reforma în elvetia - · pdf file3 aceasta a fost în mod clar de la dumnezeu i...
TRANSCRIPT
1
Reforma în Elvetia
,
2
REFORMA ÎN ELVEȚIA
În studiul istoriei reformei în Germania și în Elveția, inima este înviorată
văzând unitatea desăvârșită a lucrării Duhului în ambele țări. Din punct
de vedere național, politic și social, aceste țări erau mult diferite. Marele
sistem monarhic al Germaniei era într-un contrast puternic cu cele 13 mici
republici ale Elveției. În cea dintâi reforma a trebuit să lupte împotriva puterii
imperiale, în cea de-a doua împotriva puterii democratice. Dar, în mod
concertat, lucrarea Duhului Sfânt a început în ambele cam în același timp și
a avut aceleași adevăruri.
3
Aceasta a fost în mod clar de la Dumnezeu și
demonstrează originea divină a reformei. „Am început
să predic Evanghelia”, spune Zwingli, „în anul de grație
1516, adică atunci când în această țară nu se auzise
de numele lui Luther. Nu de la Luther am primit eu
învățătura lui Hristos, ci din Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă Luther îl predică pe Hristos, atunci el face ceea ce
fac și eu și aceasta este totul.”
Din câte știm, D’Aubigne este singurul istoric care
remarcă acest fapt interesant sub aspectul lui divin.
Și, cum el a ajuns la odihnă și la răsplătire, ne face în
mod sincer plăcere să dăm mărturie despre evlavia
istoricului care a putut astfel umbla cu Dumnezeu
văzând numeroasele lui lucrări. Căile lui Dumnezeu
în guvernare, ca și cele în har contribuie la zidire
dacă le studiem în comuniune cu El, dar până și cele
mai spirituale subiecte vor rămâne neroditoare dacă
El nu umple gândurile noastre. Astfel, D’Aubigne
scria: „Zwingli nu a comunicat deloc cu Luther.
Fără-ndoială, a existat totuși o legătură între acești doi
mari oameni, dar nu trebuie să căutăm o legătură pe
pământ, pentru că ea este sus. Cel care, din cer, i-a dat
adevărul lui Luther, i l-a dat și lui Zwingli. Legătura
care-i unea era Dumnezeu.”
Cu toate că reforma în ambele țări – ca și în alte state
europene – a prezentat o izbitoare unitate rezultată
dintr-un singur Duh, se pot distinge fără greutate
unele caracteristici naționale. În Germania, persoana
lui Luther, cu statura lui spirituală impunătoare îi
domină pe toți ceilalți reformatori. El a fost văzut,
a fost auzit și a ieșit în evidență peste tot și cu orice
ocazie. Nimic nu s-a putut face și nimic nu s-a rezolvat
fără el. El a fost șeful recunoscut al unui partid.
În Elveția însă nu a existat niciun asemenea lider, ci
Dumnezeu a găsit plăcut să exerseze multe minți în
diferite cantoane în același timp. Mai multe persoane
nobile, oarecum ca un fel de senat republican,
s-au ridicat ca luptători pentru credință: Justus,
Wittenbach, Zwingli, Leo Juda, Capito, Haller, Farel,
Oecolampadius, Oswald Myconius și Calvin. Dar,
cu toate că niciunul dintre ei nu și-a asumat rolul
de conducător, numele lui Ulrich Zwingli se ridică
deasupra tuturor celorlalți.
Din vreme ce marea ramură a bisericii mărturisitoare,
numită în mod obișnuit „bisericile reformate”, își are
originea în reforma elvețiană, se cere să cercetăm
aceasta cu atenție, chiar dacă mai pe scurt. Cele mai
cunoscute istorii ale bisericilor din această tară sunt
cele ale lui Mosheim și Milner, dar nu există nicio
istorie a reformei din Elveția. Mosheim, un teolog
lutheran, aproape că o ignoră, iar Milner se limitează
la a remarca în treacăt câțiva oameni proeminenți.
Dar, mai înainte de a încerca să urmărim istoria
reformei, este bine să cunoaștem situația religioasă
din Elveția înainte de acea mare revoluție morală.
4
Creștinismul a fost introdus în țara munților și
lacurilor în secolul al 7-lea de Sf. Gall, originar din
Irlanda și urmaș al marelui stareț Columbanus.
După moartea lui Gallus sau Sf. Gall, ucenicii săi
și alți misionari din Irlanda, care au continuat să
lucreze pentru convertirea elvețienilor, întemeind
mânăstiri și vestind Evanghelia.
S-a constituit o biserică elvețiană, strict romano-
catolică din punct de vedere al caracteristicilor
ei, care s-a supus puterii papale. Pe la jumătatea
secolului al 11-lea, doi pustnici și-au croit drum
de la Sf. Gall până la o vale care dă la lacul Zurich.
Treptat, valea a ajuns să se populeze în jurul
chiliilor lor și a fost construită o biserică la vreo
600 de metri deasupra nivelului lacului, după care
a fost construit satul Wildhaus. Administratorul
sau magistratul parohiei spre sfârșitul secolului
al 15-lea era un om numit Zwingli, tatăl
reformatorului. Astfel putem urmări cursul
luminii adevărului din Irlanda pe continent și în
toată Europa și în toată creștinătatea.
Poziția Elveției în mijlocul munților și în inima
Europei a fost comparată cu aceea a unei școli
militare, de la care națiunile din jur au ajuns să
se perfecționeze în arta războiului. Reputația
soldaților elvețieni ca oameni curajoși și rezistenți
a dus la crearea obiceiului dăunător de a se înrola
în serviciul unor țări străine. Deși erau legați de
munții țării lor natale și de libertatea de acolo,
atracția aurului străinilor i-a făcut pe mulți să
părăsească pășunile alpine pentru a sluji străinilor.
Această practică a devenit un mare rău pentru
națiune: agricultura a ajuns să fie neglijată,
familiile au ajuns să fie lipsite de tată și de
fii, mii de oameni care au plecat nu s-au mai
întors niciodată, iar cei care s-au întors au venit
demoralizați, astfel încât vechea simplitate a
poporului a ajuns să dispară treptat. Dar, este trist
să o spunem – deși este ceva consemnat de toți
cronicarii cunoscuți – cel care a inițiat această
calamitate națională a fost pontiful Romei.
În conflictele lui cu alte națiuni, el a fost deseori
nevoit să solicite celor din cantoane ajutorul pe
care proprii săi supuși refuzau să i-l acorde, fie
de teamă, fie din infidelitate. Tezaurul apostolic
furniza resursele pentru război, iar elvețienii cei
săraci dar viteji au hotărât deseori soarta papalității
pe câmpurile de luptă din nordul Italiei. Preoții
staționați în diferite regiuni ale Elveției au primit
instrucțiuni să pregătească poporul să dea ascultare
papei sub această formă.
