revista - praf de stele - 2013-2014.pdf

„Praf de stele”

1 Anul II, nr. 3-4, septembrie 2013 – aprilie 2014

Praf de stele Revistă de limbă şi literatură română a

Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara

„Fericirea este armonia dintre

ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci.”

Mahatma Gandhi

Anul II, Nr. 3-4, septembrie 2013 – aprilie 2014

„Praf de stele”


COLECTIVUL DE REDACłIE

Coordonator: Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI Redactor-şef: Andreea Miron (IX B) Secretar de redacţie: Andrada Orodan (IX B) Redactori: Dragoş Chiriţă (IX B),

Sorina Banda (X D) Marina Ciobanu (X D)

Colaboratori: Prof. dr. Elena-Ligia Jebelean Prof. dr. Aneta Gabor Prof. dr. Daniela Stoichescu Prof. Olimpia Cirimpei Prof. Dumitru Başu Tehnoredactare computerizată şi design: Prof. dr. Viviana Milivoievici

Desen copertă: Daiana Prisăcaru (IX B)

SUMAR

Editorial 3 Atitudini 4 Despre copilărie... povestim 6 Fantezie... Ficţiune... 8 Opinii 20 Adolescenţa şi... iubirea 24 Proză 33 Evocări 45 Gânduri, idei, sentimente... 50 Timp liber 54 Interviu 58 Haiku 59

„Praf de stele”


Editorial

Cuvânt către tinerii cititori

Andreea Miron, Clasa a IX-a B

În societatea actuală, eficienţa și logica sunt căutate pretutindeni, niște elemente

favorabile dezvoltarii afacerilor și construirii unui drum solid în viaţă, drum bine conturat pentru viitorii adulţi care vom fi mai târziu. Dezvoltarea abilităţilor personale sunt importante, dar să nu uităm că și dezvoltarea noastră emoţională este foarte importantă în evoluţia noastră. Prin urmare, să nu ne pripim grăbindu-ne spre maturizare și să poposim măcar acum, în această perioadă complexă și spectaculoasă, o perioadă a cunoașterii de sine și a sensibilităţii profunde, să dăm frâu liber imaginaţiei și să ascultăm poveștile celeilalte laturi a umanităţii.

Cu siguranţă că vă aflaţi, ca și mine de altfel, la o graniţă transparentă dintre maturitate și inocenţă, dintre realitate și fantezia unei lumi proprii, care nici măcar nu e bine conturată și, în mare măsură, nici nu vă reprezintă. Probabil că aveţi și voi momente de rătăcire a sinelui, în care căutaţi pierduţi în sufletul vostru fără să știţi după ce căutaţi, iar uneori, în căutarea voastră, găsiţi lucruri noi care vă surprind. O să vă pun o întrebare: știţi cine sunteţi cu adevărat? Sunt curioasă daca voi aţi avut suficient curaj pentru a îndrăzni să aflaţi cele mai ascunse laturi ale vostre. V-aţi înfruntat cele mai urâte temeri, aţi găsit locurile care vă fac fericiţi cu adevărat, aţi reușit să faceţi lumină în cele mai întunecoase gânduri ale minţii (sau cele mai confuze sentimente ale sufletului)? Nu am înţeles niciodată zbaterea mea dintre cine sunt cu adevărat și cine cred eu că sunt, sau dilema dintre cine vreau să par a fi pentru alţii și cine vreau să par a fi pentru mine. Complicat, nu? Este o luptă interioară care va dura toată viaţa, dar a cărei intensitate, acum este chiar dureroasă.

Nu din întâmplare, această etapă în care ne aflăm a fost denumită vârstă ingrată, vârstă dificilă, criză de originalitate, dar și vârsta marilor idealuri sau vârsta de aur. Este important să te cunoști, sau, cel puţin, să încerci acest lucru. Nu poţi ști niciodată dacă să ai sau nu suficientă încredere în tine și, pentru aceasta, e timpul să încerci să construiești această încredere, să-ţi formezi propria imagine. Scheletul succesului ca persoană se bazează pe gândirea pe care o ai. Imaginaţia nu are limite. Universul tău trebuie să se bazeze pe imaginaţie. Nu-ţi lăsa lumea să aibă limite.

Prin urmare, creează, construiește, compune, exersează, inventeză, îndrăznește! Îndrăznește să nu ai limite. Poţi începe chiar acum, luând exemplul altora și învăţând de de la aceștia pentru ca, mai apoi, să fii, la rândul tău, un exemplu și o îndrumare pentru alţii. Să nu-ţi fie niciodată frică să ai mai multe laturi. E vârsta la poţi trăi continuu într-o latură artistică uimitoare. Nu-ţi fie frică să avansezi!

Lăsaţi-vă imaginaţia să curgă lin și zburaţi acum, când e timpul și încă mai puteţi, zburaţi spre lumi nebănuite din inima voastră, zburaţi spre lumile vostre de vis, spre libertate și necunoscut, spre o nouă bucurie și o nouă cunoaștere (P.S. Vă voi aștepta acolo).

Zburaţi, copii, zburaţi!

„Praf de stele”


Atitudini

Mirosul cărţilor proaspete

Raluca Lobază Clasa a VIII-a B

Da! Cărţi! Ai citit bine titlul. Azi scriu despre cărţi, neobişnuit din partea mea, probabil. În primul rând, trebuie să mărturisesc că nu sunt o cititoare înrăită şi nu cred că am fost

vreodată. Totuşi, sunt genul de persoană care apreciază o carte bună şi îi face reclamă peste tot după ce o citeşte (în trei luni şi jumătate!!!). Cărtureşti e raiul cărţilor între patru pereţi, cu miros de ceai, de vişine şi urme de miere + căni la suprapreţ.

Şi „Da!” apreciez şi lucrurile mici cum sunt mirosul dulce de ceai într-o încăpere împânzită cu cărţi sau mirosul unei cărţi noi cu cerneală care încă nu este uscată bine şi ţi se imprimă subtil pe degete, fără că tu să observi. Sau zilele ploioase care tot ce te îndeamnă să faci este să găseşti cel mai cald şi moale loc din oraş şi să-ţi vezi de paginile tale. Sau zâmbetul de pe feţele oamenilor de lângă tine care fac acelaşi lucru pe care îl faci şi tu: citesc.

Uneori mi-ar plăcea să îmi placă mai mult cititul. Creativitatea autorului care a încercat să şi-o verse pe paginile pe care le citeşti, te face pe tţine, cititorul, chiar mai creativ. Te face să depui efort, să gândeşti, să simţi, să îţi imaginezi. E un sentiment extraordinar care lecţia de istorie nu ţi-o dă, dar necesită cam tot atâta efort. Şi totuşi…, uneori, nu am chef, uneori nu am motivaţie, uneori sunt distrată şi îmi pierd concentrarea. Poate ţi se întâmplă şi ţie. E normal. Să nu renunţi (bine, poate, doar pe moment poţi să o faci) pentru că atât de mult bine îţi face. Nu renunţa niciodată la citit! Dacă ai s-o faci, într-o bună zi îţi vei pierde cuvintele!

Se spune că cel mai tare drog pentru un om este un alt om. Omul scrie cartea. Deci, după matematica mea se aplică astfel: cel mai tare drog pentru un om este cartea scrisă (de un alt om). E ciudat cum bucăţi de hârtie, cusute între ele şi mânjite cu cerneală te pot plimba prin atâtea stări, prin atâtea trăiri. La prima vedere, ele nu au viaţă. Cum poate ceva fără viaţă să te facă să plângi şi să razi şi apoi brusc să îţi aminteşti că îţi e dor de cineva?

Mă bucur că am avut ocazia să aştern aici viziunea mea asupra cititului, care, după mine, nu se rezumă doar la carte, ci şi la mediul în care o citeşti. Îmi pare rău că nu am timpul necesar să te conving (Da, pe ţine! Tu cel care citeşti asta!) că merită să îţi „iroseşti” timpul cu o asemenea activitate dar Cărtărescu aşteaptă cu nerăbdare să îmi împartă o fărâmă din geniul lui, aşa că te las să cugeţi atent asupra amalgamului de litere de mai sus.

„Praf de stele”


De ce avem nevoie de lectură?

Călin Biberea Clasa a VIII-a B

Cu ajutorul imaginaţiei, putem percepe lectura ca un ultim sistem de simulare, deoarece prin intermediul cuvântului autorului ne putem imagina lumi și entităţi diverse, în care fiecare dintre noi se poate găsi măcar într-un moment de glorie sau de umilinţă. Un prim argument stă la baza procesului de imaginare: tot ce este redat de creierul uman, fie acel „ceva” și o iluzie, are o nuanţă, falsă într-adevăr, de realitate indusă. Astfel, imaginaţia poate fi considerată un al treilea ochi. Imaginaţia nu impune limite, ci doar câmpuri și zone de opinie ce sunt traversabile. Un al doilea argument stă în subconștientul uman, în special în cazul copiilor: puterea exemplului. Mario Cuomo spunea: „Îi învăţ, îi învăţ, îi învăţ, dar nu am reușit să-i învăţ în 50 de ani ce am învăţat de la tata în două săptămâni doar uzitându-mă la el”. Deci, astfel, de ce nu am putea lua ca exemplu un erou dintr-un basm? Să deţinem curajul, iscusinţa lor? Este totul foarte ușor, atâta timp cât voinţa este prezentă. Astfel, putem spune că o lume fără lectură ar avea altă lumină, mai redusă, imaginaţia fiind astfel înlănţuită.

Aripi în culori Oana Morteanu

Clasa a XII-a D

Unice. Cuvintele sunt aripi Scrise cu pene colorate. Care alunecă uşor Pe cerul ca o foaie, Se îndoaie la colţuri Coborând mai apoi pe pământul plin de cerneală. Structură Nu încerca să construieşti O lume. Ea se construieşte singură, Prin cuvinte. Nu descrie cerul cu ochii tăi căci Se pierde. Caută să simţi, În înţelesuri. Aer Ascultă elixirul vieţii, Simte briza dimineţii, Uită-te dincolo de amintirile tinereţii Şi vei găsi cheia unicului gând. Pictură realizată de Iulia Pal, clasa a IX-a B

„Praf de stele”


Despre copilărie... povestim Experienţe…

Orodan Andrada Clasa a IX-a B

Aceasta sunt eu. Andrada Elena. De

fapt, este o reprezentare a mea într-un univers alternativ, dar de ce să ne complicăm cu istoria acestei „versiuni” care ţine de domeniul ficţiunii? Aș vrea să trecem direct la povestire. Copilăria mea. Pe moment, recunosc, îmi este greu să-mi amintesc ce am făcut în copilăria mea. Cu toate acestea, puţin ajutor de la cei care ţi-au dăruit copilăria și te-au îndrumat prin ea poate fi cerut și la vârsta în care vrem să ne lăsăm aripile să se despartă pentru a putea zbura cât mai departe. Copilăria mea, pot spune, a fost minunată. Nu am avut accidente cu bicicleta, nici cu trotineta. De fapt, nici acum nu știu să

„mă dau pe ele”. Copilăria mea a avut forme diferite, printre care cea a baletului, a patinajului, a tenisului, cântatului și descoperind lumea prin experimente și camere ascunse. Un prim moment amuzant pe care mi l-a amintit mama s-a întâmplat în tramvai. Eram chiar foarte mică, și mă întorceam acasă de la plimbarea zilnică cu mătușa mea dragă. Tramvaiul 1 era aproape de destinaţie, însă, deodată, Andrada și-a dat jos pantoful stâng. Momentul descălţării nu a fost observat de mătușa mea până când tramvaiul avea câţiva meri până când ajungea în staţie. Atunci, disperată, ea a încercat să îmi pună pantoful din nou pe picior, dar eu mă mișcam în așa fel încât să nu reușească să mă încalţe. Până la urmă, mătușa mea a trebuit să mă ia în braţe și să îmi ia pantoful în cealaltă mână până când am ajuns acasă. Ce noroc că staţia de tramvai e chiar vis-à-vis de blocul meu! Cu toate acestea, nu prea cred că s-a considerat la fel de norocoasă a doua oară. Singurele diferenţe au fost distanţa și situaţia în care a fost pusă mătușa mea. A doua mea întâmplare din copilărie a avut loc în zona centrală a orașului. Trebuie să recunosc că nu ţin minte dacă era în Parcul Rozelor sau chiar în Piaţa Operei, dar știu că s-a întâmplat! O altă plimbare, aceeași Andrada, aceeași mătușă. I-am cerut să mă ţină în braţe, iar ea, cu drag m-a luat în braţele ei. Cu toate acestea, trebuia să plecăm acasă. Când să mă pună jos, văzuse că nu ajungeam jos!

„Praf de stele”


Mâinile mele strângeau foarte bine zona de care se ţineau, picioarele nu voiau să se lase atinse de pământ deloc! I-am cerut să mă ducă acasă ţinându-mă în braţe, și, deși a încercat să refuze și să mă pună pe picioarele mele, eu tot mă ţineam foarte bine de ea. Până la urmă, mi s-a îndeplinit dorinţa, iar eu am fost dusă, tot drumul, de mătușa mea, ţinându-mă în căldura braţelor ei (deși era vară…) Ce ar fi o schimbare de scenariu? Cumva a spus cineva cuvântul experimente? Copil fiind, știinţa m-a pasionat foarte mult. Nu degeaba am și porecla Protonel. Dar porecla mi-a fost dată mult mai devreme de data următoarei amintiri. Bunica din partea tatălui meu și multe rude ale familiei mele sunt din Ineu. Eram în vizită la una dintre rudele mele, și pe lângă faptul că într-una măturam curtea, eram absolut fascinată de fântâna de lângă poartă. Nu era nimeni în apropiere, săpunul era în apropiere, iar știinţa avea destule lacune în mintea mea așa că m-am hotărât să ajut omenirea și să devin un cercetător cunoscut pentru răspunsul meu la întrebarea „Cum apar bulele de săpun?” Am luat repede săpunul și am pus puţin în fântână. Am agitat apa cu găleata atârnată deasupra fântânii, dar nu apăruseră bulele de săpun! Așa că am adăugat, și adăugat, am agitat, până când am văzut fântâna plină de bule de săpun. Experiment reușit și o miraculoasă explicaţie la îndemâna mea! Păcat că mama nu a înţeles ce miracol tocmai a fost înţeles… Mai sunt multe amintiri din copilărie, dar în curând va sosi finalul povestirii, așa că mai pot spune o întâmplare și numai una. Castelul Peleș și Castelul Pelișor. Două construcţii miraculoase, pictate cu frumuseţe

și decorate cu minunea peisajului românesc. De când le-am văzut prima oară m-am îndrăgostit de cele două castele și zona spectaculoasă ce le înconjoară. Dacă aș fi întrebată acum care este camera mea preferată din cele două castele răspunsul ar fi același ca cel de când le-am vizitat prima oară: Camera de Aur. Camera de Aur a fost întotdeauna camera care mi-a atras atenţia și m-a fascinat cu frumuseţea ei de prima oară. Am rămas atât de fascinată de ea încât știam singură drumul spre acea cameră. Și asta m-a ajutat foarte mult într-una din vizitele mele. Ajunsesem la etajul acelei camere, iar tentaţia de a mă rupe de grup și a mă duce la acea cameră era imensă. Așa că am întrebat-o pe mama dacă am voie să mă duc acolo singură. Mama a spus că nu ar fi bine să mă duc, așa că am mers cu grupul meu în prima cameră de la etaj. După ce am văzut-o, ghidul, care auzise scurta discuţie, a venit la mine și m-a întrebat dacă știu cum se ajunge la ea. I-am răspuns cu entuziasm în mod afirmativ, și atunci am auzit vorbele mult dorite: „Atunci du-te!” Aproape că am zburat în drum spre ea, iar când am ajuns, am simţit căldură în inima mea, întâlnindu-mă cu vechea mea prietenă. Am avut destule minute pentru a o admira, și m-am bucurat că acea întrebare a fost auzită de ghid, astfel ajungând să am mai multe minute petrecute cu draga mea cameră. Am mult mai multe amintiri, amintiri ce m-au construit, m-au conturat și m-au format, m-au făcut să învăţ, să înţeleg, să visez și să îmi imaginez. Iar toate aceste memorii și amintiri au creat copilăria mea de neuitat.

„Praf de stele”


Fantezie... Ficţiune...

Dacă aş avea aripi… Dara Nestorovici

Clasa a V-a A

Nu poţi spune multe despre cineva cu aripi; nu poţi judeca un înger după aripile sale, ci după cum zboară, cum se foloseşte de ele.

Pentru toate aceste lucruri, trebuie să poţi avea aripi. Şi asta nu o spun neapărat în sensul adevărat al cuvântului… Să va dau două exemple: primul constă în a şti să treci peste greutăţile din viaţăa de zi cu zi. Dar, sinceră să fiu, şi acest lucru poate fi privit din mai multe perspective, cum ar fi: să ai o problemă de familie, o problemă temporară de familie şi aşa mai departe…

Asta înseamnă pentru mine să ai aripi în sensul metaforic! Dar greul abia acum începe!!! Ce pot eu să vă spun despre modul în care ai putea avea aripi adevărate?! Asemeni păsărilor, îngerilor, zânelor din poveştile de „Noapte bună” pentru copii… Hm… Da! Am găsit! Eu îmi imaginez că dacă aş avea aripi, aş putea să explorez întreaga lume!!! Într-o singură zi! Imaginaţi-vă! Staţi câteva secunde cu ochii închişi şi gândiţi-vă la acest lucru! Aţi putea să vedeţi toată răutatea din oamenii răi, dar, totodată, toată bunătatea din cei buni!... Şi tot aşa aţi continua să plutiţi peste mări şi ţări, peste lumi de poveste, văzând totul aşa mic cum este. Veţi descoperi, poate, chiar şi o lume necunoscută, cu totul şi cu totul nouă! Aţi putea…, aţi putea…, cine ştie câte lucruri fascinante şi noi aţi putea să faceţi!!!... Dar, din păcate, ştiu că acest lucru nu se poate, aşa că spun şi eu că şi Creangă: „Am încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea-aşa! / Am încălecat pe-o căpşună / Şi v-am spus o maaare minciună!”

Ţinutul inimii mele

Tania Văluşescu Clasa a V-a C

Ţinutul inimii mele este împărţit în cinci continente: Ţinutul Răzbunării, Pădurea Plictiselii, Plaja Prieteniei, Peştera Fericirii şi Deşertul Curiozităţii.

Ţinutul Răzbunării are o întindere de 2765 km pătraţi. Acolo se află munţi înzăpeziţi şi gheţari, este foarte frig şi este ceaţă. Popasurile aflate aici se numesc Răscruce, Răstimp şi Răzbun. De cate ori vin aici, devin mai răzbunătoare. Pădurea Plictiselii are o întindere de 2989 km pătraţi. Acolo se află munţi, copaci şi un râu care se numeşte Râul Plictiselii. Acest râu curge cu multă plictiseală. Cateodată, se şi opreşte. Poate vorbi şi chiar vorbeşte plicticos.

Plaja Prieteniei este un loc cu mult nisip. Are o întindere de 7698 km pătraţi. Marea care se află aici se numeşte Marea Iubirii. Are o adâncime de 7 metri. În ea se află diferite specii de peşti: Bubu şi Rutu, iar plantele sunt roşii. Marea are acest nume deoarece, în acest loc, eu mă îndrăgostesc. Pe această plajă îmi place să mă distrez mereu cu prietenii. Peştera Fericirii este locul unde mă regăsesc când sunt fericită. E un loc aventuros. Este locul meu preferat.

Deşertul Curiozităţii este un loc minunat. Toate curiozităţile se află aici. Când vreau să aflu ceva nou, mă întorc aici.

„Praf de stele”


Ce e mai bun, am lăsat la sfârşit. În Pădurea Îndrăznelii, se află Munţii Amintirilor. Aici sunt toate amintirile din viaţa mea, ferecate cu mii de lacăte.

Cipi, piticul hazliu Andrei Grigorie

Clasa a V-a C

A fost odată că niciodată un spiriduş care locuia într-o ciupercă împrenă cu familia sa. El avea un fiu, pe nume Cipi

Cipi, încă de mic, îl ajută pe tatăl sau la muncă. El ajută pe toată lumea, nu numai pe tatăl său. Cipi era un copil isteţ, bun şi binevoitor.

Într-o zi, era la şcoală, în pauză, cu prietenii săi. Un coleg de-al său a observat că şi-a pierdut pacheţelul cu mâncare. Cipi, ca un coleg bun ce era, i-a dat jumătate din mâncarea lui. Altădată a ajutat un bătrân să treacă strada, fiindcă maşinile – pepene nu făceau loc nimănui.

Când a ajuns mare, se gândea la copilărie şi voia să fie din nou tânăr. A auzit că în baltă există un brotac vraci. Cum a auzit asta, Cipi a luat-o spre baltă, crezând că vraciul îl va ajuta. Sosit la baltă, a început să îl strige pe brotac:

- Brotacule! Hei! Am nevoie de ajutorul tău!

Deodată, din baltă, sări pe un nufăr o dihanie râioasă.

- Ce vrei? întrebă broasca morocănoasă, abia trezită din somn.

- Vreau să mă faci mai tânăr! - Eu nu pot să fac asta, este peste

puterile mele, dar am un prieten, o şopârlă. O vei găsi lângă lac pe o stancă. Cipi plecă mai departe.

Pe drum se întâlni cu o ciocănitoare, care îl întrebă ce caută pe acolo.

- Merg să mă fac tânăr! Ciocănitoarea nu înţelese ce spuse

Cipi, aşa că îşi luă zborul. Spiriduşul plecă mai departe. Ajuns la

lac, începu să caute şopârla pe stânci. Nu o găsi, aşa că începu să o strige:

- Şopârlo! Hei! Mă auzi!?

- Ce cauţi pe aici şi ce vrei? - Vreau să mă faci mai tânăr, cu

ajutorul farmecelor. - Desigur, dar trebuie să îmi aduci

ingredientul secret. - Care anume? - Câţiva solzi de la maleficul balaur

(şarpe). - Bine, am să îţi aduc. Cipi merse şi îşi strânse toţi prietenii:

câţiva spiriduşi, Răzor, Sonny, Ronnie, apoi încă un castor pe care îl cunoştea din liceu, ciocănitoarea şi şoarecele Don. Au construit împreună o maşină de luptă.

Când au fost gata cu toate, au pornit către balaur. Au mers zile întregi până au ajuns la grota fiarei. Toată lumea se aştepta să vadă ieşind un monstru, dar... a ieşit un şarpe mic şi drăguţ. Toţi au început să râdă, numai şarpele se enerva şi le spuse să nu mai râdă, fiindcă o să le pară rău. Dar numeni nu îl ascultă. Atunci şarpele se preschimbă într-o dihanie enormă.

