revista csei nr 4-transfer ro-27may-42acf0

DDIINN SSUUFFLLEETT PPEENNTTRRUU SSUUFFLLEETT //NNRR.. IIVV // 22001133

1

Paştele ne aduce in inimă

credinţă, incredere şi dragoste. Bucuria şi simplitatea acestor

momente ne ajută să ne cunoaştem mai bine pe noi inşine, să apreciem

adevăratele valori ale vieţii. Să aveţi parte de multă

căldură in suflet şi in casă,bucurie in inimă,multă sănătate şi putere de

muncă.

NICU BAIU


2

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Târgu Jiu, unitate de stat de învăţământ special, singura din judeţul Gorj, care şcolarizează copii şi tineri cu deficienţe şi oferă, prin specialiştii şcolii, servicii educaţionale comunităţii locale: logopedie, kinetoterapie, consiliere psihologică, pedagogică, psihopedagogică şi metodică, servicii educaţionale prin cadre didactice de sprijin sau la domiciliul copiilor nedeplasabili, etc.

În anul şcolar 2012-2013 sunt şcolarizaţi 169 de elevi în învăţământul preşcolar,

primar, gimnazial şi profesional şi 93 de angajaţi (cadre didactice, persona didactic auxiliar şi

personal nedidactic)

Numeroase acorduri de parteneriat educaţional sau instituţional au fost semnate şi în

acest an şcolar. Printre acestea şi acordul de parteneriat, încheiat în această toamnă cu

Asociaţia Regională de Dezvoltare Rurală. Prin acest acord ARDR a dorit să susţină, în

perioada noiembrie 2012 – iunie 2013, activitatea curriculară şi extracuriculară a şcolii prin

implicarea a patru tineri: Anna din Armenia, Beni din Italia, Ernesta şi Saulius din Lituania,

beneficiari ai Serviciului European de Voluntariat.

Serviciul European de Voluntariat (SEV sau EVS – European Voluntary Service)

este un program al Comisiei Europene, finanţat prin programul Tineret in Acţiune, care

sprijină serviciul de voluntariat transnaţional al tinerilor. SEV permite tinerilor cu vârsta între

18-30 de ani să efectueze un stagiu de voluntariat, de 6-12 luni, într-o organizaţie gazdă dintr-

o altă ţară, luând parte la activităţi culturale, sociale sau de protecţie a mediului. finanţare.

In România, programul Tineret in Acţiune este gestionat de Agenţia Naţionala

pentru Programe Comunitare in domeniul Educaţiei si Formarii Profesionale

(ANPCDEFP) si, în mod similar, agenţii naţionale din alte tari coordonează acest program in

fiecare dintre celelalte ţări membre.

“Voluntariatul este activitatea desfăşurată din proprie iniţiativă, prin care o persoană

fizică îşi oferă timpul, talentele şi energia în sprijinul altora, a comunităţii, fără o

recompensă de natură financiară….”

Voluntarul european – tânărul, un simţ civic dezvoltat, care derulează un stagiu de

voluntariat intr-o organizaţie dintr-o tara UE sau partenera in program, diferita de tara sa de

reşedinţa;

http://www.tinact.ro/

http://www.anpcdefp.ro/


3

Am identificat mai multe categorii de beneficiari ai acestui proiect astfel:

În primul rând elevii prin schimbarea raportului de 5-6 elevi/ profesor la 2-3

elevi/profesor;

Cadrele didactice, ca urmare a lucrului în echipă, pot acorda mai mult timp anumitor

categorii de elevi, progresul acestora este facilitat;

Părinţii elevilor indirect prin progresul realizat de copii;

Şcoala în ansamblu prin implicarea voluntarilor în activităţi;

Comunitatea locală prin schimbarea mentalităţii în legătură cu voluntariatul

Voluntari de-a lungul timpului, deschizători de drum cărora le mulţumesc pe această

cale: Clarisa-studentă – educaţie plastică, Florin-profesor – educaţie plastică şi olărit,

Mihaela şi Elena-absolvente psihopedagogie specială – psihopedagogie.

Voluntari astăzi: Cătălina-absolventă - educaţie fizică şi sport– activităţi sportive,

Georgiana-absolventă – asistenţă socială, Armand student – educaţie plastică, Anna,

Ernesta, Saulius şi Benni – voluntari europeni - activităţi curriculare şi extracurriculare,

Gruia Constantin – specialist euritmie.

Imaginaţi-vă cum ar fi ca dimineaţa, înainte de ora 8.00, toate trecerile de pietoni din

preajma şcolilor să fie pline de părinţi care dirijează circulaţia, pentru ca odraslele lor şi ale

semenilor lor să ajungă în siguranţă la şcoală, spitalele să fie pline de persoane care să

asigure anumite servicii, nu vitale, dar importante, acum cu lipsa de personal, sau oraşele să

fie baleiate de persoane care strâng şi ultimul bilet de troleu de pe jos aruncat, sau scăpat

fără de voie de câte un concitadin. Păi, dacă nu intuiţi, vă spun tot eu, probabil că ar fi ca la

Praga, Bruxelles, Londra, Berlin, Amsterdam şi lista ar putea continua cu nenumărate

exemple de locuri unde oamenii au înţeles că voluntariatul înseamnă mai mult

decât o activitate nerenumerată, este un fel de a fi.

DIRECTOR,

PROF. NICU BAIU


4

De-a lungul istoriei, şcoala şi gândirea pedagogică au abordat în diferite feluri

problematica educaţiei unor copii care învaţă mai greu. Societatea şi şcoala manifestă, faţă de

această categorie de elevi, o gamă variată de atitudini, de la acceptare şi includere în medii

şcolare obişnuite, la diferite grade şi modalităţi de separare şi de izolare faţă de contextele

purilor copiilor.În consecinţă, scopul a fost determinarea cauzelor reale ale dificultăţilor

copilului pentru a se putea decide asupra măsurilor necesare pentru îmbunătăţirea situaţiei.

Acest mod de abordare s-a bazat pe ceea ce se numeşte punctul de vedere asupra dificultăţilor

educaţionale ale unui anumit elev, sociale şi educaţionale la care au acces toţi copiii.

Angajarea comunităţii internaţionale în problematica educaţiei pentru toţi – a

educaţiei universale – a început în mod sistematic o dată cu anul 1948 prin adoptarea

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Ideile şi cuvintele cheie care fundamentează în plan ideologic paradigma educaţiei

pentru toţi sunt (cf. T. Vrăsmaş, 2004, p.17):

- Dreptul la educaţie este esenţial pentru toţi copiii (imprescriptibil, necondiţionat), dar şi

pentru fiecare în parte;

- Acest drept trebuie realizat pe baza egalităţii de şanse ceea ce reflectă discriminările

privind accesul la educaţie a numeroşi copii;

- Demnitatea umană a copilului trebuie respectată (inclusiv prin disciplina şcolară);

- Obiectivele fundamentale ale educaţiei sunt: dezvoltarea personalităţii copilului la nivelul

potenţialului maxim; pregătirea pentru viaţă activă şi responsabilă, într-o societate liberă dar

diversă;

- Sunt necesare măsuri pe linie naţională şi internaţională în asigurarea educaţiei universale.

Ruptura care există în lume între nevoi de educaţie şi realizarea acestora – inclusiv

pentru copiii cu deficienţe – a condus treptat la o reevaluare a strategiei cu privire la educaţia

acestora. Noua strategie – denumită educaţia incluzivă – a fost considerată o parte integrantă

a paradigmei “educaţia pentru toţi în anul 2000” – cu ocazia Conferinţei Mondiale “Educaţie

pentru toţi; satisfacerea nevoilor de bază ale învăţării” – la întâlnirea miniştrilor educaţiei de

la Jomtiem, Thailanda, 1990.

Anul 1990 a adus primele semne că provocarea excluderii de la educaţie – ca formă de

excludere socială şi culturală – a fost luată în serios de liderii mondiali. Educaţia pentru toţi

este o manifestare a progreselor în democratizarea lumii contemporane . Prevenirea şi

diminuarea excluderii şi/sau a marginalizării sociale par a fi direcţii de acţiune pe agenda

comunităţii internaţionale şi la începutul acestui mileniu.

Obiectivele stabilite la această Conferinţă sunt (cf. T. Vrăsmaş, 2004, p.19):

• Îngrijirea extinsă a copiilor de vârstă mică, în mod special pentru cei săraci şi dezavantajaţi

şi pentru copiii cu dizabilităţi;

• Stabilirea accesului universal la educaţia şcolară primară şi încheierea acesteie până în 2000;

• Creşterea procentelor în fiecare grup în care realizările şcolare ating niveluri specificate;


5

• Reducerea numărului de analfabeţi adulţi cu 50% cu accent special pe analfabetism la

femei;

• Extinderea educaţiei de bază şi a pregătirii şcolare pentru tineri şi adulţi;

• Îmbunătăţirea diseminării cunoştinţelor, priceperilor şi valorilor necesare pentru o viaţă mai

bună şi o dezvoltare durabilă;

Fiecare persoană – copil, tânăr sau adult – trebuie să beneficieze de oportunităţi

educaţionale proiectate pentru a le satisface necesităţile educaţionale de bază.

In privinţa sistemului de invăţământ din Romania există în prezent numeroase

polemici şi controverse. Ideea de ansamblu care controlează acţiunile celor răspunzători de

schimbările din acest sistem este cea de îmbunătăţire a serviciilor şi de modernizare a

acestora în scopul facilitării accesului tuturor tipurilor şi claselor de indivizi la educaţie şi

formare.

Toate aceste tehnici şi strategii prin care se doreşte implementarea unei structuri solide

a învăţământului şi a unei metode de abordare a educaţiei bazate pe nevoile şi capacităţile

reale ale elevului, nu trebuie să se adreseze doar şcolilor de masă, obişnuite şi implicit elevilor

acesteia, ci şi copiilor care prezintă deficienţe sau dificultăţi de orice natură.

Apare astfel, destul de recent, noţiunea de cerinţe educative speciale din încercarea de

a înlocui inadaptarea şcolară şi dificultăţile de natură educatională, în aşa fel încât conceptul

să fie cât mai sugestiv şi mai puţin etichetator, respectând noile viziuni asupra dreptului la

educaţie.

“Noţiunea de cerinţe educative speciale desemnează necesităţile educaţionale

complementare obiectivelor generale ale educaţiei şcolare, care solicită o şcolarizare adaptată

particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei deficienţe , prin reabilitare/ recuperare

corespunzătoare.”(T.Vrăşmaş,2001,pag.27)

In acest cadru general de prezentare a cerinţelor educative speciale este evidentă

nevoia unei schimbări in concepţia şi practica tradiţională de abordare a educaţiei

persoanelor cu nevoi speciale atât teoretic cât şi practic. Principiul şcolii incluzive porneşte de

la premisa drepturilor tuturor copiilor la învăţătură împreună.

“Educaţia integrată se referă la integrarea în structurile învăţământului de masă a

copiilor cu cerinţe speciale în educaţie pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării

armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora.” (D.V.Popovici,2007,pag.14)

Integrarea educativă şi educaţia integrată prezintă două mari accepţiuni: prima dintre

ele face referire la gradul de cuprindere în domeniul educaţional al cât mai multor indivizi

educabili in sfera obligatorie de învăţământ.Educaţia integrată doreşte să ofere copilului cu

deficienţe posibilitatea unei dezvoltări fizice si psihice care să-i permită să se asemene cât mai

mult posibil cu copiii normali.

In accepţiunea largă, integrarea are ca obiective nu uniformizarea cantităţii şi calităţii

procesului instructiv-educativ, ci înlăturarea discriminărilor si segregărilor de orice natură

care pot umbri eficacitatea actului educaţional.Se poate ajunge in acest fel la nivelul în care

şcoala depăşeşte rolul său pur instructiv şi devine o verigă din lanţul inserţiei şi integrării la

nivel social a persoanelor cu CES. Integrarea trebuie privită ca bazându-se pe recunoaşterea

integrităţii unei persoane, fapt care semnifică să fii tu însuţi printre ceilalţi, să fii capabil să ţi

se permită să fii tu însuţi printre ceilalti.

BIBLIOGRAFIE:

T.Vrasmas- ,, The Education of Children with Special Needs:Barriers and Opportunities in

Central and Eastern Europe”-Mel Aincowand Memmenasha Haile – Giorgis;

D.V.Popovici-,,Educatia integrata si Scoala incluziva”-Revista de pedagogie”,Bucuresti

Prof. drd. Adriana Ţăpurin


6

Mai toată lumea concepe şcoala ca pe un spaţiu al instrucţiei, considerând că educaţia

ar trebui făcută de familie, dar este ştiut faptul că în multe familii nici părinţii nu sunt educaţi.

Revine atunci şcolii misiunea de a-i instrui şi educa nu numai pe copii, dar şi pe părinţii

acestora. Atunci când unii părinţi pun o întrebare de genul: ,,Cum e copilul meu?”, pentru

dascăli este un semnal de alarmă, întrucât ne întăresc convingerea că nu-şi cunosc proprii

copii. Atunci rolul nostru este complex: să suplinim lipsa educaţiei din spaţiul familial; să

creăm cadrul unei comunicări reale între părinţi şi copii, părinţii fiind cel mai aproape model.

Educaţia şi şcoala de azi au renunţat la ideea existenţei unei metode absolute, universal

valabile, susţinând o metodologie flexibilă, uşor de adaptat, dar şi eficientă.

Astfel, societatea şi omul formează o unitate indisolubilă, fiecare păstrându-şi o relativă

autonomie, socialul este generat de relaţiile care se încheagă între membrii săi, odată apărut,

însă, el nu desfiinţează sau anihilează personalitatea acestora.

Numai inserat în asemenea colectivităţi, copilul se poate dezvolta normal, ca fiinţă

umană, datorită efectului şcolarizator al acestora.

Trebuinţa de comunitate este un remediu împotriva izolării şi singurătăţii, un impuls

profund care mobilizează şi sensibilizează fiinţa umană pentru a stabili şi întreţine relaţii cu

ceilalţi. Modul în care este satisfăcută această trebuinţă se va răsfrânge asupra personalităţii

adultului de mai târziu. În consecinţă, organizarea şi îndrumarea pedagogică a clasei de elevi

se înscrie ca o strategie educaţională cu profunde implicaţii asupra modelării şi devenirii

personalităţii umane.

În sens pedagogic, clasa de elevi presupune reuniunea copiilor într-o unitate

microsocială, în vederea desfăşurării activităţii instructiv-educative. Reuniunea asigură o

anumită omogenitate în ceea ce priveşte vârsta, experienţa de viaţă şi gradul de instruire a

membrilor componenţi.

Interrelaţiile dintre membrii clasei conduc spre o organizare structurală internă a

acestuia, în care fiecare influenţează şi este influenţat de ceilalţi. Aceste relaţii pot fi mai

intense sau mai puţin intense, mai stabile sau mai puţin stabile, punându-şi amprenta asupra

realizării obiectivelor urmărite.

Copilul stabileşte relaţii interpersonale încă din copilărie cu mama, cu familia sa, în

timp ce pe măsura dezvoltării sale, procesul de socializare se amplifică. Relaţiile copilului cu

grupurile sociale în care se va integra de-a lungul existenţei sale vor exercita o importanţă

deosebită, atât asupra evoluţiei sale, ca persoană în permanentă devenire, cât şi asupra

randamentului activităţii desfăşurate. Nu trebuie pierdute din vedere influenţele mediului

social al clasei de elevi, nici cele ale modului de evaluare a comportamentelor interpersonale,

asupra afectivităţii elevilor. Lipsirea colectivului de elevi de afectivitate poate conduce la

efecte negative incalculabile. Relaţiile afectiv-simpatetice sunt o condiţie pentru dezvoltarea

personalităţii elevilor.

Atunci când vorbim de devianţa şcolară, ne referim în general la ansamblul

comportamentelor care încalcă sau transgresează normele şi valorile şcolare. În literatura de

specialitate se folosesc, cu semnificaţii apropiate de cea a conceptului de "devianţă şcolară"

cu care nu se identifică însă, o varietate de termeni: indisciplina, rezistenţa şcolară,

delincvenţa juvenilă, inadaptare şcolară, tulburare de comportament. Indisciplina este un

fenomen extrem de complex, ce permite diverse interpretări şi explicaţii.


