către calculatoarele personale conectate la Internet.

Anii �80, anii �miracolului economic japonez� sunt şi anii electronicii de consum. În această perioadă, calculatoarele personale au devenit omniprezente. Calculatorul personal, introdus pe piaţă de către IBM, în 1981, capătă rapid statutul de standard industrial. Numărul calculatoarelor personale creşte, în aproape zece ani, de la 1,3 milioane la 115 milioane. Şi software-ul pentru calculatoare devine o adevărată industrie, înregistrând o cifră de afaceri de 140 mil USD, în 1981, respectiv de 1,6 mld. USD, în 1984.

12

Spre sfârşitul anilor �80, email-ul devenise o sintagmă uzuală, dacă se are în vedere că numărul calculatoarelor personale conectate la Internet crescuse de la 1000, în 1984, la 150.000 în 1989.

Una din cele mai impresionante tehnologii, ale începutului acestui deceniu 9, a fost videodisk-ul, conceput în două variante: una aparţinând firmei RCA VideoDisc şi o alta atribuită firmei Philips Laservision.

Anul 1983 a fost anul în care firmele Philips şi Sony, în colaborare, folosind noua tehnologie, scot pe piaţă CD player-ul. Aceleaşi firme oferă utilizatorilor CD-ROM-ul în 1984 şi pregătesc DVD-ul, care va fi comercializat abia spre sfârşitul anilor �90.

De la începutul anilor �80 apar câteva firme care oferă procesoare digitale de semnal � unichip, prima care a făcut o asemenea ofertă fiind Texas Instruments, creatoarea seriei TMS 320. Odată cu creşterea numărului de solicitări privind utilizarea prelucrării numerice a semnalelor, s-au creat noi algoritmi şi s-au obţinut rezultate notabile legate de filtrele IIR adaptive respectiv filtrele neliniare. Anii �80 arată, de asemenea, un interes crescut pentru prelucrarea paralelă, în continuarea preocupărilor din deceniul trecut.

Efortul care se depusese pentru a inventa o codare mult mai eficientă pentru grafica videotex explică atenţia specială care se acordă prelucrării imaginilor în anii �80, cu întreaga paletă de aplicaţii în domeniul comunicaţiilor (cum ar fi: faxul, camcorderul, radarul, imaginile satelitare sau medicale etc).

Pe acest fundal al preocupărilor intense privind prelucrarea semnalelor, se readuce în atenţia specialiştilor problema reţelelor neuronale, a căror tratare începuse în anii �40 ai secolului XX. Subiectul este puternic revitalizat în anii �80 pentru că erau create condiţiile implementării reţelelor neuronale prin circuite VLSI, apăruseră noi algoritmi de prelucrare şi exista credinţa privind utilitatea prelucrării paralel-distribuite pentru recunoaşterea atât a vocii cât şi a imaginii. Fructificarea eforturilor depuse în acest sens o putem lega de anul 1988, când Bellcore şi Lincoln Laboratory oferă primele circuite VLSI ce conţin reţele neuronale.

Anii �80 sunt şi anii în care asistăm la trecerea de la faza de concept la cea de implementare pe scară largă a reţelelor numerice cu integrare de servicii (ISDN). Scopul principal urmărit prin ISDN era acela de a maximiza capabilităţile reţelei telefonice publice comutate (PSTN), astfel încât aceasta să permită transmisiunea digitală a vocii, datelor şi imaginilor. Rezultatele obţinute în domeniul prelucrării numerice a semnalelor se dovedesc de-a dreptul vitale pentru ISDN.

Multe realizări de marcă ale prelucrării digitale a semnalelor au fost stimulate şi de comunicaţiile satelitare respectiv programele spaţiale. Astfel, s-a putut experimenta, în 1982, o primă

13

teleconferinţă printr-o reţea satelitară utilizând împachetarea vorbirii.

Tehnologia traductoarelor electroacustice, dezvoltată şi în deceniul trecut, continuă să înregistreze progrese de marcă, iar senzorii cu fibre optice se utilizează cu succes în comunicaţii. Ingineria audio, în această perioadă a anilor �80, marchează şi ea progrese remarcabile în sensul digitalizării sale, iar ingineria video înregistrează data de 3 iunie 1989, când Japonia iniţiază primele transmisiuni �broadcasting� de programe HDTV (digital high-definition television).

În timp ce S. Morse întrevedea globalizarea comunicaţiilor, ultimul deceniu al secolului XX ne oferă cel mai modern sistem de comunicaţii globale. Ne vom aminti de anii �90 ca de anii în care omul înregistrează cele mai importante succese în privinţa interconectării. Reţeaua telefonică mondială a continuat să se extindă, dar şi să crească în densitate prin utilizarea mai multor terminale telefonice per familie, a modem-urilor, a pager-elor, a maşinilor fax şi/sau a telefoanelor celulare. Pe lângă clasica radiodifuziune şi televiziune prin cablu, milioane de oameni au început să beneficieze de televiziunea prin sateliţi. Mai mult, se adaugă la toate acestea accesul la Internet, de care beneficiază milioane de oameni din toată lumea, grupaţi în comunităţi virtuale în funcţie de aria de interes.

Toate acestea au impulsionat dezvoltarea fără precedent a domeniului prelucrării semnalelor şi a tehnologiei circuitelor integrate, conducând la o continuă creştere a pieţei electronicii de consum.

Urmărind legea lui Moore, densitatea componentelor pe chip-uri a continuat să se dubleze la fiecare 18 luni, drept realizări de marcă, în acest sens, fiind chip-urile Pentium şi TMS 320C805, introduse pe piaţă în 1994 şi care conţin câte 5 milioane de tranzistoare per chip.

Viteza de prelucrare numerică a semnalelor, în special cea în timp real, a crescut în anii �90, ajungând la valori de 30-40 MIPS (millions of instructions per second), în cazul modem-urilor, respectiv de 80-100 MIPS, în cazul telefoanelor digitale celulare, camerelor digitale, PC-urilor multimedia, radio receptoarelor digitale, aparatelor CD-video etc.

Totodată, în aceşti ani, costul prelucrărilor numerice ale semnalelor a scăzut, ajungând la mai puţin de 1 USD per MIPS, în timp ce, în anii �60, era de aproximativ 1000 USD per MIPS.

Stimulând, dar şi beneficiind de rezultatele de excepţie obţinute în domeniile calculatoarelor şi componentelor, comunicaţiile înregistrează progrese şi în anii �90. Dintre aceştia, am menţiona: dezvoltarea rapidă a comunicaţiilor mobile, creşterea exponenţială a capacităţii de transmisiune a fibrelor optice (de 10 ori la fiecare 4 ani, începând cu 1975) şi implementarea mai

14

facilă a videoconferinţelor. De asemenea, se menţine aceeaşi tendinţă ascendentă de digitalizare a comunicaţiilor şi înmagazinare a informaţiei. Telefoanele digitale celulare, precum şi serviciile de comunicaţii personale (PCS), tot digitale, au devenit lucruri uzuale; s-a standardizat şi s-a adoptat televiziunea digitală; scanner-ele de imagini au căpătat o largă utilizare; iar aparatele DTAD (digital telephone answering device) acoperă o bună parte din piaţă.