„Muntenii erau amăgiți cu învățătura că era ceva
sfânt să se încingă pentru bătălie și era un martiriu
glorios sa cadă servind biserica”. Dar elvețienii erau
din ce în ce mai avari, astfel încât cei care ofereau
mai mult pentru serviciile lor le și obțineau. Aceasta
l-a determinat pe papă să se arate foarte darnic în
distribuirea indulgențelor și a altor beneficii, ceea ce
a condus la corupția morală și degradarea preoților
și a poporului. De atunci, marele respect pe care
biserica Elveției îl avea față de Scaunul episcopal al
Romei a început să scadă rapid.
„La începutul secolului al 16-lea, Biserica Romei
ajunsese să fie atât de puternică și de măreață încât
părea cu neputință să mai fie tulburată de ceva.
Mai ales în Elveția, nu părea să fie nicio speranță
să se producă vreo schimbare a religiei, atât din
cauza alianței strânse cu papa cât și a ignoranței
extreme și a corupției dominante. Dar tocmai în
asemenea împrejurări găsește Dumnezeu potrivit
să lucreze, pentru ca toată gloria să-I fie dată
numai Lui. Dreptatea Lui nu mai permitea ca El
să mai tolereze grozavele excese și dezordinea care
domneau în bisericile Europei... Dumnezeu trebuie
să aibă închinătorii săi adevărați, care se închină în
duh și în adevăr.”
Așa stăteau în general lucrurile când zorii
unei noi zile au început a miji în văile Alpilor.
Ulrich Zwingli a fost numit apostolul reformei
elvețiene. Fără-ndoială, el a fost cel mai important
instrument la începutul lucrării și care a dus la
înaintarea ei, deși au mai fost și alții în câmpul
de lucru înaintea lui. El avea o rațiune puternică
și limpede, o mare dragoste de adevăr, dorea să
răspândească adevărul și era însuflețit de un zel
nobil pentru gloria lui Dumnezeu și pentru binele
bisericii Lui. A greșit în mai multe privințe, cum se
întâmplă și cu cei mai buni slujitori ai Domnului,
dar poate fi pus alături de Calvin, printre cele mai
ilustre nume din istoria ecleziastică.INTR
OD
UC
ER
EA
CR
EȘ
TIN
ISM
ULU
I ÎN
ELV
EȚIA
5
Familia Zwingli era o familie
veche, respectabilă și mult
stimată în regiunea Toggenburg
– un mic district cu munți
semeți și văi strâmte cu, păduri
și pășuni. Ulrich era al treilea
fiu; și avea cinci frați și o soră.
S-a născut în ziua de anul nou,
în 1484, într-un sătuc puțin
cunoscut de pe malul lacului
Zurich, care, fiind așezat în
munți, este numit Wildhaus.
Tatăl și fii săi se ocupau în
principal cu turmele și cirezile
lor – cele mai importante resurse
ale districtului și Ulrich se putea
să nu iasă din cercul strâmt
al Toggenburgului dacă din
copilăria lui nu ar fi manifestat
niște caracteristici promițătoare,
care l-au determinat pe tatăl său
să-l consacre bisericii. Înainte
de a fi împlinit zece ani, el a
fost dat în grija unchiului său,
decanul de Wesen. Unchiul său
i-a vorbit atât de mult tatălui său
despre abilitățile copilului încât,
cu aprobarea și cu ajutorul lui,
Ulrich a studiat la Basel, Berna,
Viena și apoi din nou la Basel.
Datorită reușitelor remarcabile
în studiile sale și a unor
caracteristici promițătoare, el a
fost favoritul tuturor profesorilor
pe care i-a avut. La Berna,
dominicanii au remarcat vocea
frumoasă a tânărului muntean și
văzând înțelegerea lui precoce,
l-au determinat să locuiască în
mânăstirea lor. Tatăl lui, când a
auzit de acel pas și-a exprimat
energic dezacordul lui și i-a
poruncit fiului său să părăsească
Berna și să meargă la Viena.
Tânărul neexperimentat a scăpat
astfel de rigorile dintre zidurile
monastice, care i-au provocat
lui Luther atâtea suferințe, ale
căror efecte morale s-au răsfrânt
asupra întregii sale vieți. În
timpul celei de-a doua șederi a
lui Zwingli la Basel, el a studiat
teologia având ca profesor pe
celebrul Thomas Wittembach.
De la acest teolog capabil, care
nu le-a ascuns elevilor săi erorile
bisericii Romei, Zwingli pare
să fi învățat ceea ce Luther a
învățat cam în același timp de
la Staupitz: marea doctrină a
îndreptățirii prin credință. „Nu
este departe ceasul”, spunea
Wittembach, „în care teologia
scolastică va fi părăsită și vor fi
revigorate vechile învățături ale
bisericii.” Pe tinerii serioși care se
strângeau în jurul său i-a asigurat
că „moartea lui Hristos este
singura răscumpărare a sufletelor
lor”. Inima caldă a lui Zwingli
a sorbit adevărul, și, asemenea
profesorului său și a unora dintre
colegii săi, s-a angajat în conflict.
Acolo a legat unele din cele
mai strânse prietenii, care au
continuat pe tot parcursul vieții,
pe care nici chiar moartea nu
le-a rupt. Leo Juda, fiul unui
preot alsacian și Capito au fost
cei mai intimi prieteni ai lui
Ulrich. Ca muntenii în general
și asemenea lui Luther, Zwingli
a fost și muzician și cânta la mai
multe instrumente; lăuta, harfa,
vioara, flautul, țambalul și cornul
de vânătoare îi erau cunoscute și
cânta la ele în ceasurile grele sau
ca relaxare după studii dificile.
NAȘTEREA ȘI EDUCAȚIA LUI ZWINGLI
6
După ce a încheiat cursurile de teologie și și-a luat titlul de Licențiat în Arte, în anul 1506, a fost ales de
comunitatea din Glaris pentru a le fi pastor. A stat acolo zece ani, îndeplinindu-și cu conștiinciozitate
îndatoririle profesionale în timp ce studia cu multă sârguință Sfintele Scripturi. S-ar părea că în acea
perioadă el a dobândit cunoștințele și experiența de care a avut nevoie în slujbele sale ulterioare pentru
Domnul și biserica Lui. „Un manuscris extreme de interesant”, spune unul dintre biografii săi, „se mai
găsește în biblioteca de la Zurich – o copie a tuturor epistolelor Sf. Pavel în greaca originală, cu numeroase
adnotări făcute de cei mai de seamă dintre părinți, pe care Zwingli a scris spre amintire”.
La sfârșitul manuscrisului este scris: „copiat de Ulrich Zwingli, 1514”. El i-a studiat și pe clasicii latini și
culegeri din scrierile părinților, mai ales Origen, Ambrozie, Ieronim, Augustin și Hrisostom, cu învățături și
practici ale bisericii de la început. „Studiez scrierile învățătorilor”, spunea el, „nu ca fiind autorități, ci cam așa
cum facem când întrebăm un prieten: cum înțelegi tu acest pasaj?” El cunoștea și scrierile lui Wycliffe și Huss,
dar asemenea tuturor studenților de vârsta lui, devora scrierile lui Erasmus de îndată ce apăreau. De atunci,
abuzurile ecleziastice ale Romei începuseră să-i apară evidente, și, când prezenta de la amvon Scripturile,
el expunea cu fidelitate și fără teamă inovațiile și corupția sistemului roman. Aceia au fost zorii reformei în
Elveția: Zwingli susținea autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu și denunța falsitățile Romei.