7

Astfel, elevii sunt indisciplinaţi deoarece: caută să câştige atenţia adultului, sunt

plictisiţi, simt că sunt trataţi nedrept, nu au încredere în adult sau/şi în ceilalţi colegi, se simt

umiliţi de eşecurile lor şcolare, sunt trataţi necorespunzător cu nivelul posibilităţilor lor şi cu

vârsta, caută să dobândească putere şi control asupra altora, vor să dovedească ceva colegilor,

se simt frustraţi sau respinşi, se tem, au tulburări neurologice etc. În şcoală, un act de

indisciplină are loc atunci când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalţi să participe la

procesul de învăţare sau perturbă activitatea de predare a profesorului.

Este foarte greu să ne dăm seama ce este mai bine pentru copii şi pentru viitorul acestora,

pentru prevenirea inadaptării şcolare şi pentru prevenirea devianţei şi delincvenţei: menţinerea

familiei chiar dacă există un dezacord conjugal accentuat, divorţul, etc. Cufundat în confuzie,

activitatea sa şcolară se deteriorează (nu mai poate avea un program, nu are liniştea necesară

concentrării, nu are programarea şi sprijinul, începând din partea mamei, care ar trebui să se

ocupe mai mult de el, ş.a.m.d.). Ca urmare, profesorii trebuie să caute să cunoască ce se află de

fiecare dată în spatele unei manifestări antisociale sau să cunoască bine situaţia elevilor:

familia adoptivă, alcătuită de obicei din părinţi mai vârstnici şi dintr-un singur copil înfiat sau

luat sub ocrotire, familiile disociate, deseori cei doi părinţi, deşi despărţiţi, revendică în aceeaşi

măsură copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui şi să-l instige împotriva

celuilalt, pentru a-l compromite, în cazul copiilor orfani sau abandonaţi, care se află în grija

asistenţei publice, cu toată atenţia care li se oferă aici, le lipseşte tocmai mediul afectiv,

familial. De aceea, din rândul acestora se detaşează, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat

în continuă căutare de afectivitate.

Printre cele mai grave sau/şi cele mai frecvente acte de devianţă şcolară sunt: fuga de la

şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, vandalismul, conduitele violente, toxicomania şi

suicidul. Cei care fug de acasă şi de la şcoală nu au deprinderi profesionale, de regulă nu au

bani, un adăpost, si de aceea riscă să fie exploataţi/abuzaţi fizic, sexual, iar pentru a

supravieţui, practică activităţi delincvente. Arta de a supravieţui a fugarilor constă în a putea

dormi în locuri improprii, în furtul de alimente, în prostituţie şi în consumul de droguri. Cu cât

perioada de viaţă pe stradă este mai lungă, cu atât creşte probabilitatea de a deveni o victimă a

exploatării sau de a se implica într-o carieră delincventă. Atunci când elevii încep să lipsească

sistematic şi generalizat de la şcoală, această conduită reprezintă un semnal tardiv al existenţei

problemelor. Absenteismul constituie o formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, indicând că

elevii fug de la şcoală chiar cu riscul de a fi pedepsiţi. Reacţiile negative ale şcolii şi ale

părinţilor întreţin mecanismele de apărare ale elevului, creând un cerc vicios, în care

abandonul tinde să apară drept unica soluţie prin care se pot rezolva toate problemele.

Absenteismul este principalul factor asociat cu abandonul şcolar, având o înaltă valoare

predictivă în raport cu acesta. Prin consiliere individuală, atât a elevilor, cât şi a părinţilor, se

poate ajunge la o mai bună adaptare şcolară. Efectele abandonului şcolar demonstrează de ce

acest tip de conduită este considerat deosebit de grav.

În concluzie, se poate afirma că omul nu se poate realiza ca personalitate decât în

cadrul societăţii, dezvoltându-şi potenţialităţile şi subordonându-i-se, iar dascălul care se

apropie de copii cu dăruire şi simţ al dreptăţii este dascălul a cărui autoritate rezistă în timp.

Un binerecunoscut adevăr îl regăsim în spusele lui Democrit: ,,Când educaţia copiilor nu

reuşeşte, durerea nu mai cunoaşte margini”.

Prof.psihopedagog

Eugenia Popescu


8

Ca fiinţă socială, omul este dependent de ceilalţi oameni. Această dependenţă

înseamnă, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica şi coopera. Acest lucru dă naștere la sentimentul de apartenenţă şi solidaritate umană, precum şi la sentimentul de securitate al individului. Întâlnim pretutindeni oameni cu deficienţe. Perceperea lor socială nu este întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, funcţie de cultură şi de valorile promovate. Ce se crede despre persoanele cu deficienţe? Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greșită despre ele. Unii știu din trecut despre persoanele cu dizabilităţi faptul că erau cerșetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă. Nici una dintre aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. Şi ele sunt oameni ca şi ceilalţi: unii dependenţi, alţii independenţi; unii lideri, alţii persoane obișnuite; unii bogaţi, alţii săraci; unii grași, alţii slabi etc. Ca orice persoană, ei sunt produsul unic al eredităţii lor şi al mediului şi sunt indivizi. Dar şi persoanele cu deficienţe, la rândul lor, au două păreri în ceea ce privește impedimentul lor: unele îl consideră un dezastru, iar altele un simplu inconvenient. Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu deficiente ar trebui să ţină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală şi/sau asigură independenţa sa economica şi integrarea sa socială cea mai completă posibil, trebuie incluse şi dezvoltate programe de readaptare, măsuri individuale şi colective care să favorizeze independenţa personală, care să-i permită să ducă o viaţă cât mai normală şi completă posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit. Posibilitatea de acces la informaţie este cheia unei vieţi autonome. Mai mult, profesioniștii trebuie să informeze asupra tuturor aspectelor vieţii, iar persoanele cu nevoi speciale trebuie să aibă posibilitatea de a-şi procura informaţia ele însele. Copilul diferit se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii trebuie să joace rolul de mediator între copil şi persoanele străine. Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru. În alte situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul sau legat de propria deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil convingerea că lumea în care trăieşte este rea. Pe de alta parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. În acest fel, ei îi împiedică pe copii să înţeleagă şi să accepte toate aspecte legate de propria deficienţă. Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui copil cu deficienţă capătă o importanţă majoră. Părinţii reacţionează prin supraprotecţie, acceptare, negare sau respingere.

Prof. Toma Mihaela


9

Dorothy Low Nolte

„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă răbdarea.

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că e bine să ai un ţel.

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

Copiii învaţă într-adevăr ceea ce trăiesc! Apoi cresc şi ajung să trăiască ceea ce

au învăţat.”

Material cules de Prof. Toma Mihaela


10

Dacă prin discriminare socială înţelegem o atitudine repulsivă faţă de o persoană sau

un grup de persoane bazată pe opinii ce nu iau în considerare abilitățile sau inabilitățile

demonstrate ale acestora ci supoziții întemeiate pe analogii, atunci eliminarea atitudinilor și

comportamentelor discriminatorii la adresa persoanelor cu dizabilități devine posibilă numai

în condițiile respectării a două concepte fundamentale: asigurarea egalității de șanse,

respectiv a calității vieții. Prin egalizare a șanselor se înțelege acel ,,proces prin care diversele sisteme ale

societății și mediului cum ar fi serviciile, activitățile, informațiile și documentarea, sunt puse

la dispoziția tuturor, în particular a persoanelor cu handicap.” (ONU, 1993, p. 10).

În consecință, ,,principiul drepturilor egale implică faptul că necesitățile fiecărui individ

precum și ale tuturor indivizilor sunt de importanță egală, că aceste necesități trebuie să stea

la baza planurilor făcute de societate, și că toate resursele trebuie folosite într-un asemenea

mod încât fiecare individ să aibă șanse egale de participare”. (idem)

Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap, au fost

adoptate de Adunarea Generală ONU. Ele cuprind principii de responsabilitate, acțiune și

cooperare. Printre cele mai importante, enumerăm:

Regula 1. Creșterea gradului de conștientizare a societății în legătură cu drepturile,

trebuințele, potențialul și contribuția persoanelor cu handicap.

Regula 2. Acordarea de îngrijire medicală adecvată.

Regula 3. Trebuie furnizate servicii de reabilitare, recuperare care să cuprindă o paletă

largă de activități vizând formarea aptitudinilor de bază în vederea ameliorării sau

compensării unei funcții afectate, dar și întărirea încrederii în propriile capacități și

elaborarea unei imagini de sine pozitive.

Regula 4. Accesibilitatea este o condiție esențială a realizării procesului de egalizare a

șanselor. Se referă atât la accesibilitatea fizică propriu-zisă, cât și la accesul neîngrădit la

informare – comunicare.

Regula 5. Educația acestor persoane trebuie să se realizeze în contexte integrate.

Formele de educație concepute pentru persoanele cu handicap trebuie să fie parte integrantă

a sistemului național de învățământ atât în ceea ce privește structurile educaționale și

serviciile conexe, cât și proiectarea și dezvoltarea curriculară. Educația desfășurată în școlile

obișnuite se va face cu asigurarea persoanelor specializate în aceste servicii de sprijin

corespunzătoare

Regula 6. Ocuparea forței de muncă trebuie să fie nediscriminatorii, ba chiar să

sprijine activ integrarea profesională a persoanelor cu handicap.

Printre alte reguli mai sunt cele ce țin de domeniul veniturilor și protecția socială,

viața de familie, modalitățile de recreere, participarea la viața religioasă, dar și politicile

economice, legislația națională, cooperarea internațională și multe altele care nu depind

neapărat de sistemul de învățământ.

Conceptul de calitate a vieții reflectă necesitatea asigurării unui nivel minim de condiții de trai și de dobândire a mijloacelor de subzistență astfel încât persoana cu handicap să poată

duce o existență decentă și plină de sens, în concordanță cu aspirațiile sale și cu nivelul de

dezvoltare socio – economică a societății din care face parte. În ce privește integrarea școlară

a copiilor cu C.E.S., aceasta se referă la integrarea în structurile învățământului de masă a


11

copiilor cu cerințe educative speciale pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase

și cât mai echilibrate a personalității acestora.

Integrarea educațională nu presupune numai participarea copiilor cu handicap ușor

alături de cei normali , ci și organizarea unor grupe în cadrul structurilor învățământului

special (integrarea grupelor de copii cu handicap sever în școlile speciale).

În prezent, modul și gradul în care procesul de integrare școlară ar trebui să aibă loc,

constituie prilej de intense discuții și dezbateri care interesează nu numai categoria

profesioniștilor, dar și cea a elevilor (normali și cu handicap) și a părinților acestora.

Există multe avantaje dar și dezavantaje privind integrarea copiilor cu C.E.S. în

grupele de copii normale:

- integrarea copiilor cu handicap în școlile de masă, alături de elevii normali, are darul

de a stimula performanțele lor școlare ca urmare a perceperii așteptărilor superioare ce există

în aceste medii educaționale;

- includerea copiilor cu C.E.S. în școlile de masă facilitează înțelegerea condiției lor de

către colegii lor normali, ceea ce va avea ca efect acceptarea și protejarea lor chiar în cadrul

grupurilor sociale obișnuite;

- prezența a doi – trei copii cu handicap într-o clasă obișnuită se va solda cu neglijarea

lor de către cadrele didactice, deoarece acestea nu dispun de timpul necesar tratării lor

diferențiate și nici nu sunt pregătite în acest sens;

- repartizarea copiilor cu C.E.S. în învățământul de masă pe timp nelimitat, nu poate

veni în întâmpinarea tuturor nevoilor și necesităților acestora fără înființarea de

parteneriate cu instituțiile specializate.

Drept urmare, pentru o integrare de succes a copiilor cu C.E.S. în grupele de copii

normali, trebuie să se țină cont de următoarele aspecte:

- organizarea clasei sau a grupei pe centre de interes, unde cadrul didactic își poate

planifica activități instructive adecvate nivelurilor de dezvoltare;

- promovarea interacțiunilor sociale sau a învățării prin cooperare, astfel încât copiii cu

dizabilități să poată comunica cu copiii normali, să relaționeze și să coopereze la rezolvarea

unor situații de învățare;

- folosirea unor strategii de grupare diferită, cum ar fi lucrul în perechi, lucrul

individual sau în echipă pentru asigurarea unui feedback prompt și consecvent;

- facilitarea dezvoltării sociale și emoționale, deoarece copiii învață ce mai bine atunci

când se simt în siguranță și obțin succese în activitățile școlare.

- înființarea de parteneriate cu instituțiile speciale pentru acordarea unui ajutor din

partea specialiștilor în ceea ce privește reabilitarea și integrarea copiilor cu dizabilități. În țările avansate în acest domeniu, copiii cu dezabilități frecventează școala de masă

două – trei ore pe zi, după care sunt angrenați în activități individuale suplimentare sub

conducerea unui specialist în educația specială, ajutat de asistenta medicală, educatoare etc.

Astfel, de fiecare copil cu handicap se ocupă cel puțin trei – patru persoane specializate, ceea

ce, în condițiile țării noastre se consideră, cel puțin în etapa actuală, neeconomic, ineficient

practic și chiar imposibil.

Timpul va spune dacă vom avea resurse pentru a ajuta cu adevărat aceste persoane,

ori ne vom limita la ceea ce avem în prezent.

Bibliografie:

Alois Gherguț, 2006, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale, Editura Polirom;

Buică Cristian, 2004, Bazele defectologiei, Editura Aramis.

Prof. Iliescu Cecilia


12

MOTTO:

„Totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând şi în cea mai mare măsură, oamenii. Între aceştia primul loc îl ocupă părinţii şi educatorii”

A. S. Makarenko,“Cartea pentru părinţi”

A devenit axiomatică afirmaţia, că orice sistem de educaţie devine

incapabil, dintr-o anumită perspectivă, dacă se confruntă cu indiferenţa sau

cu opoziţia părinţilor.

Educaţia copiilor este scopul comun al şcolii şi al familiei, care poate fi

realizat eficient doar în relaţie de parteneriat prin divizarea competenţelor,

responsabilităţilor şi a funcţiilor între părţile implicate; prin investirea

comună a resurselor de timp, prin împărtăşirea informaţiilor; prin depunerea

efortului şi soluţionarea în comună a situaţiilor problematice, etc.

Copiii cu cerinţe speciale au aceleaşi nevoi de îngrijire din partea

părinţilor ca şi ceilalţi copii. Ei au nevoie de dragoste, de hrană şi de a fi

trataţi cu respect şi demnitate. Alături de aceste nevoi, ei au nevoi speciale

care cer ca părinţii să aibă mai mult timp, mai multe resurse materiale şi

anumite abilităţi suplimentare pentru a îngriji astfel de copii şi a învăţa să-i

iubească. Interacţiunile reciproce între părinţi şi copii sunt importante pentru

dezvoltarea cognitivă.

Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în

relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copilului.Ei ar trebui să aibă

acces total la informaţiile educaţionale şi la “diagnosticele” copilului.

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite ; necesităţile lor de

a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse.

Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice, care trebuie valorizate

corespunzător de către şcoală.

Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre cadrele didactice şi părinţi

se bazează pe câteva elemente :

- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele

didactice.


13

Este important să se plece de la premisa că părinţii sunt cei mai

importanţi profesori din viaţa copilului; respectul şi tactul dovedit de cadrul

didactic faţă de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc;

- Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă despre

familii, evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea

imparţială înseamnă încurajarea familiilor de către cadrele didactice să-şi

evalueze propriile decizii fără a influenţa cu propria lor părere;

- Empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la

dialog şi comunicare sinceră.

