UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ŞCOALA DOCTORALĂ

VÂRSTNICUL ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ

INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE ÎNTRE NECESITATE ŞI MARGINALIZARE

(rezumat)

COORDONATOR:

Prof. dr. PAVEL ABRAHAM

Doctorand:

Căruceru (Tulache) Gina

BUCUREŞTI

(2013)

1

VÂRSTNICUL ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ

INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE ÎNTRE NECESITATE ŞI MARGINALIZARE

(rezumat)

Procesul de îmbătrânire a populaţiei este un fenomen ireversibil care a modificat substanţial structura pe grupe de vârstă a populaţiei din România. Acest fenomen de creştere, a populaţiei vârstnice faţă de populaţia generală a României atrage după sine consecinţe, atât asupra familiei din care aceste persoane fac parte, cât şi asupra persoanelor vârstnice, dar şi asupra societăţii.

Familia persoanelor vârstnice se confruntă astfel cu situaţii noi, cărora nu le pot face faţă, cer ajutor în acest caz societăţii. Societatea la rândul ei nu poate face faţă cerinţelor acestor persoane, datorită în primul rând lipsei de cunoaştere în totalitate a nevoilor pe care le au aceste persoane vârstnice dar şi datorită serviciilor sociale care se adresează acestor categorii de persoane, dezvoltate insuficient atât la nivel de comunitate cât şi la nivelul întregii ţări.

Acestea sunt numai câteva argumente care ne-au condus în acest demers de cercetare. Mai mult decât atât, problematica persoanelor vârstnice, este una complexă şi care presupune o serie de dificultăţi, din punct de vedere al asistenţei sociale acordate acestor persoane, cât şi a necesităţii instituţionale din punct de vedere a îngrijirii acestor persoane, în famile, la domiciliu sau instituţionalizat.

Finalizarea demersului întreprins o vom face prin a rezuma fiecare capitol în parte. Teza de doctorat abordează, pe parcursul celor patru capitole, aspecte şi elemente definitorii privind statutul persoanelor vârstnice, precum şi politicile sociale în domeniu.

Capitolul I.Ciclurile vieţii, teorii şi concepte explicative privind îmbătrânirea

Primul capitol prezintă o serie de delimitări de natură conceptuală prezentate în literatura de specialitate prin definirea conceptului de îmbătrânire, a aspectelor legate de clasificarea socială a vârstei, a gradului de acceptare a persoanelor vârstnice în ce priveşte statutul şi asocierea cu bătrâneţea, deasemeni sunt expuse teoriile privind îmbătrânirea, aspecte legate de normalitatea şi modificările din punct de vedere al sănătăţii, pe care le întâlnim la persoanele îmbătrânite.

Fenomenul de îmbătrânire nu este întâlnit numai la nivelul ţării noastre, ,,Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen mondial. Conform datelor ONU, ponderea populaţiei

2

vârstnice se va mări, pe termen lung, chiar în zonele unde natalitatea este superioară ratei de înlocuire. Fenomenul de îmbătrânire se manifestă, în mod deosebit, în Europa – 21,1% din populaţie are 60 ani şi peste, iar procentele pe sexe sunt, 17,9% - pentru bărbaţi, 24,0% pentru femei şi în Japonia – 26, 8 % din populaţie are 60 de ani şi peste, iar procentele pe sexe sunt: 24,1% - pentru bărbaţi şi 29,3% - pentru femei.”1

,,Îmbătrânirea demografică a populației este în primul rând un fenomen biologic ireversibil care afectează la un anumit moment pe fiecare om în parte. Din punct de vedere demografic, acest fenomen de îmbătrânire poate fi definit ca tendința de creștere a procentului populației vârstnice, cu vârste de peste 65 de ani concomitent cu reducerea numărului tinerilor și al adulților.”2

Schimbările care au loc în structura grupelor mari de vârstă au un puternic impact la nivelul proceselor economice, sociale şi politice. Pe masură ce populaţiile îmbătrânesc, unele beneficii cum ar fi pensiile, asistenţa medicală sau susţinerea materială pentru persoanele vârstnice trebuie acordate pe perioade mai mari. De asemenea, pentru a rămâne sustenabile, sistemele de securitate socială trebuie să se schimbe. Creşterea longevităţii antrenează costuri medicale, creşterea cererii pentru serviciile de sănătate, creşterea cererii pentru serviciile sociale, deoarece persoanele vârstnice sunt mai vulnerabile de a contracta boli cronice iar acestea la rândul lor creează semidependenţă sau dependenţă. În primele faze ale actualului proces de tranziţie demografică, scăderea ratei de fertilitate a fost cea mai importantă, urmând ca atunci când procesul va atinge ultimile faze, reducerea ratei de mortalitate, în special la vârstele înaintate, să contribuie la creşterea numărului de persoane vârstnice şi implicit la accelerarea procesului de îmbătrinire. Modificarea structurii pe grupe mari de vârste, în sensul creşterii procentului populaţiei de 60 de ani şi peste în total determină scăderea ponderii celorlalte grupe de vârstă, tinde să creeze presiuni sociale şi politice determinate de schimbarea modului de alocare a resurselor în societate, provocând conflicte între generaţii.

