revistĂ editatĂ de academia romÂnĂ director: acad. … · acad. alexandru boboc acad. solomon...

MARTIE 2015Anul XXV

293

Nr. 3

DIRECTOR: ACAD. IONEl-VAlENTIN VlAD, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: [email protected]. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014 Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIul EDITORIAl:CONSILIUL EDITORIAL:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei RomâneMaria ZAHARESCU, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactorStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIul DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

CuprinsSESIuNEA OMAgIAlĂ SOlOMON MARCuS – 90

Ionel-Valentin Vlad, Academicianul Solomon Marcus – la începutul unei noi primăveri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Marius Iosifescu, Câteva gânduri la o aniversare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8Viorel Barbu, Solomon Marcus – fascinația unui model cultural . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9Alexandru T. Balaban, Solomon Marcus la 90 de ani – exemplu frumos . . . . . . . . . . . . 11Marius Sala, Tinerețe fără bătrânețe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12Gheorghe Păun, Firescul unicității. Academicianul Solomon Marcus la 90 de ani . . . . 13Ioan-Aurel Pop, Academicianul Solomon Marcus, la vârsta „duratei lungi” . . . . . . . . . 15Gabriela Pană Dindelegan, Începuturile lingvisticii matematice din România.

Omagiu profesorului Solomon Marcus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17Gheorghe Benga, Academicianul Solomon Marcus – cuvântul cheie: înțelepciune . . . . 20Mircea Dumitru, pasiunea căutării adevărului. Solomon Marcus despre paradoxuri . .23Constantin Ionescu-Târgoviște, Matematica vieții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30Mircea Martin, Solomon Marcus între „numitorul comun” și „jocul cel mare” . . . . . . 34Irinel Popescu, Solomon Marcus – modelul academic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37Daniel Dăianu, Academicianul Solomon Marcus: un om pentru eternitate . . . . . . . . . . 39Basarab Nicolescu, Veșnicul tânăr Solomon Marcus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41Alexandra Bellow, Despre Solomon Marcus, cu emoție și cu bucurie . . . . . . . . . . . . . . . 44Sergiu Rudeanu, Solomon Marcus, un profesor permanent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45Sanda Golopenția, poetica și semiotica lui Solomon Marcus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46Victor Țigoiu, Solomon Marcus – luptător pentru dreptul la educație . . . . . . . . . . . . . . 48Cristian S. Calude, profesorului Solomon Marcus, cu iubire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .50 Radu Gologan, Solomon Marcus și Societatea de Științe Matematice . . . . . . . . . . . . . . 52Lucian Beznea, Arta de a ajunge nonagenar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53Virgil Nemoianu, Academicianul Solomon Marcus – un diamant cu multiple fațete . . 55Alexandru Bantoș, Solomon Marcus. Traiectul modern al limbii române . . . . . . . . . . . 56 Solomon Marcus, Raport pentru ultimii cinci ani și proiect pentru următorii . . . . . . . 59

SESIuNEA pANAITE MAZIlu – 100 de aniBogdan C. Simionescu, panaite Mazilu – patriarh al ingineriei de construcţii . . . . . . . . 61 Dorel Banabic, panaite Mazilu – strălucit reprezentant al inginerilor

în Academia Română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63 Hristache Popescu, profesorul universitar inginer panaite Mazilu,

membru de onoare al Academiei Române, la 100 de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66 CENTENAR NICOlAE BOTNARIuC

Cristian Hera, Academicianul Nicolae Botnariuc – un mare zoolog și biolog român . . 68 Dumitru Murariu, Filosofia științelor biologice în opera academicianului

Nicolae Botnariuc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70Marian-Traian Gomoiu, pagini din opera profesorului Nicolae Botnariuc –

fascinația Deltei Dunării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73 Dan L. Danielopol, la centenarul naşterii academicianului Nicolae Botnariuc –

o evocare a contribuției sale științifice la dezbaterile moderne privind evoluționismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 CRONICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82 ApARIŢII lA EDITuRA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84 gHID pENTRu AuTORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87

Am onoarea de a deschide această sesiune oma-gială şi de a evoca momente din viaţa şi activitateadomnului academician Solomon Marcus. Sigur, esteun privilegiu să vorbeşti despre domnul academi-cian în Aula Academiei Române, în care cuvântulsău a răsunat de atâtea ori, cu greutatea mareluimatematician, a personalităţii de „cultură totală,bazată pe echilibrul şi interacţiunea ştiinţei şiartei“, a competenţei date de o serioasă informareştiinţifică şi a grijii pentru viaţa cetăţii. Sunt privi -legiat şi pentru că mă adresez unor distinşi colegi, laacest important moment aniversar – la sărbătorireaunui coleg pe care îl respectăm şi îl admirăm.

Sărbătoritul s-a născut la 1 martie 1925, laBacău. A urmat şcoala primară şi liceul la Bacău; astudiat şi a obţinut diplomă de merit în specialitatea„Matematică“ la Universitatea din Bucureşti (1950).A obţinut titlul de doctor în matematică cu tezaFuncţii monotone de două variabile în 1956 şi titlulde doctor docent în ştiinţe în 1968.

A avut o carieră universitară de mare creaţie şide formare de noi creatori în ştiinţă la Facultatea deMatematică a Universităţii din Bucureşti. Dacă des -pre mulţi se poate spune că au rezultate remarca -bile, într-un domeniu sau în altul, despre ProfesorulSolomon Marcus – membru corespondent din 21aprilie 1993 şi membru titular al Academiei Românedin 21 decembrie 2001 – se poate afirma că arerezultate importante în cercetările făcute „în analizamatematică, lingvistică matematică, informaticăteoretică, poetică matematică, semiotică, istoria şifilosofia ştiinţei, modele matematice în ştiinţelenaturii şi în ştiinţele social-umaniste“[1]. În acestedomenii, a publicat câteva zeci de cărţi (în limbileromână, cehă, engleză, franceză, germană, greacă,italiană, maghiară, rusă, sârbo-croată, spaniolă),

peste 400 de articole de cercetare şi câteva sute dearticole de cultură generală.

Cărţile Domniei Sale Gramatici şi automate fi -nite şi Introduction mathématique à la linguistiquestructurale au fost distinse cu premii ale AcademieiRomâne (prima, în 1964, distinsă cu Premiul„Timotei Cipariu” şi a doua, în 1967, distinsă cuPremiul „Gh. Lazăr”).

Cărţi, ca Poetica matematică (1970, apărută şi înlimba germană şi în limba sârbo-croată, 1974);Semiotica folclorului (1975, în colaborare); Semnedespre semne (1979); Semiotica matematică a arte-lor vizuale (1982, în colaborare); Paradoxul (1984);Timpul (1985); Modele matematice şi se miotice aledezvoltării sociale (1986, în colaborare); Provo -carea ştiinţei (1988), Invenţie şi descoperire (1989);

5

Sesiunea omagială Solomon Marcus – 90Academicianul Solomon Marcus – la începutul unei noi primăveri*Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Solomon Marcus – 90“(4 martie 2015, Aula Academiei Române)

Controverse în ştiinţă şi inginerie (1990); Para -digme universale I–III (2005–2007); Words and lan-guages everywhere (2007), au încântat şi provocatgeneraţii de cercetători (şi sunt unul dintre aceştia),de-a lungul anilor.

În analiza matematică, rezultatele cu cel mai largecou se referă la comportamentul antiintuitiv al anu-mitor clase de funcţii reale, în tradiţia unor pre -ocupări ale lui Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilow,Miron Nicolescu, a şcolii franceze de analiză reală şia şcolii poloneze de teoria mulţimilor şi topologie.Desigur, reputaţii colegi matematicieni care vor luacuvântul vor insista mai mult asupra acestor rezul -tate, multe dintre ele fiind şi acum citate, la 30–40de ani de la data publicării lor.

În lingvistica matematică şi în poetica mate -matică, a fost de la început recunoscut ca unul dintreiniţiatori. Modelele matematice propuse pentru fo -nem, partea de vorbire, cazul gramatical şi genulgramatical, pentru omonimia morfologică şi pentruproiectivitatea sintactică, pentru distincţia dintrelimbajul ştiinţific şi cel poetic au fost citate de sutede autori, printre care lingvişti, informaticieni,matematicieni, semioticieni, filosofi, teoreticieni ailiteraturii.

Gramaticile contextuale introduse de el în 1969au constituit punctul de plecare în mai multe sutede lucrări, Editura Kluwer din Olanda publicând,în 1998, monografia domnului Gheorghe Păun,Marcus Contextual Grammars. Contribuţia sa în

domeniul proiectivităţii sintactice este frecventcitată şi acum, la aproape 50 de ani de la publicareaei. Din nou, mă opresc, fiind convins că sunteţiinteresaţi să ascultaţi părerile distinşilor noştricolegi şi invitaţi asupra acestor contribuţii.

Academicianul Solomon Marcus a editat operamatematică a lui Dimitrie Pompeiu, Grigore C. Moi-sil, Miron Nicolescu, Alexandru Froda şi, în colabo-rare, pe aceea a lui Traian Lalescu. A publicat, în co -laborare cu Cabiria Andreian, o monografie despreSimion Stoilow. A comentat şi a analizat opera celormai importanţi matematicieni români, publicândcâteva importante sinteze.

Lucrările sale au fost folosite şi continuate depeste o mie de autori, multe dintre aceste citări fiindesenţiale, numele său fiind menţionat chiar în titlullucrărilor care-l citează. Câteva zeci de publicaţiiinternaţionale l-au inclus în comitetul lor editorial. Aprezentat conferinţe invitate în aproape toate ţărileEuropei, în America de Nord şi America de Sud, înAsia şi în Oceania.

Este citat în mari enciclopedii inter naţionale, pre-cum Brockhaus, Enciclopedia Italiana, EnciclopediaUniversalis, Great Soviet Encyclopedia şi în enciclo-pedii internaţionale de matematică, informatică, ci -bernetică, lingvistică, semiotică şi li teratură.

A fost invitat ca raportor în şedinţă plenară lapeste o sută de întâlniri internaţionale. A fost vice -preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Semiotică(1989–1999)“ [1].

Pentru întreaga sa activitate, academicianulSolomon Marcus a fost distins de Pre şedinteleRomâniei cu Ordinul Naţional „Serviciul Credin-cios” în grad de Comandor (în 2000) şi, apoi, ridicatla gradul de Mare Ofiţer (în 2011). Casa Regală aRomâniei i-a acordat Decoraţia „Nihil sine Deo“.

Memoria mea îl asociază, însă, şi cu discursul derecepţie strălucit al domnului academician SolomonMarcus, intitulat Singurătatea matematicianului, pecare l-am urmărit cu încântare la Academia Română,în martie 2008. Domnul academician susţinea: „Ma - te matica îşi extrage probleme de peste tot. Am puteachiar spune că cele mai interesante aspecte suntcele care apar la interfaţa matematicii cu restullumii. Spre această zonă mi-am orientat o bunăparte din cercetări. Am dat exemplul formulei cano-nice a mitului”[2].

Cu tăria meditaţiei în singurătate, academicianulMarcus ridică un scut în faţa cohortelor de „evalua-tori” ai ştiinţelor, mulţi lipsiţi de experienţă, de ocultură a domeniului şi bucuroşi că îşi pot aplica6

cunoştinţele rudimentare de aritmetică în judecareacelor care cercetează cu pasiune, modestie şi cre -dinţă: „Nu mă limitez să constat că un anume autorîmi acordă atenţie, mă interesează substanţa acesteiatenţii. Este vorba de o referinţă esenţială saunumai de una marginală, locală sau, eventual, deuna pur formală? Sau cumva demersul meu estechiar punctul său de plecare, fie pentru a-l continua,fie pentru a propune unul alternativ?”[2]. Aceastaeste o mare lecţie, un îndemn pentru un serios peerreview în evaluarea activităţilor ştiinţifice din Ro -mânia şi pentru evitarea „numerologiei”.

Am avut şansa să-l întâlnesc pe domnul acade-mician Marcus în Colectivul editorial al revistei„Proceedings of The Romanian Academy: A“, încolectivul editorial al Editurii Academiei Române şiîn consiliul editorial de redacţie al revistei „Acade-mica“. În fiecare dintre ele, i-am admirat răbdarea încitirea atentă şi în înţelegerea lucrărilor prezentate,în critica profundă şi raţională, cu observaţii utiliza-bile pentru perfecţionarea acestora în fond şi înformă. Limba română este pentru profesorul Marcusun bun de mare preţ, pe care nu numai că îl folo seştecu măiestrie, dar îl şi impune cu rigoare. O exigenţăasemănătoare o manifestă şi lucrările publicate înalte limbi de mare circulaţie. Un exemplu de peerreview la nivel internaţional!

Apropierea mea de domnul academician Marcuss-a produs şi în legătură cu o problemă de fizică, pecare am abordat-o din unghiuri diferite: principiulholografic. Studiez de mulţi ani holografia şi l-amcunoscut personal pe Dennis Gabor, descoperitorulprincipiului holografiei. Holografia oferă multe di -recţii de cercetare: înregistrarea informaţiei din fazaobiectelor (informaţia produsă de tridimensionalita-tea acestora), asociativitatea între părţi şi întreg (tră-sătură fundamentală asemănătoare memoriei umane,Karl Pribram – conştiinţa ar putea fi des crisă deprincipiul holografic), conjugarea optică a fazei (po -sibilitatea fizică a reversiei în timp), „înscrierea”informaţiei pe suprafaţa unei frontiere a obiectului(David Bohm – universul ar putea fi o hologramă,care este isomorfă cu informaţia „înscrisă” pe supra-faţa orizontului cosmologic; principiul lui Gerard’tHooft – principiul holografic ar putea unifica înţele-gerea conştiinţei şi a universului, interpretarea holo-grafică a lui Leonard Susskind în teoria corzilor,mărginirea Bekenstein în teoria cuantică a gravita-ţiei) ş.a.

Profesorul Marcus m-a uimit cu o generalizareneaşteptată, susţinând că: „o altă trăsătură comună

(a literaturii şi matematicii, ca „fiice” ale miturilor)priveşte principiul holographic: în anumite condiţii,aspectul local, individual, poate da seama despreaspectul global. În mituri, există o legătură strânsăîntre persoană şi univers, între anthropos şi cosmos.În literatură, clipa poate da seama despre eterni -tate, un copac dă seama despre toţi copacii lumii.William Blake vede lumea într-un grăunte de nisip,iar eternitatea într-o oră. În matematică, putemdeduce comportamentul global al unei funcţii anali-tice din comportamentul ei local. Aşa s-a ajuns să seenunţe ipoteza structurii holografice a creieruluiuman şi a universului”[2]. Minunată viziune asuprauniversului care tinde spre dezordine, dar care poatefi atât de organizat, în galaxii, stele, planete, fiinţevii, ecosisteme, oameni.... Despre unele dintre acestelucruri, am avut şansa să discut cu academicianulMarcus şi în tr-o călătorie pe Transfăgărăşan, până laAlba Iulia, unde se desfăşura conferinţa matemati-cienilor, ICTAMI.

Citesc de multe ori articole ale Domniei Sale, încare pledează pentru noi programe şi pentru un nouscenariu al relaţiei profesor-elev, profesor-student,un nou stil al manualelor, în care accentul să se de -plaseze de la imperativ (cel actual) la interogativ şidubitativ, în care spiritul critic şi elementul ludic săcapete un loc esenţial în procesul de învăţare şi credcă de aici trebuie pornită reconstrucţia. Libertatea degândire, hărnicia şi bucuria descoperirii ar trebuitran smise tinerilor încă de pe băncile liceului, îm -preună cu îndemnul şi sprijinul în mici încercări.Restul vine de la sine. Şi, apoi, trebuie să ne luptămpe ntru demnitatea lor într-o societate care nu are ne - a părat aceleaşi ţinte şi care are o mulţime de concep -ţii şi informaţii greşite despre ştiinţă.

Deşi aş mai avea foarte multe de spus despre dis-tinsul nostru sărbătorit, mă opresc aici, pentru a o feriprilejul şi altor colegi să adreseze cuvântul lor înţe-leptului senior nonagenar.

La acest început de primăvară pentru domnulacademician Marcus, îi urez multă sănătate, anibuni, frumoşi şi plini de bucuria descoperirilor.

La mulţi ani, domnule Academician SolomonMarcus!

Referinţe

[1] S. Marcus, în Dorina N. Rusu, Dicţionar. Membrii Acade-miei Române. 1866–2010, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2010.

[2] S. Marcus, Singurătatea matematicianului, Discurs derecepţie în Academia Română, martie 2008. 7

De la bun început, voi spune că ceea ce estedefinitoriu pentru academicianul Solomon Marcuseste corectitudinea absolută. Înţeleg prin aceasta totceea ce ţine de activitatea curentă, începând cuprofesia, fără nicio abatere, în niciun moment, de ladrumul drept, care are ca al ternativă drumul plin detentaţii al reuşitei în carieră, pe o cale ocolită. Voimenţiona că foarte multe persoane au mers peaceastă a doua cale, ratând, în acest fel, şanse realepentru o carieră nepătată.

Solomon Marcus nu s-a abătut niciodată de ladrumul drept, nici atunci când acest lucru nu era nicisimplu de realizat şi nici încurajat. Am avutprivilegiul să urmăresc cariera sa timp de 60 de anişi de aceea ştiu ce spun. A debutat cu cercetări defuncţii reale. Din această perioadă, îmi amintesc cu

nostalgie de primele mele lucrări făcute ca răs -puns la întrebări ale sale, ca şi de o lucrare comună.

După această etapă consacrată analizei mate -matice, atenţia sa s-a îndreptat către lingvisticamatematică. Ar fi mai corect să spunem că SolomonMarcus este unul dintre creatorii acestui domeniu degraniţă pe plan mondial.

În ultimii ani, s-a orientat tot mai mult sprereflecţii filosofice: despre ştiinţă, despre moarte,despre umor, despre cultură etc. Această varietate apreocupărilor sale îi asigură un rol unic în culturaromână. Toată activitatea academicianului SolomonMarcus este un exemplu strălucit de creativitate şioriginalitate.

Acum ne promite o continuare a activităţii sale.Să-i urăm, deci, viaţă lungă şi plină de creativitate!

8

Câteva gânduri la o aniversare*Acad. Marius Iosifescu

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Solomon Marcus – 90“(4 martie 2015, Aula Academiei Române)

Este greu de exprimat în câteva fraze aria largăde realizări ştiinţifice ale profesorului SolomonMarcus. Ca matematician, Domnia Sa s-a remarcatîn anii cincizeci şi şaizeci ai secolului trecut prinrezultate de profunzime şi mare fineţe din teoriamăsurii şi a funcţiilor de variabilă reală, care aucompletat semnificativ teoria dezvoltată în primajumătate a secolului de analiştii francezi, polonezi,români şi ruşi. A rămas până astăzi unul dintre ceimai mari specialişti români în acest capitol funda-mental al matematicii contemporane. Ulterior, inte-resul său ştiinţific s-a îndreptat spre domenii noi şi,întrucâtva, disjuncte de cel iniţial, cum ar fi teorialimbajelor formale, informatica teoretică, lingvisticamatematică, poetica matematică şi semiotica. Întoate aceste domenii – aflate la frontiera dintre ma -tematică, informatică, logică şi teoria limbajului –Domnia Sa a excelat prin rezultate şi idei origi nale,iar influenţa sa în evoluţia lor a fost unanim recu-noscută de către mediile ştiinţifice internaţionale.

Prin opera sa, profesorul Solomon Marcus a ini-ţiat un proces spectacular de integrare a matematicii

în cultura umanistă. Conexiunile şi analogiile subtilepe care le-a stabilit între limbajul ştiinţific, prinesenţă de tip univoc în înţeles, şi cel literar-artistic,prin excelenţă ambiguu, au trezit în deceniul opt alsecolului trecut, odată cu publicarea operei salePoetica Matematică, un interes imens printre semio-ticienii şi oamenii de litere, inaugurând seria mode-lelor matematice în domeniile umaniste ale culturii.Realizarea unui model matematic în ştiinţele so cialesau în domeniul comunicării artistice este, desigur,un demers riscant şi deseori primit cu mefienţă deambele tabere ale culturii, dar rămâne un exerciţiuintelectual cu semnificaţii filosofice profunde, deoa-rece explorează, până la limitele cunoaşterii, naturaşi esenţa limbajului artistic. De fapt, interesul Dom-niei Sale pentru ceea ce am putea numi bazele mate-matice ale comunicării artistice provine din credinţasa în unitatea celor două culturi, ştiinţifică şi uma-nistă, matematica fiind puntea care le uneşte.

Reprezentant de frunte al celor două culturi, nua încetat niciodată să afirme că, de fapt, ştiinţa şiumanismul sunt părţi reconciliabile şi complementare

9

Solomon Marcus – fascinaţia unui model cultural*Acad. Viorel Barbu


ale culturii, înţeleasă ca totalitate a formelor dereflectare raţională şi spirituală. Ceea ce numimastăzi cultură umanistă şi, respectiv, ştiinţifică au,cum s-a mai spus deja, originea lor comună în pro-cesul de creaţie a miturilor în societatea primitivă.

Omul a fost, mai întâi, artist şi poet, deci creatorde ficţiune; ştiinţa a apărut atunci când el a trebuitsă-şi reconsidere critic miturile şi să-şi separe, dindorinţa de a cunoaşte, gândirea mitică de cea raţio-nală. În epoca noastră, dominată de ştiinţă şi tehno-logie, diviziunea existentă între cele două culturieste mai vizibilă ca niciodată, iar părerea larg răs-pândită printre umanişti, conform căreia cunoaşte-rea realizată de literatură, poezie, muzică şi artă ar fiignorată în societatea noastră, este motiv de frustrare.De fapt, reevaluarea cunoaşterii artistice, într-oepocă dominată de ştiinţă, nu se poate face decâtprin opere de anvergura celei realizate de profesorulSolomon Marcus şi care au ca obiect tocmai dome-niile de graniţă iar, paradoxal, instrumentul cel maieficient în acest demers este matematica, din păcate,nu prea iubită de către umanişti.

Profesorul Solomon Marcus este posesorul uneiştiinţe imense în domeniul matematicii, precum şi încultura umanistă; iubeşte poezia, filosofia şi este unanalist fin al istoriei ştiinţei.

Spiritul său are prospeţimea tinereţii, vigoareaminţii şi capacitatea de a se entuziasma în faţa valo-rilor intelectuale şi a noutăţilor ştiinţifice. Are orezervă de inocenţă care vine din structura unei per-

sonalităţi ce şi-a păstrat neştirbite idealurile şi valo-rile tinereţii timpurii.

Ludwig Wittgenstein scria în faimosul său tratatde logică şi filosofie că „limitele limbajului meuînseamnă limitele lumii mele”. Cred că şi pentrudomnul Solomon Marcus limbajul este totul.

Excelent comunicator, în domenii variate aleculturii – fie că este vorba de matematică, filosofie,ştiinţă, literatură sau educaţie – discursul său deintelectual rasat este întotdeauna argumentat, con-sistent şi trădează matematicianul format la şcoalarigorii ştiinţifice. Îi displac exprimarea neglijentă şi,în particular, greşelile de gramatică sau de logică,limbajul de lemn şi, atunci când este cazul, indife-renţa colegilor faţă de lumea care începe dincolo decâmpul lor ştiinţific.

Parafrazând un alt aforism al lui Wittgenstein,„filosofia nu este o doctrină, ci o activitate”, amputea spune că pentru domnul Solomon Marcus cul-tura, în viziunea sa integrată, nu este doar o formăpasivă, ci şi o activitate în folosul cunoaşterii.

Domnia Sa nu este doar un om cu principiiferme, ci şi un intelectual militant, care nu poaterămâne indiferent şi pasiv în faţa derapajelor dineducaţie, mediul academic sau cultural.

În societatea de astăzi, Solomon Marcus este nunumai un savant respectat, ci şi o conştiinţă intelec-tuală profund ataşată valorilor naţionale, care abinemeritat pentru contribuţia sa imensă la propăşi-rea culturii româneşti.

10

În basmele populare cu happy end, eroii trăiesc„fericiţi până la adânci bătrâneţi”. M-am întrebatadesea ce înseamnă această expresie – să fie oarevorba de un număr de ani, ori de o atitudine în faţavieţii? Cred că, mai degrabă, este obişnuinţa să-ţipăstrezi darul tinereţii de a te minuna de ceea ceîntâlneşti şi de a-ţi ajuta semenii să înţeleagă şi eifarmecul trecerii prin această lume.

Mi se pare că academicianul Solomon Marcusîntruchipează acest prototip de a fi fericit până laadânci bătrâneţi. Mi-aduc aminte că şi academicia-nul Octav Onicescu era în plină activitate ca nona-genar. În zilele noastre, academicianul Nicolae DanCristescu şi profesorul Nicolae Dinculeanu, mem-bru de onoare al Academiei Române, ambii locuindîn Florida, sunt de asemenea activi cuasi-nonage-nari. Poate că matematica, în calitate de sport alminţii omeneşti, contribuie la atingerea acestei per-formanţe mai mult decât alte îndeletniciri.

Puţini sunt cei care, ca şi prietenul meu, Marcus,pot privi la o listă atât de bogată în realizări: celevreo 60 de cărţi apărute şi destul de multe din eletraduse în limbi de circulaţie, cele 400 de articolepublicate în periodice ştiinţifice şi pleiada de stu-denţi sau colaboratori din toate domeniile creaţiei.Se naşte însă întrebarea, aşa cum scria poetul, „Ce-osă aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?”

Interacţionând cu toate domeniile activităţiiumane care pot avea contingenţe cu matematica dis-cretă sau continuă, nu puteai să nu-ţi extinzi privireași către chimie. Mă consider norocos că am pututcontribui cu câteva colaborări, care ne-au consolidatprietenia.

Dragă Marcus, prin exemplul tău, dai încrederecelor care-şi dedică activitatea ameliorării situaţieiîn care se găseşte astăzi România, arătând cum artrebui îmbunătăţit sistemul educaţional. Pe lângăprodigioasa ta activitate în matematica pură,compu taţională sau aplicată la lingvistică, poetică,se miotică, informatică, discipline sociale şi natu -rale, antropologie culturală, te-ai distins prin scrie -rile asupra filosofiei şi istoriei ştiinţei. Am savuratce ai scris despre timp, paradoxuri, metafore, inven-ţie şi descoperire. Am citit splendidul tău discurs dere cepţie Singurătatea matematicianului şi răspunsulpe care ţi l-a dat academicianul Marius Iosifescu.Te-am admirat în dialogul pe care l-ai avut la Ate-neul Român cu Luc Montagnier. Numele tău estecitat elogios în enciclopedii internaţionale și peInternet-ul pe care-l arăţi cât este de accesibil şiputernic. Descins din antecedenţi ca Miron Nico -lescu şi Grigore Moisil, ai devenit universal mairecunoscut ca ei, iar la rândul tău ai dat impuls unorsuccesori aproape la fel de iluştri ca şi tine, cum esteGheorghe Păun.

În America, am învăţat ce înseamnă să „restituiînainte”, adică atunci când ţi se face un bine, să facila rândul tău fapte bune la adresa altora. Cam astaai făcut, dragă Marcus, toată viaţa ta, preluândexemplele înaintaşilor tăi Miron Nicolescu, Gri-gore Moisil, Simion Stoilow, Alexandru Rosetti.Apoi, ai adăugat „les pleurs salés de ton front gris”(cum scria Baudelaire) şi ai dăruit discipolilor tăitransdisciplinari (cum spune Basarab Nicolescu) obogată comoară care va inspira multe generaţii vii-toare.

11

Solomon Marcus la 90 de ani – exemplu frumos*Acad. Alexandru T. Balaban


În urmă cu cinci ani, spuneam despre colegulmeu de Academie, Solomon Marcus, că este pasio-nat de tot ce este nou. Acum, la împlinirea uneivenerabile vârste (pe care, din cochetărie, nu o pre-cizez), pot să adaug că această pasiune a sa estesemn al tinereții fără bătrânețe.

În toate intervențiile sale din ședințele foruluinostru academic a căutat să scoată în evidență „ceeste nou” în concepția unor candidați. Mi s-a părutexemplară, pentru această înclinație a coleguluiSolomon Marcus, prezentarea făcută la titularizarealui Gheorghe Păun, un adevărat laudatio în sensulpropriu al termenului latinesc. Nu am mai avut oca-zia să aud un elogiu de acest fel într-o prezentareacademică. La un moment dat, a folosit și altăexpresie latinească, ecce homo, tradusă în limbaromână. După ce și-a terminat expunerea, m-amîntrebat în ce termeni l-ar fi prezentat pe regretatulsău profesor Grigore Moisil.

Solomon Marcus a fost întotdeauna interesat săîi apară intervențiile ca texte publicate. M-a întrebatde câteva ori, de ce comunicarea sa ținută la uncolocviu la Bruxelles, în onoarea lui Mihai Nasta,nu se publică. Voia să-i scrie rectorului universității

din Bruxelles, ca să-l întrebe ce se întâmplă cu actelemanifestării respective. I-am explicat că nu rectorulse ocupă de asemenea treburi. Insistența sa salutarăa avut însă efectul scontat într-o serie similară de lanoi din țară: actele Colocviului Internațional deFilologie și Lingvistică ce a avut loc anul trecut laInstitutul de Lingvistică al Academiei Române„Iorgu Iordan-Al. Rosetti” au fost predate la editură,datorită intervenției sale.

Cred că a moștenit pasiunea pentru tot ce estenou în știință – privită ca un domeniu interdiscipli-nar, de largă deschidere – de la profesorul său Gri-gore Moisil. Îmi amintesc de ședințele la care îlînsoțea pe maestrul său la Centrul de fonetică și dia-lectologie al Institutului de Lingvistică din Bucu -rești. Nu rareori, cu vocea lui caracteristică și cu unfarmec deosebit, Grigore Moisil propunea soluții lacare nimeni nu se gândise. L-am comparat pe Solo-mon Marcus cu maestrul său Grigore Moisil și amajuns la concluzia că pe cei doi i-a legat această„tinerețe fără bătrânețe”, pentru care mărturisesc căîl admir fără rezerve.

Îi doresc să ne „surprindă” încă mulți ani cuintuiția și cu imaginația sa debordantă.

12

Tinerețe fără bătrânețe*Acad. Marius Sala


Ori de câte ori încerc să scriu ceva despre profe-sorul Solomon Marcus, îmi dau seama că-mi asum osarcină, în acelaşi timp, simplă şi extrem de grea. Cesă spui şi cum să spui despre un om care, dupăpatruzeci de ani de strânsă colaborare, îţi este atât deapropiat, dar care e unic nu numai în matematicaromânească, ci şi în cultura românească, prin varie-tatea preocupărilor, implicarea în tot ceea ce îl în -conjoară şi vizibilitatea media, cu o operă care arputea justifica patru-cinci cariere de vârf ale unoroameni obişnuiţi, cu o energie „obositoare” pentrucei din jur şi, în acelaşi timp, de o modestie conta-gioasă, toate acestea având ca urmare imediată for-marea unui grup, dar, în care, natural şi incontesta-bil, rămâne mereu vizibil cine este Profesorul.

Eugen Ionescu spunea undeva despre el însuşică este „anormal de normal”. Ar putea fi şi o carac-terizare a profesorului Solomon Marcus.

„Eu nu m-am plictisit niciodată” – este propria-imărturisire, un lucru simplu şi monumental în ace-laşi timp, care poate explica multe, inclusiv uimireanoastră (a celor vulnerabili la plictiseală) în faţaoperei sale, în general, şi a fiecărei scrieri, în parti-cular. Să fii tot timpul prezent, alert, interesat de cee în jur, este un „secret” care nu cere niciun efort,pare la îndemâna oricui, firescul cel mai firesc, pecare profesorul Marcus ni l-a dezvăluit în repetaterânduri, dar care nu reuşeşte decât unui foarte micnumăr de oameni. Reuşeşte celor care lucrează (evitcuvântul „muncesc”) aşa cum respiră, fără niciunefort, dar cu firească bucurie, care învaţă în conti-nuu, din cărţi şi din viaţa zilnică, de la profesori şide la discipoli, deopotrivă (insistă profesorul pedetaliul acesta), care se întreabă şi se miră în conti-nuu, cu aceeaşi prospeţime dintotdeauna.

Leg toate acestea de mai multe cauze-surse-explicaţii: factorul natural, înnăscut (curiozitate,

ascuţime de minte, predispoziţie spre matematică şi,în acelaşi timp, spre „umanioare”, parcă o nelimitatăputere de muncă, dar şi o memorie perfectă); copilă-ria şi adolescenţa strâmtorate material, cu traversa-rea unor perioade istorice solicitante, eufemisticvorbind; educaţia matematică solidă; în preajmaunor mari personalităţi influente, cu statură de mo -del în adevăratul înţeles al cuvântului (Miron Nico-lescu şi Grigore C. Moisil, în primul rând, dar şiSimion Stoilow şi Dan Barbilian, sau, dintre nema-tematicieni, Alexandru Rosetti).

De aici, mai multele cariere ştiinţifice, toate devârf. Cea de matematician la început, remarcabilădin toate punctele de vedere: ca număr de lucrăripublicate în reviste de primă mărime, probleme des-chise de alţi matematicieni şi rezolvate în acestelucrări, sau probleme deschise de Solomon Marcusşi preluate de alţi matematicieni, un număr impre-sionant de citări, continuări, consemnări în mono-grafii. În paralel, ascensiunea treaptă cu treaptă înierarhia universitară (asistent în 1950, lector în1955, conferenţiar în 1964 şi profesor universitar în1966, la Facultatea de Matematică a Universităţiidin Bucureşti), manuale, doctoranzi.

A urmat evoluţia fulminantă a lingvisticii mate-matice în anii 1960, cu profesorul Marcus unul din-tre fondatori. Cartea Lingvistica matematică. Modelematematice în lingvistică (Editura Didactică şiPedagogică, 1963) – de mai multe ori amplificată,modificată, actualizată, în monografii publicate laAcademic Press (1967), Dunod (1967), apoi în rusă,cehă, italiană, spaniolă – a făcut istorie. Conferinţe,invitaţii, colective editoriale, prezenţe în dicţionareşi enciclopedii.

Putea face istorie şi cartea Gramatici şi automatefinite (Editura Academiei, 1964), dacă nu rămânea înlimba română – a fost una dintre primele monografii

13

Firescul unicității. Academicianul Solomon Marcus la 90 de ani*Acad. Gheorghe Păun


de teoria automatelor şi limbajelor formale dinlume, fără cariera pe care ar fi meritat-o. Similară afost soarta a două articole ale sale, cam din aceeaşiperioadă. Aceea în care sunt introduse gramaticilecontextuale (1968, 1969) a condus la sute de lucrări,vreo duzină, dacă nu mai multe – de teze de docto-rat, monografii – astăzi, gramaticile cu pricina suntnumite „gramatici Marcus”.

În paralel, o lucrare din 1974, de pionierat înfolosirea tehnicilor lingvistice şi a gramaticilor for-male în genetică, nu a fost valorificată de comunita-tea internaţională, nepregătită atunci pentru ceea ceavea să devină o adevărată modă spre finalul seco-lului. Da, dar nu era de ajuns pentru spiritul enciclo-pedic al profesorului Solomon Marcus. A urmat fru-moasa aventură a poeticii matematice (Ana Blandiana:„Visez o lume în care poeţii să facă spre matema ticătot atâţia paşi câţi a făcut Solomon Marcus sprepoezie.”), semiotica (Marcel Danesi îl consideră „ungigant al semioticii”), aplicaţiile matematicii,lingvis ticii (sloganul „Lingvistica – ştiinţă pilot” afost laitmotivul unei veritabile campanii în anii ’70)şi teoriei limbajelor formale, în cele mai diversedomenii, de la studiul basmelor la modelarea proce-selor economice (subiectul tezei de doctorat a sub-semnatului, în 1977), de la nevoile umane la teoriaacţiunii. Iar, în ultimele două decenii, implicarea înproblematica educaţiei, cu scrieri, participare laemisiuni TV şi radio, prezenţă în şcoli şi tabere dematematică. Aş mai putea aminti multe altele, de laimplicarea mereu activă în viaţa Academiei Române

la prezenţa în paginile revistei „Curtea de la Argeş”,de la editarea operei unor clasici ai matematiciiromâneşti la relevarea unor priorităţi româneşti înmatematică şi informatică.

O operă de o întindere şi varietate care dau com-plexe, construită de un savant-prototip, mereu activ,mereu pregătit să întrebe şi să fie întrebat, să facălegături şi analogii neaşteptate (Andrei Pleşu: „De oviaţă asta face, încearcă să creeze punţi într-o lumede insule.”), în buzunar cu carneţele în fiece clipăgata a găzdui observaţii şi idei, care merge cu tram-vaiul, poate fi întâlnit la piaţă, dar şi în tramvai şi lapiaţă, îţi semnalează o carte nouă, porneşte o dezba-tere, îţi relatează o întâmplare cu haz (şi noimă), unom, aparent, ca toţi oamenii, dar NU ca toţi oamenii(parafrazez titlurile unor cărţi despre Grigore C.Moisil) – pe scurt, Solomon Marcus, profesorul şiacademicianul.

Un privilegiu pentru cei care i-au fost aproape,studenţi, colaboratori, prieteni – şi este enormnumărul acestora. Stau mărturie cele două volumemasive, în jur de 900 de pagini fiecare, ale cărţiiÎntâlniri cu Solomon Marcus, apărute la EdituraSpandugino, în 2011, augmentate din plin acum, lacea de-a 90-a aniversare. O simplă selecţie de numemari ale culturii lumii care au semnătura în acestevo lume ar da seama despre nivelul la care se situ -ează Solomon Marcus în cultura lumii.

Să-i mulţumim, să-l citim, să încercăm să-l imi -tăm, mândrindu-ne că-i suntem contemporani, bucu-roşi că-i suntem aproape.

14

15

A rosti sau a scrie cuvinte elogioase despre aca-demicianul Solomon Marcus poate părea multorasuperfluu și este, oricum, riscant din mai multepuncte de vedere. Mai întâi, Domnia Sa nu mai aredemult nevoie de elogii, fiindcă este de decenii arhi-cunoscut în calitatea prin care s-a ilustrat, dincolo devremuri și de regimuri politice, aceea de perso -nalitate științifică de valoare națională și in -ternațională. În al doilea rând, atâtea laude jus -tificate și binemeritate i s-au adus de-a lungul tim-pului, încât oricine riscă să fie redundant, repetândvorbe care se știu. În fine, spunând ceea ce au spusși alții, aș putea deveni repede neinteresant, fad sauformal și aș ajunge, pentru unii, să par nesincer. Așregreta profund ca acum, la moment aniversar, săfac o figură de acest gen, fără să vreau.

Intenția mea este însă de a fi relativ scurt – cumnumai matematicienii știu să fie – și sincer, evitând,pe cât posibil, locurile comune.

Am rămas impresionat de la început, în Acade-mia Română, pe viu, adică, din 2001 încoace, deelocința desăvârșită a domnului academician, a săr-bătoritului nostru de-acum. Am fost surprins, inițial,de o anumită severitate, de o aspră intransigență, deverbul dăltuit în piatră, care părea, câteodată, că taieîn carne vie. Critic cu strategiile de cercetare, cupolitica cercetării, cu validarea rezultatelor munciinoastre, Domnia Sa este critic și cu toți colegii și,mai ales, cu as piranții la înalta calitate de membru alAcademiei. Am fost chiar speriat de câteva ori, înfocul unor polemici înverșunate, de judecățile caremi se pă reau necruțătoare, mai ales față de repre -zentanții disciplinelor sociale și umaniste.

Cu timpul, am conștientizat însă câteva lucrurisurprinzătoare și mai ales acela că, sub asprimeajudecăților, se ascundea o mare bunătate față deștiința, cercetarea, spiritualitatea și cultura româ-nească, în ansamblu. Bunătatea aceasta severă se co -rela întotdeauna cu grija față de Academia Ro mână,care se cuvenea să rămână, în concepția Domniei

Sale, empireul spiritelor celor mai alese ale națiunii,să nu scadă exigența, să nu dilueze calitatea.

Am înțeles că, de secole, noi, românii, ducemlipsă de normare, de reguli și rânduieli pre cise, pecare se cuvine să le și respectăm.

Am înțeles că, omenoși fiind, suntem adesea șidelăsători, că, inventivi fiind, suntem și superficiali,că, talentați fiind, uităm uneori de tenacitate, stă -ruință și, mai ales, de munca acerbă, care poate săînvingă orice. Uităm că „labor improbus omnia vin-cit“, ca să reiau, aproape neschimbat, un vers dinVirgiliu.

Dincolo de critici, cel mai adesea, cuvintele șiscrierile domnului academician Solomon Marcusrelevă – pentru cei meniți să înțeleagă acest lucru –o mare dragoste pentru știința românească, pentruvalorile intelectuale ale acestei țări. Și am mai în -țeles ceva, anume că matematica este astăzi o partefundamentală a culturii generale, că fără matematicărămânem simpli povestitori, într-o lume digitalizată.Astfel, mi-am dat seama că matematicianul Solo-mon Marcus, devenit eseist, prozator, artist, câteo-dată, înnobilează cultura noastră, îi dă relief și re -levanță.

Am realizat de destulă vreme că – în lungiledecenii de viață creatoare – Domnia Sa putea trăimai prosper pe alte meridiane și putea onora catedreuniversitare și academii de prestigiu din aceastălume, cum au făcut atâția alți confrați, din varii mo -tive. Domnia Sa a rămas însă aici și ne-a învățatmereu, discret și greu de înțeles pentru unii, cumpoți să fii patriot român fără s-o spui cu voce tare,cum poți iubi acest pământ fără să declami ritosacest lucru și cum poți face din științele exacte și dindisciplinele umaniste monumente de armonie inte-lectuală. Ne-a dat, prin ur mare, lecții generoase șiprofunde de viață.

Vreau să închei cu una dintre aceste lecții, pecare am înțeles-o destul de târziu, deși i-am primitbazele prin anii ’70 ai secolului trecut, de la unii din-

Academicianul Solomon Marcus, la vârsta „duratei lungi”*Acad. Ioan-Aurel Pop


16

tre dascălii mei brașoveni: astăzi nu poți fi depozita-rul unei culturi generale solide și utile fără matema-tică, informatică, fizică, biologie, chimie. Până laurmă, accentul grav în ceea ce mai numim acum cul-tură generală nu mai cade, ca odinioară, pe vastecunoștințe de mitologie, studii clasice, istorie, litera-tură, filosofie, pe umanioare și științe (discipline)sociale, ci pe modalități și metode de adaptare laprovocările acestei lumi grăbite, care vine puternicpeste toți, cu tablete, e-books (cărți electronice),iphone-uri, cu forme de cercetare și de comunicarede neimaginat în urmă cu două-trei decenii.