Cipi şi prietenii săi se urcară în automobil şi fugiră. Şarpele îi urmărea, dar nu putea ţine pasul cu ei, aşa că se lasă păgubaş. Toţi erau trişti fiindcă nu au luat solzi de la şarpe. Cipi îşi dădu jos pălăria şi, ce să vezi? Avea agăţaţi în păr vreo şapte solzi. Atunci spiriduşul fu în culmea fericirii. Se grăbi spre casă să dea solzii, când...

...se trezi şi îşi dădu seama că a fost un vis, el nu a fost în nicio călătorie, nu s-a întâlnit cu nicio şopârlă şi nu a avut nicio aventură.

El adormise stând pe fotoliu. Ca să fie sigur, l-a întrebat pe Răzor

dacă nu au fost să se bată cu un balaur.

„Praf de stele”


- Cipi, eşti bine? Nu eşti bolnav? De ce spui că ne-am bătut cu un monstru?

- Nu mai contează... Şi aşa, Cipi a avut un vis ciudat pe care

nici azi nu îl prea înţelege. Aşa că nu se mai gândeşte la vis şi la copilăria sa.

Din ziua aceea se simte mai vesel şi mai tânăr.

Fotografie realizată de Maria Macavei, Clasa a X-a D

Scântei nemuritoare

Andreea Miron Clasa a IX-a B

În urma acelor cuvinte rămase ca o dâră palidă, cenușiu-gălbuie, din care nu mai dintingea

ce spusese ea, ce spusese el, ce fusese aievea. Apoi un val de idei au izbit-o in minte; nu putea crede că se întâmplă așa ceva! Un vârtej ameţitor de cuvinte, imagni, sunete se roteau în jurul ei, iar în lumina palidă a înserării, vorbele și imaginile aveau culori ţipătoare, care o oboseau, o înconjurau ca niște șerpi ce nu-i dădeau pace și care încearcă să o cuprindă tot mai strâns, tot mai strâns, până când simte că nu mai poate să respire și că va fi doborâtă de veninul neputinţei care se năpustea din toate părţile, încercând să-i otrăvească și ultima fărâmă de raţiune. Nu, nu era posibil așa ceva! Tot ce a fost, tot ce au trăit împreună, toate momentele de vis pe care le-au împărţit, toate clipele de fericire! Ochii au început să o usture, obrajii să o înţepe în timp ce lacrimi dureroase îi zguduiau tot sufletul. De ce asta, de ce acum? Oare nu auzise bine? Nu putea să glumească cu așa ceva, pentru ce ar face-o, cu ce l-ar satisface dezorientarea și umbra chinuitoare de pe chipul ei? Se uită iar și iar la expresia lui, căutând ceva, orice, care să trădeze falsitatea vorbelor sale. Dar nu era nimic, aceeași apariţie rece care nu se potrivea cu nimic din ce știa ea. Și atunci cum rămânea cu sufletul ei? Nu conta dacă inima ei s-ar fi rupt în bucăţi, transformându-se în cenușă chiar în faţa lui? Ce simţea? Furie, neîncredere, surpriză, durere, teamă, ură? Nici măcar ea nu știa, părea că toată viaţa ei a trăit un vis cu îngeri și palate de cleștar pentru a fi smulsă cu brutalitate mai târziu și prădată realităţii înfricoșătoare.

A încercat să spună ceva, să facă un pas înainte, să întindă o mână tremurândă spre iluzia de lumină care se estompa chinuitor, dau nu putea. Trupul nu mai era al ei, nici mintea, nici simţurile. L-a privit neputincioasă, cum i-a întors spatele și a plecat cu pași lejeri, un înger întunecat care abia atingea nisipul de marmură, un înger de gheaţă care se depărta de ea pe întinsul drum al vieţii, fără să se uite o clipă înapoi. Și ea striga, plângea, suspina, urla și blestema dinlăuntrul fiinţei ei întreaga lume și pe ea însăși, prostia, naivitatea, încrederea ei într-o proiecţie de cristal care i-a încălzit atât de mult sufletul cândva. S-a lăsat moale, ca o cârpă zdrenţuită, să alunece în genunchi pe nisipul de argint pictat de lumina lunii. Soarele a apus de mult și bezna a pus stăpânire pe Univers, furându-i toată splendoarea și minunăţia. Globul palid care veghea printre stele a încercat să-i mângâie fiinţa fără vlagă cu raze slabe, parcă moleșite și ele de tristeţea fetei, dorindu-și să-i ofere un îndemn, o încurajare, o urmă de speranţă. Vântul șuiera și el pierdut printre firele decolorate și nuanţele tulburător de înfiorătoare ale nopţii, iar valurile spumoase ale mării de cleștar nici nu se gândeau să scuipe globul cu plete de aur care

„Praf de stele”


strălucea mai devreme pe cerul din lumea copilei. Dar ea nici nu mai era acolo, sufletul ei plutea pierdut prin spaţiu și timp, în căutarea a ceva care să-i aline suferinţa, a ceva care să-i confirme prezenţa unui coșmar înnebunitor și nu a unei realităţi crude. Lumea ei euforică a fost distrusă instantaneu, la fel ca și inima ei transformată în pulbere, arsă cu răutate din temelii în ciuda agoniei care nu vroia să creadă adevărul. Privea cu ochi sticloși, împăienjeniţi de plâns, de fantasme întunecate, mângâia fără să vrea urma de pași întipărită pe veci în nisipul fin, altădată izvor tămăduitor al iubirii.

Un colţ al gurii i-a zvâcnit în sus, întipărindu-i pe chip un zâmbet de om epuizat și bolnav. Va trebui să accepte. S-a ridicat încet, nesigură pe picioare, ca o nălucă dezorientată. Deși o pânză groasă de întuneric o înconjura, a început să meargă înainte, căutând cu disperare o urmă de lumină.

Melancolie într-un castel de marmură Andreea Miron

Clasa a IX-a B

Deschid ochii și-mi dau seama de

faptul că încă plutesc pe un tărâm de fantezie. Mireasma proaspătă și răcoroasă și peisajul feeric ce se întinde înaintea mea să facă oare parte din tabloul realităţii? Am înșfăcat la repezeală halatul cel moale și pufos, la fel ca întinsul și strălucitorul covor de afară și am ieșit pe terasă, așezându-mă pe vechiul leagăn de lemn.

Nu e frig. Niciun vânt care să-ţi taie obrazul și nici un sunet care să-mi confirme faptul că în faţa mea nu se înșiră poarta de trecere a unui basm. E mirific, acesta-i cuvântul! Deși întinderea de cerneală sinilie care ne veghează viaţa s-a ascuns după o perdea groasă de nori fumurii, iarna își scutură veselă cojoacele și împletește noi veșminte ale naturii. Mii de steluţe de argint, diamant și cristal, fiecare unică în felul ei, își dansează frumuseţea în întreaga pădure, la fel ca oamenii care joacă pe scena vieţii. Brazii înalţi și copleșiţi de nea par crini enormi acoperiţi de floarea pură a zăpezii. Totul e alb, alb și iar alb. Pădurea doarme adânc, copleșită de vise și de cântecul liniștitor al iernii care colindă prin văzduh însetată după lume. Ce cântec îmbietor al iernii, alcătuit din simfonia dansului de fulgi, goana aerului printre crestele de munţi și propriul tău suflet. Pot să întrezăresc raze

slabe de lumină, ca niște portaluri îmbietoare, ca niște reflectoare măreţe care introduc în scenă noua noastră regină, iarna.

Un fulg îndrăzneţ, orbitor de sclipitor și pur s-a așezat timid pe vârful degetului meu îngheţat de uimire și de plăcere. Am tresărit și l-am privit curioasă, descoperind textura sa fină și vesela rochiţă de dantelă. Parcă mi-aș dori și eu să îmbrac haine croite de iarnă și să mă avânt împreună cu ea, dansând şi cântând în timp ce vestim sosirea veselilor fulgi. Dar iată, s-a topit! Nu aș fi vrut să se topească, cât era de frumos.... oare așa m-aș topi și eu dacă aș fi o bucată de perfecţiune? Dar dacă m-aș topi oricum?

Înconjurată de povești feerice și legănată de scrânciobul împovărat de ani din călduroasa cabană a bunicilor, am adormit rapid și liniștit, visând lumi albe și fete care seamănă cu mine, dansând pe un lac mare, de gheaţă, în timp ce fulgii și pădurea îmi cântă valsul. M-am trezit târziu, căci iarna te îndeamnă la odihnă și la purificare a sufletului, dar mi-am revenit în simţiri la cel mai frumos moment ce l-aș fi putut prinde. Printre înaltele coloane de marmură albă ale regatului crăiesei, se zărea apusul. Ochi îndrăzneţi nu mai brăzdau văzduhul, însă săgeţi trandafirii de lumină se împleteau cu zdrenţe leneșe, multicolore de pe cer și

„Praf de stele”


pictau umbre și povești pe albul imaculat al pământului. Vreau și eu să desenez, să creez o poveste, de ce să nu urmez exemplul dat de marele sihastru al lumii? Simt totul cum mă cheamă, o bucurie și o putere de nedescris spre o lume nedescoperită de nimeni până acum, care mă așteaptă pe mine. Emoţionată și nerăbdătoare, m-am așezat în mijlocul mării spumoase, cristaline și răcoroase. Un oftat de surpriză, ca o dorinţă, a scăpat de pe buzele mele, risipindu-se într-un ecou inexistent prin pădurile străjerilor muntoși, născut și mort într-un neant misterios.

M-am lăsat pe spate, convinsă de puternica dorinţă de plutire și înălţare într-un univers nou, un univers mirific, doar al meu. O secundă, numai una, să-i zăresc

potecile presărate cu dragoste și chemări nemuritoare ale vieţii. Am închis din nou ochii, cu sufletul împlinit și inima încântată. În tine poţi regăsi orice univers dorești pentru că faci parte din toate. Ești cineva care poate culege frânturi de vis spre a le răspândi în lumea largă ca adevăr, cu scopul de a crea zâmbete, speranţe sau noi vise. Cauţi și regăsești în tine orice îţi dorești, cu condiţia de a fi curat și sincer.

Astfel, întinsă pe lungi și catifelate lespezi de marmură, am zărit ceea ce căutam: propriul meu regat, unde m-am regăsit pe mine și pe cineva care mă aștepta cu o rochie din mătase argintie, gata de un dans printre stele. M-am întâlnit cu Iarna.

Aventură între lumi Andreea Miron

Clasa a IX-a B

Ce bine că sosise vara! Nu intrasem demult în vacanţă, însă în fiecare zi m-am zbenguit, am

pierdut vremea pe afară și alungam miile de griji care mă ameţeau pe când mergeam la școală. A fost o zi normală, cel puţin în timpul dimineţii a fost totul perfect: m-am trezit, am

mâncat, am citit și apoi am tulit-o afară, cu gândul de a mă întâlni cu prietenii, în oraș. Pe drum, mă tot gândeam la cartea pe care tocmai o terminasem de citit, o carte SF cu personaje fantastice și lumi secrete, imaginându-mi cum ar fi ca toate lucrurile paranormale să fie adevărate. Totuși, până la urmă, tocmai de aceea se numesc PARAnormale: nu coincid cu realitatea.

Eram aproape de destinaţie când, deodată, în timp ce intram printre blocuri, am simţit o forţă, ca un fel de vânt, dar totuși diferită, care mă împingea din faţă. Nu am mai putut să înaintez și apoi, brusc, m-am simţit aruncată în spate cu putere. Totul a durat câteva secunde: parcă pluteam undeva în aer, în timp ce, în jurul meu, culorile se estompau, se amestecau, îmi zgâriau ochii și nu se auzea niciun sunet. Pe neașteptate, mișcarea s-a reluat și culorile au dispărut, în timp ce eu m-am trezit stând pe jos, dezorientată, pe o alee de beton. Eram ușor ameţită, apoi m-am uitat în jur și inima mi-a stat în loc: nimerisem într-un film din viitor! Asta dacă totul ar avea logică, ceea ce, în capul meu, nu se contura: zeci de clădiri care de care mai complicate și mai ciudate, mașini zburătoare care treceau pe deasupra mea și un cer mov cu stele multicolore și cu doi sori, unul albastru și unul mai mic și roșu.

M-am pocnit peste cap și m-am scuturat. De ce Doamne nu mă trezeam! Apoi am remarcat cum cineva se apropria de mine: o femeie cu păr lung, blond, prins la spate și ochii de un albastru marin. Purta un costum cum vedeai pe la TV, la Stargate sau ceva asemănător, și zâmbea la mine, întinzându-mi mâna. În spatele ei au apărut încă trei oameni: doi bărbaţi și o femeie. Nu conta. Mă holbam în continuare la ea.

„Praf de stele”


- Bine ai venit pe Ashtar, soră de pe Terra. Nu te speria și nu fugi; ești cea mai norocoasă dintre pământeni. Știu că te întrebi ce se întâmplă, dar ţi se va explica totul. Tot ce trebuie să faci este să vii cu noi.

Am încremenit, iar mintea mi s-a blocat. Ce însemnau toate astea? Oare am avut un accident pe drum și am murit, ajungând într-un alt Univers? Cei patru s-au apropriat și aproape că m-au luat pe sus pentru că eram practic paralizată. Femeia cea blondă a început să vorbească:

- Precum spuneam, să nu te temi. Îţi vom oferi răspunsuri. Numele meu este Rheita și te afli pe Ashtar, singura planetă cu adevărat evoluată din Galaxia Antares. Poate că ai observat deja că semănăm.

Îmi oferi un zâmbet. - Nu are rost să fi înfricoșată, suntem și noi un fel de „oameni”, cum vă spuneţi voi și nu-ţi

vom face rău. Vrem doar să ne acorzi puţin timp să-ţi explicăm prezenţa ta aici. Au trecut mai multe luni pe Ashtar. Poate că sună ciudat, dar m-am obișnuit și-mi place.

Am trecut peste șocul primelor zile aici și am descoperit cât de plăcut este. Într-un fel, seamănă cu noi, dar sunt mult mai evoluaţi și mai captivanţi. De fapt, totul stă cam așa: Antares e o galaxie aflată la foarte mulţi ani lumină de Terra, iar locuitorii ei sunt cei mai evoluaţi din cele câteva bilioane de galaxii care formează imensul nor Cassendi, un fel de cartier al acestor galaxii. Cine să știe că și noi facem parte din el? Oricum, sunt sute de planete locuite și cam toţi semănăm, cei din norul Cassendi sunt toţi ramuri ale aceluiași neam, Capella Aristah, dar deja de aici e mai complicat. Eu am ajuns aici printr-un portal. Da, așa e, m-am teleportat. Cei de pe Ashtar au portaluri pe toate planetele locuite și cei care trec prin ele ajung aici, exact cum s-a întâmplat cu mine. E vorba de cunoașterea neamului și nu ne putem cunoaște decât dacă ne întâlnim într-un fel sau altul, iar celor de aici le place să ne uimească cu creaţiile lor. De asemenea, un lucru foarte tare e că aici, un an e cât o oră terestră, ceea ce înseamnă că măcar nu mă va da nimeni dispărută un timp. Dar, de fapt, Terra a început deja să fie mai mult ca o veche amintire.

Locuiesc într-un fel de navă unde îmi petrec majoritatea timpului. Uneori îmi fac teste ca să afle diverse chestii și nu mă deranjează. Cu toate acestea, a apărut un moment când ceva s-a schimbat și a trebuit să aflu ce. A fost frumos la început, dar ceva era și bizar. Parcă mă întrebau prea multe și erau prea drăguţi. Într-o noapte, am umblat fără să știe nimeni la datele cheie de la navă. Să mai zică cineva că nu știu să trag cu ochiul!

Am descoperit ceva ciudat, Camera Specimenelor. Ceea ce mi-a atras însă atenţia a fost faptul că acolo erau toate datele despre mine și Pământ. Lângă, mai erau niște semne care indicau că încă nu știau totul despre Terra și mai au de aflat lucruri despre noi, apoi am dat peste două cuvinte urmate de semnul întrebării: Operaţiunea Repopulării?

Mi-a sărit inima. Ce era asta? Vroiau să repopuleze Pământul? Ceva a căpătat sens. Erau mereu foarte dulci... prea dulci? Îmi povesteau cât de perfectă e rasa lor și ce minunat ar fi Universul dacă toţi ar trăi în pace și s-ar iubi ca ei. Cum am fost îndepărtată pe nesimţite de casă? Și ce era cu injecţiile pe care mi le făceau o dată la câteva zile? Dacă ele mă făceau să mă port așa? Nu m-am așteptat la asta. Frica a pus stăpânire pe mine și am zis: „Gata! Trebuie să plec, acum!” Dar cum? Portalul! Unde erau cabinele alea pe care am văzut că le foloseau? Oare mergeau pe planetele unde purtau războaie ca să vadă cum decurge totul? Nu știu și nu vreau să mai știu nimic. Locul meu nu e aici și trebuie să plec.

Am fugit și am intrat într-o capsulă de teleportare. Cum se foloseau butoanele...? Pesemne că era ceva de setat. Bine că iubeam PC-urile și știam foarte multe despre ele. Învăţam repede.

Tocmai ce am început să caut, când am auzit o voce: - Hei! Treci înapoi aici! Acum!

„Praf de stele”


M-am grăbit, apăsând aiurea, sperând să pot găsi ce căutam și să ajung acasă. Mi-a apărut un fel de imagine virtuală care reprezenta Terra și am apăsat cel mai mare buton, apoi am tras de una dintre manete. Am închis ochii, în timp ce foștii mei prieteni și-au scos armele Kepier, niște lasere impresionant de puternice. S-a auzit un bipăit și totul s-a înceţoșat.

O mașină claxonă. O mașină MAȘINĂ! Am deschis ochii din nou și am observat că eram în mijlocul străzii, cu un șofer mirat și iritat care mă privea prin parbriz. Nu mă interesa deloc. Am început să strig de fericire și să o iau la goană. Bine că șoferul era singura persoană de pe drum, a fost suficient să par o paranoică fugară fie și numai în faţa acestui om.

Ţopăind, m-am uitat la ceas: ha! Douăzeci de minute fix. Nu-mi mai trebuia întâlnire cu prietenii. Direcţia acasă! Apoi mi-am dat seama că umblam în niște pijamale stranii din altă galaxie, pe stradă, în mijlocul zilei. Ei bine... și ce? Oricum vor ajunge la gunoi cu prima ocazie.

Gândurile mele însă, nu erau ocupate numai cu asta. Încă nu puteam crede că am oprit o posibilă Apocalipsă. Nemaiavând pe ce să facă cercetări, nu vor reuși să ne creeze un profil complet. Va fi riscant din partea lor să ne atace, pentru că, chiar dacă dispun de o tehnologie mult mai dezvolatată, nu ne știu toate punctele slabe.

Am zâmbit, apoi am început să râd. Cine oare m-ar crede? (de parcă aș spune cuiva). Oricum, vacanţa e în toi, iar eu trebuie să revin la activităţile mele zilnice și să port din nou costumul unei fete normale... sau aproape...

Și cu toate astea, dacă va mai apărea ceva neașteptat, probabil că îmi voi relua poziţia de salvatoare pentru că, până la urmă, Pământul e căminul meu și fără o casă și o familie iubitoare, nu ai cum să trăiești cu adevărat și să fii fericit.

Clopoţelul fără glas Dragoş Chiriţă

Clasa a IX-a B În inima pădurii bătrâne, într-o căsuţă

veche şi frumoasă, ca în poveştile de demult locuia şi lucra un mare meşter clopotar venit, nu se ştie când si nu se ştie de unde, aici. Se spunea că vrea să fie departe de oameni ca să poată lucra liniştit sau că se temea de faptul că cineva ar putea să-i fure meşteşugul şi să facă alte clopote mai melodioase sau mai frumoase.

Adevărul este că meşterul avea aici aer curat şi ape limpezi, că glasurile pădurii îl ajutau să dea viaţă clopotelor lui. Oamenii îi erau dragi şi se bucura de oaspeţi. Lucra acolo, în pădure, clopote pentru toată lumea. Aveau cel mai frumos glas, erau cele mai frumoase. Pe cel mai mare, cu glasul gros şi solemn, l-a trimis la cea mai mare catedrală a unui oraş frumos; unul mic, fin ca o dantelă, anunţă musafirii la curtea unor regi.

Făcuse o mulţime de clopoţei care ştiu precis când începe şcoala şi când vine pauza, clopoţei care sună în sate mici de munte sau în marile oraşe. Asta dacă nu cumva le-a luat locul vreo sonerie răguşită, şi stau cuminţi în muzeul şcolii. Avea clopote ce colindau lumea pe vapoare şi dădeau precis semnale de ceaţă sau de vreme rea. Poate clopoţelul ce te-a însoţit la colindar în iarna aceasta a fost făcut tot de el pentru că iubea colindele şi învăţase micuţele instrumente să cânte corect, şi facuse aşa de multe, că le pierduse numărul.

Într-o iarnă, meşterul a rămas izolat în pădure, în căsuţa lui, pentru că a nins mult, mai mult ca în alte ierni. Viscolul a urlat neîncetat şi vântul a răscolit pădurea. Meşterul era trist, nu mai putea lucra pentru că nu mai avea materiale şi nici pe afară nu putea ieşi. Privea pe geam şi mângâia din

„Praf de stele”


când în când un firişor de iarbă răsărit chiar la pervazul ferestrei lui, nu se ştie cum. Privea pe geam şi aştepta raza de soare care să îi aducă primăvara... Atunci i-a venit o idee: va făuri un clopoţel care să cheme primăvara, s-o cheme aici, în pădure. Să ştie şi ea că e singur acolo, că îi este dor de oameni, de păsări şi de flori. A răscolit prin toată casă, prin toate ungherele atelierului său şi a găsit un strop de argint şi o scoică mică, numit ghioc, uitată, poate, de un client venit de departe, de peste mări şi ţări, după clopotele lui. A topit argintul în cea mai mică formă pe care o avea, a turnat peste el sideful micului ghioc. Nu l-a împodobit cu dantelării, l-a lăsat simplu, alburiu, dar a avut grijă, numai el ştie cum, să-i dea putere şi curaj să înfrunte iarna şi rezistenţa. Nu i-a dat nici glas. L-a înzestrat cu glasul inimii, de care ştia el că ascultă primăvara. Ştia meşterul că ea vine atunci când sufletul are cea mai mare nevoie de ea, că uită chiar şi de calendar, uneori, dacă ştii să o chemi. Şi clopoţelul fără glas ştia. Pentru că nu avea de ce să-l prindă, l-a agăţat de firişorul de iarbă de la marginea ferestrei.