În anii �90, recunoaşterea vorbirii a progresat considerabil, înregistrând rate de erori mai mici de 5 procente pentru cea mai mare parte a vorbitorilor. Astfel, AT&T, în 1992, a introdus serviciul automat de operator, denumit VRCP (voice recognition call processing), iar MIT construieşte sistemul GALAXY, care înţelege întrebările care i se pun şi răspunde la ele.

În ultimele două decenii, care au premers anilor �90, tehnicile audio digitale le-au înlocuit treptat pe cele analogice de înregistrare, prelucrare, transmisiune şi redare. În acest sens, anii �90 aduc două noi standarde (MPEG1 şi MPEG2), ce realizează o codare mai eficientă a semnalelor audio, introduc ariile de microfoane adaptabile, în special pentru teleconferinţe şi consacră înregistrarea respectiv redarea acustică tridimensională. De asemenea, în prima jumătate a anilor �90, industria filmului trece de la formatul analogic la cel digital.

Abia în anii �90, după aproape şase decenii, tehnicile de prelucrare a semnalelor au permis realizarea unor sisteme viabile de control activ al zgomotului şi, tot acum, televiziunea înregistrează schimbări rapide. Prelucrarea imaginilor capătă o greutate mai mare în cadrul prelucrării semnalelor, mai ales odată cu apariţia celor 4 standarde de compresie video: H.261 şi H.263, pentru comunicaţiile de tip videofon, respectiv MPEG1 şi MPGE2, pentru PC-urile multimedia, DVD-uri şi pentru televiziunea standard digitală, extinsă la HDTV (high � definition television). Transmisiunile de televiziune, ajungând direct în casele oamenilor prin sistemele digitale satelitare, au devenit rapid o afacere deosebit de profitabilă a anilor �90.

Tot în această perioadă de timp, mai putem remarca realizări de marcă legate de fotografia digitală, de prelucrarea imaginilor medicale şi de interferometria radar satelitară.

Dacă domeniul prelucrărilor numerice ale semnalelor a fost şi este asistat de calculator, în schimb, abia în anii �90 s-a ridicat problema creşterii performanţelor calculatoarelor personale şi staţiilor de lucru prin implicarea procesoarelor programabile de semnal. În acest fel, chip-uri DSP au devenit părţi standard ale unităţilor pentru comanda hard-disk-urilor şi CD-ROM-urilor, respectiv părţi constituente ale interfeţelor calculatoarelor multimedia. Astfel, s-a materializat ideea convergenţei

15

domeniului prelucrării semnalelor şi a celui de prelucrare a datelor.

Totodată anii �90 marchează un interes crescut atât faţă de utilizarea reţelelor neuronale, cât şi faţă de aplicarea conceptelor de fractali, haos şi undine (wavelets) în domeniul larg al comunicaţiilor.

2.3. Comunicaţiile la începutul secolului XXI Privind retrospectiv, putem afirma că ultimii ani ai secolului

trecut au adus schimbări majore în ceea ce priveşte tehnologiile reţelelor de comunicaţii. Am asistat la o dezvoltare fără precedent a Internet-ului, a comunicaţiilor optice şi a celor mobile, care au condus la o nouă structurare a reţelelor, la noi servicii şi la un număr nebănuit de mare de utilizatori [CS03].

Mai mult, suntem în aşteptarea şi altor numeroase schimbări privind reţelele fixe şi mobile, în sensul evoluţiei relevante a unor tehnologii precum optoelectronica, software-ul de telecomunicaţii şi prelucrarea semnalelor.

Dezvoltarea Internet-ului a atras după sine necesitatea unor comunicaţii de bandă largă, care ar putea fi susţinute doar prin reţele optice. Acest fapt a determinat, la rândul său, un interes fără precedent faţă de tehnologia deosebit de promiţătoare, cea a sistemelor microelectromecanice, pe substrat de siliciu, aplicată în cadrul reţelelor optice. De asemenea, odată cu multiplicarea benzii optice de transmisiune, care a fost posibilă prin multiplexarea cu diviziune în lungime de undă (WDM), se cer făcute progrese şi în ceea ce priveşte capabilitatea nodurilor reţelei (rutere, comutatoare) de a orienta traficul de pachete cu viteze sporite [GP01, NARR01].

În acest sens, se speră că, atât la nivelul transmisiunii cât şi la nivelul prelucrării şi comutării pachetelor, mai ales, să se facă saltul de la un debit de 40 Gbit/s, în momentul de faţă, la un debit de 1,6 Tbit/s, plauzibil curând şi chiar de 50 Tbit/s, pe termen lung [BWDW01].

Odată intraţi în secolul XXI, suntem martorii convergenţei a două reţele, a reţelei telefonice publice comutate (PSTN) şi a Internet-ului [MSUA01]. Această convergenţă, împreună cu schimbările proprii tehnologiei software-ului (un exemplu este Java) se anunţă a avea un impact considerabil asupra reţelei de comunicaţii. Implicarea abonaţilor reţelei într-un proces de creare de servicii va însemna, practic, că reţeaua viitorului va tinde să semene cu actualul Internet, în sensul capacităţii ei de a crea noi aplicaţii şi servicii, fără însă a neglija performanţele privind securitatea şi fiabilitatea actualei PSTN. Această nouă reţea, cu caracteristici de reţea deschisă şi programabilă, va constitui o componentă vitală pentru următoarea generaţie de aplicaţii, dezvoltate pentru a acoperi o largă arie de cerinţe impuse de �e-

16

business�. Pentru a deveni competitivă, pe fundalul dezvoltării rapide a pieţei, această nouă reţea va trebui să fie rapid adaptabilă noilor funcţii şi performanţe ce i se cer, fapt ce va impune o arhitectură modulară standardizată a echipamentelor implicate în structurarea acesteia.

La acest început de secol, piaţa comunicaţiilor mobile a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Astfel, în domeniul frecvenţelor radio se manifestă tendinţa de a se trece de la banda îngustă la banda largă, pe baza unei familii de standarde, concepute pentru a răspunde unei mari varietăţi de aplicaţii [BHPA01, BQZG01]. Multe dintre tehnologiile la care se face apel (CDMA, software-ul pentru radio, antenele inteligente şi prelucrarea digitală a semnalelor) au îmbunătăţi substanţial eficienţa spectrală în perspectiva trecerii de la generaţia a doua (2G) la cea de-a treia generaţie de sisteme mobile fără fir (3G). Totodată, în domeniul reţelelor mobile, există tendinţa de a se trece de la sistemele tradiţionale cu comutare de circuite la cele programabile cu comutare de pachete, care ar urma să pregătească evoluţia către o reţea IP. În acest sens, se aşteaptă ca Internetul mobil fără fir să revoluţioneze oferta de servicii către utilizatori, iar comunicaţiile mobile fără fir să devină un competitor serios pentru comunicaţiile cu fir, ele urmând să asigure legături nu numai de tip �om-om�, ci şi legături de tip �om-maşină� şi �maşină-maşină�.