Pe când era angajat în asemenea lucrări, el a fost obligat să-și părăsească îndatoririle cele mai sacre pentru
a însoți armata confederată într-o expediție în Italia. Amenințat de Francisc I, care se jurase să răzbune în
Italia onoarea Franței, papa, cuprins de teamă, a implorat cantoanele să-i vină în ajutor. Era un obicei în
Elveția ca Landamann, principalul magistrat al cantonului, și pastorul parohiei să însoțească trupele pe
câmpul de luptă în asemenea campanii. În anii 1513 și 1515, Zwingli a fost obligat să urmeze stindardul
parohiei sale în câmpiile Italiei. În prima din aceste expediții, francezii au fost înfrânți de confederați la
Novara, iar călugării și preoții au proclamat de la amvoanele lor că elvețienii erau poporul lui Dumnezeu,
care a răzbunat mireasa Domnului împotriva vrăjmașilor ei, dar în cea de-a doua el a fost martor înfrângerii
semnificative a compatrioților săi la Marignan. Istoria spune că acolo a pierit floarea tineretului elvețian,
iar Zwingli, care nu a putut împiedica dezastrul, copleșit de sentimentele lui naționale și de patriotism, a
luat o sabie și s-a aruncat în luptă.
Aceasta era ceva firesc în acele vremuri și se considera a fi un act nobil, dar nu era ceva creștinesc. În acel
moment el a uitat că, în calitate de slujitor al lui Hristos, el trebuia să lupte numai cu sabia Duhului, care este
Cuvântul lui Dumnezeu. „Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu,
spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui
Dumnezeu și înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:4-5).
Atunci Zwingli a simțit mai mult ca oricând necesitatea reformei atât în biserică cât și în stat. El ajunsese să
vadă consecințele îndelungii practici a poporului său de a trimite soldați să lupte pentru alte națiuni și de a
interveni pentru a soluționa dispute care nu-i priveau pe ei. Văzând că atât de mulți compatrioți viteji și-au
pierdut viața în apărarea unui papă ambițios și fără credință, el s-a umplut de indignare. Și-a ridicat vocea
împotriva acelei practici, și, prin intermediul lui, mai multe cantoane au abandonat acel obicei. Cât timp a
fost in Italia, a văzut și el, ca și Luther, mândria și luxul prelaților și necumpătarea și desfrâul călugărilor.
Calea lui viitoare a fost astfel hotărâtă. S-a suit la amvon cu o hotărâre și mai sfântă de a predica Cuvântul
lui Dumnezeu și mai clar și mai complet, comparând o Scriptură cu alta. Curând, un nou duh de cercetare a
ajuns să se facă simțit în munții și văile Elveției.
Unii istorici și-au pus problema care dintre ei s-a arătat mai întâi agresiv împotriva papalității: Zwingli sau
aliații săi saxoni? Ambii par să fi primit adevărul cam în același timp, mai ales în ceea ce privește cunoștința
despre mântuirea prin har, numai prin credință. Dar, ca reformator, Luther a fost în mod evident primul
în domeniu. Când Zwingli predica Evanghelia relativ în liniște, Luther înălța public stindardul adevărului
împotriva dominației erorii și-și făcea auzită vocea în toate părțile creștinătății.ZW
ING
LI, P
AS
TOR
LA
GLA
RIS
7
În toamna anului 1516, Zwingli a primit o invitație
de la guvernatorii mânăstirii benedictine Einsidlen,
din cantonul Schweiz, pentru a fi pastor și predicator
în biserica Virgo Eremitana – “Fecioara Sihăstriei”. Se
vede clar mâna Domnului în aducerea la Einsidlen
a slujitorului său. Era marele sediu al superstițiilor
pentru întreaga Elveție și pentru mai toată
creștinătatea. „Se poate spune că era” – spunea Ruchat
– „Diana a efesenilor sau Loretto al Elveției”.
Legende din cele mai miraculoase umplu istoria
lui timpurie. Acolo reformatorul a putut vedea mai
îndeaproape închinarea idolatră a Romei. Marea atracție
a locului era un chip al fecioarei, păstrat cu multă grijă
în mânăstire, care se spunea că ar avea puterea de a face
miracole. Mari mulțimi de pelerini curgeau în turme
spre Einsidlen din toate părțile creștinătății pentru a
aduce închinare și a-și oferi darurile.
Deasupra porții acestei mânăstiri se afla, gravată pe
o tablet susținută de statuia unui înger, inscripția
blasfematoare: „Aici se poate obține iertarea deplină a
păcatelor”. Această amăgire aducea pelerini din toate
părțile care voiau să câștige harul prin acel pelerinaj
la sărbătoarea fecioarei. „Biserica, mânăstirea și
valea se umpleau de închinători. Dar mai ales la
marea sărbătoare a «sfințirii îngerilor» se înghesuiau
mari mulțimi la acea mânăstire. Mii de persoane de
ambele sexe urcau în șiruri lungi coastele muntelui care
duceau la paraclis, cântând imnuri sau numărându-și
mătăniile. Așa era atunci și așa este până și astăzi ceea
ce se desfășoară la «Fecioara Sihăstriei». S-a estimat
că nu mai puțin de o sută de mii de bieți închinători
amăgiți vizitează an de an acest loc. Așa este papalitatea
până și astăzi acolo unde ea este dominantă, și chiar și
într-o țară liberă, înconjurată de o populație luminată
și având în preajmă așezăminte protestante.”
După ce am vorbit despre extraordinara sfințenie a
mânăstirii, cititorul va fi surprins să afle că starețul,
Conrad de Rechburg, era cel mai renumit vânător
și crescător de cai din întreaga țară. El avea mare
aversiune de superstiții, așa că prefera să se ocupe
de armăsarul lui și de câmp mai curând decât de
mânăstire. Odată, când a fost îndemnat de vizitatorii
mânăstirii să celebreze sacrificiul mesei, el a răspuns:
„Dacă Isus Hristos este chiar prezent în ostie, atunci
eu nu sunt vrednic să-L privesc, darămite să-L mai și
ofer Tatălui ca sacrificiu, iar dacă El nu este prezent,
atunci vai de mine dacă dau poporului pâine ca obiect
al închinării în locul lui Dumnezeu... Pot numai să strig
împreună cu David: «Ai milă de mine, Dumnezeule,
după bunătatea Ta ... și nu intra la judecată cu slujitorul
tău». Nu mai vreau să aud altceva”.