A ieşit ceva alb şi verde. Alb să păcălească iarna, verde să cheme frunzele şi iarba. Va face treabă bună, aşa cum au făcut mereu toate clopotele lui.

Era târziu când şi-a terminat meşterul treaba. Viscolul urlă parcă mai tare ca oricând. Ardea de nerăbdare să cheme

primăvara şi nu l-a speriat nimic. A ieşit în pragul casei şi a vorbit cu micul clopot făcut dintr-un strop de argint şi din sideful unui ghioc:

- Hai, ghiocel, du-te, adu la mine primăvara. Cheam-o!

Vântul năpraznic i-a smuls din mână clopoţelul fără glas şi l-a dus pe aripile lui. Meşterul a rămas în prag cu ochii înlăcrimaţi. Iubea clopoţelul acesta ca pe copilul lui cel mai drag. Nu voia să se despartă de el şi abia a aşteptat dimineaţa să pornească în căutarea lui. La prima rază de lumină a plecat la drum prin pădure, prin zăpada înaltă, prin viscol şi ger. Parcă era mai cald şi parcă viscolul se potolea.

Simţea meşterul că îşi făcuse treaba clopoţelul lui. Dar unde era? L-a găsit într-o poieniţă însorită. Meşterul a înghenuncheat şi l-a curpins în palme. Era aşa cum îl făcuse: alburiu, prins de un firişor verde, mic, delicat, puternic, rezistent şi curajos. Ca vântul să nu-l mai poată doborî, prinsese rădăcini şi se transformase în floare.

Clopoţelul fără glas este frumosul ghiocel. Îşi face bine treaba, că toţi clopoţeii meşterului din pădure. El cheamă primvăra şi aceasta îl ascultă cu drag şi vine, aduce soarele şi trezeşte natura la viaţă. Opreşte viscolul şi umple pământul de bucurie şi culoare. Stinge şi dorul bătrânului meşter de oameni, de păsări şi de flori. Ne anunţă că iarna se sfârşeşte şi primvăra e pe drum.

O vacanţă de neuitat Paula Farcaş

Clasa a V-a C Plecarea

E dimineaţă. Soarele a răsărit pe cer ca o minge de aur. Deși e iarnă, afară nu e deloc frig.

Ioana privește pe fereastră. În acea zi va pleca, împreună cu câţiva prieteni la Păltiniș.

Deodată, din camera de lângă, începuse să audă niște voci: - Dragule, cred că ar trebui să mă duc să fac niște sandwichuri și să pregătesc mâncarea pentru drum. - Bine, iubito! Între timp, eu am să duc celelalte bagaje.

„Praf de stele”


Ioana își dădu seama că mama și tata vorbeau între ei.

Deodată, cineva deschise ușa de la cameră. - Oh, Mihai! Zău că m-ai speriat! spuse Ioana. - Șșșșșttt!… Mai încet, să nu ne audă mama! - Dar ce cauţi aici? - Of, n-am putut să închid un ochi toată noaptea! Mă tot gândeam cum o să fie la munte! - Hei! Nu știi cât îi ceasul? - E zece fără douăzeci. - Cât?!? - Zece fără douăzeci. - Cred că putem merge jos. La zece și jumătate ne întâlnim cu Raluca și Dan.

Amândoi coborâră în bucătărie, unde o găsiră pe mama. - Bună dimineaţa, copii! - Bună dimineaţa! răspunseră cei doi în cor. - Veniţi! Uite, aici e micul-dejun !

Nu așteptară să li se zică de două ori. Amândoi erau lihniţi de foame, iar ceaiul cald și mâncarea delicioasă le făcea și mai foame.

Între timp, în cealaltă parte a orașului, Raluca își pregătea bagajul. Numai ce termină de pus ultima șosetă și cineva intră în cameră. - Ești gata cu bagajul? o întrebă tatăl ei - Da! Chiar acum l-am terminat. - Bine, atunci! Îmbracă-te și coboară.

Raluca se îmbrăcă repede, se pieptănă cu multă pricepere, își puse agrafa, iar apoi coborî. Își mâncă porţia de cereale, iar mama îi spuse: - Haide, draga mea! Trebuie să plecăm!

Raluca se urcă în mașină și începu să citească dintr-o carte numită Micul lord, de Frances H. Burnett.

Nu departe de casa Ralucăi, Dan stătea tolănit pe canapea și își făcea planuri pentru vacanţa de la munte.

Când mama intră în cameră, se sperie atât de tare, încât îi căzu creionul din mână. - Ridică-te, Dan! Trebuie să mergem!

Dan se ridică, își aranjă gulerul iar apoi spuse: - Abia aștept să ajungem!

Dong-Dong! Se auzeau clopotele bisericii care anunţau ora zece și jumătate.

În acel moment, cele trei familii ajunseră la locul de întâlnire. Veniră cu toţii la mașina lui Radu, tatăl Ioanei și al lui Mihai, iar acesta spuse: - Înainte de a pleca la drum, haideţi să cerem protecţia lui Dumnezeu. Și începusă se roage. Când termină, toţi spuseră „Amin“, iar apoi plecară la mașinile lor. Peste un minut se urniră din loc, cu Radu în frunte, căci el cunoștea drumul mai bine decât ceilalţi. Drumul

Prima parte a drumului s-au uitat pe geam și au ascultat muzică. Pe la jumătate, au adormit câteva ceasuri bune. Când s-au trezit, mașina începuse să urce pe munte. Atunci când au plecat, cerul era senin și afară era cald, dar aici aerul se răcise, iar de sus coborau pe pământ mici fulgi de nea de diferite forme. În scurt timp, totul era acoperit de o plapumă albă de nea. Copiii priveau fascinaţi pe geam jocul fulgilor și bătrânii brazi care săgetau cerul.

După câteva ore de mers,și privit acest spectacol, mașina se opri în dreptul unei pensiuni. Casa era mare și frumoasă, iar în curte se vedeau mulţi oameni de zăpadă: unii triști, alţii mici sau mari, veseli sau melancolici, pe scurt, toate tipurile de feţe pe care vi le puteţi imagina.

Toată lumea coborî din mașină ca să își mai dezmorţească picioarele.

Radu şi Darin, tatăl Ralucăi, s-au dus să ceară cheile de la camere. După aceea, au transportat bagajele.

Copiii erau încântaţi! Aveau un mic apartament care avea două băi, una era pentru fete și cealaltă pentru băieţi, un hol

„Praf de stele”


micuţ și încă două camere. Una era pentru fete și una pentru băieţi.

Când au ajuns, era deja ora șase, dar cu toată forfota asta, timpul trecuse repede şi se făcuse ora șapte. Cele trei familii coborâră să ia masa. Meniul conţinea ciorbă de perișoare, spaghete bolognese, iar la desert, clătite cu ciocolată şi frișcă. Dar ceea ce îi încântă cel mai mult pe copii, a fost ceaiul fierbinte și aromat.

După ce terminară de mâncat, copiii și părinţii lor mulţumiră pentru masă și plecară să se culce.

Andreea, mama Ioanei, Simona, mama Ralucăi, și Alina, mama lui Dan, îi ajutară pe copii să se pună la culcare, după care se retraseră. Nu fu nevoie să le spună copiilor să nu mai vorbească sau să doarmă (cum fac de obicei), căci atunci când au pus capul pe pernă, adormiră. Dimineaţa

A doua zi, Raluca și Ioana se treziră primele. Se îmbrăcară, se spălară și se pieptănară foarte frumos. Erau tare drăguţe. Nu după mult timp, se treziră și băieţii, care făcură același lucru, după care coborâră cu toţii la masă.

Avură parte de un mic-dejun delicios la care au putut povesti despre lucrurile pe care le vor face în ziua respectivă.

După ce au terminat de mâncat, s-au întors să se pregătească pentru schi. Își luară îmbrăcămintea specială pentru schi (căci toţi erau schiori profesioniști) apoi costumul și cagula, un fel de căciulă mai subţire pe care o iei sub cască.

La schi

Astfel echipaţi, coborâră, apoi se încălţară în clăpari, își luară schiurile, împreună cu beţele, pe umăr, și porniră spre telescaun.

Prima oară au urcat Ioana și Raluca, apoi Dan și Mihai.

De când ajunseră pe pârtie, lui Mihai îi plăcea să se dea mare și mereu îi depășea pe ceilalţi, privindu-i de sus.

Ioana îi spuse: - Mihai! Nu te mai duce în faţa grupului și nu mai face pe grozavul!!!

Dar Mihai îi răspunse ţâfnos: - Sigur!!! Ești geloasă! Iar dacă nu îţi convine, uite am plecat! Am să schiez singur! Și va fi mai bine pentru că nu va mai trebui să vă aștept, doar pentru că voi vă mișcaţi ca niște melci!!!

Și, fără să mai ţină cont de ce ziceau ceilalţi, Mihai plecă val-vârtej. Se vedea că era foarte furios. Dar, de unde era, Dan putu să vadă că Mihai o luase pe un drum greșit. - Repede! Repede! strigă el. - Ce e?! întrebară fetele.

Dar Dan nu le mai răspunse și o luă spre cabană cu fetele după el. Schiau foarte repede, iar lumea pe lângă care treceau, se întorcea să se uite la ei.

În două minute, ajunseră la cabană. Dan era livid la faţă. Merse la recepţie și le povesti celor de acolo ce se întâmplase. Expresia feţei le dădu de înţeles că spunea adevărul.

Imediat trimiseră doi salvamontişti să îl caute și să îi anunţe pe părinţi. În foarte scurt timp, cele trei familii stăteau la un loc și se rugau lui Dumnezeu să îl păzească pe Mihai.

Iată ce se întâmplase, de fapt, cu Mihai: plecă mai departe ca un vârtej. Se duse mult, foarte mult, pe acel drum până să își dea seama ce făcuse. Dar, când văzu că nu e pe drumul bun, făcu cel mai înţelept lucru pe care l-ar face oricine ar fi în situaţia asta. Se așeză și așteptă să vină cineva după el. În timp ce aștepta, îi curgeau lacrimile. Îi părea rău că se certase cu sora sa, îi părea rău că se dăduse mare. Știind că nimeni în afară de Dumnezeu nu îl poate ajuta, își ridică mâinile spre cer și ceru ajutor Domnului.

Imediat după aceasta, se simţi mai puternic și văzu doi salvamontişti venind

„Praf de stele”


spre el. Îl luară, iar în cinci minute ajunseră la cabană.

Cum devine Mihai un băiat mai înţelept

Când îl văzu, mama îl îmbrăţișă cu drag. Apoi i se dădură haine calde și se băgă în pat, unde mama îi aduse o cană fierbinte cu ceai. După ce bău ceaiul, adormi.

Într-un sfârșit, se trezi. Se simţea bine. Se ridică din pat și se duse la ceilalţi tovarăși ai săi: -Vă rog frumos să mă iertaţi că m-am purtat urât cu voi! - Nu face nimic! îi răspunseră ei.

* Iar de atunci, Mihai avea grijă și

rămânea mereu aproape de tovarășii săi de drum.

Ploaia de stele de Fraţii Grimm

adaptare de Ines Andrada Bungău Clasa a V-a B

A fost odată o fată săracă, dar foarte bună la suflet. Părinţii ei muriseră. Nu avea casă, nici unde să doarmă, doar hainele de pe ea şi o bucată

de pâine dată de trecătorii miloşi. Fiind o fetiţă bună şi credincioasă, dar părăsită de toată lumea, plecă, cu Dumnezeu în

gând, pe câmp, la voia întâmplării. Un om sărac îi ceruse ceva de mâncare. Ea îi dădu ultima bucăţică de pâine ce-o avea la

ea. Întâlni un copil căruia îi era tare frig la cap. Fetiţa nu stătu mult pe gânduri, îşi luă căciuliţa

de pe cap şi i-o dădu. Unui alt copil gol-goluţ, tremurând de frig, îi dădu hăinuţa ei şi plecă mai departe. Ajunse

într-o pădure pe înserat; o femeie sărmană veni la ea şi fetiţa îi dădu şi cămăşuţa pe care o mai avea, gândind: „E noapte, nu mă vede nimeni, pot să stau şi dezbrăcată”.

Deodată, văzu deasupra capului o ploaie de stele care, atunci când cădeau pe pământ, se prefăceau în monezi de aur. Din cer îi căzu la picioare o tunică ţesută din fir de aur şi un inel preţios. Începu să adune monedele de aur, devenind, astfel, foarte bogată.

Dar oare ce putea face cu atâtea monede de aur? Le puse toate în buzunarele tunicii şi se îndreptă pe o şosea către oraş.

Ajunse în Timişoara. Era Ajunul Crăciunului. Toată lumea era cu cineva, doar ea era singură.

La o căsuţă de lemn a Târgului de Crăciun, văzuse un glob de sticlă cu un băieţel ştrengar în el. Îi plăcu foarte mult şi îi spuse vânzătorului că doreşte să-l cumpere. Vânzătorul îi ceru 15 lei. Fetiţa îi întinse câteva monede. Vânzătorul, profund mirat, îi explicase fetiţei că nu poate cumpăra globul cu monede de aur. Îi recomandase să-i schimbe la o bancă. Primise adresa scrisă pe un bilet. Fetiţa luă tramvaiul până la bancă, unde schimbă monedele de aur în lei.

Se întoarse într-un suflet la Târgul de Crăciun, îl căută pe vânzător şi cu multă bucurie, îi întinse 15 lei. În schimb, globul de sticlă, acum în mâinile ei reci, cernea fulgi mici sclipicioşi, peste ştrengarul băieţel. Era doar al ei... inima sa bătea, bătea de fericire! Se bucură foarte mult de glob, dar ceva o întrista. Faptul că ea era singură de Crăciun. A început să vorbească cu baieţelul din glob. Oamenii se uitară ciudat la ea..

Fetiţa îl întrebă pe băieţelul din glob:

„Praf de stele”


- De ce a trebuit eu să fiu săracă şi orfană? De ce? De Crăciun, mi-aş dori să am alături de mine două persoane dragi: mama şi tata.

Dintr-o dată se auziră nişte sunete ciudate. Globul se crăpase, ninsoarea se oprise, băieţelul „fără viaţă” devenise o persoană cu inimă şi sentimente.

Fetiţa, speriată fiind de ce s-a întâmplat, s-a aşezat pe jos, în zăpadă.

Ştrengarul băieţel era în faţa ei, real, înalt, frumos, dar la fel de sărac, cum era ea până nu demult.

- Mă numesc Rafael, şi-ţi multumesc că mi-ai redat viaţa! Tu cum te numeşti?

- Alya, dar părinţii mei mă alintau, spunându-mi Little Star.

Cei doi copii frumoşi devin prieteni buni, povestindu-şi unul altuia tristeţile lor.

Alya îl duse la un restaurant frumos, la „Casa bunicii”, unde au cinat împreună.

Deoarece îi uneau aceleaşi sentimente de bună credintă, au hotărât să doneze banii unei cauze nobile. Ca printr-o minune, în vitrina restaurantului, un afiş le trezi curiozitatea.

Spitalul de Copii Louis Ţurcanu din Timişoara, avea nevoie de bani, deoarece clădirea urma să fie evacuată.

Au cerut şefului de sală voie să trimită un e-mail directorului spitalului, în care îşi anunţau dorinţa de a ajuta copiii bolnavi.

În drum spre spitalul de copii, au trecut din nou pe la Târg. Lângă bradul imens, plin de luminiţe, Rafael îi acoperi ochii cu palmele lui, şi-i spuse :

- Pune-ţi te rog, o dorinţă! Poate Moşul ţi-o va îndeplini! Doar e Ajunul Crăciunului! - Mi-am pus, dar în sufletul meu ştiu că... nu se poate îndeplini! - Visele devin mereu realitate, dacă credem cu adevărat în ele, spuse Rafael. Mama şi tata erau lângă ea, îmbrăţişând-o! Fetiţa credea că are halucinaţii, dar totul era

real. Părinţii ei dragi trăiau! Ochii Alyei străluceau... Bucuria ei plutea ca un vis frumos! - Rafael, uite... dorinţa mi s-a îndeplinit! Acum am şi părinţi şi un prieten bun! Nu mai sunt

singură de Crăciun! Rafael o luă de mână şi, împreună cu părinţii, au mers la Spital şi au donat toţi banii

primiţi în dar, din cer... Pentru cei doi copii acel Crăciun a fost cu adevărat plin de magie! Pentru că magia există nu doar în poveşti... Ploaia de stele... era, de fapt, o ploaie de vise!

„Praf de stele”


Opinii

Sora mea geamănă – universul vieţii mele

Andreea şi Adelina Bărbos

Clasa a X-a C

Lumea a fost creată din iubire şi înseamnă iubire. Omul este lumea însuşi; deci omul este

şi înseamnă iubire. Sentimentul iubirii este atât de pătrunzător şi de puternic încât nu poate sta doar într-un

suflet de om. El trebuie să întâlnească o altă inimă pentru a putea să se manifeste; adică să-i poarte grijile acelei noi fiinţe, să o înţeleagă, să-i fie alături în momentele grele şi să trăiască pentru ea. Poate că din această cauză, în lume, ne numim oameni, ci nu om, mai mulţi, nu unul singur. Dumnezeu ne-a creat ca să fim ca El, iubitori, nu egoişti. De aceea, cel mai frumos dar de pe pământ sunt fraţii. Nu există persoană care să te înţeleagă aşa de bine ca şi ei, nici chiar părinţii. Deoarece părinţii au o altă vârstă, văd lucrurile altfel şi, uneori, sunt mai grăbiţi în a certa decât a sfătui. Ei nu înţeleg schimbările rapide ale copiilor lor, nu se gândesc oare de ce au ales calea aceasta, ci, certându-i, cred că îi opresc, însă, de multe ori spunând nu, înrăutăţesc situaţia. Un frate mai mare îţi poate explica altfel; chiar şi prin propria trăire, că ceea ce faci e rău. Fraţii sunt cei care te apără oricând.

Gemenii

Dar ce sunt gemenii? Cum este să ai un frate/soră care este „clona ta”, dar care are total o altă personalitate decât a ta? Toţi cred că e grozav. Eu pot să afirm că ceea ce zic e adevărat şi că o viaţă alături de un alter-ego al tău va deveni, cu siguranţă, plină de surprize, pentru că însuşi gemenii sunt o surpriză. La naştere, eu am avut norocul să nu văd singură această lume, ci împreună cu sora mea geamănă. Prin prezenţa ei învăţ să nu fiu egoistă; gemenii împart totul între ei, chiar şi sentimentele, învăţ să fiu mai atentă la cei din jur şi să zâmbesc mai mult. Ea pentru mine înseamnă totul. Pot să spun că reprezintă universul vieţii mele.

Pictură realizată de Iulia Pal, Clasa a IX-a B

„Praf de stele”


Şi eu mi-aş fi dorit o soră geamănă... Sunt cuvintele pe care le aud de la orişicine când îi spun despre viaţa mea. Ele au o nuanţă de tristeţe şi, de aceea, sufletul meu nu le-a putut uita. Însă, pentru aceia, am un sfat: fericirea înseamnă şi altceva decât o viaţă interesantă. Iar un frate/o soră geamăn (ă), se subînţelege, ca fiind un ajutor. Probabil, voi cei care v-aţi fi dorit, dar nu a fost aşa, nu aveţi nevoie ce acest ajutor în viaţă. Voi sunteţi mai tari, mai puternici şi puteţi negocia mai uşor cu viiturile acestei vieţi.

Un suflet despărţit în două Se spune despre suflet că este sămânţa vieţii. Fără el, noi, oamenii, şi nu numai noi, nu am exista. De la el vin durerile şi bucuriile. Sufletul este centrul vieţii noastre, existenţa noastră. Biologii spun că începutul vieţii noastre este atunci când ia naştere prima formaţiune, numită celulă. Din aceasta, apoi, apar, prin diviziune, nenumărate celule, care, cu timpul, se aşează fiecare la locul ei şi, împreună, alcătuiesc corpul nostru. Însă, şi în această primă celulă se infiltrează duhul sau sufletul, fiindcă şi ea este o formă de viaţă. La gemeni se întâmplă ceva diferit. Prima formaţiune se împarte, din motive necunoscute, formând astfel două entităţi diferite, care au la bază un singur duh. Poate de aceea există legătura dintre fraţii gemeni şi este aşa de strânsă, bizară şi neînţeleasă. Uneori, şi eu, care trăiesc ca fiind o soră geamănă, nu pot să o desluşesc. O simt, mă doare sau mă face fericită, dar atât. Nu meditez asupra ei pentru că m-am obişnuit cu ideea că este viaţa mea.

Întâmplări ciudate – vise aproape identice!!! Prin apariţia lor dublă, clonată, gemenii impresionează. Însă, dacă oamenii ar şti mai multe despre viaţa lor, vor rămâne cu siguranţă uimiţi! În spatele unei asemănări izbitoare se află, evident, o mentalitate congruentă; în limita ştiinţei, congruent însemnând egal. Această apropiere a gândirii conferă minunea la gemeni. Nimeni nu ştie, de fapt, ce sunt gândurile. Poate că ştim că ele vin din creier, dintr-o zonă rezervată subconştientului. Însă, toate cunoştinţele de noi, despre ceea ce înseamnă un organism, sunt neînsemnate. De aceea, apar şi întrebările fără răspuns. Eu însămi sunt o întrebare la adresa ştiinţei pentru că trăiesc o viaţă de mister ca fiind o soră geamănă ce reacţionează cu un alt corp egal, dar totuşi diferit de al meu. Somnul începe odată cu închiderea pleoapelor şi analiza gândurilor. Mereu, noi, cei împovăraţi de griji, înainte de a ne culca ne facem planul viitoarei zile, şi din mulţimea muncilor ce ne aşteaptă adormim. De aceea, suntem obosiţi de griji. Şi nu scăpăm de ele nici atunci când spunem că avem timp liber. Însă, pe lângă grijile ce îl aduc, somnul înseamnă o lume nouă, o lume a viselor. Toţi oamenii visează, visele făcând parte din viaţa noastră. Ele sunt ciudate pentru că dau întunericului nopţii lumină, învie somnul şi creează o lume imaginară. Dar dacă două persoane ar avea acelaşi vis sau aproape acelaşi? Bineînţeles că toţi gândim că este imposibil. Însă, nu e aşa. Mie mi s-a întâmplat de două ori să visez aproape la fel ca şi sora mea. Nu credeam că se poate, dar iată că enigmele neştiute ale subconştientului ne arată că în lumea viselor orice este posibil. O altă întâmplare bizară a somnului este dată de aşa-zisele „poziţii egale”. Când eram mici, părinţii au observat că stăm în aceleaşi poziţii în timpul somnului. Şi, chiar mai mult, când una dintre noi îşi mişca mâna, automat şi cealaltă făcea acelaşi lucru. Mulţi numesc aceste întâmpări telepatie. Pentru mine ele înseamnă doar atât: am o soră geamănă.