Odată cu dezvoltarea reţelei IP, a crescut considerabil şi implicarea respectiv responsabilitatea utilizatorilor terminali în a crea şi dezvolta noi servicii şi aplicaţii, ceea ce a afectat relaţiile dintre operatorii de reţea şi furnizorii de servicii. La acest început de secol, o schimbare mai radicală este pe punctul de a se realiza. Această schimbare, bazată pe progresele înregistrate de integrarea electronică şi comunicaţiile fără fir, anunţă un nou mod de a aborda reţelele, în sensul de a le privi ca fiind fără infrastructură, în schimb având capacitatea autoorganizării. Este vorba de aşa-numitele reţele mobile ad-hoc [HJGT01], care nici nu vor înlocui nici nu vor reprezenta o alternativă la reţelele prezente şi viitoare ce se bazează pe o infrastructură. Autoorganizarea proprie acestor reţele presupune că ele funcţionează doar sub controlul utilizatorilor, ele urmând să poată fi interconectate cu reţelele convenţionale, cum ar fi Internet-ul şi reţelele celulare. Suntem, practic, în faţa unui nou concept şi a unui nou model de reţea de comunicaţii.

Tot la acest început de secol XXI, asistăm nu numai la o dezvoltare fără precedent a telefoniei celulare şi a Internet-ului, ci şi a comunicaţiilor video [KJ01], cele care ridică cele mai acute probleme legate de banda de frecvenţă şi calitatea serviciului. Drept urmare, problemele legate de comunicaţiile video tridimensionale, de compresie şi prelucrarea imaginilor vor avea şi ele o influenţă deosebită asupra viitoarelor reţele de comunicaţii.

17

3. Locul comunicaţiilor în sistemul de învăţământ superior tehnic românesc

Evoluţia comunicaţiilor pe suport electric, a telecomunicaţiilor

altfel spus, şi-a găsit rezonanţa cuvenită şi în domeniul învăţământului superior tehnic românesc.

Este interesant de urmărit momentul şi maniera în care şcoala superioară politehnică a conştientizat faptul că omenirea păşise în cea de-a doua revoluţie industrială, în cadrul căreia comunicaţiile începuseră deja să scrie istorie.

3.1 Evoluţia învăţământului superior de comunicaţii în

cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti. Predarea primelor cunoştinţe de telecomunicaţii în România a

început, practic, odată cu înfiinţarea Şcolii Politehnice din Bucureşti, prin Decretul nr. 2521 din 10 iunie 1920. Prima şcoală Politehnică se înfiinţa, la acea dată, prin transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, al cărei director era profesorul titular de electrotehnică Nicolae Vasilescu � Karpen [VR81, FET84].

Într-o primă etapă, Şcoala Politehnică din Bucureşti urma să cuprindă 4 secţiuni: Secţiunea de construcţii; Secţiunea de mecanică şi electricitate cu eventuale subsecţiuni pentru aviaţie şi telegrafie � telefonie; Secţiunea de mine şi metalurgie şi Secţiunea industrială, destinată să formeze inginerii necesari celorlalte industrii, nereprezentate de primele trei secţiuni. În acest context, s-a introdus, din iniţiativa şi sub conducerea profesorului N. Vasilescu-Karpen, în cadrul Secţiunii de mecanică şi electricitate, cursul intitulat �Principii de telegrafie şi telefonie�, ţinut de asistentul suplinitor Ion Constantinescu [FET84, CI26].

În 1924, în cadrul Secţiunii de mecanică şi electricitate, ia fiinţă Subsecţiunea de Telegrafie şi Telefonie, punându-se astfel bazele învăţământului superior tehnic de telecomunicaţii, ca specialitate distinctă. Peste doi ani, Ion Constantinescu este numit conferenţiar suplinitor, iar apoi conferenţiar titular provizoriu la cursul de telefonie şi telegrafie.

Nu peste mult timp, în 1929, odată cu mărirea duratei învăţământului politehnic la 5 ani, denumirea subsecţiunii se schimbă în �Electrocomunicaţii�, subsecţiunea fiind organizată pe două direcţii: Transmisiuni telefonice şi telegrafice şi Radiocomunicaţii. În acelaşi an, Tudor Tănăsescu este numit conferenţiar suplinitor, iar apoi conferenţiar titular provizoriu la cursul de radiocomunicaţii, după ce, în perioada 1926-1928, efectuase studii în străinătate, la Institutul Marconi, pentru a se specializa în Telefonie-Telegrafie [DM01].

În anul şcolar 1929-30, subsecţiunea a fost frecventată de 40 elevi, dintre care 26 ingineri de alte specialităţi, trimişi de PTT şi de

18

alte instituţii de stat. Astfel, putem remarca că, încă de la începuturile sale, învăţământul superior de comunicaţii este orientat nu numai spre pregătirea universitară propriu-zisă, ci şi spre cea de recalificare postuniversitară [FET84].

Tot în anul 1929 au luat fiinţă şi primele laboratoare ale Subsecţiei de Electrocomunicaţii, constituite dintr-o sală de experienţe şi cercetări şi o sală de lucrări practice pentru studenţii subsecţiei, unde se efectuau 16 lucrări de laborator la cele două cursuri, de transmisiuni telefonice si telegrafice şi de radiocomunicaţii. Un an mai târziu, îl întâlnim numit asistent suplinitor, la cursul şi laboratorul de electrocomunicaţii, pe Matei Marinescu, titularizat asistent abia în 1937 [VR81, FET84].

3.2 Învăţământul superior de comunicaţii în cadrul Politehnicii din Bucureşti şi, mai apoi, în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.

În 1938, Şcoala Politehnică din Bucureşti se transformă în Politehnica din Bucureşti prin Decretul nr. 3799 din 4.11.1938(rector N.Vasilescu-Karpen), având 5 facultăţi: Construcţii, Mecanică şi Electricitate (denumită, din 1942, Electromecanică), Mine şi Metalurgie, Chimie Industrială, Silvicultură[VR81]. Subsectiunea de Electrocomunicaţii rămâne în cadrul Secţiunii de Electromecanică din Facultatea de Mecanică si Electricitate(a doua secţiune a facultăţii fiind cea de Aviaţie şi Armament). Subsecţiunea are tot două direcţii specializare: �Telegrafie-Telefonie� şi �Radiocomunicaţii�. Prin Decretul-Lege nr.3134 din 11 noiembrie 1941, se reînfiinţează unele catedre, iar altele îşi schimba denumirea. Astfel, Catedra de fizică generală, climatologie şi meteorologie devine Catedra de radiocomunicaţii. Primele cadre didactice care au predat cursuri la subsecţiunea de Electrocomunicaţii au fost: Ion Constantinescu (Telefonie şi Telegrafie), Tudor Tănăsescu (Radiocomunicaţii), având ca asistent pe Gheorghe Cartianu, Sergiu Condrea (Aparate şi Instalaţii telefonice), Octav Costacea (Aparate şi Instalaţii telegrafice), Nicolae Dumitrescu (Linii telegrafice şi telefonice), Matei Marinescu (Electroacustică, Aparate telefonice şi telegrafice). Lucrurile se menţin astfel până în 1948[FET84]. Începând cu 1948 (prin Decretul prezidenţial al M.A.N. nr. 175/3.08.1948), Politehnica din Bucureşti este denumită Institutul Politehnic din Bucureşti (rector Lazăr Stoicescu) şi funcţionează cu patru facultăţi: Electrotehnică, Mecanică, Chimie industrială şi Textile (prin Decizia Ministerului Învăţământului Public nr. 296253/1.12.1948)[VR81]. În cadrul Facultăţii de Electrotehnică, între cele 7 catedre ale acesteia, apare Catedra de înaltă frecvenţă şi electronică,