Pe când se vorbea încă de „revoluția tehnico-științifică”, era de ajuns pentru un umanist – ca să nuse simtă „infirm” intelectual – să știe câte ceva (sausă nu uite ceea ce învățase la școală) despre Postu-latul lui Euclid și Teorema lui Pitagora, despre pâr-ghii, plan înclinat și scripete, despre structura ato-mului, despre ereditate ori despre tabloul periodic alelementelor. În momentul actual, lucrurile s-au com-plicat mult mai mult!

Nu le putem ști pe toate, dar putem avea bună -voința de a recepta ceea ce ne oferă oamenii deștiință. Pentru receptare, nu ajunge însă bunăvoința,ci este necesară o bază de cunoștințe și metode (teh-nici), care se dobândește din copilărie și adoles -cență, prin educația școlară. De aici vine insistențaDomniei Sale pentru o școală cumpănit structurată,fără multe materii mici, ci axată pe domenii deinterferență, în care științele numite exacte (funda-mentale) să ocupe un loc central. Astăzi, mai exage-

rează unii, punând accentul pe tehnici (know-how) șiignorând ori disprețuind cunoștințele. Este vorbadespre un mesaj greșit! Acestea, metodele și cu -noștințele, merg mână în mână, fiindcă memoriaeste o componentă fundamentală a inteligenței. Ne -cultivând memoria, ne condamnăm la pauperitateintelectuală și la moarte spirituală.

Prin urmare, din pledoaria domnului academi-cian Solomon Marcus, am înțeles că un intelectualautentic poate rezolva pe o față a unei foi (foaiapoate să fie și virtuală!) o problemă de logică, dearitmetică, de trigonometrie ori de geometrie, iar pecealaltă față să compună o poezie ori un eseu, dacăsimte nevoia. Cultura generală actuală îmbină ști -ințele și disciplinele, încercând o nouă sinteză, cumtoate marile epoci din istoria umanității au încercatsă facă. Domnia Sa nu ne îndeamnă să devenim cuto ții polihistori – pentru aceasta este nevoie de în -zestrări naturale excepționale – ci, să prețuim șivalorile științelor exacte și să le integrăm în paradig -mele cunoașterii noastre. Firește, și reciproca estevalabilă (oamenii de știință adevărați nu se pot des-curca în lume fără umanioare!), fiindcă nu existădiscipline superioare și inferioare, iar spiritul nostru,cu voie ori fără voie, tânjește după creații literare, is -torice, muzicale, plastice etc.

Matematicienii și istoricii, paradoxal, au câtevaelemente de structură comune, între care operareacu numere și cu spații. Timpul este însă comun tutu-ror oamenilor și el se dispune – de la Fernand Brau-del încoace – pe trei planuri etajate: timpul geogra-fic (ritmul naturii), timpul social (ritmul comu -nităților umane) și timpul individual (ritmul eveni-mentului). Viața oamenilor este relevantă la nivelulprofunzimilor, al timpului lung, al „duratei lungi”.Viața academicianului Solomon Marcus, deși indi-viduală, atinge dialectica duratei, fiindcă a dat naș -tere unor structuri, unor cutume, unor exemple deurmat.

Până la urmă, lecția de viață a domnului acade-mician Solomon Marcus este una a echilibrului șiar moniei. Pentru aceasta, îi mulțumesc din suflet șiîi doresc viață lungă în continuare, luminată de pre -țuirea celor dragi, a comunității internaționale și,mai ales, a lumii românești din care este parte și pecare o iubește cu atâta ardoare.

17

Dedicăm acest articol profesorului Solo-mon Marcus, evocând o perioadă de gloriea lingvisticii româneşti, când, graţie, pe de oparte, şcolii de lingvistică structurală bucu-reşteană, patronată de profesorul AlexandruRosetti, iar, pe de alta, studiilor de lingvisticămatematică ale profesorului Solomon Mar-cus, lingvistica românească a traversat unadintre perioadele ei de glorie, ajungândprintre primele şcoli de lingvistică din Europa.O întreagă generaţie de lingvişti, printrecare mă număr şi eu, lingvişti aflaţi în anii‘60–70 în plină formaţie ştiinţifică, esterecunoscătoare magiştrilor de atunci.

1. Într-o epocă derutantă şi într-o atmosferă apă-sătoare şi constrângătoare (erau discutate, în lingvis -tica românească, tezele lui I.V. Stalin din Marxismulşi problemele lingvisticii şi lucrarea lui O.S. Ahma-nova, Glossematica lui Louis Hjelmslev, ca manifes-tare a decadenţei lingvisticii burgheze contempo -rane, 1953), Solomon Marcus este una dintre figu -rile luminoase ale acelei perioade şi a celei care vaurma.

Alături de o întreagă generaţie de lingvişti, ceimai mulţi foarte tineri (Emanuel Vasiliu, ValeriaGuţu Romalo, Sorin Stati, Maria Manoliu, AndreiAvram, Matilda Caragiu Marioţeanu, Ion Coteanu;nu trebuie uitată remarcabila figură a neuitatei PaulaDiaconescu, care va deveni în curând soţia profeso-rului Marcus), în anii ‘60−’70, lingvistica româ-nească traversează o perioadă de deschidere teoreticăşi metodologică spre tot ceea ce lingvistica ultimu-lui secol produsese mai bun: curentele de orientarestructuralistă. În ambianţa ştiinţifică de la Catedra

de limba română, sub direcţia protectoare a profeso-rului Al. Rosetti, şcoala românească de lingvistică seorientează în direcţia investigării concepţiei şi ametodologiei structuraliste şi a aplicării structuralis-mului în descrierea sistematică a limbii române. Ocarte colectivă (Elemente de lingvistică structurală,Editura Ştiinţifică, 1967), dar şi teze de doctorat(devenite cărţi) remarcabile ale acelei perioade(Valeria Guţu Romalo, Morfologia structurală alimbii române, Editura Academiei RSR, 1968;Maria Manoliu, Sistematica substitutelor din românacontemporană, Editura Academiei RSR, 1968;Sorin Stati, Teorie şi metodă în sintaxă, Editura Aca-demiei RSR, 1967; Paula Diaconescu, Structură şievoluţie în morfologia substantivului românesc,Editura Academiei RSR, 1970) vădesc această efer-vescenţă fără egal din lingvistica românească.

Paralel şi susţinându-se reciproc, şcoala destructuralism a lingviştilor români se îngemăneazăcu direcţia lingvisticii matematice, ultima, introduseîn România şi slujite cu performanţe ştiinţificeremarcabile de profesorul Solomon Marcus. Cerculde lingvistică matematică de la Facultatea de Filolo-gie a Universităţii din Bucureşti (din anul 1960–1961) şi Cursul de lingvistică matematică pentrustudenţii Facultăţii de Filologie din Bucureşti (dinanul 1961–1962), al căror mentor a fost profesorulMarcus, strângea săptămânal elita lingviştilor şi astudenţilor din Facultatea de Litere. Ca tânără parti-cipantă la cele două evenimente (eram în anii II–IIIde studenţie), îmi amintesc starea de euforie intelec-tuală a celor prezenţi; fiecare venea cu lecturi fun-damentale structuraliste/de lingvistică matematică,cu propriile întrebări şi incertitudini, iar maestrul, cuprecizia şi claritatea binecunoscute şi cu forţa de a

Începuturile lingvisticii matematice din România. Omagiu profesorului Solomon Marcus*Gabriela Pană DindeleganMembru corespondent al Academiei Române


însufleţi pe tinerii învăţăcei, dădea celor prezenţiîncredere şi, în plus, construia suportul matematicpentru înţelegerea profundă a noii orientări lingvis-tice. Şcoala de lingvistică matematică şi cea delingvis tică structurală, care se creau în acea perioadă,au ajuns, în scurt timp, unele dintre cele mai bunedin Europa, cu realizări apreciate cu mult în afaragraniţelor României. Pentru a da un singur exempludintre multe altele, ne vom referi la lucrarea în douăvolume, totalizând aproape 1300 de pagini, a lui W.Andries van Helden Case and Gender. Concept For-mation between Morphology and Syntax (Amster-dam/Atlanta, Georgia, 1993), în care, pe numeroasepagini, sunt valorificate zeci de articole ale lui Solo-mon Marcus şi ale discipolilor săi în domeniullingvis ticii matematice.

„Îngemănarea” celor două direcţii se materiali-zează în cărţi fundamentale, precum Solomon Mar-cus, Introduction mathématique à la linguistiquestructurale (Dunod, Paris, 1967) şi prin lucrăricolective, rod al colaborării dintre profesorul Solo-mon Marcus şi câte un reprezentant al lingvisticii(vezi Solomon Marcus şi Sorin Stati, Informaţie şiredundanţă în limbă, în Elemente de lingvisticăstructurală (Editura Ştiinţifică, 1967); SolomonMarcus şi Emilian Vasiliu, Matematică şi fonologie.Teoria grafelor şi consonantismul limbii române, înFonetică şi dialectologie (III, 1961), sau prin studiide graniţă, între lingvistică şi matematică, studiicreatoare de disciplină în epoca respectivă (veziSolomon Marcus, Lingvistica, ştiinţă pilot, în SCL,XX, 1969/3, sau Solomon Marcus, Aspecte mate-matice în studiul limbajului, în „Limbaj, logică, filo-sofie”, 1968).

2. Ca întemeietor al şcolii de lingvistică mate-matică din România, profesorul Marcus a adus con-tribuţii remarcabile în următoarele trei direcţii, de -pen dente una de cealaltă:

Direcţia modelării în general şi a modelăriimatematice în special (tipologia modelelor, cu dis-tincţii semnificative, precum modele analitice ver-sus modele generative; modele sintagmatice versusmodele paradigmatice; modele formalizate matema-tic versus formalizate logic etc.). Datorăm profeso-rului Marcus dezbateri asupra însemnătăţii modelă-rii lingvistice, cu sublinierea, pe de o parte, a roluluiteoretic pentru înţelegerea direcţiilor moderne decercetare – structuraliste şi generative – iar, pe dealtă parte, a rolului aplicativ al modelării. În ceea cepriveşte rolul aplicativ, s-a mers pe două direcţii:

investigarea anumitor fapte de limbă (vezi artico leleUn criteriu contextual de clasificare a cuvintelor cuaplicaţie la adjectivele din limba română, în SCL,XIII, 1962/2; Le genre grammatical et son modèlelogique, în CLTA, I, 1962) şi impulsul dat creării delimbi artificiale.

Articolul Modelarea matematică a limbii (LR,1963/5) şi cărţile: Solomon Marcus, Lingvistică ma -tematică, 1963, ediţia a II-a 1966; Solomon Marcus,Edmond Nicolau, Sorin Stati, Introducere în lingvis -tica matematică (Editura Ştiinţifică, 1966) – au pusbazele lingvisticii matematice în România, fiindaccesibile conceptual şi terminologic nu numaimatematicienilor, ci şi lingviştilor. Sunt cărţi în carese introduc concepte care au şi aplicabilitate lingvis-tică (precum teoria mulţimilor, opoziţii şi tipuri deopoziţii, relaţii de echivalenţă şi clase de echivalenţă,dominare, congruenţă, distribuţie şi clase de distri-buţie etc.); conceptele care vor servi la investigareastructurii lingvistice şi au aplicabilitate imediată înfonologie şi în analiza morfematică, în teoria cate-goriilor gramaticale, în modelarea matematică a„părţii de vorbire”, în modelarea matematică a gru-purilor sintactice etc.

Direcţia poeticii matematice; extinderea mo -delării matematicii şi la alte domenii, la studiulliteraturii (al poeziei şi al operei dramatice), la stu-diul folclorului, al artelor vizuale etc. Domenii con-siderate până la acea dată ca imposibil de modelatmatematic (vezi domeniul poeticii), devin, graţiecontribuţiei profesorului Marcus, „deschise” noiidirecţii. Este semnificativă celebra carte Poeticamatematică (Bucureşti, Editura Academiei RSR,1970), dar şi studii de tipul Metode matematice înstudiul dramei (în culegerea „Revista de istorie şiteorie literară”, 1969/4), în care noile domenii suntsupuse investigaţiei din perspectiva lingvisticiimatematice, probând posibilitatea aplicării metodeişi avantajele aplicării ei.

În aceste lucrări, apare distincţia dintre limbajulştiinţific, ca manifestare a „gradului stilistic «zero»,din care orice conotaţie este exclusă, şi limbajulpoetic, ca manifestare a écart-ului, a limbajuluideviant (cu grade diferite de deviere) faţă de cel şti-inţific. Găsim aici şi studiul figurilor poetice ca de -vieri de la limbajul pur denotativ.

Creată într-o epocă de mare avânt al studiilor destilistică şi poetică (vezi cărţi fundamentale de felulStudii de poetică şi lingvistică, EPL, 1966), poeticamatematică este una dintre direcţiile care vor fi18

19

repede îmbrăţişate, prin posibilitatea ei de a forma-liza convingător distincţia „poetic” versus „ştiinţi-fic”. Deşi contradicţiile dintre limbajul poetic şi celmatematic sunt numeroase, iar, pentru mulţi cercetă-tori, ireconciliabile, în cartea profesorului Marcus,găsim acest subtitlu incitant „Şi, totuşi, studiul mate-matic al poeziei este posibil!” (p. 17). Profesoruldemonstrează pas cu pas că un asemenea demerseste nu numai posibil, dar şi, ştiinţific, profitabil.

Direcţia semioticiiCărţile profesorului Solomon Marcus – Semiotica

folclorului, Solomon Marcus (red.), 1975, Semnedespre semne (EŞE), 1979 şi Semiotica matematicăa artelor vizuale (EŞE), 1982 – sunt creatoare deşcoală pentru noua direcţie a semioticii.

3. Din studiile şi cărţile profesorului, toată gene-raţia mea a învăţat lucrurile fundamentale despremodelarea lingvistică: de la definiţie (ca metodăconstând în folosirea, pe baza analogiei de structură,a unei construcţii teoretice B ca model al obiectuluide studiat A), la recunoaşterea teoretică a infinităţiide modele, cu posibilitatea evaluării şi a ierarhieilor, şi, implicit, la perspectiva perfecţionării conti-nue a modelelor, chiar şi în cadrul aceluiaşi tip demodel; a înţeles, de asemenea, ideea evaluării mode-lelor şi a alegerii modelului celui mai adecvat, înfuncţie de capacitatea lui descriptivă şi explicativă.Graţie profesorului Solomon Marcus, a devenit unfapt banal acceptarea ideii de evoluţie a modelelorgenerative, de la modelul gramaticii cu un numărfinit de stări la modelul transformaţional, de lamodelul generativ standard la cel standard extins, dela modelul transformaţional la teoria legării şiguvernării şi, apoi, la programul minimalist, cudiversele lui reprezentări succesive (vezi studiul luiSolomon Marcus Deux types nouveaux de grammairegénerative, în CLTA, VI, 1969).

Nimeni din generaţia mea n-a mai fost surprinsde recunoaşterea ideii de gramatici simultan posibilepentru aceeaşi limbă, fiecare ca rezultând din mode-lări de tip diferit şi oferind explicaţii pentru domeniimai restrânse sau mai extinse din structura şi func-ţionarea unei limbi. Nimeni din generaţia mea nu amai fost surprins când, aproape simultan, s-au pro-pus modele alternative pentru aceeaşi realitate lin-gvistică (vezi, de exemplu, cea a clasificării adjecti-velor: modelul lui Solomon Marcus, Un criteriucontextual de clasificare a cuvintelor. Cu aplicaţie

la adjectivele din limba română, în SCL, 1962, 2;modelul Mariei Manoliu, Schiţă de clasificare struc-turală a adjectivelor din limba română, în „Elementede lingvistică structurală”, 1967, sau modelul Vale-riei Guţu Romalo din Morfologia structurală a lim-bii române, Editura Academiei RSR, 1967).

4. Dincolo de noutăţile teoretice (terminologie,tipologie, concepte, la fel de valabile şi pentru struc-turalism şi pentru lingvistica matematică) pe carestudiile şi cărţile profesorului le introduc, datorămprofesorului Solomon Marcus şi rezultate de amă-nunt prin aplicarea modelării matematice, cu micidiferenţe faţă de cercetările lingvistice pure.

Este suficient să amintesc aplicarea lingvisticiimatematice pentru clasificarea flexionară a adjecti-velor (vezi supra, §3).

Pe de o parte, noua metodă, a comportamentuluicontextual, se dovedeşte a fi com patibilă, în mareparte, cu rezultatele ulterioare ale metodologieistructuraliste, oferind, în plus, şi suportul teoreticpentru susţinerea tipologiei, iar, pe de alta, îmbogă-ţeşte şi detaliază clasele. Astfel, şapte dintre claselestabilite de Maria Manoliu şi Valeria Guţu Romalo,prin procedee structuraliste, apăruseră şi în clasifi-carea profesorului Marcus. Dar, în plus, la Marcusapar două subclase necuprinse în clasificărilelingviş tilor:

(1) subclasa caracterizată prin Mp = Fs = Fp ≠ Ms

(2) subclasa caracterizată prin Mp = Fs = Fp ≠ Ms

Prima este reprezentată printr-un adjectiv canou, în realizările lui flexionar-arhaice (nouă =nouă = nouă ≠ nou); iar a doua, printr-un unicadjectiv june, cuvânt cu utilizări duble, adjectivale şisubstantivale (june = june ≠ juni ≠ june).

5. Am urmărit numai una dintre multiplele faţeteale omului de ştiinţă, creator de disciplină şi deşcoală, Solomon Marcus, direcţia care m-a marcatpe mine în formaţia ca lingvist. Dar sunt nenumăratealtele, pentru care trebuie să fim recunoscători pro-fesorului aici omagiat.

În numele generaţiei de lingvişti formaţi în anii’60–’70, urez profesorului Marcus, la această ziomagială, sănătate, viaţă lungă şi păstrarea spirituluitânăr, veşnic căutător şi descoperitor, pe care i-l cu -noaştem dintotdeauna.

20

Academicianul Solomon Marcus – cuvântul cheie: înțelepciune*Gheorghe BengaMembru corespondent al Academiei Române


În urmă cu aproape 15 ani, am avut onoarea de apăşi cu sfială în Aula Academiei Române ca mem-bru corespondent, fiind profund impresionat demarile personalităţi ale culturii române pe care leputeam vedea nu doar la televizor, ci şi în realitate.Mai mult, am avut şansa de a participa de atunci lafoarte multe Adunări generale, când aceste persona-lităţi luau cuvântul. În multe dintre aceste intervențiise manifesta o înţelepciune cu adevărat academică.

Între cei ce m-au impresionat prin foarte multeluări de cuvânt, prin curajul exprimării opiniilor,uneori chiar foarte critice, dar întotdeauna bazate peargumente „matematice”, l-am remarcat pe acade-micianul Solomon Marcus, pe care îl omagiem.

Au fost Adunări generale în care s-au discutatdosarele chiar a peste zece candidaţi şi la fiecaredintre aceştia lua cuvântul cu observaţii foarte perti-nente, susţinând pe unii candidaţi, fiind rezervat faţăde alţii (a căror operă, evaluată în domeniul în carecandidau, era modestă). Am admirat aceste luări decuvânt şi de fiecare dată votul secret al membrilorAcademiei Române a dovedit că dreptatea se afla departea înţeleptului academician Solomon Marcus.Ba mai mult, Domnia Sa făcea şi observaţii criticecătre secţia ce propusese pentru promovare candi-daţi cu operă modestă, deşi în acea secţie existaualţii, mai indrituiţi pentru a fi propuşi.

Am spus „înţeleptul academician Solomon Mar -cus” şi aş continua numindu-l „un înţelept întremarii înţelepţi ai Academiei Române”, aşa cum unmare scriitor spunea „un om între oameni”. N-am săfac eu, fiindcă nu sunt competent în a face, conside-raţii asupra înţelepciunii despre care s-a scris bi -blioteci întregi. Dar, cred că nu poţi fi un înţelept,dacă nu eşti inteligent (reciproca nu este însă vala-bilă!). Cred că nici nu poţi fi un valoros matemati-

cian, dacă nu eşti inteligent (aici, însă reciproca estevalabilă, există înţelepţi care s-au validat ca maricreatori în alte domenii ale culturii decât matematica,din fericire, în Academia Română există în toatedomeniile fericite exemple).

Dar, saltul de la inteligenţă la înţelepciune nu-lpot face decât unii oameni şi acesta se poate producela diferite vârste. În ceea ce-l priveşte pe academi-cianul Solomon Marcus, nu pot spune cu certitudinedecât că de prima dată când l-am văzut şi l-am auzitvorbind, ceea ce mi-a venit în minte a fost înțelep -ciunea sa. Această înţelepciune am admirat-o înzecile de articole, interviuri acordate cu generozi tatecelor ce doreau să-i „decodifice” personalitatea, oriîn dezbateri şi discuţii în faţa unui numeros audito-riu. Dintre acestea, m-aş referi doar la câteva, ceilustrează foarte bine caracterizarea pe care încerc săi-o fac, desigur, cu respectul şi stima pe care i leport.

Dialogul cu Luc Montagnier (Laureatul Nobelpentru Medicină, ca urmare a descoperirii virusuluiresponsabil de apariţia SIDA) în faţa unui distinsauditoriu la Ateneul Român, este un exemplu al unui„duel” purtat de doi înţelepţi, fiecare excelând înopera sa ştiinţifică prin realizări deosebite, dar, înacest dialog, am fost pe deplin câştigat de academi-cianul Solomon Marcus, care a reuşit nu doar să des-cifreze contribuţiile din specialitatea lui Luc Mon-tagnier (deşi era vorba de cercetări medicale delaborator, la prima vedere departe de contribuţiiledin matematică ale sărbătoritului nostru), ci şi să-l„descifreze” pe cel cu care dialoga, cu personalita-tea sa, cu dăruirea pentru ştiinţă şi chiar cu înclina-ţia spre filosofie.

Solomon Marcus s-a dovedit a fi perfect edificat,citise şi cărţile în care savantul francez descrisese

21

„Bătăliile vieţii” sale, dar se folosise şi de posibili-tatea ce i-a oferit-o internetul, pe care, mărturiseşteacademicianul Solomon Marcus, l-a descoperit la 67de ani, dar i-a schimbat viaţa, randamentul munciisale intelectuale în ultimii 22 de ani crescând verti-ginos.

Dialogul amintit mi-a dat prilejul de a înţelegecultura sa vastă, capacitatea de a înţelege atât pro-blemele biologiei şi medicinei (chiar la nivel celularşi molecular), cât şi problemele medicale la nivelplanetar, precum şi înţelegerea profundă a moduluiîn care se „face ştiinţa” „de valoare Nobel”, cupasiune, cu dedicaţie şi având la bază curiozitateacercetătorului şi nu „directive”, „planuri” de „cerce-tare aplicată” care să aducă societăţii într-un intervalprecizat de timp beneficii materiale, aşa cum doresc,în toate ţările, cei ce conduc (şi decid) destineleoamenilor.

Am admirat, „studiind” acest „dialog”, amără-ciunea exprimată de academicianul Solomon Mar-cus „că cea mai mare parte a oamenilor din gene-raţia tânără este programată să nu aibă niciodatăacces la operele de creaţie culturală ... să nu înţe-leagă niciodată frumuseţea unui vers, a unei formulematematice, a unui fenomen fizic sau a unei reacţiichimice”. Toate acestea sunt rezultatul unei orientăriaproape exclusive a învăţământului spre aspecteleoperaţionale, formale, în defavoarea aspectelorsemantice. Multora le lipseşte motivaţia de a învăţa,interesul faţă de cultură şi, în general, faţă de opereleintelectuale. Se adoptă ipoteza conform căreia copiii,în marea lor majoritate, nu sunt programaţi să înţe-leagă creaţia culturală de orice fel, iar destinul loreste de a rămâne „sclavi culturali”. Înţelepciunea l-afăcut să nu se mulţumească cu o asemenea constatare,ci să lupte pentru schimbarea în sensul dorit a men-talităţii generaţiei tinere.

Profesorul Solomon Marcus mi-a făcut cinsteade a mă invita la o întâlnire cu tinerii, un evenimentorganizat la 8 noiembrie 2014 în sala cinematogra-fului „Florin Piersic” din Cluj-Napoca. Cu acest pri-lej, academicianul Solomon Marcus a propus, încomplementaritate cu cele „Zece porunci”, „Zecenevoi umane”, ce „ar fi trebuit să fie la baza învăţă-rii la toate vârstele”.

1. Nevoia de a da un sens vieţii, la nivel ele-mentar, prin savurarea bucuriilor zilnice furnizate deactele elementare ale vieţii.

2. Nevoia de împrospătare (de a reduce rutina laminimul necesar şi de a privi zilnic lumea cu dispo-ziţia unui nou început, recăpătând într-un sens can-doarea copilăriei).

3. Nevoia de întrebare şi de mirare (dorinţa de aînţelege lumea, nu doar de a o înregistra, formareacapacităţii de problematizare).

4. Nevoia de îndoială şi de suspiciune faţă de„orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună,de pe internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii,aşa cum un poliţist care caută pe autorul unei crimesuspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui săfie primii care să stimuleze această atitudine la elevişi la studenţi”.

5. Nevoia de greşeală şi de eşec, ele sunt preţulinevitabil pe care îl plătim, pentru a învăţa să gân-dim cu capul nostru, să ne comportăm adecvat însituaţii noi.

6. Nevoia de joc: reflex al jocului pe care-l facenatura cu noi, de la începutul omenirii: „caută sămă înţelegi, dar eu mă ascund; şi cu cât lucrul pecare-l cauţi este mai interesant, mai semnificativ, cuatât îl ascund mai bine şi îl fac mai greu de găsit.Dar merită să-l cauţi. Chiar fără rezultatul aşteptat,căutarea îţi va da satisfacţii, care însă ar putea fialtele decât cele la care te-ai gândit iniţial. Cauţiceva, nu-l găseşti, dar găseşti altceva; uneori, maiinteresant decât ceea ce căutai iniţial”. Ce frumosexprimat farmecul cercetării din toate ştiinţele vieţiişi ale naturii, în cel mai larg sens posibil!

7. Nevoia de identitate: biologic avem o identi-tate individuală, dată de ADN-ul specific; la identi-tatea genetic, se adaugă „identitatea de familie, deloc geografic şi de moment istoric, deci, o identitatelocală, una regională, una naţională, de limbă, decredinţă...Tinerii trebuie să conştientizeze faptul căîn condiţiile actuale ale globalizării de toate felurileacţionează asupra noastră, direct sau indirect, toatenivelurile sociale, de la cele regionale şi naţionalela cele europene, occidentale şi planetare; tensiunileexistente între diferite identităţi ale fiecărei persoaneşi între identităţile unor persoane diferite sunt, înultimă instanţă, la rădăcina multor conflicte şi răz-boaie: aici îşi află rădăcinile şi terorismul existentla scară mondială.”

8. Nevoia de omenesc şi de omenie: „omenesculîn diversele sale ipostaze trebuie învăţat, includemaici şi nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-icontamina pe alţii de bucuria vieţii”.

9. Nevoia de cultură: „Omenirea a acumulat unimens tezaur de cultură ştiinţifică, literar-artistică,tehnologică, religioasă, filosofică etc. Culmi ale spi-ritualităţii umane, în matematică, astronomie, fi -zică, chimie, biologie, filosofie, literatură, muzică,arte vi zuale, teatru, ştiinţe juridice, economice, isto-rice, arheologice, geografice, geologice și, mai

recent, în film şi în disciplinele informaţiei şi alecomunicării stau mărturie pentru splendoarea ome-nescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imagi-naţie, de descoperire şi de invenţie. Dar, cine bene-ficiază de ele, câţi sunt cei care au acces la acestepiscuri, le înţeleg, îşi pot umple sufletul şi mintea deînţelepciunea şi frumuseţea lor, se pot astfel înălţaspiritual mult peste starea de animalitate?

Câţi sunt cei care ajung să trăiască fiorul unuivers, al unei poveşti, al unei muzici, al unui tablou,al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi,al unei ecuaţii, al unei formule chimice, al tabelei luiMendeleev, al unui program de calculator, al geo-metriilor neeuclidiene, al relativităţii einsteiniene,al lumii cuantice, al dualităţii Watson-Crick a acizi-lor nucleici? Va fi în stare educaţia publică să preiaacest mesaj? Mai avem timp de aşa ceva? Un timpde contemplare, de su premă emoţie.

Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplomede diverse grade, fără acoperire culturală? Şi dacănu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestordiplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizoride servicii? Şi, dacă nu prea au nevoi culturale, ce

motivaţie mai profundă pot da vieţii lor? Cohorte deoameni, unii cu o stare de prosperitate materială, autotuşi un statut de sclavi culturali. Să nu-ţi fie milăde ei? Să nu-i compătimeşti? Nu cumva se află aicisursa principală a derapajelor de ordin civic,moral, juridic, a violenţei verbale, psi hice, fizice?Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc,ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieţiilor?”

10. Nevoia de transcendenţă: „modul superior,de cea mai înaltă complexitate, pe care o poatecăpăta nevoia de a da un sens vieţii”. „Transcen-denţa este atât la destinaţie, cât şi la origini. Dis-tincţia kantiană dintre transcendent (dincolo deposibilităţile cunoaşterii umane) şi transcendental(relativ la achiziţii ale cognitivului uman care pre-ced orice experienţă; cunoaşterea apriorică).Transcendenţa matematică se referă, în acord cuEuler, la operaţii care nu se pot realiza prin repeta-rea de un număr finit de ori a unor operaţii elemen-tare, aplicate numerelor naturale. De aici, nu-idecât un pas până la distincţiile profan-sacru,imanent-transcendent. În aceeaşi ordine de idei, sepoate discuta despre transcendenţa în muzică, înviziunea fenomenologiei sunetului, preconizate deSergiu Celibidache.”

Înţelepciunea academicianului Solomon Marcusam admirat-o şi citind reflecţiile Domniei Sale pediverse subiecte, între care şi splendidul eseu Creie-rul uman: o veche cunoştinţă şi o permanentă mi -rare, sau răspunsul său la Discursul de recepţie din24 octombrie 2014 al academicianului GheorghePăun (Căutând calculatoare în celula biologică);prilej cu care, acesta din urmă sublinia o altă şi foarteimportantă latură a academicianului Solomon Mar-cus, aceea de înţelept mentor, vorbind cu admiraţiede cei patruzeci de ani petrecuţi în preajma Dom-niei Sale.

Eu n-am avut şansa de a fi „în preajma DomnieiSale”, dar îl consider şi mentor al meu de aproape15 ani şi-i sunt recunoscător că mi-a dat prilejul dea-i putea admira înţelepciunea în fiecare din prileju-rile citate, dar şi prin mesajele e-mail cu care măonorează şi care sunt pentru mine unice.

Să fim cu toţii aici, peste zece ani, să-l sărbăto-rim la centenar.

22

23

Sărbătorirea academicianului Solomon Marcus,la împlinirea vârstei de 90 de ani, este, fără îndoială,un eveniment minunat prin unicitatea sa, o expresiea dragostei și recunoștinței pe care i le arată și cucare îl înconjoară toți aceia care îl admiră și îlprețuiesc – discipoli, colegi, prieteni – pentru imen-sul serviciu adus științei și vieții academice, culturiiși educației din România.

Omagierea profesorului Marcus, unul dintre ceimai prolifici și longevivi savanți români, un adevă-rat polimat cu o neobosită curiozitate intelectuală șio neabătută vigoare spirituală, este totodată și o săr-bătoare a noastră, a tuturor celor care ne-am consa-crat întreaga viață cu noașterii, culturii și educației.Căci, pentru noi toți, sărbătoarea de astăzi este unprilej aparte de a medita asupra rosturilor propriilornoastre eforturi și încercări, reflectând asupra reali-zărilor excepționale ale unei vieți exemplare dedicatecăutării adevărului, educării și modelării tinerilor șiconsolidării rolului Academiei Române în men -ținerea echilibrului între domeniile științifice și ace-lea umaniste ale culturii de azi. Prin vastele salecunoștințe, care îl fac să fie la fel de familiarizat șisă se simtă acasă în domeniul hard al matematicii,informaticii, al lingvis ticii și poeticii matematice,dar și în domenii precum filosofia și istoria științeisau educația, academicianul Marcus a fost pentrunoi toți un model, care ne-a motivat și ne-a inspirat.

Cu mulți ani în urmă, ca student al Facultății deFilosofie a Universității din București, am intrat încontact cu lucrări ale profesorului care sunt apropiatede domeniul meu de specializare – filosofia și logica.În mod special, cartea academicianului SolomonMarcus, Paradoxul, a făcut o profundă impresieasupra mea și o regăsesc și astăzi, după mai mult detreizeci de ani de la apariție, la fel de proaspătă, pro-

vocatoare, plină de idei sclipitoare și incitante. Ea neprezintă, la scară mică, trăsăturile distinctive aleoperei profesorului: erudiție, capacitate de vaste sin-teze interdisciplinare, pasiune pentru căutarea ade-vărului în lucrurile studiate, ingeniozitate în plasa-rea subiectelor dezbătute în unghiuri inedite, caresurprind imagini și fațete noi în abordarea unorsubiecte clasice.

Toate aceste calități pătrund și în paginile cărțiiParadoxul. Înainte de orice, pentru cineva ca mine,pregătit auster în domeniul logicii filosofice, estefrapant să observe concepția amplă a autorului, caresesizează politropia și prezența quasi-ubicuă a para-doxurilor, și care, mai mult, îmbrățișează o viziuneontologică realistă despre existența paradoxurilor.„Paradoxul – spune Profesorul Marcus – a invadattoate domeniile de activitate, toate domeniile științeiși artei. El nu mai este un fenomen marginal și acci-dental, ci se situează în inima acțiunii și gândiriiumane. El a devenit un mod de a înțelege lumea,fără de care nu putem explica nici modelul, nicimetafora, nici umorul, nici ironia. [...] Paradoxulface parte din realitate; să încercăm să-l controlăm,pentru a nu fi manipulați noi de el.”1

În sprijinul acestei idei, Marcus construiește osinteză și o quasi-clasificare2 ale paradoxurilor dupămai multe dimensiuni, ceea ce conduce la o lărgire asferei de cuprindere a acestui controversat concept:paradoxuri sintactice (pur logice), paradoxurisemantice și paradoxuri pragmatice. Este acoperit,astfel, tot spectrul semiotic.

În general, se acceptă că cel puțin o parte aexplicației producerii paradoxurilor este transgresa-rea unor limite impuse: „Paradoxul a fost mereuconsiderat prețul pe care-l plătim pentru a nu firezistat tentației transgresării unor limite impuse”.3


pasiunea căutării adevărului. Solomon Marcus despre paradoxuriMircea DumitruMembru corespondent al Academiei Române

Mai specific, ele apar atunci când niveluri distincteale gândirii, limbajului, cunoașterii sau realitățiisunt identificate, suprapuse sau confundate.4

Caracterul atot-înglobant al acestei realități sui-generis, care se manifestă în gândire, dar și în reali-tate, indică o unitate a sferei cunoașterii, idee foartedragă academicianului Solomon Marcus, care nuostenește să argumenteze că știința și tehnologia nusunt separate și nici opuse sferei culturii, ci dimpo-trivă, o parte componentă solidară cu ceea ce, con -vențional, numim sfera cunoașterii și a culturiiumaniste.

Știința, tehnica și umanioarele trebuie să alcătu-iască un întreg, care reflectă caracterul integrat almultiplelor fațete ale existenței. „Paradoxul estepeste tot. Dacă, într-o anumită zonă, încă nu l-amidentificat, înseamnă că înțelegerea noastră nu aavansat încă suficient de profund în direcția respec-tivă. Dar nu toate paradoxurile au același grad deprofunditate. Gândirea poate fi paradoxală și atuncicând produce un calambur, și atunci când dănaștere teoriei relativității sau mecanicii cuantice”.5

Dacă paradoxurile sunt ubicue și inevitabile, șidacă „dezvoltarea cunoașterii umane s-a produsîntotdeauna prin detectarea unei antinomii și princrearea unui cadru mai larg, de depășire (nu derezolvare) a antinomiei respective, dar și de gene -rare a unor antinomii noi”6, atunci care să fie sen-sul aflării unor soluții sau al unor căi de înglobaresau de ocolire a lor? De ce minți strălucite ale filo-sofiei, logicii sau matematicii și-au măsurat forțele cuaceste probleme atât de dificile, adevărate arcane aleminții?

Desigur, nu trebuie să subestimăm plăcerea pecare o poate produce o provocare mentală recunos-cută a fi extrem de dificilă. Putem înțelege sem -nificația „sportivă” a rezolvării unei probleme repu-tate ca fiind foarte grea, caracterul „muscular” alperformanței și virtuozității mișcărilor gândirii abs-tracte.

Sensul mai profund, însă, al acestor căutări tre-buie aflat în persistența încă a unei conotații patolo-gice a gândirii paradoxale, care cere, pentruînsănătoșirea corpului cunoașterii științifice, o grab-nică excizie a focarului care amenință să erodezeîntregul eșafodaj al acelei științe și credibilitatea saconceptuală.

Programele fundaționale din matematică, pre-cum logicismul lui Bertrand Russell și formalismullui David Hilbert, au fost, desigur, motivate deintenția de a demonstra consistența și completitudi-

nea unor sisteme axiomatice formale de genul ace-lora construite de Russell sau de Hilbert, dar și dinnevoia de a bara apariția unor paradoxuri set-teore-tice sau semantice, precum și acela al mincinosului,tocmai pentru a păstra consistența internă a sistemu-lui.

Într-adevăr, cea mai importantă parte a cercetări-lor lui Russell din monumentala sa operă, scrisăîmpreună cu A.N. Whitehead, Principia Mathematicaeste, fără îndoială, aceea în care el analizează con-ceptele implicate în paradoxurile set-teoretice șisemantice și soluția pe care le-o dă acestora (teoriatipurilor).7

Russell are meritul istoric de a fi descoperit pri-mul că principiile naive (non-axiomatice) care gu -vernează teoria mulțimilor a lui Cantor sunt in -consistente. El reușește să prezinte forma pură aacestui paradox, care-i poartă numele, epurat deorice jargon tehnic-matematic, punând în relief fap-tul, realmente îngrijorător, că intutiții logice comunepe care le împărtășește orice om educat cu privire lanoțiuni cum ar fi adevăr, fals, funcție, proprietate,concept, clasă, relație, cardinal, ordinal, nume,definiție sunt autocontradictorii, dacă se pierde dinvedere ambiguitatea lor tipică, ajungând să generezeo totalitate care conține membri definiți în termeniitotalității însăși și să producă, pe această cale, sofismeale cercului vicios, care, potrivit lui Russell, suntrăspunzătoare și de producerea paradoxurilor set-teoretice și semantice, deopotrivă.8

Astfel, diagnosticul principal pe care ajunge să-lpună Russell este acela că axioma eronată, răspun-zătoare de producerea paradoxului, este un principiunerestricționat al comprehensiunii, care, la primavedere, pare să fie evidența întruchipată: pentru fie-care proprietate sau condiție exprimată de către ofuncție propozițională, există o clasă de obiecte careconține exact acele entități care au acea proprietatesau care satisfac acea condiție. Simbolic, în notațialui Russell:

(z ∈^xϕx) ≡ ϕz. Este suficient să substituim variabila x chiar cu z

și să stipulăm că proprietatea/condiția ϕ este aceeade non-apartenență, x ∉ x, pentru a obține ceea ce senumește Paradoxul lui Russell:

(z ∈ z) ≡ (z ∉ z). Vestea proastă pentru fundamentele matematicii

era că și logica lui Frege și aceea a lui Peano, carecodifică principiile de con stituire și de raționare dinteoria naivă a mulțimilor, sunt infestate de aceeașiinconsistență.24

25

Russell a nutrit mereu convingerea că toate para-doxurile logice trebuie să aibă o soluție unitară. Înaceastă privință, el face notă discordantă față demajoritatea logicienilor care, sub influența lui Peanoși Ramsey, fac o distincție netă între paradoxurileset-teoretice și acelea semantice, insistând asupraunor soluții corespunzătoare diferite.

Punctul de ve dere al lui Russell este plauzibil,totuși. Toate paradoxurile cunoscute împărtășesc ostructură; toate conțin o formă de autoreflexivitate,clar indicată de construcția diagonală, descoperităde către Cantor. Este o cale cât se poate depromițătoare de a căuta o soluție unitară pentru toateparadoxurile.

Russell pune un diagnostic pentru această pato-logie logică. În foarte influentul său eseu Mathe-matical Logic as based on the Theory of Types elafirmă că ceea ce au în comun aceste contradicțiieste „asumpția unei totalități de așa fel încât, dacăar fi legitimă, ar fi, de îndată, augmentată de cătrenoi membri definiți în termenii totalității înseși”.Ceea ce se ascunde aici este un cerc vicios în defi-nirea acestor entități. Pentru a evita cercul, Russellimpune respectarea acestei reguli: „Whatever invol-ves all of a collection must not be one of the collec-tion” („Ceea ce implică pe toți membrii unei colecții

nu trebuie să fie unul dintre membrii colecției”).Mai clar, principiul îmbracă această formă: „Whate-ver involves an apparent variable must not beamong the possible values of that variable” („Ceeace implică o variabilă aparentă nu trebuie să fieprintre valorile posibile ale acelei variabile”)9.

Principiul pe care-l impune Russell, al prohibiriicercului vicios, poate fi interpretat în mod dual: sauca eliminare a unor colecții drept totalități, sau pro-hibire a definițiilor impredicative, adică a acelordefiniții care identifică un obiect într-o colecție,cuantificând asupra colecției din care face parte acelobiect; e.g., definirea impredicativă a mulțimii N anumerelor naturale drept cea mai mică mulțime Ncare îl conține pe 0 și care este în așa fel încât

(∀x)( x ∈ Ν ⊃ x + 1 ∈ Ν ). Dar, în această manevră ingenioasă se ascunde o

problemă foarte serioasă: prohibind astfel dedefiniții, Russell pare să anuleze o bună parte dinmatematica clasică!

Ce remediu oferă Russell paradoxurilor? Soluția este celebra teorie a tipurilor. În comen-

tariul lui Willard Quine, diagnosticul și remediulrusselliene pentru această patologie logico-matema-tică urmează această strategie. „Fiecare clasă esteconcepută ca aparținând unei entități și numaiuneia dintr-o ierarhie de așa-numite tipuri; și oriceformulă care enunță apartenența între oricare douăclase care nu ocupă poziții consecutive în ierarhiaacestor tipuri este respinsă ca fiind lipsită de sens.Astfel, α∈α și toate contextele în care apare aceastărelație sunt lipsite de sens.”10 Același lucru pentrunegația autoapartenenței, prezentă în paradoxul luiRussell. Teoria tipurilor interzice o astfel deconstrucție, ca fiind lipsită de sens. Și teoriarelațiilor implică contradicții analoage și, de aceea,teoria tipurilor trebuie extinsă pentru a face loc șirelațiilor alături de clase.