„Praf de stele”


La gemeni şi certurile sunt un mod de viaţă

Certurile sunt cele care din nimicuri aduc între oameni supărare, chin şi poate chiar mai mult, vrajbă. Ele pot să destrame iubiri, să înstrăineze rude, să dezlege prietenii şi să facă multe alte lucruri rele. De aceea, trebuie să le ocolim, dar ştim cu toţii că acest lucru este imposibil. Scânteia care provoacă dezastrul provine întotdeauna de la păreri diferite. Iar între fraţi un mijloc de comunicare este dat şi de aceste diferenţe de opinii. În final, ele se termină prin cedarea mai repede sau mai târziu a unuia dintre protagonişti. De certurile dintre gemeni putem spune că sunt ca gemenii, mai speciale. Într-o confruntare dintre două mentalităţi aproape egale este greu să renunţi. Dar când se mai liniştesc spiritele realizezi atât tu, cât şi adversarul tău, că ţineţi unul la altul şi aşa se naşte părerea de rău, împăcarea devenind, astfel, un bun aliat. Cel mai emoţionant moment al certurilor la gemeni este momentul împăcării. Atunci când persoana care ţi-e identică, vine în faţa ta şi se căieşte, este ca şi cum ai sta în faţa unei oglinzi şi ai spune „îmi pare rău ”.

Pentru cei ce nu ştiu, o soră geamănă înseamnă:

Un zâmbet în fiecare dimineaţă, un „noapte bună” în fiecare seară, o lacrimă pentru durerea care te apasă;

O ceartă uitată repede, o supărare încheiată cu cuvintele „te iert”; Un ajutor în greutăţi, un umăr pe care să îţi pleci capul, o inimă sfâşiată la fiecare nouă

lacrimă căzută pe obraz; Un zâmbet împărţit, o încurajare, un îndemn înspre a fi mai bun, o iubire necontenită, un

bine enorm. Şi... încă o suflare pentru o viaţă frumoasă!

Bună, sora mea! Andrada Orodan

Clasa a IX-a B

Bună, sora mea, Îţi mai amintești de mine? Eram și eu cândva Mereu, acolo, lângă tine. Nu știu ce s-a întâmplat, Nu-mi dau seama deloc Știu doar că ai plecat Ai luat-o repede din loc. Bună, sora mea, Îţi mai amintești de mine? Ne jucam cândva, Stăteam mereu cu tine. Râdeam zi și noapte, Râdeam cu-atâta poftă

„Praf de stele”


Acum n-aud nici șoapte, Când stau singură lângă sobă… Bună, sora mea, Îţi aduci aminte de mine? Poate de atunci când patinam Și totul era bine… Știu, ce tocmai s-a-ntâmplat Te-a marcat mult prea profund, Nici măcar eu n-am visat, Dar se va rezolva curând. Bună, sora mea, Există o bucată de amintire? Pentru mine, chiar da, E păpușa de la tine. Eram mici și fericite, Nicio grijă nu aveam, Eram chiar nedespărţite. Te rog, spune și tu ceva… Bună, sora mea! Te văd prima oară-n ani Și din fata cea micuţă, Minunată ești şi peste ani. Și-ţi aud iar râsul, Și fericirea-i în casa mea, Și de la geam aud și râul, Nu pleca! E perfect așa… Bună, sora mea. Te rog, nu te speria! Să nu ai frică, doar

Curaj în inima ta. Știi să rupi blestemul, Nu îmi pasă că l-ai pus Să îngheţe tot castelul! Eu tot te iubesc nespus. Bună, sora mea, De ce m-ai îngheţat? Tu chiar mă urai? Nimic oare n-am învăţat? Chiar și prinţul m-a minţit, Singură-am rămas. Eu simt că-ngheţ de frig, Dar la ușă eu-ţi tot bat. Buna, sora mea, Îmi pare rău de tot… Nu am apreciat Ce ai făcut, deși Era totul pentru mine, Tu voiai să mă salvezi, Dar nu te lăsam pe tine Nici prin ușă să mă vezi. Bună, sora mea, În sfârșit, eu te revăd! Mulţumesc, m-ai ajutat Soluţia să o văd. Iubirea mea pentru tine, În sfârșit, a triumfat. Eu pe tine, tu pe mine, O lume-ntreagă am salvat!

Desen realizat de Paula Markova, Clasa a IX-a B

„Praf de stele”


Adolescenţa şi... iubirea

Cvintet – Adolescenţa Andreea Miron

Clasa a IX-a B

Adolescenţa, Frumoasă, surprinzătoare,

Schimbă, bucură, maturizează, Ne pregătește pentru viaţă

Transformând.

Scrisoare către o iubire imposibilă

„Ţi-aș spune că aș trece orbecăind prin întunericul uitării, cu sufletul gol și cu ochii secătuiţi de văpaie ca să-ţi dau ultima lor scânteie. Ţi-aș spune că m-aș lupta cu întinderea nesfârșită și cu furia însetată de pieire a valurilor numai pentru a ajunge să mă alin cu mângâierea pașilor tăi și să-ţi dăruiesc ultima suflare a zdrenţuitului meu suflet. Ţi-aș arăta cum mă războiesc cu infinitul și cum pășesc obraznic pe bolta de cerneală azurie pentru a ajunge, într-un final, sfârșită la pragul lumii tale și aţi împărtăși ultima mea fărâmă de tinereţe.

Dar iată că poarta casei tale e departe. Degeaba dragostea mea își răsfrânge glasul asupra tuturor timpurilor. Degeaba iubirea mea îţi vegheză umbritele poteci și-ţi caută disperată privirea: nu o găsește. Degeaba mă frământ cu gândul bolnav de iluzia fiinţei tale: tu ești acolo iar eu sunt aici. Imposibilul ne desparte, tâșnind de pretutindeni și ţesând firele nimicului.

Poţi vedea lumina soarelui? Acolo mă regăsești ca o rază de speranţă. Auzi foșnetul frunzelor? Acestea-ţi aduc alături glasul visării mele. Urmărești surâsul nesfârșit al râului? Gândește-te la această fiinţă ca la o adiere imaterială a vântului: mereu acolo și totuși nicăieri.”

În lumea mea imaginară Alexandra Onişea

Clasa a IX-a B

Lumea mea imaginară reprezintă o lume în care pot să mă retrag ori de câte ori am nevoie să fug de lumea reală. Lumea în care mă ascund de real este mult mai frumoasă, plină de bucurii, de vise, unde mă simt cel mai bine şi în care toata lumea zâmbeşte tot timpul. Uneori, în lumea reală, oamenii pot deveni răi, indiferenţi şi mult prea atraşi de putere. Acest fapt îi „strică”, în primul rând, pe ei şi, în al doilea rând, pe cei din jurul lor.

În lumea acesta imaginară, adolescenţii, în cea mai mare parte, nu au regrete care să le umple sufletele de tristeţe, gânduri şi idei urâte care să le intunece sufletul pur. Este o lume perfectă în care fiecare moment contează, dar... timpul tace... şi trece… O lume în care fiecare moment e unic şi trebuie trăit intens, cu multă bucurie pentru că acestea nu vor mai reveni vreodată. Pentru atunci când amintirile îşi vor cânta refrenul...

„Praf de stele”


Pas cu pas

Brenda Bernad Clasa a IX-a B

pas cu pas, ajung tot mai aproape, aproape de ceea ce cred că e iubirea,

aproape de tine. de zâmbetul, de râsul, de lacrimile şi de fiinţa ta

de tine...

pas cu pas, împreună ne îndreptăm către viitor, către ceea ce tu cunoşti, iar eu nu,

către ceea ce eu visez, iar tu speri să nu existe, către viitorul care nu ne asigură

iubirea noastră.

tot aşa, pas cu pas, tu vei pleca spre apus, iar eu spre răsărit pas cu pas, iubirea va pieri,

iar eu şi tu, dacă am fost vreodată ceva acum suntem nimic, pierduţi...

şi tot ce mi-a rămas... e Amintirea ta.

Acrostihuri Iubind peste stâncile mării, (El) Umbra pasiunii tale o simt ca un val, (Ea) Biruitor mă simt în lupta noastră. (El) Îmi voi sacrifica voinţa, voi combate, (Ea) Robind o noapte pe al tău altar. Eu te iubesc atât de-orbește, (El) A mea stăpână, al meu har.

Francesca Viaggi Samuel Ţerigariu Clasa a X-a D


„Praf de stele”


Andreea Erdei

Clasa a X-a D

Investesc în sentimente fragile lacrimi,

Urmându-mi sufletul în a fericirii confruntare infinită,

Baricade de amintiri sfâşiind ale trecutului inimi.

Iubesc ce urăsc şi mă pierd în ale tale mreje,

Reiau paşii de mult spulberaŃi de ale timpului valuri

Eufemism al tăcerii mele, liniştea,

Adunând cu disperare umbrele dragostei ofilite.

Iar şi iar, de gând hoinar mă las purtat,

Urme, cicatrici adânci, fără semn de vindecare,

Bând din mine fericirea până la ultima suflare.

Imaculate sentimente de mult apuse

Rămân în ale sufletului temniŃe întunecate.

EsenŃe familiare îmi bântuie fiinŃa,

AscunŃindu-mi cu fiecare suspin conştiinŃa... ce azi e o epavă.

Iubirea... din perspectivă... masculină... Dragoş Chiriţă

Clasa a IX-a B

Iubirea... nu e cel mai uşor subiect de abordat, pentru oricine, darămite pentru un adolescent, dar, voi încerca.

Pe scurt, iubirea e complicată, adică, astrofizica e mai uşor de înţeles. Dar, iubirea depinde de un număr larg de factori şi de mai multe situaţii.

Ca să ajungi la iubire, trebuie să te îndrăgosteşti, şi de aici se complică lucrurile, pentru că nu ştie nimeni de ce te îndrăgosteşti. Pentru că persoanele de care te îndrăgosteşti, în majoritatea cazurilor, nu seamănă, una poate e foarte frumoasă, dar mai puţin deşteaptă, alta poate fi ok la aspect, dar foarte deşteaptă şi cu picioarele pe pamânt, alta e înaltă, alta scundă, alta plinuţă, alta slabă, în fine, prindeţi ideea... aşa-i?

Buuun..., te-ai îndrăgostit. Acum, sunt trei cazuri posibile. Unu, o iubeşti şi ea nu te cunoaşte/nu te place deloc, sau încă nu te place. Acum e greu, dar nu este DRAGOSTE şi ar trebui să te gândeşti că nu îţi face bine şi, oricât de trist ar suna, o să dai înapoi. Doi, o iubeşti şi ea te iubeşte, dar doar ca prieten. Asta se numeşte „friendzone”, dacă e prima oară când treci prin asta, va durea, dacă nu e, ştii cum să faci faţă, o să fii prieten cu ea oricum, pentru că şi pe ea o doare să piardă un prieten; te vei obişnui cu durerea şi, după ceva timp, îţi va trece acea pasiune şi vei trece la alta (fetelor, ştiu că sună dur şi rece, dar şi voi funcţionaţi la fel, dar vouă va ia mai mult şi nu mai rămâneţi apropiate de noi, voi chiar „vă băgaţi picioarele” – scuzaţi expresia neacademică...). Trei, atunci când tu o iubeşti şi te iubeşte şi ea. În căzul acesta, dacă nu profită nimeni în relaţie şi nu e o relaţie toxică, fă tot ce poţi să faci ca relaţia asta să meargă, dacă eşti băiat, eşti extrem de norocos; sunt milioane de tipi care se chinuie să vorbească cu o fată şi tu ai una şi, mai important, te iubeşte. Nu fii prost, luptă pentru iubirea ei!

„Praf de stele”


Iubirea nu pleacă fără să ia ceva cu ea. Ea poate fi, în acelaşi timp, cel mai bun lucru din viaţa ta, dar şi cel mai dăunător, însă trebuie să fim conştienţi că cea mai recentă, nu e şi ultima, vor mai fi şi altele...

Discuţie despre iubire... din perspectivă... feminină...

Andrada Orodan Clasa a IX-a B

Iubirea este una dintre cele mai complexe teme abordabile de discuţie. A fost cunoscută ca

una dintre cele mai grele teme datorită ciudatei „logici de funcţionare”. De obicei, iubirea și funcţionarea sa diferă de la fiecare persoană la alta, de aceea ne este

așa de greu să ne dăm seama dacă persoana de lângă noi, pentru care simţim că avem acest sentiment de iubire, ne întoarce sentimentul.

Iubirea este, de fapt, o senzaţie provocată de un hormon, dar nu voi intra în detalii biologice și chimice. Deci, doar puţină biologie, adăugăm un strop de condiment făcut din chimie și gata! Simţim că iubim! Simplu, nu?

Și, totuși, oamenii se frământă dacă persoana iubită le întoarce sentimentul, sau dacă simt pentru altcineva aceste emoţii dorite de ei doar pentru ei. (Ar trebui să precizez, înainte de a elabora cât mai concentrat acest subiect, faptul că voi aborda strict iubirea între două persoane care nu au nicio legătură de sânge).

Pentru a intra în detalii, am nevoie de cel puţin patru persoane, pe care o să le numim Maria, Dan, Vlad și Ana. Maria și Vlad se cunosc de ani de zile, cinci, să spunem, și au fost, de când s-au cunoscut, prieteni foarte buni. Într-un anumit an, Maria începe „să-l placă” pe Vlad, considerând că nu e un adevărat sentiment de iubire, ci doar o… „iubire copilărească”. Cu toate acestea, în anii următori, fata simte acel… simptom al iubirii, numit „fluturași în stomac”. De fiecare dată când îi aude numele simte acei fluturași, când el îi scrie îi simte din nou, și, cu toate acestea, ea nu crede că este iubire, insistând pe ideea „iubirii copilărești”. Accidental, cei doi se întâlnesc din nou, într-o excursie. Acea excursie avea loc la două cascade, iar pentru a ajunge la cea de-a doua, trebuia să fie parcursă o distanţă foarte mare, și numai pe jos, așa că s-au bucurat enorm când au aflat că pot merge împreună pe drum, chiar dacă erau pe liste diferite de grupuri. Pe acel drum, în care te puteai îmbăta cu aerul proaspăt venind dinspre vârful dealului, combinat cu balsamul frunzelor de toamnă și mirosul apei cristaline de râu, au admirat peisajele minunate ce le erau oferite ochilor, au vorbit, au împărtășit povești, s-au ţinut la braţ (fără să realizeze), iar astfel, Maria și-a dat seama că sentimentul creștea în fiecare secundă și ardea mai tare decât în momentul de dinainte. Maria devenise sigură că tot ceea ce a crezut că era o iubire copilărească, timp de trei ani, era doar sentimentul de iubire ce dorea să înflorească și aștepta momentul oportun. Finalul poveștii – care vă pot asigura, încă are o continuare, deci mai bine l-aș denumi finalul acestui capitol – este ca al unui basm: într-unul dintre cele mai romantice locuri din lume (sau așa l-au considerat ei), Vlad și Maria și-au dezvăluit sufletele și și-au împărtășit sentimentele unul cu celălalt. Am spus că e de basm sfârșitul.

Dar vă amintiţi că am pomenit de Dan și Ana? Ana și Maria sunt, de fapt, foarte bune prietene, iar Maria știe totul despre ce i se întâmplă Anei. Povestea Anei începe tot cu trei ani în urmă. Un băiat, Dan, dă semne că ar plăcea-o. Ana ignoră acest fapt până când începe să simtă „fluturașii în stomac”. Atunci, ea începe să se intereseze de el, cei doi având un prieten bun, Marius.

„Praf de stele”


După o perioadă de timp, Dan devine indiferent, dar de fiecare dată când trecea pe lângă Ana, își întorcea privirea pentru a-i mai vedea chipul – așa a observat ea. Ana credea că încă o place, dar Dan nu i-a spus niciodată lui Marius dacă a plăcut-o pe Ana sau nu. Iar așa trec trei ani… După această perioadă, Ana plânge, Maria încearcă să o liniștească, Dan ajunge să iubească o altă fată, iar Ana rămâne cu o singură întrebare în minte: „De ce îl mai iubesc?”

Am relatat aceste povestiri deoarece astfel pot explica mult mai ușor feţele iubirii. O faţă este frumoasă, ce ni se arată atunci când găsim o persoană pe care să o iubim și să ne iubească. Faţa aceasta este cea care ne face visători, bucuroși, care ne face să simţim ca ne trăim viaţa din plin.

Altă faţă este urâtă, ce ne face să ne întristăm din orice, ne amplifică problemele vieţii de zi cu zi și ni le transformă în mari „găuri” în planurile vieţii noastre. Ea este acea faţă care ne face să ne punem mii de întrebări, iar apoi să suferim și mai mult din cauza răspunsurilor ce le găsim la aceste întrebări.

Pe lângă aceste două feţe mai există și faţa geloasă, și cea profitoare, și multe și multe alte feţe, fiecare știind să se modifice prin simplele expresii care le adoptă.

Cu toate acestea, eu cred că, oricât este de complicată, de neînţeles sau de înșelătoare, faţa frumoasă apare întotdeauna, și trebuie apreciată fiecare secundă în care o putem admira. Toată lumea va avea parte de iubire, la timpul potrivit, atunci când sufletul se decide dacă este pregătit să lase un suflet străin în casa sa.

Spune-mi!

Spune-mi, Te rog, Cum e posibil Ca doar dintr-un zâmbet Să mă cucerești? Spune-mi, Te rog, Cum e posibil Cu o atingere delicată Să roșesc? Spune-mi, Te rog, De ce este posibil Atingându-mi nasul Imediat să zâmbesc? Spune-mi, Te rog, De ce este posibil Ca, spunând o glumă mică, Imediat să chicotesc? Spune-mi,

Te rog, Cum este posibil Să simt fluturași Când tu roșești? Spune-mi, Te rog, De ce e posibil Ca la prima ta vorbă Să simt din somn că mă trezesc? Spune-mi, Te rog, Cum e posibil Atunci când buzele tale îi ating, Obrajii mei să devină trandafirii? Spune-mi, Te rog, De ce este posibil Ca fiecare îmbrăţișare Să fie mai caldă cu fiecare ce va fi? Spune-mi, Te rog,

„Praf de stele”


Cum e posibil Ca acest sentiment Să trăiască în mine? Spune-mi, Te rog, Cum e posibil După atâţia ani Să simt că te iubesc?

Spune-mi, Te rog, Cum e posibil Întâmplător Să te-ntâlnesc?

Spune-mi, Te rog, Cum e posibil, După trei ani Să simt că încă plutesc? Și te rog, Spune-mi, În final, atât îţi cer, Cum de și tu mă iubești?

„Praf de stele”


Unde există iubirea?

Andrada Orodan Clasa a IX-a B

O iubire

E de obicei descrisă ca o întrepătrundere a naturii cu ea. dar acum nu mai exisă oare iubire? Mergem pe stradă și vedem cupluri ţinându-se de mână și îmbrăţișări de la toată lumea, dar oare lumea a pierdut adevăratul sens al iubirii? Se crede, oare, că numai clasicii au putut să o descrie cel mai bine, sau, oare, nu putea fi descrisă deloc iubirea într-un astfel de mediu nou? Oare s-a pierdut

toată dragostea din lume, sau e doar instinctul lumii de acum? Căci eu cred și acum că mai există iubire chiar și mergând la braţ,

la o plimbare, printre blocuri. Căci iubirea nu apare

la ordinul naturii, ci chiar și într-o lume

făcută din beton. Iubirea e iubire, nu ai ce să faci. Sentimentul nu dispare, el rămâne viu mereu. peste veacuri el va trece și va domni mereu.

O..., lună mare!

Adela Covercă

Clasa a IX-a B

Privesc spre lună Şi simt că am să mă pierd! O..., lună mare! cum poţi să furi atâtea? Cum poţi să minti şi să iei tot ce am avut? Spuneai că visele sunt punte către el, Că într-o zi am să-l revăd, Dar oare mă va recunoaşte? Cuvinte ce n-au fost rostite Zac în întunericul din inima mea. O..., lună mare! cum poate fi Inocenţa Atât de dureroasă? Să ajung la tine aş vrea, Să-ţi simt îmbrăţişarea

Şi să iţi spun tot. Tot ce simţeam când te vedeam. Dar unde locuieşti Adresa-ţi-e anonimă... Doar visle ne sunt Cale de scăpare, Dar vom clădi o barcă, Căci puntea-i să se rupă Şi vom pleca împreună! În ceea ce simţim. Nici stelele nu au cuvânt O..., lună mare! eu te las cu bine. Şi nu mai încerca să furi Speranţele oricărui visător!

„Praf de stele”


Un sentiment straniu O fi peniţa cu care scriu Sau dorul cu care inventez versuri! Să îmi tresalte inima la văzul chipului tău, Să mi se oprească respiraţia la atingerea ta! Totul să se schimbe Şi ideile reintitulate, Nu e posibil, nu se poate întâmpla! Ziceam că acest sentiment Nu poate să te transforme Să ştii că nu-mi place să mă înşel! Înşir cuvinte întregi, reluate, Pe rânduri goale, triste, Or fi toate scrise cu gândul la tine Sau mă înşel şi de data aceasta? Să fie ispita atât de mare!

Poate că gândurile mele Au depăşit de mult graniţele realităţii, Dar ştiu că eşti fascinat, aminteşte-ţi! O fi pornirea mea spre un loc anume Sau dorinţa de a fi cu tine, De a petrece fiecare moment Protejându-mă de întunecime? O fi sufocant, nebunesc Sau poate e doar un sentiment? Un sentiment ciudat, de zâmbesc, Unul sincer doar pentru tine. O fi cauza cuvintelor mele Sau cauza distrugerii graniţelor? Tu ştii ce e? Şopteşte-mi-l! Vreau să îl aud, nu să-l citesc!