Creşterea rapidă a proporţiei persoanelor vârstnice în totalul populaţiei are o importanţă specială în termeni de politici publice, deoarece acest segment de vârstă reclamă îngrijiri speciale pe termen lung, din cauza degradării fireşti a stării de sănătate.

Îmbătrânirea, pentru mulţi oameni reprezintă o ,,prapastie a vieţii’’, în care se prăbuşesc fără să ştie şi fără a găsi calea de ieşire. Totuşi sunt persoane care fac faţă traiului din prapastia îmbătrânirii, trăind şi bucurându-se de respectul celor din jur. Dacă în trecut îmbătrânirea era întâlnită ca o parte idealizată a vieţii ( bunicul şi bunica înconjuraţi de nepoţi, rol social prezent – continuarea activităţii la locul de muncă, atât cât starea de sănătate permite,

1 Datele prezentate, provin din documentele statistice şi analizele secundare ale unor cercetări realizate în cadrul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii şi Institutul Naţional de Statistică.2 Marcu Stasac, Aspects of the phenomenon of demographic populațioan aging in România and the republic of Moldova in the context of the European Union perspectives-în Revista Romana de Geografie Politica, Anul XI, nr. 1-2009, pag. 58.

3

implicare în viaţa socială etc.,) acum îmbătrânirea pentru multe persoane, reprezintă: inutilitate (pensionarea, disponibilizările din activităţile atât sociale cat şi casnice, şi efectuarea acestor activităţi de către persoanele mult mai tinere din societate cât şi din familie, etc.,), singurătate (fie datorită dispariţiei partenerului de viaţă, marginalizării, etc., conflicte cu familia), suferinţă (provocată de agresiuni verbale, fizice, psihice, boală), stare de sănătate precară.

Termenul de îmbătrânire, desemnează un fenomen individual, cel al incidenţei vârstei, în dimensiunile sale biologice şi psihologice, asupra persoanei, de la naşterea sa până la deces.

Conceptul de vârstă - ,,ciclu al vieţii’’: dimensiuni, definiţii, puncte de vedere de o largă varietate, ale conceptului de vârstă – ciclu al vieţii, se regăsesc în multe teorii atât în trecut cât şi în prezent.3

,,Vârsta → reprezintă timpul scurs de la naşterea unei persoane până la un anumit moment de observare. Vârsta constituie o variabilă demografică foarte semnificativă în anchetele sociologice. În mod obişnuit se iau în considerare copilaria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. În funcţie de vârstă, în fiecare societate se fixează: şcolarizarea obligatorie, majoratul, satisfacerea serviciului militar, admiterea în câmpul muncii, şi la concursul pentru ocuparea anumitor funcţii, ieşirea la pensie’’.(Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, pag.658).

A. Collin, 1991, Paris, în ,,Dicţionnaire de Sociologie’’ preciza că trebuie facută distincţia între ,,efectul de vârstă’’ (îmbătrânirea biologică) şi ,,efectul de generaţie,, (influenţa contextului spaţio-temporal).

,,Termenul de ciclu al vieţii ,,life cycle’’a luat fiinţă din necesitatea cercetătorilor de a reflecta teoria dezvoltării. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la naştere până la moarte, esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman; infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale, ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe, demonstrând că există ordine în cursul vieţii umane, în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă este invariabilă care apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete - şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii.”4

Ciclu vieţii – a apărut ca şi concept de studiu, la sfârşitul secolului XX, de atunci şi până astăzi acest concept a fost străbătut de diverse orientări şi teorii, care iau dat conotaţii şi

3 Elocvente în acest sens sunt lucrările: A. Collin. Dicţionnaire de Sociologie. Paris, 1991; Cătălin Zamfir, Lazar Vlăsceanu. Dicţionar de sociologie. Bucureşti, Editura Babel, 1998; Mircea Dumitru. Batrâneţe activă. Bucureşti, Editura medicală, 1984; Paul Popescu Neveanu. Dicţionar de psihologie. Bucureşti, Editura Albatros, 1978; Rădulescu Sorin. Sociologia Vârstelor. Bucureşti, Editura Hyperion, 1994; Şchiopu Ursula şi Emil Verza. Psihologia Vârstelor. Bucureşti, Editura Hyperion, 1993; Tinca Creţu. Psihologia Vârstelor. Iaşi, Editura Polirom, 2009; Voinea Maria. Psihologia Vârstelor. Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1993. 4 Florin Tudose.Fundamente în psihologia medicală.Bucureşti.Editura Fundaţiei România de Mâine.2003,pag.74