Administratorul lucrurilor pământești ale mânăstirii,
baronul Geroldseck, era un altfel de om. El este
prezentat ca având un caracter blând, o evlavie
sinceră și fiind un zelos sprijinitor al învățăturii. El
avea obiceiul de a invita învățați la mânăstirea lui, și,
influențat de renumele lui Zwingli pentru învățătura
și evlavia lui, l-a invitat să accepte funcția de preot al
bisericii mânăstirii. În acea izolare, tânărul reformator
s-a bucurat de odihnă, tihnă, de avantajul de a avea o
bibliotecă și de prieteni sinceri.
Elocvența noului predicator și caracterul guvernatorului
au atras un număr de învățați la Einsidlen. Curând
el a ajuns să se bucure de încrederea lui Reuchlin și
Erasmus și a legat unele dintre cele mai strânse și mai
afectuoase prietenii. Pe această pagină a istoriei sale
întâlnim numele lui Francisc Zingk, Michael Sander,
Johann Oexlin, Capito și Hedio – oameni ale căror
nume sunt renumite în istoria reformei. Dar, deși îi
plăcea mult să citească Scripturile, scrierile părinților,
ale lui Reuchlin și Erasmus, adevărata lui lucrare era
reforma, și, în măsura înțelegerii sale, el a urmărit
aceasta cu toată sinceritatea.
ZWINGLI LA EINSIEDELN
8
El a început cu administratorul. Zwingli i-a spus lui
Geroldseck: „Studiați Scripturile, pentru că va veni
o vreme când creștinii nu vor pune mult preț nici pe
Sf. Ieronim, nici pe vreun alt învățător, ci numai pe
Cuvântul lui Dumnezeu”. Acesta a acționat potrivit
cuvintelor profetice ale reformatorului și le-a permis
și călugărițelor din mânăstire să citească Biblia
în limba populară. Și atât de mare a fost stima și
afecțiunea acestuia față de Zwingli încât l-a urmat
la Zurich și a murit împreună cu el pe câmpul de
bătălie de la Kappel, la 11 octombrie 1531. Și starețul
vânător pare să fi profitat de pe urma slujirii noului
predicator, el interzicând aproape toate rânduielile
superstițioase în mânăstirea lui.
A murit în 1526 mărturisind că avea încredere
numai în îndurarea lui Dumnezeu și în nimic
altceva. Predicarea credincioasă și energică a lui
Zwingli a atras mari mulțimi la biserica mânăstirii
și a produs impresie deosebită în mintea lor. El s-a
străduit să-i depărteze de închinarea la chipuri și
să-i aducă la credința în Hristos, de la invențiile și
tradițiile oamenilor să-i aducă la învățătura curată
a Evangheliei. „Căutați iertarea păcatelor voastre”, a
strigat el, „nu la Fecioara binecuvântată, ci în meritele
și în mijlocirea Domnului Isus Hristos”.
Ceea ce a învățat Luther în urma vizitei sale la Roma,
Zwingli a învățat prin șederea lui la Einsidlen. Duhul
i s-a tulburat adânc atunci când a văzut miile de
pelerini din cele mai îndepărtate regiuni ale Europei
venind pentru a dobândi iertarea prin aducerea de
daruri sfintei patroane a sihăstriei.
El nu a ezitat între conștiința lui și interesele lui
sau interesele mânăstirii, ci și-a ridicat cu curaj
vocea împotriva acelei amăgiri. A lovit răul chiar la
rădăcină proclamând mântuirea fără plată, numai
prin credința în Hristos, fără merite câștigate prin
pelerinaje, indulgențe, jurăminte și penitențe. El s-a
adresat mulțimilor în baza a două mari adevăruri:
acela că Dumnezeu este sursa mântuirii și că El este
același în orice loc. „Nu vă închipuiți”, a spus el de
la amvon, „că Dumnezeu este în acest temple mai
mult decât în vreo altă parte a creației. El este la fel
de gata să asculte rugăciunile pe care le faceți în casele
voastre ca și pe acelea de la Einsidlen. Pot oare lungile
pelerinaje, darurile, imaginile, invocarea Fecioarei
sau a sfinților să vă asigure harul lui Dumnezeu? La
ce folosește mulțimea de cuvinte cu care îmbrăcăm
noi rugăciunile noastre? Ce eficacitate pot avea
gluga, capul ras, haina lungă sau pantofii brodați?...
Dumnezeu privește la inimă, dar, vai! Inimile noastre
sunt departe de El”.
În același timp el predica învățătura împăcării prin
credința în jertfa nespus de scumpă adusă o singură
dată la Calvar. „Suntem deci ambasadori pentru
Hristos, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă
rugăm, pentru Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe
Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru
noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El”
(2 Corinteni 5:20-21).
ZWINGLI ȘI REFORMA
LA EINSILDELN
9
Prietenii plini de admirație ar fi reprezentat într-o
formă înfrumusețată discursurile lui Zwingli, dar
efectele lor, potrivit consemnărilor din acea vreme,
arată marea putere pe care acestea au avut-o asupra
mulțimilor de pelerini. „O vorbire atât de neobișnuită a
produs impresii greu de descris. Admirația și indignarea
se zugrăveau alternativ pe fețe atunci când predica
Zwingli, și, când oratorul încheia cuvântarea, un
murmur confuz trăda emoțiile adânci pe care le trezise.
Expresiile lor erau la început reținute datorită sfințeniei
locului, dar de îndată ce se puteau manifesta liber,
unii conduși de prejudecăți sau de interese personale
se declarau împotriva acelei învățături noi, iar alții
simțeau cum asupra lor se revărsa o lumină nouă și
aplaudau ceea ce auziseră... Se spune că mulți au fost
aduși la Isus, care le-a fost predicat cu toată solemnitatea
ca singurul Mântuitor al celor pierduți; și mulți s-au întors
cu lumânările și cu darurile pe care le aduseseră spre a
le oferi Fecioarei. Marele motto al predicatorului pentru
pelerini: «Numai Hristos mântuiește și El mântuiește
oriunde» a rămas în mintea multora și mulți l-au adus
acasă. Deseori, grupuri întregi, uimite de asemenea vești,
se întorceau fără a-și duce la capăt pelerinajul și numărul
închinătorilor la Maria scădea de la o zi la alta”.
Dar, cu toate că Zwingli ataca fără a face niciun fel
de compromisuri superstițiile mulțimii din jurul lui,
totuși ortodoxia lui nu ajunsese încă să fie suspectată
de partida papală. Ei au văzut ce putere avea un
asemenea om într-un stat republican, așa că au
plănuit să-l câștige de partea lor. Doar îl câștigaseră
pe Erasmus prin pensii și onoruri. De ce să nu-l
câștige și pe Zwingli? În afară de aceasta, curtea de
la Roma era destul de versată în ale politicii pentru a
îngădui libertăți considerabile unor oameni deosebiți,
cu condiția însă ca ei să recunoască supremația
pontifului. Cam prin 1518 Zwingli a fost flatat prin
aprecierile Papei Leon al X-lea, care i-a trimis o
diplomă, făcându-l capelan al Sfântului Scaun.