Șoapte E liniștea deplină si groaza ce cuprinde vechea amărăciune, În colţul șters privesc ușor la clipa cea din urmă, Speranţa duce dorul și golul noaptea-l umple Sunt vise întregi ce zboară, cuvinte nerostite! De-ar fi să mă ridic, aș prinde prima stea

Și cu peniŃa-n mână aș scrie viaŃa mea, Ai să-nţelegi vreodată, străin destinatar, Scopul tainei mele și cruntul ei amar? Să poŃi vedea lumina scumpului izvor, Căci falnic el lucește ca mândru-nvingător Să fi știut el cauza puternicei mele uitări Și așa am să mă las în voia lui căderi

Doar tu…

Diana Mihaela Firiceanu

Clasa a X-a A

Atunci când zâmbetele, dispar pierdute-n noapte Când aş vrea să fii aici, dar eşti prea departe Când gândurile rele, le ucid pe cele bune, Sentimentele se duc... fără să lase urme. Urletul inimii, se aude zbierând în suspin, Crezând că voi pleca, tu mă aştepţi să vin. În pădurea pustie, adorată de vânt Unde durerea, aici vin să o cânt.

Atunci când luna s-arată în noaptea însângerată, Când sentimentele sunt mai puternice ca altă dată. Tu te faci văzut prin zarea pustiită, Atingi cu-a ta suflare, inima-ngheţată, topită. Chipul ţi-e blând şi martor la soare, Cu raze de lună, ucizi orice răsuflare. Iar cu sentimentele şi dragostea primită

„Praf de stele”


Reaprinzi focul, iubirii de mult dorită.

Aş vrea...

Alexandra Maria Mocanu

Clasa a X-a A

Aş vrea să-ţi mai spun mai stai, Dar nu-mi amintesc felul în care mă alintai. Din o mie mi-ai lăsat doar scrum Şi-ai plecat în noapte pe alt drum. Deşi plouă-n luna mai, Nu pot să-ţi spun mai stai. Tot ce-am înşirat pe foi, S-a distrus în noi. Aş vrea să-ţi mai spun mai stai, Dar nu-mi amintesc felul în care mă alintai. Din o mie toate s-au pierdut în mare,

Precum stelele căzătoare, în nopţiile seculare. Deşi plouă-n luna mai, Nu pot să-ţi spun mai stai. Azi ai primit ce-ai vrut mereu să vezi, Durerea zilei în care mă pierzi. Aş vrea să-ţi mai spun mai stai, Şi hai, să oprim ploaia din mai! Dar ai plecat în noapte, pe alt drum Şi-ţi urez rămas bun!

Iubesc

Sebastian Floca Clasa a VIII-a C

Iubesc soarele, fiindcă e cel mai puternic. Iubesc marea, fiindcă se zbate mereu. Iubesc munţii, fiindcă ajung până la cer. Iubesc omul, fiindcă e cel mai fericit. Iubesc tot ce e în viaţă Iubesc pentru că sunt născut pentru a iubi: și soarele, și marea, și munţii, și omul!

„Praf de stele”


Proză

Culegere de povestiri din Lamia

Uridart („Sângele apă nu se face”)

Maria Macavei Clasa a X-a D

Demult, în măreţul regat al Jadennului, o legendă luă fiinţă. În

vremea regelui Altatur, un nou erou fu demn să intre în străvechea carte a faptelor măreţe: istoria.

Într-o noapte furtunoasă şi întunecoasă de Vaer, în satul Revar, aflat lângă blestematul Codru Întunecat, ieşi pe lume un băiat. Falnic şi mândru deja din vremea când era în faşă, numele său predestinat fu Uridart. Un nume străvechi şi greu ca o povară, cu înţelesul său profund. Mama lui muri în încercarea de a-l aduce pe lume, aşa că aceasta fu prima floare retezată de acesta. În locul cântecelor vesele de celebrare, se auziră printre ţipetele furioasei naturi, vaietele vocilor grave masculine

şi sunetul sfâşietor al flauturilor. Tatăl sau, plin de amărăciune, îşi luă pruncul în braţe, ridicându-l deasupra mamei sale

sărutate de Udoran. „Uridart îţi va fi numele, căci destinul tău se arată sumbru. O viaţă ai luat, copile, o floare înflorită mi-ai răpit. Sânge din sângele meu eşti, dar se pare că asta nu te-a oprit din a lua mai mult. De acum încolo vei fi strigat Uridart Blodan, Născut din Sânge!”

Lacrimile îi şiroiau pe obrajii deja umezi, iar mâinile sale puternice tremurau. Un murmur se răspândea prin sala de piatră: „E un copil blestemat...”, şopti o servitoare.

După naşterea lui, satul şi locuitorii acestuia nu mai fură la fel. Lady Miorri era iubită de toată lumea, iar pierderea acesteia echivala cu cel mai mare dezastru care se putea abate. Funeraliile ei fură organizate, iar nobili din alte judeţe se strânseră alături de plebe ca să îi plângă moartea. Corpul îi fu îmbălsămat cu ulei de Lacrin şi Viole. Fu îmbrăcată într-o rochie albă, lungă şi vaporoasă. Mătasea fu adusă special din Nar-Luin. Mânecile erau din dantelă fină şi delicată. În urechi avea cercei din pietre de Rilur, albi ca zăpada sură de pe vârful munţilor. Pe frunte avea o coroniţă de margarete, care accentua paloarea feţei. Fiind pregătită să îşi ia locul de drept în natură, au continuat cu ceremonia.

Şaisprezece ani trecură de la naşterea lui Uridart. Crescuse băiat mândru şi înalt. Tatăl său, lordul Revarului, se minuna, dar se şi îngrozea totodată de măreţia fiului său. „Destinul nu-l va ierta, ci îl va pedepsi crunt, de asta sunt sigur. Iar atunci cine va duce mai departe moştenirea familiei noastre?”

Însă, grijile erau în zadar. Destinul o dată scris nu se mai putea schimba. ***

Ultimele raze ale lui Siluril străbăteau văzduhul şi se profilau de-a lungul dealurilor smaraldii pe care era situat Revarul. Conacul nobilului ce deţinea acele pământuri trona cea mai impunătoare colină, iar restul caselor şerpuiau de-a lungul pantelor şi culmilor acoperite de ofilita iarbă de toamnă. Într-o curte împrejmuită de un gard solid de piatră, se găsea un băiat în floarea vârstei, în mâinile căruia strălucea lama aducătoare de moarte. O aduse încet deasupra capului şi dezlănţui o furie mută, care zăcea în adâncul sufletului său. În faţa sa, manechinul de

„Praf de stele”


lemn fu cuprins de o teribilă tremurare. Îşi închise încet ochii, şi înfipse sabia în pământul uscat. Momentul său de reculegere nu dură mult. Sunetul unor paşi grei îl întrerupseră. Se întoarse şi în faţa lui se găsea un om încărcat de negura timpului.

- Uridart, rosti acesta. În arta sabiei nu trebuie să cauţi să îţi eliberezi furia. Trebuie să îţi cauţi echilibrul interior. Mai apoi va veni eliberarea.

Băiatul îşi plecă ruşinat ochii în ţărână. - Ser Gramel, nu v-am observat. A fost... doar un moment de slăbiciune. Nu se va mai întâmpla.

Ser Gramel îşi întinse mâna, odihnind-o pe umărul lui. Privirea lor se intersectă, iar Uridart făcu un pas înapoi. Gramel îşi dădu seama după expresia feţei lui că ceva se întâmplase.

- Înţeleg..., făcu bătrânul cavaler. Soarele dispăruse deja de mult timp de pe faţa lumii, iar sora lui, Luna, îi luă locul. Cerul

întunecat era luminat de miile de stele ce păreau că dansează pe cer. Viaţa din sat îşi încetini ritmul ca mai apoi să încremenească. Liniştea pătrunzătoare coborî peste sat. Din când în când, se mai auzea un glas din dreptul dealurilor, probabil doi tinerei dansând dansul romanţei. Hanul forfotea , ca de obicei, cu viaţă.

A doua zi, din depărtare, flamuri se ridicară la orizont. Stema regală, alături de o altă stemă necunoscută sătenilor se putea recunoaşte, iar oamenii păreau mărunţi în comparaţie cu acestea. Copiii curioşi se urcau pe acoperişul unei clădiri situate mai sus şi coborau chiund: „Cavalerii! Cavalerii!”

Oamenii mişunau pe lângă conacul lordului Revarului în căutarea unor răspunsuri. -Sire, sire, nu au venit să ne ia copiii pentru război, nu?! se văita o femeie. Noi nu-i vom da,

doar peste trupul nostru! Uridart, trezit de zgomotul oamenilor, îşi vârî leneş capul peste gardul de piatră. La

vederea acestuia, toţi sătenii aflaţi în faţa porţii îl asaltară cu tot felul de întrebări şi probleme. - Micule lord, aţi văzut cavalerii regelui venind către satul nostru? Nu sunt departe, mai au

doar o oră călare până să ajungă aici, zise un bătrân. - Cavaleri? Ce cavaleri? - Nişte cavaleri, micule lord, răspunse bătrânul. Au cu ei o stemă care ne este necunoscută.

Micule lord, nu vă este cunoscut motivul sosirii acestora? - Nici nu ştiam că vin, dar să cunosc motivul lor?! Am să vorbesc cu tatăl meu.

Fără să termine de zis propoziţia, o zbughi către uşa laterală a conacului. Sătenii gesticulară nemulţumiţi când observară dispariţia micului lord.

Uridart apucă mânerul de fier şi ruginit al uşii deschizând-o cu un scârţâit. Porni de-a lungul holului lung şi întunecat, pe ai cărui pereţi lumânările străluceau sinistre. Într-un final, ajunse într-o cameră spaţioasă şi sobră. Tatăl său, lordul Aldan se afla în centrul acesteia, pe un scaun din lemn masiv de Lenal.

- Uridart, se auzi vocea gravă a lordului. - Lord Aldan, răspunse el serios. - Ce este? Plictiseala din tonul lui Aldan era evidentă. Din când în când, îşi trecea degetele prin

barba sa deasă, iar apoi o mângâia uşor. Faţa sa avea trăsături aspre, urme săpate adânc de tristeţe. Ochii săi de un gri metalic păreau goi la o primă vedere, dar erau plini de o furie suprimată, la fel ca şi cei ai fiului său.

- Cred că ştii de ce am venit deja. De ce nu m-ai anunţat? Care sunt intenţiile lor? - Ale lor? - Nu te preface că nu ştii. Eşti lordul acestui ţinut. Tu eşti la curent cu toate întotdeauna.

„Praf de stele”


- Ai grijă cum îmi vorbeşti, Uridart. Chiar dacă eşti fiul meu, nu o să iert o posibilă sfidare. Uridart se încruntă şi îşi strânse tare pumnii, în final abţinându-se de la o replică

usturătoare. - Da, lordul meu. Vă rog să îmi iertaţi ignoranţa. Se întoarse şi porni către ieşirea principală. De îndată, Aldan fu cuprins de remuşcare.

Pentru un moment, vru să îl oprească şi să îi răspundă la întrebare, dar nu avu curajul. Ştia că el nu va înţelege niciodată de ce se purta aşa cu el, de ce nu puteau să fie apropiaţi. „Un născut din sânge...”, murmură el, „Un născut din sânge...”

Uridart ajunse în curtea de antrenament şi dădu un pumn puternic manechinului de lemn. Acesta explodă în mici așchii ascuţite, iar el gemu de durere. Își privi pumnul însângerat şi se ghemui fulgerător pe pământul rece. Își ascunse mâna rănită într-o mănușă de piele scumpă pe care o avea la el. De fiecare dată când era rănit de purtarea rece a tatălui său, venea în această curte şi se răzbuna pe tot ce întâlnea în cale. În aceste momente, se întreba întotdeauna ce făcuse ca să fie tratat în acest fel. Până şi sătenii se temeau de el şi îl evitau. „Blodan... Blodan... Ce soarta teribilă aduce cu el acest nume...”, gândi el.

Ochii săi de un verde crud străluceau în razele de după-amiază ale lui Siluril (soarele). Uridart, pierdut în infinitatea lui Erel, nu observă o siluetă care se strecură în spatele lui.

Aceasta se apropie încet şi se îndreptă, lăsându-l pe Siluril să îi mângâie pletele blonde. - Uridart, zise ea lin. Ce s-a întâmplat? Acesta tresări la auzul vocii fine. Se întoarse către ea şi făcu un pas înapoi. Furia dispăru

din ochii lui, iar un foc domol şi sălbatic de remușcare şi disperare îi luară locul. Fata dădu din cap în semn că înţelese şi își odihni mâinile fragile pe umerii laţi ai băiatului.

- Mirya, șopti Uridart. - Nu e nevoie să zici nimic, am înţeles, zise Mirya plecându-și capul. Te rog, lasă-mă să îţi

văd mâna. Am să îţi zic tot ce știu despre cavaleri. - Dar tu de unde ai auzit? - Haide! Știi metodele mele de „spionaj”... Sunt bune mai ales când vreau să aflu ce ne

ascunde tata... Acum, haide odată! zise aceasta trăgându-l după ea. După puţin strecurat şi mers pe holurile întunecate, ajunseră în partea cu camerele lor.

Myria deschise uşor uşa şi îl îndemnă pe Uridart să intre. - De data aceasta pare o rană destul de urâtă, murmură ea. Ah, nici măcar nu te pot

convinge să nu te mai răzbuni pe tine însuţi! Ar trebui să te lupţi, în loc, cu una dintre gărzi sau... sau... Nu ştiu... În fiecare săptămână trebuie să îţi oblojesc rănile. Nu cred că mai merge aşa, Uridart. Ori fugi de aici, ori... Nu ştiu! Nu mai suport să văd cât rău îţi face el. Uită-te şi la mâna ta! E plină de cicatrici vechi şi mici!

O lacrimă caldă i se scurse pe obrazul gingaş, în timp ce mâinile ei pricepute învârteau bandajele, alifiile şi vasele cu apă. Băiatul îşi duse cealaltă mâna deasupra lacrimei şi cu o mişcare rapidă, o şterse. Degetele sale prinseră a se juca cu o şuviţă aurie ca şi spicul de grâu.

- Surioară, îmi pare rău... Aşa rău... Ultimul lucru pe care vreau să îl faci este să te îngrijorezi. Voi găsi o scăpare... Dar mai întâi povesteşte-mi de cavaleri.

- Of, bine. Dar nu mai trebuie să spui nimănui. Am auzit ceva legat de tine şi cum nu trebuie să afli...

- Să aflu ce? o întrerupse el. - Nu am înţeles exact... Era vorba despre un nou ordin de cavaleri, sunt sigură. Restul erau

doar şoapte nedeşluşite. Tata părea supărat. Privirea lui Uridart rămase aţintită în pământ, pe măsură ce sora lui îi înfăşura mâna într-o

bucată fină şi mătăsoasă de material.

„Praf de stele”


Aldan se plimba neliniştit în sala centrală a conacului. O atmosferă grea plutea în aer. Se vedea că lordul aştepta pe cineva... Minutele păreau o veşnicie, până în momentul când Sir Grammel intră agitat pe uşa cea mare.

- Nu mai au mult până ajung, îngâimă bătrânul cavaler. - În ciuda solilor pe care i-am trimis, ei tot au insistat să treacă pe aici... Mă întreb care

sunt intenţiile lor adevărate..., zise Aldan mai mult pentru sine. Îi aruncă o privire rapidă lui Grammel şi începu să strige ordine la servitorii care aşteptau

în hol. Flamurile argintii cu roşu erau acum la numai câteva minute călare. Un cavaler înalt şi

zdravăn, înveşmântat în platoşa de Ruvir şi o tunică în culorile steagului pe care îl purta se afla în fruntea convoiului. După el urmau alţi cavaleri, cu tunici împodobite cu diverse simboluri, care trădau poziţia acestora. Fiecare dintre aceştia avea pe inelarul mâinii drepte câte un inel cu propria emblemă a familiei lor nobile. După aceştia, urmau alţi cavaleri, care erau înveşmântaţi doar cu platoşă argintie şi un colier roşu care atârnă peste aceasta. Rândul era încheiat de scutieri, îmbrăcaţi în brigandine şi zale. Un corn sună în apropierea portilor, iar lordul Aldan ieşi, în cea mai scumpă îmbrăcăminte pe care o deţinea, în faţa acestora.

Uridart şi Mirya priveau neliniştiţi orizontul plin de armuri strălucitoare. Tatăl lor se îndrepta falnic către convoiul glorios.

- Mirya, şopti Uridart. Neauzind niciun răspuns de la aceasta, se întoarse îmbufnat. În spatele său se afla un om

necunoscut care o ţinea pe sora lui. Nu auzi decât o bufnitură, după care lumea începu să se învârtă adânc în neant...

Nu putea simţi decât lumea învârtindu-se. O ceaţă obscură era aşezată deasupra ochilor lui, care începu să se împrăştie încet. Culorile îl asaltară, şi putu distinge câteva siluete în semi-întuneric. O siluetă se îndrepta către el, cea înaltă înveşmântată în zale.

- E treaz, strigă acesta. Să îl las aşa? - E destul, Farnu, nu ţi se pare că micul lord are un cap destul de delicat? zise celălalt, în

batjocură. Uridart încercă să îşi aducă mâna la vânataia care îl durea, dar nu reuşi, căci era legat cu

sfoară de silas. Le aruncă o privire urâtă oamenilor care îl păzeau. - Uite ce urât se uită! exclamă Farnu. Să vedem ce cap delicat are, oare? - Nu trebuie să întrecem limita, totuşi. Pentru o singură lovitură ai primit permisiune, în

cazul în care scapă. Eu nu mi-aş forţa mâna dacă aş fi tu. - Hm, cum zici tu. Abia aştept să se ivească ocazia. Mi-am jurat de mult să i-o plătesc.

Acum, micule lord, dacă mă scuzaţi, am să vă aduc cel mai măreţ ospăţ pe care l-aţi văzut până acum! zise râzând pe măsură ce ieşea din cameră.

Micul lord scrâşni din dinţi, dar nu îi răspunse nimic. Era obişnuit cu batjocurile, deşi nu însemna că nu îl enervau. Ca să se stăpânească, deseori îşi imagina o câmpie verde şi plină de viaţă, în mijlocul căreia o făptură graţioasă dădea un spectacol măreţ naturii. Cu părul roşcat şi lung fluturând în vânt şi rochia de un alb pur, se învârtea uşoară ca un fulg, murmurând un descântec nelumesc. Dintr-o dată, ochii ei de un albastru de gheaţă pironiră cerul, care, intimidat de aceasta, îşi oprea rotirea, iar norii rămâneau pe loc în infinitul vast... Îşi întindea mâinile fine şi albe şi îl striga pe el, pe el, nu pe cel născut din sânge. Şi el era doar Uridart atunci, iar marea povară îngrozitoare se ridica încet...

- Uridart, se auzi un murmur în încăperea întunecată. - Mirya? întrebă acesta.

„Praf de stele”


O siluetă mică şi zveltă ieşi din colţul întunecat. Uridart îşi dădu seama cine era. Era Mirya, sora lui, care făgăduise întotdeauna să îl ajute... Era ea cea care stătea neînlănţuită în faţa lui. Cea care nu fusese acolo când garda îl batjocorise. Căci aşa se întâmpla mereu. Apărea după ce lucrurile rele i se întâmplaseră şi avea îndrăzneala să îl consoleze de fiecare dată. Aşa era mai simplu şi mai repede să îi ajungă la inimă. Ştia că ea nu putuse să renunţe la legătura cu tatăl lor.

Dar aşa renunţa la el... - Mirya, îngâimă el îndurerat. Deci... Ţi-ai făcut alegerea. - Pentru numele lui Gladar, Uridart! Nu este nicio alegere de făcut aici! Prostia asta

cu alegerea e doar în capul tău! - Orice ai zice, eu nu te voi mai asculta! M-ai trădat, fiinţă înşelătoare ce eşti! M-ai făcut să

cred în tine, în faptul că m-ai iertat... Dar tot un Blodan rămân... Şi se pare că ceilalţi ţin să îmi amintească asta în fiecare zi! strigă Uridart cu disperare.

Nu mai putea suporta acest schimb de cuvinte cu sora lui. Deşi adânc, în inima lui, simţea că ce spune ea e adevărat, judecata lui era întunecată de acea mânie distrugătoare, acea mânie care îl făcea să vadă tot răul din oameni. Iar acum, sora lui suferea de aceasi soartă ca ceilalţi. În ochii lui, ea era doar un alt om care îl acuza, alt om care îl condamna pentru că este un Blodan. Dar ce vină avusese că la naşterea lui, Udoran îi răpise mama? Ce vină avea că Udoran îl făcuse un Născut din Sânge? Pentru ceilalţi, se părea că era destul de mare cât să îl condamne de la naştere!

- Bine, dacă asta e ceea ce crezi... Dar nu mai te pot accepta ca frate al meu dacă continui pe calea asta. Să vii la mine când te trezeşti, Blodan nenorocit... Nu persoanele din jurul tău te fac aşa, ci tu însuţi!

Mirya îşi privea îndurerată fratele. Se îndreptă către el, trăgând încet pumnalul din teacă. Uridart se uită nedumerit. O străfulgerare trecu prin ochii ei şi lăsă lama să cadă spre trupul viu al băiatului...

- Lord Aldan, zise un cavaler înveşmântat într-o armură scumpă. - Sir Banor, răspunse acesta. Ce te aduce în umilul meu sat? - Suntem în căutarea unor suflete tinere care să se alăture cauzei noastre. - Dacă voiam poveşti de adormit copiii, puteam să trimit foarte bine după bătrâna satului,

se răsti lordul, abandonând orice formă de politeţe. Banor, doar nu mă crezi destul de naiv încât să fiu mulţumit de răspunsul acesta? Vreau adevăratul motiv. Sau doar o parte din el.

- Ce te face să crezi că intenţiile noastre adevărate sunt ascunse? - Întotdeauna vor fi intenţii ascunse, Sir. Aldan începu să se plimbe prin sala cea mare a conacului. - Mă cunoşti foarte bine, reluă el, nu îmi plac aceste jocuri. - Iar mie nu îmi plac aceste întrebări. Uridart e un foarte bun candidat, seamănă mai mult

pe familia mamei lui decât pe a ta. Doar nu crezi că o să ne opreşti să îl recrutăm. Şi nici să nu încerci scuza cu moştenitorul. Fiica ta e foarte capabilă. Ei bine, ea e cea care seamănă cu tine cel din tinereţe... Înainte să fi ajuns ros de atâtea nenorociri.

- Iar eu te credeam un om onorabil, înainte să fii ros de beţia unei poziţii înalte, îi răspunse Aldan. Nu mai recunosc omul care ai devenit. Nu-ţi aminteşti zilele bune în care colindam galopând câmpiile scumpului nostru Jadenne? Zilele în care vânatul era îmbelşugat, şi la fel şi talentul nostru de vânători?