Oricum, potrivit lucrării Principia Mathematica,versiunea fundamentală a teoriei tipurilor nu se aplicănici claselor și nici relațiilor, ci „funcțiilor propo -ziționale”.

Un tip este un domeniu de semnificație pentru ofuncție propozițională, adică, altfel spus, este„colecția argumentelor pentru care numita funcțieare valori”.11 În acest domeniu (tip), funcția va fivalorizată cu una și numai una dintre cele douăvalori de adevăr clasice, adevărul și falsul; în afaraacestui domeniu (tip), funcția este lipsită de sens. Seajunge, astfel, la o restricție impusă asupra cuantifi-cării: un enunț despre toate elementele unei colecții

are sens numai dacă acea colecție este totalitatea sauo parte a domeniului de semnificație al unei funcțiipropoziționale.

Ierarhia ramificată a tipurilor rezultă din princi-piul cercului vicios: „This principle, in our technicallanguage, becomes: «Whatever contains an appa -rent variable must not be a possible value of thatvariable». Thus, whatever contains an apparentvariable must be of a different type from the possi-ble values of that variable; we will say that it is of ahigher type”.12

Ideea de ierarhie de funcții propoziționale estecel mai complet descrisă de Whitehead și Russell înIntroducerea la Principia Mathematica, volumul I,în (Whitehaed & Russell, 1997, pp. 37–65).

Ierarhia pornește la nivelul cel mai de jos cutipul indivizilor, obiecte care nu sunt nici propozițiiși nici funcții. Iată cum ne este descrisă imagineametafizică:

„Universul constă din obiecte care au diferitecalități și care stau în diferite relații între ele. Uneledintre obiectele care apar în univers sunt complexe.Dacă un obiect este complex, el constă din părțicare interrelaționează. Să considerăm un obiectcomplex care este compus din două părți a și b carestau una față de alta în relația R. Obiectul complex«a în relația R cu b» poate fi apt de a fi perceput;când este perceput, el este perceput ca un obiectunitar ... Când judecăm «a are relația R cu b», jude-cata noastră se spune că este adevărată, dacă existăun complex «a în relația R cu b» și se spune că estefalsă atunci când lucrurile nu stau așa. Aceasta esteo definiție a adevărului și a falsului în relația cujudecățile de acest gen.”13

Este teoria tipurilor o soluție pentru problemaparadoxurilor? Depinde! Dacă prin „soluție” înțe -legem un mecanism logic prin care să abordămdirect paradoxurile, atunci nu este. Dacă însă, urmă-rim o reformă a limbajului care să împiedice forma-rea paradoxurilor prin eliminarea unor construcții cafiind lipiste de sens, atunci teoria tipurilor este osoluție. Dar, sunt, oare, toate aceste construcțiiautoreferențiale, lipsite de sens? În primul rând,autoreferențialitatea, pozitivă, nu conduce, neapărat,la paradox: „«mulțimea expresiilor din limba ro -mână» este o expresie în limba română” este o con -strucție autoreferențială, pozitivă, care nu ridică nicioproblemă logică specială. Filosofia abundă în con -strucții autoreferențiale. Nu vrem să le aruncăm petoate peste bord. Așadar, cât de normală și de fireascăeste această teorie, drept soluție pentru paradoxuri?

Cât de plauzibilă este o astfel de reformă a limbaju-lui?

Quine pune excelent în relief morala acestormișcări dialectice de gândire când ne avertizează:„Dar o caracteristică frapantă este aceea că nici -una dintre aceste propuneri, inclusiv teoria tipuri-lor, nu are un fundament intuitiv. Niciuna nu aresusținerea simțului comun. Simțul comun a intrat înfaliment, deoarece eșuează în contradicție. Privat detradiția sa, logicianul a trebuit să se refugieze înzămislirea de mituri. Mitul cel mai bun va fi acelacare va genera o formă de logică dintre cele maiconvenabile pentru matematică și pentru științe; șipoate că aceasta va ajunge să fie simțul comun alunei alte generații.”14

Așadar, pentru a sublinia importanța acesteiinterogații: este, oare, soluția stratificării tipurilor șia interdicției autoreferențialității un panaceu pentrupatologia paradoxurilor? Desigur, în lumina auto -referențialității esențiale și neparadoxale a atâtorconstructe culturale, inclusiv filosofice, cu greu amdori ca interdicția russelliană a autoapartenenței saua altor construcții autoreferențiale să fie adoptatăfără rezerve. Profesorul Solomon Marcus ținteștechiar în miezul acestui nod conceptual și tehnic-for-mal când avertizează, pe deplin justificat în opiniamea, asupra relei înțelegeri culturale a tratăriisituațiilor paradoxale, de vreme ce ubicuitatea loreste ceva ce nu poate fi evitat și nici anulat.

„Problematica tradițională a rezolvării parado-xurilor are sens și este adecvată numai pentru anu-mite tipuri de paradoxuri. Ideea că orice paradoxeste un feneomen negativ, care trebuie suprimat, evi-tat sau măcar marginalizat este o idee cel puținperimată de cincizeci de ani încoace [spune profe-sorul Marcus în cartea dedicată paradoxului, acumtreizeci de ani, nota M.D.], adică de la teoremele luiGödel din 1931. Odată cu Gödel, paradoxurile numai reprezintă un fenomen marginal și patologic alștiinței, ci o modalitate esențială și inevitabilă, inimaoricărei gândiri creatoare.”15

Teoremele de incompletitudine ale lui Gödelsunt un surprinzător rezultat limitativ, deosebit deprofund, care, bizuindu-se pe o propoziție autore -ferențială construibilă în sistem și similară parado-xului mincinosului – propoziția spune despre sine căeste nedemonstrabilă în sistem – demonstrează căeste imposibil să fie realizate concomitent atât dezi-deratul consistenței, cât și acela al completitudinii.Din nou, autoreferențialitatea este prezentă chiar îninima unui sistem formal și conduce la risipirea26

27

idealului matematic raționalist că orice este adevărateste demonstrabil. Completitudinea se câștigă cuprețul inconsistenței. Nimeni nu era pregătit pentruun astfel de rezultat, iar plătirea unui astfel de prețeste ceva inimaginabil pentru orice logician-mate-matician educat în idealul clasic aristotelician alpăstrării în orice condiții a principiului non-contra -dicției.

Totuși, ca în atâtea alte situații în care profesorulMarcus s-a pronunțat asupra unor chestiuni strategiceîn probleme culturale, științifice și de educație, și înacest caz atât de grav, din chiar fundamentele gândi-rii logico-matematice și ale culturii științifice șiumaniste în general, Marcus își exersează spiritulsău creator flexibil, nedogmatic și deschis pentruexplorări conceptuale revoluționare.

Astfel, în loc de a prognoza o criză sau un declinal raționalității, Solomon Marcus extrage o moralăplină de sugestii și de promisiuni pentru dezvoltareaulterioară a cunoașterii. Iată: „Departe de a fi exclu-siv un rezultat intern al logicii matematice, teoremalui Gödel a contaminat întreaga cultură contempo-rană, inclusiv teritoriile delicate ale muzicii și arte-lor vizuale. [...] A devenit astfel clar că paradoxurilenu pot fi totdeauna «rezolvate», nici împinse la mar-ginea cunoașterii și acțiunii umane. În loc de a în -cerca mereu să le evităm, ar fi preferabil să le con -trolăm și, eventual, să le folosim în scopuri adecvate.În multe probleme ale comunicării umane (de exem-plu, în comunicarea diplomatică), în artă și literaturămanipularea adecvată a paradoxurilor este esen -țială.”16

Ajunși aici, nu putem să nu ne întrebăm: de ceatât de multe, de variate și de diverse paradoxuri,antinomii și situații paradoxale? În primul rând,prezența masivă, quasi-ubicuă a situațiilor parado-xale (nu numai în logică și matematică, dar și înacțiunea socială și în artă) cere, fără îndoială o expli -cație profundă, nu una superficială și expediată.

O linie de abordare cu totul revoluționară, dedată recentă, cu care poziția exprimată de SolomonMarcus în cartea din 1984 pare, a priori, să aibăunele afinități, este aceea argumentată viguros astăzide logicianul și filosoful englez Graham Priest.

În mai multe cărți și studii, dintre care relevantăpentru discuția de față este cartea Beyond the Limitsof Thought,17 Priest caută o explicație de adâncimepentru apariția și persistența paradoxurilor. Diag-nosticul pe care îl pune acesta, pe linia unei tradițiimetafizice în care opera lui Kant este pilduitoare,este că există anumite limite obiective ale gândirii,

ale conținuturilor stărilor noastre intenţionale, eleînsele înțelese în sensul lor fregean obiectiv, și nu castări ale conștiinței subiective. Priest le descrie ca peniște limite conceptuale, cum ar fi, de exemplu: li -mita a ceea ce poate fi exprimat; limita a ceea cepoate fi descris sau conceput; limita a ceea ce poatefi cunoscut; limita iterării unei operații sau a alteia,infinitul în sensul său matematic.18

Astfel de limite impun granițe absolute pentruconceptualizare și pentru gândire. Orice aventurarea gândirii, dincolo de aceste limite, se plătește cuapariția unor contradicții (paradoxuri). Până aici,regăsim elemente de analiză și de diagnostic, dejaevocate, prezente și în concepția lui Solomon Mar-cus. Ceea ce este cu adevărat revoluționar și greu deacceptat, în raport cu tradiția aristotelică din logică,este teza lui Priest că astfel de limite ar fi dialetheice:transgresarea lor produce contradicții adevărate, însensul cel mai propriu și nemetaforic al conceptuluide contradicție și al predicatului semantic „adevăr”.Mecanismul generării acestor dialetheia este acelacă „în fiecare caz, contradicția este pur și simpluefectul procesului conceptual în cauză prin care setrece dincolo de aceste limite. Astfel, limitele gândi-rii sunt granițe care nu pot fi trecute, dar care sunttotuși trecute”.19

Poate fi dialetheismul o soluție la nevoia dedezincriminare și de-patologizare a paradoxurilor?Dialetheismul devine o teză inteligibilă, numai cuprețul unei reforme extraordinare a logicii. Trebuiesuspendată legea aristotelică a non-contradicției,pentru a putea accepta că există contradicții adevă-rate (a se remarca faptul că dialetheismul nu susținecă orice contradicție este adevărată!) Cu alte cuvinte,trebuie făcut loc, în domeniul logicilor non-clasice,acestei familii de logici filosofice, logicile paracon-sistente, care explorează consecințele ideii că anu-mite contradicții sunt adevărate. Desigur, astăzidomeniul logicilor paraconsistente, de care se leagăesențial și teza dialetheismului, a căpătat o anumităonorabilitate academică și științifică.

Logicile paraconsistente sunt obiect de studiu șide investigație, ca orice alt obiect de studiu științific,care este condus în mod obiectiv și dezinteresat, dedragul cunoașterii. O teorie logică (semantică) pen-tru astfel de enunțuri contradictorii adevărate esteușor de construit. Este suficient să acceptăm, de dra-gul completitudinii posibilităților și al simetriei con -strucției, că date fiind două stări de lucruri, se potproduce patru posibilități: ambele stări au loc, niciostare nu are loc și una, dar nu și cealaltă, dintre stări

are loc; în particular, dată fiind o atribuire de valorisemantice pentru un enunț p, din mulțimea clasicăde valori de adevăr {adevăr, fals}, p poate fi adevă-rat, p poate fi fals, p poate fi concomitent și adevăratși fals, și p poate să nu fie nici adevărat, nici fals.Acum, păstrând definițiile veri-funcționale clasicedin logica propozițiilor pentru negație și conjuncție,în mod specific, dacă p este valorizat ca fiind atâtadevărat cât și fals, atunci negația lui p va fi și eaatât adevărată, cât și falsă și conjuncția lui p cu pro-pria sa negație va fi și ea, la rândul ei, atât adevărată,cât și falsă. Dar conjuncția unei propoziții cu propriasa negație este forma clasică paradigmatică a con -tradicției logice. Așadar, o contradicție poate fi, laurma urmei, adevărată (dacă este și falsă, deo -potrivă).

Este ușor de remarcat, fie și sub o formă schițată,cum anume o semantică paraconsistentă alături deteza dialetheismului pot recupera paradoxurile. Înabordarea clasică, într-un raționament logic corectcare conduce la un paradox, adică la echivalențaunei propoziții cu propria sa negație logică, conclu-zia pe care o tragem este că cel puțin una dintre pre-misele sau asumpțiile care au condus la paradox estefalsă și trebuie evitată. Toate încercările de a eliminaparadoxurile au explorat și diversificat această stra-tegie de respingere a unei/unor premise și/sauasumpții pe baza raționamentului modus tollens:dacă ajungem în mod valid la o contradicție recu-noscută (paradox!), iar dacă o astfel de contradicțieeste considerată ca fiind ceva fals – și în logica cla-sică aristotelică, orice contradicție este nu numaifalsă, ci este în mod necesar falsă (sau imposibilă) –,atunci, logic este să respingem pe cel puțin una din-tre premisele acelei inferențe valide.

Dar, dacă, așa cum se spune, modus ponens alcuiva este modus tollens al altcuiva și vice-versa?!Ei bine, atunci, din exact același „material” logico-matematic din care am inferat un paradox, vom des-prinde următoarea poziție. Inferăm logic valid, por-nind de la premise considerate, cu foarte bunetemeiuri și în mod independent, ca fiind adevărate,și ajungem la o concluzie reputată ca fiind contra-dictorie (un paradox)! Dar suntem agnostici, celpuțin pentru moment, cu privire la statutul logic alparadoxului. Dar acum, vom avea o veste proastăpentru aderenții logicii clasice, căci prin modusponens detașăm concluzia paradoxală ca fiind ade-vărată! Am obținut o contradicție care este adevărată,dacă este și falsă?!

De ce, atunci, un astfel de rezultat să fie atât deoribil și de scandalos pentru (aproape) toți filosofii

moderni și contemporani? Mărturisesc, cu deplinăsinceritate, că și eu mă regăsesc printre aceia a cărorsensibilitate logico-filosofică este profund deranjatăde această morală anti-aristotelică. Care să fie, așa -dar, temeiul unei reacții atât de șovine față de osituație – o propoziție este, deopotrivă, adevărată șifalsă și o contradicție este, deopotrivă, adevărată șifalsă! – situație care, altfel, și-ar putea găsi un loclegitim într-o sistematizare a teoriei logice, bazatăpe respectarea unor principii de completitudine și desimetrie ale posibilităților implicate în baza con -strucției?

Priest avansează ideea că rezistența filosofilor,logicienilor și a matematicienilor față de dialetheismeste una doar sociologică și nu intrinsec rațională.Să ne aștepărăm, atunci, că alte generații de logi-cieni-matematicieni, în alte condiții sociale și pre -sați să găsească soluții problemelor cu care se vorconfrunta în alte contexte ale cunoașterii, vor aban-dona dogma aristotelică și vor deveni cu mult mailiberali față de încadrarea contradicției nepatologice,benigne, în știința lor?

Ne revine în minte, iarăși, morala lui Quine, deșiacesta este unul dintre cei mai conservatori șiviguroși adepți și apărători ai logicii (matematice)clasice: „Dar o caracteristică frapantă este aceeacă niciuna dintre aceste propuneri, inclusiv teoriatipurilor, nu are un fundament intuitiv. Niciuna nuare susținerea simțului comun. Simțul comun a in -trat în faliment, deoarece eșuează în contradicție.Privat de tradiția sa, logicianul a trebuit să se refu-gieze în zămislirea de mituri. Mitul cel mai bun va fiacela care va genera o formă de logică dintre celemai convenabile pentru matematică și pentru ști -ințe; și poate că aceasta va ajunge să fie simțulcomun al unei alte generații.”20 De ce nu ar fi, laurma urmei, paraconsistența mitul cel mai bun alviitoarelor generații de logicieni, matematicieni șioameni de știință, mitul „care va genera o formă delogică dintre cele mai convenabile”? De ce nu, într-a -devăr?

De bună seamă că nimeni nu poate face un pariucu viitorul într-o astfel de chestiune, atât de contro-versată, de orientare strategică a unui domeniu cen-tral pentru cunoaștere, cum este teoria logică; iarîntrebarea pusă mai înainte nu este, câtuși de puțin,una retorică. Nu știm, pur și simplu, astăzi, ce să răs-pundem la ea.

Așa cum se poate, cred, deja remarca, academi-cianul Solomon Marcus a făcut unele mișcări foarteîndrăznețe, ar spune avangardiștii nonconformiști ai28

29

logicii, riscante și periculoase, ar spune adepții con-servatori ai clasicismului, către o soluție care să aco-modeze aceste viziuni nonclasice atât de revo lu -ționare: prezența ubicuă, inevitabilă a paradoxurilor,plasarea centrală a fenomenului în nucleul gân diriiși acțiunii umane, dezincriminarea și depatologiza-rea gândirii paradoxale, acomodarea cu stările para-doxale ca stări de sănătate și normalitate cul turală șilogică.

Pare să fie cât se poate de firesc să gândim maideparte, și se impune aproape de la sine o întrebare.Academicianul Solomom Marcus, printre multe altevirtuți morale și epistemice, pe care i le cunoaștemși le apreciem, a dat dovadă întotdeauna și de unliberalism de cea mai bună calitate, în apărarea unoridei novatoare importante în știință, și de o anumităflexibilitate solid informată științific. De aceea, măr-turisesc o foarte acută și legitimă curiozitate ști -ințifică și cultural-intelectuală: cum anume se rapor-tează academicianul Solomon Marcus la aceastăfoarte puternică și interesantă provocare științifică?Ce crede despre acest nou „mit” logic și ce șanse dăunei reorientări strategice în știință, care să pună îndiscuție și să submineze însuși nucleul conceptual allogicii și raționalității clasice – Non-Contradicțiaaristotelică?

Din fericire, putem adresa această întrebare pro-fesorului nostru drag și venerat, deoarece, așa cumspuneam chiar dintru început, suntem părtașii unuieveniment unic, minunat și memorabil, în careputem discuta, comenta și adresa întrebări aceluiape care îl omagiem acum, pentru pasiunea sa extra-ordinară în căutarea adevărului.

ReferințeDumitru, Mircea, Principia Mathematica după 100 de ani. Un

eseu expozitiv, „Revista de filosofie“, Ed. Academiei Române,Tomul LXII, Nr. 2, 2015, pp.173–181.

Marcus, Solomon, Paradoxul, Ed. Albatros, București, 1984.Priest, Graham, Beyond the Limits of Thought, Clarendon

Press, Oxford, 2002. [Traducere românească de Dumitru Gheor-ghiu, Dincolo de limitele gândirii, Ed. „Paralela 45”, 2007].

Quine, W.V.O.Whitehead and the Rise of Modern Logic(1941), în W.V. O. Quine, Selected Logic Papers. Enlarged Edi-tion, Harvard University Press, 1966, 1995, pp. 3–36.

Russell, Bertrand, Mathematical Logic as Based on theTheory of Types, în Irving M. Copi și James A. Gould (editori),Contemporary Readings in Logical Theory, The Macmillan Com-pany, 1967, pp. 135–153.

Whitehead, A.N. & B. Russell, Principa Mathematica to *56,Cambridge University Press, 1997.

Note

1 S. Marcus, 1984, pp. 5–6.2 Ordonarea paradoxurilor nu generează clase disjuncte, două

câte două și, desigur, nici clase exhaustive, luate împreună.3 S. Marcus, 1984, p. 6.4 S. Marcus, 1984, p. 167. Revin la finalul eseului meu la ches -

tiunea transgresării limitelor și a aglutinării nivelurilor, pe care leprezint dintr-o perspectivă logică neclasică.

5S. Marcus, 1984, p. 6.6 S. Marcus, 1984, pp. 172–173.7 Începând din acest aliniat, următoarele douăzeci de aliniate

sunt preluate din M. Dumitru, 2015.8 Cf. A.N. Whitehead & B. Russell, 1997, p. 64.9 B. Russell, 1908, 1967; p. 138.10 W.V O. Quine, 1966, 1995; p. 24.11 B. Russell, 1908, 1967, p. 147.12 „Acest principiu, în limbajul nostru tehnic, devine: «Orice

conține o variabilă aparentă trebuie să nu poată fi o valoare posi-bilă a acelei variabile». Astfel, orice conține o variabilă aparentătrebuie să fie de un tip diferit față de valorile posibile ale aceleivariabile; vom spune că este de un tip mai înalt” (B. Russell, 1908,1967, p. 147)

13 A.N. Whitehead & B. Russell, 1997; p. 43.14 „But a striking circumstance is that none of these propo -

sals, type theory included, has an intuitive foundation. None hasthe backing of common sense. Common sense is bankrupt, for itwound up in contradiction. Deprived of his tradition, the logicianhas had to resort to mythmaking. That myth will be best thatengenders a form of logic most convenient for mathematicians andthe sciences; and perhaps it will become the common sense ofanother generation.” (W.V.O. Quine, 1966, 1995, p. 27).

15 S. Marcus, 1984, p. 172.16 S. Marcus, 1984, p. 172.17G. Priest, 2002.18G. Priest, 2002, p. 3. 19 G. Priest, 2002, p. 3.20 W.V.O Quine, 1966, 1995; p. 27.

30

Înainte de a aborda acest subiect fabulos, încer-când să-l prind dintr-o parte sau alta, am primit unmesaj electronic de la prietenul nostru George Chal-dakov – echivalentul doamnei acad. Maya Simio-nescu – de la Institutul de Biologie din Varna, ini-mos promotor al domeniului denumit „adipobiolo-gie”, care mă anunța de inițierea la Universitatea dinAlabama (Birmingham) a unui Short Course on theMathematical Science in Obesity Research”.

Iată cam ce subdomenii vor aborda matematicie-nii în folosul cercetătorilor mai bine familiarizați cuprelucrarea unor date biologice (celule, molecule,nucleotide sau fragmente ale lor), pentru folosul fi -nal al medicului practician, care se confruntă cu pa -tologia rezultată din excesul ponderal/obezitate,care împreună afectează mai mult de jumătate dinpopulația adultă a globului.

Redăm în original tematica propusă a cursurilorprevăzute a avea loc pe la mijlocul acestui an,22/06/2015–26/06/2015, la Universitatea din Bir-mingham: „The mathematical sciences including en -gi neering, statistics, computer science, physics, eco-nometrics, psychometrics, epidemiology, and mathe -matics qua mathematics are increasingly beingapplied to advance our understanding of the causes,consequences, and alleviation of obesity. These ap -pli cations do not merely involve routine well-esta-blished approaches easily implemented in widelyavailable commercial software. Rather, they increasin -gly involve computationally demanding tasks, useand in some cases development of novel analyticmethods and software, new derivations, computer si -mulations, and unprecedented interdigitation of twoor more existing techniques. Such advances at the

Matematica vieții*Constantin Ionescu-TârgovișteMembru corespondent al Academiei Române


31

interface of the mathematical sciences and obesityresearch require bilateral training and exposure forinvestigators in both disciplines. This course on themathematical sciences in obesity research featuressome of the world’s finest scientists working in thisdomain to fill this unmet need by providing ninetopic driven modules designed to bridge the disci-plines.”

Dacă ne gândim că numărul adipocitelor uneiper soane normoponderale este de circa trei miliarde,apoi ţinând seamă de numeroasele compartimentedin care pancreasul este format (subcutanat, pericar-dial, peripancreatic, perirenal, omento-mezenteric,perivascular, retroocular, mamar etc.) și de parti -cularitățile secretorii, ne dăm seama că „mate ma -tologia” adipocitelor devine o iminentă necesitate.1

Voi reveni acum la rolul pe care matematica îlpoate avea în înțelegerea sistemului nervos, inspiratfiind de prezentarea făcută de academicianul Solo-mon Marcus, în aprilie 2014 la Congresul Anual alAsociației Medicale Române, intitulată, Creieruluman: o veche cunoștință și o permanentă mirare.2

Din această prezentare, am reținut dilema ri -dicată de „distincția medical-nemedical”, aducându-lîn discuție pe Pitagora (580–500 î.Hr.), care, printremulte alte realizări, undeva el afirmă că rolul cel maiimportant al muzicii este „acela de a vindeca boli”.Într-adevăr, meloterapia s-a desprins ca o subspe-cialitate a psihologiei și trebuie să reflectăm adâncdacă muzica populară mult cântată de țărani în celemai variate ocazii nu explică rezistența lor mai marefață de îmbolnăviri.

Trebuie să mărturisesc că, încă din perioada li -ceală, m-au fascinat trei filosofi: Pitagora, deja men -ționat, Euclid (secolul III î.Hr.), rămas în actualitateprin „spațiul euclidian” și Arhimede (287–212 î.Hr.),cunoscut prin principiul care îi poartă numele și carene explică de ce o păpușă turnată în plumb se ducela fundul vasului, în timp ce o alta confecționată dinplastic rămâne deasupra apei.

Știinţele, toate câte sunt și artele toate câteexistă, țin de om și, direct sau indirect, au sau potavea implicații medicale. Cu câteva zile în urmă, aavut loc la Ateneul Român lansarea Fundației „Viațafără hipertensiune”, o boală numerologică măsuratăîn mm Hg ridicați în aparatul de măsurat al tensiuniiarteriale, de către presiunea sângelui din arterelenoastre. Înregistrările de tip continuu (Holter) caremonitorizează step-by-step presiunea arterială,redau grafic prin puncte succesive variațiile de caredepinde, în final, starea funcțională a rinichiului, a

ochiului, a creierului și a inimii însăși, cu efecte maipuțin vizibile în alte țesuturi ale corpului.

Nu știu dacă cineva a avut curiozitatea de a tran-spune pe portativul muzical variațiile presiunii arte-riale sau a glicemiilor unui pacient diabetic, în -țelegând din unele disonanțe ceva din mesajul pecare îl transmite presiunea sau glicemia, care nutrebuie să fie nici prea mari, dar nici prea mici. Cuaceastă ocazie, inițiatoarea fundației (prof. MariaDorobanțu) a făcut o deschidere colocvial-muzicală(aceasta din urmă susținută de Orchestra Medicilor),în care Andrei Pleșu, unul dintre cei invitați, a expusun suculent eseu privind dietele propuse (câtevamii) pentru menținerea sănătății sau pentru scădereaîn greutate. Gurmand declarat, dar bine temperat,explica domnul Andrei Pleșu, în stilul său inconfun-dabil, succesivele dileme prin care a trecut par-curgând numeroasele biografii nutriționale, atât celede la extrema lor dreaptă (carnivoră: mănânci nu -mai carne și slăbești!) până la extrema lor stângă(cea ierbivoră sau vegetariană). Parcursul a fostlung, plin de surprize, ridicând numeroase întrebări,dar niciun răspuns foarte concludent.

Alimentele naturale, consumate de milenii de opopulație anume, nu sunt foarte numeroase.

Industrializarea rapidă, care a debutat în SUA,coborând în Europa de Vest s-a asociat cu aver -tizarea venită din partea cercetătorilor, anume cămodificarea stilului de viață (o alimentație hiper -calorică și înalt procesată, asociată cu scăderea gra-dului activității fizice) va conduce inevitabil la su -pra pondere și obezitate. La aceasta, contribuie șichimizarea excesivă a produselor alimentare, caretrebuie să reziste săptămâni, luni sau chiar ani pen-tru a fi comercializate în Europa de Est, după ce aufost produse în exces pe tărâmurile australiene, aleAmericii de Nord sau ale Americii de Sud.

Tipurile de produse alimentare de tip industrialsunt de ordinul milioanelor, iar folosirea lor într-olume globalizată a devenit inevitabilă. Expunereacea mai mare la aceste mutații alimentare o aregenerația tânără.

Un sondaj recent arată că, la noi, mai mult dejumătate din adolescenți și tineri (10–14 ani) con -sumă zilnic oferta generoasă a alimentației stradale.Supraponderea și obezitatea afectează deja aproapedouă treimi din populația adultă.

În acest context, cea mai expusă componentăbiologică este celula β-pancreatică, de care depindereglarea fină a metabolismului energetic al corpuluiuman. Portretul acestei celule l-am construit cu

șapte ani în urmă, împreună cu un informatician,bun cunoscător al desenului electronic. Nu a fostuşor, dar făcând un inventar al structurilor acesteicelule, am ajuns la cifre astronomice. Iată pe scurtdespre ce este vorba, cu aceasta sperând să-i trezescîncă „o mirare” amfitrionului nostru de astăzi.

Pancreasul este cel mai ascuns și mai puțin acce-sibil organ al corpului uman. Are o formă alungită(circa 25 cm) și circa 70 g și cuprinde în interiorullui două glande, una cu secreție externă și alta cusecreție internă. Aceasta din urmă este produsă deun țesut mult mai mic (circa 3% din întregulpancreas, adică circa 2 g) și este risipit în numeroasemici insule. Istoria acestor insule este interesantă. În1869, Paul Langerhans (1847–1888), un tânăr doc-torand al reputatului anatomo-patolog Rudolf Vir-chow (1821–1902), a primit de la acesta un micro-scop de ultimă generație a acelor timpuri. În scurtasa viață prin descoperirile lui, Langerhans a rămas înistorie prin descrierea unor celule mai ciudate înpiele, denumite, ulterior, Celulele Langerhans, alcăror rol a rămas incomplet cunoscut.

La Simpozionul „Nicolae Cajal“, care va avealoc în luna martie, titlul prezentării noastre va fi TheLangerhans cells: 147 years since their discovery.În pielea noastră există câteva milioane de asemeneacelule, pe care noi le-am considerat a realiza,împreună cu rețeaua terminațiilor nervoase cutanate,un „ecran protector neuro-imun” al corpului uman.Este evident că fără o piele bine structurată viața nu

ar fi posibilă. Pielea este o ecuație cu multe ne -cunoscute și nu știu dacă matematica le va putearezolva vreodată.

A doua descoperire importantă a fost aceea aexistenței în pancreasul majoritar acinar a unor miciaglomerări celulare bine vascularizate și inervate,care, aparent, sunt distribuite aleator în circa douămilioane de mici „insule celulare” ușor de distins derestul pancresului.

Teza susținută de Paul Langerhans în 1869, n-atrezit niciun fel de reacție. În schimb, după ce Eti enneLancereaux3 (1829–1910), mare clinician și anato-mo-patolog francez, a stabilit în 1877 relația dintrediabet și pancreas, un alt anatomist, Eduard Laguesse(1861–1927) a redescoperit în 1893 lucrarea luiLangerhans, stimulând interesul pentru secrețiaantidiabetică pancreatică, ce se bănuia că se aflăundeva în pancreas. Această secreție endocrină afost pusă în evidență de Nicolae Paulescu4 (în anul1921) și introdusă în tratamentul diabetului de ungrup canadian în 1922.5,6

Din acest moment, a luat naștere un lung ciclude cercetări care au demonstrat că insulina este„hormonul vieții”, care ar putea oferi o numerologiedificil de gestionat de oricare algoritm, reprezentândo provocare pentru orice matematician. Și iată de ce:în cele circa 1.500.000 de insule, în care în fiecareexistă 3000 de celule β-pancreatice, iar în fiecarecelulă β-pancreatică avem circa 12.000 de veziculesecretorii, și ținând seama că fiecare veziculă secre -

32 Fig. 1 O secțiune schematică printr-o celulă β-pancreatică

33

torie conține circa 200.000 molecule de insulină, uncalcul matematic indică cifra de 1.08 * 1019 (adică,108 urmat de 17 zerouri). În figura 1, în care esteredată o secțiune printr-o celulă β-pancreatică, ceeace surprinde este numărul mare de vezicule secreto-rii, unele mai mature, care apar mai intens colorate,și altele în curs de maturizare, mai pastelate.

În anul 1983, cercetatorul elvețian Orci7 a denu-mit celula β-pancreatică ca fiind o „fabrică deinsulină”. În viziunea noastră8,9, caracterizarea maicorectă a acestei celule este aceea de a fi o fabrică„de vezicule secretorii”, întrucât, fără o prelucrareco rectă a preproinsulinei – moleculă primară, codi -ficată de gena insulinei și translatată în ribozomiireticulului endoplasmic (descoperiți de G..E. Palade) –insulina nu ar putea fi eliberată prompt și eficient,făcând față astfel oricăror modificări ale con centrațieiplasmatice a glucozei. Din punctul nostru de vedere,tulburarea primară în diabetul zaharat poate fi iden -tificată în incapacitatea celulei β de a produce vezi-cule secretorii mature, fapt confirmat de asociereadiabetului zaharat cu numeroase gene care codificămolecule componente ale veziculei se cretorii.

Fără insulină, viața nu este posibilă. Cu preamultă insulină (în cazul insulinomului, adică o tu -moră care produce autonom insulina), moarteapoate surveni în coma hipoglicemică, deoarececreierul (organul care a făcut obiectul prelegerii sus -ținute anul trecut de academicianul Solomon Mar-cus la Congresul Asociației Medicale Române) nuse poate hrăni decât cu glucoză, sau în prezența ei.Întrucât, între celula β-pancreatică și celula ner -voasă există multe elemente comune, performanțeleextraordinare ale acestei celule au fost asociate cu„fenotipul neuronal al acesteia”, datorită faptului căcele două structuri conțin multe molecule comune.

Una dintre strategiile propuse pentru studiulcreierului (indicată în articolul publicat de acade-micianul Solomon Marcus în numărul august-sep-tembrie 2014, din revista „Academica”) este și cea a„black-boxului”2. Nu cred că această strategie va daroadele așteptate: să obțină informații asupra feno-menelor care se petrec în creier, analizând intrărileși ieșirile din acest organ. Am folosit aceastăcomparație într-o lucrare publicată tot în 2014, carese referea la „insulele Langerhans”. După 146 de anide la descoperirea lor, cunoaștem relativ bine alcă -tuirea și funcția lor normală. Cum, când și în cemod, numărul și funcția celulelor β-pancreaticeîncep să scadă, este o problemă greu de descifrat, pecare vom fi obligați să o transferăm generațiilor vii-toare de cercetători.

Adeseori, m-am întrebat ce-aș face dacă mâinemi s-ar transplanta capul unui matematician? Întâi,aș încerca să văd ce se întâmplă în cutia neagră atuncicând cunosc intrările și ieșirile. Primul organ de stu-diu ar fi pancreasul, întrucât fără energia asiguratăcelorlalte organe (inclusiv creierul) nici acesta, nicicelelalte organe nu ar putea trăi. În al doilea rând, așanaliza creierul, și din acesta acea parte care pluteșteîn jurul lui: conștiința, morala, spiritualitatea, reli-gionismul, extazul și agonia. În fine, în al treilearând, aș analiza matematic/bioinformatic genomulpe care se pare că am început să-l pipăim și să ne dămseama că Proiectul Genomului Uman a fost numaiînceputul. Știm că în nucleul celular sunt aranjate,într-o oarecare ordine, cele circa trei miliarde denucleotide. Proiectul „1000 de genoame” a pus înevidență relativitatea datelor obținute, întrucâtrezultatele raportate pentru același ADN, studiate încentre diferite, nu sunt superpozabile. Probabil, seva confirma cândva, că nici în trecut, nici astăzi șinici în viitor nu vor exista două persoane identice,care să semene una cu alta ca două picături de apă.

Mă gândesc, uneori, ce s-ar fi întâmplat, dacăacum 40 ani, m-aș fi găsit în același laborator cutânărul Solomon Marcus? Evident, două curiozitățila fel de mari, venind din două domenii diferite îșimultiplică de multe ori potențialul creator. Oricum,ceva vreme în fața noastră pare să mai existe. Fărăîndoială ne vom reîntâlni, eu și omagiatul de astăzi(vineri 17 aprilie 2015, între orele 14 și 18), la sesiu-nea intitulată Enigmele pancreasului, care se vadesfășura în cadrul Congresului Asociației MedicaleRomâne din acest an.

Note1 G. Chaldakov, M. Fiore, A.B. Tonchev, M.G. Hristova, G.

Rancic, L. Aloe, The adipose tissue as a third brain. Obesity andMetabolism 5, 94–96, 2009.2 S. Marcus, Creierul uman: o veche cunoştinţă şi o per -manentă mirare, „Academica”, nr. 8–9, pp. 26–32, 2014.3 E. Lancereaux, Note et reflexion sur deux cas de diabétesucré avec alteration du pancreas, „Bull. Acad. Méd.“ 2-e série,tom VI, p. 1215, 1877.4 N.C. Paulescu, Recherche sur le rôle du pancréas dans l’as-similation nutritive. Liège, pp. 85–109, 1921.5 M. Bliss, Discovery of insulin, Chicago, University of Chi-cago Press.,1982.6 C. Ionescu-Târgoviște, The rediscovery of insulin, Ed. Ge -neze, București, 1996.7 L. Orci, The insulin factory: a tour of the plant surroundingsand a visit to the assembly line, Diabetologia 28:528–546, 1985.8 C. Ionescu-Târgovişte, Proinsulin as the possible key in thepathogenesis of type 1 diabetes, „Acta Endocrinologica“5:233–249, 2009.9 C. Ionescu-Târgoviște, To limit the black and white view ofdiabetes, „Acta Endocrinologica“ (București), 9:597–604; 2013.

Orizontul larg al cunoașterii în cazul profesoruluiSolomon Marcus, anvergura informației, însoțite deerudiția detaliilor, competența sa multiplă inter- șitran sdisciplinară, ca și curiozitatea intelectuală, forțaanalitică și îndrăzneala asociativă, menținute până laadânci bătrâneți (atestate, de altfel, doar documen-tar), produc oricărui om cultivat, oricărui om de bunsimț o impresie copleșitoare – spre a nu spune chiarvertiginoasă.

După ce a făcut proba armelor sale în analizamatematică, tânărul Solomon Marcus va fi simțit,probabil, că anumite valențe ale spiritului său rămânnesatisfăcute, adică nefolosite. S-a îndreptat sprelingvistică și spre poetică, dând în aceste domeniilucrări de referință mondială. A ales apoi semioticadrept teren predilect de meditație și creație, fără săpiardă legătura nici cu matematica, nici cu lingvistica.Semiotica – așa cum o înțelegea și o practica Solo-mon Marcus – era, de fapt, o pan-semiotică, indife-rentă la stricta teritorialitate și la autonomia diverse-lor discipline, la specializarea lor perfectată de-alungul a două secole.

Semiotica a reprezentat pentru el o punte spre operspectivă mai cuprinzătoare, o scară spre o pozițiemai înaltă, de la care privind lucrurile, cunoaștereacompartimentată, analiza la obiect cu metode și mij-loace specifice, păreau că obnubilează spiritul și căascundeau unitatea fundamentală a cunoașterii.

Printr-o mișcare mentală, în același timp para -doxală și radicală, profesorul Solomon Marcus con-sideră că specializarea – menită, nu-i așa, să distingămai bine și să aprofundeze – are și efecte perverse,producând o opacizare a ordinii profunde a lumii,aceea care dă seama cu adevărat de complexitatea șifrumusețea ei. Opinie ce poate contraria și, în oricecaz, deconcerta pe savanți și concepția lor poziti-vist-experimentală, opinie care confortează viziunea

experiențială a umaniștilor și a artiștilor – nu fără a-isurprinde, totuși, pe aceștia, câtă vreme vine de la unmatematician.

Solomon Marcus se arată a fi atras de tradițiapitagoreică a matematicii și filosofiei: nu e deloc în -tâmplător faptul că l-a repus în circulație și în valoarepe Matila Ghyka.

Om al rigorii și al exactității infinitezimale, elrămâne fascinat de „ordinea ascunsă” a lumii și deposibilitatea de a găsi un „numitor comun”. „Acestaeste, ne spune el, jocul cel mare căruia îi sunt dedi-cate, deopotrivă, arta și știința”.

Formula frapează prin analogia cu „Le GrandJeu” al suprarealiștilor francezi și trebuie, desigur,înțeleasă ca o metaforă cognitivă. Autorul ei credeîntr-o unitate profundă a lumii, accesibilă printr-ounitate a cunoașterii. Iar ceea ce unește științele cuartele este tocmai efortul comun de a descoperi acea„ordine ascunsă” a lucrurilor. În măsura în care estevorba de a descoperi ceea ce este ascuns, de a evi -denția ceea ce e nonevident, aș numi acest efortcomun al artiștilor și al savanților, un efort herme-neutic.

Paradigmele universale ale lui Solomon Marcussunt însuflețite de acest ideal al unității și al unifică-rii, al dezenclavizării cunoașterii. Paradigmele uni-versale reprezintă soluția sa originală de a-și di -recționa preocupările și concentra competențele,fără a cădea în tipare disciplinare și, mai cu seamă,fără a pierde din vedere un „numitor comun”, tangi-bil, desigur, doar asimptotic.

A vorbi despre limbaj, despre timp și despre du -rată, despre ordine și haos, despre identitate și al -teritate ș.a.m.d., înseamnă tot o revenire la o taxono -mie – inevitabilă în orice proces cognitiv. SolomonMarcus este conștient de această segmentare a pro-priului demers, el care dedică cea mai întinsă parte a

34*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Solomon Marcus – 90“(4 martie 2015, Aula Academiei Române)

Solomon Marcus între „numitorulcomun” și „jocul cel mare”*Mircea MartinMembru corespondent al Academiei Române

35

monumentalei sale sinteze jocului, combinație deinteligență și candoare, de seriozitate și gratuitate,de legitate și paradox, de pasiune și autoironie.

Probabil că un specialist în computer science, înanaliza genomului sau în neurochirurgie, ar puteaconsidera o asemenea perspectivă prea generală înraport cu obiectivele foarte precise ale specialitățilorlor și cu obstacolele foarte concrete pe care le întâl-nesc în exercitarea acestora. În realitate, într-o reali-tate a gândirii și a imaginației intelectuale, viziuneamarcusiană îi cuprinde și îi implică – fără să impie-teze în vreun fel asupra progresului neîncetat al spe-cializării fiecăruia.

Este nu numai util, este chiar indispensabil, săexiste gânditori care să poată controla evoluția maimultor discipline, să fie la curent cu dezbaterile și cudescoperirile – chiar dacă nu de ultimă oră – dindiversele câmpuri ale cercetării științifice și, maiales, cu consecințele lor.

Specialiști ai generalului, ai universalului nusunt numai filosofii; ei se pot alege și dintre oameniide știință cu o competență multidisciplinară și cuvocație speculativă. Solomon Marcus însuși pledează,deloc întâmplător, pentru o „refilosofare a științei”.

Abordarea profesorului Marcus este una sinte-tic-analitică și, în același timp, holistică. El vizează,de obicei, o totalitate, se raportează la un întreg,încearcă să articuleze un ansamblu, să lege idei,puncte de vedere, referințe dintre cele mai diverse,

într-o sintaxă teoretică, într-o prezentare coerentăcare să nu ignore contradicțiile ivite pe parcurs,rezistențele materiei, nuanțele, de atâtea ori, sacrifi-cate. El nu se mulțumește cu ceea ce am putea numio sinteză la primul nivel, cu ceea ce ar putea trecedrept acceptabil într-o ordine imediată și în planulunei demonstrații punctuale; nu ezită să aducă îndiscuție și teorii sau opinii care contrazic ipotezaproprie abia formulată, invocă singur, nu o dată,contraargumente, dacă acestea nu vin din parteaaltora.