Formele de colaborare şi sprijin reciproc între şcoală şi familie sunt:

activităţile de oferire a informaţiilor; activităţile de împărtăşire a

informaţiilor; sprijinul colaborativ pentru curriculum-ul şcolar; colaborarea

cu comunitatea şcolară - Pregătirea părinţilor –

Părinţii acestor copii au nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au

copii cu CES, mai ales dacă este vorba de probleme de acelaşi fel sau

asemănătoare. Grupurile de sprijin constituite din părinţi, le oferă acestora

şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi de a primi un suport emoţional,

de a lucra ca o echipă cu interese comune în favoarea copiilor.

Atât în şcoală cât şi în familie exemplul personal este o soluţie de a

elimina minciuna, neîncrederea, conştientizarea greşelilor comportamentale.

Educaţia sănătoasă a copilului este influenţată de atmosfera din familie. De

multe ori influenţele negative, atitudinile contradictorii, nepotrivirile de

păreri, lipsa de încredere în capacităţile copilului au avut efecte negative

asupra activităţii şcolare dar şi asupra comportamentului şcolarului.

Autoritatea se câştigă cu tact, afectivitate, răbdare în timp îndelungat.

Numai atunci când putem purta o discuţie cu elevul considerându-l partener,

prieten, iar acest sentiment este reciproc, putem considera că munca de

educaţie începe să dea roade. Trebuie să fim exigenţi, dar nu excesiv, să

îmbinăm toleranţa cu fermitatea.

BIBLIOGRAFIE:

Ecaterina Adina Vrăşmaş, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Ed. „Aramis”, 2002;

STERN, H.H., Educaţia părinţilor în lume, Bucuresti, Ed. Didactica şi Pedagogică, 1972.

Prof. Ghibu Angela


14

este agresiunea comisã de o persoanã sau mai multe (agresorul) împotriva unei alte persoane (victima) în scopul terorizãrii, umilirii, înfrângerii voinței și supunerii sale totale.

indiferent de formã, afecteazã climatul de la clasã, din școalã și perturbã întreg procesul de învãțãmânt. Oricare ar fi tipul de agresiune pe care îl comite, obiectivul agresorului este de a-și exercita controlul, puterea asupra victimei (și, prin puterea exemplului, și asupra celorlalți din grup, mai puțin vulnerabili decât victima), sã fie în centrul atenției, sã capete notorietate și, adesea, identitate și recunoaștere (pe care nu știe sã le obținã altfel). De multe ori se întâmplã ca agresorul sã fie, la rândul lui, o victimã a agresiunii exercitate de pãrinți, familie, copii mai mari, profesori asupra lui, sã sufere de o afecțiune psihicã. Oricare ar fi tipul de agresiune la care este supusã, victima se va simți mereu amenințatã, izolatã, neputincioasã, înfricoșatã, vinovatã de ceea ce i se întâmplã.

sunt, în general, mai mari și pot fi atât fete, cât și bãieți. Au abilitãți sociale reduse, empatie scãzutã (sau inexistentã), o slabã conștiințã de sine, capacitate redusã de gestionare a emoțiilor, complexe, sunt lipsiți de competențe, rol și status, au o pãrere proastã despre ei. Se simt bine numai atunci când își exercitã puterea de control asupra victimei. Sunt lași și nu își lanseazã atacurile asupra indivizilor pe care îi percep ca fiind puternici, înconjurați de prieteni (pe aceștia încearcã sã-i manipuleze prin lingușire și mici servicii), ci asupra celor mai slabi decât ei. Cu cât victima le face mai mult pe plac, se aratã mai supusã, mai înfrântã, cu atât agresorii își vor exercita mai des și mai violent controlul asupra ei. Rezistența îl enerveazã pe agresor, dar îl și descumpãnește. Se înconjoarã adesea de o gașcã de inși care se tem de el, dar s-au aliat cu el ca sã nu-i cadã victime și sã se bucure de putere. De multe ori, pãrinților le vine foarte greu sã creadã cã micuțul lor se transformã la școalã în teroristul de serviciu: insultã, batjocorește, șicaneazã, amenințã, minte, manipuleazã copii și cadre didactice, distruge lucrurile altor copii, vandalizeazã, bate, scuipã, bruscheazã, rãspândește minciuni și zvonuri malițioase și denigratoare la adresa altor copii, trimite mesaje și dã telefoane de intimidare, jignitoare, uneori cu caracter rasist, fumeazã, consumã alcool și forțeazã alți colegi sã facã la fel. Ceea ce trebuie sã știe ei este cã, adesea, amabilitatea, politiețea și drãgãlãșenia sunt doar o mascã sub care se ascunde adevãrata sa personalitate – agresivã, malițioasã, manipulatoare, antisocialã. Alți copii sunt agresivi și acasã, și la școalã.

Este sau a fost supus repetat agresiunii. Are o relație disfuncționalã cu tatãl/ mama sau ambii pãrinți. Este victima abuzului sexual.

Violenţa

Agresiunea,

Agresorii-copii

Ce anume îl determinã pe copil sã agreseze alți copii?


15

Provine dintr-o familie dezorganizatã, disfuncționalã, marcatã de violențã domesticã.

Pãrinții au divorțat. Tatãl/mama sau ambii pãrinți sunt plecați de acasã și copilul este nesupravegheat sau e

neglijat ori abuzat de cei în grija cãrora a fost lãsat.

Este oaia neagrã din familia lui și țapul ispãșitor.

Are probleme în exprimarea verbalã. Este martor, victimã sau complice la acte de cruzime, de sadism înfãptuite de alții din

jurul lui. A suferit o pierdere, traumatism, o schimbare majorã în viațã. Este discriminat, izolat la școalã, nepopular printre ceilalți copii, i se face atmosferã

proastã. Este umilit în mod frecvent de cadrele didactice.

Este prea rãsfãțat în familie, obișnuit sã dea ordine. Este antrenat sã fie violent, sã batã, sã loveascã, sã-și impunã punctul de vedere în

forțã, pãrinții neînțelegând diferența dintre autoapãrare și comportament violent.

Are afecțiuni de naturã psihicã.

Discutați cu el sã vã dați seama ce simte, ce nevoi nesatisfãcute are, cu ce probleme se confruntã.

Discutați cu cadrele didactice. Luați imediat legãtura cu școala și manifestați-vã disponibilitatea de a coopera.

Consiliere&terapie. Apelați la un adult sau la un frate/sorã mai mare în care copilul are încredere dacã nu vã permiteți un consiler/psiholog/terapeut. Un alt adult de încredere sau un frate/o sorã mai mare cu care copilul are o relație bunã, l-ar putea ajuta sã își deschidã sufletul.

Acordați-i atenție, afecțiune, apreciere. Deseori, agresivitatea este doar un mod disperat prin care copilul ne atrage atenția asupra nevoii sale acute de a primi atenție, afecțiune și apreciere.

Nu încercați sã-l pedepsiți abuziv, cu bãtaia, umilindu-l, jignindu-l - nu veți face decât sã-i realimentați sursa agresivitãții.

Atenție! Copilul-agresor poate sã fie expert în manipulare, vã poate pãcãli

și, adesea, are dificultãți în a-și verbaliza și controla emoțiile, în a empatiza și a se relaționa cu cei din jur. Masca de amabilitate și bunãvoințã îi cade ori de câte ori nu i se face pe plac, nu i se dã satisfacție.

Ce sã facem dacã copilul nostru e agresor?

Prof. TOMESCU CLAUDIA


16

În limbajul curent, cei doi termeni –

reuşita şi succesul – au determinări

sinonimice. Reuşita se defineşte prin succes şi

succesul prin reuşită.

Succesul, ca reacţie socială la

performanţa umană, este o problemă intens

cercetată în diferite contexte sociale, inclusiv

în cel al şcolii, în care se operează cu

noţiunea de succes şcolar sau de reuşită

şcolară. Deşi este acceptat faptul că succesul

şcolar nu poate fi identificat cu reuşita de

învăţare (chiar în învăţarea şcolară, aşa cum

a fost definit conceptul) nu există prea multe

studii cu privire la „condiţiile de natură strict

psihologică” în baza cărora să se diferenţieze

clar cele două situaţii. De ce o „învăţare

reuşită” nu devine automat şi „reuşită în

activitatea şcolară”, este o întrebare la care

psihologia educaţiei încă preferă să răspundă

cu instrumentul teoretico – metodologic al

pedagogiei.

Întreprinderea oricărei activităţi este

proiectată într-un model, este direcţionată de

scopuri şi obiective, este motivată şi

programată a se desfăşura şi finaliza.

Modelul reflectă nivelul de performanţă

susţinut de dorinţe şi aspiraţii. Ideal este ca

acţiunea finalizată să corespundă modelului

proiectat, ca acţiunea să fie reuşită. A reuşi

înseamnă a ajunge la rezultatul scontat, a

depăşi obstacolele, a izbândi. Reuşitele au

niveluri diferite: la limită, medie, maximă.

Sunt reuşite de perspectivă apropiată şi de

perspectivă îndepărtată (după zece –

douăzeci de ani).

Reuşita cu succes presupune

depăşirea obstacolelor, atât extreme (cerinţe,

condiţii impuse, resurse financiare) cât şi

interne (teama de a nu reuşi, reţineri etc.) şi

de asemenea, recunoaşterea socială.

Din perspectiva teoriei pedagogice şi a

practicii şcolare, rezultatele şcolare ale

elevilor sunt „efecte ale activităţii didactice

diferite prin natura lor”, performanţe

posibile de măsurare şi apreciere (I.T. Radu,

2000, pag. 183).

Ele se raportează la obiectivele

pedagogice şi la nivelul performanţei în

atingerea acestor obiective. Sunt descrise ca

rezultate şcolare: cunoştinţele acumulate;

capacitatea de aplicare a cunoştinţelor

(priceperi şi deprinderi); capacităţi

intelectuale; trăsături de personalitate,

atitudini, conduite.

Nivelurile înalte (cantitativ şi

calitativ) ale acestor rezultate se obţin

printr-o mobilizare optimă a tuturor

resurselor adaptative ale elevului şi a

tuturor resurselor de intervenţie formativă

a mediului şcolar şi corespund „reuşitei în

activitatea şcolară”.

Biologi şi psihic suntem programaţi

să dorim, să aspirăm, să luptăm, să reuşim,

să izbândim, să ne construim un statut

meritat, de prestigiu, forţele latente

biologice şi psihice trebuie să se transforme

în capacităţi şi abilităţi.

Succesul şcolar (apreciat în general

prin notele care exprimă rezultatele

învăţării şi prin rezultatele la examene,

concursuri, olimpiade) reprezintă de fapt

un nivel maxim al adaptării şcolare, ceea ce

atrage o dată în plus atenţia asupra faptului

că noţiunea de succes sau reuşită şcolară se

raportează mai degrabă la activitatea

şcolară în ansamblul său, decât la

„activitatea de învăţare în şcoală”, aşa cum

a făcut ea obiectul analizei noastre.

Succesul şcolar sau succesul în

activitatea şcolară exprimă de fapt

concordanţa între abilităţile şi interesele

elevului şi exigenţele sau normele şcolii.

Activitatea şcolară este o activitate reglată

de obiectivele instructiv – educative, iar

reuşita elevului exprimă capacitatea lui de a

se conforma acestor obiective. Eforturile

teoretice de delimitare a noţiunii de reuşită

şcolară de cea de învăţare optimă în şcoală

pot servi identificării unor factori specifici

optimizării învăţării în şcoală, diferiţi de cei

ai facilitării adaptări9i la mediul şcolar.


17

„Gradul de adaptare la activitatea

şcolară arată capacitatea şi trebuinţa elevului

de a cunoaşte, de a asimila, de a interpreta

cerinţele externe, influenţele instructiv –

educative programate, alături de dorinţa şi

capacitatea lui de a se modela, de a se

acomoda, de a se exterioriza” (Kulcsar, 1978,

pag. 37).

Reuşita şi succesul profesional depind

de mai mulţi factori. Aceştia sunt de natură

biopsihică, educaţională, managerială, socio

– economică şi culturală, conjuncturală.

Factorii de natură biopsihică au o

pondere distinctă. Rezultatele profesionale

depind de: starea de sănătate, de indicatori ai

vitalităţii (forţă, rezistenţă, mobilitate,

adaptabilitate), de capacităţile psihice

(cognitive, afective, abilitar – aptitudinale,

atitudinale), de inteligenţă. Temelia

rezultatelor socio – profesionale o constituie

ansamblul structural al capacităţilor şi

însuşirilor biopsihice.

De factorii educaţionali depinde valorificarea

potenţialului biopsihic, t6ransformarea

predispoziţiilor în capacităţi. Condiţiile de

îngrijire şi educaţie în diferite etape ale vieţii

pe care le oferă familia şi şcoala de toate

nivelurile ei sunt determinante pentru

dezvoltarea şi maturizarea individului.

Orientarea şcolară şi profesională ca acţiune

concertată apropie individul de profesie, îi

conştientizează opţiunile şi deciziile.

Managementul individual se referă la

cunoaşterea de sine, perceperea de sine,

puterea de autocontrol, perseverenţa şi

tenacitatea de realizare socio – profesională.

Conduita succesului este în mare parte

autoconstrucţia individului şi se bazează pe:

scopuri şi obiective clare, inteligenţă şi tact în

alegerea şi folosirea mijloacelor de reuşită,

gândirea pozitivă şi atitudini stimulative.

Factorii de natură socio – economică şi

culturală creează contextul general de

afirmare şi exprimare. Contextul vieţii socio

– economice oferă sau nu şanse exprimării

profesionale.

Jack Black ne convinge, în lucrarea

„Programaţi-vă succesul”, de faptul că de

modul optimist în care este abordată viaţa,

depinde satisfacţia trăirii succesului.

Bibliografie

1. Negovan, Valeria – Introducere în

psihologia educaţiei, Editura Universitară,

Bucureşti, 2006

2. Macavei, Elena – Pedagogie.Teoria

educaţiei, Editura Aramis, Bucureşti, 2001

3. Jinga, Ioan şi Istrate Elena – Manual de

pedagogie, Editura All, Bucureşti, 2001

Profesor Bîltac Veronica-Daniela


18

Şcoala pentru diversitate este

echivalentă sintagmei şcoala pentru toţi şi

reprezintă dezideratul maximei flexibilităţi şi

toleranţei în ceea ce priveşte diferenţele fizice,

socioculturale, lingvistice şi psihologice

existente între copii, elevi, misiunea şcolii

fiind aceea de a le oferi tuturor posibilitatea de a învăţa în

funcţie de ritmul, capacităţile şi nevoile proprii şi de a se

exprima conform trăsăturilor individuale de personalitate.

Şcoala reprezintă numai un segment al sistemului social, iar schimbările din cadrul ei

nu pot avea succes în absenţa unor schimbări dirijate la nivelul celorlalte segmente.

Acest fapt impune gândirea unor structuri care să îmbine flexibil şi eficient

demersurile din toate domeniile, proces care implică formarea unor atitudini pozitive

faţă de integrare. Această atitudine trebuie să respecte principiul normalizării, adică

asigurarea accesului pentru toate categoriile de persoane la tiparele existenţiale şi la

condiţiile de viaţă cotidiană.

Înţeles ca participant activ la procesul de predare-învăţare fiecare elev aduce cu

sine o experienţă personală, un stil de învăţare, un model social de interacţiune

specifică, un ritm personal de muncă, un mod propriu de abordare a problemelor de

viaţă, elementele unui context cultural căruia îi aparţine.

Din această perspectivă fundamentală în procesul de predare-învăţare este

înţelegerea interactivităţii, învăţării şi dezvoltării prin inter-relaţionare cu ceilalţi,

fiecare participant învăţând şi dezvoltându-se prin raportare la cei din jur.

Astfel, şcoala pentru diversitate sau şcoala incluzivă se adresează

individualităţilor, dar oferă în acelaşi timp soluţiile colaborării şi cooperării prin

învăţare.

„ Şcoala incluzivă pune în centrul atenţiei sale persoana umană ca fiinţă

originală unică şi irepetabilă accentuând ideea că în fiecare societate există persoane

diferite, grupuri diferite, motivaţii, raţiuni şi puncte de vedere diferite”

Motto: „Educaţia

înseamnă să ştii să te

duci pentru a găsi ceea

ce ai nevoie să ştii; şi

înseamnă să ştii cum să

foloseşti informaţiile pe care le afli”.