Lordul Revarului îşi îndreptă privirea în jos, părând că îşi aminteşte toate acele momente bune. O urmă de mâhnire se strecură pe faţa lui, iar aceasta se încruntă ca de obicei. Ochii săi erau plini de o furie sălbatică, dar de data aceasta, nu era stăpânită.

„Praf de stele”


- Credeam că nu o să ajung să schimb asemenea cuvinte cu tine vreodată... oftă Aldan. Ce s-a întâmplat cu acei doi tineri care visau la onoare şi dreptate?

- Au murit, Aldan, nu mai poţi face nimic să îi aduci înapoi. Nu în aceste vremuri. Am fost naivi, dar acum nu mai putem fi.

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt, iar lordul ieşi din cameră. Uridart îşi duse instinctiv mâinile în faţă ca să se apere, şi simţi pumnalul tăind prin

frânghia groasă. Era liber. Mai trebui să îşi desfacă legăturile de la picioare, dar era liber! Iar din momentul când realiză asta, îşi dădu seama că nu mai putea rămâne în Revar. Dar unde putea merge, cine îl va adăposti? El nu plecase niciodată din satul lui natal, deci nu cunoştea pe nimeni din afara acestuia. Singura lui speranţă era să plece pur şi simplu unde îl va purta soarta. Dar deocamdată, nu avea timp de gândit. Mirya încă se afla în faţa lui, stând ameninţătoare cu pumnalul în mână. Ea făcu câţiva paşi înapoi şi eliberă calea.

- Pleacă, Blodan, locul tău nu mai este aici. Mişcă-te până nu o să observe nimeni dispariţia ta, zise aceasta încercând să se abţină din plâns.

Şiroaiele cristaline de lacrimi curgeau pe obrazul palid al acesteia, iar vocea îi tremura. - Mirya... murmură Uridart. - Uite, ţine sabia aceasta, îi strigă ea aruncându-i o sabie lungă, strălucitoare, cu mânerul

simplu şi dur. Aceasta ateriză la câţiva paşi de el, făcând un zgomot asurzitor. Deodată, uşa din faţă

începu să se deschidă, lăsând lumina unei torţe să intre în încăperea întunecată. - Ce se petrece aici? strigă o brută ce fusese mai înainte în cameră. Uridart îşi luă poziţia de luptă, deşi ştia că fără şiretlicuri nu putea să scape nevătămat de

acolo. - Ah! Tu! Ştiam eu că vei încerca aşa ceva! Perfect să îţi trosnesc câte ceva în capul acela! Băiatul îi aruncă o privire speriată, dar îşi recăpătă cumpătul şi se aruncă din faţa namilei

care porni ca un taur către el. Se ridică imediat, dar fiind înfometat, nu putea să se mişte foarte rapid. Garda atacă din nou, iar Uridart abia reuşi să scape din calea acesteia. Acum, îşi pierduse toate avantajele. Namila de om îşi ridica sabia, şi orbit de furie, trimise lama către trupul băiatului. Apuca să ridice sabia până deasupra umerilor lui când Mirya se strecură prin spate şi îl pocni pe acesta în moalele capului.

- Pleacă, murmură ea. Nu suntem în Revar, suntem în afara satului, aproape de colinele Kilantr. Dacă o iei înspre miazănoapte, sigur vei da de ceva aşezări. Eşti singur de aici, Blodan. Uridart îşi privi sora cu admiraţie şi mâhnire.

„Tur las tain, Mirya. Las tain!” - Sir Banor, zise un alt cavaler, cu părul blond ca soarele şi ochii ca cerul. Ce facem acum?

I-am încercat pe toţi oamenii de rând, şi niciunul nu este potrivit pentru a fi cavaler. Iar fiul lordului de Revar nu este de găsit nicăieri.

Banor îşi încrucişă îngrijorat braţele şi zise: - Aldan l-a ascuns undeva, dar unde? Nu ar trebui să fie prea departe de Revar. Cel mai probabil se află undeva lângă colinele

Kilantr. Dacă a rămas acelaşi, acolo a poruncit să fie dus fiul lui, deşi cred, de asemenea că s-a gândit dinainte că s-ar putea să ghicesc. Deci, se aşteaptă ca fiul lui să scape, fiind mai greu de găsit după aceea. Gata, Nillmar, pornim către Nord, spre colinele Kilantr. O să decidem mai încolo pe unde o luăm, dar lordului Aldan trebuie să îi spunem că ne îndreptam spre Camria, ai înţeles? Cavalerul tânăr îşi înclină capul în semn de afirmaţie, ieşind imediat să anunţe convoiul de noua lor rută.

~Va urma~

„Praf de stele”


Dansând prin ploaie

Sorina Banda Clasa a X-a D

Prolog Singură, după atâţia ani, cu gândul tot la el… Răsfoiesc albumele de fotografii, revăd toate suvenirurile și realizez că mi-am petrecut viaţa așa cum mi-am dorit dintotdeauna: am călătorit în toată lumea, am văzut toate lucrurile pe care mi-am dorit mereu să le văd. Nu am avut niciodată un loc numit acasă. Mereu pe drumuri, mereu în alt loc, casa era doar pentru scurtele zile în care veneam în vizită. Acum am decis să rămân aici. Am văzut toate locurile, mai puţin unul, pe care probabil nu voi mai ajunge să-l vizitez. Bătrâneţea și-a pus amprenta asupra mea. Mă mișc mai greu, văd din ce în ce mai slab, iar gândul îmi zboară din ce în ce mai des la el. Mai am de răsfoit un singur album, și anume cel din liceu. Mi-e frică! Mereu mi-a fost frică să îl deschid. Atâtea amintiri mă leagă de acel album: prieteni, nebunii, persoane pe care nu le-am mai văzut de zeci de ani… Dar cel mai important, acolo o să-l găsesc pe el. Nu l-am mai deschis de atâţia ani… cât praf s-a așezat pe el! Ezit în faţa lui. Mi-a fost frică atâta timp să îl deschid, din pricina suferinţei pe care mi-o va provoca, temându-mă de lacrimile care se vor scurge, amintindu-mi… Îl deschid! Prima poză e din prima zi a clasei a IX-a. Amintiri… Capitolul 1 Prima zi de liceu… un ultim retuș în oglindă și am plecat! Doamne, ce schimbată sunt! Nu mai sunt fetiţa ce acum un an plângea, care punea la suflet fiecare bârfă. Nu, aceea e vechea Sophie! Noua Sophie e mai veselă, mai zâmbitoare, cu mult mai mult chef de viaţă! Am scăpat de gimnaziu, am scăpat de toţi cei care m-au făcut să fiu atât de rece cum sunt acum. Nu mai plâng, rimelul e scump! Nu mai pun la suflet, îl deteriorez! Pur și simplu, las ploaia să mă liniștească! Pot sta ore întregi ascultând picăturile de ploaie cum cad pe acoperiș, pot sta ore întregi simţind ploaia pe pielea mea!

„Praf de stele”


M-am născut într-o zi ploioasă de martie. Mereu am fost diferită! Nu am mers la grădiniţă, nu mi-a plăcut! Am fost singura din generaţia mea care și-a implorat părinţii să meargă la școală de la vârsta de şase ani. Am încercat de nenumărate ori să fiu la fel ca ceilalţi. Între timp, în urmă cu un an, mi-am pus întrebarea: de ce? De ce să mă schimb? Sunt diferită, sunt specială! Mai trebuie puţin rimel! Părul stă bine! Pornesc spre școală! Mă mai gândesc o dată la generală. Toţi foștii colegi sunt la peste 100 km distanţă. Mai păstrez contactul doar cu Ely, cea mai bună prietenă. A fost mereu acolo lângă mine, știe absolut totul despre mine. Deși și ea este la 100 km distanţă, mereu o voi păstra lângă mine. Vom păstra, totuși legătura, tehnologia a evoluat și este posibil. Dar, mi-ar fi plăcut să fie aici cu mine acum. Am ajuns! Trag adânc aer în piept și intru în școală! - Scuze! aud din faţa mea după primul pas făcut și ridic ochii. În faţa mea se afla un băiat nu foarte înalt, blond, cu niște ochi albaștri ca cerul senin! Îmi pare sincer rău, nu vroiam să dau peste tine! - Nu-i nicio problemă! îi răspund zâmbind și plec mai departe. Nu știu cum și de ce, dar mi s-au înmuiat picioarele când m-am uitat în ochii lui albaștri. Era drăguţ! Am continuat să mă gândesc la acea întâmplare și după școală. Trebuia să ajung să o sun pe Ely să-i povestesc! Ely imi este cea mai bună prietenă. O cunosc de când mă știu! A fost singura care mi-a fost alături în toţi anii. Am fost în aceeași situaţie mereu, mereu cele bârfite, mereu „fetele cuminţi” ale clasei, cele care doar stau în colţișorul lor fără a face nimic altceva. Acele fete cărora orice le spunea un profesor, făceau. Nu a fost cea mai plăcută perioadă a vieţii mele, dar, pe parcurs, am înţeles că viaţa e dură! Și că doar cei puternici pot scăpa! Dar până sa înţeleg, am plâns mult, am suferit, ajunsese să îmi fie teamă de toată lumea! Ely a fost mereu acolo, lângă mine. Niciodată nu m-a părăsit la greu, niciodată nu mi-a divulgat secretele, mereu m-a ascultat, știe totul despre mine. Și eu despre ea! - Nu pot să cred că ai făcut asta! o aud ţipând, încântată, la telefon. - Nu am făcut-o intenţionat, a fost doar neatenţie! Plus, el și-a cerut scuze! - Și tu nu ţi-ai cerut? - Nu! - De ce!? - Pentru că, nu știu din ce motiv, când m-am uitat în ochii lui albaștri… - Are ochi albaștri? - Da, ţi-am zis! - Nu, n-ai menţionat nimic de ochi! - Oh, scuze, cred că am omis! - Nu contează, spune mai departe! - Deci, din nu știu ce motiv, când m-am uitat în ochii lui albaștri, mi s-au înmuiat picioarele. Pur și simplu m-am blocat în faţa lui, a trebuit să repete ceea ce a spus pentru a-l auzi și pentru a fi în stare să-i răspund. - Nu pot să cred că deja ai pus ochii pe cineva! E doar prima zi de școală! chicoti Ely în telefon. Nu știam ce să îi răspund. Știam că, pe de-o parte, avea dreptate, ceva s-a aprins în momentul în care pielea mea a intrat în contact cu a lui. Am tresărit în acel moment, așa cum nu am mai făcut-o niciodată înainte. Știam că m-am pierdut, cumva, în ochii lui albaștri. Dar mai știam, de asemenea, și că există posibilitatea să nu-l mai văd niciodată. „Sunteţi în aceeași școală!”, a șoptit o voce în capul meu. „Sunt multe șanse să vă revedeţi chiar mâine!”

„Praf de stele”


- Alo? Pământul către Sophie? Mai ești pe fir? - Da, da, scuze! Ce spuneai? - Spuneam că eu cred că este vorba despre dragoste aici! - Nu, nu este! Nici nu îl cunosc, nu am cum să îl iubesc. - Și, totuși, ţi s-au înmuiat picioarele când te-ai uitat în ochii lui! - Probabil datorită ochilor. Știi că îmi plac ochii albaștri! - Aveau o nuanţă mai deosebită? „Nu am mai văzut niciodată o asemenea nuanţă de albastru în ochii altcuiva!”, mi-a șoptit, din nou, acea voce. - Nu am remarcat ceva deosebit. Doar că erau albaștri. - Albastru ca marea sau albastru-gri? „Un albastru mai senin decât cerul fără nori!” - Albastru și atât! - Sophie? Am inspirat adânc înainte să răspund. - Da? - Îţi pot da un sfat? - Sigur! - Nu-l lăsa să-ţi scape! E ceva special la el! - De unde știi? - Din tonul vocii tale când vorbești despre el. După ce am închis telefonul, m-am uitat în oglindă. Am văzut aceeași fetiţă de acum aproape zece ani, aceeași ochi visători, aceeași expresie a feţei, prinsă într-un corp de adolescent. A fost pentru prima dată în ultimii cinci ani când mi-am dorit să revăd toate revistele cu Barbie și cu prinţese de când eram mică. Știam că, undeva în toate acele povești, voi găsi răspuns la întrebările care îmi apar în minte după conversaţia cu Ely. Am atins oglinda, sperând să mă mai văd odată mică. Închid ochii și inspir adânc. Mă trezesc la realitate și îl sun pe tata să-i povestesc cum a fost prima zi de liceu. A fost o zi frumoasă, mă gândesc înainte de a adormi, rememorând toate momentele. Diriginta e mai visătoare decât aș putea fi eu vreodată. Are părul blond, scurt și puţin ondulat și buzele roșii. Îmi amintește de Marilyn Monroe! Colegii sunt grozavi! M-am distrat în trei ore petrecute cu ei într-un fel în care nu am făcut-o niciodată în opt ani.

Îmi amintesc perfect acea zi, chiar și acum, după patruzeci de ani. Scot poza din album și mă uit mai atent la ea. O văd pe diriga în centru, pe tocurile ei nelipsite, privind fix obiectivul aparatului de fotografiat și cu un zâmbet larg. Atunci ne-a zis pentru prima dată că noi suntem „copiii ei” și că speră să nu o dezamăgim. Îmi mut privirea. Mă zăresc pe mine. Aveam ochii strălucitori. Veseli. Acum, dacă m-aș uita în oglindă, i-aș vedea înceţoșaţi de la atâtea lacrimi. Observ că eram îmbrăcată într-un tricou roșu aprins. Acum, mai departe de verde închis nu port, parcă aș fi în doliu. Mut din nou privirea și realizez că stau lângă Anca. Nu am mai văzut-o de ani! Îmi e așa dor de ea! De nebuniile ei, de glumele ei, de EA! O mai văd și pe Zoe. A plecat la sfârșitul clasei a X-a. Nu-mi amintesc să fi ţinut legătura cu ea mai mult de un an. Nu ştiu din ce motive, având în vedere că ne-am înţeles foarte bine în acei doi ani. Trec cu privirea peste fiecare în parte și îmi amintesc câte ceva despre fiecare. Fiecare cu personalitatea lui, fiecare cu stilul lui, fiecare… Mă întorc și așez poza cu grijă la loc în album. Mă duc să mă spăl pe mâini, praful e prea mult. Iau cu mine și un prosop să-l șterg de pe album. Întorc paginile, să continui să șterg praful de pe fiecare pagină în parte. Ajung la o pagină ruptă și mototolită. O scot din album și o citesc. E scrisă de mine, în următoarele zile de școală. Da, mi-o amintesc! Am scris-o într-un jurnal, dar

„Praf de stele”


gândurile îmi erau într-o așa dezordine, încât nu mi-a plăcut nimic din ce am scris și am rupt foaia, aruncând-o într-un colţ al camerei. Am găsit-o câteva zile mai târziu, facând curăţenie, în același colţ. După ce am recitit-o, am decis totuși să o păstrez, este o amintire… Capitolul 2 A doua zi de școală nu a fost ceva special. Ne-am cunoscut mai bine între noi, colegii, profesorii au încercat cât de cât să ne cunoască, am „cercetat” școala, noul teren. „E un liceu frumos!”, am gândit eu, uitându-mă pe panoul absolvenţilor. Cum stăteam și visam, imaginându-mă și pe mine pe acel panou peste patru ani, mă trezesc pe podea. - Îmi pare extrem de rău! îmi spune o voce, cunoscută parcă. Puţin ameţită, mă uit în jur și cineva îmi întinde mâna să mă ridic. Sincer, îmi cer scuze, nu vroiam să intru așa în tine! De fapt, nici nu te-am observat aici! „Grozav, sunt invizibilă!” Trag aer în piept să îmi revin și răspund puţin răstită: - Sunt bin…, nu am putut continua propoziţia. Aceeași ochi albaștri de ieri stăteau în faţa mea, ţinându-mă de mână să nu mă dezechilibrez. „Nu pot să cred!”, a șoptit, din nou, vocea din cap. - Sigur ești ok? Pari puţin ameţită. Mâna mea era în continuare cuprinsă în a lui. Mai inspir odată adânc. - Sunt bine! am răspuns, de data asta schiţând un zâmbet ameţit. - Sigur? Nu vrei să mergi la cabinet? - Nu, sunt ok. Nu sunt din zahăr, nu mă topesc, stai liniștit ! i-am răspuns, încercând să râd puţin. - Îmi pare sincer rău! a mai zis el odată. - Nu-ţi face griji! E în regulă! După ce a oftat, mi-a dat drumul la mână și și-a văzut mai departe de drum. Am rămas cu privirea aţintită la el, până ce nu l-am mai vazut. Nu și-a întors privirea nici măcar odată. M-am întors în clasă încă puţin ameţită de la căzătură și legănându-mă pe picioare. Continuam să mă gândesc la băiatul misterios cu ochii albaștri. „Oare și mâine se va lovi de mine?” m-am întrebat, o parte din mine dorindu-și ca acest lucru să se întâmple.

Orele au trecut destul de repede, iar eu mă grăbeam să ajung acasă. Când am ajuns, am luat telefonul şi am vrut să o sun pe Ely să-i povestesc totul, dar am renunţat. Am aruncat telefonul pe pat şi m-am aşezat lângă el, cu capul în mâini. Nu ştiam ce să zic, cum să reacţionez, ce să cred. Atunci mi-am văzut vechiul jurnal. „Nu am mai scris în el de multă vreme!” Am zâmbit, luându-l de pe raftul pe care era aşezat. „Cred că a venit momentul să-l redeschid!” L-am deschis acolo unde am rămas şi am început să scriu:

11 septembrie Dragă jurnalule,

Atâtea momente ciudate s-au întâmplat în ultimele două zile, de când am început liceul! Şi până acum, toate acestea au un nume! Sau, mai degrabă, o porecla, încă nu ştiu cum îl cheamă. Dar eu îi zic „băiatul misterios cu ochi albaştri”. Nu ştiu cine e, nu ştiu în ce clasă e, nu sunt sigură nici că e în acelaşi liceu cu mine (ba, bineînŃeles, că e, acolo l-ai văzut, acolo este!)

L-am văzut prima dată ieri. Când am intrat în şcoală ne-am ciocnit, iar el şi-a cerut scuze. Probabil trebuia să o fac şi eu, aşa ar fi fost politicos, dar acei ochi albaştri…, abia am putut să îi răspund că nu e nicio problema. Apoi, azi am văzut stele verzi când a căzut peste mine. Şi-a cerut din nou scuze, de cel puŃin cinci ori de

„Praf de stele”


dată aceasta, dar ceea ce m-a uimit a fost faptul că mi-a Ńinut mâna într-a lui până când a plecat. Apoi nici nu şi-a întors capul să vadă dacă sunt ok. E adevărat că l-am asigurat că sunt bine, dar…

Nu ştiu ce e cu mine. M-a dat complet peste cap. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la el şi nici nu ştiu cum îl cheamă. Încep să-i văd ochii albaştri oriunde m-aş uita. Şi mă dau la o parte de fiecare dată când văd un băiat. Ely nu ştie încă nimic de a doua ciocnire, nici nu ştiu dacă vreau să-i spun, ştiu că va continua să-şi dea cu părerea şi să spună că e destinul şi că este vorba despre dragoste. Într-un fel, parcă aş vrea să-l revăd mâine, chiar dacă ar însemna să cad din nou. Dar asta nu înseamnă că e dragoste, nu? E doar o stranie coincidenŃă. Probabil nu-l voi mai vedea, poate vom avea clasele în colŃurile opuse ale şcolii. În plus, poate are prietenă. Sau poate mă va ocoli de fiecare dată când mă va zări la o distanŃă de 50 metri. Cine vrea să aibe de-a face cu o ameŃită? Dar dacă…

Dar dacă stângacele sunt genul lui de fete? Pare a fi aşa de grijuliu, e ca şi cum ar sări în faŃă trenului pentru cineva special, e că şi cum ar Ńine-o mereu de mână pe cea pe care o iubeşte, să se asigure că nu se va împiedica de propriile-i picioare. Iar eu sunt genul care se împiedică şi când merge pe drum drept! Nu ştiu ce să zic, ce să cred, ce să sper, ce să visez. Încă mă întreb cum a fost posibil să-l revăd astăzi? E adevărat, mi-aş fi dorit să-l revăd în alt mod.

A două oară…, a două oară când dă peste mine. Mă întreb dacă nu e cumva destinul la mijloc? Nu, eu nu cred în destin. Sau poate…

Trebuie să-mi pun gândurile în ordine, apoi o să vorbim din nou. Până nu ştiu ceva concret, nu vreau să-i zic lui Ely! Vreau să ştiu doar eu! Capitolul 3 Balul Bobocilor… toată vara am aşteptat acest moment! Toată vara mă gândeam câţi băieţi drăguţi voi întâlni, dar acum mă aranjez pentru unul singur. Pentru Dennis. Rochia mi-am cumpărat-o în week-end. Ştiam că trebuia să fie ceva deosebit, pentru un eveniment deosebit. După o zi întreagă de plimbat în magazine, sâmbătă după-masă credeam că o să renunţ. Parcă nimic nu se potrivea: ba era prea lungă, ba era prea scurtă, ba prea roz, ba prea simplă, ba prea pompoasă. Îmi venea să plâng! Atunci am văzut-o! Era neagră, puţin deasupra genunchilor, cu o curea aurie, metalică şi cu mânecile trei-sferturi. Ştiam că aceea e rochia mea! După ce am probat-o m-am convins: era făcută special pentru această seară! Am asortat-o cu o pereche de pantofi negri, cu toc nu foarte înalt, şi o poşetă-plic aurie. Părul l-am prins într-un coc lejer, puţin ciufulit. Machiajul a fost unul discret, iar bijuteriile au constat într-o pereche de cercei din aur şi un ceas. Odată ajunsă la locul unde era organizat balul, mi-am completat rujul de pe buze şi mi-am aranjat o şuviţă rebelă de păr. Când am pus oglinda înapoi în geantă şi am ridicat privirea, l-am văzut: dădea mâna cu prietenii lui. Apoi s-a întors către mine şi mi-a zâmbit. I-am zâmbit şi eu, la rândul meu, iar el s-a îndreptat spre mine cu paşi mărunţi, dar cu acelaşi zâmbet în colţul gurii. - Bună! - Bună! i-am răspuns, mai puţin timid de dată această decât înainte. - Fără partener în seară aceasta? - Fără! Nu am apucat să cunosc încă pe nimeni care să mă invite să merg cu el am spus eu cu subînţeles. - Uite, eu cunosc un băiat, îl cheamă Dennis, şi, dacă nu te deranjează, i-ar plăcea să-ţi fie partener în seară această! Să nu te simţi prea „nouă” pe-aici! - Hmm. Sună bine! Accept invitaţia! El mi-a întins mâna, iar eu l-am cuprins de ea.