Remarcabilă, printre altele, este capacitatea sade a sesiza ceea ce este central, definitoriu într-odezbatere, pornind de la observații de bun simț și dela aspecte periferice sau superficiale, în aparență.

Problemele pe care le decupează și le tratează înintervențiile sale academice sau chiar în cele așa-zi -când „populare” (întâlniri cu profesori, cu elevi șistudenți), conexiunile pe care le stabilește între dateleoferite de cercetarea științifică și de exegeza artistică,vizează, de regulă, o regiune a manifestărilor spiri-tului, unde contează mai puțin apartenențele geogra-fice – Franța sau Japonia, istorice – Antichitate saupostmodernitate, disciplinare – matematică sau cri-tică literară. În ceea ce are mai caracteristic,acțiunea intelectuală a lui Solomon Marcus ne antre -nează și ne întreține într-un spațiu interstițial, într-ozonă de animație și rezonanță în care teoriileștiințifice și cele literar-artistice „își răspund dedeparte”, cum scrie Baudelaire într-un faimospoem.

Într-un mod, mai degrabă, intuitiv la început,adică în anii ‘80, în chip asumat și programatic după1990, are loc în practica teoretică a profesoruluiMarcus un proces de „umanizare” a științelor „tari”,o subliniere tot mai insistentă a dimensiunii lor cali-tative. Matematicianul se declară tot mai neîncreză-tor în universalitatea determinismului și în capacita-tea predictivă a științei în genere, face din teoremade incompletitudine a lui Gödel un reper crucial. Peurmele lui Peirce, Popper și Nelson Goodman,atrage atenția asupra importanței majore a abducțieipentru logica cercetării științifice.

Împotriva convingerii – dominante în rândurilesavanților – că istoria unei discipline științifice numai este relevantă decât din punct de vedere arhi-vistic, Solomon Marcus nu crede că orice nouă etapăevolutivă le anulează pe celelalte și se aplică în asemnala, de pildă, interesul contemporan al unorreflecții emise în secolul al XVI-lea și rămase fărăecou atunci. Mai mult, se declară fascinat de geo-

metria euclidiană, ca și de întregul conglomeratștiințific galileo-newtonian.

În cadrul aceleiași tendințe de „slăbire” a ști -ințelor „tari” prin nuanțări de ordin calitativ, Marcusinsistă în diferite momente asupra importanțeiimaginației și a metaforei în cunoașterea științifică,vorbește chiar – încurajat de Dan Barbilian – despre„frumusețea” unor demonstrații matematice. Nuezită, pe de altă parte, să suspecteze, așa cum amvăzut, pretențiile de obiectivitate a științelor „tari”,atrăgând atenția asupra mutațiilor spectaculoase dinultimele decenii, care au pus în evidență imposibili-tatea distincției riguroase a obiectului de subiect,distincție pe care se bazează nu doar limbajul îngenere, dar și ansamblul cunoașterii științifice, fi -losofice și artistice.

Critica subiacentă pe care autorul nostru o aducegândirii matematizante, abstractizante, nu înseamnă,câtuși de puțin, o despărțire de matematică. Așaceva ar fi de neconceput. Dimpotrivă, în reprezenta-rea sa, matematica e implicată pretutindeni, de laînțelegerea arhitecturii universului la aceea astructurii minții omului. Subliniind „natura predo-minant globală” a matematicii și indicând numaipuțin de 34 de specii ale modului matematic de gân-dire, se arată interesat îndeosebi de interacțiuneamatematicii cu științele cognitive și cu semiotica.

** *

Există momente în evoluția unui savant, în careexperiența de viață și de reflecție ajunge la câte oexpresie rezumativă, la o formulă sintetică și înde-lung sugestivă... „Numitor comun”, „jocul cel mare”sunt cuvinte, sintagme comune, dar care dobândescîn contextul personal marcusian, semnificații subitrevelatoare: fiecare în parte și, mai ales, împreună.

„Numitorul comun” este termenul exponențialpentru formația și aplicația analitică a matematicia-nului, pentru forța lui așa-zicând centripetă, federa-toare; „jocul cel mare” simbolizează înclinația saartistică, reprimată sau amânată la început și valori-zată mai târziu, forța sa centrifugă, expansivă, tota-lizantă. Departe de a fi contradictorii, cei doi ter-

meni sunt integrați într-o aceeași frazare, la al căreisens participă, în egală măsură. „Jocul cel mare”constă în a imagina și a căuta acel „numitor comun”care ne conduce spre – sau care se confundă cu –„ordinea ascunsă” a lumii.

Acest „mare joc”, acest „numitor comun”, caremobilizează energiile creatoare din câmpul științei,al artei, și al filosofiei, se manifestă în cadrul a ceeace numim cultura – cultura înțeleasă într-un sens câtmai larg, pe de o parte și extrem de selectiv, pe dealtă parte, cultura în sensul ei inițial și final, eti -mologic și simbolic. Cultura ca lucrare asupra natu-rii, inclusiv asupra naturii umane, cultura ca paideia,ca Bildung, ca gestiune a sensurilor, ca trans mi -siune, selecție și sedimentare a valorilor, ca solidari-tate patrimonială transdisciplinară, națională și uni-versală.

Perspectiva pe care o adoptă profesorul Marcus –fie că se referă la o problemă de matematică, de lin-gvistică sau de genetică, la poezie, la teatru sau lasport – este una culturală, în acest sens larg și cali-ficat, în același timp.

Științele exacte, „tari”, nu sunt considerate niciexterioare, nici, cu atât mai puțin, ostile culturii. Elesunt parte a culturii, ca și artele, ca și „umanitățile” înansamblul lor. Împărtășesc și susțin, la rândul meu,această concepție a domnului Solomon Marcus.

Într-o vreme pe care tot mai mulți gânditori oconsideră crepusculară, în care se vorbește asiduudespre tot felul de „sfârșituri”, într-o epocă a relati-vismelor voios-iresponsabile și a fundamentalisme-lor tragic-iresponsabile, un intelectual din Europa deEst, dintr-o țară „altfel” (nu-i așa?) decât celelalte,se încăpățânează să se înscrie într-o continuitate aefortului investigator, să creadă în pozitivități și înpromisiunile unei perspective integratoare.

De-ar fi să ne gândim – doar în trecere – la cli-matul viciat de un politicianism oneros și omnivorîn care trăim, de-ar fi să privim – nu mai mult de oclipă – la prestația publică a unor intelectuali foartepublici, la aservirea lor politică jenantă, postura și pres -tanța profesorului Solomon Marcus ni se pare căîntruchipează un model infinit distant de inde -pendență a persoanei, de probitate morală, de creati-vitate intelectuală.

36

37

Aniversarea a 90 de ani de viață ai academicia -nului Solomon Marcus ne oferă prilejul să omagiemuna dintre personalităţile emblematice ale Acade-miei Române.

Dincolo de specialitatea sa, matematica, s-aremarcat ca gânditor, ca filosof, dezvoltând idei de oremarcabilă profunzime. A făcut-o de pe poziţiasavantului angajat, preocupat mereu de viaţa şi deevoluţia societăţii în care trăieşte. Rămâne, însă,îna inte de orice, dascăl şi cercetător. A educat gene -raţii de studenţi, de-a lungul multor decenii, a con-dus zeci de doctoranzi, unii dintre ei ajungând, larândul lor, matematicieni de renume.

Ca cercetător, a avut o predilecţie pentru inter-disciplinaritate; aşa se explică abordarea unor dome -nii, cum ar fi lingvistica matematică sau poetica ma -te matică, în care a adus contribuţii majore. Esteomul care ne-a arătat că există o poezie a cifrelor şi,in vers, o rigoare matematică a poeziei.

Opera sa a căpătat, treptat, valenţe culturale maigenerale. Matematicianul strălucit devine gânditorulprofund, filosoful Solomon Marcus. Recentul eseu,Transcendenţa ca paradigmă universală exprimă, înbună măsură, profunzimea şi originalitatea gândiriisale. Prefixul „trans” (ceea ce trece dincolo) și sen-surile sale filosofice constituie subiect de subtilă şirafinată analiză.

„Ce exprimă această nevoie de dincolo?” seîntreabă Solomon Marcus şi răspunde: „Exprimă unneastâmpăr al fiinţei umane, o nemulţumire, unelan, o curiozitate. Omul nu e mulţumit cu ceea cetrăieşte acolo unde se află, vrea mai mult, vrea maideparte, vrea mai sus.”

Şi mai departe: „Mircea Eliade face o observaţieesenţială: sacrul nu este doar o etapă a istoriei, ci şiun ingredient esenţial al spiritualităţii umane. Tran s -cendenţa mizează pe o putere din afara noastră,care ne depăşeşte, o componentă care trebuie echi -librată, care mizează pe noi înşine. Nevoia de trans -cendenţă ne defineşte ca oameni”.

Dintr-o asemenea perspectivă, cuvântul „trans-plant” – care pentru un chirurg înseamnă doaroperaţia de înlocuire a unui organ bolnav cu un altul,sănătos – exprimă, de fapt, tocmai acest neastâmpăral spiritului uman, care încearcă să treacă mereu„dincolo” de limitele cunoscute, asumându-şi riscuri,trebuind, uneori, să facă faţă unor eşecuri, darrămânând mereu încrezător în reuşită! Îi mulţumimpentru această perspectivă pe care ne-a oferit-o!

Solomon Marcus refuză sentinţele definitive,lăsând loc îndoielii şi dezbaterii: „Reflecţiile melesunt mai degrabă întrebări şi ipoteze decât răs -punsuri şi certitudini”, afirmă distinsul academician.

Pentru publicul românesc, rămâne un evenimentmemorabil dialogul purtat de Solomon Marcus culaureatul Premiului Nobel Luc Montagnier în sep-tembrie 2012, pe scena Ateneului Român. O discuţieîntre doi savanţi din domenii diferite: un mate -matician şi un biolog. Numitorul comun care a făcutposibilă acea fascinantă discuţie a fost filosofiaştiinţei. Nonconformistul Luc Montagnier, con -fruntându-se cu rigoarea matematică a lui SolomonMarcus! Ce regal de subtilitate a gândirii şi ce prilejde meditaţie pentru toţi cei care au avut fericitaocazie să fie de faţă! Au fost abordate probleme careţin de metodologia cercetării ştiinţifice, de schim -bările necesare în educaţie, de legăturile dintrebiologie şi matematică, de sensul existenţei umane,în general. O discuţie în care Solomon Marcus s-aridicat tot timpul la valoarea ilustrului său interlocutor.

Nu este de mirare, deci, că numele lui SolomonMarcus este citat în mari enciclopedii ale lumii(Encyclopaedia Universalis, Brockhaus, Enciclope-dia Einaudi, Encyclopaedia of World Problems andHuman Potential etc.).

Ajuns la un asemenea nivel al cunoaşterii, Solo-mon Marcus nu s-a închis într-un turn de fildeş, ci s-aimplicat şi se implică în tot ceea ce numim „viaţacetăţii”, începând cu Academia Română, unde s-a


Solomon Marcus – modelul academic*Irinel PopescuMembru corespondent al Academiei Române

38

străduit să impună criterii obiective de evaluare şipromovare. În aceste evaluări, nu este loc pentrubombastica fără acoperire. Din această perspectivă,Solomon Marcus se constituie într-un adevăratmentor, pe care îl admirăm şi îl iubim şi pe urmelecăruia ne străduim să păşim.

Domnia Sa a promovat şi promovează activ ne -cesitatea unei profunde schimbări de paradigmă înînvăţământ, pornind de la ideea că, pentru o naţiune,educaţia constituie elementul esenţial.

Distinsul academician constată cu îngrijorare căînvăţământul românesc actual a rămas orientataproape exclusiv spre aspectele operaţionale, for-male, în defavoarea aspectelor semantice. De aceea,un nou model paideic, bazat pe înţelegere, judecatăşi capacitate de integrare, ar trebui adoptat cât mairepede. Un model care să stimuleze capacităţile ele -vilor, să le dezvolte şi să le alinieze la cerinţelelumii moderne.

Iată cum defineşte Solomon Marcus, într-unmanifest adresat tinerilor din Cluj-Napoca, la 8 no -iembrie 2014, zece nevoi umane, de la care ar trebuisă pornească educaţia şi învăţarea: nevoia de a da unsens vieţii, la nivel elementar (de exemplu, să savu-

rezi faptul că respiri, că priveşti cerul, că poţi sămergi); nevoia de împrospătare; nevoia de întrebareşi de mirare; nevoia de îndoială şi de suspiciune înînvăţare; nevoia de greşeală şi de eşec; nevoia dejoc; nevoia de identitate; nevoia de omenesc şi deomenie; nevoia de cultură; nevoia de transcendenţă.

Promotor consecvent şi tenace al necesităţiischimbării sistemului de învăţământ, Solomon Mar-cus a publicat numeroase articole, a ţinut cuvântăriîn universităţi, a participat la emisiuni televizate şi afolosit orice alt prilej pentru a atrage atenţia asupracarenţelor din educaţie şi din cultură.

Sensul demersului său este, cred, mai profunddecât pare la prima vedere. Reprezintă, pe de oparte, dorinţa unui om cu o carieră academicăexem plară de a împărtăşi noilor generaţii tot ce aremai bun, tot ceea ce a acumulat şi, mai ales, aanalizat şi a filtrat, de-a lungul timpului. Pe de altăparte, este şi dorinţa, desigur nemărturisită, de amo dela societatea românească după un astfel detipar, al reuşitei bazate pe muncă şi seriozitate, pecinste şi corectitudine, pe dorinţa de colaborare, peinteres faţă de ceilalţi şi pe implicare socială activă.

Dascăl şi cercetător, savant şi filosof, spirit activşi angajat – fidel până la capăt unor principii în carecrede, Solomon Marcus reprezintă un model, pecare l-am putea denumi, fără teama de a greşi,„modelul academic”.

În dialogul cu Luc Montagnier, distinsul acade-mician îi spune interlocutorului:

„Aţi împlinit, în urmă cu câteva săptămâni,vârsta de 80 de ani. Afirmaţi la un moment dat: «Eucred că sunt încă tânăr» şi oferiţi numaidecât unargument pentru o viaţă lungă: «(...) există atât demulte lucruri care trebuie cunoscute». Vă dezvoltaţipledoaria pentru o viaţă mai lungă în Bătăliilevieţii: «pentru a putea avea acces timp mai înde-lungat la această sumă de cunoştinţe care se mă -reşte de la o zi la alta, pentru a beneficia şi a nebucura de artele vii ale diferitelor culturi, pentru aasculta capodoperele celor trei secole de aur alemuzicii, pentru a avea bucuria de a transmite cu -noştinţele generaţiilor următoare»”.

Toate acestea ne fac astăzi ca, la rândul nostru,să vă dorim să beneficiaţi în continuare de bucuriilepe care tocmai le-am evocat.

39

Mi-am îngăduit libertatea de a împrumuta numelepiesei lui Robert Bolt și al ecranizării celebre dinanul 1967, ca omagiu adus academicianului SolomonMar cus. Motivul este simplu: Domnia Sa întru chi -pează stăruința, nețărmurita dedicație și onestitateintelectuală, puse în slujba credinței, care stă latemelia Academiei Române.

Profesor între profesori, academicianul SolomonMarcus servește ca personalitate de referință, pentrucei mai împliniți intelectuali din România, pentrulegătura între știință, cunoaștere, educație și precep-tele umaniste. El este o punte solidă de racordare lacomunitatea științifică internațională. Cu o minte pro -di gioasă, enciclopedică ca întindere, adâncime șiisco dind permanent ce mișcă lucrurile în viață, in -

clusiv domenii ce ai spune că nu îi sunt la îndemână,este o pildă, deopotrivă, pentru bătrâni și mai tinericonfrați.

Eram student, când am întâlnit numele academi-cianului Solomon Marcus, și am rămas, de atunci,cu imaginea unui matematician fecund, polivalent,care face pârtie în câmpul analizei lingvistice, careeste organic legat de lumea culturală și procesuleducațional. Viața publică autohtonă a tras seva dinmunca savantului Solomon Marcus.

Fiecare interviu cu academicianul SolomonMarcus, în media, este un reper în dezbatereapublică și centrele academice se bat pentru a prilejuistudenților și profesorilor o întâlnire pe viu cu dis -tinsul academician.

Academicianul Solomon Marcus: un om pentru eternitate*Daniel DăianuMembru corespondent al Academiei Române


În anul 2001, am fost ales membru corespondental Academiei și, participând la sesiuni interne, amînțeles mai bine locul special al profesorului Solo-mon Marcus. Ce izbește când îl asculți este ata -șamentul profund la ceea ce trebuie să definească undemers de investigație științifică: relevanța uni -versală, transgresarea frontierelor ca impact pro -fesional, ieșirea din parohialism. Poate că greșesc,dar acest atașament am simțit că însoțește fiecareintervenție în Aula Academiei, mesajele pe care letransmite de fiecare dată, când se adresează colegi-lor, opiniei publice.

Două momente m-au apropiat de academicianulSolomon Marcus, mai mult, în ultimii ani. Primul,când a fost omagiată memoria matematicianuluiTraian Lalescu la Banca Națională a României, înanul 2009. Acel eveniment m-a ajutat să aflu aspecteinedite din activitatea lui Traian Lalescu ca om poli-tic în perioada interbelică, examinând cu atenție,între altele, finanțele publice ale țării.

La sugestia academicianului Solomon Marcus,am încercat să analizez raportul privind bugetul pu -blic din 1925, elaborat de Traian Lalescu și prezen-tat în Parlament, în acel an. Faptul că a avut loc unastfel de eveniment la Banca Națională, poate fijudecat din mai multe perspective: matematica esteo disciplină ce structurează mintea oamenilor și îipregătește pentru îndeletniciri dintre cele mai diverse,în care pot excela; implicarea unor savanți ai țării înviața publică și cea politică, în mod meritoriu; pere-nitatea unor idei și a unor pilde de serviciu public;obligația morală pe care urmașii o au pentru a re liefacum s-au așezat cărămidă peste cărămidă, în timp, laconstrucții materiale și intelectuale de durată etc.

Nu uit cum academicianul Solomon Marcus, lasimpozionul de la Banca Naţională a României, aținut să amintească contribuția lui George Barițiu laconstituirea primei bănci din Transilvania a români-lor (în 1871), Banca Albina, care a avut ca modelbăn cile sașilor – George Barițiu fiind un lider alinte lectualității române din Transilvania și membruîn Dieta (Parlamentul transilvănean). Ce vreau săspun, este că am observat și cu acea ocazie poli -valența și mintea iscoditoare a academicianuluiSolomon Marcus, sensibilitatea sa față de tot ce me -rită să fie evocat, din istoria României.

Un alt eveniment, memorabil pentru mine, estevizita laureatului Premiului Nobel pentru economie,Kenneth Arrow, la Iași, în anul 2013. Arrow arelegături, prin bunicii săi, cu România și a vrut să

cunoască meleaguri de la noi, de care este legatsufletește. Artizan principal al simpozionului de laUniversitatea Al.I. Cuza din Iași a fost academicia-nul Solomon Marcus.

Am făcut parte dintr-un design intelectual, carea încercat să ilustreze influența unor construcţii ana-litice de mare forță ale lui Arrow asupra unor variidomenii de cercetare (mă refer, de exemplu, la teo-rema imposibilității și rolul valorilor morale priviteca bunuri publice).

Academicienii Mugur Isărescu și Lucian Albu,distinsul profesor Moise Altar au fost printre ceicare au reprezentat breasla economiștilor români laacel eveniment. A fost o întâlnire de excepție înviața mea, fiindcă am avut șansa să fiu, la o univer-sitate din țară, alături de un colos al științei econo-mice mondiale, de profesorul Solomon Marcus șivârfuri ale vieții academice autohtone.

Academicianul Solomon Marcus ocupă un locsingular în sufletul meu și pentru că mi-a fostalături, în câteva momente dificile. Cu generozitate,mi-a acordat din timpul său prețios și, cu sfaturiînțelepte, m-a ajutat să trec prin acele momente.Oricât de tare ai fi, ca om, un cuvânt înțelept con -tează enorm, în anumite circumstanțe, face diferențaîntre omenie, prietenie și altceva.

Pentru mine, academicianul Solomon Marcuseste un om pentru eternitate.40

41

Am avut privilegiul să îl cunosc pe academicia-nul Solomon Marcus acum 50 de ani, prin voinţadestinului. În 1964, în timpul peregrinărilor meleprin anticariatele din Bucureşti, am descoperit poe-mele Jocului secund şi o pasiune mistuitoare şidevastatoare s-a născut instantaneu în mine, pasiunecare nu s-a stins nici până astăzi.

În 1965 are loc miraculoasa mea întâlnire cuprofesorul Alexandru Rosetti, care avea să joace unrol central în destinul meu. Prin lingvistul BorisCazacu, profesorul Alexandru Rosetti aflase desprepreocupările mele barbiene şi a ţinut să mă cunoască1.Într-una dintre primele noastre întâlniri, profesorulAlexandru Rosetti mi-a spus că trebuie neapărat săîl cunosc pe tânărul Solomon Marcus, care nu estedoar un strălucit matematician dar este, de aseme-nea, un bun cunoscător al poeziei lui Ion Barbu.Solomon avea pe atunci 40 de ani, iar eu 23. Am fostimpresionat de la prima discuţie cu el, de extraordi-nara erudiţie şi de imensa sa curiozitate intelectuală.Astfel, s-a născut o statornică şi fidelă prietenie,care s-a aprofundat timp de o jumătate de secol înjurul preocupărilor noastre transdisciplinare.

Am plecat din ţară în 1968, la câteva luni dupăpublicarea cărţii mele Ion Barbu – Cosmologia„Jocului secund”2. Primită cu un val de elogii decriticii literari, cartea a fost imediat ştearsă dinmemoria colectivă, când s-a aflat decizia mea de arămâne la Paris. Nu voi uita niciodată că nici Lau-renţiu Ulici, nici profesorul Solomon Marcus3 şinici alte câteva persoane nu s-au temut să citeze, încărţile sau articolele lor dinainte de 1989, numelemeu.

La 13 octombrie 1971, primesc prima scrisoarede la Solomon Marcus, expediată din Toronto, încare îmi scrie: „Sunt convins că orice explicaţie,orice scuză ar fi mult prea mult insuficientă pentrua justifica tăcerea mea atât de îndelungată. [...] Darnu cumva să credeţi că în răstimpul de când nu

ne-am văzut nu m-am gândit la dv. O singură do -vadă: în cartea mea «Poetica matematică» mă referpe câteva pagini la splendida dv. lucrare relativă laIon Barbu, lucrare pe care, din păcate, literaţii suntincapabili s-o înţeleagă”. La 30 decembrie 1971 măanunţă că pe 6 ianuarie 1972 va fi la Paris. Cinaavută în compania soţiei mele Michelle, în aparta-mentul în care locuiam atunci, pe strada de laHuchette, lângă Théâtre de la Huchette, unde se juca„Cântăreaţa cheală” de Ionesco, a rămas pentru tot-deauna în memoria mea.

Am avut o destul de bogată corespondenţă cuSolomon Marcus între 1971 şi până acum. Îl infor-mam regulat despre activităţile mele în fizică şi întransdisciplinaritate, de care Solomon s-a arătat dince în ce mai interesat, iar Solomon mă informa des-pre activităţile sale. Îi trimiteam cărţile și unele arti-cole ale mele. A reacţionat imediat la materialeleprimite de la mine în legătură cu colocviul interna-ţional de la Veneţia Ştiinţa şi limitele cunoaşterii,organizat între 3 şi 7 martie 1986 de UNESCO şiFundaţia „Cini” şi m-am bucurat când am văzut că apublicat un articol în „Viaţa studenţească” despreacest colocviu animat de mine4.

Solomon Marcus era foarte interesat de filosofialui Stéphane Lupasco şi m-am bucurat când, în celedin urmă, am putut mijloci o întâlnire între StéphaneLupasco şi Solomon Marcus. Solomon Marcus s-aarătat, de asemenea, deosebit de interesat de revista„3e Millénaire”, în al cărui comitet de redacţie eramşi eu şi Stéphane Lupasco.

În 13 ianuarie 1990 am primit o extraordinarăscrisoare de la Solomon, în care îmi descria schim-bările intervenite în ţară: „În ceea ce mă priveşte,am trăit sub dictatură timp de 52 de ani (pentru căa început în februarie 1938); ieşirea din copilărie aînsemnat pentru mine intrarea în dictatură, sama-volnicie şi oprimare. Acum, când mă apropii de vâr-sta de 65 de ani, mă văd din nou liber. Nu-mi rămâne

Veșnicul tânăr Solomon Marcus*Basarab NicolescuMembru de onoare al Academiei Române


42

decât să aplic reflecţia lui Noica: viaţa e o pregă tirepentru bătrâneţe. Dar atâta otravă a rămas în noi,încât vom avea nevoie de un lung tratament dedezintoxicare. Oamenii continuă să vorbească înşoaptă, reflexele formate nu pot fi uşor abandonate.[...] Acum, dragă Basarab, merită să vii în Româ-nia...”

Am mai aşteptat până să vin în România. Amrevenit în iunie 1993, după 25 de ani de absenţă,împreună cu soţia mea Michelle, şi cei doi copii ainoştri, Daria şi Matthieu-Vlad. Am fost primiţi înmod somptuos de Solomon Marcus şi soţia sa PaulaDiaconescu în apartamentul lor. Fericit desigur să îlrevăd într-un climat de libertate şi speranţă, am fosttotuşi jenat, gândindu-mă că a cheltuit probabil sala-riul său pe o lună, pentru a ne oferi acel memorabilospăţ.

După 1989, Solomon Marcus se implică din ceîn ce mai mult în activităţile transdisciplinare. Ast-fel, la Congresul „Ştiinţă şi tradiţie – Perspectivetransdisciplinare. Deschideri spre secolul XXI”,care a avut loc la UNESCO între 2 şi 6 decembrie1991, prezintă comunicarea Spre o abordare trans-disciplinară a timpului5.

În aprilie 1992 am fondat – cu acordul lui Fede-rico Mayor, director general al UNESCO, şi în cola-borare cu René Berger – Grupul de Reflecție asupraTransdisciplinarităţii de pe lângă UNESCO. Solo-mon Marcus a fost membru al acestui grup, alăturide Lima de Freitas, Michel Cazenave, André Chou-raqui, Antoine Faivre, Roberto Juarroz, ErvinLaszlo, Edgar Morin, Yujiro Nakamura și HenryStapp. A participat la reuniunea noastră de la Vene-ţia în martie 1993.

Întâlnirile noastre de la Paris și Veneția au des-chis calea spre primul Congres Mondial al Transdis-ciplinarității care a avut loc de la 2 la 6 noiembrie1994 la Convento da Arrábida, în Portugalia. Solo-mon Marcus a fost membru al Comitetului Interna-ţional de organizare şi a prezentat la congres comu-nicarea Spre o tipologie a transdisciplinarităţii.

Pentru mine, miracolul acestui prim congresmon dial a fost de a vedea în splendida curte a mă -năstirii, dominând oceanul, personalități, ca pictorulportughez Lima de Freitas, maestrul francez al ima -ginarului Gilbert Durand, poetul argentinian RobertoJuarroz, sociologul francez Edgar Morin, filosofulportughez Carlos Silva, fizicianul francez OlivierCosta de Beauregard, matematicianul român Solo-mon Marcus, istoricul de artă elvețian René Berger,arhitectul spaniol Javier de Mesones, poetul francez

Michel Camus, eseistul şi fotograful francez MichelRandom și astrofizicianul italian Nicolo Dallaporta,membru al Academiei Pontificale de Ştiinţe.

În anul 2001, când am fost ales membru deonoare al Academiei Române, Solomon Marcus afost primul care mi-a anunţat vestea bună.

Tot în 2001, am constituit, în colaborare cuMagda Stavinschi, o reţea de dialog între ştiinţă şireligie, care a beneficiat de câteva granturi ale fun-daţiei americane John Templeton. Am organizat, cuajutorul Academiei Române, un număr important decongrese internaţionale. Am avut un companionextraordinar în România, Solomon Marcus, care de -venise, între timp, membru al Centrului Internaţio-nal de Cercetări şi Studii Transdisciplinare, pe carel-am înfiinţat în 1987 la Paris. Solomon Marcus afost foarte activ în acest domeniu. Astfel, la Congre-sul „Ştiinţă şi Religie – Antagonism sau comple-mentaritate?” (Academia Română, 8–11 noiembrie2001), a prezentat comunicarea Metafora, para -digmă comună ştiinţei şi religiei6; la congresul „Şti-inţă şi Ortodoxie – Un dialog necesar” (AcademiaRomână, 23–26 octombrie 2005) – comunicarea Areoare ştiinţa o dimensiune spirituală?7; iar la Con-gresul „Romania, as Laboratory of the Dialogue be -tween Science and Spirituality in the ContemporaryWorld” (Academia Română, 17–21 octombrie2009) comunicarea Transcendenţă, Divinitate, Infi-nit şi Neant. La acest din urmă congres, Mihai Şoraa vorbit despre Sensul ultim al realului. Eu cu MihaiŞora și Solomon Marcus facem parte din aceeaşifamilie spirituală.

La 28 noiembrie 2009, Luiza Palanciuc, MihaiŞora şi Solomon Marcus au prezentat la Salonul deCarte „Gaudeamus” cartea mea Ce este Realitatea?A fost un moment de mare elevaţie filosofică şi spi-rituală şi de o mare semnificaţie pe plan simbolic.

Ne-am regăsit toţi trei la 12 noiembrie 2012 laSimpozionul aniversar „Basarab Nicolescu – 70”,organizat de Institutul de Studii TransdisciplinareŞtiinţă, Spiritualitate, Societate (IT4S), în colabo -rare cu Academia Română, care a avut loc în AulaMagna a Academiei Române. Ascultând cuvântărilelui Mihai Şora şi Solomon Marcus, m-am simţit maipuţin singur. Am fost plăcut surprins când SolomonMarcus a spus în încheierea omagiului său intitulatUn român la Paris: Basarab Nicolescu: „ [...] mi separe clar că nici Academia Română, nici mulţi din-tre membrii ei, nu au o înţelegere clară a locului pecare Basarab ar trebui să-l aibă în această Acade-mie, şi mă întreb dacă cultura românească este pre-

43

gătită să-l primească.”8 Un diagnostic clar şi rigu-ros, fără nicio coloratură polemică.

Am organizat multe alte acţiuni împreună cuSolomon Marcus. La 23 februarie 2006, am fostinvitat de profesorul Mircea Martin să vorbesc, încadrul celebrelor conferinţe „Cuvântul despre„Reîncântarea lumii – de la fizica cuantică la trans-disciplinaritate” şi Solomon Marcus şi Horia-Ro -man Patapievici au fost respondenţii mei. MihaiŞora era aşezat în primul rând al sălii. La 22 martie2013 am moderat, la Salonul Cărţii din Paris, masarotundă „Culisele scriiturii – Principiul de incertitu-dine”, cu participarea lui Solomon Marcus, HouriaAbdelouahed şi Bogdan Ghiu.

Am urmărit cu mare interes, în ultimii ani, ceeace scrie şi face Solomon Marcus. Om al Renaşterii,curiozitatea sa este continuu în alertă, de la matema-tică la semiotică, literatură şi teatru. Iubeşte nemăr-ginit limba română şi este pasionat de problemeleeducaţiei. Este, deseori, prezent printre elevii de li -ceu. În ultima vreme, nu a ezitat să se exprime chiarşi pe plan politic. Călătoreşte peste tot, de la micileoraşe din provincie la marile capitale ale lumii.Publică peste tot – în România, în Basarabia, în Franţa,în Statele Unite. Activitatea sa debordantă, care paresă se amplifice cu timpul, ne uimeşte pe toţi.

Are oare Solomon Marcus un secret elixir deveşnică tinereţe? În orice caz, trebuie să constat că,printre prietenii mei, câţiva ating, într-o maximăvitalitate pe plan intelectual, vârste de invidiat: PeterBrook, născut ca şi Solomon Marcus în martie 1925,are 90 de ani; Edgar Morin 94 de ani, Mihai Şora,născut ca şi tatăl meu în 1916, 99 de ani. Să fie oareactivitatea intelectuală, însoţită pe plan psihic de oinfinită bucurie de a fi, acest secret elixir?

În cazul lui Solomon Marcus, rectitudinea samorală este o explicaţie suplimentară a vitalităţiisale. Ca şi Stéphane Lupasco, Solomon Marcus esteincapabil de răutate.

Prenumele său Solomon este legat, din punct devedere etimologic, de cuvântul ebraic „shalom”,însemnând „pace”. Solomon este un om al păcii.Extrema sa exigenţă pe plan intelectual şi moral nuîl împinge niciodată să fie nedrept. Dar cheia vitali-tăţii sale este, cred, mirarea. „Am fost, de mic, bol-nav de mirare – spune Solomon Marcus într-uninterviu recent. Mă miram tot timpul de ce se întâm-plă. [...] Simplul fapt de a mă putea mişca şi de aputea contempla strada era pentru mine o răsplatăextraordinară. Eram apoi obsedat de lucrurile careurmează, de lucrurile care se află „dincolo” delocul unde mă aflam.”9

Închei cu o amintire din noiembrie 1993, cândSolomon Marcus a fost invitat de Claude Lévi-Strauss la École des Hautes Études en SciencesSociales din Paris.

Am asistat la 5 noiembrie 1993 la conferinţa saAbordare transdisciplinară a temporalităţii, susţi-nută în cadrul seminarului „În jurul formulei cano-nice a mitului”. Claude Lévi-Strauss l-a prezentat înmod elogios pe Solomon Marcus. Văzându-i alăturipe Solomon Marcus şi Claude Lévi-Strauss, un gândm-a străfulgerat: „Fericită este ţara care are un omde cultură de talia lui Solomon Marcus!”

Note 1 Boris Cazacu era fiul bonei unchiului meu, Foti Fotiadis,

bogat armator grec. Remarcând inteligenţa copilului, Foti Fotiadisl-a ajutat financiar pentru a ajunge la studii liceale și universitare.Alexandru Rosetti a fost naş de cununie la căsătoria lui Boris Caza-cu din 22 decembrie 1949.2 B. Nicolescu, Ion Barbu – Cosmologia „Jocului Secund”,Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1968.3 Primul articol este scris chiar în 1968, dar publicat în 1969:Solomon Marcus, Explicaţie şi sugestie, ambiguitate şi deschidere:Pe marginea cărţii Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund” deBasarab Nicolescu, Studii şi Cercetări Lingvistice, An XIX, nr. 6,1968. Solomon Marcus scrie: „Personalitate complexă, de fizicianteoretician familiarizat cu matematica superioară, om de o vastăcultură umanistă şi cititor de poezie de o mare sensibilitate, toateaceste ipostaze au fuzionat pentru a da naştere celui mai compe-tent, mai profund şi mai complet studiu întreprins până astăzi asu-pra poeziei lui Ion Barbu.”4 S. Marcus, „Declaraţia de la Veneţia”, „Viaţa studenţească”,5 august 1987.5 S. Marcus, Spre o abordare transdisciplinară a timpului, înMichel Cazenave şi Basarab Nicolescu (Ed.), L’homme, la scienceet la nature – Perspectives transdisciplinares, Le Mail, Paris,1994, pp. 54–79.6 S. Marcus, Metafora, paradigmă comună ştiinţei şi religiei,în Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi (Ed.), Ştiinţă şi Religie– Antagonism sau complementaritate?, XXI: Eonul Dogmatic,Bucureşti, pp. 230–245.7 S. Marcus, Are oare ştiinţa o dimensiune spirituală?, înBasarab Nicolescu şi Magda Stavinschi (Ed.), Science and Ortho-doxy – A Necessary Dialogue, Curtea Veche, Bucureşti, pp. 67–80.8 S. Marcus, Un român la Paris: Basarab Nicolescu, alocu-ţiune la Simpozionul aniversar „Basarab Nicolescu – 70”, Acade-mia Română, 12 noiembrie 2012, publicată în „Academica”, nr. 1,ianuarie 2013, pp. 29–30.9 De vorbă cu un mare savant Solomon Marcus – „Paşapor-tul meu spre universalitate a fost matematica”, „Formula As”, nr.1029, 20–26 iulie 2012.

44

Este o plăcere şi un privilegiu pentru mine să potparticipa la această sesiune dedicată academicianu-lui Solomon Marcus.

Permiteţi-mi să prezint câteva amintiri care,bănuiesc, ar putea fi mai grăitoare decât ample şisavante aprecieri encomiastice.

Pe profesorul Solomon Marcus l-am întâlnitprima oară în anul 1953, când eram studentă înanul I la Facultatea de Matematică a Universităţii dinBucureşti. Cursul de analiză matematică era predatde conferențiarul C.T. Ionescu Tulcea în mod ele-gant, axiomatic – stil Bourbaki – care însă pe mulţistudenți îi intimida. Asistentul universitar care con-ducea Seminarul de analiză matematică era Solo-mon Marcus. El reuşea să facă accesibilă teoriaabstractă de la curs, venea la seminar cu un entu-ziasm efervescent, cu tolba plină de exemple şi pro-bleme, care de care mai incitante, toate splendiddocumentate. Grija şi atenţia sa faţă de studenţi l-aufăcut drag tuturor şi au rămas legendare. Totuşi,niciunul dintre noi nu şi-ar fi imaginat atunci cătânărul nostru asistent va traversa frontiere culturalenebănuite, va acumula cunoştinţe enciclopedice, vadeveni intelectualul de elită de astăzi, cu care neputem mândri; intelectualul, care, cu numai doi-treiani în urmă dialoga, cu atâta fineţe şi măiestrie, pescena Ateneului Român, cu Luc Montagnier, unuldin tre cei mai mari savanți ai lumii.

După 1989, am revenit în România de trei ori,pentru scurte vizite: în 2007, în 2010 și în 2014. Defiecare dată, l-am întâlnit pe Solomon Marcus.

Prima oară când am venit, în 2007, la Congresulmatematicienilor români, se împlineau 50 de ani decând plecasem din ţară. Marcus nu era la Bucureşti.Era plecat la Sibiu, care-şi sărbătorea noul statut deCapitală Culturală a Europei. Semne încurajatoare,mi-am spus, pentru cultura română, pentru Sibiu,pentru matematică. Întâlnirea noastră la Bucureşti,

la Congresul matematicienilor, după atâţia ani, afost emoţionantă şi memorabilă. Comentariilefăcute de Marcus pe marginea comunicării mele aufost deosebit de interesante şi relevante. Marcus ainsistat să mă conducă până la hotel, aşa că am merspe jos, pe Calea Victoriei, înfruntând canicula. Aceastaa fost, pentru mine, din punct de vedere fizic, o în -cer care herculeană, pentru Marcus, în schimb, obagatelă. Atunci am înţeles că Marcus face parte dinacea categorie de fiinţe umane pentru care rezistenţafizică, energia vitală, lucrează în tandem cu oenormă capacitate intelectuală. „A real phenom”, arspune despre Marcus tinerii de la noi de la Chicago.

A treia oară când am revenit în țară a fost în2014, tot în toiul verii. M-am întâlnit cu Marcus laInstitutul de Matematică al Academiei Române. Maitoată lumea era plecată în vacanţă. Era, totuşi, pre-zent secretarul ştiințific al Institutului, profesorulCezar Joița; mai era o tânără şi simpatică biblio -tecară. Am colindat tot institutul. Ne-am oprit lasalonul cu volumele recente de reviste matematice.Şi aici am avut o surpriză. Răsfoind rapid revistele,Marcus a ajuns la numărul recent din „Commenta-tiones Mathematicae Universitatis Carolinae” de laPraga. Cu ochiul lui versat, a dat de un articol carese referea la două lucrări ale mele din anii ‘70; eram,trebuie să recunosc, mândră de aceste vechi lucrări,printre altele, şi pentru că Lucien Le Cam – marelematematician şi statistician de la Berkeley – legăsise „frumoase”, mă felicitase şi prezisese că voravea ecou. Cu o reacţie de spontană surpriză şibucurie, Marcus a exclamat: „Formidabil! E unlucru obişnuit să fii citat după doi, după cinci, sauchiar după zece ani, dar după 40 ?!…” Aceastăcapacitate de bucurie copilărească, această ine -puizabilă generozitate de spirit au rămas constantede-a lungul anilor la Solomon Marcus. Ele au şi as -tăzi darul de a mă emoţiona.

Despre Solomon Marcus, cu emoție și cu bucurie*Alexandra Bellow**


**Profesor emerit, Department of Mathematics, Northwestern University, Evanston, Il., USA

45

Academicianul Solomon Marcus este o persona-litate complexă şi copleşitoare, despre care se poatespune ceea ce afirma academicianul Mircea Maliţacu referire la academicianul Grigore Moisil: „Într-unsingur om sunt întruchipaţi mai mulţi savanţi aflaţiîntr-un dialog creator permanent.” În cele ce ur -mează, mă refer la ipostaza sub care îl cunosc celmai bine pe academicianul Solomon Marcus, aceeade profesor.

L-am întâlnit în primii doi ani de studenţie caasistent la Cursul de analiză matematică ţinut de aca-demicianul profesor Miron Nicolescu. A fost cursulcare a marcat diferenţa dintre matematica şcolară şiexigenţele matematicii universitare. Iar seminarul asi-gurat de tânărul asistent Solomon Marcus a fost pemăsură. Departe de a se mulţumi să ne înveţe să cal -culăm mai întâi derivate, iar apoi primitive, SolomonMarcus ne învăţa să nu fim pasivi în receptareacursurilor universitare, ci să vrem mereu mai mult, săpunem întrebări. Era foarte convingător, începând elînsuşi să dea exemple de întrebări care apar în modnatural, unele din ele fiind deschise. Cu alte cuvinte,propunea teme de cercetare unor studenţi în anii I şi II.

Anii au trecut, tânărul asistent a devenit acade-micianul Solomon Marcus, care, asemenea lui Gri-gore Moisil pe vremuri, este profesor nu doar launiversitate şi nu doar privind matematica. Folosindtoate căile mass media, el este profesor la scarăsocială şi atacă problemele şcolii în general, punândîn evidenţă carenţele ei în ţara noastră.

În viziunea marcusiană, şcoala trebuie să aibă uncaracter interactiv şi ludic, în ceea ce priveşte relaţiaprofesor-elev, în contrast cu viziunea tradiţionalămagister dixit şi acest fapt conferă procesului edu-cativ un caracter atractiv. Din păcate, tocmai acestcaracter lipseşte în şcoala din ţara noastră, iar profe-sorul Marcus dă un exemplu care i se pare emble-matic.

La întrebarea „Ce înseamnă un elev cu minte?”,se răspunde „să nu vorbească neîntrebat”. „Dim -

potrivă, spune Solomon Marcus, procesul de în -văţământ trebuie să se bazeze pe prezumţiacuriozităţii“.