William Feather

William

Feather

Profesor psihopedagog

Mamară Loredana


19

În luna mai 2012,

la Centrul Şcolar pentru

Educaţie Incluzivă Tg-

Jiu au avut loc lucrările

Cercului Pedagogic

Interjudeţean al

Cadrelor Didactice de

Sprijin/Itinerante, zona

Oltenia, la care au

participat aproximativ

100 cadre didactice din

judeţele Gorj, Dolj, Olt, Vâlcea,

Teleorman şi Mehedinţi.

Participanţii au fost întâmpinaţi de domnul

director Nicu Baiu şi domnul inspector pentru învăţământ

special Gorj, Cristinel Gârdu.

Activitatea a debutat cu un scurt program artistic pregătit de cadre didactice şi

elevi ai C.S.E.I. Târgu Jiu, Şcoala Gimnazială „Ecaterina Teodoroiu” Târgu Jiu şi

Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Constantin Brăiloiu” Târgu Jiu.

Tema cercului a fost “Instrumente de lucru folosite în activitatea cadrelor

didactice de sprijin”. Pornind de la această temă generală au fost prezentate referate,

materiale în format electronic, etc. iar cadrele didactice itinerante de la C.E.S.I. Tg-

Jiu au elaborat şi prezentat „Auxiliare didactice” la limba română şi matematică atât

de necesare în activitatea lor. De asemenea, tot cu acest prilej s-a desfăşurat

Concursul interjudeţean de desene şi colaje “Copil sunt eu, copil eşti tu”, finalizat cu

o expoziţie şi premierea lucrărilor.

Reprezentanţii unităţilor de învăţământ participante au apreciat tema aleasă,

calitatea şi utilitatea materialelor prezentate precum şi buna organizare a activităţilor.

Prof. Văcaru Florentina


20

Teoria şi practica educaţiei trebuie să îşi asume problematica interferenţei

dintre influenţele pe care le exercită şcoala şi influenţele pe care le exercită

familia asupra dezvoltării elevului.Utilizarea în scopul creşterii eficienţei

procesului educativ a acestui important factor de formare a personalităţii

umane care este familia nu mai poate fi neglijată mai ales în contextul

dramaticilor schimbări din societatea contemporană când tendinţa părinţilor

de „a încredinţa în exclusivitate şcolii educaţia copiilor(...) fără a fi şi

personal implicaţi într-un proces de participare activ şi constructiv, în

momentele cele mai semnificative, riscă să creeze o ruptură între

generaţii, care ulterior poate fi greu de înlăturat.”(Telleri, 1996, p.7)

În familie se structurează modurile de raportarea la lume, la

semeni, la sine. În acest mediu prind contur idealurile şi aspiraţiile, se

dezvăluie înclinaţiile şi se conştientizează interesele, se profilează şi se

proiectează modul de viaţă profesională.Familia are un rol decisiv în

maturizarea psihosocială a copiilor şi a tinerilor,în conturarea

concepţiei despre lume, în pregătirea pentru viaţa profesională,

civică, politică, pentru propria viaţă de familie. Influenţa exercitată

asupra copiilor şi tinerilor, este benefică dacă părinţii îi îndrumă

şi-i sfătuiesc cu tact şi cu înţelepciune, dacă le respectă după caz,

libertatea de a opta şi de a se exprima,dacă le încurajează

conduita scopurilor, conduita efortului propriu, conduita

disciplinei muncii, dacă le acordă independenţa cuvenită, dacă

îi înţeleg-şi toate acestea sunt posibile printr-o comunicare

optimă.

Atitudinile membrilor familiei faţă de muncă,

învăţătură, profesiune constituie cadrul educativ general.

Dragostea, respectul pentru munca, cultul muncii cinstite

şi performante creează temeiul motivaţiei pozitive în

exercitarea oricărei profesiuni. Disperţul, negarea valorii

muncii, chiulul, frauda, comoditatea, pretenţiile fără

acoperire induc copiilor şi tinerilor atitudini

asemănătoare. Idealurile şi aspiraţiile profesionale

prind contur în familie. Părinţii se pot implica direct

în acest proces de conturare a lor, intervenind cu tact

pentru întărirea sau corectarea lor. Părinţii au

răspunderea de a încuraja exprimarea intereselor

reale, de a nu bloca interese ce nu concordă cu

”tradiţia familiei”, de a nu descuraja opţiuni

şcolare şi profesionale diferite de cele ale

părinţilor.


21

Termenul „implicare parentală” include diferite forme de participare a

părinţilor la acţiunile instructiv-educative din şcoli şi alte instituţii de educaţie. S-

a observat că părinţii tind să se implice mult mai mult in etapa studiilor

preşcolare şi în clasele primare ale copiilor lor decât în anii de gimnaziu,

devenind tot mai puţin implicaţi pe măsură ce copiii cresc. Motivele acestei

situaţii sunt diverse: copiii pleacă la şcoli mai mari şi mult mai departe de

casă, materiile studiate sunt mai diverse şi vehiculează mai multe informaţii

care pot lipsi părinţilor, elevii pot să afişeze nevoia separării şi independenţei

faţă de părinţi. Studiile axate pe problematica implicării familiei în viaţa de

elev a copilului lor au relevat ca factori ai implicării parentale în educaţia

copilului: 1. Concepţiile părintelui despre ceea ce este important, necesar

si permis faţă de copil; 2. Gradul până la care părinţii consideră că pot

avea influenţă pozitivă asupra educaţiei copiilor; 3. Percepţia părinţilor

că şcoala şi copilul doresc ca ei să se implice.

În mediul familiar se creează imagini idealizate, realiste,

pragmatice, optimiste, persimiste, sumbre despre viitorul profesional.

Pericolul idealizării excesive este acela de a neglija capacităţile reale

ale copiilor, şansele de reuşită. Atitudinile excesiv realiste

deterioreaza modelul profesional, clatină aspiraţiile, inhibă

preocupări creatoare apreciate ca lipsite de sens. Atitudinile strict

pragmatice explică restricţiile inhibitorii. Atitudinile excesiv de

optimiste duc la pierderea simţului realităţii. Atitudinile excesiv

de persimiste, sumbre, descurajează orice opţiune. Dragostea şi

înţelepciunea dau măsura unor atitudini favorabile reuşitei şi

succesului profesional al copiilor.

În fazele iniţiale ale dezvoltării personalităţii

identificarea ia forma imitării modelelor parentale ca apoi să

se extindă si la modelele din afara familiei. Mai târziu,

copilul se identifică cu modelele generale de conduita

social-umană. Pe măsură ce se formează Eul şi Supraeul

copilului, el se identifică tot mai coerent cu părintele de

acelaşi sex fără a mai intra în competiţie cu el. Într-o

dezvoltare normală copiii vor căuta modele de

identificare corespunzător sexului biologic, băiatul îşi

imită tatăl, iar fata mama.

Bibliografie: 1.Negovan, Valeria – Introducere în psihologia educaţiei,

Editura Universitară, Bucureşti, 2006

2.Macavei, Elena – Pedagogie.Teoria educaţiei, Editura

Aramis, Bucureşti, 2001

3.Jinga, Ioan şi Istrate Elena – Manual de pedagogie,

Editura All, Bucureşti, 2001

Prof. Bîltac Veronica-Daniela


22

Conform lui M. Ionescu, evaluarea „surprinde descrierea calitativă şi cantitativă a

comportamentului, precum şi emiterea unei judecăţi de valoare referitoare la dezirabilitatea

acestor comportamente, respectiv la concordanţa dintre comportamente şi obiective”.

Specificaţia şi diferenţa care se impune într-o evaluare are loc prin explicarea

terminologiei şi înţelegerea conceptului de “dizabilitate”. Noţiunea de “dizabilitate” termen

mult mai nou care a luat locul cuvântului cunoscut “handicap” are aceleaşi valenţe teoretice şi

anume că reprezintă “starea” ce micşorează şansele de reuşită, printr-o dizabilitate de

structură sau funcţie somatică, intelectuală sau psihologică a copilului.

Pentru că măsurarea modului de asimilare a cunoştinţelor în educaţia specială necesită

şi ea diferenţierea şi individualizarea evaluării şi a demersului educaţional, analiza

plurifactorială şi dinamică a cauzelor eşecului şcolar.

Problema la nivel mondial în abordarea normalizării şi integrării copiilor cu

dizabilităţi, are în vedere o optică dominant educaţională – sub aspectul de învăţare şi de

curriculum şi mai ales a importanţei acţiunii, intervenţiei educaţionale specifice, diferenţiate şi

adaptate particularităţilor individuale.

Evaluarea măsoară mai întâi “calitatea” şi apoi cantitatea unui bagaj. Premisa se

bazează pe “cum?” am învăţat ……. de “cât?”. În literatura de specialitate sunt întâlnite

definiţii pentru evaluare care se străduiesc să explice cât mai clar, concis, înţelesul cuvântului

evaluare în sens larg, strâns, din punct de vedere economic, social, psihologic.

Ţinând însă cont că evaluarea are abordare uşor diferită adresându-se unei anumite

categorii de persoane voi face referire la desfăşurarea procesului de măsurare a cunoştinţelor

achiziţionate şi prezentarea unor metode şi instrumente de evaluare necesare specifice pentru

elevii cu CES.

Momentele unei evaluări se bazează pe acelaşi schelet şi anume :

1. măsurarea consecinţelor instruirii → achiziţionarea unor comportamente de către elevi

2. aprecierea → emiterea unei judecăţi de valoare privitor la un comportament

observabil raportat la un cadru de referinţă

3. decizia → prelungeşte actul aprecierii într-o notă, caracterizare, etc., recomandă

măsuri de ameliorare a activităţii didactice ulterioare.

Însă, multitudinea şi varietatea situaţiilor şcolare fac din evaluare un proces complex care

se desfăşoară în timp şi reclamă din partea evaluatorului utilizarea unor strategii adecvate.

Reunind punctele de vedere ale lui C. Cocoş şi M. Ionescu se pot distinge 3 criterii ce stau

la baza stabilirii timpurilor de evaluare :

I. Criteriul obiectivităţii şi al gradului de certitudine :

a) evaluarea empirică – apelează la intuiţia profesorului fiind larg practicată datorită

comodităţii şi relativei sale simplităţi;

b) evaluarea obiectivă – presupune utilizarea unor tehnici speciale pentru examinarea

unor comportamente în funcţie de standardele impuse.


23

II. Criteriul volumului de informaţii sau experienţe acumulate de elevi

a) evaluare parţială – presupune verificarea achiziţiilor secvenţiale;

b) evaluarea globală – verifică informaţiile şi deprinderile actuale la finele unei perioade

de timp mai ample.

III. Criteriul temporal

a) evaluarea iniţială – stabileşte nivelul de pregătire la debutul unei perioade de instruire;

b) evaluarea continuă (formativă) – se realizează pe parcursul întregii perioade de

instruire;

4 verifică achiziţiile în memoria de scurtă durată;

5 se bazează pe standarde de performanţă fiind reglatoare;

6 depistează erori şi lacune ce nu permit continuarea instruirii;

7 îndeplineşte rol de conexiune inversă;

c) evaluarea finală (sumativă sau cumulativă) – se realizează la sfârşitul etapei de

instruire;

8 verifică cunoştinţele în memoria de lungă durată;

9 se realizează în raport cu puterea de înregistrare fiind diferenţiatoare;

10 depistează pierderea de cunoştinţe şi dificultăţile provocate de uitare.

Dacă învăţarea pentru elevii cu CES are loc într-o formă diferită prin învăţare în grup,

cu părinte asistant, cu pereche, individual şi evaluarea trebuie să fie actul ce verifică nu numai

intelectual cunoştinţele ci şi practic, comportamental la cerinţele programei şcolare parcurse.

Instrumentele folosite în “examinarea şi controlarea abilităţilor elevilor” se regăsesc

între următoarele :

1. Observaţia permanentă ce presupune urmărirea atentă a modului în care elevii

participă la lecţii în diferite momente ale acestora, precum şi a celui în care îşi îndeplinesc

diversele servicii formulate de către dascăl (munca independentă, în grup, maniera de

implicare în activităţile didactice).

Această metodă este folosită pentru a surprinde “reacţia”, încheindu-se cu aprecieri

verbale şi constatări în caietul de observaţie.

2. Chestionarea orală este o formă de conversaţie prin care se urmăreşte volumul şi

calitatea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor achiziţionate precum şi capacitatea elevilor

de a opera practic cu ele. Chestionarea poate fi individuală şi frontală, preferabilă fiind prima

variantă. Întrebările pot fi de memorie (vizând fidelitatea reproducerii materialului) şi de

gândire (urmărind capacitatea de prelucrare a ……), preferabil fiind combinarea celor două

tipuri de întrebări.

Avantajul este cel al relaţiei simplităţii şi al faptului că permite ajutarea elevilor aflaţi

în dificultate prin întrebări suplimentare, în vreme ce limitele sunt date de timpul necesar

sporit, precum şi de dificultăţile mai mari întâmpinate de profesori în aprecierea obiectivă a

răspunsurilor.

3. Probele scrise Au avantajul că permit verificarea unui număr mare de elevi în

acelaşi interval de timp. Au un grad mai mare de obiectivitate şi favorizează elevii timizi care

au dificultăţi de exprimare, conferindu-le tuturor posibilitatea de a-şi expune ideile în mod

independent şi de a-şi dezvolta abilităţi capacitive.


24

Aceste probe, pot lua forma lucrărilor scrise curente ori a celor de sfârşit de semestru

susţinut în perioada de evaluare. În întocmirea acestor probe, profesorii trebuie să acorde o

atenţie deosebită reprezentativităţii itemilor componenţi, care să acopere întreaga materie şi

să fie relevanţi din punct de vedere pedagogic.

4. Probe practice. Presupun aplicarea cunoştinţelor teoretice însuşite precum şi

deprinderilor şi principiilor anterior formate concret, este voinţa despre confecţionarea unor

obiecte sau aparate, executarea unor experimente de laborator, hărţi, mape, observaţii

microscopice, discuţii, realizarea unor exerciţii fizice, concursuri sportive, de abilitare

manuală, miniateliere, etc.

5. Scările de apreciere Presupun distribuirea rezultatelor pe un interval având mai

multe repere cuprinse între o limită superioară şi una inferioară (de ex: FB, B, S, NS) ori (de

la 1…….. la 10). Este recomandabil a se folosi un număr par de variante, evitându-se

“tendinţe ………”.

6. Verificarea cu ajutorul maşinilor. Bazată pe dispozitive mecanice, electronice sau

electrice prin intermediul cărora se administrează programul de verificare şi se înregistrează

răspunsurile elevilor convertite apoi în calificative şi note şcolare. Tip “puzzle”.

7. Evaluarea prin proiecte. Este metoda ce în viziunea curriculară modernă are o

valoare formativă deosebită, deoarece permite elevilor să-şi valorifice potenţialul creative de

aptitudini şi atitudini. Proiectul este o temă de cercetare orientată spre un scop bine

determinat ce se realizează prin îmbinarea cunoştinţelor teoretice şi practice. Proiectele se pot

realiza în lucrări, referate, dispozitive etc., ce pot fi prezentate la sesiunea elevilor.

8. Portofoliul este reprezentat de “mapă”.

Aici se vor consemna toate realizările elevilor ce oglindesc activitatea lor şcolară. De la

probele aplicate de cunoaştere psihologică la comentarii de text şi analize literare.

9. Testul didactic. Majoritatea specialiştilor îl consideră ca fiind cea mai obiectivă

metodă de evaluare. Afirmaţia este susţinută de definiţia testului ca “un ansamblu de sarcini

de lucru (itemi) care permit determinarea gradului de însuşire a cunoştinţelor şi posibilitatea

de a opera cu ele în practică” prin raportarea răspunderilor la o scară de apreciere anterior

elaborată funcţie de nivelul şi potenţialul elevilor.