Timp de doi ani el a primit o pensie de la Roma. Atât
lui Luther, cât și lui Zwingli le-a trebuit mult timp
pentru a ajunge la concluzia că Biserica Romei nu
putea fi reformată, că era coruptă de la rădăcină până
la frunze și că vocea lui Dumnezeu către poporul Său
spunea: „Ieșiți din ea, poporul Meu, ca să nu fiți părtași
păcatelor ei și să nu primiți din plăgile ei” (Apocalipsa
18:4, vezi și Isaia 1:16-17 și Romani 12:9). Atunci când
un creștin este într-o poziție ecleziastică falsă, primul
lucru pe care trebuie să-l facă este să părăsească acea
poziție, încrezându-se în Domnul pentru a primi
lumină și îndrumare mai departe.
EFECTUL PREDICILOR LUI ZWINGLI
10
După ce a stat la Einsidlen aproape trei ani, Zwingli a
primit o invitație de la primarul și preotul catedralei
bisericii din Zurich să fie predicatorul și pastorul
lor. În timpul șederii sale la Einsidlen el ajunsese
să fie cunoscut multor persoane importante și să
aibă mai mulți prieteni, dintre care cel mai apropiat
era Oswald Myconius, învățător la școala publică
din Zurich, renumit pentru evlavia, învățătura și
inteligența lui.
Răspunzând la acea chemare și la rugămințile
lui Myconius, Zwingli a mers la Zurich pentru
a discuta chestiunea și a evalua bine punând-o
înaintea Domnului. Unii dintre preoți, temându-se
de efectele pe care le-ar fi produs spiritul innovator
al unui predicator atât de îndrăzneț au avut obiecții
față de numirea lui, dar venirea lui în persoană și
reputația lui au lucrat în favoarea lui.
Era un om cu maniere din cele mai plăcute, cu o
înfățișare deosebit de agreabilă, blând și moderat în
comportamentul lui, plăcut în conversații și renumit în
toată țara pentru elocvența, seriozitatea și prevederea
lui. A fost ales cu o mare majoritate și s-a mutat la
Zurich. În prima zi a anului 1519, la a 35-a aniversare
a lui, Zwingli a intrat în noua lui funcție. Stăpânul
divin îl pregătise pe slujitorul său pentru domeniul lui
principal de lucru în timpul șederii la sihăstrie.
Cel care a ales Universitatea de la Wittemberg
pentru reformatorul saxon a ales catedrala bisericii
din Zurich pentru elvețian. Domnul conducea toate
lucrurile spre binele bisericii Sale și spre înaintarea
reformei. Orașul Zurich era considerat conducător
al Confederației.
Acolo reformatorul a fost în comuniune cu cei
mai inteligenți și energici oameni din Elveția și cu
toate cantoanele care s-au grupat în jurul acelui stat
vechi și mai puternic. Stilul nou și convingător al
predicilor lui Zwingli a atras mari mulțimi la biserică
și a produs o impresie puternică asupra lor.
La scurt timp după sosirea lui, administratorul i-a
amintit că el trebuia să facă tot posibilul pentru
a determina strângerea veniturilor parohiei,
îndemnându-i pe credincioși, atât de la amvon cât și
de la confesional să-și plătească zeciuielile și dările,
ca prin darurile lor să-și arate afecțiunea față de
biserică. Dar Zwingli era liber față de duhul preoților
rapaci și și-a îndreptat eforturile în altă direcție.
ZWINGLI SE MUTĂ LA ZURICH
11
ZW
ING
LI Ș
I E
VA
NG
HE
LIA
Înainte de a fi acceptat acea funcție el a cerut să nu fie constrains să-și limiteze predicile la citirea publică
a unor lecții sau a unor anumite pasaje potrivite pentru sărbătorile din diferite duminici ale anului, ci să i
se permită să explice fiecare parte a Bibliei. El înțelesese că obiceiul de a predica an de an numai din câteva
texte desprinse din context limitează cunoștințele poporului cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. El a
început cu Evanghelia Sf. Matei. „Viața lui Hristos”, a spus el înaintea consiliului bisericesc, „a fost mult prea
mult timp ascunsă poporului. Voi predica din întreaga Evanghelie a Sf. Matei, capitol după capitol, potrivit
inspirației Duhului Sfânt, fără comentarii ale oamenilor, inspirându-mă numai din Scriptură, cercetând-o în
profunzime și căutând o mai bună înțelegere prin rugăciune continuă și sinceră. Pentru gloria lui Dumnezeu
spre lauda Fiului Său, spre mântuirea sufletelor și spre zidirea adevăratei credințe îmi voi dedica slujba.” Așa
a abandonat Zwingli, cu multă noblețe, utilizarea unor mici fragmente din evanghelii care constituiseră un
fel de manual al predicatorilor papali încă de pe vremea lui Carol cel Mare.
Un limbaj atât de nou, de îndrăzneț, dar și în mod evident potrivit pentru un slujitor al Noului Testament
a produs o impresie profundă asupra colegiului de ecleziastici. „Acest mod de a predica”, au exclamat unii,
„este o inovație, iar o inovație duce la altă inovație, si unde vom ajunge oare?” „Nu este un mod nou de a
predica”, a răspuns Zwingli, „ci este vechiul obicei. Amintiți-vă de predicile lui Hrisostom despre Sf. Matei și
ale lui Augustin despre Sf. Ioan.” Spre deosebire de Luther, el nu i-a șocat pe oameni prin replici furtunoase,
ci a fost blând și plin de curtenie în relațiile lui cu mai-marii bisericii.
Dar de la amvon – care era domeniul lui – el a proclamat vestea cea bună a mântuirii cu glas tare și din
toată inima și a tunat împotriva abuzurilor vremii. Peste tot el a susținut necesitatea de a adera fără rezerve
numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ca unicul standard pentru credință și datorie. Și atât de mare
impresie a produs el asupra celor din Zurich încât în mai puțin de un an de la stabilirea lui acolo, Consiliul
Suprem a publicat un edict care-i îndemna pe toți predicatorii și pe toți cei care se ocupau de suflete să
nu dea niciun fel de învățături care nu pot fi susținute prin Scripturi și să lase la o parte „învățăturile și
rânduielile oamenilor”.
Ca un Ioan Botezătorul, el a chemat, în modul cel mai solemn, la pocăință toate categoriile de oameni. El
a atacat erorile predominante și viciile poporului – lenea, necumpătarea, luxul, asuprirea celor săraci și
serviciul militar pentru străini. „De la amvon el nu a cruțat pe nimeni”, spunea Myconius, „nici pe Papă,
nici pe prelați, nici pe Împărat, nici regi, duci, principi, seniori și nici chiar pe confederați înșiși. Nicicând
nu mai auziseră ei pe cineva care să vorbească cu atâta autoritate. Toată puterea lui era de la Dumnezeu
și în El era tot ce-i încânta inima și așa îndemna el tot orașul Zurich să se încreadă numai în El.”