O altă caracteristică a concepţiei marcusieneeste atenuarea compartimentării pe discipline şiaccentul pe interacţiunea disciplinelor, pe colabora-rea dintre ele. Aducând fenomene de acest tip înatenţia şcolii, Solomon Marcus refuză să se supunăunei alte obişnuinţe, aceea de a menţine educaţiaşcolară limitată la viziunea galileo-newtoniană,ignorându-se sau marginalizându-se marile schim -bări de paradigmă din ultimii o sută de ani. Este cri -ti cată, în această ordine de idei, insuficienta atenţieacordată dimensiunii diacronice, istorice în educaţiaştiinţifică.

Desigur, orice discuţie privind şcoala contem -porană nu poate ocoli Internetul. Profesorul Solo-mon Marcus demonstrează că folosirea judicioasă aInternetului este benefică şi inevitabilă, fiindnecesară educarea practicării unei navete continueîntre cultura Inter netului şi cultura tradiţională.

Scrierile şi conferinţele academicianului Solo-mon Marcus sunt adevărate lecţii, impresionanteatât prin erudiţia autorului, cât şi prin punctele devedere prezentate, totdeauna solid argumentate, ade-sea surprinzătoare prin nonconformismul lor. Deexemplu, o idee aparent paradoxală şi susţinută înmod repetat este rolul eşecului ... ca factor deprogres! Sigur, se ştia că geometria neeuclidiană aapărut ca urmare a insuccesului încercărilor de ademonstra postulatul paralelelor al lui Euclid, darcâtă lume ştie că noţiunea algebrică de ideal, curamificaţii importante şi dincolo de algebră, a apărutca urmare a încercărilor nereuşite de a demonstrateorema „mare” a lui Fermat ?

Academicianul Solomon Marcus este un profe-sor permanent, prin aceea că totdeauna găsim cevade învăţat de la Domnia Sa, oricare ar fi vârstanoastră. În aceste zile, în preajma vârstei sale de 90ani, îi urăm din suflet ani mulţi şi rodnici!

Solomon Marcus, un profesor permanent*


**Profesor, Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București

Sergiu Rudeanu**

Sunt unul dintre martorii demarării cercetărilorde lingvistică matematică, poetică matematică șisemiotică formală ale lui Solomon Marcus. Întreanii 1963 și 1967, apăreau, în avalanșă, după ani dereflecție, Gramatici și automate finite, Lingvisticamatematică, Algebraic Linguistics: Analytical Mo -dels și Introduction mathématique à la linguistiquestructurale.

De la explorarea structurilor algebrice ale limba-jului, Solomon Marcus avea să treacă, în deceniuldintre anii 1967 și 1977 la formularea unor modelematematice, de natură să adâncească analiza poe-ziei, a limbajului științific și a teatrului, întemeind șidezvoltând disciplina poeticii matematice în lucrări,cum sunt Poetica matematică, sau volumele colectivePoetics and Mathematics și The formal Approach toDrama. Muncii solitare din prima etapă îi lua locullucrul în echipă, întemeiat pe dialogul dinamicdintre Marcus și studenții săi, deveniți, între timp,cercetători.

Etapa de „expansiune semiotică” des fășurată aveasă pornească în anul 1975, când Marcus extindeexuberant abordarea lingvistico-matematică la fol-clor, medicină, genetică, arhi tectură, relații inter -naționale, traducere, procesele de învățare punândbazele semioticii formale.

Ideea de bază a poeticii matematice pornea de laPius Servien. Potrivit acestuia, poezia nu poate fidescrisă prin comparație cu limbajul obișnuit, caredepășește în complexitate limbajul poetic și e multmai greu de formalizat. Ea poate fi însă opusă, înmod revelator, științei.

Prin definirea opoziției ireductibile între un lim-baj poetic idealizat și un limbaj științific idealizat,specialistul în poetică poate ajunge la o înțelegeremai clară a unicității poeziei și la o formalizare maisimplă a studiului ei. De la cele în jur de zeceopoziții dintre limbajul liric și cel științific formulatede Servien, Marcus trece la nu mai puțin de 52 diho-tomii. Unele opoziții sunt de natură sintactică (deexemplu, tendința spre contexte lirice lungi față de

contexte științifice scurte; prezența unor structurimuzicale în limbajul liric față de absența lor înlimbajul științific; structuri lirice dominant sin tag -matice față de structuri științifice dominant paradig-matice). Alte dihotomii, poate cele mai interesante,sunt de natură semantică (de exemplu, continuitateasemnificației lirice față de caracterul discret al sem -nificației matematice; solidaritatea organică dintresemnificația și expresia poetică față de rel ativaindependență de expresie a semnificației matema -tice; caracterul esențial conotativ al limbajuluipoetic față de cel esențial denotativ al limbajului ști -ințific).

În sfârșit, un număr de opoziții sunt de naturăpragmatică (de exemplu, caracterul reflexiv al acti -vității poetice față de cel tranzitiv al activității știin -țifice; opacitatea semnului poetic față de tran spa -rența semnului matematic; caracterul intraductibil allimbajului poetic față de cel indefinit traductibil allimbajului științific).

Pe baza unor dihotomii de tipul celor enumerate,Solomon Marcus construiește un model matematical opo zi ției dintre limbajul poetic și limbajulștiințific. Modelul constă din 25 de propoziții, înformularea cărora sunt introduse calificări de tipulindice de sinonimie sau omonimie al unui limbaj,lungime ritmică a unei fraze, limbaj cu structurăritmică, diametru ritmic al unei fraze sau al unuilimbaj, structură de valorizare asociată cu un limbajliric, accesibilitate finită sau infinită a unui limbaj,indice de receptivitate a unei persoane etc. De e xem -plu, propoziția 15 „Mulțimea semnificațiilor expri-mate într-un limbaj liric este de puterea con -tinuului” dă socoteală de faptul că, dacă o per soană„n” a înțeles la momentul „t” fraza „x” cu sem ni -ficația „s”, atunci această frază va fi inserată în bio-grafia lui „n” suferind în mod continuu modificări șiurmărindu-l până la sfârșitul vieții. Propoziția abor -dează ceea ce Solomon Marcus numește „mi racolulînțelegerii unei fraze lirice”.

46

poetica și semiotica lui Solomon Marcus*Sanda Golopenția**

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Solomon Marcus – 90“ (4 martie 2015, Aula Academiei Române)**Profesor emerit, Brown University, Providence, USA

47

Am subliniat cu altă ocazie caracterul aproapeinițiatic al interpretării, pe care o dă Marcus încadrul acestui model, lecturii poeziei și analogiilecare pot fi întrevăzute cu hermeneutica creatoare alui Mircea Eliade, în care semnele apar ca supra -viețuiri reificate ale unor momente de tensiuneexistențială.

Dacă în viziunea inițială, conexiunea dintrepoezie și ființa noastră lăuntrică era mai adâncă –poezia pătrunzând direct în viețile noastre, în timpce știința, ținută la distanță, părea că ne ajută maidegrabă să ne eludăm biografia pe un răstimp – înstudiile și conferințele ulterioare, Marcus abordează,cu aceeași neobosită capacitate de analiză, lecturaexistențială a textului matematic sau științific șisubliniază, după solide incursiuni în descriereaadâncită a limbajelor științei și literaturii, trăsăturilepe care acestea le au în comun.

În semiotica folclorului, Solomon Marcus șiechipa sa marchează avansuri importante în forma-

lizarea, pe baza cercetărilor tipologice ale unorfolcloriști, precum Adrian Fochi, Alexandru Amzu-lescu, Ovidiu Bârlea sau Sabina Stroescu, a nara -tivității populare, a structurilor repetitive și a proce-sului de variație. Pentru Marcus, variantele folclo -rice reprezintă manifestarea unui proces de prelun-gire paradigmatică rămas, de obicei, implicit, în lite-ratura cultă.

Spre deosebire de variantele culte, în apreciereacărora intervin criterii substanțialiste, variantelepopulare se definesc relațional. O variantă folcloricăre prezentativă este cea care prezintă maximum desimilitudini cu celelalte variante. Modelul circulațieitextului folcloric oferit de Marcus devine astfel unulîn care, odată creat, un text folcloric „t” compus de„x” este citit ca „t1”, „t2”, „t3” de către „x1”, „x2”,„x3” care, la rândul lor își transmit lecturile lui „x1“,„x2“... „xn“ într-un uriaș mecanism de tran smisie șideviere, în care nimeni nu se mai întoarce vreodatăla „textul original”, iar recitirea este, practic,necunoscută.

Ar fi multe de evocat, acum, când ne gândim cubucurie, de aproape sau de departe, la SolomonMarcus. Drumul devenit vizibil în anii ‘60 sedeschide larg și în zilele noastre. Cum se spunea, învara trecută la televizor „călătoria continuă”. Echi-pei de studenți și cercetători a lui Solomon Marcusi-a luat locul un ansamblu de echipe, conduse defoștii coechipieri, în România și în afara ei. De -finirea formală a distincțiilor între limbajul poetic,științific sau matematic, s-a întregit, între timp, cuexaminarea a ceea ce le unește. Văzute ca fiice alemitului, poezia și matematica împărtășesc funcția desimbolizare, apelează, deopotrivă, la universuri deficțiune, optimizează în modalități specifice, darechivalente, raportul dintre conținut și expresie.Gândind inter- și trans-disciplinar, „în diagonală”,cum spunea Caillois, Solomon Marcus se bucurăacum de unitatea simplă și gravă a științei și a cul-turii, de frumusețea gândirii matematice și de întâl-nirea cu cea mai tânără generație care a învățat să-lîndrăgească: cea a școlarilor de la clasele mici, pecare Marcus îi vizitează neobosit și atent, înBucurești și în orașele țării. Îi urăm drumețului anitot atât de plini de proiecte, care să ne atragă viuspre cercetare și spre învățare.

48

Când mi s-a făcut deosebita onoare de a fi invi-tat să vorbesc, în numele Facultății pe care temporaro conduc, la această excepțională manifestare a Aca-demiei Române, am oscilat – dar, am acceptat, cu oimensă bucurie, invitația. Și, abia atunci, mi-am datseama ce sarcină dificilă mi-am asumat. Cum poți săvorbești despre profesorul Solomon Marcus (îmieste mult mai dragă această etichetă, o simt mult maiapropriată imaginii Domniei Sale) în câteva minuteși în fața unui atât de distins auditoriu? Și, astfel, amrealizat că soarta a vrut ca, în ultimul timp, drumu-rile noastre să se întâlnească de mai multe ori înlocuri în care, din păcate, puțină lume din înaltelesfere ale științei este prezentă – în școli (fie ele gim-nazii sau licee). Am remarcat acest lucru atuncicând, tot în această oază a cunoașterii, care este Aca-demia Română, profesorul Solomon Marcus a fostsărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 85 de ani.Atunci, mi-am adus aminte că tot soarta a vrut ca în1966, elev în clasa a IX-a, să fiu ales de Societateade Științe Matematice să particip la o emisiune tele-vizată organizată cu ocazia zilei academicianuluiGrigore C. Moisil (împlinea 60 de ani). Și așa mi-avenit ideea titlului propus pentru intervenția mea deastăzi. Și tot așa am ajuns să mă gândesc la câtevanume de „luptători” pentru propășirea culturii șieducației naționale: Gheorghe Lazăr, Spiru Haret,Traian Lalescu, Grigore Moisil, Caius Iacob, Solo-mon Marcus. De atunci, am urmărit cu regularitateintervențiile publice ale profesorului.

Eșecul educației matematice (văzută, cel puțin,ca imagine a raționamentului coerent) este, rapor -tând la prioritățile epocii pe care o parcurgem, eșe -cul educației, în general.

Uniunea Europeană recomandă formulareaexplicită a „competenței matematice în științe și teh-nologii”, considerată ca fiind „competența cheie dinperspectiva învățării pe parcursul întregii vieți”. Înraportul intitulat „Rising Above the Gathering

Storm”, o comisie a Academiei de Științe a SUA,atrăgând atenția asupra faptului că „erodareapotențialului științific și tehnic din SUA constituie oamenințare directă la adresa securității sale econo-mice”, propune, ca măsură principală pentru redre -sarea situației, „creșterea rezervorului de talenteștiințifice ale SUA prin perfecționarea procesuluide educație în domeniile matematicii și științelorexacte”.

În același timp, în raportul Societăţii de ŞtiinţeMatematice din România, cu ocazia sărbătoririi a100 de ani de la înființare, se spune „reducerile ma -sive și aleatorii ale programelor și orelor de mate -matică din școli după 1989 și limitarea acestora doarla detalii tehnice și irelevante ca raționament, auadâncit prăpastia dintre matematica ce este unexercițiu formator și matematica prezentată pestetot ca o sumă imensă de formule, notații, definiții,rezultate greu asimilabile, în definitiv numai bunede speriat copii, părinți și, din păcate, mulți das -căli”.

Cum răspundem acestei provocări imense? Ceatitudine luăm? Dar, oare, luăm vreuna? La acesteîntrebări, sunt puțini cei care pot răspunde oricând„prezent, am făcut ceva…”. Profesorul SolomonMarcus este printre aceștia, dacă nu chiar portdrape-lul lor, pornind întregul său demers de la recu noaș -terea faptului că „Învățământul românesc este bol -nav, noi toți suntem bolnavi, dar numai unii dintrebolnavi pot funcţiona ca terapeut”.

Profesorul și-a dedicat, de mulți ani, o parteimportantă din puterea sa de muncă, din puterea sade convingere și din timpul său (ca să nu vorbim detalent – a se vedea, spre exemplu, discuția cu eleviiColegiului „Gheorghe Lazăr” din București) luptei(am ales exact cuvântul) pentru conștientizareaautorităților, părinților, elevilor și nu în ultimul rânda dascălilor, de importanța unei educații moderne,profunde, coerente, socio-liberale (în sensul clar al

Victor Țigoiu**

Solomon Marcus – luptător pentru dreptul la educație*


**Conf. univ., Decan, Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București

49

obligativității în contextul libertății de alegere) – ase vedea dezbaterea de la Institutul „Ludwig vonMises” (România), pe tema articolului Împotrivasocialismului educaţional de Murray N. Rothbard,Manifestul liberal. Astfel, profesorul recunoștea cucâțiva ani în urmă, în „Observatorul”, că, „educațiaactuală nu prea îi orienteazã pe elevi în direcțiaunei matematici bazate pe imaginar, pe ficțiune. Ba,mai mult, se obișnuiește a se pune într-un aparentcontrast imaginarul artei cu terestrul științei”.

Și astfel constatăm că problemele recepționateîntr-o primă aproximație ca fiind „ale matematicii”,sunt, la o analiză puțin mai profundă, de fapt, pro-blemele întregului sistem educațional din România.

Având mereu în suflet că dacă „în justiție, sepleacă de la prezumția de nevinovăție, în educație,trebuie să funcționeze prezumția de îndoială”, pro-fesorul Solomon Marcus a încercat să convingă prinradio, televiziune, vizite în școli și licee, cărți scriseși participări la simpozioane, că dificultatea de a luadecizii rapide în domeniul educației se îmbină cunevoia acută de a lua decizii neîntârziat. De ceatâta grabă? Pentru a răspunde în câteva cuvinte,este suficient să amintesc cele câteva constatări pecare, în urma unor multiple analize publice,profeso rul Solomon Marcus le-a făcut.

Astfel, într-o analiză intitulată Zece nevoiumane de care educația ar trebui să țină seama(Contributors.ro, 24.10.2014) – constată că acesteasunt: „de a da un sens vieții, la nivel elementar; deîmprospătare; de întrebare și de mirare; de îndoialăși de suspiciune; de greșeală și de eșec; de joc; deidentitate; de omenesc și de omenie; de cultură; detranscendență.” Dar, cum Educația este un bolnavcu diagnostic controversat (dezbatere la SAR, 19februarie 2013), profesorul identifică câteva „Rănideschise ale educației: ignorarea nevoilor și dreptu-rilor fundamentale ale copilului și adolescentului;ignorarea imperativelor societății globalizateactuale; absența educării unei frecventări adecvatea televiziunii și internetului (care, din acest motiv,rămân în mare măsură, antieducaționale) etc.”Acest ultim subiect a făcut obiectul mai multorintervenții publice ale profesorului în ultimii ani(fiind, fără doar și poate, unul de maximă im -portanță). Amintim numai discrepanța imensă dintre„derapajele televiziunii” și „carenţele programelor

de învăţământ” („Dilema veche”, 30 septembrie2010), pusă în alternativă cu faptul că „Școalaignoră total educația frecventării internetului”(Cam pus Nes.ro, 17 octombrie 2010), discuții fun-damentale în legătură cu care cei ce sunt responsa-bili cu construirea unui sistem educațional modernși eficient nu par a fi deciși să ia măsuri reale. Aceastane face să constatăm cu tristețe că „Ne aflăm într-operioadă de bâjbâială în sistemul educa țio nal”(HotNews, 13 aprilie 2012), care, în afara celor dejamenționate, se confruntă cu o societate cu un gradînalt de violență, cauză a multor probleme supli-mentare generate în școli.

Într-un interviu la Gândul.info (15 octombrie2014) profesorul propune „Să facem un program deurgenţă al educației omenescului în România”. Căci„nu ne dăm seama la ce grad de violenţă se aflăsocietatea în care trăim”. Această societate, cu toateproblemele ei, nu se poate vindeca decât cu oeducație de nivel înalt, în slujba omului și pentruom. În acest scop „Educația, fie ea școlară sau uni -versitară, nu este o întreprindere de prestări de ser-vicii. Principalul lucru care trebuie asimilat înșcoală și universitate este capacitatea de a învăța șitocmai aici eșuează și școala, și universitatea”, iarpentru aceasta „rolul educației este, în primul rând,de a genera noi nevoi umane și sociale și pe bazalor, societatea să creeze noi locuri de muncă”(Conferință Agenda Digitală 2014–2020, 29 oc -tombrie 2014).

Închei această nedrept de scurtă prezentare aluptei profesorului Solomon Marcus pentru„dreptul la educație” (deliberat nu-i atribui altecaracteristici, căci educația ori este, ori nu! Ea nupoate fi bună sau proastă!) menționând că, învolumul Educația în Spectacol (2010) profesorulobserva (cu referire la matematică), că în aceastăluptă ar fi bine să fie mai mulți participanți de înaltăcalitate: „Avem o dificultate enormă de a captainteresul celor mai buni matematicieni ai noștripentru problemele învățământului matematic școlar.Foarte puțini dintre ei acceptă să-și consacre oparte din efort acestor probleme. Comparați cuTraian Lalescu”.

Eu, cu voia Domniei Sale, spun: Comparați cuSolomon Marcus.

Am fost atras de matematică în anii de şcoalăelementară, deşi, aparent paradoxal, matematicaşcolară nu m-a interesat în mod deosebit. Interesulmeu a fost stârnit de cărți de popularizarea matema-ticii, o mare parte scrise de eminenți matematicienistrăini, cărți, care în anii 1960–1970 au fost tra duseîn limba română din belşug şi la prețuri accesibile.În aceste cărți am citit pentru prima oară despreinfinit şi am aflat fapte extraordinare, ca deexemplu: că există raționamente matematice fărăcalcule, că anumite fapte matematice pot fi descriseca „frumoase”, că o teoremă poate reflecta un senti-ment. Cea mai surprinzătoare „descoperire” a fostînsă existența unor probleme matematice, numite„deschise”, care, la un anumit moment, nu suntrezolvate (o situație diferită de cazul în care sedemonstrează că o problemă nu are soluție). Mate-matica devenea un domeniu viu, în continuă dezvol-tare, cu succese şi eşecuri, o viziune diametral opusăimaginii proiectate de matematica şcolară (din aceavreme). Două cărți pentru popularizarea matematiciidescoperite în liceu au avut o importanță mare pen-tru mine: cartea lui Grigore C. Moisil, Elemente delo gică matematică şi teoria mulțimilor (Editura Ști -ințifică, Bucureşti, 1968) şi cartea Noțiuni de ana -liză matematică (Editura Științifică, Bucureşti,1967), scrisă de Solomon Marcus. Multe lucruriimpor tante din aceste cărți mi-au scăpat, dar prin eleam des coperit adevărata matematică, devenităpasiune pentru întreaga viață.

Am fost privilegiat să fiu îndrumat în mate -matică, mai întâi, de Grigore C. Moisil (aproapepatru ani) şi apoi, de Profesorul Solomon Marcus,pe scurt, Profesorul (timp de peste patruzeci de ani).În anul doi al Facultății de Matematică a Uni -versității din Bucureşti am fost unul dintre studențiiCursului de funcții reale, predat de profesor. Acestcurs părea să fie puțin relevant pentru studențiiSecției de informatică din care făceam parte. Profe-sorul, care tocmai încheiase o vizită de un an înCanada, era neconvențional – în îmbrăcăminte, în

modul de folosire a limbii române (evitând consis-tent expresiile „limbii de lemn”), în modul de anga-jare a clasei la dialog, precum şi prin comentariile încuvinte care-i însoțeau argumentele formale. Diver-sele categorii de studenți ai clasei erau îngrijorați;cei foarte buni, deoarece nu era clar dacă se puteauaştepta la notele cu care erau obişnuiți, cei de mij-loc, pentru că pregătirea pentru acest curs era foartediferită de cea de la alte discipline matematice, iarrestul, deoarece obținerea notei de trecere era multmai problematică. Eu eram îngrijorat, deoarece de laprimele lecții ale profesorului am înțeles că, deşipromovasem cu notă maximă Cursul de analizămatematică din anul întâi (curs, care preceda directcursul profesorului), am rămas doar cu o înțelegeresuperficială a materiei: mai precis, cunoşteam binecopacii, dar nu „vedeam” pădurea.

De la cursul aparent „irelevant” al profesoruluiam învățat multe fapte, care apar foarte rar în cărțilesau manualele de matematică: cum se nasc defi -nițiile matematice, cât de importantă este motivareaîn matematică, cum se prezintă un argument mate-matic informal la nivel de idei şi apoi riguros, faptulcă o demonstrație matematică „ideală” conține for muleşi text explicativ în proporții aproximativ egale.

În anul următor, am făcut parte dintr-o echipă(condusă de Profesor şi din care mai făcea parte dr.I. Țevy, de la Institutul de Matematică); aceasta, peparcursul a trei ani, a cercetat şi a confirmat veridi-citatea afirmației lui Moisil, potrivit căreia matema-ticianul român Gabriel Sudan este autorul unuiimportant rezultat din teoria calculabilității (C.Calude, S. Marcus, I. Țevy, The first example of arecursive function which is not primitive recursive,„Historia Mathematica“ 6 [1979], 330–384). Astăzi,matematicienii Wilhelm Ackermann şi GabrielSudan – foşti colegi, doctoranzi ai celebrului mate-matician german David Hilbert – sunt considerațiprimii autori ai acestui rezultat (a se vedea, de exem-plu, articolul din Wikipedia despre G. Sudan). Parti-ciparea mea la această „aventură” (descrisă cu

50

Cristian S. Calude*

profesorului Solomon Marcus, cu iubire

*Profesor, Universitatea din Auckland, Noua Zeelandă

amănunte de profesor în cartea Din gândireamatematică românească, Editura Științifică,Bucureşti, 1975) mi-a deschis apetitul pentru studiulcalculabilității, complexității şi informației, subiec-tul tezei mele de doctorat, care mi-a devenit dome-niul preferat de cercetare pentru următorii patruzecide ani.

Influența benefică a profesorului asupra familieimele s-a manifestat pe multiple planuri (a se vedeaA.S. Calude, C.S. Calude, E. Calude, Professor So -lo mon Marcus and Calude's family, în L. Span -donide, G. Păun, eds., Meetings with Solomon Mar-cus, Editura Spandugino, Bucharest, 2010,384–390). Soția mea, Elena, a scris lucrarea de di -plomă cu o temă de lingvistică matematică, sub în -drumarea profesorului. Împreună am scris maimulte articole privind demonstrația matematică, deexemplu, C.S. Calude, E. Calude, S. Marcus, Passa -ges of proof, „Bull. Eur. Assoc. Theor. Comput.Sci.“ 84 (2004), 167–188; reprodus în SolomonMarcus, Words and Languages Everywhere, Poli-metrica, Milano, 2007, 89–102. Fiica noastră,Andreea, a studiat la universitate matematica şilingvistica – influența Profe sorului şi a soției sale,distinsa lingvistă Paula Diaconescu, a avut un rol înaceste alegeri – şi a obținut un doctorat înlingvistică. Împreună au scris un articol despre

iconicitate sintactică: A.S. Calude, So lo mon Mar-cus, Syntactic iconicity: With and beyond its accept-ed principles, „Revue Roumaine de Linguistique“, 4(2010), 19–44.1

Deşi despărțiți fizic de 17248 km, pentru maibine de 22 de ani, cooperarea cu Profesorul acontinuat fără întrerupere, cu aceeaşi intensitate şibucurie. La un moment dat, l-am întrebat pe Profe-sor de ce a rămas în România, având atâtea po -sibilități (oferte) de a se stabili în Occident. Îmi aducaminte că cel mai important argument a fost unullingvistic: deşi cunoaşte şi foloseşte activ mai multelimbi străine – franceza, engleza, rusa, germana – cudiverse competențe, Profesorul „simte” că numai înlimba română are un control deplin pentru ceea cevrea să exprime, într-o mare varietate de forme şinuanțe.2 Ce dovadă de iubire pentru limba românăpoate fi mai puternică?

Note1 Toate publicaţiile Profesorului sunt semnate în ordine

alfabetică, indiferent de diferenţele de vârstă, calificări sau poziţiiacademice dintre autori.

2 L-am contactat pe Profesor pentru a confirma că amintireamea este corectă (deformaţie profesională). E-mailul meu trimis la30.01.2015, ora: 22.54, s-a reîntors zece minute mai târziu(30.01.2015, ora: 23.04) cu răspunsul: „Da, dragă Cristian, aminti-rea ta este exact ce am spus şi am gândit. Cu mare drag, Marcus”.

51C. Calude, S. Marcus, P. Diaconescu

52

Nu cunosc multe despre implicarea academicia-nului Solomon Marcus în viaţa Societăţii de ŞtiinţeMatematice din România, până în ultimul deceniu.Ştiu că în perioada în care Grigore Moisil a fost pre-şedintele Societăţii, domnul profesor a fost un activconferenţiar al întâlnirilor organizate de Societate îndiverse colţuri ale ţării, în special cu auditoriu com-pus din profesori de matematică. De fapt, aşa l-amvăzut prima dată, la Braşov, când, elev fiind, îmiaduc aminte de o sală plină şi de câteva puncte devedere ce mi-au creat primele dubii despre mate -matica şcolară, pe care o credeam ca repre zentativă.

Mai ştiu, din delicatele sale afirmaţii din ultimiiani, că, deşi ar fi dorit să fie mai prezent după anii‘80 până în 2000, a simţit, în permanenţă, o oarecarerăceală printre unii dintre diriguitorii Societăţii.

Nu îmi fac un titlu de glorie, dar lucrurile au fostcu totul altfel în ultimii ani. Probabil că simpatia şirespectul noii conduceri a Societăţii de Ştiinţe Mate -matice, faţă de cel pe care îl putem numi unul dintrecei mai „înţelepţi reprezentanţi ai cetăţii“, a făcutca Domnia Sa să redevină prezent cu spiritul său cri-tic, cu afirmaţii pertinente, cu sacrificii date de dru-muri lungi în ţară, în viaţa comunităţii Societăţii deŞtiinţe Matematice din România, majoritar formatedin dascăli.

Au fost multe momente în care academicianulMarcus s-a transformat din invitat de onoare, înproiecte ale Societăţii de Ştiinţe Matematice, în celcare le-a patronat, fără tăgadă. Iată, câteva exemple.

A fost, mai întâi, sărbătorirea marelui matema -tician şi om de cultură Traian Lalescu. Nu numai căs-a implicat, cu noi şi cu Fundaţia Lalescu, în acesteveniment, dar o lungă perioadă, activitatea sa a fostesenţial dedicată studierii operei, vieţii, activităţiisociale, culturale şi politice şi editării operei mareluimatematician. Mi s-a părut o muncă posibilă, doarpentru un titan al culturii. În fapt, a reaşezat, în cul-tura românească, una dintre per sonalităţile cele maiimportante din viaţa României dinaintea celui de-alDoilea Război Mondial.

O altă personalitate, asupra căreia s-a aplecat, totprintr-un proiect demarat de Societatea de ŞtiinţeMatematice din România, a fost Dimitrie Pompeiu.Expunerea academicianului Marcus la SesiuneaAnuală a Societăţii de Ştiinţe Matematice de la Bo -to şani, din 2013, a fost o senzaţională dovadă dedocumentare intensă, de amintiri personale, de faptematematice esenţiale în opera lui Pompeiu, decelatecu grija unuia care l-a considerat drept un bunic spi-ritual al său (părintele fiind Miron Nicolescu).

Pot descrie multe momente în care profesorulMarcus ne-a fost aproape cu spiritul său critic, une -ori dur, dar sincer, cu dragostea pentru oamenii şco -lii care îşi fac datoria.

L-am întrebat, odată: „Cum de aveţi timp săscrieţi atât, pertinent, în domenii oarecum disjuncte,să traversaţi atâtea frontiere ale mapamondului?Mie mi se pare extrem de greu să aştern câteva rân-duri, chiar şi atunci când ideile îmi sunt clare.“Răspunsul a venit imediat: „Şi mie îmi e greu, darfac totul cu plăcere şi în ordine!“

Înainte de a încheia, doresc să îi cer iertare, pen-tru o întâmplare. Era la Conferinţa Naţională a So -cietăţii, în urmă cu vreo cinci ani. Solomon Marcusera vorbitorul principal, despre problemele în -văţământului matematic. Îl rugasem să încerce a seîncadra în cele 40 de minute din program şi mi-aarătat că cele opt pagini, pe care urma să se bazezeîn discurs, vor fi uşor de controlat, în timp. Dar, dia-logul cu sala a prelungit discursul, iar profesorulMarcus a devenit de neoprit. Organizatorii au intratîn panică; urma prânzul, iar cantina era la dispoziţianoastră, pentru un timp limitat. Mi-am luat inima îndinţi şi, ca moderator, m-am apropiat de pupitrul dela care conferenţia şi am schiţat un semn de depăşirea timpului. S-a oprit, i-am văzut o lacrimă scurgân-du-i-se pe obraz. După ani, vă rog să mă iertaţi,Domnule Profesor!

În numele acelor minunaţi dascăli matemati -cieni, care sunt, încă, majoritari în şcoala din Ro -mânia, vă doresc „La mulţi ani!“ Vă iubim pentrufe l ul în care ne învăţaţi să trăim ca intelectuali!

Radu Gologan**

Solomon Marcus și Societatea de Științe Matematice*

*Președintele Societății de Ştiinţe Matematice din România

53

A-l sărbători pe academicianul Solomon Marcuseste pentru matematica românească un prilej de arevela complexitatea valenţelor ei culturale. Solo -mon Marcus reuşeşte să fie ambasadorul nostru, almatematicienilor, în domenii intelectuale, aparentstrăine rigorii textelor ştiinţelor exacte. Nu întâm -plător, a publicat, într-o revistă de aplicaţii ale mate -maticii în arhitectură, un articol intitulat The Art-Science Marriage. Încercăm, în continuare, să cre -ionăm frânturi dintr-o imagine a unei personalităţi,care marchează adânc cultura românească.

Matematicianul Solomon Marcus se raporteazămereu la Institutul de Matematică al Academiei.Articole, scrise la şase decenii distanţă, sunt sem-nate cu această afiliere, iar momentele de reper aleistoriei institutului se reflectă în activitatea sa

academică. Ne este coleg la institut şi ne onoreazăprin implicarea în toate acţiunile noastre, de la edi -tarea de publicaţii şi organizarea de conferinţe şicongrese, la luarea deciziilor în consiliul ştiinţific,dar, mai ales, prin intervenţiile de neconfundat, lama nifestările publice.

Nu se doreşte, niciodată, un interlocutor comod,schimbul de idei şi dialogul îi sunt preferinţe, neimpresionează prin ştiinţa de a lua în seamă ini -ţiativele şi elanul celorlalţi, stăpânind o pricepere dea fi coleg, greu de egalat.

Revoluţia internetului nu l-a surprins deloc.Solomon Marcus a învăţat, împreună cu noi, să co -munice prin poşta electronică şi, mai ales, s-a adap-tat la circulaţia rapidă a informaţiei, la găsirea şi sto-carea ei.

Măiestria de a fi profesor a lui Solomon Marcuseste uşor de demonstrat. A influenţat educarea cre-mei matematicii româneşti, de-a lungul mai multordecenii, şi a depăşit cu mult zidurile universităţii, cucreta în mână, dar şi prin manuale şi texte de popu-larizare. De exemplu, într-o astfel de carte, SolomonMarcus reuşeşte să explice, cu minimum de for-mule, dar riguros, ce sunt şi cum se construiesc mul -ţimile analitice (aşa-numita schemă Souslin), legatede celebra greşeală a lui H. Lebesgue, privind pro -iecţia mulţimilor boreliene.

Rolul greşelilor, în evoluţia ideilor matematice,a devenit, mai târziu, un domeniu de cercetare pen-tru Solomon Marcus, fiind completat de o recu -noaştere internaţională majoră.

Ediţia din 1980 a celebrului Manual de analizămatematică, nu doar reflectă vremurile (fiind re pu -blicat, fără numele autorilor), dar a fost, pentru câ -teva decenii, standardul românesc în domeniu.

Cu o intuiţie remarcabilă, Solomon Marcus aadăugat, la volumul al doilea, un capitol de analizănonstandard, care părea, la acea vreme, cumvaneobişnuit. Peste trei ani, însă, teoria urma să fie

Lucian Beznea**

Arta de a ajunge nonagenar*

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Solomon Marcus – 90“ (4 martie 2015, Aula Academiei Române)** Profesor, director, Institutul de Matematică „Simion Stoilow“ al Academiei Române

54

prezentată într-o conferinţă invitată a CongresuluiInternaţional al Matematicienilor de la Varşovia.Textul a rămas unicat în literatura matematicăromânească, iar analiza nonstandard a ajuns, întretimp, la maturitate, astăzi cunoscându-i-se limitele,dar având domeniul de aplicabilitate tot mai larg.

Dovada cea mai clară a harului de dascăl este,însă, dată de discipoli, împrăştiaţi în toate colţurilelumii; ei ştiu să-l preţuiască, aşa cum se cuvine.

Nu departe de talentul pedagogic, este impactulpe care-l obţine prin ştiinţa de a comunica idei înspaţiul public şi a studia cu atenţie reacţia audienţei,căreia i se adresează. În spate, stă, însă, o muncă di -bace de a se informa, de a filtra şi elimina zgomote,de a adăuga, apoi, acel epsilon, care aduce va loareaaşteptată.

În plus, ne încurajează să-i urmăm exemplul, săîncercăm să devenim vizibili, nu doar în comu -nitatea noastră, dar şi în presă, radio şi televi ziuni.

Creativitatea şi sensibilitatea ca o artă, le-a arătatSolomon Marcus, începând cu primele publicaţii.Multe dintre articolele de analiză reală, publicate înanii ’50, sunt mici bijuterii matematice.

O carac teristică comună este lipsa totală a pro -prietăţii de markovianitate în evoluţia conceptelor

studiate: viitorul (problemele deschise, formulate,de obicei, în finalul lucrărilor) depinde de trecut, nudoar prin prezent (adică de rezultatele obţinute înlucrare), ci de întreaga istorie a proble maticii. Estefelul în care se scrie matematica de ca litate.

O poveste: În anul 1688, Abraham de Moivre emigrează în

Anglia, din motive de persecuţie religioasă. Acolodescoperă Principia Mathematica, text pe care îlstudiază în amănunt, şi are şansa să-l cunoască peautorul ei, Isaac Newton. Se leagă o prietenie întrecei doi, iar de Moivre ajunge să fie ales membru alRoyal Society, prezidată chiar de Newton. Se spunecă atunci când primea întrebări legate de Principia,Newton răspundea: „Mergeţi să-l întrebaţi pe dom-nul de Moivre, el ştie aceste lucruri mai bine camine”. Îndrăznesc să-mi imaginez că la o întrebarede analiză reală, Miron Nicolescu a răspuns, celpuţin o dată: „Întrebaţi-l pe domnul Solomon Mar-cus, el cunoaşte acest domeniu mai bine ca mine”.

Solomon Marcus ne oferă continuu o demon -straţie unică a artei de a fi matematician pentru oviaţă.

Aspect din Aulă

55

Academicianul Solomon Marcus descinde șiface parte dintr-o generație ilustră de matematicieni,din care un diletant ca mine pomenește pe O.Onicescu, S. Stoilow, M. Nicolescu, Gr. Moisil, C.Foiaș și aproape o duzină de alții la fel de străluciți.Luat laolaltă, acest grup de la Universitatea dinBucurești egala sau întrecea orice altă grupareasemănătoare de la o universitate occidentală. Prin -tre ei, Solomon Marcus se distinge și iese înevidență prin multilateralitatea lui, prin curiozi-tatea, vitalitatea parcă infinită, capacitatea de aîntreba și de a răspunde fără oprire. Proprietarulunor adevărate visterii de erudiție.În fond, ce este Solomon Marcus? Matemati-cian? Desigur, de acolo pornește, acolo îi sunt ră -dăcinile. Dar, ca la un adevărat „om al Renașterii“(așa cum, de altfel, pe drept cuvânt, s-a spus de ne -numărate ori), afluența și fertilitatea sa inte lectualărămân greu de întrecut, sau chiar de enumerat. Putem spune la fel de bine, însă, că SolomonMarcus este un umanist, lucru rar printre matemati-cieni. S-a ocupat de stilistică și poetică, de struc -turalism și semiotică, de valorile și dimensiunileesteticului. De fapt, pe plan mondial, este recunos-cut ca un pionier (îmi vine să spun „inventator“) alpoeticii și lingvisticii matematice. S-a ocupat deistorie și de economie, naționale, dar și planetare. Șianume, s-a ocupat de aceste lucruri, nu în treacăt, ciîn adâncime, cu penetrații de mare originalitate șiingeniozitate. Un exemplu, dintr-o sută.Câți istorici l-au înțeles, oare, pe tran silvăneanulGeorge Barițiu, ca teoretician al economiei politice?Vai! Prea puțini, aproape nimeni. A fost nevoie deun „matematician“ nonagenar să vină și să ne atragăatenția asupra unui aspect dintre cele mai sub -stanțiale ale istoriei secolului al XIX-lea pe acestemeleaguri. Poate că am putea spune că, în fond, aca-demicianul Marcus este un filosof. El însuși esteprea discret, modest (sau, poate numai indiferent),pentru o afirmație de acest fel. Nu are o lucrare ast-fel organizată. Și, totuși, dacă ne dăm osteneala săconjugăm diverse articole sau cărți semnate de S.Marcus, ajungem să înțelegem că se poate deslușiun adevărat sistem. O filosofie semio tică mai com -plexă și mai profundă, cred eu, decât cea a lui

Umberto Eco, în măsura în care inter preteazămatematicile drept un autentic limbaj. Alături deaceasta sau dincolo de ea, întrevăd o teorie a istorieibazată pe treptata acumulare de date și unitățiinformaționale: mod de lectură istorică puținfrecventat, deși, cred și sper eu, cu ample perspec-tive de viitor. Și în această privință, deci, S. Marcuseste un antemergător și un gânditor de substanță.Poate, este încă și mai potrivit să subliniem altceva:harul pedagogic al marelui erudit. Nu mă refer aicinumai la roadele și la meritele unei frumoase carierepedagogice. Mă refer la ceva mai adânc, la unneastâmpăr lăuntric care îl împinge, care îl obligă peprof. Marcus să răspândească, asemeni unui misio -nar, spre cei mai tineri, spre cei mai puțin știutori,neîncetate explicații, să se angajeze, într-un fel decatehizare a științificului, în explicația fenomenelorși evenimentelor, în dis criminări subtile, tezaureinfor maționale, adevăruri și limpeziri.

Îl vedem pe academicianul nonagenar în miș -care neostoită, în agerime dinamică, în deplasăriinterne și externe, sub zodia mișcării și a acțiunii.

Ce concluzii se pot trage, după aceste scurte,mult prea scurte, observații și punctaje? Poate căsunt prea numeroase, spre a fi rezumate și sinteti-zate. Multilateralitatea are avantajele și deza -vantajele ei, să zicem. Și, totuşi, eu unul, îndrăznescsă le combin și să le subordonez unui termen uni -ficator și inevitabil lămuritor.

Academicianul pe care îl onorăm, aici și acum,este un înțelept. Numai un înțelept adună, laolaltă,toate aceste fețe ale realității și ale cunoașterii,numai un înțelept se aruncă atât de vitejește în uni-versul (sau în pluriversul) multiplicităților, numaiun înțelept se auto-dăruiește cu atâta deschidere șigenerozitate semenilor, numai un înțelept foloseșteun limbaj atât de limpede.

Am avut nevoie, mulți dintre noi, poate toți, deSolomon Marcus. Avem nevoie, tot atât de mare șiastăzi, și mâine de el, în întregimea sa. Iată de ce îlonorăm și îl omagiem, iată de ce îi urăm, din plinulnostru: „La mulți ani!“, iată de ce îi dorim, și deacum înainte, seninătate, belșugul erudiției, rodniciecreatoare, sănătate și vitalitate!

Virgil Nemoianu**

Academicianul Solomon Marcus – un diamant cu multiple fațete*

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Solomon Marcus – 90“ (4 martie 2015, Aula Academiei Române)**William J. Byron Distinguished Professor of Literature, Catholic University, Washington D.C., USA

56

Într-un recent articol, intitulat oarecum atipic, Alocui azi în limba română (o completare şi nuanţarela prelegerea „Limba română, între infern şi para -dis”, susţinută pe 1 septembrie 2013, la Chi şinău),academicianul Solomon Marcus trece în revistăunele aspecte actuale ale românei vorbite şi scrise,reflecţiile fiind, de fapt, un nou indiciu al preo cu -părilor pe care le are magistrul pentru această vecheşi niciodată trădată iubire, limba română.

Atent observator al limbii române – la radio sauîn faţa televizorului, la bibliotecă sau în tren, la oplimbare pe stradă sau la magazin, oricând –, acade-micianul Solomon Marcus urmăreşte cu interesinvariabil acest spectacol al fiinţei umane. Spiritulde observaţie mereu în stare de veghe, contemplareafaptelor de limbă, depistarea şi examinarea gre -şelilor, inexactităţilor, a inadvertenţelor sunt pentruDomnia Sa un modus vivendi, adevăr probat şi decaracterul limpede, concis şi exact al scrierilor sale.