19

având drept şef de catedră pe profesorul Tudor Tănăsescu. Disciplinele patronate de catedră şi cadrele didactice acceptate a le susţine erau următoarele[VR81, DM01]: - tuburi electronice (profesor Tudor Tănăsescu); - tehnica înaltei frecvenţe (profesor suplinitor I. Constantinescu); - radiocomunicaţii (profesor suplinitor Matei Marinescu); - aplicaţii speciale ale înaltei frecvenţe (conferenţiar suplinitor Ştefan Roman);

- calculul şi construcţia aparatelor electrice industriale (conferenţiar suplinitor Cristofor Vazaca);

- telegrafie cu fir, semnalizări (conferenţiar suplinitor Boris Vulpanovici);

- telefonie cu fir (conferenţiar suplinitor Sergiu Condrea); - electroacustică (conferenţiar � vacant); - calculul şi fabricaţia pieselor de electrocomunicaţii (conferenţiar

suplinitor Mihail Mînjineanu). Nu pot să nu adaug faptul că, în cadrul Catedrei de electricitate din aceeaşi facultate, conferenţiarul suplinitor Edmond Nicolau ţinea cursul de măsurări electrice în înaltă frecvenţă. În 1949, printr-o nouă decizie a Ministerului Învăţământului Public (nr. 76797/1949), se acceptă predarea, în plus, şi a altor cursuri de comunicaţii[VR81], cum ar fi: Electroacustică (profesor suplinitor Matei Marinescu şi conferenţiar suplinitor Boris Vulpanovici); Protecţia liniilor (conferenţiar suplinitor Edmond Nicolau); Unde şi circuite (profesor suplinitor I. Constantinescu); Centrale telefonice (conferenţiar suplinitor Sergiu Condrea); Radiocomunicaţii (profesor Tudor Tănăsescu şi conferenţiar suplinitor Cristofor Vazaca); Aparate şi instalaţii radioelectrice (conferenţiar suplinitor Roman Stere); Telefonie la mare distanţă (conferenţiar suplinitor M. Mînjineanu); Aparate şi instalaţii telegrafice şi telefonice (conferenţiar suplinitor Boris Vulpanovici). Odată cu înfiinţarea Facultăţii de Electrotehnică, apare Secţia de Electronică (cealaltă secţie fiind cea de Maşini şi Aparate electrice) [VR81,DM01] cu specializările: Aparate electronice industriale, Aparate de electrocomunicaţii, Radiofrecvenţă respectiv Radiodifuziune. Toate cele 4 specializări ofereau cursuri comune în primii 3 ani de studii, specializările diferenţiindu-se prin câteva discipline în cadrul anului 4 de studii. În acest sens, distingem 4 cursuri de specialitate pentru toţi studenţii secţiei (tuburi electronice, tehnica înaltei frecvenţe, măsuri în înaltă frecvenţă, aplicaţiile electronice) şi câte 3 � 6 cursuri prin care se diferenţiau specializările. Remarcând că 3 din cele 4 specializări aveau profil de comunicaţii şi cum comunicaţiile stau în atenţia noastră, o să enumerăm disciplinele ce erau predate, în perioada 1948-1951 în cadrul specializărilor de comunicaţii. Astfel, distingem:

20

- pentru specializarea �Aparate de electrocomunicaţii�: Tuburi electronice; Radiocomunicaţii I; Piese pentru înaltă frecvenţă; Telegrafie cu fir; Telefonie cu fir;

- pentru specializarea �Radiofrecvenţă�: Circuite electronice; Filtre, linii, antene; Receptori; Emiţători; Bazele radiolocaţiei şi televiziunii; Propagare şi antene;

- pentru specializarea �Radiodifuziune�: Electroacustică; Antene şi propagare; Radiocomunicaţíi II.

Prin H.C.M. nr.1056 din 2.10.1951, Institutul Politehnic din Bucureşti reiese a fi organizat pe 6 facultăţi: Electrotehnică, Energetică, Mecanică, Chimie industrială, Metalurgie, Ingineri economişti[VR81]. În cadrul Facultăţii de Electrotehnică (decan Roman Stere), având durata studiilor de 5 ani, apar menţionate două secţii de specializare: Secţia de Maşini şi Aparate electrice respectiv Secţia de electronică şi înaltă frecvenţă; cea de-a doua secţie fiind organizată pe 3 grupe: Electronică industrială, Radiofrecvenţă, Audiofrecvenţă.

Între timp, sunt titularizaţi mai mulţi profesori şi conferenţiari la disciplinele specifice domeniului comunicaţiilor. Astfel, întâlnim nume precum: Gheorghe Cartianu (profesor la Bazele radiotehnicii), Alexandru Spătaru (profesor la Emiţători respectiv Receptori), Sergiu Condrea (profesor la Telefoane şi curenţi purtători), Matei Marinescu (profesor la Electroacustică), Edmond Nicolau (conferenţiar la Măsuri în înaltă frecvenţă, Propagare şi antene) Mircea Bubulac (conferenţiar la Bazele radiolocaţiei şi televiziunii), Aurel Dumitrescu (conferenţiar la Telegrafie şi semnalizări), Ernest Gross (conferenţiar la Studiouri şi înregistrări).

În 1953, prin Ordinul Ministrului Învăţământului nr.5108/1953, ia fiinţă Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii[VR81,DM01], organizată pe trei secţii de specializare (Electronică şi Radiotehnică industrială, Radiocomunicaţii şi Comunicaţii telefono-telegrafice), aceste secţii (poate mai puţin pregnant la nivelul primei secţii), continuând tradiţia învăţământului superior de comunicaţii. Cadrele didactice, de la disciplinele de specialitate, erau grupate în două catedre: Electronică (cu 13 posturi, având şef de catedră pe profesorul Tudor Tănăsescu) respectiv Electrocomunicaţii (cu 14 posturi, având şef de catedră pe profesorul Gheorghe Cartianu). Profesorii, consacraţi în domeniul comunicaţiilor de-a lungul timpului, erau distribuiţi pe cele două catedre.