Lucrările lui au avut succese din cele mai încurajatoare. Spre sfârșitul primului an putea aprecia că
aproape 2000 de persoane îmbrățișau opiniile lui și mărturiseau că se convertiseră la Evanghelia pe
care o predica el. Ne oprim la atât, pentru că Dumnezeu este Acela care judecă inimile. Dar ce moment
pentru Zurich și pentru sufletele oamenilor! Domnul, care este Cap peste toate lucrurile Bisericii, îl
sprijinea și îl proteja pe slujitorul Său și Duhul Lui lucra în inimile și în conștiințele oamenilor.
Așa era principalul instrument în lucrarea reformatoare din Elveția. El respingea erorile sistemului
papal și experimenta puterea adevărului numai prin intermediul Noului Testament, pe care îl folosea cu
rugăciuni fierbinți pentru a fi învățat de Duhul Sfânt. Din zorii zilei până la ora zece obișnuia să citească,
să scrie și să traducă. După prânz îi asculta pe cei care-i cereau sfatul, apoi mergea să-și viziteze turma.
Își relua studiile după-amiază, făcea o scurtă plimbare după cină, apoi scria scrisori, ceea ce-i ocupa
deseori timpul până la miezul nopții. Întotdeauna el lucra în picioare și niciodată nu îngăduia să fie
deranjat de cineva decât dacă era o problemă importantă.
12
În luna august a anului 1518, bula Papei Leon al X-lea
pentru vânzarea indulgențelor în toată creștinătatea
a fost publicată în Elveția. Bernardin Samson, un
călugăr franciscan de la Milano, căruia papa îi dăduse
acea misiune, a trecut Alpii împreună cu mulțimea
lui de asistenți și a executat acel trafic cu vânzarea
iertării pe bani, care-i fusese încredințat de „Sfinția
Sa” cu aceleași pretenții blasfematoare și cu aceeași
nerușinare zgomotoasă ca Tetzel în Germania. Zwingli
era pe atunci pastor la Sihăstrie și a mărturisit fără
teamă împotriva imposturii și a purtării lui Samson.
Din cauza opoziției reformatorului, Samson nu prea a
avut succes în Cantonul Schweiz.
De acolo el a mers în cantoanele Zug, Lucerne și
Unterwalden, unde a găsit mulți cumpărători, dar
în general oameni săraci, care nu puteau da mai
mult de câțiva bănuți pentru o indulgență. Aceea
nu a fost lada de bani pe care o aștepta Samson,
așa că s-a pregătit să meargă mai departe. „După ce
au traversat” – spune istoricul din Geneva, a cărui
dragoste pentru pământurile natale l-a făcut să nu
scape vreo ocazie să vorbească despre grandoarea
lor, fapt scuzabil, – „munții rodnici și văile bogate
dimprejurul zăpezilor Oberlandului expunând marfa
romană în cele mai frumoase regiuni ale Elveției, au
ajuns în vecinătatea Bernei”.
Acolo Samson a fost întâmpinat cu ceva rețineri,
dar în final a reușit să fie primit. El a intrat în oraș
cu un alai splendid, cu stindarde cu armele papei
și ale cantoanelor. Și-a așezat prăvălia în biserica
Sf. Vincent și a început să-și strige indulgențele al
căror preț varia de la câțiva bănuți până la suma de
500 de ducați. „Aici avem”, le spunea el bogaților,
„indulgențe pe pergament la preț de o coroană.”
„Acolo”, le spunea el săracilor, „sunt absoluțiuni pe
hârtie obișnuită pentru doi bați” – trei la jumătate
de ban. Așa de nerușinată era șarlatania pe care și-o
permiteau emisarii Bisericii Romei, având chiar
acea misiune de la papă, să profite de ignoranța
închinătorilor ei creduli.
De la Baden, unde negoțul lui a fost ridiculizat,
el a pătruns în dioceza episcopului de Constanz.
Acționând numai în temeiul autorității bulelor
pontificale, el a omis să-i prezinte episcopului
autorizațiile sale sau să-i ceară permisiunea.
Episcopul a fost ofensat de o asemenea purtare și
imediat l-a îndrumat pe Zwingli, pastoral principal
de la Zurich, și pe alți pastori din dioceza lui să-l dea
afară pe acel străin din bisericile lor. Episcopului nu
i-a părut rău că a putut găsi un motiv bun pentru a-l
respinge pe intrus deoarece îl privea ca pe unul care
călca drepturile episcopului, ale preotului de parohie
și ale confesorului deoarece, prin acel comerț, le
reducea veniturile.
Dând ascultare acelui mandat, Heinrich Bullinger,
preot de țară la Baumgarten și tată al ilustrului
reformator cu același nume, a refuzat să-l primească
pe agentul papei. După o altercație severă care
s-a încheiat cu excomunicarea preotului, Samson
s-a îndreptat spre Zurich. Pe atunci Zwingli, cum
văzuse că vrăjmașul se apropia, se angajase în
ultimele două luni în a stârni indignarea poporului
împotriva indulgențelor papei. El cunoștea din tot
sufletul său și pe baza autorității Scripturii cât de
dulce era iertarea lui Dumnezeu prin jertfa scumpă
a lui Hristos.
Asemenea lui Luther, deseori el tremura pentru că se
simțea păcătos, dar prin harul Domnului Isus a fost
eliberat de toate temerile. El spunea: „Când Satan
vrea să mă înspăimânte strigând: «Nu ai făcut aceasta
sau aceea din poruncile lui Dumnezeu», imediat vocea
cea blândă a Evangheliei mă mângâie spunând: «Tu
ZWINGLI ȘI VÂNZAREA INDULGENȚELOR
13
nu poți face aceea și cu siguranță nu poți face nimic –
Hristos a făcut totul desăvârșit». Da, când inima-mi
este tulburată din cauza că mă simt neajutorat și simt
slăbiciunea cărnii mele, duhul îmi este înviorat când
aud vestea cea bună: «Hristos este sfințenia ta!
Hristos este îndreptățirea ta! Hristos este mântuirea
ta! Tu nu ești nimic și nu poți nimic! Hristos este alfa
și omega; Hristos este cel dintâi și cel de pe urmă;
Hristos este totul și El poate face totul. Toate lucrurile
create te vor amăgi și te vor lăsa, dar Hristos, Cel
sfânt și drept, te va primi și te va îndreptăți...» Da!”
exclama reformatorul luminat, cel fericit și smerit,
dar ferm. “Da! Hristos este îndreptățirea noastră, a
tuturor celor care vor fi vreodată îndreptățiți înaintea
tronului lui Dumnezeu”.
Cunoscând adevărurile care eliberează sufletul,
bucurându-se de ele și proclamându-le, cei din Zurich
erau gata să-i închidă porțile impostorului. Când
acesta a ajuns în suburbii, o delegație desemnată i-a
ieșit înainte în afara zidurilor cetății spre a-l informa
că i se va permite să se retragă în pace cu condiția de
a revoca excomunicarealui Bullinger. Legatul, văzând
cât de puternice erau sentimentele împotriva lui, le-a
dat grabnic ascultare și s-a retras.