„Praf de stele”


- În cazul acesta, voi fi încântat să va prezint „personajele” acestui liceu, my lady! Glumele dintre noi începeau să prindă un contur frumos, iar inima mea bătea din ce în ce mai tare cu fiecare mişcare a lui, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea. - În cazul acesta, sir, voi fi încântată să cunosc aceste personaje! Am intrat în club, râzând. M-a ajutat să-mi dau jos haina şi s-a dus să le lase la vestiar. Când s-a întors şi-a încolăcit mâna în jurul taliei mele şi m-a condus spre prietenii lui. După ce mi-a făcut cunoştinţă cu ei şi am mai pierdut puţin vremea povestind, m-am îndepărtat, lăsându-i să mai petreacă timpul împreună, iar eu m-am dus să stau alături de colegii mei. Toţi vroiau detalii despre „băiatul misterios”, dar am preferat să mă prefac că nu îi aud din cauza muzicii. După câteva ore de dans, am decis să luăm o pauză. Ne-am luat o băutură fiecare şi ne-am aşezat să povestim. Aveam atâta chef de viaţă în seara aceea şi râdeam non-stop. Luminile colorate se propagau în cureaua mea metalică, reflectând culorile cu nuanţe de auriu. Vroiam să mă întorc cu faţa spre ring să-l mai caut odată din priviri pe Dennis, dar, în acel moment, am simţit pe talia mea aşezate mâinile lui. - Îmi cer scuze, dar o să v-o răpesc puţin pe Sophie! a spus către colegii mei şi m-a tras înapoi pe ring. Am rugat să fie pusă o melodie mai specială, a continuat el către mine. - Şi acum, o piesă pentru toţi îndrăgostiţii din această seară! am auzit vocea DJ-ului. Dennis mi-a cuprins talia cu o mână, iar cu cealaltă mi-a cuprins mâna. Apoi a început o melodie cu ritmuri lente. Ne unduiam amândoi, uşor, pe ritmul muzicii. Mi-am aşezat capul pe umărul lui şi am închis ochii. Îi simţeam din nou parfumul, nuanţe delicate, dar, totuşi, masculine. Nu vroiam să deschid ochii, îmi era teamă să nu mă trezesc din acel vis. M-a strâns mai tare, lipindu-mă complet de el.

Au fost doar trei minute. Trei minute, cât trei ani, iar când m-am desprins de el, o bucată din mine parcă a rămas lipită de el. Parfumul i s-a imprimat în şuviţele mele rebele. Când am ridicat capul, i-am surprins acelaşi zâmbet stingher într-o parte. Apoi, uitându-mă la ochii lui, am realizat că şi el mă privea pe mine. Cu greu mi-am amintit să respir. Ne priveam unul pe altul nemişcaţi, în acel tumult de bass-uri, ţipete şi râsete. Am coborât ochii spre buzele lui. Purtau, în continuare, surâsul lui, de parcă ar fi fost imprimat. Pentru prima oară în viaţă, vroiam că cineva să îşi lipească buzele de ale mele. Vroiam că el să îşi lipească buzele de ale mele. Vroiam să mă las sedusă de îmbrăţişarea lui puternică, simţindu-i muşchii încordaţi. S-a apropiat încet de mine, deschizându-şi puţin buzele. Am făcut acelaţi gest şi am închis din nou ochii atunci când i-am simţit mâna. Sărutul întârzia, dar nu vroiam să deschid ochii. Îi simţeam în continuare mâna. Apoi, i-am simţit căldura buzelor peste fruntea mea. Şi-a apăsat buzele puternic, astfel că încă le simţeam după ce şi le-a desprins. Am deschis în cele din urmă

ochii şi l-am văzut exact la fel ca atunci când ne-am despărţit după dans: acelaşi zâmbet, aceeaşi

„Praf de stele”


ochi, aceeaşi poziţie. Trebuia să reacţionez cumva, dar cum? Trebuia să zic ceva, dar ce? Am privit din nou în ochii lui şi m-am pierdut complet. Mă simţeam plutind deasupra norilor. Îl simţeam lângă mine ca pe un drog: senzaţia de euforie, visele, totul! Îmi amintesc din nou că trebuie să respir şi privesc spre ceas: era trecut mult peste ora trei şi ştiam că trebuie să plec. M-am apropiat de Dennis şi l-am pupat pe obraz, mulţumindu-i pentru o seară fantastică. După ce mi-am luat haina de la vestiar şi am ieşit afară, am auzit pe cineva strigând: - Sophie! m-am întors pentru a putea privi cel din urmă miracol care putea să se întâmple în acea seară: l-am văzut din nou pe Dennis, ieşind în fugă din club, trăgându-şi haina. Pleci deja? m-a întrebat când a ajuns lângă mine. - Da, este trecut de ora trei şi trebuie să ajung acasă. - Vrei să te conduc? m-a întrebat el. M-am blocat din nou. Am închis pentru o secundă ochii şi i-am redeschis, crezând că mă voi trezi din acel vis. Dar el stătea în continuare în faţa mea, aşteptând un răspuns. Vroiam să mă conducă, totul în mine urlă răspunsul afirmativ. - Nu vreau să te deranjezi! i-am răspuns, în schimb. - Nu mă deranjez! Oricum vroiam să plec şi eu şi mă îngrijorează ideea de a te lasa să te plimbi noaptea pe străzi, singură ! - În cazul acesta, mi-ar face plăcere să mă însoţeşti! - Haide, maşina mea e pe aici! - Nu vrei să faci o plimbare sub clar de lună? i-am propus eu. Uite ce frumoasă e! - Vrei să mergem pe jos ? - Stau la doar zece minute distanţă de aici. Şi e prea frumos afară pentru a merge închisă în maşină! Şi-a ridicat privirea, uitându-se la stele. I-a apărut din nou acel zâmbet în colţul gurii, iar eu am zâmbit văzându-l. După câteva clipe de privit stelele, s-a întors către mine şi mi-a spus: - Ai dreptate! Ar fi păcat să pierdem o aşa seară frumoasă.

Astfel am pornit pe jos. După câţiva paşi, mi-am dat jos pantofii. Nu mai puteam suporta tocurile! M-a privit făcând asta şi a chicotit. A şoptit ceva despre tocuri şi am continuat drumul, lent, ţinându-ne de braţ. I-am mai aruncat câte o privire cu coadă ochiului. Privea stelele, nescoţând niciun cuvânt. Vroiam să încep o conversaţie, dar ştiam că aş strica farmecul acelei seri perfecte. Am ajuns în faţa blocului. S-a pus în faţa mea, încă uitându-se la stele, apoi m-a privit, zâmbind în continuare. I-am zâmbit, la rândul meu, privind în ochii lui. S-a aplecat, şoptindu-mi la ureche „mulţumesc” şi pupându-mă pe obraz. Apoi s-a îndepărtat, aruncând câteva priviri în urmă. Am intrat în bloc, m-am furişat încet în camera mea, iar când m-am pus în pat am rememorat toată seara pentru a o întipări în memorie. Inima îmi bătea în continuare într-un ritm alert, simţind mirosul lui de parfum în părul meu. Ştiam că ceva special s-a întâmplat în acea seară şi atunci am realizat ceea ce simţeam: era vorba despre dragoste.

Am fost sigură şi sunt în continuare de faptul că a fost şi este dragoste. Îmi dau alte lacrimi, exact aşa cum am anticipat când am luat albumul. Mă gândesc la el şi mă întreb, din nou, oare ce face în acest moment? Îmi închipui că, probabil, este împlinit şi fericit alături de familia lui, familia lui mare, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Probabil este împreună cu nepoţeii şi se joacă. Mă întreb oare câţi nepoţi sunt: doi, trei, poate patru?

Mă gândesc la momentul în care pentru prima oară i-am văzut licărirea din ochi vorbind despre ea, când i-am văzut împreună pentru prima dată. A durut şi continuă să doară de fiecare dată când invoc acea imagine.

Mai cade o lacrimă pe obraz şi întorc pagina. Este goală! Are doar o dată scrisă: 24 septembrie.

„Praf de stele”


Capitolul 4

Luni, după bal, singurul lucru pe care îl aşteptam era să-i revăd zâmbetul lui Dennis. Tot

week-end-ul numai la el m-am gândit. Îmi reaminteam mereu şi mereu seara balului: dansul, plimbarea, ţinutul de mână, absolutul totul, părea să fie doar un vis! Un vis frumos, din care nu voiam să mă mai trezesc. Voiam că fiecare seară să mă plimb cu el, admirând stelele, voiam să dansăm în ploaie pe aceeaşi melodie pe care ne-am unduit la bal, voiam să fie melodia noastră. Voiam să mă sărute pe frunte înainte de culcare şi să mă conducă acasă. Mă gândeam la el şi simţeam din ce în ce mai mult că, pentru a respira, am nevoie de el şi de zâmbetul lui lângă mine. Mergeam pe holul şcolii zâmbind, cu imaginea lui în mintea mea, când, deodată, aud un ţipat îndreptat spre mine: - Pârtie! zice Dennis şi mă trage deoparte din direcţia mingii care zbura în aer. Atragi necazurile că un magnet! continuă el râzând. - Trebuie să fie cineva care să o facă şi pe asta! i-am răspuns, râzând şi eu. Mulţumesc! - Pentru ce? - Pentru că m-ai tras din calea mingii! - Măcar atâta să fac şi eu, după ce de trei ori te-am lovit! a continuat el să râdă. Am început să râd, amintindu-mi fiecare întâmplare. Mă uimea că şi el încă îşi amintea! - Deci? a întrebat el, trezindu-mă la realitate. - Deci, ce? - Te-am întrebat cum a fost la bal. Balul tău! „Nu pot să cred!” mi-am spus în gând. „El chiar mă întreabă asta? Credeam că şi-a dat seama din privirea mea, din tremuratul mâinii, din zâmbetul meu visător, privindu-l. Nu pot să cred că nu realizează cât de specială a fost acea seară pentru mine. Iar dacă el nu îşi da seama, cum i-aş putea spune? Cum aş putea măcar pe jumătate să descriu tot ceea ce am simţit dacă el, mergând lângă mine, nu a simţit vibraţiile iubirii pe care le trimitea inima mea?” Încet, acele vise pe care le-am creat de-a lungul week-end-ului au început să se destrame. „Nu mă place, aşa cum am crezut!”, mi-am continuat şirul gândurilor. Apoi mi-am ridicat din nou privirea spre el. Îmi zâmbea în continuare, aşteptând răspunsul la întrebare. Ştiam că trebuie să răspund ceva, aşa că m-am agăţat de întrebarea lui pentru a găsi un cuvânt-cheie, sau orice altceva pentru a schimba subiectul. - Nu a fost balul meu, i-am răspuns încercând să-i imit zâmbetul. - Nu ziceai că eşti boboacă? - Ba da, sunt! - Iar acela a fost Balul Bobocilor, deci, al tău. - Printre altele, şi al meu, dacă tu vrei. - În special al tău!

M-am pierdut din nou, auzindu-i vocea caldă, realizând că m-a pus pe mine în rolul principal al acestei poveşti. Îl priveam direct în ochi şi din nou m-am întrebat cum m-am putut îndrăgosti!

~Va urma~

„Praf de stele”


Evocări

VIAŢA – Centrul existenţei noastre

Adelina şi Andreea Bărbos Clasa a X-a C

Dumnezeu este iubire şi din iubirea a creat cel mai frumos dar pentru Univers: viaţa. Iar, noi, oamenii, de multe ori, suntem nerecunoscători şi orbi. Vedem acest dar ca pe o

povară încărcată cu nevoi, suferinţe şi încercări. Şi uităm să trăim... Ne facem griji pentru ziua de mâine, iar clipa prezentului trece şi nu se mai întoarce. Suntem foarte agitaţi şi timpul devine insuficent, pentru că, noi, cu griji inutile, îi creem încă o pereche de aripi. Nu ştim să trăim! Pierdem esenţa fermecătoare a vieţii. Iar, grăbiţi, nu conştietizăm că a trăi înseamnă un dar. Uneori, în viaţă apar bolile, necazurile, care nu sunt datorate neapărat agitaţiei din jurul nostru. Ele ne umbresc fericirea şi deseori gândim „de ce eu ?” sau „oare mai merită să trăieşti?” Însă, orice suflare, oricât de grea ar fi, înseamnă viaţă! Trebuie să învăţăm să luptăm pentru ea şi să o preţuim, căci este numai una.

IUBIREA – Fărâma Dumnezeiască din Om Iubirea a fost, este şi va fi mereu. Însă noi o cunoaştem atât de bine? Imperiul ei ne stăpâneşte de când există viaţă pe pământ şi, totuşi, ne este încă străină. De multe ori o confundăm cu primii „fluturi din stomac”. Atunci spunem, fericiţi: „te iubesc”. Însă, acest te iubesc este destul de imens? Cuprinde o lume întreagă sau doar o singură persoană? Şi, totuşi, chiar dacă nu credem, avem puterea să distingem „fluturaşii din stomac” de iubirea adevărată. De exemplu, putem asocia iubirii de cuplu termenul de cunoaştere. Şi poate ni se pare neînţeleasă legătura dintre cunoaştere şi iubirea tinerească. Nu trebuie să uităm că îmbătrânim. Iar, odată cu vârsta, iubirea se transformă în dialog, în comunicare. Cunoştinţa va fi atunci cel mai bun leac pentru că ea va sta la baza dialogului. Cealaltă iubire, despre care vorbeam, seamănă cu o poveste. O doamnă învăţătoare privea cu blândeţe şi căldură copiii clasei ei, căci erau clasa a patra şi urmau să plece. Deodată, pe obrazul ei căzu o lacrimă. Atunci îngerii din cer s-au întors către Dumnezeu şi au spus: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne: învăţătoarea, copiii şi lacrima!” Iar Dumnezeu le-a răspuns: „Adevărat, copiii şi învăţătoarea le-am făcut Eu, însă lacrima este creaţia ei!”. Această creaţie, este iubirea pentru orice, o iubire care nu are timp să vadă defectele celorlalţi; cea care îl consideră pe duşman prieten. Altfel spus, este raiul în sufletul omului. Deci, iubirea are mai multe feţe, fiecare om găsindu-o în propriile sale descoperiri. Fiindcă omul în această lume călătoreşte permanent. În drumul său descoperă, prin propriile sale întâmplări ce este viaţa. Prin urmare, unii cred că iubirea înseamnă omenie, alţii, bani sau plăcere. Însă, oricum ar fi interpretată, omul nu poate trăi fără ea. SĂ NU UITĂM!!!... Să nu uităm că cele mai frumoase şi neplăcute momente înseamnă viaţă. Să nu uităm să ne bucurăm de fiecare suflare. Să nu uităm că viaţa o comstruim şi o controlăm noi. Să nu uităm să trăim pentru că nu avem şansa să ne naştem a doua oară.

„Praf de stele”


Familia, univers al iubirii

Andreea Miron Clasa a IX-a B

Familia-i mărgăritar Piatră preţioasă-n dar Un cadou drag, fabulos Primit de la Domnul Hristos. Mama mea, o zână care Este atotștiutoare Mă iubește și răsfaţă Doar de bine mă învaţă. Tatăl meu este perfect Nu are niciun defect Dar eu l-aș iubi oricum Este un părinte bun. Bunicii mei, ca pâinea caldă, Din priviri zilnic mă scaldă

Mi-aș dori să le ofer Mândrul soare de pe cer. Chiar și rude de departe Mă susţin, le simt aproape Atâtea-mbrăţișări sublime Pot să le-mpart și cu tine? Toată familia mea Luminoasă ca o stea Este universul meu Pe care-l voi iubi mereu. Tot ce eu îmi mai doresc E să pot să-mpărtășesc Și vouă din iubirea mea Să vă lumineze ziua.

Îndemn

Andreea şi Adelina Bărbos Clasa a X-a C

Fericirea-i o cărare Făurită din iubire, Ce-o găseşti din întâmplare În a fiecărui fire. Norocul e o floare, Ce rar o întâlneşti, O bucată ruptă din soare, Ce te face să zâmbeşti. Iar viaţa e un vis Ce ştie doar să zboare, Un infinit abis, Umple-l de culoare!


„Praf de stele”


Poezii

Ornela Bivol Clasa a IX-a B

Cenuşă Călcând cu paşii grei, Peste ţărâna rece Soldatul înaintează-ncet. Arma-i mai grea ca viaţa, iar sufletul atârnă spânzurat de-o aţă. Privirea-nceţoşată se înspăimântă – de iadul din cenuşă ce-l înconjoară. Flăcări mistuitoare – îi ard suflarea. Cu greu îşi apără soldatul viaţa. Armura-i roşie – Ca cerul sub care sufletele zbiară. Durerea este drumul său către iertre. Iertarea întârzie să-apară. Rugină Lumânările aprinse Încălzeau fierul ruginiu, Nu mai văzuse soarele De când l-au despărţit de cer. Anii l-au făcut neputincios, Iar fierul ruginiu i-a luat aerul. Singurii paşi ce-i auzea, erau prea străini pentru el. Călăul libertăţii sale, purta cheia prea departe pentru ochii săi. Ochi blocaţi de fierul ruginiu. Un nou cer e acum lângă el, Un alt soare luminează zidul rece. Bilet către lumină Aburi grei le înecau plămânii. Speranţa lor scădea cu fiecare trăgaci apăsat. Ploaia de gloanţe, lăsa loc fricii.

Liniştea părea prea zgomotoasă. Şi-ar fi dorit să nu se-audă gândind. Strânşi într-un colţ al morţii, aşteptând să se deschidă, drumul către lumină. Drumul lor era în întuneric. Visele Visele... nu au fost niciodată mai puternice ca acum. Acum când nu le distingi de real, absurd sau infantil. Acum când ochii tăi îşi pot imagina Universul – infinit în spaţiu, aducându-l aproape de suflet şi micşorândul până când ego-ul îi devine superior ; acum când glasul tău poate afirma orice, fără să conteze consecinţele; acum când mintea ta e deasupra cerului, iar sufletul în grădinile Edenului. Visele – Atât de apropiate, însă atât de depărtate de împlinire, destinate subconştientului, pierzaniei şi uitării. Luna Frigul ce l-a cuprins i-a îngheţat inima. Nici pulberea de zăpadă n-a trecut de el; respiraţia sa schimbând-o în mici cioburi dantelate. Privirea sa strălucea. Luna şi-a ascuns imaginea În ochii săi albaştri – umbrind soarele. Noaptea n-avea sfârşit. Pentru o clipă, şi-a închis pleoapele, lăsând loc soarelui în inima sa.

„Praf de stele”


Gânduri, idei, sentimente…

Acelaşi peisaj, o cu totul altă oglindă

Rebecca Gornicu Clasa a XII-a D

E dimineaţă pe malul mării! Aceeaşi dimineaţă, aceeaşi mare, acelaşi mal şi un cu totul alt punct ieşind din apă. Deranjând tăcerea aceluiaşi peisaj, punctul este pus în faţa altei oglinzi – reflexia lui devine aceeaşi cu malul.

Început tăcut

Alexandra Şpaimoc Clasa a XII-a D

Este-o nouă dimineaţă Este martie, iar afară Răsăritul cântă iară, E-nceput de primăvară. Trilul este raza care Se îndreaptă-ncetişor Cu şoaptă de tăcere mare Spre oglinda boltelor.

Departe

Andreea Pascotă

Clasa a XII-a D

Printre culorile de apă vie Se simţea tăcerea dimineţii, Curgând lin spre infinit. Oricunde păşeam era lumină, Lumina care se ducea spre infinit şi care venea. Eu eram un infinit în mijlocul lui. Totul era oglindă: Viaţa, trecutul, prezentul. Trăiam?!

Ştefania Truşcă

Clasa a XII-a D

O rază de soare Pe obraz îmi cade O dimineaţă de vară, Tăcere amară. Pe oglinda veche, Pe noptiera goală, Petale de flori, O privighetoare. Neagră ca noaptea, Albă ca ziua, Parfumul tăcerii Dispare.

Cele trei cuvinte

Ana-Maria Negru

Clasa a XII-a D

Dimineaţa parfumul mângâie pământul. Ochii negri mici Alunecă în tăcere Pe marginea penei, Iar ea se vede în oglindă Tânără şi adormită.

Diana Vâlcioiu

Clasa a XII-a D

Cu paşi surzi mă-ndrept Spre neagra noapte moartă. Aştept o nouă zi O nouă dimineaţă Căci în tăcerea ei Văd oglinda vieţii Trăiesc prezentul şi viitorul. Trecutu-i uitare.

„Praf de stele”


Măreţia cerului

Iasmina Turlea

Clasa a XII-a D

Vezi cerul dimineaţa Cu alura-i de mister Ce îmi inundă viaţa Dându-mi orice-i cer? Cu blânda sa tăcere Mă cheamă la el, Făcând orice durere Să pară un infern. Cu cât mă-nalţ mai mult Spre-a lui oglindă-floare, În ochii săi adânci Sufletu-mi moare.

Furtună

Rafaela Igreţ

Clasa a XII-a D

Era o dimineaţă de vis, Când cerul brusc s-a stins, Iar stropii de ploaie rupeau tăcerea Reflectând într-o oglindă spartă durerea.

Elena Codreş Clasa a XII-a D

În oglinda dimineţii de primăvară Se reflectă un zâmbet fals şi o tăcere mută. Ce trezeşte în mine o amintire veche Care mă bântuie de demult.

Bianca Stoicheci Clasa a XII-a D

O zi toridă. . . Dimineaţa, tăcerea e atât de apăsătoare Încât totul sună gălăgios. Oglinda zorilor îmbrăţişează Orice suflet gol. Vara-i un simplu copil nemuritor.

Andreea Cristina Petrov Clasa a XII-a D

Mângâi fin cu zâmbetul oglinda, Căci dimineaţa vieţii a trecut Iar de-i real sau dulce amăgire, Nu poţi s-o afli nici măcar tu. Ajungi într-un final, Cu blândeţe, zbuciumul să-ţi fie Un dans de anotimp, O trecere. Un capăt al vorbei ascunde mister Însă tăcere-i tot ce aud.