În 1955, Secţia de Electronică şi Radiotehnică industrială devine �Electrotehnică industrială�, apare Secţia de Centralizări şi Semnalizări feroviare[VR81], secţiile de comunicaţii menţinându-se (cu un număr de 75 de locuri dintr-un total de 150). În acelaşi an, cadrele didactice de la disciplinele de specialitate se grupează în patru catedre: Electronică (cu 14 posturi, având şef de catedră pe profesorul Tudor Tănăsescu), Telefonie-

21

Telegrafie (cu 23 posturi, având şef de catedră pe profesorul Sergiu Condrea), Radiocomunicaţii (cu 25 posturi, având şef de catedră pe profesorul Gheorghe Cartianu), Centralizări şi Semnalizări feroviare (cu 12 posturi, având şef de catedră pe conferenţiarul Ioan Popa). La prima vedere, pare că ponderea comunicaţiilor s-a redus (două catedre au un profil explicit de comunicaţii prin însăşi denumirile lor, două nu), numai că nu trebuie omis faptul că o parte din profesorii şi conferenţiarii consacraţi în domeniul comunicaţiilor apar în structura Catedrei de Electronică (profesorul Tudor Tănăsescu, profesorul Cristofor Vazaca, profesorul Edmond Nicolau, conferenţiar Roman Stere ş.a.). Mai mult, în anul universitar 1962-1963, aceeaşi catedră (denumirea ei fiind schimbată în două rânduri până în 1963, în sensul �Tuburi şi circuite electronice� respectiv �Tuburi electronice şi tranzistoare�), sub conducerea profesorului Alexandru Spătaru de această dată, îşi va crea un colectiv de cercetare destinat televiziunii în culori. În 1957, în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, ia fiinţă Secţia de Tehnică nucleară, în schimb, prin unificare, apare Secţia de Electronică şi Radiocomunicaţii. Celelalte două secţii (Comunicaţii telefono-telegrafice respectiv Centralizări şi semnalizări feroviare) se menţin[VR81]. Dacă analizăm aceste schimbări, putem remarca că ponderea comunicaţiilor în nomenclatorul de specialităţi se diminuează puţin. Afirmaţia este sprijinită şi de cifra de şcolarizare pentru anul I - cursuri de zi � care arată un număr de cca. 20 de studenţi, orientaţi spre comunicaţii, dintr-un total de 70. Anul universitar 1959-1960 începe în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii cu 5 secţii de specializare: Electronică şi Automatică, Radiocomunicaţii şi Radiotehnică, Comunicaţii Telefono-Telegrafice, Centralizări şi Semnalizări feroviare, Tehnică nucleară[VR81]. Numărul de locuri alocat secţiilor de comunicaţii era de 40 dintr-un total de 90 locuri, fapt ce denotă o oarecare constanţă a ponderii �comunicaţiilor� în ansamblul facultăţii. În ceea ce priveşte catedrele, nu apar schimbări. În anul următor[VR81], dacă prima şi ultima secţie de specializare îşi schimbă denumirile (în Electronică industrială respectiv Ingineri fizicieni), în schimb direcţia de �comunicaţii� este reprezentată de aceleaşi două secţii de specializare (cu o cifră de şcolarizare de 100 locuri dintr-un total de 260). Anul 1961[VR81] nu modifică numărul secţiilor de specializare ale facultăţii, cele două secţii de comunicaţii înregistrând o micşorare relativă a cifrei de şcolarizare (80 de locuri dintr-un total de 390 pe facultate). În anul 1962[VR81], fără să se modifice numărul secţiilor de specializare, se modifică denumirea celei de-a doua secţii, ea devenind �Radiotehnică�. În felul acesta, specializarea de comunicaţii va fi reprezentată de secţiile: Comunicaţii telefono-

22

telegrafice şi Radiotehnică (cu o cifră de şcolarizare uşor mărită: 110 locuri dintr-un total de 290). Până în 1967, situaţia rămâne practic constantă.

Abia în 1967, se vor schimba denumirile şi pentru alte două secţii: �Comunicaţiile telefono-telegrafice� devin �Telefonie-Telegrafie�, iar �Centralizările, semnalizările feroviare� devin �Telecomenzi feroviare�. În felul acesta, până în 1972 inclusiv, facultatea va funcţiona cu 5 secţii de specializare şi 4 catedre de profil, dintre care două secţii (Radiotehnică respectiv Telefonie-Telegrafie) şi 2 catedre (Radiocomunicaţii respectiv Telefonie-Telegrafie) continuă să reprezinte domeniul comunicaţiilor, cifra de şcolarizare pentru acest domeniu fiind de 90 de locuri, dintr-un total de 250.

În anul 1969[VR81,FET84], au fost înfiinţate, în cadrul Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, două secţii de subingineri (Electronică şi Telefonie-Telegrafie), cu durata învăţământului de 3 ani. Se deschide astfel o nouă formă de învăţământ superior tehnic, cu durată redusă, în domeniul comunicaţiilor, care nu va suferi schimbări esenţiale până în 1990. Având în vedere ponderea acestei forme de învăţământ în cadrul învăţământului superior tehnic, nu ne vom propune sa-l abordăm mai detaliat în cele ce urmează.

Anul 1973[VR81] găseşte facultatea funcţionând cu 4 secţii de specializare: Electronică aplicată, Radiotehnică, Telefonie-Telegrafie, Componente şi Dispozitive electronice, având o cifră de şcolarizare aprobată de 350 de locuri (Secţia de Centralizări şi Semnalizări feroviare fusese mutată la Facultatea de Transporturi, iar Secţia de Ingineri fizicieni şi-a schimbat denumirea în �Componente şi Dispozitive electronice�). Se observă menţinerea celor două secţii de specializare cu profil de comunicaţii, numărul de locuri, pe care am constatat a fi alocat acestora, fiind surprinzător de mare (180). În facultate, de această dată, apar 5 catedre de specialitate: Radiocomunicaţii (şef de catedră � profesor Gheorghe Cartianu), Tehnologie electronică şi Fiabilitate (şef de catedră � profesor Vasile Cătuneanu), Telefonie Telegrafie (şef de catedră � profesor Nicolae Marinescu), Tuburi electronice şi Tranzistoare (şef de catedră � profesor Mihai Drăgănescu), Electronică aplicată (şef de catedră � profesor Alexandru Spătaru), doar două dintre acestea, cele istorice, continuând, la modul explicit, tradiţia �comunicaţiilor�.

Numai după un an[FET84], în 1974, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii îşi pierde profilul distinct şi secţiile de specializare. Astfel, aceasta este încadrată în profilul electric al învăţământului superior tehnic, acordându-i-se o singură specializare, în cadrul procesului de învăţământ pe care-l desfăşoară, şi anume �electronică şi telecomunicaţii�, cu o cifră de şcolarizare de 390 de locuri. Fostele secţii de specializare apar,

23

acum, reprezentate prin 5 direcţii de aprofundare (3 direcţii fiind cu profil de comunicaţii), ceea ce înseamnă câte o grupă de 3-4 discipline, la alegere, pentru fiecare direcţie, disciplinele urmând să fie predate în ultimele două semestre ale planului de învăţământ. În acest nou cadru, facultatea continuă să sprijine ideea formării specialiştilor în comunicaţii. Catedrele facultăţii, în special cele de profil, continuă să realizeze lucruri notabile în domeniul comunicaţiilor prin cercetările pe care le realizează şi prin procesul de învăţământ pe care-l desfăşoară la nivelul direcţiilor de aprofundare: Radiotehnică, Telefonie-Telegrafie, Aparate de bord, chiar dacă secţiile de specializare au fost înlocuite prin direcţii de aprofundare.