Stilul elevat, cunoştinţele vaste ce acoperă maimulte domenii, experienţa, talentul, marcate de exi -genţă, îl situează pe Solomon Marcus în rândul celormai competenţi şi avizaţi cercetători ai traiectuluimodern al limbii române. „Nevoia de a mă ex -prima – mărturiseşte profesorul – mă implică într-ocontinuă luptă pentru cuvântul potrivit, pentru evi-tarea cuvintelor parazite, revin, înlocuiesc, mereu,ca până la urmă să constat că nu am evitat pe de -plin stereotipia. Mai totdeauna, când recitesc untext al meu, anterior, simt că l-aş rescrie. Exigenţelelimbii române mă privesc uşor ironic, chiar dacăbinevoitor.”

Indiferent de domeniul abordat – matematică,lingvistică, filosofie, istorie, critică literară, artă etc. –Solomon Marcus reuşeşte să fie explicit, con -vingător, conţinutul rămânând atractiv, argu mentatşi antrenant. Apelează la neologisme şi împrumuturidin alte idiomuri doar în caz de strictă necesitate.Deşi vorbeşte şi scrie în engleză şi franceză,

reputatul om de ştiinţă se află în elementul său doarîn limba română, pe care o consideră un miracol, oîmpletire spectaculoasă de trăiri, impresii, eveni-mente, o punte de legătură între eul personal şi tot ceexistă în afara noastră. Or, numai în limba în care aicrescut te poţi exprima deplin. „Limba română –măr turiseşte Solomon Marcus – este casa mea.Limba română există în atâtea variante câţi vorbi-tori ai ei există. Numitorul comun al acestor vari-ante este suficient de puternic pentru a asigura posi-bilitatea comunicării măcar parţiale, dacă nu inte -grale. Posibile diferenţe mari de nivel cultural potuneori diminua sensibil înţelegerea reciprocă a doivorbitori cu aceeaşi limbă maternă”.

În ce măsură conştientizăm existenţa acestui de -calaj şi ce urmează să întreprindem pentru a-l anihila –iată provocarea de cursă lungă pentru specialiştii îndomeniu.

Tot mai subtilă pentru mulţi dintre vorbitorii ei,având tendinţe „elitare”, „de adevărată aristocraţie aspiritului”, limba română, cuprinsă în vârtejul galo-pantelor procese transdisciplinare, îşi redefineşterolul „în stimularea comunicării cu lumea, comuni-care ce include integrarea europeană şi globali -zarea în toate domeniile”.

Aflată la răscruce, de altminteri, ca şi alte idio-muri, pentru a supravieţui în plan regional, limbaromână e obligată să participe nemijlocit la dialogulculturilor şi să dea dovadă de susceptibilitate la rigo-rile zilei. „Identitatea nu se mai capătă prin închis -tare în forme fixe, precizează Solomon Marcus. Toc-mai deschiderea către lume oferă proba de foc aunui idiom de a ţine ritmul cu viaţa”. E contra-productiv şi, în acelaşi timp, anacronic să rămânem„cantonaţi” într-un mediu cu graniţe prestabilite.Dar propulsarea pe un traseu internaţional şi inter-disciplinar reclamă abandonarea inerţiei noastreproverbiale. Or, tradiţional, cultura românească estetimidă în comunicarea cu lumea, inclusiv în propriul


**Director, revista „Limba română”, Chișinău, Republica Moldova

Alexandru Bantoș**

Solomon Marcus. Traiectul modern al limbii române*

57

ei spaţiu de existenţă şi dăinuire, care nu coincideneapărat cu frontierele statale, circum stanţă ceavantajează ideea unei strategii lingvistice capabilesă contureze parametrii traseului modern al limbiiromâne în ansamblu. Cine vor fi actorii decidenţi înelaborarea şi implementarea unui atare programnaţional? Politicienii, comunitatea academică, oa me - nii de creaţie, cadrele didactice? Sau toţi îm pre ună?

Complexitatea şi eficienţa derulării unui proiectnaţional de anvergură, favorabil creării premiselorde omogenizare a limbii române, vor fi determinate,bineînţeles, de capriciile politice ale timpului,centrul şi marginea unui idiom având istoriceşte iti-nerare diferite de afirmare şi supravieţuire, dar care,acum, în epoca globalizării, au şanse reale de a con-verge spre aceeaşi ţintă – unitatea lingvistică.

Mijloacele moderne de comunicare, radioul,televiziunea, mass-media scrisă, internetul şitelefonia mobilă, consideră Solomon Marcus, potdura o punte de legătură eficientă între vorbitoriiaceleiaşi limbi, indiferent de locul lor de amplasare.Este, aşadar, necesară reexaminarea politicilorsocioumane, inclusiv lingvistice, care urmează a fiîntemeiate şi implementate, în funcţie de realităţileconcrete, accentul punându-se pe coerenţă, calitateşi efect scontat previzibil. Or, deşi cultura română depeste fruntariile statale se află pe un teren arid,supus intemperiilor, exploziv şi incendiar, după1989, în regiunile locuite de români s-a acţionataleatoriu, fără o concepţie bine definită, manage-mentul instituţional, inclusiv cel privind presaştiinţifică şi culturală a fost compromis, pentru că,de regulă, se afla la cheremul neprofesionaliştilor.Desigur, nu vom spune nimic nou afirmând că şi dinaceste considerente Prutul mai continuă să fie ograniţă (adevărat, acum fără sârmă ghimpată) peharta limbii române.

Şi, cu toate că s-au făcut progrese vizibile în rea-nimarea conştiinţei naţionale, Basarabia mai plă -teşte tribut ideologiei inoculate de regimul ţarist şicel sovietic. Bătălia pentru o nouă mentalitate şi opercepţie corectă a realităţilor continuă, fără însă aevita lamentabilele eşecuri, cele de ordin politic, totmai vizibile în ultimul timp, generând o adevăratădegringoladă în plan spiritual. Din această per -spectivă este greu de înţeles de ce, deocamdată, nuexistă organisme permanente comune de specialişti(din România, Republica Moldova şi din alte ţări),care să aibă drept obiect de cercetare probleme strin-gente ale culturii, ale limbii române literare, în toateformele şi zonele ei de manifestare.

Investigaţii complexe (sociologice, psihologice,lingvistice etc.) se impun cu precădere în ţinuturileunde limba română a fost şi mai este supusă unuiproces continuu de erodare şi de claustrare faţă dematricea ei naturală, cauzat nu doar de perpetuareabilingvismului unilateral. În această ordine de idei,de exemplu, ar trebui cercetat şi explicat un feno-men doar aparent paradoxal: deşi numărul tinerilorfilologi cu acte în regulă sporeşte (implicit dinrândul bursierilor statului român), în RepublicaMoldova, este tot mai acută lipsa unor tineri cuvocaţie şi aplecare pentru studiul limbii românepractice, fapt de-a dreptul îngrijorător.

Cine, dar, va elabora o strategie lingvistică aptăsă asigure însuşirea şi promovarea limbii românestandard, în condiţiile extinderii fenomenelorglobalizării, când limba română (din ţară şi din afarahotarelor ei) trăieşte o dramă, care vine din douădirecţii, precum menţionează Solomon Marcus,internetul şi limba engleză, la Chişinău adăugân du-selimba rusă, la Cernăuţi – ucraineana şi rusa etc.? Înce măsură şi cu ce rezultate palpabile se implică înabordarea chestiunilor de acest gen societatea,şcoala, sistemul educaţional, familia? Ce rol li seatri buie în acest caz manualelor de română şi nunumai? Ce paşi concreţi se fac pentru ca manualeleşcolare, aceste cărţi indispensabile pentru formareaprofilului intelectual al viitorilor cetăţeni, să fie ela-borate de către cei mai competenţi autori?

Iată doar câteva dintre problemele ce descinddin tematica lingvistică marcusiană şi asupra cărorasuntem invitaţi să medităm după lectura incitantelorsale articole, studii, prelegeri, interviuri din presascrisă şi cea electronică.

Enciclopedist desăvârşit, figură proeminentă îndomeniul ştiinţei, „om-instituţii, cu o activitate dincare puteau ieşi măcar vreo cinci cariere obişnuite”(acad. Gheorghe Păun), Solomon Marcus nu seizolează în turnul de fildeş al cercetării, aşa cumprocedează unii din comoditate, teamă sau din inca-pacitatea de a plonja în complexitatea problemelorvieţii cotidiene.

Domnia Sa este iniţiatorul unor febrile şi contro-versate discuţii în cele mai diverse domenii.Făcându-şi cunoscută opinia şi solicitând punctul devedere al numeroşilor săi discipoli, admiratori sausimpli cititori, caută, împreună, calea de limpezire asubiectelor.

Una dintre dezbaterile din anul 2013 a vizatsituaţia fără precedent a revistei de ştiinţă şi culturăfilologică „Limba Română”, când, pentru a asigura

58

continuitatea apariţiei şi pentru a salva onoareapublicaţiei, echipa redacţională – deoarece obţinusesuport financiar doar pentru cheltuieli tipografice –a lucrat fără salarii pe parcursul unui an întreg.

Aici e nevoie de o scurtă precizare bibliografică:fondată în primăvara anului 1991– până la imploziaUniunii Sovietice – de către Ion Dumeniuk, NicolaeMătcaş, Alexandru Bantoş şi un grup de oameni deştiinţă, profesori universitari, scriitori şi publicişti depe ambele maluri ale Prutului, „Limba Română”, cuun tiraj iniţial de 18 mii de exemplare, a promovatvalorile autentice ale patrimoniul lingvistic, literar şicultural naţional, a răspândit neabătut, în satele şioraşele Basarabiei, adevărul ştiinţific şi istoric des-pre unitatea şi identitatea etnolingvistică a româ -nilor, fiind considerată cea mai dreaptă şi mai ac -cesibilă carte de învăţătură pentru masele largi decititori ai bibliotecilor şcolare şi publice.

Cu un tiraj mai modest acum, revista, graţieinternetului, îşi amplifică din nou aria de răspândire.După plasarea în toamna anului trecut, pe site-ulpublicaţiei (www.limbaromana.md), a 228 denumere, câte au fost tipărite de la fondare până înprezent, precum şi a celor mai importante volume,apărute în colecţia „Biblioteca revistei «LimbaRomână»” – semnate de reputaţi filologi (Limbaromână este patria mea. Antologie de studii şi textepublicate în revista „Limba Română”; Silviu Bere-jan, Itinerar sociolingvistic; Anatol Ciobanu,Reflecţii lingvistice; Nicolae Corlăţeanu, Testament.Cred în izbânda limbii române; Ana Bantoş, Des-chidere spre universalism. Literatura română dinBasarabia postbelică; Nicolae Mătcaş, Calvarullimbii române din Basarabia. Studii. Articole.Comunicări ş.a.) – site-ul nostru este frecventat,lunar, de circa 50.000 de vizitatori unici, ceea cepentru o publicaţie de ştiinţă şi cultură filologică nue puţin. Şi încă un detaliu: întrucât echipa nu aacceptat imixtiunea politicului în programul edi -torial şi pentru că a detestat spiritul de gaşcă, din1994, când la Chişinău au revenit la guvernareneocomuniştii, revista s-a pomenit marginalizată.

Fără fonduri din bugetul republican, a fost pusă însituaţia de a căuta sprijin la Bucureşti, cea mailuminoasă perioadă fiind legată de colaborarea cuICR Bucureşti (2007–2012), după care au survenitincertitudinea, aşteptările, indiferenţa. În acest delocoptimist context, surprinzătoare şi încurajatoarepentru noi a fost reacţia manifestă, promptă şidezinteresată a domnului profesor Solomon Marcusexprimată în legătură cu destinul precar al revistei.Articolul Un semnal de alarmă: Limba Română,publicat în mass-media de la Bucureşti şi Chişinău,a generat o discuţie extinsă, putem afirma, pe întregspaţiul limbii române, constituind pentru echiparedacţională, o sursă stimulatoare de energie şi în -credere, un mobilizator îndemn de a rezista în vremi„de o cruzime existenţială atroce”.

Astfel, prin gestul său salutar, academicianulSolomon Marcus, a acţionat tranşant, la fel ca şiodinioară Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş, EugeniuCoşeriu, Grigore Vieru, Gheorghe Chivu, Constan-tin Ciopraga, Dumitru Irimia, Valeriu Rusu şi alţireprezentanţi iluştri ai culturii române, care înmomente de răscruce au luat apărarea „LimbiiRomâne”, ferind din calea dispariţiei publicaţia.

Modest, amabil, sobru, convingător, având laîndemână argumentul şi dorinţa de schimbare înbine a lumii, actor şi spectator de excepţie al rea -lităţii în multitudinea manifestărilor ei, academicia-nul Solomon Marcus poartă nedezminţit mantia decavaler al adevărului, de apărător şi promotor aldreptăţii, scrierile sale formând o adevărată zestretestamentară pentru cei care vin. Cunoscându-l peomul Marcus, cel din cărţi şi cel din viaţa de toatezilele, ai satisfacţia descoperirii unui vechi şi devo-tat prieten care te cheamă să trăieşti bucuriairepetabilă a clipei.

Cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 90 deani, exprimăm domnului academician SolomonMarcus cele mai sincere sentimente de gratitudine,urându-i sănătate şi belşug de noi roade în grădinaculturii române, pe care a slujit-o întreaga viaţă cuinspiraţie şi nobil devotament!

59

Mulţumesc Academiei Române pentru a fi pri-lejuit acest eveniment, iniţiat de preşedinteleSecţiei de știinţe matematice a Academiei Române,dar care a devenit un eveniment al întregii noastreAcademii, prin adeziunea entuziastă a preşedinteluiAcademiei Române şi prin participarea activă aunor reprezentanţi de seamă ai celorlalte secţii aleAcademiei Române.

Mulţumesc atât celor care au luat cuvântul, câtşi celor care au venit să-i asculte. Îi cer iertare pro-fesorului Cristian Calude, care de la celălalt capătal lumii, de la Universitatea din Auckland, NouaZeelandă, a trimis o înregistrare video a vibrantuluisău mesaj încărcat de semnificaţii, dar chipul săunu a putut fi văzut şi vocea sa nu a putut fi auzită,mesajul fiind citit de o altă persoană.

În anul 2010, când am fost sărbătorit aici, laîmplinirea a 85 de ani, am spus: cuvântul-cheie esteproiect. În momentul în care nu mai ai proiecte, numai dai sens unui mâine, e ca şi cum nu mai trăieştişi, de aceea, mă simt acum obligat să dau raportulpentru perioada din 2010 încoace şi să prezint pro-iectul pentru următorii ani.

Aş împărţi activitatea mea, după împlinirea vâr-stei de 85 de ani, în trei părţi. Prima parte, toatălumea o poate vedea pe Google scholar. Acoloscrie, la Solomon Marcus – Google Scholar Cita-tions că, din anul 2010 încoace, am primit 317citări, numărul meu total de citări devenind astfelegal cu 2.032, cu un indice Hirsch egal cu 20. Totdin Google Scholar se poate afla că din anul 2011încoace am înregistrat 185 de rezultate, unele refe-rindu-se la lucrări pe care le-am publicat în anii res-pectivi, altele la citări primite în aceeaşi perioadă.Se constată că am publicat în ultimii cinci ani peste40 de articole de cercetare, în reviste ştiinţificeinternaţionale sau româneşti, şi se mai poate vedea,evident, şi impactul. Vă mărturisesc că o satisfacţiedeosebită o încerc, constatând că încă îşi exercităimpactul unele lucrări ale mele de analiză matema-tică, de lingvistică sau de poetică publicate în urmăcu 50 sau 60 de ani. Mai mult, acest impact este,

uneori, de o natură surprinzătoare. Un articol deanaliză matematică pură aplicat în biologie, unulprivind strategia personajelor teatrale valorificat înanaliza socială.

Dar, contabilitatea de pe Google include şi auto-citări, precum şi date relative la alţi autori, cu numeasemănătoare. În ceea ce mă priveşte, fenomenulrespectiv nu a alterat sensibil datele personale. Graveste însă faptul că Google se dovedeşte, deocamdată,incapabil de a înregistra satisfăcător situaţia din aniimai vechi. Faţă de datele pe care le am consemnateîn evidenţa mea – pentru ceea ce am publicat în de -ceniile șase, șapte, opt şi nouă ale secolului trecut –doar o mică parte a citărilor se regăsesc în contabi-litatea de pe Google.

În ultimii cinci ani, am călătorit mult în lume şiam participat la multe întâlniri internaţionale; întoate am căutat să fac ceea ce fac şi în interiorulAcademiei Române – să sfidez graniţele dintre dis-cipline, să fac faţă globalizării culturale actuale şisă interacţionez cu cât mai multă lume, cu preocu-pări dintre cele mai diverse. Şi, în parte, mă bucur căacest fenomen s-a observat şi în sesiunea de astăzi.Da, mi se pare că lumea este simplă, numai că sim-plitatea aceasta se ascunde şi este foarte greu s-oidentifici. Cred mai mult în numitorul comun aldiverselor discipline din Academie, decât în ceea cele desparte. Îmi pare rău că, deocamdată, nu reuşescsă conving şi să atrag mai mulţi membri ai Acade-miei la acest mod de a vedea.

A doua parte a activităţii mele se vede pe Goo-gle. Am străbătut ţara în lung şi-n lat, sunt mereuprezent în şcoli, universităţi şi alte instituţii de cul-tură, ca urmare a invitaţiilor pe care le primesc dinpartea acestora; unele, foarte bizare (Institutul deAviaţie de la Braşov), militare, religioase etc. Amîncercat să fac faţă la toate şi am pornit de la ideeacă pot descoperi o problematică interesantă în oricepreocupare umană. Constat, cu plăcere că multepersoane, aparent, din domenii departe de mine,manifestă interes pentru demersul meu. Trebuie săscot în evidenţă un eveniment special, care m-a pus


Acad. Solomon Marcus

Raport pentru ultimii cinci ani şi proiect pentru următorii*

60

în faţa unei provocări fără precedent. L-aţi ascultataici pe Alexandru Bantoş, directorul revistei„Limba română” de la Chişinău. Alexandru Bantoşmi-a lansat o provocare acum câţiva ani, care num-a putut lăsa indiferent; mi-a vorbit despre situa-ţia dramatică a revistei „Limba română” de la Chi-şinău, care nu mai primea finanţare suficientă, nicide la Chişinău, nici de la Bucureşti. De atunci, neaflăm într-o solidaritate foarte puternică – am fostla Sărbătoarea limbii române la Chişinău anul tre-cut, rezultatul fiind publicarea unei cărţulii: Limbaromână, între infern şi paradis, care a avut un ecouputernic. În ultimii cinci ani, am publicat la EdituraParalela 45, o carte de mari dimensiuni, Paradigmeuniversale, care include cinci volume anterioare cutitlu similar. Paradigme ca: timpul, jocul, informa-ţia, comunicarea, calculatorul, globalizarea, ordineași haosul, știința și religia, centrul și marginea, echi-librul, labirintul, complexitatea, energia și en tropia,stânga și dreapta și atâtea altele străbat întreagacunoaștere umană și demonstrează astfel universa-litatea lor. Am mai publicat la Editura Spandugino,seria de patru volume Răni deschise, primul volumdin Nevoia de oameni și am beneficiat de primeledouă volume din Întâlniri cu Solomon Marcus.

Cea de a treia categorie de activităţi, care nu sevede nici pe Google şi nici pe Google scholar, esteaceea a relaţiilor personale, în mare măsură concre-tizate în întâlniri directe și în corespondenţa elec-tronică pe care o am cu un număr foarte mare depersoane, de la foștii mei studenți și cititorii scrieri-lor mele până la numeroși copii, părinţi, elevi,studenți, profesori, părinți de elevi şi tot felul dealte categorii dintre cele mai diverse. Iată, chiaracum am primit un mesaj de la o fostă studentă,care a ajuns o personalitate în Statele Unite îndomeniul aplicării matematicii în psihologie. Dinanumite puncte de vedere, această activitate estepentru mine cea mai importantă. Când am avutastăzi pauza de cinci minute, o elevă de clasa a optacu care mă întâlnisem la un concurs școlar a venitla mine să-mi ofere flori. Dintre toate persoanele cucare mă întâlnesc, elevii de gimnaziu şi cei de liceuse detașează, pentru că li se calcă în picioare ne -voile şi drepturile și ei nu au încă știința de a lereven dica. Vocea lor nu o ascultă nimeni: nici mass-media, nici factorii de putere, nici profesorii lor și,în cele mai multe cazuri, nici părinții lor, iar ei îşistrigă suferinţa şi nemulţumirile în surdină. Aş fivrut să aduc la microfonul acesta pe câțiva dintre ei,

dar mă tem că aș fi încălcat protocolul Academiei.Sau măcar să vă citesc fragmente din mesajele lor –dar nu ar fi fost timp pentru aşa ceva – şi să vedeţicum ne batem joc de elevi de nota zece, care, înaparenţă, ar trebui să se bucure că au zece pe linie.În fapt, ei sunt conştienţi că sunt îndopaţi cu multecunoştinţe care nu le folosesc la nimic şi, în schimb,nu învaţă o seamă de lucruri importante. Aceastăsuferinţă şi-o exprimă insistent în mesajele pe caremi le trimit şi nu sunt înţeleşi; astfel de mesaje vindin toate colţurile ţării şi ei simt că nimeni nu arerăbdare, timp şi, uneori, poate că nici pregătireaintelectuală pentru a le da atenţie și a-i înțelege. Încreierele acestor generații ale glo balizării și inter-netului, lucrurile se petrec altfel decât se petreceauele în creierul nostru, atunci când eram de vârstalor. Dar, nu se ține seama de această situație și unuldin rezultate este că printre elevii de liceu şi gim-naziu bântuie stările de depresie şi de stres, feno-men care, într-un fel sau altul, va ex ploda, nu maipoate continua multă vreme.

Am fost invitat la guvern, ca urmare a faptuluică sunt autorul prefeţei unei cărţi extraordinare, carea apărut de curând, România noului val, în care vreo70 de tineri, cu vârste între 16 şi 35 de ani, prezintăproiecte pentru România următorului deceniu. Suntpurtătorii de cuvânt al celor fără de cuvânt, iar eu, înprimul rând simt că am mandat din partea lor de a fiun purtator de cuvânt al lor. Îmi dau seama dinmesajele pe care le primesc, că trebuie să le îndepli-nesc această funcţie, de a fi purtător de cuvânt alacelora cărora nu le dăm dreptul la cuvânt. Laguvern, profitând de prezenţa primului ministru, i-amspus deschis şi clar că situaţia din învăţământ şi dineducaţie este disperată.

Pentru anii care vin, în mod special pentru anulacesta, agenda mea este foarte încărcată; voi parti -cipa la întâlniri internaţionale la Istanbul, Viena,Turku (Finlanda), Bonn (Germania). Nu-mi mai potpermite să merg prea departe, de aceea am evitatunele destinaţii. Am, de asemenea, o agendă foarteîncărcată pentru întâlniri cu tinerii. Vă voi da unexemplu, am fost invitat la Cluj-Napoca în luna iu -lie, timp de o săptămână, de o grupare de tineri cusloganul Vrem să fim creatori de viitor; sunt iniţia -tive extraordinare.

Îmi pare rău că acest eveniment aniversar sepetrece într-un moment de mare derută pentru socie-tatea românească.

61

La data de 21 martie 2015, profesorul universi-tar emerit Panaite Mazilu, membru de onoare alAcademiei Române, membru fondator al Aca -demiei de Științe Tehnice din România, un veritabilpatriarh al ingineriei de construcții, împlinește osută de ani.

Profesorul Panaite Mazilu este absolvent – pro-moţia 1938 – al Politehnicii din Bucureşti, Secţiaconstrucţii. Ca student, a beneficiat de Bursa „Va sileAdamachi“ a Academiei Române, o bursă de pres -tigiu și extrem de selectivă.

Ca tânăr absolvent, Panaite Mazilu şi-a începutactivitatea ca inginer proiectant la Direcţia de Studiişi Arhitectură CFR, pentru ca, mai apoi, între anii1945–1986, să parcurgă toate gradele didactice încadrul Institutului de Construcţii din Bucureşti, de laasistent la profesor emerit.

În perioada 1952–1963, a fost profesor de Rezis-tenţa materialelor şi Calcule speciale pentru utilajpetrolier la Institutul de Petrol şi Gaze, şi între anii1952–1958 şi 1993–1995, a fost profesor de Staticaconstrucţiilor, Teoria elasticităţii, Stabilitatea con-strucţiilor, Plăci curbe subţiri şi Calculul construcţii-lor subterane, la Academia Tehnică Militară.

Începând cu anul 1961 a condus lucrări de doc-torat în specialitatea Mecanica construcţiilor. Întimp, treizeci de tineri au obţinut titlul de doctoringiner sub conducerea Domniei Sale.

După 1990 a fost profesor de Statica, dinamicaşi stabilitatea construcţiilor, la Universitatea Transil-vania din Braşov.

Este greu să descrii în câteva cuvinte, sau chiarîn prezentări mai lungi, o carieră de peste 70 de ani.Poate chiar menţionarea faptului că a lucrat cupasiune, responsabilitate, inteligenţă şi dăruire timpde 70 de ani rezumă cel mai bine această carieră.

Întreaga sa viață a fost una de studiu, per -fecționare, punere în practică a imensului bagaj decunoștințe pe care le-a acumulat în decursul anilor şipe care le împărtăşeşte cu generozitate. Generațiidupă generații de constructori l-au avut profesor saumentor. Sute de proiecte au purtat girul specialistu-lui remarcabil, ale cărui soluții inginerești și calcules-au dovedit valabile la cea mai dură probă – probatimpului. Profesorul Mazilu a oferit întotdeaunasoluţii originale, frumoase prin însăşi simplitatealor, a căror transpunere în practică este vizibilă şiastăzi pe întreg cuprinsul ţării.

Numeroase construcții importante, emblematicepentru România, poartă amprenta inginerului Panai-te Mazilu: Combinatul Presei Libere, AeroportulOtopeni, acoperișul în pânză al gării din Brașov,

Acad. Bogdan C. SimionescuVicepreşedinte al Academiei Române

panaite Mazilu – patriarh al ingineriei de construcţii*

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Panaite Mazilu la 100 de ani“ (17 martie 2015, Aula Academiei Române)

Sesiunea Panaite Mazilu – 100 de ani

62

cupola nouă de la Pavilionul expoziționalBucurești, barajul de la Vidraru, sala de sport de laCluj-Napoca, podurile peste Dunăre de la Giurgeni-Vadul Oii și Fetești-Cernavodă, Teatrul Național,Sala Palatului, Palatul Parlamentului – și exemplelepot continua.

Sunt de subliniat contribuțiile sale de pionieratîn domeniul mecanicii construcțiilor, de exemplugeneralizarea Metodei Cross, calculul spațial alcadrelor, introducerea calculului matricial, normelede rezistență la seisme, soluțiile de consolidare post-seism.

La împlinirea frumoasei vârste de un secol, toţicei prezenţi în Aula Academiei Române, absolvenţiimultor generaţii de ingineri pe care i-a format, ca şicei care au lucrat pe diferite şantiere după planurileDomniei Sale, discipoli, colegi şi prieteni, ureazădomnului profesor Panaite Mazilu sănătate, puterede muncă, noi împliniri, un cald și sincer „La mulțiani, Domnule Profesor!“.

Cu prilejul împlinirii vârstei de o sută de ani,Academia Română, cel mai înalt for de cultură şi şti-inţă al ţării, se asociază celor care îl sărbătoresc pedomnul profesor Panaite Mazilu, membru de onoare,

şi îi conferă Diploma „Meritul academic” pentruîntreaga sa activitate prodigioasă.

La mulţi ani, Domnule Profesor!

Sala Palatului

63

La sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, doidintre predecesorii transilvăneni, unul scriitor iar unaltul filosof, au adus laude, în discursurile lor derecepţie la Academia Română: primul ţăranuluiromân şi al doilea satului românesc (mă refer la celedouă discursuri celebre Laudă ţăranului român allui Liviu Rebreanu şi, respectiv, Elogiul satuluiromânesc al lui Lucian Blaga).

După trei sferturi de secol, vremurile s-auschimbat, lumea a devenit tot mai „tehnicizată” şimai „informatizată”. România s-a transformat dintr-oţară eminamente agrară în una industrială, cu ten-dinţa de a deveni una orientată spre industria deTehnologia Informaţiei (IT). Ca urmare, pentru a fiîn pas cu vremurile, astăzi vom aduce un elogiuinginerului român (probabil, mâine vom aduce unelogiu informaticianului, respectiv inginerului IT).Acest prilej este oferit de Sesiunea omagială dedi-cată împlinirii de către profesorul Panaite Mazilu a100 de ani de viaţă. De fapt, secţia noastră sărbăto-reşte astăzi un dublu eveniment: primul, acela alomagierii profesorului Panaite Mazilu şi, al doilea,acela al împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea Sec-ţiei de ştiinţe tehnice (în februarie 1965). Mă voireferi în cele ce urmează la ambele evenimente.

Secţia noastră are cinstea de a-l avea ca membrude onoare pe unul dintre cei mai străluciţi reprezen-tanţi ai inginerilor din România, „patriarhul ingine-rilor constructori“.

Profesorul Mazilu este cea mai puternică şi cu -noscută personalitate a ingineriei româneşti contem-porane. Noi, toţi cei care ne-am adunat azi sub cu -pola Academiei, avem bucuria de a-l omagia şi a-iaduce cinstea cuvenită celui care a fost pentru zecide generaţii de ingineri, un model de Om şi de Pro-fesor. Rar îi este dată ocazia Academiei Române să

omagieze pe membrii săi la împlinirea vârstei de100 de ani. S-a întâmplat aceasta doar de trei ori înexistenţa ei: în anul 2001, când a fost omagiat geo-logul Ion N. Băncilă, în anul 2012, când a fost oma-giat medicul Valerian C. Popescu, şi în această zi,când îl omagiem pe profesorul şi inginerul PanaiteMazilu.

Domnia Sa s-a născut în data de 21 martie 1915în comuna Broşteni din judeţul Vrancea. Clasele pri-mare le-a făcut în satul natal, după care a urmat, cabursier, Liceul Internat din Iaşi. Dovedind aptitudinideosebite la matematică, după bacalaureat (luat cucalificativul excepţional), s-a înscris la cursurilePolitehnicii din Bucureşti – Secţia de construcţii. Peparcursul studiilor, în perioada 1933–1938, a obţi-nut prestigioasa Bursă Adamachi, acordată de Aca-demia Română. La Politehnică, l-a avut profesor peeminentul Nicolae Filipescu, fiind ultima serie destudenţi care l-a avut ca dascăl pe întemeietorulŞco lii româneşti de rezistenţa materialelor.

După absolvire a lucrat, în perioada 1940–1945,ca inginer proiectant şi apoi şef de birou pentru cal-cule statice la Direcţia de Studii din cadrul CăilorFerate Române. În anul 1945 a început o strălucităşi lungă carieră didactică (de peste 60 de ani) cadirector şi profesor de beton armat şi de mecanică laŞcoala de Subingineri din Bucureşti şi de asistent laPolitehnică, la Catedra de mecanică teoretică a pro-fesorului Aurel Beleş. A parcurs succesiv toate gra-dele universitare, pensionându-se în anul 1986 caprofesor la Institutul de Construcţii (actuala Univer-sitate Tehnică de Construcţii) din Bucureşti, darcontinuându-şi activitatea ca profesor consultant şiproiectant de structuri.

Prestigioasa activitate didactică şi de inginerproiectant a profesorului Panaite Mazilu a fost apre-

Dorel BanabicMembru corespondent al Academiei Române

panaite Mazilu – strălucit reprezentant al inginerilor în Academia Română*

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Panaite Mazilu la 100 de ani“ (17 martie 2015, Aula Academiei Române)

64

ciată şi răsplătită de Academia Română prin alege-rea sa ca membru de onoare în anul 1993.

În anul 1997, împreună cu un grup de ingineridin Academia Română (Radu Voinea, GheorgheBuzdugan, V.N. Constantinescu, Horia Colan, GlebDrăgan, Marius Peculea, Mircea Petrescu şi alţii), afondat Academia de Ştiinţe Tehnice din România, cafor de consacrare ştiinţifică la nivel naţional al ingi-nerilor.

O prezentare mai detaliată a activităţii ştiinţificeşi profesionale a inginerului constructor şi a profe-sorului Panaite Mazilu va fi făcută de colegii debreaslă. Aceştia îl cunosc bine şi pot avea o opinieper tinentă şi mai îndreptăţită decât mine în a apreciavaloroasele contribuţii ale domnului Panaite Maziluîn ingineria construcţiilor. Le voi lăsa podiumul,pen tru a vă fascina cu realizările deosebite ale pro-fesorului Mazilu de-a lungul îndelungatei şi prolifi-cei sale cariere.

Înainte de a încheia, permiteţi-mi să vă mai reţinatenţia şi asupra celui de-al doilea eveniment impor-tant pentru Secţia de ştiinţe tehnice, şi anume împli-nirea a 50 de ani de la înfiinţarea acesteia.

De-a lungul celor aproape 150 de ani de exis -tenţă a Academiei, un număr de 142 ingineri au păşitpragul acesteia, provenind din domenii diferite: con-strucţii, mecanică, electrotehnică, electronică, cal-culatoare, agronomie, chimie, geologie şi geofizică.

Cu toate că ponderea lor numerică în numărul totalal membrilor, de-a lungul timpului, a fost de numai13%, inginerii au avut un rol important în devenireainstituţiei de la Societatea Literară Română din 1866la Academia Română de astăzi. Pentru a ilustra acestlucru, mă voi referi la preşedinţii acesteia.

Din cei 45 de preşedinţi ai Academiei, aleşi de-alungul existenţei sale, un număr de şapte au fostingineri, începând cu Anghel Saligny, continuând cuCristofor Simionescu, Ioan Anton, Radu Voinea,Mihai Drăgănescu, Virgil Constantinescu şi ajun-gând la academicianul Ionel-Valentin Vlad, actualulpreşedinte al Academiei Române, un eminent ingi-ner electronist. De remarcat că din ultimii nouă pre-şedinţi, şase au fost ingineri, ceea ce de fapt reflectătendinţele actuale din societatea românească.

Ponderea inginerilor în Academia Română esteastăzi de 17%. Este mult, este puţin? Reflectă acestprocent evoluţia societăţii şi tendinţele globale de„tehnicizare” şi „computerizare”? Este corelat acestprocent cu acela al inginerilor în societate şi cu con-tribuţia acestora la dezvoltarea societăţii româneşti?Evident că răspunsurile sunt diferite, în funcţie dezona din care vin.

Primul inginer a fost ales în Academia Românăîn anul 1870. Acesta a fost Petrache Poenaru, perso-nalitate complexă, spirit enciclopedist, remarcabilinginer, inventator şi matematician. La scurt timp, în

Aeroportul Internaţional Otopeni

65

anul 1871, l-a urmat un inginer agronom, şi anumeIon Ionescu de la Brad. În primii ani, inginerii auactivat în Secţia ştiinţifică, alături de matematicieni,fizicieni, chimişti, medici, biologi, geologi. Odatăcu creşterea rolului ştiinţelor exacte pe plan mon-dial, şi implicit şi în România, Secţia ştiinţificădobândeşte o însemnătate din ce în ce mai mare şi oconsolidare continuă, inclusiv prin alegerea în rân-durile ei a unor ingineri eminenţi, în special con-structori şi agronomi. Astfel, în anul 1892, este alesmembru al Academiei Anghel Saligny, unul din ceimai mari ingineri pe care i-a avut România, iar înanul 1901 Gheorghe Lahovary. Până în anul 1948,ponderea inginerilor în Academie a fost redusă,numărul total al acestora fiind de 18, reprezentândun procent de sub 4% din numărul total al membri-lor Academiei.

Câteva nume de referinţă ale celor care au fostprimiţi în Academie până în anul 1948: Nicolae Va -silescu-Karpen – electrotehnician şi fizician (1923),Gheorghe Ionescu-Şişeşti – cea mai însemnată per-sonalitate a agronomiei româneşti (1925), ElieRadu – constructor (1926), Dionisie Ghermani –inginer mecanic (1945), Traian Vuia – inventator(1946). Aceştia (cu trei excepţii) erau ingineri con-structori sau agronomi. După anul 1948, odată cureorganizarea Academiei şi înfiinţarea unei Secţii deştiinţe tehnice şi agricole, ponderea inginerilor acrescut semnificativ; autorităţile comuniste punândaccent pe ştiinţele exacte şi aplicate în detrimentulştiinţelor sociale.

Un an de graţie pentru ingineri a fost anul 1963când au fost primiţi sub cupola Academiei un numărde 15 membri corespondenţi, iar şapte membri aufost titularizaţi. Această avalanşă a inginerilor înAcademie a avut scopul de a se forma o Secţie deştiinţe tehnice de sine stătătoare, lucru care s-aîntâmplat în anul 1965. Noii membri acopereaudomenii de specialitate recent apărute (automatică,electronică etc.), sau cu tradiţie în România (meca-nică, aviaţie etc.). Secţia de ştiinţe tehnice cuprindeapersonalităţile de prim rang ale ingineriei româneşti,precum Elie Carafoli, Ştefan Bălan, Remus Răduleţ,Radu Voinea, Gheorghe Buzdugan, Ioan Anton,

Aurel Beleş, Gheorghe Manea, Ştefan Nădăşan,Corneliu Penescu, Nicolae Ţipei. Într-o încercare derecuperare a inginerilor din diaspora în anul 1965,respectiv 1970, sunt aleşi membri titulari doi inven-tatori celebri pe plan mondial: George (Gogu) Con-stantinescu şi Henri Coandă. Astfel, prin alegereacelor doi inventatori, alături de Traian Vuia (alesmembru de onoare în anul 1946) şi Aurel Vlaicu(ales membru post-mortem în anul 1948), AcademiaRomână recuperează gloriile aripilor româneşti. Cao continuare a acestui demers, recent a fost alesmembru de onoare cosmonautul Dumitru-DorinPrunariu.

Un al doilea val de primiri în Secţia de Şştiinţetehnice se realizează abia după revoluţie, când, îndoi ani succesivi (1990 şi 1991) sunt primiţi noimembri (Virgil Constantinescu, Dan Dascălu, HoriaColan, Toma Dordea, Gleb Drăgan, GheorgheTecuci etc.) şi sunt titularizaţi un număr de optmembri (Gheorghe Buzdugan, Mihai Drăgănescu,Nicolae Patraulea etc.). În ultimii douăzeci de ani,situaţia secţiei s-a echilibrat, fiind primiţi noimembri, relativ tineri, în perioada 2010–2013.

Din păcate, în ultimii cinci ani, șase dintre mem-brii titulari şi doi dintre membrii corespondenţi ne-aupărăsit, ceea ce face ca, în momentul de faţă, secţiasă fiinţeze cu doar doi membri titulari şi șaptemembri corespondenţi.

Profesorul Panaite Mazilu face parte din galeriapersonalităţilor de excepţie a ingineriei româneşti,prezentată succint anterior, fiind un strălucit şi demnurmaş al înaintaşilor săi constructori: Anghel Sa -ligny, Nicolae Filipescu, C.C Teodorescu, AurelBeleş. Îi mulţumim pentru onoarea cu care ne-aînvrednicit de a fi membru al secţiei noastre timp depeste 20 de ani, legând peste timp generaţiile care auîntemeiat şcoala românească de inginerie cu ceaactuală.

La un veac de viaţă şi peste 75 de ani de activi-tate în inginerie, îi dorim strălucitului inginer PanaiteMazilu, în numele Secţiei de ştiinţe tehnice, celemai călduroase felicitări, sincere urări de sănătate şide ani mulţi şi frumoşi pe măsura realizărilor salepentru ingineria şi societatea românească.

66

Decanul de vârstă al inginerilor constructori ro -mâni, profesorul cu contribuții de excepție îndomeniul ştiinței mecanicii construcțiilor, PanaiteMazilu împlineşte 100 de ani de viață. Încercăm, cuurarea de încă mulți, mulți ani, să inserăm date dinlaborioasa activitate a Domniei Sale, închinateştiinței şi tehnicii româneşti în construcții.

S-a născut la 21 martie 1915 în comuna Broş -teni, județul Vrancea. A urmat Liceul internat „C.Negruzzi“ din Iaşi. Îndrăgostit de matematică, asi-duu participant la rezolvarea problemelor din„Gazeta Matematică“, era cunoscut, încă din liceu,de cei care conduceau gazeta – membri fondatoriIon Ionescu şi Gheorghe Țițeica. A urmat ŞcoalaPolitehnică, Facultatea de Construcții, ca elevdeținător al bursei Academiei Române „V. Ada-machi“, devenind inginer în anul 1938.

Activitatea tehnicăÎn perioada practicii de vară a anului III, ca stu-

dent, a proiectat şi executat Stația de vinificare dincomuna Boloteşti, județul Vrancea (cu cisterne dinbeton armat, dispuse la subsol, pentru depozitareavinului).

Ca inginer, între anii 1940–1945, a funcționat laCFR, Direcția de studii şi Serviciul arhitecturii, caşef al Biroului tehnic, pentru calcule de rezistență,proiectând structuri cu acoperişuri din plăci curbesubțiri din beton armat în formă de paraboloid hiper-bolic (primele de acest gen din țară). În aceeaşiperioadă, a mai proiectat: blocuri de locuințe cuşase-opt nivele în Bucureşti, orfelinatul EpiscopieiOrtodoxe Române Oradea (la Beiuş), Centrala PTTBu zău. După anul 1948, a proiectat Depoul Bucu-reşti, Triaj Chitila, hale pentru Rafinăria Muntenia-Braşov, cu acoperiş din plăci curbe cilindrice înformă de paraboloid eliptic (primele de acest gendin țară), Aerogara Băneasa (cu etajele la partea

centrală susținute de grinzi inelare – cupola exte-rioară în formă de paraboloid de revoluție penetratăcu cilindri eliptici, de care este suspendată o altă cu -polă inelară, iar planşeul de peste subsol estesusținut de un stâlp central din care radiază nervurirezemate pe o grindă inelară), Teatrul MunicipalBraşov etc.

În perioada 1949–1954, profesorul Panaite Mazilua condus proiectarea structurii de rezistență a CaseiScânteii (Casa Presei Libere), unde s-a folosit, pen-tru prima dată, metoda de calcul la rupere; acoperişulGării Braşov; Hangarele Otopeni etc. A colaborat,de asemenea, cu institutele de proiectare şi cerce tareprivind stabilirea unor optime soluții la realizareaobiectivelor: Hotel Intercontinental (calculul la soli-citări seismice), Spitalul Clinic Municipal Bucureşti,blocuri de locuințe din panouri mari cu şapte-optetaje (realizarea îmbinărilor), podul de şosea pesteDunăre la Vadul Oii (proiectarea infrastructurii şi asuprastructurii podului), verificarea proiectului derefacere a cupolei Expoziției Na ționale (după prăbu-şirea primei structuri din Cluj-Napoca). A fost mem-bru în Comisia de verificare a proiectului BarajulPorțile de Fier 1, consultant şi membru în Comisia derecepție a Metroului Bucureşti, expert în Comisiaguvernamentală la Galați (în vederea consolidărilorclădirilor avariate din cauza tasărilor).