Metoda testelor didactice “reduce însă potenţialul …….al elevilor, valorificându-le în

mod excesiv, gândirea algoritmică’ după cum a demonstrat M. Ionescu (200, p. 303) nefiind

metoda adevărată de evaluare pentru elevii cu CES este important în evaluarea a se evita

testele cu întrebări închise ce nu contribuie la dezvoltarea limbajului specific.

Reluând secvenţele cuprinse în evaluare, se poate spune că, primul moment este

reprezentat de observarea şi măsurarea performanţelor şcolare, urmate de emiterea unor

judecăţi de valoare referitor la acest aspect, procesul desăvârşindu-se prin acordarea unei

note sau calificativ. Nota şcolară marchează nota de decizie asumată de profesor în urma

evaluării didactice, prin care acesta cuantifică performanţele şcolare ale elevilor indiferent de

dizabilităţi.


25

Când ne gândim la violență, aproape

instantaneu ne gândim și la rănile pe care

aceasta le produce. Fie că provoacă un

traumatism fizic, fie o rană sufletească,

violența este un flagel care distruge. Tendința

omenirii spre rău, spre agresivitate, este în

creștere continuă. Suntem asaltați până la

impunere de violență. Mass-media promovează din ce

în ce mai mult aspectele negative ale vieții, încurajează

comportamentele negative de tip opozant și nu numai, iar urechea omenirii

continuă să rămână surdă la glasul delicat al rațiunii.

Copiii noștri sunt consecința acestui sistem contaminat de ură și răutate,

încât de multe ori ne vedem neputincioși în fața lui. Violența se naște în noi, iar

promovarea binelui sau a răului depinde în mare măsură de alegerea noastră, a

fiecăruia. Conștienți că până la urmă, ,,cel mai puternic,, învinge, noi

condiționăm prin atitudinile și hotărârile noastre de partea cui, va fi până la

urmă biruința.

Totodată, notele ierarhizează în bună măsură elevii şi clasele în cadrul colectivului

şcolar, fiind oarecum o poziţie marginalizată, fapt cu implicaţii importante în formarea

propriei personalităţi sau a microgrupurilor (Teodora Simionescu 1978).

BIBLIOGRAFIE

1. Jean Vogler - Evaluarea în învăţământul preuniversitar, Polirom, Iaşi 2000, pag. 30-41

2. Alois Gherguţ – Psihologia persoanelor cu cerinţe speciale, Polirom, Iaşi 2006, pag. 109-114

3. Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob – Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi 2005, pag. 88-103

Prof. Meda Dochin

Prof. Lungu Mihaela

Prof. Mamara Loredana


26

Principalele sisteme de recepție si prelucrare a informaţiei

sunt văzul şi auzul, iar informaţia trebuie prezentată şi organizată prin intermediul unor semnale cu valori

optime . Unul din semnalele cu mari valori optice este culoarea, care are

implicate in procesul de organizare a invatarii şi anume in obţinerea

contrastului optim ,,fond-formă", in elaborarea materialului didactic şi in

tehnologia de invăţare a unor discipline şcolare.

Respectarea riguroasă a condiţiilor contrastului optim ,,fond-forma"

este necesară in toate etapele de şcolarizare, dar indeosebi la clasele mici. In general, pentru realizarea unui contrast optim se foloseşte albul şi negrul (negrul pentru ,,conturul" semnelor grafice şi albul pentru fond). Raţiunea psihofiziologică pentru care albul şi negrul sunt larg folosite in inregistrarea informaţiei constă in faptul că obiectele de culoare inchisă sunt mai uşor detectate şi diferenţiate de ochiul uman şi că experienţa perceptivă a copiilor in acest sens este mai bogată. De asemenea, asociaţia alb-negru indeplineşte cerinţa neutralităţii (adica amandouă culorile, fiind acromatice, nu imping semnificativ echilibrul emoţional afectiv nici intr-o direcţie si nici in cealaltă) şi a toleranţei in cazul unei solicitări indelungate a ochiului. Probele experimentale asupra deficienţilor mintali au demonstrat că inversarea raporturilor dintre fond şi formă, de exemplu fondul negru şi forma albă, sunt inadecvate şi că cele mai puternice efecte s-au obţinut prin asocierea albului cu negru.

Culoarea joacă de asemenea un rol in elaborarea materialului didactic, a manualelor şcolare, care trebuie să respecte câteva condiţii:

să se evite culorile violente in luminozitate pentru a nu obosi privirea: culoarea trebuie să se ,,lase" contemplată, să permită contactul mai indelungat al ochiului cu ea;

să se inlăture culorile excitante (roşu, portocaliu, galben) pe suprafeţe intinse;

fondul materialului didactic (planşa, tablou etc.) să fie realizat in culori ,,uni" (albastru, verde-albastră, albastră-gri), iar pentru elementele de detaliu ale desenului sunt adecvate culorile excitante (roşu, portocaliu aprins, galben strălucitor);

să existe o concordanţă intre culoare şi obiect, mai ales că pentru copil ,,culoarea este o insuşire intrinsecă a obiectului", iar varietatea cromatică trebuie asigurată nu in detrimentul principiului realităţii, ci in


27

concordantă cu el; in relevarea sublinierilor din text, a structurilor formaţionale, concepte,

reguli, definiţii etc. să se apeleze la culori cu proprietăţi stimulatoare (galben-pal, roz, portocaliu);

in relevarea unor aspecte prin material didactic trebuie să se recurgă la culori vii, cu contraste puternice, pentru a atrage privirea, care in

general polarizează atenţia deficientului mintal spre analiza zonei de invaţare;

numărul culorilor sau nuanţelor folosite intr-o secvenţă tematică (planşă, mulaj, peliculă),

referitoare la un fenomen, situaţie, eveniment nu trebuie să fie mai mare de 7-8, iar diferenţele de culoare dintre detaliile

ce se cer reţinute să fie suficient de accentuate, pentru a nu exista probleme speciale de discriminare; in caz contrar, rolul

mnemotehnic al culorii in materialul didactic s-ar diminua; atunci când urmărim să punem in evidenţă şi cea de-a treia

dimensiune (volumul) se exploatează nuanţele de culori pentru a amplifica efectul informaţional;

in general in elaborarea materialului didactic ,,mai adecvată este scala culorilor spectrale de bază - roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, violet, indigo – combinată cu scala neutră a alb-negrului".

Tinând seama de aceste constatări, o conditie esenţială in elaborarea materialului didactic, a manualelor şcolare, in organizarea locului de muncă colectiv sau individual este respectarea implicaţiilor ce le pot avea efectele psihologice (in mod deosebit cele neuro-psihice) ale culorilor, inlăturandu-se acelea cu influenţa nestimulatoare, nerelevante sau deprimante. Pentru mărirea eficienţei pedagogice se va urmări şi utilizarea culorilor in funcţie de implicaţiile neuro-psihice (vezi paragraful următor), precum şi de natura culorii: culori dinamice sau de mişcare (roşu, galben, bleu), culori de echilibru (verde, oranj, violet), culori de imobilitate (alb, negru, gri), culori de contrast (roşu opus verdelui, oranj opus bleului, galben opus violetului).

Rolul cromatic in invaţare se concretizează şi prin existenţa unor tehnologii didactice bazate pe culoare ca factor de informare ştiinţifică, de receptare si inţelegere. In acest sens există metodologii de invăţare in care culoarea formează axul metodologic; matematica in culori (C. Cuisinaire, C. Gattegno), cititul in culori (C. Gattegno, Suzanne Borel-Maisonny).

In crearea atmosferei cromatice a sălilor de clasă, a atelierelor, a spaţiului individual de muncă etc. se va ţine seama de rolul

fiziologic şi psihologic al culorii ca un factor motivaţional care va influenţa nu numai ,,apetitul" pentru invăţătură, ci şi structura afectiv generală a personalităţii elevului, cât şi de aspectul decorativ sau estetic al acesteia. In ceea ce priveste aspectul


28

decorativ, opiniile cercetătorilor sunt contradictorii. Unii afirmă necesitatea şi eficienţa elementului estetic, care constituie un impediment pentru procesul de invăţare, iar alţii opinează pentru rolul optimizator al culorii sub aspect decorativ sau estetic.

E. Granjean, studiind aspectele psihologice ale culorilor sub aspect ergonomic, stabileşte efectele redate in tabelul de mai jos.

Dupa Alex. Popescu, efectele psihologice ale culorilor se pot rezuma la: reducerea oboselii, crearea atmosferei cromatice plăcute, atenuarea senzaţiei de claustrare, efecte stimulatoare de natură intelectuală (roşu), efecte emotive (portocaliu), vizuale (galben), rol de calmant, crearea de bună dispoziţie, favorizarea odihnei sistemului nervos şi a activităţii cerebrale.

Culoarea Impresie de distanta Impresie de temperatura Efect psihic

albastru depărtare rece calmant

verde depărtare foarte rece până la foarte calmant

neutru roşu

apropiere cald neliniştitor şi excitant

portocaliu apropiere puternică foarte cald stimulator

galben apropiere foarte cald stimulator

maro apropiere foarte neutru stimulator neliniştitor

puternică

violet apropiere foarte rece descurajator

puternică

In general, in amenajarea spaţiului şcolar, se indică folosirea culorilor funcţional, inţelegând prin acestea sistemul de culori care influenţează direct buna desfăşurare a activităţii. Culorile devin funcţionale arunci când ambianţa cromatică creată contribuie prin efectul psihic şi fiziologic la micşorarea oboselii vizuale şi, in general, a celei fizice, realizarea unei dispoziţii prielnice activităţii şi chiar o mai bună ordine şi curăţenie. (Culorile inchise au efect depresiv, cele deschise au efect reconfortant şi stimulator).

Folosirea culorilor este determinată şi de dimensiunile suprafeţei de colorat. Pentru ,,suprafeţele de mari dimensiuni - pereţi, mese de lucru, mobile etc. - se indică culori cu factori de reflexie similari, făcând contraindicate culorile vii (culorile pure)" fiind indicate culorile mate, adică amestecate cu mult alb. Pentru suprafeţele de mică dimensiune (butoane, manete, leviere, unelte mici, tabla şcolară etc.) se apelează la culorile vii. Bibliografie: Păunescu, C-tin – Psihoterapia educaţională a persoanelor cu disfuncţii intelective, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999, pag. 218-219

Prof. Lungu Mihaela

Prof. Roşculete Nina


29

Conform DEX, profesie înseamnă ocupaţie, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o

exercită cineva în baza unei calificări corespunzatoare, complex de cunoștințe teoretice și

deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva.

Vocație = aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință, chemare, predispoziție

pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune.

Conform definițiilor ca termeni lingvistici, am putea conchide că vocația este rudă cu

talentul. Ea poate fi eufemistic, considerată drept o rotiță în angrenajul progresului. Nu

poate fi ilustrată concret, nu poate fi încadrată într-un tipar, fiind în familia originalității, privită din orice unghi.

Filozoful Johann Fichte. a descris vocația drept o participare a omului la desăvârsirea

lumii nevazute a vointei divine. Omul, zice el, nu este un produs al lumii sensibile și scopul

final al existentei sale nu poate fi atins în această lume. Vocația trece peste timp, peste spațiu.

Omul trebuie să aibă cunoștință de ceea ce este și de ceea ce trebuie să fie. Vocația lui fiind

sublimă, trebuie ca și gândirea lui să se ridice peste toate îngrădirile sensibilității. Ce este, deci, vocația?

Parafrazând sensul etimologic, este îndreptarea omului către o chemare lăuntrică, către

un domeniu pentru care manifestă abilități deosebite. Vocația adeseori reprezintă demersul

unei opere create, ea se îngemanează cu trăirile sufletului, dând naștere originalității. Practicarea unei profesii presupune (include) găsirea rapidă a unor soluții optime la

orice situație nou creată, depășirea punctului critic al oboselii, găsirea perpetuă a noi resurse

de energie și motivație precum și capacitatea de schimbare a stării interioare și adaptarea

la orice situație sau context. Ca o privire panoramică, din punct de vedere psihologic asupra

conceptelor analizate, deducem că aptitudinile umane în general și la scară exceptională în

mod particular, caracterizează latura instrumental-operațională a personalității, aptitudinile

fiind condiționate de zestrea ereditară dar și de mediul educațional, în care a evoluat

individul.

Ca axă corelaționară deducem că profesia derivă din aptitudinile existente, iar alegerea și

practicarea ei marchează profund destinul ființei umane (individului), prin parcurgerea unei

traiectorii socio-culturale specifice. Legat de profesie și vocație este descoperirea identității vocaționale care combină aspecte legate de cunoașterea propriilor interese, ale unor valori,

abilități și competențe pentru una sau mai multe arii de interes.

Identificarea vocațională se manifestă ca o descoperire a aptitudinilor, capacităților și

abilităților proprii și ulterior ca o direcționare spre perfecționare în profesia aleasă. Procesul

creativității presupune independența gândirii, nonconformismul, apariția unor

comportamente productive, dar și apariția unor probleme de adaptare.

Conform gânditorului grec Heraclit, ”profesia este o simbioză între forța fizică și

spirituală a omului. Astfel, prin paracticarea profesiei vocaționale, omul devine asemanator

naturii cu care se joacă, iar prin joacă crează naura. Profesia și vocația crează împreună o

viziune, devenind o unitate compactă, iar subiectul urmează calea aleasă și-și realizează

obiectivele propuse. Deci, profesia se masoară cu chemarea (n.n. vocația) pentru ca ființa

noastră să poată vorbi pe deplin. În momentul în care cineva este pe deplin convins de rolul

pe care trebuie să-l joace în propria-i existență, atunci va face din vocatia sa un apostolat, o

religie, devenind el insuși un apostol al umanității. Cei care își descoperă vocația, se descoperă pe sine înșiși și găsesc fericirea în satisfacția

de a fi răspuns unei chemări intime, profunde, a propriei esențe interioare.

Prof. Șerban Cristina


30

Învăţământul la domiciliu este parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ

preuniversitar, care conform Legii educaţiei, este constituit din ansamblul unităţilor de

învăţământ de stat, particulare şi confesionale autorizate sau acreditate. El este organizat pe

niveluri, forme de învăţământ, si, dupa caz, filiere şi profiluri şi asigură condiţiile necesare

pentru dobândirea compeţentelor-cheie şi pentru profesionalizarea progresivă.

Pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale sau nedeplasabili din motive medicale,

se poate organiza învăţământ la domiciliu sau pe langa unităţile de asistenţă medicală.

Ministerul Educaţiei poate stabili, prin hotărâre a Guvernului, funcţionarea în sistemul de

învăţământ preuniversitar a unor unităţi-pilot, experimentale şi de aplicaţie.

Modul de organizare şi funcţionare a învăţământului special şi special integrat este

stipulat în capitolul II, secţiunea a -13-a din Legea 1/2011 - Legea educaţiei naţionale -

Legea invatamantului, publicată în Monitorul Oficial 18/2011 din 10 Ianuarie 2011.