Astfel, în acest cadru organizatoric, bazaţi pe cunoştinţele căpătate în primii trei ani de studii (trunchiul comun), toţi studenţii facultăţii desfăşurau, pe durata ultimelor trei semestre, activităţi didactice corespunzătoare aşa-numitelor �discipline comune� (în număr de 13), din rândul cărora, patru discipline (Teoria transmisiei informaţiei, Tehnica microundelor, Tehnica modernă a comunicaţiilor şi Televiziune) creau baza necesară unei viitoare specializări în domeniul comunicaţiilor. Tot pe durata acestor ultime trei semestre, studenţii, care îşi aleseseră o direcţie de aprofundare proprie domeniului comunicaţiilor, erau angrenaţi în activităţi didactice specifice unui pachet de discipline. În acest fel, întâlnim grupe de discipline, precum: - Radiorecepţie, Electroacustică, Radioemisie, Antene şi propagare,

pentru direcţia �Radiotehnică�; - Sisteme de comutaţie telefonică, Linii şi sisteme de transmisiuni

telefonice, Telegrafie şi transmisiuni de date, pentru direcţia �Telefonie-Telegrafie�;

- Radiocomunicaţii pentru aviaţie, Acţionări la bordul navelor, Aparatură de radiolocaţie şi radionavigaţie, Sisteme de navigaţie, dirijare şi control trafic, pentru direcţia �Aparate de bord�.

Până în 1986, lucrurile evoluează pe aceeaşi linie. Schimbarea pe care o aduce, totuşi, acest an nu se referă nici la profilul facultăţii, nici la specializarea unică pe care o realizează aceasta, nici la cifra de şcolarizare (cca. 400 studenţi), nici la planul de învăţământ. Ceea ce se modifică este doar numărul catedrelor, care, prin două unificări, se reduce la trei catedre: Electronică aplicată(şef de catedră-prof.Al.Spătaru); Radiocomunicaţii, Telefonie şi Transmisiuni de Date(şef de catedră- prof.I.Constantin); Tehnologie electronică şi Microelectronică(şef de catedră-prof.M.Drăgănescu). Astfel, cele două catedre istorice, cu profil de comunicaţii: Telefonie-Telegrafie şi Radiocomunicaţii, apar unite sub noua denumire � Catedra de Radiocomunicaţii, Telefonie şi Transmisiuni de Date.

Lucrurile continuă în acest nou cadru până în 1990, când numărul catedrelor de specialitate din facultate se modifică din nou,

24

crescând la patru (Telecomunicaţii; Electronică aplicată şi Ingineria Informaţiei; Dispozitive, Circuite şi Aparate electronice; Tehnologie electronică şi Fiabilitate), cele două catedre istorice de comunicaţii rămânând în continuare unite, însă sub o altă denumire, cea de Catedra de Telecomunicaţii.

Situaţia aceasta a rămas neschimbată până în momentul de faţă.

3.3 Învăţământul superior de comunicaţii în Universitatea �Politehnica� din Bucureşti Perioada 1990-1992 aduce cu sine schimbări radicale în

învăţământul superior tehnic românesc. Vechile universităţi tehnice se reorganizează, schimbările începând chiar cu denumirea lor (un exemplu, în acest sens, fiind Institutul Politehnic Bucureşti, a cărui nouă denumire este Universitatea �Politehnica� din Bucureşti). Apar noi facultăţi, iar acest lucru se întâmplă şi la nivelul profilului de electronică şi telecomunicaţii, în cadrul căruia, alături de Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti (singura existentă în ţară până în 1990), se înfiinţează facultăţi similare în centre universitare, precum: Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.

Aceeaşi tendinţă se manifestă şi la nivelul catedrelor, structura Facultăţii de Electronică şi Tc. din Bucureşti fiind adoptată şi în alte centre universitare, la nivelul noilor facultăţi de profil înfiinţate.

Din aproape în aproape, ajungem la domeniul comunicaţiilor, pe care dorim a-l vedea reflectat în procesul de instruire, desfăşurat la nivel universitar, în perioada de după 1990. Ţinând seama că istoria învăţământului superior de comunicaţii s-a scris cu precădere în �Politehnica� din Bucureşti, vom continua să analizăm acest învăţământ în cadrul aceleiaşi instituţii, respectiv aceleiaşi facultăţi, purtătoare de tradiţii. Numai lipsa de timp ne împiedică să extindem investigaţiile şi spre alte centre universitare din ţară.

Aşadar, suntem în Facultatea de Electronică şi Tc. din Bucureşti, la începutul anilor �90. Facultatea, organizată pe patru catedre de specialitate, continuă să-şi ducă politica de instruire în domeniul comunicaţiilor în special prin intermediul Catedrei de Telecomunicaţii, fără însă a neglija preocupările şi altor colective din celelalte trei catedre.

În acest context, Catedra de Telecomunicaţii coordonează programe de instruire[BI01,BI02] menite să pregătească ingineri diplomaţi în domeniul comunicaţiilor (cursuri de 5 ani - cu specializarea �Comunicaţii�) respectiv ingineri în acest domeniu (cursuri de 3 ani � cu specializarea �Comunicaţii�). Totodată, catedra oferă programe de studii aprofundate şi de masterat în direcţiile: Reţele de telecomunicaţii; Radiocomunicaţii, microunde şi comunicaţii optice; Sisteme de comunicaţii rezidenţiale de bandă

25

largă; organizează învăţământul postuniversitar de telecomunicaţii pentru specialiştii cu studii superioare, angajaţi în instituţii de profil, respectiv pentru salariaţii cu studii superioare şi medii, care nu au un profil ingineresc. De asemenea, catedra asigură şi conducerea programelor de doctorantură în domeniu.

Programul de învăţământ al Facultăţii de Electronică şi Tc. din Bucureşti[ECTS00], cu o durată de 5 ani, este organizat pe trei specializări: Comunicaţii; Electronică aplicată şi Ingineria Informaţiei; Microelectronică. Dacă facultatea are, în ultimul deceniu, o cifră de şcolarizare de 500 locuri, cca. 45% din aceste locuri sunt ocupate de către studenţii care optează pentru specializarea �Comunicaţii�.

După terminarea facultăţii, inginerii diplomaţi se pot înscrie la aşa-numitele studii aprofundate, cu durata de 1 an, organizate pe 6 direcţii, trei dintre acestea, menţionate mai sus, având profil de comunicaţii.

Învăţământul superior de Comunicaţii, aşa cum este oglindit în planul de învăţământ, îşi propune nu numai să pună bazele abordării domeniului, ci să şi deschidă căi de instruire spre acele zone de strictă actualitate şi certă perspectivă. Jalonarea acestuia, oglindită în planul de învăţământ, a urmărit implementarea sintagmei, care guvernează societatea zilelor noastre: comunicaţii-calculatoare-componente.