Profesorul Mazilu a participat la transformareastructurii de rezistență a Hotelului Athenée Palace,la verificarea proiectului clădirii cu 18 etaje dinPiața Charles de Gaulle din Bucureşti etc. A luatparte, de asemenea, la consolidarea următoarelorobiective: sediul central al BRD, Catedrala Erhie-piscopală Galați, Catedrala Mitropolitană Iaşi, laconsolidarea cu amortizori dinamici a reactorului decracare catalitică de la Rafinăria Petrobrazi, coşul defum de 200 m înălțime de la Işalnița, Palatul JustițieiBucureşti etc.

profesorul universitar inginer panaite Mazilu, membru de onoare al Academiei Române, la 100 de aniHristache Popescu*

*Profesor dr. ing., Facultatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

67

Activitatea didacticăProfesorul Panaite Mazilu a fost asistent la Poli-

tehnica Bucureşti – Catedra de mecanică teoretică(1945–1948); conferențiar la Institutul de Drumurişi Poduri, disciplina mecanica teoretică, în perioada1948–1949; conferențiar la Statica construcțiilor,Institutul de Construcții Bucureşti – Facultatea dePoduri şi Construcții Masive şi Facultatea de Hidro-tehnică (1948–1955); profesor la Facultatea de Hi -drotehnică (1955–1962); profesor de rezistențamaterialelor la Facultatea de Construcții Civile, In -dustriale şi Agricole (1962–1987) şi, după pensionare(1987), a predat rezistența materialelor la Fa cultateade Instalații, între anii 1988–1990.

Profesorul Panaite Mazilu a susţinut şi următo-rele cursuri: Dinamica şi stabilitatea construcțiilor înanul 1956 şi între anii (1962–1969); Plăci curbesubțiri (1972–1974) şi Încercarea construcțiilor(1985–1988) la Facultatea de Construcții Civile,Industriale şi Agricole; a fost director şi profesor laŞcoala de Subingineri Bucureşti în perioada1945–1949. A predat şi la alte institute Cursul derezistența ma terialelor şi calcule speciale pentru uti-laj petrolier, precum Institutul de Petrol, Gaze şiGeologie – Facultatea de Utilaj (1952–1963); Staticacons tru c țiilor, Teoria elasticității, stabilitatea Con -strucțiilor, Plăci curbe subțiri, Calculul con strucțiilorsubterane la Academia de Tehnică Militară(1952–1958 şi 1993–1995); Statica, dinamica şistabi litatea cons truc țiilor la Universitatea Transilva-nia din Braşov (1992–2000). A fost şeful Catedreide rezistența materialelor între anii 1962–1987.

Activitatea ştiințifică a profesorului Mazilu afost concretizată în publicații cu contribuții tehnico-ştiințifice inedite. De exemplificat cărţile: Calcululcadrelor. Deplasări şi lucru mecanic virtual înMetoda Cross (două broşuri, 1946); Statica con -strucțiilor. Sisteme static de ter minate (1955);Statica construcțiilor. Sisteme static nedeterminate(1959); Manual pentru calculul construcțiilor; capi-tolele: Stabilitatea construcțiilor şi Dinamicaconstrucțiilor (coautor), 1977; Rezis tența materiale-lor (1974 şi 1977); Culegere de probleme derezistența materialelor (volumul I coautor, 1969 şivolumul II coautor, 1975); Teoria şi calculul plăci-lor ortotrope (coautor, 1983, lucrare premiată deAcademia Română); Aplicarea teoriei elasticității şiplasti cității în calculul construcțiilor (coautor,1986). Dintre problemele ştiințifice studiate de pro-fesorul Panaite Mazilu, menționăm generalizareaMetodei Cross la cadre de orice formă cu nodurideplasabile în orice direcție prin introducerea prin-

cipiului lucrului mecanic în etapa deplasării noduri-lor. O altă lucrare, publicată în limbile germană şi rusă,se referă la calculul spațial al cadrelor cu grinzi prin-cipale longitudinale şi grinzi secundare transversale,ce a stat la baza proiectării halelor de producție aleCasei Scânteii. Cele două volume de Staticaconstrucțiilor (primele manuale de statica con -strucțiilor din țară) au adus contribuții teoreticedeosebit de importante prin folosirea spațiului mate-matic n-dimensional şi algebrei lineare pentru utiliza-rea concomitentă a mai multor forme de bază; utili-zarea calculului matricial; soluții pentru con solidarela acțiuni seismice şi pe terenuri slabe de fundare etc.

Profesorul a publicat, de asemenea, numeroase ar -ticole în reviste din țară şi străinătate şi a prezentatcomunicări la sesiuni ştiințifice naționale şi interna -ționale (congrese şi colocvii ale Asociației Interna -ționale de Poduri şi Şarpante, la conferințele Comi-tetului de Coordonare pentru Clădiri Înalte şi a pre-zentat conferințe privind problemele de calcul la so -li citări seismice, preocuparea sa de 60 de ani).

O activitate importantă a fost şi aceea de condu-cător de doctoranzi. Din anul 1962 au obținut titlulştiințific de doctor inginer un număr de 25 de docto-ranzi (cinci sunt cetățeni străini), mulți dintre ei deve-nind profesori universitari sau specialişti de seamă.

Funcții de conducereProfesorul Mazilu a fost şeful Catedrei de rezis -

tența materialelor, după retragerea din învățământ aacademicianului Aurel A. Beleş; prorector al Institu-tului de Construcții Bucureşti (1962–1969). Perso-nalitate de seamă, este membru al Comitetului Per-manent şi al Comisiei de lucru în probleme teoretice,al Asociației Internaționale de Poduri şi Şarpante dinanul 1967; membru al Asociației Tall Buildings dinUSA; membru al Academiei Tehnice din România;preşedinte al Asociației Inginerilor Constructori dinRomânia; preşedinte de onoare al Asociației de Ingi-nerie Seismică din România; membru de onoare alAcademiei Române din anul 1993.

Pentru contribuțiile tehnico-ştiințifice de ex -cepție, a fost decorat cu Ordinul Muncii, MeritulŞtiințific, Ordinul Național pentru Merit şi Grad deOfițer. În anul 1974 i s-a conferit titlul de profesoruniversitar emerit.

Universitatea Tehnică de Construcții Bucureşti şiUniversitatea Tehnică Transilvania din Braşov i-auconferit titlul onorific de doctor honoris causa, în anii1998 şi 2007. În lumea constructorilor români, profe-sorul Panaite Mazilu este istorie, pentru că istorie esteşi activitatea Domniei Sale de peste 75 de ani.

68

Centenar Nicolae Botnariuc

Vă rog să-mi îngăduiţi să apreciez şi să transmitalese felicitări Secţiei de ştiinţe biologice a Aca -demiei Române, doamnei academician Maya Simio-nescu şi colaboratorilor săi pentru organizarea eve-nimentului Cinstire înaintaşilor.

Este un eveniment deosebit, iar cei care nu cin -stesc şi nu cunosc operele înaintaşilor nu pot con -strui un viitor solid şi durabil.

Un înaintaş demn de un înalt respect şi conside-raţiune este profesorul Nicolae Botnariuc, alesmembru corespondent al Academiei Române în anul1974, academician în anul 1990, în prima serie (înluna ianuarie) când Academia Română a începutprocesul de reformare. Aceasta s-a întâmplat, maiales, datorită recunoaşterii valorii sale incontesta -bile. În acelaşi an, profesorul academician NicolaeBotnariuc a fost ales şi preşedinte al Secţiei de şti -inţe biologice a Academiei Române.

În cuvântul meu, o să vă rog să-mi îngăduiţi săarăt că programul acestei sesiuni va scoate în reliefopera şi activitatea marelui dispărut cu referate rigu -ros selectate si specialişti de înaltă ţinută profesio -nală. De aceea, eu nu o să mă refer la opera acade-micianului Nicolae Botnariuc, ci îngăduiţi-mi doarsă vă spun că am avut şansa să îl cunosc pe profeso -rul Nicolae Botnariuc în anul 1960, când membriiAcademiei Române din domeniul biologiei formauşi activau împreună cu agronomii în aceeaşi secţie,numită atunci Secţia de ştiinţe biologice şi agricolea Academiei Române.

În anul 1960, preşedintele acestei secţii era aca -demicianul Gheorghe Ionescu-Şişeşti, iar cel care văvorbeşte a avut şansa, la vârsta de 26 de ani, să fieselectat în calitate de secretar ştiinţific al acestei sec-ţii.

Profesorul Nicolae Botnariuc nu era membru alAcademiei Române. Deşi era la începutul activităţiisale profesionale de cercetare, ţinând seama de re -zultatele pe care le obţinuse pe parcurs, era frec ventinvitat la întâlnirile Secţiei de ştiinţe biologice şiagricole, uneori chiar solicitat să prezinte referate,care erau deosebit de apreciate. Menţionez faptul căla unul dintre refe ratele prezentate de către profeso-rul Nicolae Botnariuc, academicia nul GheorgheIonescu-Şişeşti, atunci preşedintele secţiei, a făcutprecizarea că referatul a fost cu un mare caracter deoriginalitate şi extrem de interesant. Iată că, profe-sorul Nicolae Botnariuc încă din anii tinereţii aabordat cu deose bită profunzime şi seriozitate dife-ritele aspecte ale cercetării ştiinţifice.

Îmi amintesc prezentările sale privind rezul ta te lestudiilor apelor periodice ale unor lacuri, şi mai ales

Academicianul Nicolae Botnariuc – un mare zoolog și biolog român*Acad. Cristian HeraVicepreședinte al Academiei Române

*Cuvânt de deschidere susţinut la Sesiunea omagială „Personalitatea și opera academicianului Nicolae Botnariuc“ (12 martie 2015, Aula Academiei Române)

69

cele referitoare la zona inundabilă a Dunării, zonă încare marele nostru agronom Gheorghe Ionescu-Şişeşti făcuse primele sale experienţe după întoarce-rea de la studii din Germania, la ferma Spanţov, înanul 1911, experienţe apreciate în mod deosebit demarele nostru înaintaş Anghel Saligny.

Academicianul Constantin Motaş, cel care l-adescoperit şi l-a lansat în lumea ştiinţei pe NicolaeBotnariuc, a iniţiat – aşa cum foarte frumos şi docu -mentat relatează Ştefan şi Alexandrina Negrea înarticolul intitulat Academicianul Nicolae Botnariuc,nonagenar – o echipă de teren formată din TraianOrghidan şi cel pe care îl omagiem astăzi, pentrustu diul crustaceelor filopode. În timpul campaniilorde teren, cei doi tineri (atunci) cercetători au devenitbuni prieteni şi au publicat o serie de lucrări de înaltăţinută ştiinţifică.

Domeniile în care s-a evidenţiat academicianulNicolae Botnariuc şi în care a adus contribuţiiremarcabile se referă la zoologia modernă, ecologie(cu privire specială la lacurile dunărene) şi la fasci -

nanta Deltă a Dunării, aşa cum o denumeşte colegulnostru Traian Gomoiu, precum şi în evoluţia siste -melor biologice, subiect care va fi prezentat în amă -nunt de colegul nostru, academicianul OctavianPopescu.

Ca urmare a rezultatelor obţinute de-a lungulanilor, dr. Nicolae Botnariuc a fost promovat confe-renţiar, profesor, şef de catedră, decan al Facultăţiide Biologie de la Universitatea Bucureşti, iar încadrul Academiei Române a deţinut pentru maimulţi ani funcţia de preşedinte al Comisiei pen truocrotirea monumentelor naturii din AcademiaRomână, unde a dezvoltat o intensă activitate pentruprotecţia şi conservarea ecosistemelor.

Pot spune, fără riscul de a greşi, că academicia -nul Nicolae Botnariuc poate fi considerat un pres -tigios urmaş al marilor biologi Emil Racoviţă, mem -bru al Academiei Române, Grigore Antipa, membruşi vicepreşedinte al Academiei Române şi Constan-tin Motaş membru al Academiei Române.

Peisaj din Delta Dunării

70

Există oameni care, în trecerea lor prin viaţă, auavut o largă diversitate a creaţiei ştiinţifice şi cultu-rale, au lăsat urme adânci, ce nu se vor şterge vreo-dată din conştiinţa generaţiilor succesoare. Păstrareaflăcării vii a valoroaselor contribuţii ale înaintaşilorşi îndemnul de a înţelege viaţa lor plină de învăţă-minte, vrednică de imitat în primul rând de tineret,dar şi de cinstire cu pioşenie a memoriei lor, de recu-noaştere a geniului creator sunt, între altele, susţi -nute şi prin programele Secţiei de ştiinţe biologicedin Academia Română.

Sesiunea şi ampla participare a celor care i-aufost studenţi ori au avut privilegiul să-l cunoască peacademicianul Nicolae Botnariuc, confirmă deplincă Profesorul, cum îi spuneau cei mai mulţi, a fostîndrăgit, deosebit de apreciat pentru cursurile, pen-tru lucrările ştiinţifice şi cărţile publicate – nu înultimul rând – pentru omenia sa şi mai ales, repre-zintă (această sesiune omagială) o confirmare căn-a fost uitat. O spun pentru tineri, să ştie că... cineuită, va fi uitat, dar mai ales să creadă că prin vene-rarea memoriei înaintaşilor nu slăvim atât trecutul,cât găsim în el valoroase chei pentru viitor.

Cu mulţi ani în urmă am citit că, după publica-rea revoluţionarei lucrări Despre Originea Speciilor,marele zoolog, morfolog, părinte al ecologiei şi evo-luţionistul Ernst Haeckel a fost supranumit „Darwinal continentului european“, iar relativ recent amcitit că marele biolog Ernst Mayr – cel care a înţelesşi a scris despre cauzele care stau la baza transfor-mării evolutive – a fost supranumit „un Darwin alsecolului XX”.

Respectând proporţiile şi bazaţi pe prodigioasaoperă ştiinţifică a academicianului Nicolae Botna-riuc, am fost bucuros să mă alătur tuturor celor care,în mai multe ocazii, l-au caracterizat drept „Darwinal României”. Este cum nu se poate mai bună această

caracterizare, dacă avem în vedere deschiderea denoi direcţii de cercetări biologice în România, de noiorizonturi ale filosofiei biologice, prin studiile saleasupra evoluţiei biologice, asupra variabilităţii, rolu-lui factorilor de mediu, asupra integralităţii în lumeavie. Prin asemenea studii, a contribuit decisiv laînţelegerea proceselor biologice din natură, lacunoaşterea teoriilor moderne de biologie evolutivă.

Mutaţiile la nivelul genelor, a ADN-ului – dupăultradarwinişti – de fapt, la nivelul genomului, cuefecte în modificări ale fenotipului urmaşilor,recombinările şi apariţia de noi genotipuri genera-toare de variaţii şi transmiterea sau ereditatea aces-tora de la părinţi la urmaşi, când sunt avantajoase înlupta pentru existenţă (supravieţuirea celui mai apt),încurajarea sau favorizarea reproducerii şi combină-rii diferenţiate a genelor în procesul apariţiei noilorrelaţii adaptative între populaţii sau între specii şimediu, în sfârşit, izolarea grupelor de indivizi sau apopulaţiilor unei specii prin efectul barierelor psi hice,fiziologice sau geografice, prin dezvoltarea unordiferite tipuri de mutaţii, reprezintă factorii decisiviîn apariţia de noi specii în cadrul evoluţiei biologice.Aşa se face că, astăzi, nu mai suntem atât de impre-sionaţi, de larga diversitate biologică de la proca -riote, plante şi animale unicelulare, la uriaşii arboriSequoia şi uimitoarele cetacee, ci suntem mai cu -rând surprinşi de complexitatea relaţiilor tuturor vie-ţuitoarelor, care au la bază originea lor comună, ex -primată prin universalitatea aceluiaşi cod genetic latoate regnurile organice.

De la apariţia sa, teoria lui Darwin exprimată înOriginea Speciilor a avut unele neclarităţi, eviden-ţiate cu entuziasm de adversari. Modelul teoretic allui Darwin nu corespundea întru totul observaţiilorasupra speciilor naturale, iar rezultatele descoperiri-lor paleontologice păreau să excludă rolul selecţiei

Filosofia științelor biologice în opera academicianului Nicolae Botnariuc*Dumitru MurariuMembru corespondent al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Personalitatea și opera academicianului Nicolae Botnariuc“ (12 martie 2015, Aula Academiei Române)

71

naturale şi al schimbărilor graduale în evoluţia spe-ciilor. Embriologia, descoperirile geneticii molecu-lare, au contribuit şi ele, la început, cu contraargu-mente în contestarea teoriei lui Darwin.

Criza evoluţionismului a fost depăşită prin mo -delarea matematică a geneticii populaţiilor,făcând loc, începând cu prima jumătate a secolu-lui al XX-lea, teoriei sintetice a evoluţiei – largacceptată de comunitatea ştiinţifică. Această teo-rie a fost rezultatul muncii neodarwiniştilor Dob-zhansky, Fisher, Haldane, Swall Wright, ErnstMayr, Simpson, Stebbins etc., toţi citaţi frecventîn documentările şi publicaţiile academicianuluiNicolae Botnariuc.

Iată câteva titluri ale cărţilor şi publicaţiilor sale:Problema speciei şi discuţia în jurul ei (1957), Ideeade evoluţie în studiul naturii vii şi problema factori-lor evoluţiei (1960), Unele aspecte ale relaţiilorintra- şi interspecifice la animale (1960), Nivelurilede organizare a materiei vii (1964), Unele aspecteteoretice ale problemei integralităţii în biologie(1964), Adaptare şi adecvare – două fenomene bio-logice deosebite în esenţă (1966), Principii de bio-logie generală (1967), Caracterul autoreglabil alevoluţiei (1970), Concepţia şi metoda sistemică înbiologia generală (1973, 1976), Biologia generală(1974, 1982), Evoluţionismul în actualitate şi înperspectivă (1980), Unele probleme ale evoluţionis-mului actual (1992, Discurs de recepţie la AcademiaRomână), Evoluţionismul în impas? (1992), Evo -luţia sistemelor biologice supraindividuale (1999,2003).

Promotor consecvent al concepţiei şi metodeisistemice în biologia generală, academicianul Nico-lae Botnariuc a explicat conceptul ecologic de bio-diversitate, cu rol crucial în evoluţia biosferei.

Menţionând cele trei stări termodinamice ale sis-temelor care întreţin relaţii de schimburi material şienergetic cu mediul înconjurător, despre sistemelebiologice a susţinut că ele nu tind spre starea întâia(inertă), ci se îndepărtează de aceasta, pe seama in -trărilor de energie în sistem şi pe seama reproduce-rii organismelor, prin creşterea numărului de specii,creşterea biomasei şi, în cele din urmă, creştereabiodiversităţii.

Întotdeauna făcea o scurtă incursiune în biogra-fia Pământului şi menţiona localizarea în timp a apa-riţiei vieţii. L-am ascultat în mai multe ocazii, reite-rând revoluţiile ecologice de-a lungul erelor geolo-gice.

prima revoluţie ecologică a fost când sintezaanoxigenică (bazată pe H2S) a fost înlocuită de foto-sinteza oxigenică, sporind şi mai mult biomasa acu-mulată.

A doua revoluţie ecologică a fost reprezentatăde apariţia şi evoluţia eucariotelor, urmate de apari-ţia procesului sexual, care a favorizat diversificareaorganismelor, pe seama diversităţii genetice şi s-auconstituit ciclurile trofice. Aici este locul de reamin-tit importanţa simbiozei în procesul evolutiv.

A treia revoluţie ecologică, în Precambrian(540–600 milioane de ani în urmă), când a avut locînmulţirea explozivă a organismelor pluricelulare –tema tocmai prezentată de academicianul OctavianPopescu.

A patra revoluţie ecologică, în Silurian (440milioane de ani în urmă), când a apărut vegetaţiaterestră şi s-au dezvoltat primele păduri, care auadus în circuitul ecologic, imense cantităţi de sub-stanţe minerale. Tot atunci a fost şi explozia popu -laţională de insecte. Vegetaţia terestră utiliza CO2din atmosferă, iar scăderea concentraţiei acestuia aatras modificări climatice, răcirea climei fiind favo-rabilă dezvoltării diferitelor forme ale vieţii.

Diversitatea producţiei primare a fost bazadiversificării ecosistemelor, fiecare specie de produ-cător primar producând altfel de hrană, în concor-danţă cu trăsăturile particulare, metabolice.

A cincea revoluţie ecologică a fost una nega -tivă, prin apariţia omului, de când a început cea maidezastruoasă dispariţie a speciilor, contribuind lareducerea intrărilor de energie în ecosisteme – unproces invers, care, în timp, duce către starea deechilibru termodinamic.

În urmă cu 7000–10 000 de ani, omul de vârstăîncă paleolitică ştia să utilizeze focul, începând săincendieze păduri şi să vâneze păsările şi mamife -rele de talie mare.

Din Neolitic (6000–7000 de ani în urmă), s-audezvoltat activităţile agricole, care aveau nevoie deterenurile ocupate de păduri. Agricultura itinerantă,din cauza mineralizării rapide a substanţelor orga -nice, a presupus incendierea în continuare a păduri-lor tropicale, savanei, iar astăzi se incendiază miriş-tile, stuful (de exemplu, din Delta Dunării), pentru fer -tilizarea solului şi creşterea producţiei de biomasă,pe termen scurt.

Prin cei peste 6,5 miliarde de locuitori ai plane-tei, s-a depăşit deja cu aproximativ 20% capacitateade suport a Pământului. Apoi, prin supraexploatareatuturor resurselor biosferei, prin extinderea urbani-zării şi prin dezvoltarea industrială, creşte concen-traţia de CO2 în atmosferă, ecranând-o şi împiedi-când pierderea căldurii Pământului, ducând spreîncălzirea globală.

Dispariţia pădurilor înseamnă dispariţia unorspecii de plante şi animale, înseamnă sărăcirea bio-diversităţii, extinderea deşertificării şi creştereapoluării în toate mediile de viaţă.

Degradarea relaţiei atmosferă-ocean atrage per-turbarea curenţilor de aer şi creşterea frecvenţei dis-trugătoarelor taifunuri.

Devastatoarele războaie de pe glob presupun şiele un consum uriaş de energie, pentru a cărei refa-cere este necesară altă energie.

Astăzi, omenirea se întreabă, între altele, tot maiîngrijorată, despre cum se poate pregăti mai binepentru viitoarele furtuni devastatoare, despre posibi-litatea reducerii CO2 în atmosferă, fără să fie afec -tată dezvoltarea economică. Se discută tot mai multdespre legăturile dintre schimbările climatice şifenomenele meteorologice extreme, despre tendin-ţele dinamicii temperaturii, în ce măsură schimbă -

rile climatice sunt din cauza presiunii antropice asu-pra mediului.

Tema schimbărilor climatice o regăsim în operaacademicianului Nicolae Botnariuc şi aceasta presu-pune o importantă componentă educaţională, la careMu zeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore An -tipa” se înscrie permanent prin propri ile programecu vizitatorii, pentru ca, indiferent de vârstă şi denivel de educaţie, aceştia să fie bine familiarizaţi cunoutăţile ştiinţifice în domeniul cercetării schimbă-rilor climatice. De ce? Pentru că, în ciuda marilordescoperiri ştiinţifice, a realizării zborurilor cos -mice, Homo sapiens încă neglijează nepermis demult ame nin ţările de pe Pământ şi se comportă, maicurând, ca un Homo videns.

Acestea sunt doar câteva din reflecţiile filoso ficepentru ştiinţele naturii ale academicianului NicolaeBotnariuc – un intelectual curajos, inventiv, cu ominte strălucitoare şi gândire liberă, care i-au datputerea să combine propriile observaţii din teren cuinterpretarea filosofică a proceselor şi fenomenelornaturale, cu puterea de înţelegere şi explicare a legă-turilor celor mai îndepărtate ramuri ale ştiinţelorbiologice. A fost un Om de o rară măreţie ştiinţifică,intelectuală, de o rară omenie… un omnis Minervaehomo.

72 Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“

Ne-am reunit, în această solemnă adunare,colegi, discipoli, prieteni, admiratori, pentru a oma-gia centenarul naşterii unui om deosebit, de o modes -tie rar întâlnită, un biolog din galeria personalităţilorbiologiei româneşti, un împătimit al cunoaşteriinaturii, a lumii apelor noastre, profesorul NicolaeBotnariuc, ca semn al recunoştinţei pe care i-o pur-tăm.

Cuvintele îşi găsesc loc cu greu la acest eveni-ment, după marea plecare a Profesorului, o plecarerelativă totuşi, deoarece acesta, aidoma marilor spi -rite, trăieşte mereu printre noi, graţie moştenirii lă -sate – opera sa, născută din dorinţa iscoditoare asavantului de a cunoaşte, de a cerceta, de a descoperitainele naturii şi de a le pune în slujba oamenilor.

Mărturisesc că mi-a fost greu să mă hotărăsc lace să mă opresc şi, în final – din întreaga operă şti-inţifică a profesorului Nicolae Botnariuc, care cu -prinde peste 120 lucrări de importanţă fundamen tală –m-am oprit la cartea Viaţa în Deltă, o bijuterie descriere, care ar trebui să se găsească în orice casă,care se adresează tuturor oamenilor, nu numai unorelite, unor comunităţi cu preocupări şi interesecomune.

Viaţa în Deltă este o carte ce evidenţiază maimult decât un real talent literar, este mai mult decâto carte adresată tinerilor şi în care se popularizeazăştiinţa. Viaţa în Deltă este o lucrare care te intro ducecu o rară măiestrie în paradisul cunoaşterii ştiinţi -fice, al expunerii şi explicării acestuia, pentru con-ştientizarea cititorului, cu tact şi răbdare. Este ocarte captivantă, care te reţine la aflarea până lacapăt a istoriilor şi rosturilor lumii vii, văzute şinevăzute, carte care îţi deschide curiozitatea şi teapropie de natură, care îţi stimulează gândirea, pen-tru a afla ce se petrece în jurul nostru, oriunde ne-amafla.

O carte care ar trebui citită de fiecare.Aş dori ca această prezentare să fie un îndemn

către toţi cei ce iubesc Delta, către cei ce pătrund înDeltă an de an, bucurându-se de frumuseţile şi bogă-ţiile acestui paradis verde al apelor, al peştilor, alpăsărilor şi al altor vietăţi vegetale, animale şimicrobiotice.

Aş dori ca această prezentare să stârnească şiinteresul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei DeltaDunării pentru cartea profesorului Botnariuc, care artrebui retipărită cu câteva operaţii minore de înlătu-rare a ruginei impuse pe vremuri la publicarea chiarşi a lucrărilor ştiinţifice de răspândire a cunoştinţe-lor.

Personal, consider această carte Delta de suflet aprofesorului Nicolae Botnariuc.

Cât de inspirat a fost şi ce sugestiv principiudirector şi-a ales Profesorul, luându-şi ca motto allucrării sale vorbele lui Charles Darwin:

„Mă gândesc uneori că expunerile generale şipopulare sunt aproape tot atât de importante pentruprogresul adevărului ca şi lucrările originale“.

„...Socotind că literatura de popularizare poatefi originală nu numai prin mijloacele caracteristicegenului, am cuprins în această lucrare unele obser-vaţii şi păreri proprii despre desfăşurarea vieţii înDeltă. Astfel, am încercat să scot cât mai mult înevidenţă ideea că toate cercetările care se fac înDeltă trebuie să pornească de la concepţia evoluţieiDeltei. Ideea că Delta evoluează nu este nouă. Eaporneşte încă de la Antipa. Dar tot ce s-a scris maitârziu despre evoluţia Deltei priveşte acest procesdin punct de vedere geologic, geografic sau hidrolo-gic, acordându-se un rol cu totul neglijabil factori-lor biologici – adică florei şi faunei. De aceea, amîncercat să scot în evidenţă tocmai rolul acestor fac-tori. Am încercat să arăt că dacă apariţia Deltei este

73

pagini din opera profesorului Nicolae Botnariuc – fascinația Deltei Dunării*Marian-Traian GomoiuMembru corespondent al Academiei Române

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea omagială „Personalitatea și opera academicianului Nicolae Botnariuc“ (12 martie 2015, Aula Academiei Române)

determinată de contradicţia dintre Dunăre şi Mare,în special ca fenomene hidrologice, evoluţia ei ulte-rioară este determinată mai ales de contradicţiadintre factorii hidrologici şi cei biologici (flora şifauna). În această din urmă contradicţie, rolul fac-torilor biologici, pe măsura îmbătrânirii teritoriilorDeltei (deci, începând de la teritoriile estice sprecele vestice), devine tot mai însemnat, ajungând sădomine cu totul factorii hidrologici şi să determineînsăşi evoluţia elementelor geomorfologice ale Del-tei“ (Viaţa în Deltă, Nicolae Botnariuc).

*Am citit şi recitit această carte, atunci când

aceasta a apărut, pe vremea studenţiei mele clujene;am recitit-o apoi, insistând şi zăbovind asupra unorcapi tole, atunci când am devenit primul guvernatoral Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării – prima insti-tuţie de acest gen declarată şi recunoscută oficial înţara noastră, în 1990. Nu mă pot abţine să nu men-ţionez că, în ziua instalării ca guvernator, am fostînsoţit de profesorul Botnariuc împreună cu toatăechipa Uniunii Internaţionale pentru ConservareaNaturii, alcătuită de autorităţile de la Gland (Elve-ţia), având onoarea şi bucuria de a împărţi cu Profe-sorul cabina pe vapor.

Profesorul Botnariuc a văzut Delta pentru primaoară în anul 1947, fiind uimit atunci doar de frumu-seţea şi diversitatea peisajului ei. După aceea, a vizi-tat-o în repetate rânduri, cutreierând cele mai dife-rite colţuri ale ei, totdeauna în echipe de cercetători,adunând probe biologice, chimice, hidrologice. Aşacum sincer ne mărturiseşte, cerceta chimismul ape-lor, circulaţia apei în diferite bazine şi aduna nenu-mărate probe de faună de fund, de pe vegetaţie, dinplancton. Dar, în clipele sale de răgaz, atunci cândîncerca să pună ordine în ceea ce făcea, îşi dădeaseama că nu înţelegea nimic din tot ce se petrece înDeltă şi din tot ce lucra cu atâta sârguinţă.

Toată Delta i se părea un fel de haos, în careoriunde te duceai se repetau mereu, parcă, aceleaşilucruri – întâlnea mereu aceleaşi păduri şi zăvoaiecu sălcii, mereu aceleaşi japşe şi ghioluri intermina-bile, cu aceeaşi vegetaţie; în toate cherhanalelepeştii erau aceiaşi, în toate părţile întâlnea acelaşistuf, papură şi pipirig. Şi, pe bună dreptate, se în -treba: de ce trebuia să ia mereu aceleaşi probe dintoate colţurile Deltei? Care era rostul lor şi care eralegătura dintre ele? Ce urmăreau, în definitiv, echi-pele de cercetători? Şi Profesorul îşi dădea seamaîntotdeauna că nu poate să răspundă la niciuna dinaceste întrebări, ajungând, la un moment dat, să ia

hotărârea de a nu mai călca prin aceste locuri sau,dacă va mai reveni vreodată, apoi să o facă doar casimplu turist, admirator al naturii, nimic mai mult.

Din anul 1947, de la prima sa vizită în DeltaDunării şi până în 1960, vreme de mai bine de undeceniu, profesorul Nicolae Botnariuc a cunoscut şia învăţat cu de-amănuntul mirifica lume a Deltei,lăsându-ne moştenire a strădaniilor sale de a înţe -lege natura, o carte de 370 de pagini. În 20 de capi-tole şi 17 subcapitole, Delta ne este prezentată de laa la z, într-un mod original, de împletire bine tem-perată a literaturii şi ştiinţei, în care descrierea struc-turilor şi fenomenelor este însufleţită prin prezenta-rea vieţuitoarelor cu argumente ştiinţifice de necon-testat – rezultat al unor observaţii riguroase fine, saual unei documentări amănunţite în tratatele de spe-cialitate. Nimic nu rămâne neexplicat, nimic nurămâne neînţeles.

Dacă încercăm să intrăm în amănunte, vomrisipi, cu siguranţă, vraja naraţiunii autorului. Nu nerămâne decât să dăm câteva exemple.

„...Marea frumuseţe a Deltei, şi ceea ce te facesă n-o mai poţi uita, chiar după ce ai văzut-o numaio singură dată, sunt tocmai numeroasele ei vieţui-toare, nebănuit de frumoase şi de interesante. Cana-lele, gârlele sunt adevărate alei acvatice, tivite pemargini cu stuf şi papură şi aşternute cu covoare denuferi; japşele retrase, izolate, liniştite, cu fultanede flori, cu păduri acvatice, cu oglinda străluci toarea apei, cu mulţimea lor de păsări gălăgioase, parnişte privelişti de basm. În erici, acele poteci tăi -nuite de pereţii de stuf, între care aluneci cu barcaneştiut şi nevăzut de nimeni, pătrunzând în miste relevieţii pădurilor de stuf, în ghiolurile imense, care fiete cheamă prin liniştea lor solemnă, fie te înspăi-mântă cu valuri înspumate, prin grindurile cu pă -duri, păşuni şi ogoare, peste tot în labirintul acestanesfârşit de întins şi de frumos, în toate ungherelelui tăinuite, viaţa clocoteşte neîntrerupt. A descrieaceastă viaţă, a încerca să înfăţişezi cât de câtbogăţia şi frumuseţea ei, a îndrăzni să pătrunzi înlegile ei, în misterele existenţei fiecărei vieţuitoare,oricât de mică şi neînsemnată ar fi ea, cercetândinextricabila legătură care înlănţuie toate vieţuitoa-rele Deltei într-un tot armonios, este o sarcină difi-cilă, pe care cu greu îţi vine să ţi-o asumi. De undesă începi? Ce să spui mai întâi? Cum să îmbinilucrurile aşa, ca să rămână adevărate, frumoase şiinteresante, în acelaşi timp? Este greu, şi totuşiînceputul trebuie făcut“ (Viaţa în Deltă, NicolaeBotnariuc, p. 61).74

Profesorul Botnariuc se achită magistral deaceastă sarcină dificilă. Nouă nu ne rămâne decâtdatoria de a atrage, încă o dată, atenţia asupra cărţiişi să mai selectăm câteva exemple reprezentative, cutoată izolarea lor din cursivitatea lucrării, luată caîntreg.

Efemerele – rusaliileProfesorul Nicolae Botnariuc ne mărturiseşe că:

„Priveliştea apariţiei şi a zborului acestor insecteeste atât de impresionantă, încât, încă de multăvreme, nenumăraţi naturalişti vestiţi au lăsat des-crieri clasice ale acestui fenomen neobişnuit alnaturii“. Să-l lăsăm să ne povestească.

„...Peste puţin au început să apară efemerele –la început indivizi izolaţi, apoi din ce în ce maimulţi, astfel încât după vreo jumătate de oră supra-faţa apei nu se mai vedea deloc din cauza număru-lui nesfârşit al insectelor, care veneau din străfun-durile Dunării, îşi lepădau găocile pe apă şi apoi seridicau în aer. Mulţimea lor ieşind din apă, fâlfâinddeasupra Dunării, făcea un zgomot asemănător cual unei ploi. Deasupra braţului Sulina se ridica unadevărat nor de efemere, care roiau pe loc – mascu-lii urmărind femelele şi împerechindu-se cu ele. Laagitaţia şi zgomotul din atmosferă, stârnite de apa-riţia insectelor, s-a adăugat şi agitaţia altor vieţui-toare. Cele mai felurite păsări au venit în grabă,înfruptându-se din norul compact. Copiii se jucaugălăgioşi prinzânu-le cu mâna, umplându-şi pumniicu efemere, dintr-o singură mişcare. Raţele întregu-lui sat au dat năvală pe apă, înghiţind cu lăcomieinsectele abia apărute, care nici nu apucau să seridice în aer. Peştii din apă au năvălit şi ei spresuprafaţă, mâncând, cu lipăit zgomotos, nenumăra-tele rusalii. Dar nimic nu putea nimici numărulenorm de insecte. Noi şi noi legiuni aripate apăreaudin apă, iar norul de efemere, în loc să scadă subatacul atâtor duşmani, părea că, dimpotrivă, îşiîngroaşă rândurile şi se face mai mare. Zborul aîncetat numai odată cu căderea nopţii. A fost unspectacol măreţ şi de neuitat.“

*Desigur, „Fără să vrei, un asemenea fenomen te

pune pe gânduri. Ce rost are acest zbor în masă,care duce la pieirea unui număr atât de mare deindivizi?

Ca să răspundem la aceste întrebări pe care şi lepune orice om care a asistat vreodată la zborul efe-merelor, să vedem pe scurt cu ce fel de insecte avemde-a face şi care e viaţa lor“.

*Profesorul Nicolae Botnariuc, cu harul inegalabil

al dascălului cunoscător şi interpret al naturii ne lu - minează.

„Ele fac parte din grupul de insecte denumit efe-mere, din pricina vieţii lor foarte scurte – doar decâteva ore. Ieşind din apă, ele se împerechează:femelele depun ouăle şi apoi toate insectele mor,fără să fi avut timp nici măcar să se hrănească. Lar-vele lor însă trăiesc mult mai mult – doi-trei ani pefundul de nămol al Dunării şi al braţelor ei, încuprinsul Deltei. [...] Prin numărul lor uriaş, prinvaloarea lor nutritivă, larvele de efemere joacă unrol însemnat în economia apelor Dunării [...]Larva, care acum poartă numele de nimfă, iese dinînvelişul nimfal sub forma unei insecte aripate, caredupă câteva minute mai leapădă încă o coajă şinumai după aceea devine un adult capabil de înmul-ţire. După cum am văzut, adulţii se ridică în aer, tră-iesc intens câteva ore, în care timp nu se hrănesc, cidoar se reproduc, şi apoi mor.

[...] Nu are importanţă că vor pieri nenumăraţiindivizi înecaţi sau mâncaţi de duşmani. Importanteste să se menţină specia, în timpul cel mai scurtposibil să se depună ouăle fecundate. Iată, dar, căatâtea lucruri ciudate – masacrul nemaiîntâlnit alefemerelor, pieirea lor în număr atât de mare, viaţalor atât de scurtă, pieirea îndată după reproducere –toate aceste «ciudăţenii» au un singur scop, acelade a asigura perpetuarea speciei“.

*Codrii de sub apă este titlul unui capitol, dat fără

exagerare de profesorul Botnariuc, care se explică,după cum urmează:

„...pe fundul unui ghiol mai mic [...] se ridicăspre suprafaţa apei un adevărat codru de tulpini,lungi de doi-trei metri. Este o pădure întreagă deplante acvatice. Aici cresc plantele numite de local-nici moţ (Potamogetum perfoliatus) sau paşă (Pota-mogetum crispus), mai încolo dăm de un singurdesiş de nepătruns, format din ciuma apei. Mergândmai departe, abia reuşim să ne strecurăm pe subtufele dantelate de cosor (Ceratophyllum), de brădiş(Myriophyllum). Lumina soarelui, răsfrântă devalurile apei şi de desişurile nesfârşite ale acestorcodri, joacă în sclipiri fantastice. Cârduri de peştine lasă să ne apropiem la doi-trei paşi, apoi o zbu-ghesc dintr-o dată, dispărând în umbra deasă acodrului, ca nişte stoluri de păsări în pădurile teres-tre. Învălmăşeala vegetaţiei, desimea ei neobişnuită,dezvoltarea ei mare în pădurile superioare – apro- 75

pierea de lumină – bogăţia neobişnuită a feluriteloranimale, aminteşte parcă de o pădure ecuatorială,necălcată de picior omenesc.

Să ne apropiem de mal, unde ne aşteaptă barca.Deodată, intrăm într-o zonă aproape complet întu-necată, în care nu pătrund deloc razele soarelui;parcă s-a lăsat noaptea. Am pătruns într-un câmpde nuferi, ale căror frunze acoperă complet faţaapei lângă poala stufului.

Ne urcăm în barcă uimiţi şi totodată încântaţi deaceastă lume nouă, tainică, în care fiecare fiinţă îşiduce viaţa în tovărăşia altor nenumărate vieţui -toare. Care sunt ele? Cum trăiesc, cum se împacăîntre ele? Cum este legată viaţa Deltei de viaţa lor?Să încercăm să pătrundem, cât de puţin în mistereleacestei lumi a codrilor de sub apă.“

Cu un picior în lumea veche, capitol în care pro-fesorul Botnariuc vorbeşte de plante de apă care aupăstrat încă destule trăsături ale lumii vechi, de multtimp părăsită – lumea plantelor terestre.

„Să începem cu marea frumuseţe a Deltei –nuferii albi şi galbeni. La poala zidului de stuf (opu-şina – cum sunt numite în Deltă aceste locuri) saupe lângă fultănaşele (pâlcuri de plante de apă) depapură din lungul gârlelor, în care apa nu curgeprea tare, pe la sfârşitul lunii mai putem admira flo-rile de o rară frumuseţe şi gingăşie ale nuferiloralbi sau galbeni.

Iată-le albe, imaculate, mari, părând că stau peo plută verde. Sunt cele cinci sepale întinse pe faţaapei, între frunze uriaşe de un verde lucios. Imagi-nea lor reflectată în oglinda apei îi face să pară maimari, sporindu-le farmecul. Sunt cele mai mari şimai frumoase flori din Deltă. Nu degeaba în limbalatină nufărului alb i se zice Nymphaea – în aminti-rea nimfelor, a zeiţelor din lacuri, râuri şi bălţi. Îţivine să te opreşti cu barca şi să nu te mai urneşti delângă ei, admirându-le frumuseţea şi gingăşia...“

În finalul acestei prezentări, fac un apel cătretinerii cercetători de a reţine câteva din gândurileprofesorului Botnariuc, care rămân repere funda-mentale, perene, verificate de-a lungul unei vieţidedicate cunoaşterii.