Prin Hotărârea de Guvern Nr. 1.251, Bucureşti, 13 octombrie 2005 au fost stabilite

unele măsuri de îmbunatăţire a activităţii de învăţare, instruire, compensare, recuperare şi

protecţie specială a copiilor/elevilor/tinerilor cu cerinţe educative speciale din cadrul

sistemului de invăţământ special integrat

Şcolarizarea la domiciliu a copiilor/elevilor/tinerilor nedeplasabili

A. Personal pentru activităţi de predare:

a) învaţător – un post pentru 4 elevi, cu norma didactică de 16 ore/săptămână pentru

disciplinele din trunchiul comun; orele se normează pentru ariile curriculare limbă şi

comunicare, matematică şi ştiinţe, om şi societate; împarţirea normei se face pe elev,

cu alocarea a 4 ore pentru fiecare elev; aceste ore pot fi realizate si in cumul sau

plata cu ora. Pentru probele de evaluare se normează suplimentar 4 ore semestrial;

b) profesor de specialitate – o catredă pentru 4 elevi, cu norma didactică de

16ore/săptămână, repartizate după cum urmează:

- limba română – 4 ore 1 oră/săptămână/elev

- matematică – 4 ore 1 oră/săptămână/elev

- geografie – 2 ore – jumătate de oră/ săptămână/elev (sau o oră/ săptămână, în

alternanţă cu istoria)

- istorie – 2 ore - jumătate de oră/săptămână/elev (sau o oră/săptămână, în alternanţă

cu geografia)

- limba modernă – 2 ore – jumătate de oră/săptămână/elev

- stiinţele naturii – 2 ore – jumătate de oră/săptămână/elev

c) profesor psihopedagog (pentru copii/elevi/tineri cu deficienţe, nedeplasabili) – un

post pentru 4 elevi, cu norma didactică de 16 ore/săptămână

După cum se observă, pentru elevii cu deficienţe mintale severe nu există un cadru

legislatic care să stipuleze materiile exacte al căror conţinut trebuie aprofundat în cadrul

orelor de curs. Materiile vor fi alese de către profesorul psihopedagog, respectând ariile

curriculare din care au fost extrase materiile pentru elevii din şcolile de masă şi cei cu

deficienţe mintale moderate/uşoare din învăţământul special. Astfel,

- Din aria curriculară Limbă şi comunicare se pot extrage: Citire scriere comunicare şi

Formarea abilităţilor de comunicare

- Din aria curriculară Matematică şi ştiinţe se pot extrage: Elemente de Matematică,

Cunoştiinţe despre mediu, Cunoaşterea şi igiena corpului uman şi Educaţie

senzorială, motorie şi psihomotorie

-


31

- Din aria curriculară Om şi societate se poate extrage Educaţia moral-civică.

Respectând Programele şcolare pentru deficienţe mintale severe profunde şi/sau

asociale elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Centrul Naţional

pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul publicate în ANEXA 1 la Ordinul

Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr.5235 / 01.09.2008, profesorul va elabora

Programe de Intervenţie Personalizate pentru fiecare elev în parte, respectând necesităţile

acestora.

Cu elevii cu deficienţe mintale şcolarizaţi la domiciliu se lucrează individual, prin

utilizarea unui material didactic adecvat şi diversificat adaptat nevoilor acestora.

Diversitatea materialelor folosite trebuie să menţină interesul elevului pentru activităţi şi

să-l ajute să înţeleagă conţinutul informaţional necesar obţinerii unui randament şcolar

satisfăcător.

În continuare voi prezenta câteva aspecte ale activităţii personale cu elevii deficienţi

mintal şcolarizaţi la domiciliu, referitoare la modul de desfăşurare al activităţilor şi

materialul didactic folosit. Deoarece atenţia acestor elevi este fluctuantă şi de scurtă durată

este necesar un material variat şi uşor de înţeles pentru elevi. Prefer să utilizez poveşti,

cântece şi jocuri didactice.

Deoarece, ca orice copil, elevii mei îndrăgesc calculatorul, prefer sa-l folosesc, în

desfăşurarea activităţilor, fiindu-mi de un real folos, şi din cauza deficienţei fizice a

elevilor, aceştia neputându-şi folosi membrele superioare pentru a scrie. Doi elevi îşi pot

să-şi folosească câteva degete şi cu ajutorul lor sa tasteze litere. Eleva care cunoaşte literele

le tastează după dictare, iar elevului care nu le cunoaşte i le arăt sperând ca în acest mod să

reuşească să şi le însuşească. Poveştile, poeziile şi cântecele le prezint însoţite de imagini,

acesta fiind un avantaj. Poveştile le folosesc în special la orele de Educaţie moral-civică

pentru ca elevii să facă mai uşor diferenţa între comportamentele pozitive şi cele negative.

Cântecele sunt utile pentru captarea atenţiei elevilor chiar şi în cursul desfăşurării

activităţii, nu numai la captarea acesteia. La activităţile matematice, exerciţiile pot devenii

mai atractive dacă sunt expuse cu ajutorul PPS-urlor. Pe placul elevilor sunt şi jocurile

didactice mai ales, la evaluare, dacă răspunsul corect este însoţit de aplauze sau imagini

drăguţe. Jocurile didactice pot fi folosite la toate disciplinele atât în desfăşurarea activităţii,

cât şi în evaluare. Cei doi elevi care îşi pot folosi parţial membrele superioare îi ajut să

scrie şi să coloreze pentru a diversifica activităţile.

Pentru grădiniţă, activitatea cu ajutorul calculatorului este extrem de utilă mai ales la

activităţile de comunicare. Fetiţa imită mai uşor “O voce din calculator” decat vocea

profesorului, este mai atentă la un cântec însoţit de imagini decât la o simplă audiţie. Am

constatat că în cazul poveştilor cu ajutorul calculatorul am reuşit să captez atenţia fetiţei 15

– 20 minute, ceea ce nu am reuşit fără ajutorul lui. Dar calculatorul poate fi utilizat şi la

alte avtivităţi prin identificarea imaginilor cu ajutorul jetoanelor. Este mai uşor pentru copil

să identifice un jeton identic cu o imagine de pe calculator decât cu o imagine de pe un alt

jeton sau de pe o carte.

Pentru dezvoltarea capacităţii de imitare a copilului folosesc ”imitarea în oglindă ” sau

”imitarea faţă în faţă ”. Jocurile de construcţii le folosesc pentru dezvoltarea motricităţii

fine şi pentru recunoaşterea culorilor încercând să ajut copilul să le identifice prin imitaţie,

construind cu aceleaşi culori (nu mai mult de două culori).



32

Pentru că, în conformitate cu legile firești ale evoluței,

copiii reprezintă viitorul și suportul speranțelor generației

adulte, forurile internaționale, la cel mai înalt nivel, s-au

preocupat de drepturile copilului, au emis hotărâri cu valoare de

legi, pentru ca cei mici să crească, să se dezvolte și să evolueze

într-un mediu socio-economic propice.

Ținând seama de importanța tradițiilor și a valorilor

culturale ale fiecărui popor în protejarea și dezvoltarea

armonioasă a copilului, recunoscând importanța cooperării

internaționale,destinate îmbunătățirii condițiilor de trai,ale

copiilor din toate țările,a fost stabilit un set de articole menite a-i

apăra.

În acest sens, articolulul 17 din “Convenția cu privire la drepturile copilului” stipulează

recunoașterea importanței îndeplinite de mijloacele de informare în masă și asigurarea accesului

copiilor la informație, cu precădere cea care urmărește promovarea bunăstării sale sociale,

spirituale și morale, precum și a sănătății fizice și psihice.

În ceea ce privește aspectul dezvoltării armonioase plurivalente a copilului, s-ar cuveni

mentionată raportarea acestui punct la gradul de dezvoltare și bunăstare a familiei sale, corelat cu

nivelul atins de țara de proveniență.

Referitor la sănătatea fizică și psihică și echilibrul moral, aici își pune amprenta educația

sanitară corect impusă și indusă din copilărie, raportată evident la condițiile de viață precum și la

eficiența sistemului sanitar al statului vizat.

În primul subpunct a) al articolului mai sus menționat se specifică:

• statele părți vor încuraja difuzarea prin mijloace de informare în masă, de informație și

material, de interes social și educativ pentru copii și care sunt în conformitate cu articolul 29, care,

într-un aspect comprimat subliniază:

- dezvoltarea plenară a personalității, vocațiilor și aptitudinilor mentale și fizice;

- cultivarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale;

- educarea copilului în spiritul față de părinți, limbă, identitate, valorile culturale naționale

în contextul universalității; - pregatirea copilului să își asume responsabilitățile vieții într-o societate liberă, într-un spirit

propice;

Cât de eficientă poate fi educația unui copil în spiritul cultivării înaltelor valori, când

informațiile primite de la diverse surse, prin diferite canale, au în majoritatea cazurilor conoțatii

agresive, când cel mai adesea principiul biblic al toleranței este înlocuit cu legea vendettei și a

forței, în desenele animate și stirile difuzate de diferite posturi de televiziune? Informarea prin

intermediul internetului, reprezintă un real progres dar si un iminent pericol în ceea ce privește

accesul copiilor la noțiuni, explicații, fapte denaturate, menite a-i dezorienta și debusola.

ART. 17


33

Ceea ce punctul b) precizeză ca drept acces al copilului la sursele de informare provenind

din sfere culturale, este, în realitate eludat și interpretat greșit, nevoia de culturalizare fiind

considerată de tânara generație desuetă, inutilă și ineficientă, fiind înlocuită de așa numita “cultură

a străzii” sau “cultură suburbană” cu variatele ei forme de manifestare care nu de puține ori au dus

copiii/ tinerii pe marginea prăpastiei. Lectura unei cărți devine tot mai frecvent un act elitist ca și

frecventările bibliotecilor, fiind preferate informațiile gata prelucrate și analizate de pe internet.

Popularizarea în exces a mijloacelor electronice de informare, dincolo de evolutia firescă în

domeniu, atacă dreptul la informarea reală, plenară și multidimensională a copilului, orientandu-i

de multe ori preocupările în direcții greșite.

Punctul c) al articolului 17, pune punctul pe i sau degetul pe rană; -“ vor încuraja

producerea și difuzarea de cărti pentru copii”. Ideea emisă face evident referire la acerba nevoie a

dezvoltării apetitului pentru lectură, baza dezvoltării vocabularului, a imaginației și a nevoii de

cunoaștere la copii.

Punctul d) – inițiază dreptul și nevoia transmiterii informațiilor în limba maternă a

națiunilor minoritare, ceea ce, degenerând, poate determina confundarea acesteia cu limba

națională. A avea dreptul de explrimare și informare în limba maternă este un aspect logic,

fundamental, iar a nu cunoaște sau a vorbi stricat limba națională este deja un afront adus

simbolurilor naționale.

Punctul e) afirmă că se va favoriza elaborarea unor principii călăuzitoare, adecvate,

destinate protejării copilului împotriva informațiilor și materialelor care dăunează bunastării sale

având in vedere prevederile articolelor 13 și 18.

Articolul 18 subliniază dreptul, recte nevoia copilului de a fi ocrotit și îndrumat să învețe,

să deprindă nevoia cultivării valorilor, unei optime dezvoltări socio-afective, iar articolul 13

prevede dreptul la libera exprimare în deplina corelație cu respectarea drepturilor și a securității celorlalți, precum și a protejării securității naționale și a ordinii publice.

Toate acestea adunate buchet ne determină, să medităm la ceea ce fac organele si forurile

abilitate să difuzeze informația la care copii cu vârste fragede au acces. CNA-ul permite difuzarea

știrilor cu vădit caracter violent la ore când copiii și-au terminat temele sau se întorc de la școală și

au posibilitatea să le vizioneze. Astfel, pe un fond labil, pot considera că ceea ce aud este un

exemplu de urmat pentru a face paradă de teribilism sau pur și simplu pentru a se evidenția.

Mesajul majorității filmelor difuzate este că cel mai puternic câștigă, dar cel mai puternic

este cel musculos, cel antrenat să bată și să ucidă, chiar dacă pentru un scop bun, dar rareori eroul

“puternic” este personajul cu ochelari care muncește și învață susținut pentru a-și depăși condiția

și pentru a-i ajuta și pe ceilalți. Mesajele sunt eronat transmise, greșit percepute și atunci dreptul la informație se

transformă, devine mai complex necesitând și inserarea dreptului la prelucrarea și explicarea

informației preluate de copil de către o persoană avizata, si chiar de ce nu dreptul copilului de a fi

ferit de informatiile care-i pot afecta dezvoltarea fizica si psihoafectiva in viitor.



34

Televizorul induce grave

efecte asupra climatului afectiv al

familiei şi mai departe asupra

unei bune dezvoltări a copilului.

Se poate spune că televizorul

suspendă cea mai importantă

funcţie a familiei: de suport

emoţional şi moral în buna

dezvoltare a copilului. Valorile sunt

însufleţite cu precădere în familie şi şcoală, pe când anti-valorile sunt însuşite în mare

parte din emisiunile televiziunilor.

Familia are un rol decisiv în promovarea respectului, şcoala în promovarea

învăţăturii, competiţiei, iar televizorul în promovarea minciunii. Vizionarea TV nu

este un simplu obicei sau doar un mijloc de informare. Prin caracteristicile şi

periodicitatea experienţei, privitul la televizor influenţează în mod definitoriu viaţa

copiilor. Aceştia ajung să gândească, să se comporte, să se îmbrace după cum le

sugerează televiziunea. Cercetătorii au descoperit faptul că acei copii care din primii

ani de viaţă au petrecut o parte semnificativă din timpul fiecărei zile în faţa micului

ecran riscă să aibă un creier diferit dezvoltat faţă de cei din generaţiile anterioare.

Modificările sunt proporţionale cu timpul dedicat vizionării, depinzând însă şi

de alţi factori educaţionali şi de mediu. Părinţii, observând copiii că nu se pot

concentra cu atenţie nu-şi dau seama că unele reţele neurale nu s-au dezvoltat normal.

Deficienţele încep să devină vizibile începând cu clasele primare, când

procesul de învăţare solicită prezenţa unor abilităţi de ordin superior. În cazul în care

copiii nu sunt puşi să facă nimic, fiind permanent protejaţi, şi când nu se iau în

considerare dificultăţile întâmpinate de aceştia în procesul de învăţământ, în citit, în

scriere, în folosirea limbii, atunci incapacităţile mentale vor trece neobservate,

putându-se conserva şi extinde în mod necontrolat.

Afecţiunile pe care vizionarea TV, jocurile pe calculator şi internetul le produc,

se remarcă uşor la copii, în dificultăţi pe care aceştia le întâmpină în concentrarea

atenţiei şi în susţinerea motivaţiei prin urmărirea unei activităţi oarecare, în controlul

emoţiilor şi comportamentului. Iniţiativa, creativitatea, curiozitatea, discernământul şi

judecata sunt alterate în mod semnificativ.


35

Părinţii constituie cea mai bună călăuză pe care copilul o poate avea pentru a

înţelege lumea înconjurătoare şi pentru a-şi dezvolta mintea. Dialogul cu aceştia,

rostit clar, cu înţeles, cu răbdare şi dragoste de către părinţi, ocupă un rol important în

viaţa copilului.

În faţa televizorului, copilul nu are parte de experienţa obişnuită a limbajului,

de dialog şi gândire pe care

părinţii sau bunicii le-o pot oferi.

Copiii se obişnuiesc la televizor

să nu mai dorească să înţeleagă ce

se întâmplă în lumea care-i

înconjoară, se mulţumesc doar cu

senzaţiile. Copilul trebuie să se

implice activ în diferite jocuri,

folosindu-şi imaginaţia şi

interacţionând cu alţi copii.

Copiii nu numai că citesc

mai puţin decât cei din alte

generaţii, dar se şi dovedesc incapabili de a înţelege un material simplu, a lega

cuvintele în frază construind înţelesul, a-şi aminti sau aplica tot ceea ce au citit.

Deoarece este mai provocator, mai relaxant, nu pretinde nici un efort, televizorul este

preferat de copii. Obişnuinţa de a citi a fost substituită cu vizonarea TV. Mulţi se uită

la televizor mai mult decât citesc. Tot mai mulţi copii nu reuşesc să-şi însuşească

mecanismul lecturii, să înţeleagă foarte bine ceea ce citesc.

Copiii care urmăresc foarte mult emisiunile TV au de asemenea probleme de

atenţie şi sunt confruntaţi cu hiperactivitatea, nu se pot concentra cu atenţie şi

comunică deficitar atât oral cât şi în scris, ajung chiar să-şi facă prieteni imaginari cu

care comunica şi se înteleg mai bine decât cu familia.

Televiziunea este un mediu care nu numai că nu favorizează, dar şi inhibă

învăţarea. Părinţii socotesc util televizorul, deoarece “îi învaţă” şi lucruri bune pe

copii. Părerile acestea sunt justificate, dat fiind faptul că nu se cunoaşte în adevăratul

sens ce este învăţarea şi modalitatea reală în care televiziunea influenţează gândirea şi

comportamentul uman.