Planul de învăţământ este structurat pe două cicluri: primul ciclu de 2 ani şi al doilea de 3 ani. Primul ciclu îşi propune să realizeze o instruire tehnică generală, care se adresează tututror studenţilor facultăţii, indiferent de specializare. După absolvirea primului ciclu, prin opţiune scrisă, studenţii pot aborda cel de-al doilea ciclu, pe profilul Specializării de Comunicaţii. Acest lucru presupune ca fiecare student să-şi aleagă una din cele 6 direcţii de specializare: - comunicaţii voce-date (CVD); - reţele de telecomunicaţii şi software (RTS); - comutaţie, trafic şi servicii (CTS). - comunicaţii radio şi optice (CRO); - comunicaţii multimedia şi echipamente HiFi (CMEHF); - comunicaţii mobile şi satelitare (CMS);

Acest lucru conduce, de fapt, la alegerea unui pachet de discipline (în cea mai mare parte obligatorii, în mică parte opţionale), care vor fi susţinute în ultimii trei ani de studii. Este interesant de urmărit structura fiecărui pachet. Astfel: - pachetul �CVD� cuprinde: Măsurători electrice şi electronice,

Prelucrarea numerică a semnalelor, Metode numerice, Inginerie industrială şi marketing - Bazele managementului industrial, Medii de transmisiune, Televiziune, Comunicaţii analogice şi digitale, Sisteme în timp real pentru telecomunicaţii, Arhitecturi de calculatoare - Sisteme şi tehnologii de comutaţie, Reţele de

26

telecomunicaţii 1, Sisteme de transmisiuni multiplex, Transmisiuni de date, Sisteme de prelucrare numerică a semnalelor în telecomunicaţii, Echipamente de transmisiuni multiplex, Comunicaţii între calculatoare, Prelucrarea semnalelor vocale, Comunicaţii mobile, Comunicaţii multimedia şi de bandă largă, Reţele şi sisteme de comunicaţii optice.

- pachetul �RTS� cuprinde: Măsurători electrice şi electronice, Prelucrarea numerică a semnalelor, Metode numerice, Inginerie industrială şi marketing - Bazele managementului industrial, Medii de transmisiune, Televiziune, Comunicaţii analogice şi digitale, Sisteme în timp real pentru telecomunicaţii, Arhitecturi de calculatoare - Sisteme şi tehnologii de comutaţie, Reţele de telecomunicaţii 2, Comunicaţii de date, Sisteme de transmisiuni multiplex, Arhitecturi şi protocoale pentru reţelele de telecomunicaţii, Trafic şi planificarea sistemelor de comunicaţii, Sisteme de operare, Reţele integrate de bandă largă, Software-ul reţelelor de telecomunicaţii, Ingineria software-ului, Sisteme multimedia distribuite (opţional), Reţele şi sisteme de comunicaţii radio (opţional).

- pachetul �CTS� cuprinde: Măsurători electrice şi electronice, Prelucrarea numerică a semnalelor, Metode numerice, Inginerie industrială şi marketing - Bazele managementului industrial, Medii de transmisiune, Televiziune, Comunicaţii analogice şi digitale, Sisteme în timp real pentru telecomunicaţii, Arhitecturi de calculatoare - Reţele de telecomunicaţii 1, Comunicaţii de date, Sisteme de transmisiuni multiplex, Tehnologii de comutaţie, Trafic şi teoria cozilor, Sisteme de comutaţie, Software în telecomunicaţii, Sisteme de operare, Managementul reţelelor de telecomunicaţii, Planificarea reţelelor.

- pachetul �CRO� cuprinde: Măsurători electrice şi electronice, Prelucrarea numerică a semnalelor, Metode numerice, Inginerie industrială şi marketing � Sisteme programabile în timp real, Televiziune, Bazele managementului industrial, Circuite pasive de microunde, Transmisiuni de date � Transmisiuni analogice şi digitale, Sisteme de comunicaţii radio, Reţele publice de telecomunicaţii / Aplicaţii ale procesoarelor de semnal în comunicaţii (la alegere) � Circuite de microunde active şi nereciproce, Antene şi propagare, Sisteme de radiolocaţie, Sisteme adaptive, Comunicaţii prin radiorelee şi satelit, Reţele de comunicaţii radio, Transmisiuni pe fibră optică, Echipamente radio de putere - Sisteme CDMA / Calitatea şi fiabilitatea echipamentelor radio / Compatibilitatea electromagnetică (opţionale / la alegere).

- pachetul �CMEHF� cuprinde: Măsurători electrice şi electronice, Prelucrarea numerică a semnalelor, Metode numerice, Inginerie industrială şi marketing - Sisteme programabile în timp real, Televiziune, Bazele managementului industrial, Circuite pasive de

27

microunde, Transmisiuni de date - Transmisiuni analogice şi digitale, Sisteme de comunicaţii radio, Reţele publice de telecomunicaţii / Aplicaţii ale procesoarelor de semnal în comunicaţii (la alegere) � Electroacustică, Sisteme multimedia şi aplicaţii, Arhitectura calculatorului pentru multimedia, Baze de date pentru sisteme multimedia - Sisteme CDMA / Calitatea şi fiabilitatea echipamentelor radio / Compatibilitatea electromagnetică (opţionale / la alegere) � Echipamente audio Hi-Fi, Comunicaţii între calculatoare, Compresia şi codarea semnalului audio, Prelucrarea imaginilor şi recunoaşterea formelor.

- pachetul �CMS� cuprinde: Măsurători electrice şi electronice, Prelucrarea numerică a semnalelor, Metode numerice, Inginerie industrială şi marketing - Sisteme programabile în timp real, Televiziune, Bazele managementului industrial, Circuite pasive de microunde, Transmisiuni de date, Transmisiuni analogice şi digitale, Comutaţia în comunicaţiile mobile, Comunicaţii radio, Comunicaţii mobile terestre, Antene pentru comunicaţiile mobile, Circuite de microunde pentru comunicaţiile mobile, Radar, Sisteme radio de navigaţie şi controlul traficului, Comunicaţii satelitare, Comunicaţii digitale mobile (GSM), Codarea vorbirii în comunicaţiile mobile - Sisteme CDMA / Calitatea şi fiabilitatea echipamentelor radio / Compatibilitatea electromagnetică (opţionale / la alegere). Dacă am analiza modul în care sunt constituite pachetele de

discipline, oferite studenţilor de la specializarea �Comunicaţii�, am constata că disciplinele predate studenţilor asigură o pregătire fundamentală solidă, în domeniul vast al telecomunicaţiilor, prin disciplinele prevăzute de planul de învăţământ în semestrele 5, 6 şi, în mod deosebit, de cele prevăzute în semestrele 7 şi 8. Această pregătire este dublată de o specializare în subdomeniile (opţiunile de specializare) care manifestă o expansiune pronunţată la începutul noului mileniu (prin disciplinele prevăzute de planul de învăţământ în semestrele 8 şi 9).

Pregătirea fundamentală în domeniu este asigurată prin discipline ce tratează: mediile de transmisiune; comunicaţiile analogice şi digitale; sistemele de timp real pentru telecomunicaţii; arhitectura sistemelor de calcul; circuitele pasive de microunde (predate în semestrul 7) şi prin disciplinele privind tehnicile şi sistemele de comutaţie, tehnicile şi sistemele de transmisiuni multiple, reţelele de telecomunicaţii, comunicaţiile de date, comunicaţiile mobile, comunicaţiile optice, sistemele de radiocomunicaţii (predate în semestrul 8). Această pregătire fundamentală este urmată de o specializare strictă, specifică fiecărei optiuni. De această dată, disciplinele ce se predau au particularitatea uneia din cele şase direcţii de specializare menţionate mai sus.