*„Cartea naturii nu se lasă citită prea uşor. Pen-

tru aceasta trebuie o pregătire temeinică, multă răb-dare, perseverenţă, imaginaţie, pasiune şi curaj.Adesea, nici acestea nu sunt de ajuns. Este nevoie

de ajutorul altor ştiinţe, al tehnicii, care pun la dis-poziţie mijloacele necesare cercetării în biologie.“

*„...viaţa Deltei ca întreg, ca unitate, nu poate fi

înţeleasă în mod ştiinţific dacă nu cunoaştem maiîntâi viaţa elementelor principale care alcătuiescacest întreg [...] Plantele şi animalele Deltei leîntâlnim în multe alte locuri ale ţării şi ale lumii.Dar, ceea ce este caracteristic Deltei noastre sunttocmai asociaţiile acestor vieţuitoare (biocenozele),împletirea existenţei lor laolaltă şi în condiţiile clima-terice, hidrologice, geografice ale Deltei. Iar acestefenomene nu pot fi înţelese, dacă nu cunoaştemmăcar cele mai comune vieţuitoare ale Deltei şi cumse desfăşoară viaţa lor.“

*„...Delta este un colţ aparte al naturii, unde în

îmbinarea nesfârşit de complicată a uscatului cuapa se împleteşte, prin legături infinit de complexe,şi viaţa a nenumărate vieţuitoare acvatice şi teres-tre.“

*„...asociaţiile dintre vieţuitoare (deci, biocene-

zele) s-au format în decursul îndelungatei lor istoriiprin adaptarea reciprocă a vieţuitoarelor unele faţăde altele. Această adaptare este atât de pronunţată,încât speciile respective au devenit necesare unaalteia.“

*„...Dintre toate legăturile care unesc între ele

fiinţele unei biocenoze, cele mai însemnate sunt celeprin care fiecare individ îşi asigură hrana – decilegăturile alimentare [...] în natură domneşte o legeimuabilă – fiecare specie trăieşte pe socoteala altorspecii. Această lege, desigur, domneşte şi în Deltă;deci, cunoaşterea legăturilor alimentare este de ceamai mare însemnătate. Ea nu numai că ne dezvă luielegăturile dintre vieţuitoare, legături uneori cu totulneaşteptate, dar capătă unele aspecte de o mareimportanţă practică pentru oameni.“

*„...Peştii răpitori şi păsările ichtiofage, îndependenţă de viaţă, de loc, de alte condiţii, suntspecializate pentru distrugerea peştilor paşnici îndiferite momente ale ontogeniei lor, în anumite pro-porţii, la anumite vârste, pentru diferite specii, pen-tru diferite stări fiziologice ale speciilor paşnice sauale răpitorului. Este un mecanism de o fineţe, preci-zie, supleţe şi complexitate pe care omul nu-l poaterealiza în condiţii normale.“

76

Printre marii naturalişti cu care se mândreșteAcademia Română un loc de seamă îl ocupă profe-sorul Nicolae Botnariuc. Ales membru corespondentîn anul 1974, va deveni membru titular al AcademieiRomâne în anul 1991. Cu această ocazie, susţine unremarcabil discurs de recepţie intitulat Unele pro-bleme ale evoluţionismului actual. Profesorul Nico-lae Cajal, pe atunci vicepreşedinte al AcademieiRomâne, în răspunsul pe care l-a dat la alocuţiuneamenţionată, semnala membrilor Academiei „origi-nala concepţie cu privire la evoluţionismul actual”1,pe care Nicolae Botnariuc a dezvoltat-o de-a lungulunei bogate cariere ştiinţifice, duse atât în cadrulCatedrei de biologie generală la Universitatea dinBucureşti, cât şi în cadrul Academiei Române.

Nicolae Botnariuc a continuat tradiţia iluştrilorlui predecesori la Academie, Emil Racoviţă și Con-stantin Motaş. De la primul a preluat interesul pen-tru aprofundarea chestiunilor legate de evoluţia lu miivii, iar de la cel din urmă pasiunea pentru ecologiaapelor continentale, ceea ce acum numim limnolo-gie. Experienţa de zoolog şi de ecolog2, combinatăcu cea de explorator3, va fi utilă lui Botnariuc pen-tru dezvoltarea unei viziuni realiste asupra procese-lor de evoluţie.

În cele ce urmează, voi arăta felul în care Nico-lae Botnariuc (Profesorul, cum îi spuneau colabora-torii şi studenţii săi) a construit un model explicativpentru evoluţia organismelor într-o viziune holistă.

Modelul lui Nicolae Botnariuc porneşte de lateoria sistemelor propusă de Ludwig von Berta -lanffy4, în care este inclusă viziunea darwinistă aacţiunii selecţiei naturale, ca motor al evoluţiei bio-logice5. Pentru a degaja mai bine ideile Profesorului,trebuie să vedem contextul ştiinţific în care aceste idei

au fost dezvoltate, pe de o parte, și, la fel de impor-tant, în ce măsură modelul propus îşi menţine chiarşi după dispariţia autorului lui actualitatea, pe de altăparte.

În România, în perioada interbelică, problemaevoluţiei biologice a fost puternic marcată de viziu-nea neo-lamarckistă a lui Emil Racoviţă. Acesta ainiţiat la începutul anilor 1920 la Universitatea dinCluj primul Curs de biologie generală. Emil Raco-viţă şi colaboratorul lui apropiat René Jeannel con-siderau că motorul evoluţiei este adaptarea directă aorganismelor la mediul în care trăiesc şi acest lucrueste un proces istoric6. Ca exemple, erau date mor-fologia animalelor cavernicole. În concepţia neo-lamarckistă, organismele posedă şi o capacitate deautoreglare internă (o idee luată de la ClaudeBernard) și o tendinţă internă de dezvoltare progre-sivă. Ca urmare a acestei tendinţe, unele trăsături aleorganismului se pot dezvolta peste măsura utilităţiilor funcţionale, devenind o povară pentru viaţa nor-mală a acestor organisme. Astfel de caractere mor-fologice au fost numite hipertelii. Aceste idei eraucontrare viziunii darwiniste care s-a dezvoltat înprima jumătate a secolului al XX-lea.

Un grup pluridisciplinar de cercetători – pornindde la noi studii de biologie şi paleontologie – aureformulat ideea evoluţiei ca rezultat al selecţieinaturale, îmbogăţind-o în comparaţie cu cea argu-mentată de Charles Darwin în Originea speciilor7.Adaptarea la mediu a organismelor era acum văzutăca rezultat al mutaţiilor folositoare fixate geneticprin jocul selecţiei naturale în cadrul populaţiilor.

Spre deosebire de adepţii neo-lamarckismului,care considerau că este inutil să se încerce obţinereaexperimentală a unui proces adaptativ istoric, cerce-tătorii adepţi ai aşa-numitei Modern Synthesis, teo-

77

la centenarul nașterii academicianuluiNicolae Botnariuc – o evocare a contribuției sale științifice la dezbaterilemoderne privind evoluționismulDan L. Danielopol*

*Institute of Earth Science (Geology & Palenontology), Karl-Franzens-Universitat Graz, Austria

ria sintetică a evoluţiei, au putut confirma, atât prindate de genetică, obţinute asupra populaţiilor natu-rale, cât şi experimentale, în laborator, exactitateaideilor teoretice propuse. Mai mult decât atât, aceastănouă generaţie de darwinişti a arătat că speciile evo-luează gradual, în funcţie de presiunea selectivă amediului în care trăiesc. Acest succes al şcolii neo-darwiniste în biologia evoluţionistă a convins pemulţi cercetători să continue în această direcţie, întimp ce ideile neo-lamarckiste au fost, în mare parte,abandonate8.

Profesorul Nicolae Botnariuc, în perioada anilor’50, a cunoscut ambele modele de explicare evolu-ţioniste şi într-o lucrare publicată în 1963 a făcut oanaliză comparativă a aşa-numitelor hipertelii,demonstrând că specializările morfologice, chiar şicele care par hipertelice, trebuie înţelese ca trăsăturifuncţionale utile speciei, fiind produse şi respectivmenţinute prin jocul selecţiei naturale9. În conti -nuare, Nicolae Botnariuc va dezvolta un model deevoluţie a speciei ca entitate populaţională, care semodifică sub acțiunea complexă a diverselor pre-siuni selective ale sistemului ecologic, în care speciaca populaţie este integrată. Această viziune necesităşi o reprezentare ierarhică a materiei vii, pentru asitua locul şi importanţa speciilor în procesul evolu-ţiei.

Ideile Profesorului vor aduce în ultima parte asecolului trecut o contribuţie remarcabilă acestui

subiect, ţinând cont de contextul dezbaterilor asupramodalităţilor în care procesul evoluţiei se poate des-făşura.

În perioada anilor 1960–1970, un important pro-gres este făcut în domeniul descifrării structuriigenomului. El a permis să se întrevadă şi posibilita-tea acţiunii selecţiei naturale la acest nivel infrace-lular.

Richard Dawkins, prin cărţile sale, a mediatizatputernic ideea reducţionistă a faptului că evoluţiaprin selecţie naturală are loc, în principal, la nivelulgenelor10. Ca o contrapondere, paleontologii NilesEldredge şi Steven Jay Gould, în anul 1972, propunun model de evoluţie a speciilor prin schimbăriintermitente, urmate de faze de stabilitate evolu -tivă11. Acest model de macroevoluţie, în care selec-ţia are loc la nivelul speciei (este vorba de sortareaspeciilor), se abătea de la modelul evoluţiei gra dualea speciilor sub acțiunea selecţiei naturale. Astfel, înperioada anilor 1980, Sinteza Modernă a darwinis-mului era confruntată cu propuneri de noi modeleprivind evoluţia organismelor şi, pe bună dreptate,Niles Eldredge, într-o carte publicată în anul 1985 şidevenită clasică12, a argumentat că faimoasa Mo -dern Synthesis nu era încă terminată. Paleontologulamerican propune o ierarhizare a entităţilor biolo -gice care evoluează în cadrul biosferei. Pe de oparte, considera existenţa unui lanţ ierarhic care por-neşte de la genom (cu ansamblul lui de gene) şi78

Profesorul Nicolae Botnariuc în anul 1986, la masa de lucru în laboratorul său de la Facultatea de Biologie din Bucureşti (fotografie oferită de doamna dr. Sanda Aderca)

merge spre organisme care, mai departe, formeazăspeciile cu legăturile lor de macroevoluţie monofile-tică. Aceasta este aşa-numita ierarhie genealogică şiprin această succesiune de niveluri ierarhice setransmite, în special, informaţia genetică. Pe de altăparte, Eldredge (op. cit.) propune un al doilea lanţierarhic, în care materia şi energia circulă de la unnivel la altul, pornind de la molecule trecând laorganisme individuale, care apoi formează popu -laţiile, ajungând mai departe la asociaţii biologicecu răspândiri largi în natură. Acest lanţ este numitierarhie ecologică. În procesul evoluţiei lumii vii,selecţia naturală acționează în concepţia lui Eldredge,în special, la nivelul individului.

Profesorul Botnariuc13, exact în anul când apă-rea cartea lui Eldredge, publica şi el un model deevoluţie. Botnariuc considera ca unitate focală aevoluţiei populaţia de indivizi pentru care putemfolosi noţiunea categorială de specie. În continuare,populaţiile sunt integrate la niveluri crescânde înecosisteme formând biocenoze, biomuri și culmi-nând macroecologic, în ceea ce numim biosfera.Aşadar, văzută prin prisma ecologiei evoluţioniste,profesorul Botnariuc propune o ierarhie organizato-rică, în care organismele ca populaţii sunt integrateîn ambianţa ecologică, formând ecosisteme dina -mice.

Selecţia naturală acţionează asupra populaţiilor(alias specii) la diverse niveluri de integrare ecolo-gică. În concepţia lui Botnariuc, viziunea lui Eldredge,în care ierarhia genealogică este bazată pe indivizica nivel central al evoluţiei, este un model reducţio-nist care limitează înţelegerea evoluţiei lumii vii.Mai mult, Botnariuc considera că procesul selecţieinu poate acţiona la niveluri taxonomice supra-speci-fice, având în vedere că acestea nu au capacitatea dea evolua şi de a se autoregla. Categoriile taxonomicepe care noi le creăm ne sunt însă utile, pentru a ordonacunoştinţele necesare pentru o mai bună înţelegere acomplexităţii lumii vii14.

În ultima ediţie a cărţii Profesorului, Evoluţiasistemelor biologice supraindividuale, apărută în2003, ni se propune o ierarhie sistemică în careorganismele integrate în populaţii sunt, la rândul lor,incluse în biocenoze şi mai departe în ecosisteme.La nivelul organismului, nivelurile de integrare for-mează o ierarhie somatică. Cele două ierarhii,somatică și sistemică, se leagă între ele şi permitcercetarea proceselor biologice şi ecologice în celedouă sensuri, top-down şi bottom-up, utile pe maideparte pentru explicarea evoluţiei lumii vii printr-un

singur sistem ierarhic de organizare biologică. Con-cepţia lui Botnariuc trebuie considerată ca o contri-buţie valoroasă pentru dezvoltarea unei direcţii ac -tive de cercetare, care astăzi se numeşte biologie sis-temică15.

În ultimii zece ani de viaţă, Profesorul a acordatun rol important problemei creşterii biodiversității,ca element de progres în evoluţia biosferei. În treiarticole publicate între anii 2005 şi 2010, Botnariucs-a ocupat de originea biodiversităţii şi de interesulocrotirii ei, din punct de vedere al importanţei prac-tice şi al comportamentului etic, pe care omul trebuiesă îl arate naturii16.

Noţiunea de progres reprezintă o preocuparetematică în istoria cercetării ştiinţifice17. Botnariuc,în cele trei publicaţii menţionate mai sus, a oferit unmodel extrem de interesant pentru a justifica pro-gresul ecosistemic legat de creşterea biodiversităţiila nivelul speciilor care alcătuiesc biocenozele.Acestea din urmă sunt, în concepţia Profesorului,entităţi dinamice care participă la circulaţia fluxuluide materii prin ecosisteme şi la reciclarea lor ener-getică. Sistemele ecologice la care se referă Botna-riuc sunt termodinamic departe de echilibru şi princreşterea biodiversităţii în interiorul acestor sistemese asigură, într-un fel eficace, transferul de materieşi energie.

Un alt aspect al problemei progresului biologic,în concepţia lui Botnariuc, este dat de relaţiile decooperare între organisme (aşa-numite relaţii desimbioză). De exemplu, pentru domeniul terestru,relaţiile între plante și bacterii asigură simbioze cemai departe participă la cicluri biogeochimice. Prinactivitatea simbiotică este, de asemenea, asiguratăreciclarea eficientă a materiei şi circulaţia fluxuluide energie prin ecosisteme. În consecinţă, cu câtparticipă un număr mai mare de specii în relaţiile desimbioză, cu atât impactul asupra dinamicii ecosis-temului este mai mare.

În continuare, este interesant să vedem cum ideileprofesorului Botnariuc sunt actualmente, fie preluatede unii dintre elevii săi, fie se găsesc integrate îndirecţii moderne de cercetări legate de evoluţionism.

În discursul inaugural la Academia Română,Nicolae Botnariuc a ţinut să menţioneze că ideilesale nu reprezintă „o nouă teorie a evoluţiei, ci (estevorba) doar de o abordare a problemelor, putândcontribui la dezvoltarea gândirii darwiniene”1. Voirăspunde la acest mesaj, atrăgând atenţia asupramodestiei caracteristice a Profesorului, cu o frază afizicianului William H. Bragg (Premiul Nobel în 79

1915): „The important thing in science is not somuch to obtain new facts as to discover new ways ofthinking about them”18. Gândirea sistemică în care aexprimat rolul selecţiei naturale ce acționează ladiverse niveluri ale ierarhiei ecosistemice asupraspeciilor văzute ca populaţii, a lăsat urme în gândi-rea elevilor lui Botnariuc. Astfel, în Cursul de eco-logie al profesorului Dan Cogălniceanu, ca şi în car-tea sa Biodiversity19, putem vedea tratarea speciei,ca unitate de evoluţie prin încadrarea ei în schemeleierarhice propuse de Botnariuc.

Prin cartea Evoluţionismul în impas?, publicatăîn 1992, Nicolae Botnariuc ocupă un loc importantîn grupul acelor „vizionari” care au propus o îmbo-găţire a gândirii darwiniene asupra mişcării evolu-ţiei. În ultimii cinci ani (scriu în decembrie 2014)apare evident că ideea generoasă a lui Ludwig vonBertalanffy de a fundamenta o teorie generală a sis-temelor care să ducă la o unificare a ştiinţelor20, esteîncă de neatins. În schimb, explorarea în mod pluri-disciplinar prin diverse modele de gândire a proble-melor de evoluţionism are mari şanse de reuşită.Este ceea ce propun, printre alţii, John Dupré, Mas-simo Pigliucci şi Leonard Finkelman sau EvaJablonska şi Marion Lamb21, arătând că dezbaterileactuale asupra evoluţionismului nu trebuie conside-rate ca o criză de netrecut, ci ca o discuţie la diverseniveluri epistemice, în care este de dorit să participenu numai biologi, dar şi filosofi. O asemenea dezba-tere a putut fi citită şi în revista engleză „Nature“22,la începutul lui octombrie 2014. Mai mult decât atât,idei importante prezentate de Botnariuc, de-a lungulultimilor săi ani de viaţă, îşi găsesc astăzi directaîmplinire. Volumul editat de Massimo Pigliucci şiGerd B. Müller, Evolution the extended synthesisdocumentează aserţiunea făcută aici23. BlakeMatthews și colegii săi oferă o sinteză a felului cumbiologia evoluţionară se poate integra în ştiinţa eco-sistemică24.

Lăsând la o parte aspectul pozitiv al dezbateriloractuale asupra cercetărilor în domeniul evoluţionis-mului care contribuie la dezvoltarea de noi direcţiide cercetare ştiinţifică, găsim într-una din ultimelepublicaţii ale Profesorului25 o remarcă pesimistă:„Evolutionism, as independent discipline, is no lon-ger in the curriculum of many universities…”. Aca-demia Română, ca for cultural extrauniversitar, areposibilitatea să compenseze acest aspect pesimistprin activităţi ştiinţifice în cadrul institutelor sale decercetare şi, desigur, prin organizarea de discuţiiinterdisciplinare stimulante26. Să ne gândim la noile

direcţii de cercetare, legate de redescoperirea proce-selor de transmitere ereditară prin mecanisme extra-genomice, respectiv prin procese care nu implicăschimbări ale secvenţelor de ADN. Este ceea ceacum se numește epigenetică şi care, într-un felfoarte atenuat, aduce aminte de idei neo-lamarckiste.În timp ce pe vremea lui Emil Racoviţă și RenéJeannel problema asimilării informaţiilor ambientalela nivel epigenetic era văzută într-o perspectivămacroorganismică, astăzi, epigenetica este apanajulcercetărilor de biologie moleculară cu aplicaţii şi îndomeniul medical27.

Viziunea holistică a lui Nicolae Botnariuc poatefi apreciată astăzi mai mult ca oricând, dacă neuităm la progresele biologiei dezvoltării organismice,în care un loc important îl joacă şi aspecte de ecolo-gie evoluţionară (direcţia de cercetare se numeşteEco-Evo-Devo28). Finalmente, idei propagate întreanii 1970–1980 de a trata organismele nu numai caobiect al selecţiei realizate de mediul sistemului încare organismele trăiesc, dar şi ca subiecte – orga-nismele având capacitatea să-şi creeze singure nişalor şi să transforme mediul în care trăiesc, o idee pecare o regăsim şi la Botnariuc29 – este, astăzi, exem-plar confirmată30.

Aşadar, la împlinirea centenarului naşterii luiNicolae Botnariuc, evoluţionismul ca domeniu idea-tic, dă impresia unui corp de cunoştinţe cu o dezvol-tare solidă, chiar dacă numărul cursurilor de biolo-gie generală s-a restrâns.

Voi încheia digresiunea asupra activităţii ştiinţi-fice creative a profesorului Nicolae Botnariuc îndomeniul evoluţionismului, cu o frază luată din car-tea lui Steven Weinberg, Dreams of a final theory31:„Whether or not the final laws of nature are disco-vered in our lifetime, it is a great thing for us tocarry on the tradition of holding nature up to exa-mination, of asking again and again why it is theway it is”32.

Note1 N. Botnariuc, Unele probleme ale evoluţionismului actual,

discurs rostit la 12 decembrie 1991 în şedinţa publică, cu răspun-sul academicianului Nicolae Cajal. Discursuri de recepţie, Acade-mia Română, 1992, 21p.2 C. Motaş ca profesor la Facultatea de Biologie din Bucureștii-a îndreptat pe Nicolae Botnariuc şi pe Traian Orghidan, la înce-putul anilor 1940, să studieze grupul de crustacei numit Phyllopodacu care şi-au făcut mai târziu tezele de doctorat. Prima lor lucrareştiinţifică a fost publicată în anul 1941 în „Buletinul Secţiei ştiin-ţifice“ al Academiei Române, cf. Şt. Negrea & A. Negrea, Acade-micianul Nicolae Botnariuc, nonagenar, Noema, 2008, 7: 214–225.80

3 Fac referinţă la prima expediţie românească transafricană,sub conducerea ştiinţifică a lui N. Botnariuc. Detalii ale acesteiexpediţii sunt excelent redate în D. Neculce, Ecolog rătăcitor prinlume, Limes, 2013: 17–110, București.4 Încă de la începutul anilor 1960, N. Botnariuc a avut la dis-poziţie cartea lui L. von Bertalanffy, Problems of life, Harper Torc h -books, 1960, New York. Această carte a fost mult discutată încercu rile biologice de la Bucureşti, în acea perioadă.5 N. Botnariuc a publicat patru cărţi privind probleme de evo-luţionism la Editura Academiei Române, București: Principii deBiologie Generală, 1967, 242 p.; Concepţia şi metoda sistemicăîn Biologia Generală, 1976, 226 p.; Evoluţionismul în impas?,1992, 286 p.; Evoluţia sistemelor biologice supraindividuale,2003, 237 p.6 E. Racoviţă, Speologia, o ştiinţă nouă a străvechilor tainesubpământeşti. Discursuri de recepţie, Academia Română,1926, 61, 64 p.; R. Jeannel, Curs de biologie generală (Evoluţiaşi ereditatea), Ed. Universităţii, 1930, 200 p., Cluj; R. Jeannel, Lamarche de l’évolution, Editions du Museum, 1950, 171 p., Paris.7 Este vorba de R.A. Fisher, J.B.S. Haldane, E.B. Ford, J.Huxley, în Marea Britanie, S. Wright, Th. Dobzhansky, G.G.Simp son, E. Mayr, L. Stebbins, în Statele Unite, B. Rensch, în Ger-mania, I.I. Schmalhausen în Uniunea Sovietică. Retrospectiva isto -rică este excelent prezentată în: E. Mayr & W.B. Provine (Eds.),The Evolutionary Synthesis. Perspectives on the unification of bio-logy, Harvard U.P., 1980, 487 p., Cambridge, MA.8 L. Loison, The notions of plasticity and heredity amongFrench neo-lamarckians (1880-1940): from complementarity toincompatibility. În S.B. Gissis & E. Jablonka (Eds.), Transforma-tions of Lamarckism; from subtle fluids to molecular biology, TheMIT Press, 2011, 67–88, Cambridge, MA.9 N. Botnariuc, La question des prétendues hypertelies.„Trav. Mus. Hist. Nat. Grigore Antipa”. 1963, 4: 47–71.10 R. Dawkins, The selfish gene, Oxford U.P., 1976 (30thanniv., edition 2006, 384 p.), Oxford.11 N. Eldredge & S.J. Gould, Punctuated equilibria: analternative to phyletic gradualism. În Th. J.M. Schopf (Ed.)Models in paleontology, Freeman, Cooper & Co, 1972: 82–115, SanFrancisco.12 N. Eldredge, Unfinished synthesis; biological hierarchiesand modern evolutionary thought. Oxford U.P., 1985, 237 p.,Oxford.13 N. Botnariuc, Cu privire la relaţiile dintre ordinea taxono-mică şi organizarea sistemică a materiei vii. În G. Zarnea (ed.)Revoluţia biologică, Ed. Academiei Române, 1985: 49–58,București.14 I. Stengers & F. Bailly, Ordre. În I. Stengers (ed.) D’unescience à l’autre; des concepts nomades, Seuil, 1987: 219–243,Paris.15 D. Noble, The music of life; biology beyond genes, OxfordU.P., 2006, 153 p., Oxford.16 N. Botnariuc, The role of symbiosis in the evolution ofthe biosphere, „Trav. Mus. Hist. Nat. Grigore Antipa”. 2005, 48:523–530; Energy hungry and the problem of progress in the evo-lution of the biological systems, „Trav. Mus. Hist. Nat. GrigoreAntipa”. 2006, 49: 411–429; De ce trebuie ocrotită biodiversi-tatea? „Ocrotirea Naturii“, 2010, 46: 5–10. În acest din urmăarticol, N. Botnariuc (p. 5) exprimă motivaţia etică pentru pro-tecţia naturii: „Este clar că a ocroti natura înseamnă a menţinenealterate condiţiile, capacitatea şi libertatea de evoluţie a na -turii vii”.17 G. Holton, The advancement of science and its burdens,Cambridge U.P., 1986, 351 p., New York.

18 Citatul este luat din N. Carey, The epigenetics revolution.How modern biology is rewriting our understanding of genetics,disease and inheritance, 2012, p. 54, Icon Books Ltd., London.19 D. Cogălniceanu Biodiversity, Kessel, 2007, 126 p., Rema-gen-Oberwinter.20 L. von Bertalanffy în An outline of a General System The -ory, „British J. Phil. Sci.“, 1950, 1:165, spune: „We believe that thefuture elaboration of General System Theory will prove to be themajor step towards the unification of Science“.21 J. Dupré, Evolutionary theory’s welcome crisis, În ProjectSyndicate, 2012: 1–3; M. Pigliucci & L. Finkelman, The extended(evolutionary) synthesis debate: where science meets philosophy,Bioscience, 2014 (Advance access, May, 07): 1–6; E. Jablonka &M.J. Lamb, Evolution in four dimensions; genetic, epigenetic,behavioural and symbolic variation in the history of life, 2014, 563p., The MIT Press, Cambridge, MA.22 Schimbul de păreri între cele două grupuri de cercetătorieste intitulat Does evolutionary theory need a rethink? „Nature“,2014, 514: 161–164.23 M. Pigliucci & G. B. Müller, Evolution, the extended syn-thesis, The MIT Press, 2010, 495 p., Cambridge, MA.24 B. Mathews și nouă coautori, Toward an integration ofevolutionary biology and ecosystem science, „Ecol. Lett.“, 2011,14: 690–701.25 N. Botnariuc, Current problems of the evolutionism, „Trav.Mus. Hist. Nat. Grigore Antipa”. 2003, 45: 527–545.26 Profesorul Mircea Flonta a publicat recent un excelenteseu, Darwin şi după Darwin, Ed. Humanitas, 2010, 319 p., Bucu-reşti. De asemenea, profesorul Octavian Popescu, actualmente direc-tor al Institutului de Biologie al Academiei Române la Bucureşti, aoferit şi el o analiză pertinentă legată de ceea ce am discutat aici.A se vedea capitolul Biologia moleculară în perspectiva evoluţio-nistă, în M. Flonta, L. Staicu, V. Iordache (eds.) Darwin şi gândi-rea evoluţionistă, 2010: 41–61, Ed. Pelican, Bucureşti. Academi-cienii Mircea Flonta şi/sau Octavian Popescu ar putea să organi -zeze în cadrul Academiei Române un colocviu asupra unor tememoderne ale cercetării evoluţionismului, unde şi ideile lui NicolaeBotnariuc pot fi, în mod profitabil, mai departe discutate.27 S.B. Gissis & E. Jablonka (Eds.), Transformations of Lamar-ckism; from subtle fluids to molecular biology, The MIT Press, 2011,457 p, Cambridge, MA; N. Carey, The epigenetics revolution. Howmodern biology is rewriting our understanding of genetics, diseaseand inheritance, Icon Books Ltd., 2012, 339 p., London.28 C.C. Ledón-Rettig & D.W. Pfennig, Emerging model sys-tems in eco-evo-devo: the environmentally responsive spadefoottoad, Evol. Dev., 2011, 13: 391–400.29 N. Botnariuc, Concepţia şi metoda sistemică în biologiagenerală, 1976, vezi pp. 164–166.30 R. Levins & R. Lewontin, The dialectical biologist, Har-vard U.P., 1985, 303 pp, Cambridge, MA; F. J. Odling-Smee, K.N. Laland, M. W. Feldman, Niche construction, the neglected pro-cess in evolution, Princeton U.P., 2003, 472 pp., Princeton, NJ. 31 S. Weinberg, Dreams of a final theory, the search for thefundamental laws of nature, Vintage, 1993, 260 p., London (cita-tul este la p. 220).32 Adresez mulțumiri următoarelor persoane, pentru ajutorulefectiv oferit cu ocazia preparării acestui eseu: dr. Sanda (Ileana)Aderca, prof. Dan Cogălniceanu, prof. Maria Luisa Flonta, mem-bru corespondent al Academiei Române, dr. Modest Guţu, dr.Sanda Iepure, prof. Alan Lord, dr. Ilaria Mazzini, dr. DumitruMurariu, membru corespondent al Academiei Române, dr. DragoşNeculce, dipl. biol. Vladimir Niculescu, acad. Maya Simionescu,acad. Octavian Popescu, dr. Elena Solunca, dr. Ana-Maria Stan, dr.Ionel Tăbăcaru, dr. Liliana Vasiliu-Oromulu. 81

Martie3 martie: La Iaşi a avut loc Festivitatea oma -

gială dedicată împlinirii a 150 de a ani de la naş-terea savantului Dragomir Hurmuzescu (1865–1954). Evenimentul a fost organizat de Facultatea deFizică a Universităţii „Al. Ioan Cuza”, unde cel săr-bătorit a fost profesor, şi de Filialele din Iaşi ale Aca-demiei Române şi ale Academiei de Ştiinţe Tehnice.

4 martie: În cadrul unei sesiuni desfăşurate înAula Academiei Române, comunitatea academicăl-a sărbătorit pe academicianul Solomon Marcuscu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani. Cere-monia s-a deschis cu alocuţiunea academicianuluiIonel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Ro -mâne – care a făcut o prezentare sintetică a bogateişi complexei opere ştiinţifice, activităţii universitareşi publicistice a distinsului sărbătorit, recunoscutcum se cuvine de comunitatea ştiinţifică naţională şiinternaţională – cu un titlu semnificativ: Academi-cianul Solomon Marcus – la începutul unei noi pri -măveri. Au urmat comunicările susţinute de:

- acad. Viorel Barbu, preşedintele Secţiei deştiinţe matematice – Solomon Marcus – fascinaţiaunui model cultural;

- acad. Alexandru Balaban – Solomon Marcus la90 de ani – exemplu frumos;

- acad. Marius Sala – Tinereţe fără bătrâneţe; - prof. Alexandra Bellow – Despre Solomon

Marcus, cu emoţie şi cu bucurie; - acad. Marius Iosifescu – Câteva gânduri la o

aniversare; - prof. Basarab Nicolescu, membru de onoare al

Academiei Române – Veşnicul tânăr Solomon Mar-cus;

- acad. Ioan-Aurel Pop – Academicianul Solo-mon Marcus la vârsta duratei lungi;

- acad. Daniel Dăianu – Academicianul SolomonMarcus: un om pentru eternitate;

- acad. Gheorghe Păun – Firescul unicităţii. Aca-demicianul Solomon Marcus la 90 de ani;

- prof. Alexandru Bantoş – Solomon Marcus.Traiectul modern al limbii române;

- prof. Constantin Ionescu-Târgovişte, membrucorespondent al Academiei Române – Matematicavieţii;

- prof. Gabriela Pană Dindelegan, membru co -res pondent al Academiei Române – Solomon Mar-cus şi începuturile lingvisticii matematice;

- prof. Sanda Golopenţia – Solomon Marcus înpoetică şi în semiotică;

- prof. Gheorghe Benga, membru corespondental Academiei Române – Solomon Marcus – cuvân-tul cheie: înţelepciune;

- prof. Irinel Popescu, membru corespondent alAcademiei Române – Solomon Marcus – modelulacademic;

- prof. Mircea Martin, membru corespondent alAcademiei Române – Solomon Marcus sau ştiinţaca formă a culturii;

- prof. Mircea Dumitru, membru corespondental Academiei Române – Solomon Marcus despreparadoxuri;

- prof. Sergiu Rudeanu – Un profesor perma-nent;

- prof. Virgil Nemoianu – Acad. Marcus, un dia-mant cu multiple faţete;

- prof. Cristian Calude – Funcţia Ackermann-Sudan;

- prof. Victor Ţigoiu – Solomon Marcus – luptă-tor pentru dreptul la educaţie;

- prof. Lucian Beznea – Arta de a ajunge nano-genar.

În încheierea solemnităţii, acad. Solomon Mar-cus a făcut un Raport pentru ultimii cinci ani şi pro-iect pentru următorii.

10 martie: În Aula Academiei Române, cercetă-torul dr. Mihail D. Bărboiu a susţinut Conferinţa cutema „Canale artificiale de apă biomimetice”.

12 martie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat Sesiunea de comunicări dedicată luigeorge Călinescu la trecerea unei jumătăţi desecol de la înveşnicirea sa. Evenimentul a fostorganizat de Secţia de filologie şi literatură a Aca-demiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţăşi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G.Călinescu” al Academiei Române, în colaborare cuMuzeul Naţional de Literatură Română.

După Cuvântul de deschidere rostit de acad.Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Ro -mâne, au susţinut alocuţiuni:

- acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei defilologie şi literatură,

- Ionuţ Vulpescu, ministrul Culturii, - acad. Nicolae Breban,- prof. Mircea Martin, membru corespondent al

Academiei Române,- conf. univ. Andrei Terian, Universitatea „Lu -

cian Blaga”, Sibiu,82

Cronica vieţii academice

- conf. univ. Paul Cernat, Universitatea Bucureşti,- prof. Nicolae Mecu, cercetător ştiinţific I, Insti-

tutul „G. Călinescu”.12 martie: Aula Academiei Române a găzduit

Sesiunea omagială „personalitatea şi opera aca-demicianului Nicolae Botnariuc” (1915–2011),eveniment organizat de Secţia de ştiinţe biologice.După alocuţiunea de deschidere rostită de acad.Cristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române,au susţinut comunicări:

- acad. Maya Simonescu, preşedintele Secţiei deştiinţe biologice – Profesorul Nicolae Botnariuc, oviaţă dedicată „ştiinţei vieţii”;

- prof. dr. Dan Danielopol, dr. Ionel Tăbăcaru –Definirea speciilor animale, subiect tematic în bio-logie. De la Emil Racoviţă la Nicolae Botnariuc şimai departe – o viziune asupra cercetărilor în curs;

- prof. dr. Marian Traian Gomoiu, membru co -respondent al Academiei Române – Pagini dinopera profesorului Nicolae Botnariuc – fascinaţiaDeltei Dunării;

- prof. dr. Adrian Bavaru – Efecte ale încălziriiglobale asupra biodiversităţii;

- acad. Octavian Popescu – Pluricelularitatea încontextul evoluţiei sistemelor biologice – viziuneaacademicianului Nicolae Botnariuc;

- prof. dr. Dumitru Murariu, membru corespon-dent al Academiei Române – Filosofia ştiinţelor bio -logice în opera academicianului Nicolae Botnariuc.

17 martie: Aula Academiei Române a găzduitSesiunea omagială dedicată profesorului dr. ing.panaite Mazilu, membru de onoare al AcademieiRomâne, la împlinirea vârstei de o sută de ani. Eve-nimentul a fost organizat de Secţia de ştiinţe tehnice.După o prezentare de ansamblu a vieţii şi activităţiifăcută de acad. Bogdan C. Simionescu, vicepreşe dinteal Academiei Române, au susţinut comunicări:

- prof. Dorel Banabic, membru corespondent alAcademiei Române – Panaite Mazilu – strălucitreprezentant al inginerilor în Academia Română;

- prof. Dan Dubină, membru corespondent alAcademiei Române – Panaite Mazilu – profesorulde structuri, constructorul de ingineri;

- acad. Mircea Săndulescu – Amintirile unui stu-dent foarte bun despre un profesor eminent;

- prof. dr. ing. Iohan Neuner, rector, Universita-tea Tehnică de Construcţii Bucureşti – PanaiteMazilu – creator de epocă şi modelator de generaţiiîn ingineria civilă;

- conf. dr. ing. Paul Ioan, Universitatea Tehnicăde Construcţii Bucureşti, preşedintele Asociaţiei In -gi nerilor Constructori din România – Panaite Ma -zilu, puternică personalitate a ingineriei construc-ţiilor în România secolului XX;

- dr. Traian Popp, membru al Academiei de Şti-inţe Tehnice din România, preşedintele AsociaţieiInginerilor Constructori Proiectanţi de Structuri dinRomânia – Panaite Mazilu – 100 de ani. Activitateade proiectant.

17 martie: În Sala „Theodor Pallady” a Biblio-tecii Academiei Române a fost vernisată Expoziţia„Din istoria recentă a tehnicii româneşti. MetodaIordăchescu de translare a monumentelor şi clă-dirilor”, organizată de Secţia de arte, arhitectură şiaudiovizual. Au avut alocuţiuni acad. Răzvan Theo-dorescu, preşedintele Secţiei de arte, arhitectură şiaudiovizual; Nicolae Petrovan, prefectul Bucureş -tilor; pr. dr. Florin Şerbănescu, consilier patriarhal;arh. Al. Budişteanu, fost arhitect-şef al Capitalei(1977–1983); Ionel Conda, de la Biblioteca Jude-ţeană Brăila. În încheiere, a vorbit prof. ing. dr. Eu -gen Iordăchescu, care a coordonat translarea a treiblocuri şi opt biserici din Bucureşti şi două din ţară.A primit brevetul „Procedeu şi instalaţie pentru ridi-carea şi deplasarea construcţiilor”.

26 martie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu -lescu” al Bibliotecii Academiei Române, a avut loccea de-a XIV-a ediţie a Seminarului Naţional deNanoştiinţă şi Nanotehnologie (SNN) cu tema„Aplicaţiile nanotehnologiei în medicină, ener-gie, electronică”.

După alocuţiunea de deschidere rostită de acad.Bogdan C. Simionescu, vicepreşedinte al AcademieiRomâne, a urmat prezentarea a 20 de comunicări peteme de actualitate din nanotehnologie şi a unei se -siuni de postere.

Acad. Dan Dascălu a prezentat trei documenterelevante pentru valoarea acestui seminar: mesajuldin partea dr. Andreas Wild, director executiv alECSEL (Electronic Components and Systems forEuropean Leadership); articolul Front comun pentruconsolidarea Tehnologiilor generice esenţiale îndocumente oficiale, în care se vorbeşte de ediţiaprecedentă a seminarului şi un articol apărut înrevista „Market Watch“, care se referă la acelaşisimpozion. În ceea ce priveşte provocările „la zi”,acad. Dan Dascălu a afirmat că acestea se referă laparticiparea la programele europene, inclusiv celenaţionale. 83

84

Apariţii la Editura AcademieigHEORgHE IONESCu-şIşEşTIJuRNAl Volumul III Coordonatori:Cristian HERA Constantin MOCANu Roxana IONESCu-şIşEşTI Publicarea Jurnalului exprimă recunoştinţa

permanentă pentru academicianul Gheorghe Io -nescu-Şişeşti. Opera scrisă a marelui savant estevastă, de o importanţă covârşitoare pentru agricul-tura secolului al XX-lea, o mare parte din scrierilesale fiind de reală actualitate şi în zilele noastre. Afost dotat cu o capacitate uluitoare de creaţie, cu oputere de muncă ieşită din comun, cu o neîntrecutăabilitate de sinteză, un agronom unic, care scria cuuşurinţă, având un stil inegalabil, atât în domeniulprofesiei sale, cât şi în domeniul literar.

Însemnările din Jurnal pot reprezenta modeledemne de urmat pentru cei ce doresc să participeacum şi în vremurile ce vin la progresul şi prospe -ritatea agriculturii româneşti, de fapt, la asigurareasecurităţii alimentare a populaţiei, la progresul şiprosperitatea României.

Al VIII-lEA CONgRES MONDIAl DE şTIINŢA SOluluI plEDOARIE pENTRu SOlCristian HERA (editor)Cartea a apărut cu ocazia împlinirii a 50 de ani

de la al VIII-lea Congres Mondial al SocietăţiiInternaţionale de Ştiinţa Solului (SISS), care a avutloc la Bucureşti în anul 1964, manifestare ştiinţificăfără precedent, eveniment de referinţă pentru dez-voltarea agriculturii în deceniile care au urmat, cuecouri pline de respect şi consideraţii pentru ştiinţaromânească.

Congresele s-au desfăşurat în ţări cu o bogată şiapreciată tradiţie în domeniul ştiinţei solului. LaMadison (SUA), s-a hotărât ca în România să aibăloc cel de-al VIII-lea Congres Mondial de Şti inţaSolului. O parte din ideile şi conceptele rezultate îndezbaterile din cadrul celui de al VIII-lea CongresMondial de la Bucureşti, sunt incluse şi înDeclaraţia de la Jeju a celui de al XX-lea CongresMondial din anul 2014, dovedindu-se astfel nivelulştiinţific ridicat, actualitatea şi importanţa Congre-sului de la Bucureşti din anul 1964.

85

ATlASul lINgVISTIC Al DIAlECTuluI AROMÂNVolumul INicolae SARAMANDuLucrarea este cea mai amplă cercetare de

geografie lingvistică pentru dialectul aromân;cuprinde toate graiurile aromâneşti, care pot fiidentificate şi descrise, acum, pentru prima oară înmod amănunţit. Apar consemnate numeroase faptede ordin fonetic, morfologic, lexical, caracteristicegraiurilor aromâneşti, care nu au fost semnalate înlucrări anterioare. Realitatea dialectală ilustrată deprezentul atlas e mult mai complexă decât ceacunoscută până în prezent.

Atlasul se adresează lingviştilor, dar şi spe -cialiştilor din alte domenii, fiind o sursă ines -timabilă de material inedit pentru romanitatea sud-dunăreană.

Această carte a fost tipărită cu sprijinul Minis-terului Afacerilor Externe – Departamentul Politicipentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni.

TulBuRAREA DEpRESIVĂ Volumul IIElemente de psihodiagnostic,terapii moderne şi studii de cazCoordonatori:Camelia pOpA Adela Magdalena CIOBANu Cartea prezintă o serie de studii clinice, ghiduri

terapeutice şi instrumente psihodiagnostice valo -roase, bazate pe informaţii ştiinţifice noi, cu aplica-bilitate în domeniul tratării tulburării depresive,precum şi a depresiei comorbide cu alte patologiipsihiatrice (tulburare obsesiv-compulsivă, dismor-fofobie) sau somatice (diabet zaharat, boli cardio-vasculare, demenţe).

Lucrarea conţine 19 capitole independente cubibliografii proprii, actuale şi acoperitoare pentrusubiectul discutat. Câteva capitole ale cărţii descriudepresia psihosomatică sau comorbidă.

Importantă este, de asemenea, reactualizareaelec troconvulsiv-terapiei şi bine venită, totodată,revizuirea medicaţiei actuale, cu un arsenal de suteşi mii de produse. Este interesant, pe de altă parte,şi studiul costului depresiei, cu atât mai mult cu câtcronicitatea costă mult atât individul, cât şi socie -tatea.

87

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â„ şi„sunt„ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

gHID pENTRu AuTORI

88

ISSN 1220-5737 88 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.

revistĂ editatĂ de academia romÂnĂ director: acad. … · acad. alexandru boboc acad. solomon...

Documents