Părinţii ar trebui să acorde o atenţie sporită efectelor televizorului, şi vorbim

aici inclusiv despre dezvoltarea în plan social a copilului. Ei sunt cei care pot

influenţa decisiv o dezvoltare sănătoasă: mai multă mişcare, o alimentaţie echilibrată,

ghidarea copilului către parcuri şi locuri de joacă, spre cărţi interesante sau lecturi

uşoare, jocuri constructive.

Televiziunea, jocurile video sau internetul, au capacitatea de a genera

dependenţe puternice. Viaţa socială are de suferit, indiferent de vârsta celui

dependent.

Prof. Eugenia Popescu


36

Orice activitate umană se bazează pe transmiterea şi utilizarea de informaţii.

După conţinut, informaţiile pot fi ştiinţifice, tehnologice, economice, sociale, culturale etc. Ele se pot adresa marelui public sau unui public specializat. Informaţiile pot fi transmise pe cale orală sau scrisă, dar pot fi conţinute şi într-o operă de artă.

Biblioteca este locul unde toată această bogăţie culturală şi informatică se reuneşte, atât pe suport de hârtie,cât şi electronic.

Generaţia actuală de bibliotecari are de înfăptuit schimbarea Modelului Biblioteconomic Tradiţional şi crearea Modelului Biblioteconomic Modern, care să corespundă tendinţelor actuale de dezvoltare a societăţii, de aici şi responsabilităţile imense care stau pe umerii înaintaşilor domeniului, responsabilităţii inerente acestei perioade de tranziţie.

Ca instituţii de informare şi cunoaştere, bibliotecile şcolare se numără, probabil, printre instituţiile din sectorul public care sunt implicate cel mai activ în difuzarea informaţiei.

În condiţiile Erei Digitale, bibliotecile se transformă din instituţii mai mult sau mai puţin închise, în instituţii cu acces deschis.

Într-o bibliotecă, sursele tradiţionale specifice se îmbogăţesc cu surse noi, bazate pe tehnologie modernă: documentele primare clasice se completează cu documente electronice; catalogului tradiţional îi corespunde varianta sa modernă - catalogul on-line; lucrările bibliografice tradiţionale sunt completate cu bazele de date bibliografice.

În ultimii ani, cu cât accesul la internet al populaţiei a crescut, cu atât vizitele la biblioteci, şcolare, publice sau universitare, a scăzut.

Elevii nu mai acordă aşa multă atenţie lecturii, ca mod de formare, educaţie şi dezvoltare psihologică . S-a observat că, din totalul de cititori ai bibliotecii şcolare, numărul cel mai mare de vizite la bibliotecă îl au elevii de vârste mici, care acum descoperă cititul, scrierea îşi formează deprinderile de lectura.

Cu cât vârsta creşte, numărul cititorilor tradiţionali scade, deoarece ei descoperă şi sursele de informare digitizate.

Explozia informaţională are un impact extrem de puternic şi asupra procesului de învăţământ. Bibliotecarul poate asista elevul în procesul de informare, punându-i la dispoziţie mijloace moderne pentru a găsi informaţia indicată şi cerută de bibliografia şcolară, respectiv de profesori. Învăţarea modernă, centrată pe elev, îl obligă pe acesta să viziteze biblioteca în mai mare măsură. Bibliotecarul, dacă este pregătit, îl va îndruma pentru a găsi cărţi în format clasic, dar şi electronic, articole, lucrări ştiinţifice, discuţii pe forumuri, bloguri etc. În acest sens, un catalog on-line al bibliotecii, calculatoare cu acces la Internet, chiar un site sau un blog al bibliotecii sunt utile şi chiar necesare. Este bine ca bibliotecarul să fie pregătit să le cunoască, să le utilizeze şi, de ce nu, chiar să le creeze.

Bibliotecar, Ţacu Mihaela


37

Preşcolaritatea este apreciată tot mai mult ca vârstă ce cuprinde

cea mai importantă experienţă educaţională din viaţa unei persoane; pe

parcursul ei, se înregistrează ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea

individualităţii umane şi unele din cele mai semnificative achiziţii cu

ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale.

Însuşirea limbii moderne are o importanţă deosebită in formarea

personalităţii omului în general, a copilului în mod deosebit, pentru că

limba constituie principalul mijloc de comunicare, socializare a

individului; modalitate de exprimare şi povestire a informaţiilor, ea este

totodată mijlocul cel mai eficace prin care acesta ajunge să cunoască limba cu valorile ei

materiale şi spirituale. În ce priveşte preşcolarii, însuşirea limbii condiţionează dezvoltarea

gândirii, a celorlalte procese psihice şi intelectuale şi îi ajută să-şi însuşească treptat acele

deprinderi şi abilităţi care-i fac apţi pentru activităţi de tip şcolar.

Bogatul conţinut cognitiv şi formativ al activităţilor din grădiniţa

de copii devine accesibil copilului prin intermediul limbajului şi se

transformă în deprinderi hotărâtoare pentru profilul personalităţii

acestuia, în etapele ulterioare ale evoluţiei sale.

În mod ideal, dacă realizăm toate condiţiile necesare desfăşurării unei activităţi

eficiente (organizare, conţinut, metode), putem adecva conţinutul învăţării la particularităţile

vârstei preşcolare.

Având in vedere faptul că în primele etape învăţarea este în

principal ludică, având prioritate jocurile, poeziile, cântecele, se poate

aborda deprinderea timpurie a unei limbi moderne. Învăţarea însă, nu

se face nici repede şi nici uşor, după cum s-ar crede, pentru că simpla

repetare a unor cuvinte, expresii sau poezii nu duce la învăţare - memoria de lungă durată nu

este atât de antrenată ca la şcolari. De multe ori dezamăgirea că ceea ce se învăţase cu câteva

zile în urmă s-a şters complet din memorie generează căutarea a noi strategii didactice, care

să producă achiziţii de lungă durată.

O importanţă deosebită o are însăşi conţinutul învăţării -

conţinutul lingvistic al programei de limbi străine este axat pe tematica

celorlalte activităţi din grădiniţă şi dă astfel, o dimensiune reală a

vocabularului activ al preşcolarilor.

În practica predării limbilor străine s-a căutat permanent mărirea eficienţei acestei

activităţi, elaborându-se diverse metode şi abordări, ţinându-se seama de finalitatea învăţării,

la preşcolari fiind eficientă ,, metoda directă”, cu tentă situaţională, care corespunde cel mai

bine la acest nivel de vârstă.


38

Prioritatea limbajului oral este perfect justificată pentru

formarea auzului fonematic, iar situaţionalul este suportul de

semantizare a enunţurilor, chiar dacă nu se produce o decodare perfecta

din primele contacte cu limba străină. Enunţurile folosite în limba străină

fără o echivalare în limba maternă pot da naştere la interpretări greşite, nu duc la o

învăţare perfectă şi comprehensivă, lăsând deprinderi şi cunoştinţe neconsolidate. O

contribuţie importantă o are tematica adecvată vârstei copiilor, cu vocabularul adecvat şi

variatele moduri de desfăşurare a activităţilor de limbi străine, atât în sala de grupă cât şi în

spaţiul adiacent ( ludotecă, centrul bibliotecă, în curtea grădiniţei etc.). Firescul desfăşurării

activităţii asigură în mare măsură reuşita ei.

Grija pentru educarea limbajului la copii trebuie să constituie o

preocupare permanentă a părinţilor. În mod curent, limbajul este

definit ca un instrument de comunicare interumană. Vorbirea poate fi

asemuită cu o unealtă care i-a dat omului posibilitatea să acumuleze şi să

stocheze cunoştinţe teoretice şi experienţă practică într-o formă uşor transmisibilă şi utilizată

la maximum. Această determinare pune în evidenţă funcţiile: comunicativă, cognitivă şi

acţional reglatorie a limbajului.

Particularităţile vorbirii preşcolarilor sunt legate în primul rând

de vârsta acestora. Limbajul se dezvoltă şi progresează în permanenţă

la copil, iar educatoarei nu îi revine decât sarcina de a organiza şi

planifica experienţele de limbaj ale fiecăruia, în funcţie de ritmul propriu

de dezvoltare.

Obiectivele cadru sunt urmărite de educatoare de-a lungul întregii perioade a

preşcolarităţii şi constituie repere ale activităţilor de educare a limbajului.

Obiectivul principal al activităţii instructiv-educative din

grădiniţa de copii este formarea personalităţii individuale a copilului,

ţinând seama de ritmul său propriu, de nevoile sale afective şi de

activitatea sa fundamentală: jocul.

O primă categorie de obiective ale dezvoltării limbajului în

grădiniţă vizează lărgirea orizontului de cunoaştere al copilului, ca bază pentru îmbogăţirea şi

nuanţarea exprimării.

În activităţile libere şi obligatorii, copilul este dirijat să cunoască

lumea înconjurătoare utilizând toate simţurile şi evoluând treptat prin

folosirea unor mijloace de cuantificare, de comparare, de procese, de analiză

şi de interpretare a datelor obţinute.

Toate acestea impun copilului folosirea cuvintelor prin care să cunoască obiectul, să-i

arate însuşirea, să indice acţiuni în care obiectul e implicat.


39

Activităţile de cunoaştere a mediului oferă educatoarei material

pentru îmbogăţirea vocabularului, pentru precizarea sensului unui

cuvânt, iar copilului, posibilitatea de a-şi comunica impresiile şi

cunoştinţele.

Mai multe obiective ale educării limbajului în grădiniţă urmăresc cu

prioritate expresivitatea comunicării, ceea ce înseamnă, stimularea copilului de a

vorbi,păstrându-şi farmecul vorbirii, adică prin intonaţie, accent, ritm.

Curiozitatea specifică vârstei preşcolare constituie o bază

pentru formarea deprinderii copilului de a se informa prin întrebări.

În toată activitatea din grădiniţă copilul trebuie să-şi exprime emoţiile,

trăirile afective, sentimentele, atitudinile faţă de oameni, plante, animale, situaţii

pozitive sau negative, împrejurări concrete sau întâlnite în poveşti.

Obiectivul major al educării copiilor în grădiniţă şi anume,

pregătirea copilului pentru activitatea de şcolar, formarea unor

deprinderi muncii şcolare, constituie un motiv important pentru care

cultivarea limbajului are un rol hotărâtor. În acest sens, dezvoltarea şi

educarea limbajului preşcolarului presupune perfecţionarea comunicării sub aspect fonetic,

lexical şi gramatical.

Atât în grădiniţă, cât şi în clasa I, cultivarea vorbirii se

realizează şi prin alte activităţi decât cele obligatorii sau decât în

lecţiile de educare a limbajului, o modalitate des întâlnită fiind

învăţarea timpurie a unei limbi străine, facilitând astfel accesul copiilor

la o lume globalizată, unită în diversitate.

Bibliografie:

- M.West , ,,Learning to Read a Foreign Language, London, 1941;

- Eugen Novicicov,, Predarea limbilor străine. Probleme lingvistice şi psihopedagogice” EDP.

1968 ;

- Wilga Rivers, ,,Psihologul şi profesorul de limbi străine’’, EDP . 1971.

Ana Maria Popescu

Grădiniţa P.P. NR. 22 Tg.Jiu


40

Sensibili la pulsul timpului, gânditori şi artişti tineri se îndreptau la începutul

secolului nostru spre căi noi ale trăirii și experimentării artei lor.

Expresionismul, pictura nonfigurativă, muzica atonală, sunt doar câteva din

semnele căutării lor încordate.

Și în arta dansului, cu ,,descoperirea ” ritmului în om (Delcroze, în Geneva), cu

înnoirea baletului (Diaghilev, în Paris), cu potențarea expresiei în dans (Mary Wigmas

în Dresda), căutările sunt pe măsura timpului.

La întrebarea dacă dintr-o cunoaștere spirituală a omului este posibilă înnoirea

artei mișcării, Rudolf Steiner (1861-1925) filosof, artist și om de știință, face noi

corelații între poezie, muzică și mișcare, și pune bazele euritmiei moderne ca artă.

Metoda științei sale spirituale, pe care o expresie goetheană a numit-o ,, vedere

sensibil- suprasensibilă”, i-a îngăduit să descrie intențiile de mișcare ce apar în

organele vorbirii ale omului și care extinzându-se la dimensiunile întregii ființe pot să

devină mișcări ale membrelor.

În cele cinci cursuri introductive ținute între anii 1912-1924 el pune bazele

studiului acestei arte a mișcării care poate fi definită din trei perspective: poetică,

muzicală și curativă.

Euritmia este astfel vorbire vizibilă și cântare vizibilă, o artă care n-a existat în

trecut și a cărei imagine modernă poate fi definită din trei perspective:

1. Pedagogică: ușurința, amplitudinea și expresivitatea artistică a

mișcărilor permite ca euritmia să fie folosită în educație ca o gimnastică străbătută de

elementul artistic și dă astfel copilului posibilitatea de a fi activ cu întreaga sa ființă

aflată în dezvoltare.

2. Terapeutică: prin mișcări euritmice transformate în scop terapeutic

devin posibile vindecări uimitoare, căci fiecare mișcare-sunet este în legătură cu

procesele și organele interne.

3. Artistică: euritmia este o artă, locul ei este pe scenă și în sufletul

spectatorului.

În 1919 la Zurich, încep turneele de euritmie prin Europa și începe predarea

euritmiei ca disciplină de specialitate la școala Waldorf din Stuttgart.

Rudolf Steiner fondează în anul 1923 ,, Eurythmeum” din Stuttgart, gândit ca

centru de schimb liber între diversele arte. Până în anul morții sale, 1925, acesta

realizează coregrafia pentru 1540 de lucrări de la piese muzicale scurte la lucrări de

Shakespeare și Goethe.

În școlile Waldorf din toată lumea, euritmia este predată până la ultima clasă

de liceu.

Transformată în scop terapeutic, euritmia este practicată în spitale, cabinete

medicale, școli de pedagogie curativă și terapie socială.

La noi în țară, euritmia a fost făcută cunoscută prin turneele ansamblului

,, Eurythmeum„ din Stuttgart. Între 1990 –1991 în cadrul Seminarului de

pedagogie Waldorf de pe lângă Universitatea București are loc primul curs intensiv de

euritmie.

În anul 1996 se înființează Asociația ,, Euritmia” a cărei activitate este

recunoscută de Ministerul Culturii și Ministerul Educației și Învățământului.


41

În prezent euritmia în România este predată ca disciplină artistică în sistemul

Waldorf, este prezentă ca artă scenică prin spectacole și ca terapie în centre de

pedagogie curativă și terapie socială.

Ca artă a mișcării, euritmia modernă exprima prin forme de mișcare a

corpului omenesc, în special al membrelor, coerența interioară, legică, ce se manifestă

în vorbire și muzică.

Făcând vizibil ceea ce în rostire și în muzică se exprimă sonor, euritmia este

astfel ,,vorbire vizibilă” și ,,muzică vizibilă”.

Prin gesturi și mișcări ale membrelor superioare și ale corpului sunt redate în

principal sunetele vorbirii și stările sufletești, tonurile, intervalele și armoniile

muzicale.

Prin formele coregrafice parcurse individual sau configurate în grup apar

elementele formale, conținuturile ideatice, sensul și structurile ce stau la baza

creațiilor poetice și a compozițiilor muzicale. Componenta afectivă exprimată prin

intonație și topică, tactul, ritmul și melodia pieselor muzicale se dezvăluie prin

mișcarea în spațiu, forma devenind expresia artistică a acestor calități. Atunci când se euritmează un text poetic sau o lucrare muzicală, vorbirea și

muzica acționează ordonator asupra constituției omenești. Se câștigă agilitate și

îndemânare nu numai în mișcarea propriu-zisă, ci și în împrejurări sociale. Prezența

de spirit și reacția promtă se dezvoltă. Totodată se construiesc în mod inconștient

forțele vitale, iar împotriva deficitului ce se manifestă în capacitatea de mișcare a

oamenilor și a lipsei de ținută, euritmia acționează ca o terapie cu efecte evidente în

integrarea creativă a omului în societate .

În pregătirea școlară prin euritmie sunt urmărite competențe care sunt

centrate pe formarea de capacități și atitudini esențiale în formarea personalității elevilor. Copilul trebuie să trăiască în ritmuri sigure, care susțin procesele organice de

creștere, el învățând prin imitare, exemplu și acțiune.