28

4. Concluzii

Prin prezenta lucrare, sper să fi reuşit să creez acea paralelă între modul în care au evoluat comunicaţiile în lume şi maniera în care învăţământul superior tehnic românesc de comunicaţii a răspuns, prin organizare şi plan de învăţământ, la solicitările domeniului privind formarea şpecialiştilor de profil. Am căutat, în ceea ce priveşte realizările de marcă din domeniu, să arăt şi felul în care România a recepţionat aceste realizări, în sensul de a evidenţia când şi cum le-a asimilat. Am insistat asupra perioadei de început a comunicaţiilor în ţara noastră pentru că am fost impresionat de cum Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, iar mai apoi România unită au conştientizat importanţa acestui domeniu. Mai mult, punctez chiar asupra a două contribuţii româneşti (cea a lui Augustin Maior respectiv cea a lui Ion Constantinescu), care n-au cum să lipsească dintr-o istorie a domeniului comunicaţiilor. Dacă privesc lucrurile doar prin prisma ţintei pe care am avut-o, învăţământul superior de comunicaţii, nu pot să nu remarc iniţiativa rectorului Nicolae Vasilescu-Karpen, care, receptiv la ce începuseră să însemne comunicaţiile pe suport electric la începutul secolului XX, are iniţiativa de a aduce în Şcoala Politehnică din Bucureşti primul curs de comunicaţii. Aşa cum telegraful a deschis era comunicaţiilor, întocmai acest curs, ţinut de viitorul profesor Ion Constantinescu, marchează începutul învăţământului superior de comunicaţii. Urmărind evoluţia acestui învăţământ, n-am cum să nu mă plec respectuos în faţa unor dascăli precum: Ion Constantinesu, Tudor Tănăsescu, Gheorghe Cartianu, Sergiu Condrea, Matei Marinescu, Mihai Mînjineanu, Cristofor Vazaca, Paul Postelnicu, Cristofor Vasiliu, Edmond Nicolau, Mugur Săvescu, Nicolae Marinescu ş.a., care au avut contribuţii remarcabile în domeniul comunicaţiilor, prin strădaniile depuse, poveţele date şi opera lăsată. Dacă îmi pare rău de ceva, este faptul de a nu fi putut întregi tabloul privind învăţământul superior de comunicaţii prin investigarea şi altor universităţi tehnice din ţară. De asemenea, am regretul de a fi lăsat, în perspectiva imediat următoare, analiza cercetării academice în domeniul comunicaţiilor, pe care aş dori s-o urmăresc atât în �Politehnica� din Bucureşti cât şi în alte universităţi din ţară, pentru ca astfel să pot evidenţia adevăratul tezaur de creaţie al foştilor noştri dascăli. În încheiere, ţin să aduc mulţumirile mele pline de recunoştinţă domnului academician Mihai Drăgănescu , care, cu experienţa creatorului de şcoală, a inspirat lucrarea de faţă.

29

Bibliografie

[BHPA01] Helmut Bolcskei, Paulraj, A.J., Hari, K.V.S. and Nabar, R.U. � Fixed Broadband Wireless Access: State of the Art, Challenges, and Future Directions, IEEE Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 100-108.

[BI01] Ion Bănică � Specializarea �Comunicaţii�, uz intern, UPB, 2003, 3 pagini. [BI02] Ion Bănică � Informare privind procesul de învăţământ

coordonat de catedră (Catedra de Telecomunicaţii, Facultatea de Electronică şi Tc.), uz intern, UPB, 2003, 8 pagini.

[BQZG01] Qi Bi, Zysman, G.I., and Menkes, H. � Wireless Mobile Communications at the Start of the 21st Century, IEEE

Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 110-116.

[BWDW01] Werner Bux, Denzel, E., Engbersen, T., Herkersdorf, A. and Luijten, R. � Tehnologies and Building Blocks for Fast Packet Forwarding, IEEE Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 70-77.

[CI26] Ion Constantinescu � Curs de transmisiuni telegrafice şi telefonice, Şcoala Politechnică din Bucureşti, 1926. [CS03] Steven M. Cherry � What�s Right with Telecom, IEEE Spectrum, Vol. 40, No.1, January 2003, pp. 30-32. [CV03] Victor Croitoru � Comunicaţii analogice şi digitale, note de curs, Universitatea �Politehnica� din Bucureşti, 2003. [DM01] Marin Drăgulinescu � Tudor Tănăsescu şi Facultatea de

Electronică şi Telecomunicaţii, vol. �Tudor Tănăsescu, fondatorul şcolii româneşti de electronică� (editori: M. Drăgănescu, A. Rusu, Şt. Iancu), Editura Dorotea, Bucureşti, 2001, pag. 31-39.

[DM80] Mihai Drăgănescu � A doua revoluţie industrială. Microelectronica, automatica, informatica-factori determinanţi, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.

[DRC93] Richard C. Dorf � Introduction to Electric Circuits, John Wiley & Sons, New York, 1993. [ECTS00] ECTS � Guide 2000/2001, Faculty of Electronics and

Telecommunications. (information package), University �Politehnica� of Bucharest, 2000.

[FET84] Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii � �Scurt istoric � locul facultăţii în sistemul de învăţământ superior�, Institutul Politehnic Bucureşti, 1984.

[GP01] Paul Green � Progress in Optical Networking, IEEE Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 54-61.

[GWD77] W. David Gregg � Analog and Digital Communication, John Wiley & Sons, New York, 1977. [HJGT01] Jean � Pierr Hubaux, Gross, Th., Le Boudec, J. Y.,

30

Vetterli, M. � Toward Self � Organized Mobile Ad Hoc Networks; The Terminodes Project, IEEE Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 118-124.

[KJ01] Janusz Konrad � Visual Communications of Tomorrow: Natural, Efficient, and Flexible, IEEE Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 126-133.

[MSUA01] Stan Moyer and Amjad Umar � The Impact of Network Convergence on Telecommunications Software, IEEE

Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 78-84.

[NARR01] Armand Neukermans and Rajiv Ramaswami � MEMS Technology for Optical Networking Applications, IEEE

Communications Magazine, Vol. 39, no.1, January, 2001, pp. 62-69.

[NF98] Frederik Nebeker � Signal Processing. The Emergence of a Discipline. 1948 to 1998, IEEE History Center, Rutgers-The State University of New Jersey, 1998.

[PN99] Nicolae Perciun � Din istoria telecomunicaţiilor române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999. [RR00] Remus Răduleţ � Istoria cunoştinţelor şi a ştiinţelor tehnice

pe pământul României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.

[SM88] Mugur Săvescu, Enciu, Gh. � Din istoria matematicii, electrotehnicii, electronicii şi învăţământului tehnic superior; vol. �Gheorghe Cartianu�, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pag. 7-17.

[VR81] Radu Voinea � Istoricul Institutului Politehnic din Bucureşti în date, Institutul Politehnic din Bucureşti, 1981.