A plecat încet cu carul tras de trei cai, încărcat cu
banii pe care cu minciunile lui îi storsese de la cei
săraci, și, întorcându-se spre Italia a trecut înapoi
munții. Dieta i-a adresat imediat papei o mustrare
dură în care denunța purtarea dezonorantă a legatului
și-i recomanda sfinției sale să-l recheme. Leon le-a
răspuns după vreo două luni, în aprilie 1519, cu
blândețe și atenție. Fără-ndoială că experiența pe care
o avusese cu revoluția saxonilor l-au făcut să spere că
prin concesii potrivite va putea evita o a doua revoluție
în cantoanele elvețiene.
„Dieta Helvetică”, spune D’Aubigne, „s-a arătat și mai
hotărâtă decât cea germană. Și aceasta deoarece din
ea nu făceau parte nici episcopi și nici cardinali. De
aceea și papa, care nu avea acei suporteri, a acționat
mai cu blândețe față de Elveția decât față de Germania.
Dar chestiunea indulgențelor, care a avut un rol atât
de important în reforma din Germania, a fost doar un
episod în cea din Elveția.”
APROPIEREA FURTUNIIZelul lui Zwingli în a-i ataca și expulza pe vânzătorii
de indulgențe din dioceza episcopului de Constanz
a fost apreciat mult de prelat, iar Johann Faber,
vicarul său, care era pe atunci prieten apropiat al
lui Zwingli, i-a scris cu multă amabilitate și stimă,
îndemnându-l să „urmărească cu hotărâre ceea
ce începuse atât de bine și promițându-i sprijinul
episcopului”. Încurajat de asemenea laude și având
speranța că episcopul era dispus să contribuie la
înaintarea lucrării atât de scumpe inimii sale, el
l-a invitat, atât în mod public, cât și particular, să-l
sprijine în răspândirea adevărului evanghelic și
să permită predicarea liberă a Evanghelie în toată
dioceza lui.
„Nu m-am dat în lături”, spunea Zwingli, „să-i
scriu pentru a-l îndemna să aibă în vedere lumina
Evangheliei, pe care o vedea izbucnind astfel încât nicio
putere omenească n-o putea opri sau suprima”. Dar nu
peste mult timp reformatorul a descoperit că a avut
loc o schimbare în gândirea episcopului și a vicarului
său după ce vânzătorul de indulgențe părăsise țara.
„Ei”, adăuga el, „care mai înainte m-au incitat prin
îndemnuri, nu au găsit potrivit să-mi dea alt răspuns
în afară de aceste documente publice și oficiale, cu toate
că vicarul mă asigurase în mod expres mai înainte,
atât prin viu grai cât și în scris, că episcopul lui nu
mai putea suporta insolența și aroganța nedreaptă a
Pontifului roman.”
14
Johann Faber, cel pe care la Augsburg l-am văzut
alături de Eck și Cochlaeus, a rupt-o de atunci cu
Zwingli, devenind unul dintre cei mai perseverenți
vrăjmași ai reformei. De la începutul lucrării sale
la Zurich, reformatorul lucrase neobosit pentru a
da învățătură poporului cu privire la sensul, scopul
și caracterul Evangheliei și pentru a-i convinge
cât de important este să fie conduși în îndeplinirea
îndatoririlor lor religioase numai de adevărurile
Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu
și folositoare pentru învățătură, pentru mustrare,
pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca
omul lui Dumnezeu să fie deplin pregătit pentru orice
lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17).
Nu există vreo „lucrare bună” în legătură cu
îndeplinirea căreia Scriptura să nu ne dea niciun fel
de informație. Zwingli a trebuit să descopere curând
că asemenea concepții și învățături nu puteau fi
aprobate de demnitarii papei. Dar, cu binecuvântarea
lui Dumnezeu, de atunci încolo el și-a pus toate
speranțele pe o bază mai sigură. Antonio Pucci,
nunțiul papal, s-a străduit zadarnic să-l seducă. „El
a vorbit cu mine în trei rânduri”, spunea Zwingli, „și
mi-a făcut multe promisiuni minunate, dar i-am spus
că de atunci încolo eu mă voi dedica, prin harul divin,
predicării Cuvântului ca mijloc eficient de a scutura
puterea papală.”
Astfel pregătit, el a renunțat în 1520 la pensia pe
care o primise de la Roma pentru a achiziționa cărți
în calitate de capelan al Sfântului Scaun. „Înainte”,
spunea el, „consideram că-mi pot permite să mă
bucur de dărnicia papei atâta timp cât pot păstra cu
o conștiință curată și cu evlavie religia și învățăturile
lui, dar după ce cunoștința Fiului a crescut în mine,
am renunțat pentru totdeauna atât la pontifcât și la
darurile lui”.
Pe atunci s-a manifestat influența predicilor lui Zwingli
asupra minții oamenilor și influența prezenței lui la
Zurich. Multe dintre ceremoniile Bisericii Romei au
fost disprețuite și au încetat. Postul Paștelui, care până
atunci fusese ținut cu cea mai mare strictețe, a ajuns să
fie neglijat de orășeni. Autoritățile civile s-au alarmat,
și, la plângerile unor preoți, mai multe persoane au
fost aruncate în închisoare.
Poporul susținea că, în libertatea lor creștină, nu
mai făceau deosebire între mâncăruri. Episcopul de
Constanz, auzind de situația instabilă, a dat imediat
un edict împotriva inovațiilor și a inovatorilor,
îndemnând prin agenții săi poporul să rămână
statornic în fidelitatea față de biserică, cel puțin
până la o hotărâre a unui consiliu – exact formularea
obișnuită. Călugării, care printr-un edict al senatului
primiseră ordinul să predice numai Cuvântul lui
Dumnezeu, au ajuns în încurcătură pentru că mulți
dintre ei nu-l citiseră niciodată.
Acel decret a fost semnalul pentru cea mai violent
opoziție a tuturor ordinelor călugărești și a preoților.
Au început să se țeasă intrigi împotriva pastorului
principal de la Zurich și viața îi era amenințată. Uneori
s-a considerat necesar să pună patrule pe stradă pentru
a-i proteja pe reformator și pe prietenii lui.
Zwingli vedea cum norii de furtună se adunau din toate
părțile și știa bine împotriva cui avea să se dezlănțuie
furtuna. Dar aceasta nu a făcut decât să-i sporească
zelul și l-a determinat să scrie pamflete în apărarea
adevărului și a prietenilor săi și să le răspândească prin
țară. Principiile reformei s-au răspândit atât de mult
în Elveția încât Erasmus, într-o scrisoare din 1522,
adresată președintelui tribunalului din Mechelen,
spunea că „spiritul reformei s-a răspândit atât de larg
în Confederația Helvetă încât erau 200.000 de oameni
care erau scârbiți de Scaunul de la Roma și în mare
parte erau adepți ai lui Luther”.