Orele de euritmie poetică pot alterna cu cele de euritmie muzicală sau pot fi

tratate ambele aspecte în cadrul aceleiași ore.

Euritmia poate fi predată numai de cadrele didactice care au studii recunoscute

de Universitatea Liberă pentru Științe de la Goetheanum, Dornach – Elveția .

Bibliografie selectivă:

Carlgren, Frans –Educație pentru libertate, Cluj Napoca, Triade, 1994

Marcade, Michel – Viața împreună – Perceval, o comunitate antroposofică de

pedagogie curativă, Cluj Napoca, Triade, 1999

Siegloch, Magdalene – Euritmie – o introducere, Cluj Napoca, Triade, 2001

Steiner, Rudolf – Arta în misiunea ei cosmică, Cluj Napoca, Triade, 2004

Steiner, Rudolf –Cursul de pedagogie curativă , Cluj Napoca, Triade, 2005

Prof. Gruia Constantin


42

Paștele este o sărbătoare religioasă întâlnita, cu semnificații diferite,

în creștinism si iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație

diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice.

Semnificație

Pastele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine,

care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus

Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după

răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paștelui marchează începutul

anului ecleziastic creștin. Există unele culte creștine care nu sărbătoresc Paștele.

Data de început a Paștelui

Paștele creștin este o sărbătoare religioasă variabilă (nu incepe la o dată fixă

din calendarul civil), care începe obligatoriu într-o duminică (Ziua Domnului).

Vechime istorică

Data de început a Paștelui

Paștele evreiesc este o sărbătoare anuală fixă din calendarul iudaic, care

începe în ziua de 14 Nisan. Spre deosebire de Paștele crestin, care începe obligatoriu

într-o duminică, data de început a Paștelui evreiesc poate pica in orice zi a

săptămânii. Nisan este șaptea lună a calendarului civil evreiesc. Calendarul religios

ebraic nu coincide însa cu cel civil. În calendarul religios, Nisan, care durează de la

luna noua din martie până la luna noua din aprilie, după calendarul gregorian), este

prima lună a anului ecleziastic ebraic, conform poruncii divine:

Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună

a anului. (Exodul 12,2).

Conform tradiției ebraice, sărbătoarea Paștelui trebuie să cadă primăvara.

Calendarul ebraic este însă un calendar lunar, de aceea luna Nissan ar trebui să

înceapă cu 11 zile mai devreme in fiecare an solar. Pentru ca Nissan și Paștele să

pice primăvara, și nu în alt anotimp, se adaugă câte o lună suplimentară (numită

Adar II) în anumiți ani. Dintr-un ciclu de nouăsprezece ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 și 19 au câte 13 luni lunare, în loc de 12 luni. Acest calendar stabil, folosit și în

prezent, a fost introdus în secolul al IV-lea, pentru a se asigura corelarea cu

calendarul solar și anotimpurile.

Durată

Pesah se celebrează timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea

primele și ultimele două zile impun respectarea strictă a regulilor religioase.

Pentru creștini, Paștele conține un bogat simbolism

profetic care arată spre Isus Hristos. Noul Testament

învață în mod explicit ca sărbătorile israelite sunt „umbra

lucrurilor viitoare" (Col. 2:16-17; Evr. 10:1), adică

răscumpărarea prin sângele lui Isus Hristos.


43

Dumnezeu i-a scos pe Israeliti din Egipt nu fiindca erau un popor merituos,

ci pentru ca El i-a iubit și a rămas credincios legământului Său (vezi Deut. 7:7-10).

În mod asemănător, mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine

prin harul minunat al lui Dumnezeu (vezi Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).

Scopul sângelui stropit pe stalpii ușilor era să salveze de la moarte întâiul

născut al fiecărei familii; acest sânge arată către vărsarea sângelui lui Hristos pe

cruce, pentru a ne salva de la moarte și de mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului

(Ex. 12:13, 23, 27; Evr. 9:22).

Mielul de Paște a fost o Jertfa" (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut

pentru întâiul născut; aceasta jertfa arată moartea lui Hristos ca substitut al morții credinciosului (Rom. 3:25, ). Pavel îl numește, în mod explicit, pe Hristos Mielul

nostru de Paște care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7).

Mielul de parte bărbătească desemnat pentru moarte trebuia sa fie „fără

cusur" (Ex. 12:5); mielul prefigurează neprihanirea lui Hristos, Fiul desăvârșit al lui

Dumnezeu (compara cu Ioan 8:46; Evr. 4:15).

Consumarea mielului ca hrana reprezintă identificarea comunității israelite

cu moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizică, în mod asemănător,

participarea la Cina Domnului reprezintă participarea noastră la moartea lui Hristos,

o moarte care ne salvează din moartea spirituală (I Cor. 10:16-17; 11:24-26). Ca și

în cazul Paștelui, doar jertfa inițială, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfă eficientă.

Noi sărbătorim Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui" (I

Cor.11:24).

Stropirea cu sânge a stalpilor și a pragului de sus al ușii a fost făcută in

credința plină de ascultare (Ex. 12:28, compară cu Evr. 11:28); acest răspuns al

credinței a adus răscumpărarea prin sânge (Ex. 12:7, 13). Mântuirea prin sângele lui

Hristos este obținută numai prin ascultarea credinței (Rom. 1:5, compară cu 16;26).

Mielul de Paște trebuia să fie mâncat împreună cu pâine nedospită (Ex.

12:8). Deoarece în Biblie aluatul simbolizează, în mod obișnuit, păcatul și corupția

(vezi Ex. 13:7, nota; Mat. 16:6, nota; Marcu 8;15, nota), această pâine nedospită a

reprezentat despărțirea de Egipt a Israeliților răscumpărați, adică de lume și de păcat

(vezi Ex. 12:15 ). În mod asemănător, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu este

chemat să se separe de lumea păcătoasă și să se dedice numai lui Dumnezeu.

Sa reținem că cele relatate în Exod, capitolul 12,

ne reamintesc de Mântuitorul nostru și de voia Sa pentru

noi.

Inima și sufletul evenimentului de la Paște era

harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Prof. Negomireanu Ionuţ


44

Se spune că în ziua răstignirii Domnului Iisus Hristos,

Maica Domnului stătea lângă cruce şi plângea. - Ochii mei n-au să te mai vadă, fiul meu ! se tânguia sfânta mamă . Auzind-o, Domnul Hristos a lăcrimat. O lacrimă a căzut jos şi s-a prefăcut într-o floare gingaşă de culoare albăstrui . - Mamă, iată ochii mei ! Culege-i! De acum, florile astea să-ţi aducă aminte de ochii mei ! Maica Domnului a cules floarea albastră şi, îndată alte flori au răsărit la loc.

Domnul Iisus a zis: - Mamă, culege aceste flori şi aruncă-le în cele patru părţi ale lumii! Maica Domnului a făcut precum i s-a spus. A cules flori albăstrui şi le-a aruncat în vânt.Vântul le-a purtat prin păduri şi lunci, pe malul apelor şi prin desişuri . Pe acolo ele răsar de cum se topeşte zăpada şi suflă vântul de primăvară împodobind pământul. Fetele le culeg pentru mirosul şi frumuseţea lor, le pun în vaze şi le duc la biserică în vremea Paştelor . Lumea le spune viorele sau florile Paştelor.

Într-o zi ,un înger zbură printre stelele cerului.Se opri în dreptul fiecărei stele ca să

culeagă câte o floare. După ce îşi strânse un buchet ,coborî pe pământ ,de unde culese la întâmplare o floare. Văzând îngerul urcând spre cer ,celălalte flori se întrebară - O fi luat un trandafir ?ziceau trandafirii. - Nu cumva o fi luat un crin ? se întrebau crinii . - Nu ,desigur a cules o cicoare ,se lăudau cicorile . - Dragi surori ,vă încredinţăm ,că n-a luat decât o lalea ,strigară mândre lalelele. Viorelele ,care doreau să aibă o soră în cer ,credeau că îngerul a luat o viorea. Numai o floare sta deoparte şi tăcea.Avea coada ruptă ,o lovise îngerul ,fără să vrea ,când a trecut pe acolo . Deodată , o lacrimă căzu pe ea şi un glas se auzi : - Sărmană floare ,pentru că te-am frânt ,vreau să te răsplătesc.Ce ceri de la mine ? Vrei

parfumul trandafirilor ? - Nu ! - Culoarea strălucitoare a lalelelor ? - Nu ! - Atunci ce doreşti ? - Aş vrea, stăpâne nevăzut, să fiu albă ca zăpada şi să fiu prima floare care vesteşte primăvara. - Aşa va fi de azi înainte.

De atunci, ghiocelul îşi scoate căpşorul de sub veşmânt de zăpadă şi vesteşte sosirea primăverii, iar oamenii îl numesc vestitorul primăverii.

Material cules de

Prof. Tufişi Cristian

Material cules de

Prof. Tufişi Maria


45

Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru

păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota.

Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.

Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.

Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere: - Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.

Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!

Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat!

De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind răspunsul: Adevărat a înviat!

De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

Material cules de

Prof. Sgondea Simona


46

Când primăvara se apropie, fiecare dintre

noi aşteaptă cu nerăbdare Sărbătoarea Sfântă a

Învierii Domnului. Dar mai ales când avem copii,

Paştele nu este complet dacă nu menţionăm şi

despre iepuraşul de Paşte.

Iepuraşul de Paşte este un personaj de

poveste despre care se spune că aduce ouă

vopsite şi dulciuri copiilor în Sfânta zi de Paşte.

Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răscoleau

măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când animalele vorbeau

şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă dărăpănată la marginea unui

cătun, un olar împreună cu nevasta şi cei doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi

duceau traiul doar de pe urma vaselor de lut pe care olarul le vindea la târgul din

apropiere.

Într-una din zile, pe când se întorcea de la târg, numai ce zăreşte olarul într-un

tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea tremurând tot de frică. Nu i-a

fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se numai la friptura pe

care avea să o facă din bietul iepuraş.

Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, spunându-i să

gătească iepurele, iar el, ostenit de atâta drum, se trânti în pat şi

adormi pe dată.

Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară

binişor şi priviră în traistă, de unde străluciră doi ochişori

speriaţi şi înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta

sfârşitul plângând, pentru că auzise şi el planul îngrozitor

al olarului şi înţelesese despre ce era vorba. Doar v-am

spus că pe atunci animalele înţelegeau limba oamenilor.

Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş,

că abia au aşteptat ca mama lor să plece o clipă din

bucătărie şi au înşfăcat iepurele, punând în locul lui un

ştergar.


47

Au alergat cât au putut până la marginea pădurii, iar acolo au

dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul.

Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea

Primăverii.

Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna

s-a gândit să-i răsplătească pe cei doi copii pentru

salvarea iepuraşului şi a poruncit iepurilor să le

ducă daruri . Astfel, copiii olarului au găsit într-o

dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe

uscate, ciuperci şi faguri de miere.

De atunci, în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri

copiilor cuminţi, harnici şi buni.

Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a Învierii

Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai aminteşte cineva,

zânele s-au pierdut în negura vremii. Dar iepuraşii n-au uitat niciodată de îndatorirea

lor de a aduce, de Paşti, tot felul de daruri copiilor.

Tradiţia iepuraşului de Paşte este un ritual păgân, care nu are nicio legătură

cu sărbătoarea Morţii şi Învierii lui Iisus Hristos. În realitate, iepuraşul reprezintă

simbolul fertilităţii şi al naturii care se trezeşte la viaţă odată cu venirea primăverii.



48

Eu mă ştiam decând eram pământ, Dar nu credeam c-am să renasc vreodată; Am fost cenuşă, floare, cânt, un strop de-azur pe geana însetată... Eu am fost urlet, chin, mister, Şi eu am fost prima zăpadă, am fost cuţit, am fost crater din care lava sta să cadă... Am fost ce ştiu şi ce nu ştiu, Am fost şi munte şi pustiu, Eu bucurie-am fost, Durere, Sămânţă sunt Şi nu voi piere !

Când mi-era dor de vise şi mutele suspine

se-ngemănau, fecunde, in roşă, gura mea,

simţeam pe umeri fragezi povară de destine şi lume de miracol

din mine se-ntrupa. Atunci îmi chemam caii-

copitele să scurme- şi să-mi frământe chipul

din lut bătrân, curat, şi pasu-mi să se-ntoarne

în locul unde zarea împrăştie parfumuri

de fân, de pâine coaptă

şi de pământ arat...

N-am mai fost de mult timp atât de copil, să joc şotron pe trupul greu de beton al străzii, transpirat sub căldura toridă.

N-am mai fost de mult timp atât de copil să plâng nebuneşte pentru un melc ce-a căzut de pe-o frunză de dud, vrând să sărute timid obrazul unui strop de rouă...

Prof. Ţăpurin Adriana


49

MATERIALE NECESARE :

8 baloane

Aţe ( culorile se aleg)

Clei lichid

Năsturei pentru ochi şi năsuc

3 fâşii de carton pentru mustăţi

ETAPELE DE LUCRU:

Într-un vas plat se toarnă clei ; aici înmuiem aţa

de două culori şi o lăsăm (1-2 ore ) să se îmbibe.

Umflăm baloanele (2 mai mari –pentru cap şi trunchi, 6- mai mici penrtu lăbuţe şi

urechi.

Cu aţa îmbibată cu clei înfăşurăm baloanele ( aţa se înfăşoară în diferite direcţii –

haotic).Cu cât mai multă aţă se va folosi – cu atât mai trainică va fi construcţia.

Baloanele se lasă pentru 24 ore să se usuce, după care se sparg ( ori li se dezleagă

aţele). Fără grijă – formele se păstrează.

Acum se purcede la asamblarea detaliilor prin lipire sau cel mai bine prin legarea

detaliilor cu fire elastice (vom ascunde capetele firelor în interior). Urechile şi

lăbuţele se ţin bine , dar în acelaşi timp - vibrează, lucru deosebit de atractiv pentru

copii.

Lipim ochii şi năsucul cu mustăţi şi iepuraşul este gata.

AJUTAŢI IEPURAŞUL SĂ UMPLE COŞUL DE OUĂ!



50

Şcoala - spaţiu deschis activităţilor de voluntariat.........................................2

Bazele educaţiei incluzive................................................................................4

Devianţa şcolară..............................................................................................6

"Eficienţi, nu deficienţi".................................................................................8

Copiii învaţă ceea ce trăiesc.............................................................................9

Societate si handicap.....................................................................................10

Rolul şi conţinutul activităţilor de sprijin educaţional şi

consilierea părinţilor...........................................................................................12

Copiii şi violenţa în şcoală..............................................................................14

Reuşita şi succesul în activitatea şcolară...........................................................16

Şcoala incluzivă sau şcoala pentru diversitate..............................................18

Repere metodice în activitatea cadrelor didactice itinerante..........................19

Elevul şi familia sa.........................................................................................20

Instrumente, probe şi teste pentru evaluarea copiilor cu dizabilităţi............22

Cugetări despre violenţă................................................................................25

Tehnici formativede tip ludic în activităţile de socializare la copiii

cu C.E.S.(rolul culorii)................................................................................26

Profesia şi vocaţia..........................................................................................29

Organizarea învăţământului la domiciliu.....................................................30

Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea

Generală a ONU la 20 noiembrie 1989..............................................................32

Efectele televizorului asupra evoluţiei intelectuale a copilului......................34

De la biblioteca tradiţională la biblioteca modernă......................................36

Modalităţi de abordare a invăţării limbilor moderne la vârsta

preşcolară.........................................................................................................37

Euritmia - Scurtă prezentare.......................................................................40

Sărbătoarea Paştelui............................................................................................42

Legenda viorelei-floarea Paştelui........................................................................44

Legenda ouălor roşii.............................................................................................45

Povestea iepuraşului de Paşte............................................................................. 46

Poezii......................................................................................................................48

Iepuraşul de Paşte.................................................................................................49

revista csei nr 4-transfer ro-27may-42acf0

Documents