Ioana Ianc

Clasa a XII-a D

În dimineaţa răcoroasă de martie Privesc pierdută în oglindă, Căutând tăcere, Departe, cât mai departe de adânca nelinişte. Tandreţe de vară

Bianca Hoha Clasa a XII-a D

Tăcerea nopţii pierdute începe să dispară, Oglinda dimineţii încearcă să răsară Oraşul gălăgios e înlemnit Într-un pardesiu învechit. Calde raze de soare Ating pământul cu ardoare Mângâind tenul închis Al pământului încins. Soare, tăcere, dimineaţă

Ioana Anghioiu-Dincă Clasa a XII-a D

Soarele dimineţii Se scurge-n oglinda râului Înmărmurită de ploi argintii, Aurită de tăcerea unei zile de mai.

„Praf de stele”


Cu-n ultim suflu Mă rog să mai văd odată apusul Să privesc liniştit Spre soarele orbit De atâta răutate şi minciună, Falsitate şi ură Care m-a lăsat îngropat în tăcere Trezit fiind prea târziu De importanţa existenţei mele. Ca mine mai sunt mulţi Şi mulţi sunt cei care Se ascund după munţi Oprind ploaia de cuvinte Ce revine-ntruna-n minte; Se feresc de adevăr, Zbuciumaţi în interior De oglinda firii lor. Rămânând doar un nor Din stropi ai dimineţilor ce dor.

Regăsire

Ionela Praţa Clasa a XII-a D

Zori de zi mă găsesc Cu sufletul prea crud, Prea plin de stele. Tăcerea mă-nfioară, Apăsând cu greu peste visele mele. Oglinda-n care Adesea mă regăseam Se recompune iară Din mii de cioburi sparte În bezna nopţilor de vară … Ah, e dimineaţă!

Timp

Oana Curiman Clasa a XII-a D

Oglinda tăcerii tresare dimineaţa, După ce pustiul nopţii a uitat-o. Şi când cucul iar adoarme, Frunza iar pluteşte … Şi iar … şi iar cocorii zbor Uitând parcă uitarea.

Theodora Livovschi

Clasa a XII-a D

În fiecare dimineaţă, Privindu-mă-n oglindă Cu ochii plini de lacrimi Stau îngândurată şi suspin, Iar amintirile mă-nvăluie Într-o tăcere moartă.

Lacrimi

Oana Morteanu

Clasa a XII-a D

Oglinda dimineţilor pierite Când stau şi doar privesc, Spre tăcerea nopţii vitale. Ah, ce frumos! Privesc lungul orizontului pierdut De ziuă acum se crapă, Şi noaptea pare că se-neacă În roua visului Înghiţit acum de apă.

Pandor Raluca

Clasa a XII-a D

Cu ochii trişti pe tine te privesc, Tăcerea dură a răcoroasei dimineţi Ne învăluie încet. Amintirea vremurilor demult apuse, Durere-n suflet născocesc Iar speranţa dulcei împăcări A dispărut plutind, Asemenea norilor pufoşi. În oglindă încet privesc Și văd lacrimi reci Cum mă rănesc.

„Praf de stele”


Ecou de punctuaţie

Alexandru Bodog Clasa a XII-a D

când vaietul cerului rănit răsună-n cerul de granit al frunzei al cireşului şi-al brumei pădurea rupe-nvolburarea spumei. curg reflectări de miei tomnatici pe seara tristă din anii cei apatici în care niciodată n-ai zguduit tăcerea prelinsă-n zborul tandru ca fierea adânc înfiptă în dimineaţa suspendată din cartierul firav cu viaţa reflectată în oglinzile acoperite cu mahon şi sălile murdare de-un colorit maron.

Tăcerea nopţii

George Bunescu Clasa a XII-a D

Glasul dimineţii şuieră printre vise amintindu-i vieţii renaşterea realităţii trezit din vis, închis în realitate aştept tăcerea fără şoapte din machiavelica noapte. Mă zăresc în oglindă Într-o realitate aburită. Acesta nu sunt eu.

Oglindă spartă

Roxana Gorun Clasa a XII-a D

Fiecare dimineaţă trece nepăsătoare... Aceeaşi tăcere, aceleaşi gânduri Prin mintea mea trec: Va fi azi o zi bună? Privesc în gol şi mă tot gândesc Iar aud o oglindă spărgându-se Şi sunt trezită la realitate - Trebuie să merg mai departe.


„Praf de stele”


Timp liber Mergând prin lume, am ales…

Marina Ciobanu Clasa a X-a D

Mii de locuri te încântă, te îndeamnă să le vizitezi şi să faci un popas pe meleagul lor. Ce poate fi mai frumos decât o călătorie sau o plimbare în aer liber, în timp ce,gândurile tale zboară și se risipesc? Dar, în ciuda faptului că mintea ta este prinsă în sfera visării, te oprești și nu poţi trece fără să imortalizezi peisajul. Și, totuși, dacă ar fi să aleg un loc în care să mă opresc și de unde să nu mai plec care ar fi acela? Cred, totuși, că acel loc ar fi Timișoara.

Mulţi dintre noi sunt călători prin lume…Și totuși există acel oraș care îţi desfată vederea și te încântă, în care te poţi plimba în voie fără să te gândești la problemele zilnice, acel loc în care ţi-ai dori mereu să revii și pe care l-ai alege de fiecare dată. Străzile înguste din Centrul Vechi al Timișoarei, clădirile cu tentă veche îţi arată că orașul are trecut istoric, iar timpul și-a pus amprenta asupra sa. Structurile rigide ale clădirilor te introduc într-o altă epocă, și anume cea medievală, încât ai impresia că te afli, într-un film de epocă. Alte locuri din Timișoara care îţi încântă privirea sunt parcurile, parcul Rozelor fiind unul dintre cele mai frumoase parcuri în care te poţi lăsa în voie purtat de val, în orizonturi îndepărtate. Este un loc potrivit pentru destindere, un loc perfect pentru a-ţi petrece timpul ș ipentru a urmări spectacole în aer liber, dar și pentru a admira multimea de specii de trandafiri. Cu siguranţă, acest oraș se diferenţiază de multe altele prin frumuseţea parcurilor sale, o altă oază de liniște fiind Parcul Botanic care cuprinde o varietate de plante de tot felul. Datorită faptului că a fost declarat rezervaţie știinţifică, se poate deduce complexitatea acestuia și faptul că trebuie vizitat de orice călător venit în Timișoara. Printre cele mai importante parcuri din Timișoara se află și Parcul Central, cu o istorie bogată și care adăpostește un Monument al Eroilor, dar și Parcul Poporului, fiind cel mai vechi parc din oraș.

Și, totuși, călător prin Timișoara fiind, unde aș mai putea să mă opresc? Cred că următoarea oprire este Catredrala Mitropolitană, o oază de liniște și căldură pentru toţi credincioşii din acest oraş şi nu numai, un loc potrivit pentru a-ţi deschide sufletul, pentru a da drumul tuturor gândurilor rele și pentru a ne deschide cu totul, atât cu mintea, cât și cu inima. Consider că această construcţie are un stil arhitectural unic, dar, totodată, neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox de asemenea dimensiuni, deoarece îmbină tradiţia religioasă română cu arhitectura moldovenească și bizantină.

Cu siguranţă, multă lume a avut ocazia să viziteze frumosul centru al acestui oraș, fiecare fiind primit cu căldură de porumbeii care așteaptă cu nerăbdare să descopere priviri și chipuri cât mai noi și necunoscute, semn că orașul lor este vizitat și apreciat. Iubitorii de spectacole și teatru se pot bucura de frumoasa Operă Naţională Română, fiind una dintre cele mai valoroase instituţii de cultură ale ţării noastre și unde călătorii se pot destinde urmărind acte cunoscute precum Traviata, Madame Butterfly, My Fair Lady, dar și pentru copii, precum Hänsel și Gretel.

Un alt loc în care te poţi relaxa și te poţi bucura de spectacole de calitate este Filarmonica Banatul, care îi întâmpină pe toţi călătorii veniţi prin Timișoara cu spectacole de tot felul care îţi vor rămâne în minte și îţi vor aminti cu drag de acest loc.

Istoria bogată a acestui oraș a cunoscut dominaţia habsburgică și turcească, fiind orașul unde a început Revoluţia, unde, pentru prima dată, românii au simţit gustul libertăţii, deși un gust amar plătit cu sânge se poate vedea cu ușurinţă datorită construcţiilor și clădirilor. Timișoara a

„Praf de stele”


fost primul oraș liber din România și cred că mulţi dintre noi ar trebui să ne imaginăm frumosul centru de acum, asaltat în anul 1989 și plin de oameni care și-au pierdut viaţa.

Pe de altă parte, ne putem bucura de festivalurile organizate anual, acestea fiind cel de muzică, film, teatru, literatură, modă, dans și arte care recreează și oferă o atmosferă plăcută. Timișoara este, de asemenea, consideratca fiind „orașul florilor” sau „mica Vienă”, fiind lăudat pentru spaţiile verzi și parcurile sale. Acest oraș surprinde prin frumuseţea clădirilor, a peisajelor şi a muzeelor, dar și datorită stilului de viaţă boem. Pierdută pentru o zi în Timișoara, visând și desfătându-mi privirea cu frumoasele locuri din acest oraș, m-am simţit ca fiind pierdută în Viena, în orașul parcurilor și cel al florilor.

„Steaua de sticlă”, operă pentru copii în premieră absolută

din perspectiva elevei-actriţe: Roberta Rozemberg Clasa a V-a C

Feerie muzicală Muzica: DAN ARDELEAN. Libretul: SILVIA KERIM. Versificaţia: Silvia Kerim, Aurel Storin Muzica înregistrată de Radio Timișoara, cu Orchestra Operei Naţionale Române Timișoara.

O feerie muzicală în care principalii protagonişti sunt Albă ca Zăpada, Fram Ursul Polar şi Cei 7 pitici. Opera Naţională Română din Timişoara a prezentat vineri, 7 decembrie 2012, de la ora 18, premiera absolută a operei pentru copii Steaua de sticlă de Dumitru Ardelean, cu un libret de Silvia Kerim. Spectacolul, dedicat copiilor, este o abordare modernă a poveştilor clasice, ale căror personaje se întâlnesc pentru prima dată într-o singură operă. Spectacolul urmăreşte drumul iniţiatic pe care copiii unei familii, ajutaţi de părinţi, îl fac prin intermediul jocurilor şi al personajelor din basme până la conştientizarea răspunderii pe care o vor avea ca adulţi, faţă de planeta pe care trăiesc. Imaginându-şi că sunt cei şapte pitici, copiii – însoţiţi în jocul lor de Mama şi Tata, care devin Albă ca Zăpada şi Fram Ursul Polar – vor învăţa să-şi rezolve probleme care le vor fi puse în viaţă: să fie generoşi (Fetiţa cu chibrituri), neînfricaţi (Balaurul), să aibă mereu speranţă (Pasărea albastră), să nu risipească darurile care au venit pe lume (Prinţul fericit) şi să nu se lase atraşi de străluciri deşarte (Motanul încălţat). Iar la finalul acestui drum plin de peripeţii, în care vor

„Praf de stele”


învaţa lucruri noi despre oameni și prietenie, copii vor moşteni Pământul pe care trebuie să-l păzească şi să-l dea mai departe urmaşilor lor.

„Pentru mine acest proiect constituie o mare provocare deoarece pe lângă colectivul Operei cu care am mai lucrat până acum, de data aceasta voi lucra şi cu personajele principale care sunt copii. Copii între 5 ani – cel mai mic şi 10 ani – cea mai mare, care pe parcursul desfăşurării spectacolului vor dansa, vor juca diverse roluri şi vor învăţa să se integreze alături de actorii adulţi

într-un spectacol pe Scena Mare a Operei. Împreună cu scenografa Geta Medinschi şi Hellen Ganser, care semnează coregrafia, am gândit un spectacol alert, plin de culoare, de veselie şi poezie şi mai ales… de tandreţe. Am apelat la modul de gândire al copiilor şi am lăsat copiii actori să completeze cu fantezia lor, fantezia noastră. Va fi un experiment unic atât pentru ei – copiii, cât şi pentru noi cei mari, experiment care ne dorim cu toţii să se bucure de apreciere din partea publicului ţintă – copiii,” precizează regizorul spectacolul, Marina Emandi Tiron. Conducerea muzicală a noii producţii a Operei timişorene aparţine Mihaelei Silvia Roşca, iar concert maeştri sunt Ovidiu Rusu şi Corina Murgu. Din distribuţia spectacolului fac parte artiştii Crina Vezentan (Albă ca zăpada), Mihai Prelipcian, Florin Belean, Remus Alăzăroae (Pitici, voce), Alexandru Pîntea (Fram Ursul Polar), Gelu Dobrea (Fram Ursul Polar, voce), Diana Chirilă (Zâna Zăpezilor), Andreea Colceiar (Fetiţa cu chibrituri), Cosmin Borlovan (Balaurul cu 7 capete), Nina Zaharescu (Pasărea albastră), Mariana Şarba (Rândunica ostenită), Gabriella Varvari (Motanul încălţat), Ramona Zaharia (Regina Neagră), Andreea Colceiar (Micul Prinţ) şi copiii Daria Bădescu, Victor Geru, Rania Ibrahim, Rayan Ibrahim, Saşa Milosav, Rosa Mureşan şi Roberta Rozemberg. Acestora li se alătură Ansamblul de balet al Operei Naţionale Române Timişoara.

„Praf de stele”


Arta fotografiei

Daniela Botoca Clasa a X-a D

Fotografia este arta prin care fotograful arată modul său de a vedea lumea. Este fie plină de culoare, veselă şi spectaculoasă, fie monocromă şi plină de mister, însă ambele transmit un mesaj. Nu doar prin ceea ce este fotografia, ci şi prin felul în care este surprinsă muza şi scoasă în evidenţă. În spatele fiecărei fotografii există ceva mai mult, un trecut al acesteia, ce merită împărtăşit cu restul lumii.

Aceasta reprezintă posibilitatea de a arăta o anumită parte sau un întreg al unei fiinţe, peisaj sau chiar a unui simplu obiect, într-o postură aparte, dar şi capacitatea de a spune o poveste într-o singură imagine.

Pentru mine, fotografia înseamnă un mod de a arăta lumii cum văd eu tot ceea ce ne înconjoară. Mereu am crezut că dacă stăm şi privim, măcar pentru un moment, în jurul nostru cu atenţie, am vedea că nu e totul aşa cum pare. Uneori, până şi cele mai mici şi neînsemnate lucruri pot uimi prin simplitatea lor, prin calităţile pe care le au. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm puţin din timpul nostru şi să acordăm o fărâmă de atenţie. Lumea nu este exact cum o privim noi, mereu este ceva mai mult. Ea nu ne

oferă totul de-a gata, ci ne dăruieşte o şansă de a descoperi misterele ei, de a găsi şi de a ne minuna de frumuseţile pe care le ascunde.

Astfel că, deoarece nu multă lume are timpul necesar, fotografii iau acest lucru drept o misiune, totodată şi o provocare. O misiune de a arăta lumii ceea ce nu vede de una singură, de a arăta frumuseţea ce ne înconjoară şi pe lângă care trecem zilnic fără să o considerăm importantă... De obicei, un lucru ce ne va face să vedem într-un alt mod, cu alţi ochi, să ne dezvoltăm alte opinii, să ne punem întrebări, să ne îndoim, poate, de ceea ce ştiam până acum. Fie problemele prin care unii oameni trec, fie fericirea unui copil când primeşte jucăria multdorită sau chiar un moment important în istorie. Este, de asemenea, un mod de a ne ţine amintirile vii. Capturăm cu ajutorul unui aparat toate momentele noastre frumoase, aproape inimii noastre şi le păstrăm alături de noi, de-a lungul anilor.

Fotografia nu înseamnă doar surprinderea într-un cadru a unui moment anume, ci şi povestea şi emoţiile din spatele ei. Desigur, asta dacă oferim un simplu moment fotografiei să fie savurată, să fie „citită” întru-totul, să fie desluşit fiecare mister al ei. Fiecare părticică din ea înseamnă ceva, iar asta depinde de la fotograf la fotograf.

Poate, mă înşel, poate tot ceea ce am zis nu e adevărat, fiind doar opinia mea, doar modul meu de a privi lucrurile. Însă, am învăţat un lucru, scriind toate aceste cuvinte: fotografia este greu de definit, pentru fiecare persoană poate însemna altceva, fiecare o percepe într-un alt mod. Poate, altora nu li se pare atât de importantă, pe cât mi se pare mie. Dar, orice ar fi, pentru mine va însemna mereu ceva aparte, un mod prin care mă pot face „auzită” şi prin care pot arata ceea ce gândesc, părerea mea şi modul meu de a vedea lumea ce mă înconjoară mereu...

„Praf de stele”


Interviu Influenţa jocurilor video asupra adolescenţilor

Numele meu este Solomon Amalia, în prezent studiez la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva" şi am

decis, împreună cu un amic, pe nume Ţiboca Denis, care studiază la Colegiul Naţional „Constantin Diaconovici Loga”, să realizăm un interviu pentru a evidenţia efectele jocurilor video asupra elevilor de liceu.

- Acum cât timp ai început să joci jocuri? - Totul a început acum 10 ani, la vârsta de 6 ani, când am primit primul meu computer. Atunci am

descoperit jocurile care mi se păreau interesante și atractive, iar pe parcursul anilor eram tot mai curios în privinţa lor, așa că „testam” cu scopul de a vedea care mă atrage mai mult. Dar, totuşi, am avut grijă să nu devină o problemă pe viitor, să nu-mi afecteze viaţa personală, școala, dar mai ales comportamentul.

- Poţi să-mi enumeri câteva motive pentru care ai început să joci jocuri video? - Un prim motiv ar fi că prin aceste jocuri poţi să-ţi faci noi prieteni, fie reali, fie virtuali, fie doar

câţiva oameni cu care singurul lucru pe care îl aveţi în comun poate fi doar jocul, fără să vă cunoașteţi sau să aveţi o oarecare relaţie de amiciţie. Un alt lucru ar fi că e distractiv să te joci cu alte persoane, să faci ceva împreună, chiar dacă este doar pe plan virtual.

- Ce te motivează să joci în continuare? - Sunt mai multe lucruri care te pot motiva să continui să joci, ocazional sau chiar mult prea des

decât ar fi normal, principalele motive ar fi că ai depus foarte mult efort în jocul respectiv și ţi-ar părea rău dacă ai renunţa dintr-o dată la el după toată munca depusă, e unul dintre lucrurile ce te poate scăpa de plictiseală. După părerea mea, să joci jocuri este o metodă prin care poţi face ceva nou.

- Care crezi că sunt efectele negative asupra celor care joacă mult timp jocuri video? - În primul rând, un efect devastator ar fi izolarea de societate, prin faptul că nu mai știe să relaţioneze din cauza lipsei contactului cu alte persoane. În perioada liceului, elevii care exagerează cu jocurile, mai ales în timpul zilelor de curs, pot prezenta semne de oboseală, surmenaj. Va duce la o scădere constantă a progresului școlar.

- Ţi-ai schimbat perspectiva faţă de jocuri în prezent? Cum? În ce fel? - Da, pot să spun că în prezent privesc totul altfel, cu alţi ochi. Atenţia mi s-a concentrat asupra

altor lucruri care sunt mai importante decât viaţa virtuală sau amuzamentul pe care aceasta ţi-o oferea. În acest moment am observat că jocurile nu sunt chiar un lucru atât de necesar, adică poţi trăi și fără, poţi găsi și alte metode de a-ţi petrece timpul, mult mai benefice. De exemplu pot ieşi cu prietenii, practic un sport, orice nu include statul în faţa unui monitor. Aș recomanda tuturor celor care vor să continue să se joace, pentru că nu este obligatoriu să renunţi, poţi încă să continui, evident, mai rar dar trebuie să încerci sa te concentrezi pe studii, pe viaţa personală și socială, iar la sfârşitul zilei poţi să te joci liniștit, după ce știi că poţi fi mulţumit de ceea ce vei putea să faci mai departe pe plan școlar; să privești jocul ca o răsplată pentru munca depusă.

- Există vreun beneficiu pentru practicarea acestui hobby? Dacă da, poţi să-mi enumeri câteva? - Beneficiile cred că ar putea fi următoarele: te poate ajuta să înveţi o limbă străină, oferă o

oarecare dexteritate, folosirea tastelor într-un mod mai rapid decât cel obişnuit, iar, în cazuri rare, poţi câştiga bani din jocuri. De exemplu, la campionate mondiale sau internaţionale la care poţi ajunge numai dacă ai o foarte bună cunoaştere şi mânuire a jocului, sau prin crearea lor.

- Cum ţi s-a părut acest interviu? - Pot să spun că ideea interviului mi s-a părut interesantă, mi-a facut o deosebită placere să

particip şi sunt recunoscator că dintre atâţia prieteni, cel ales am fost eu. - Ai mai avea ceva de transmis cititorilor acestui interviu în legătură cu jocurile sau alte lucruri? - Le recomand celor care joacă să nu depăşească o anumită măsură pentru a nu regreta mai târziu

şi să vadă ce e mai important pentru ei în momentul de faţă, să fie conştienti că sunt alte metode prin care poţi relaţiona cu alte persoane de aceeaşi vârstă şi prin care poţi să-ţi ocupi timpul într-un mod relaxant, dar, totodată, distractiv.

„Praf de stele”


Haiku

Iasmina Turlea Clasa a XII-a D Primăvara Viaţa continuă Într-o altă lumină Cu parfum de flori. Vara Apa curge lin, Printre munţi înalţi de vară Străbătând păduri. Toamna Frunzele foşnesc, Deranjând auzul lor, Stelele răsar. Iarna Cade alba nea Luminând în bezna grea Cu lumini calde.

Lăcrimioara Chirca Clasa a XII-a D

Primăvara Roşu – amintire Albul – pur de nea Verde – încolţire. Vara Raze aurii, Glas suav de valuri, Limpede ocean. Toamna Picături reci Coboară grăbite Spre raiul de frunze. Iarna Cerul albicios Cerne-a lui sclipire Vesel argintie.

Theodora Livovschi Clasa a XII-a D

Primăvara Muguri pe ramuri Şi zumzet de albine Primăvara-n prag. Vara Raze de soare În valuri spumegânde Vacanţa mare! Toamna Ploaie de frunze Ceaţa plutind prin copaci Melancolie... Iarna Focul din sobă Cana de ceai aburind Vise-ngheţate...

Adresa redacţiei:

Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” Str. B-dul C. D. Loga nr. 45 Timişoara Tel. Director 0256/494480 Tel. secretariat 0256/490043 Adresa de e-mail: [email protected] Adresa paginii de internet: http://www.liceulpedagogic-tm.ro

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie.

„Praf de stele”


ISSN 2286-1467 ISSN-L 2286-1467

revista - praf de stele - 2013-2014.pdf

Documents