15
Reforma Spirituală este o mișcare inițiată cu scopul
de a înnoi, de a primeni o stare de lucruri precară
cu scopul de a crea o nouă viziune, un nou cadru
și o nouă viață. Reforma Spirituală este o chemare
divină care se adresează tuturor oamenilor (Isaia
45:22 ,,Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi
cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt
Dumnezeu, şi nu altul.”)
Reforma Spirituală mai înseamnă și refacerea chipului
lui Dumnezeu în om (Geneza 1:26 ,,Apoi Dumnezeu
a zis: <<Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră;…>>”) Reforma Spirituală este
cea mai profundă și cea mai primordială necesitate.
Ea trebuie încercată și atunci când nu există siguranța
că se va putea înfăptui. (Ioel 2:14 ,,Cine știe dacă nu se
va întoarce și nu se va căi?...”)
Reforma Spirituală este urmată de tot felul
de binecuvântări:1 - Viața veșnică (Ioan 17:3 ,,Și viața veșnică
este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai
trimis Tu.”)
2 - Fericirea bucuriei și a păcii adevărate (Ps. 119:1-2
,,Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă
întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei
ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată
inima lor, care nu săvârșesc nicio nelegiuire și
umblă în căile Lui”)
3 - Fizice (Ps. 34:10 ,,Puii de leu duc lipsă și li-e
foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de
nici un bine”)
4 - Ocrotire (2 Cronici 12:7 ,,Și când a văzut
Domnul că s-au smerit, Cuvântul Domnului a
vorbit astfel lui Semaia: «S-au smerit, nu-i voi
nimici, nu voi zăbovi să le vin în ajutor, și mânia
Mea nu va veni asupra Ierusalimului, prin Sisac»”)
5 - Izbăvire (2 Cronici 14:7,,El a zis lui Iuda: «Să
zidim aceste cetăți și să le înconjurăm cu ziduri,
cu turnuri, cu porți și cu zăvoare; țara este încă
a noastră căci am căutat pe Domnul Dumnezeul
nostru. L-am căutat și El ne-a dat odihnă de toate
părțile.»Au zidit, dar, și au izbutit.”)
Reforma Spirituală presupune:1 - Revenirea la original
2 - Nevoia unei schimbări
3 - Întoarcerea de la eroare la adevăr
4 - Schimbarea gândirii
5 - Schimbarea practicilor religioase
6 - Schimbarea modului de viață
Pentru reușita Reformei Spirituale, aportul
conducătorilor este însemnat:1 - Conducătorii spirituali sunt direct responsabili
de transmiterea mesajelor divine.
2 - În relația cu Dumnezeu, conducătorul trebuie
să intervină pentru popor.
3 - Trebuie să călăuzească poporul în direcția
căutării lui Dumnezeu, în adevărata închinare și în
atingerea scopului pentru care am fost creați.
Aportul poporului este de asemenea
însemnat:1 - Poporul trebuie să se smerească înaintea
Domnului, mărturisindu-și păcatele și trăind o
viață nouă.
2 - Poporul trebuie să-i susțină pe conducătorii
spirituali în luptele spirituale.
3 - Reforma are și o față socială prin instaurarea
dreptății.
Reforma Spirituală începe cu individul, se continuă
cu familia, influențează biserica, iar în cele din urmă,
întreaga societate.
PRINCIPIILE REFORMEI SPIRITUALE
16
Reforma spirituală individuală:1 - Dumnezeu Se raportează la fiecare om separat
pentru că salvarea este individuală.
2 - Pentru individ, este o chemare de la moarte
la viață. Începe prin lumina adevărului, care
duce apoi la cercetare și, în final, la o cunoaștere
autentică a lui Dumnezeu.
Reforma Spirituală în familie:1 - Familia, fiind locul cel mai intim al omului și
cadrul de existență cel mai natural, este cadrul cel
mai prielnic pentru dezvoltarea unei vieți bazată pe
adevărurile eterne.
2 - Reforma Spirituală în familie favorizează o viață
de pace și oferă șansă generației viitoare.
3 - Realizarea reformei în familie avantajează reforma
individuală și face posibilă reforma în popor.
4 - Acțiunea reformei trebuie coordonată de
capul familiei.
Reforma Spirituală în biserică:1 - Renunțarea la idolatrie.
2 - Propovăduirea împăcării omului cu Dumnezeu.
Reforma Spirituală în societate:1 - Recunoaște libertatea de conștiință a fiecărui
cetățean
2 - Instaurează libertatea adevărată
3 - Promovează pluralismul
4 - Afectează în bine climatul de viețuire (pace,
dreptate, adevăr)
5 - Îmbunătățește viața oamenilor în plan
economic (se elimină lenea și corupția)t
ISTORIA REFORMELOR SPIRITUALE
În Vechiul Testament1 - Prima reformă a fost inițiată de Set și urmată
până la Noe.
2 - Eliberarea evreilor din Egipt, unde stăteau sub
imperiul religiei idolatre
3 - Reformele din perioada judecătorilor și apoi din
cea a împăraților (Ezechia și Iosia)
4 - Răscoala Macabeilor, prin care a fost reinstaurat
cultul la templul din Ierusalim
În Noul TestamentIsus Hristos este Marele Reformator:
a) reformează legea mozaică
b) reformează închinarea
c) restaurează relația directă a omului în raport
cu Tatăl
Reformatorii de-a lungul secolelor de creștinism sunt:
John Wycliffe, Jan Hus, Girolamo Savonarola, Martin
Luter, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, etc. Ei au readus
în prim-planul vieții spirituale Sfânta Scriptură,
scoțând din practica vieții ceea ce aparținea tradiției
și învățăturilor omenești.
La noi în România, Reforma Spirituală
începe cu:- apariția pe teritoriul țării noastre a cultelor
neoprotestante
- traducerea Bibliei făcută de către diaconul
Dumitru Cornilescu
- înființarea Bisericii Evanghelice Române de către
preotul Teodor Popescu
- mișcarea Oastea Domnului inițiată de către
preotul Iosif Trifa
Se continuă cu nou înființata Asociație Internațională
a Preoților Convertiți.
Născut în Aiud, jud. Alba, în anul 1974. Căsătorit cu
Laura - Oana, tată a 5 copiii.
Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Andrei
Șaguna” din Sibiu, promoția 1998. Absolvent al
Institutului Biblic „Precept Ministries”. Masterand al
Facultății de Teologie Baptistă din București.
Pastor misionar al Bisericii Baptiste „Pâinea Vieții”
- Lugoj. Profesor și cercetător la Institutul Reformei
Spirituale. Editor al ziarului „Reforma Spirituală” și al
unor importante reviste teologice. Fondatorul Televiziunii
și Radioului „Reforma Spirituală”. Președintele Asociației
Internaționale a Preoților Convertiți.
PE SCURT DESPRE DANIEL CRISTIAN