4

sensuri diferite. Specialişti în domeniu care au elaborat aceste teorii ale ciclului vieţii, nu folosesc un limbaj comun, ei împart anii de viaţă a unui individ, fie în stadii, decade, ere, etape, intervale, epoci, etc., care au acelaşi sens ca terminologie, dar sunt totuşi diferenţe între teoriile clasice ale ciclului vieţii în ce priveşte dezvoltarea umană, deoarece unele teorii operează cu anumiţi termeni ca tehnici adaptative, mecanisme de apărare, maturitate biologică, comportament social, stil cognitiv etc., care nu sunt întâlniţi unanim în toate teoriile şi în aceiaşi etapă sau stadiu de dezvoltare umană.

Studii şi teorii asupra ciclului vieţii au fost dezbătute, confirmate sau nu, dar ,,concepţia lui Erikson E. reprezintă o punte care leagă stadiile de dezvoltare de procesele sociale. Sistem de referinţă în teoriile de dezvoltare a personalităţii, modelul oferit de Erikson E. permite corespondenţe cu teoria sexualităţii infantile a lui Freud S., dar adaugă în plus potenţialele şi nevoile de dezvoltare din cadrul tuturor etapelor de viaţă. El a elaborat un model al ciclului vieţii constând din 8 etape, care se întind până în viaţa adultă şi până la bătrâneţe.”5

Procesul de îmbătrânire, reprezintă o ,,scară” de etape, care odată cu trecerea la o altă etapă, urmează o serie de schimbări de natură fizică, psihică, socială, determinate fiind de dezvoltarea umană.

Îmbătrânirea reprezintă degradarea în etape a corpului uman şi a funcţiilor biologice din prisma unei analize fizice asupra organismului uman. Îmbătrânirea este perioada în care apare declinul treptat şi gradual al capacităţilor mentale din prisma unei analize psihice asupra corpului uman. Din prisma unei analize sociale asupra îmbătrânirii – aceasta ar consta în suma percepţiilor despre lume şi individ aşa cum este el perceput de alţi indivizi ca vârstnic şi cum îi percepe el vârstnicul, pe alţi indivizi, cum este văzut de societate în ansamblu şi individual ca fiinţă umană.

Dacă îmbătrânirea fizică şi psihică a individului uman, poate fi cuantificată după elemente precise care pot fi analizate, măsurate şi verificate, îmbătrânirea individului uman din punct de vedere social nu poate fi cuantificată la fel de precis. Îmbătrânirea socială nu este unanim acceptată, ea diferă de la o societate la alta, este încadrată în alte limite de la o perioadă la alta. Fiecare societate analizează îmbătrânirea socială după criterii diferite care sunt în strânsă legătură cu valorile, normele, tradiţiile pe care le impun societatea respectivă.

În societatea actuală, întâlnim bătrâni care mai pot munci din punct de vedere fizic şi psihic dar din punct de vedere social de multe ori ei nu mai acceptaţi la locul de muncă pentru că trebuie să se pensioneze datorită fie legislaţiei în vigoare, fie numeroaselor etichetări pe care trebuie să le suporte din partea generaţilor mai tinere.

5 Idem 4, pag. 775

Criiteriile diferenţiate de la o societate la alta în ce priveşte îmbătrânirea socială, constau în existenţa diversităţii criteriilor de natură culturală şi socială, criteriile biologice şi psihice nu sunt cântăresc în balanţă la fel de mult.

Indivizii sunt distribuiţi în populaţiile umane, având, în vedere caracteristicile biologice şi demografice ale acestora. Populaţia are o structură demografică ce se diferenţiază prin anumiţi indicatori, precum originea etnică, sexul, dintre care vârsta nu poate lipsi. De aceea vârsta are un rol important în ancorarea social a individului în societate.

Vârsta nu este o problemă de opţiune a individului, ci o caracteristică atribuită → o condiţie dată prin naştere, prin perioada cronologică, care a trecut de la aceasta naştere, la fel ca sexul sau originea etnică. Vârsta, este o caracteristică individuală, care nu poate fi schimbată, modificată, indiferent cât individul ar dori. Întâlnim nu de multe ori persoane în general de sex feminin care vor să îşi ascundă vârsta, prin declararea eronată a acesteia, vrând să pară mai tinere sau mai mature, dar de obicei mai tinere, sau anumiţi tineri care adaugă vârstei deţinute - doi, trei ani pentru a impresiona sau pentru a impune celor din jur anumite percepţii despre persoana lor.

Această vârstă are debutul odată cu naşterea individului. Documentul prin care se poate evidenţia această vârstă este certificatul de naştere al individului.

Acest indicator – vârstă cronologică – este unul strict cantitativ şi reprezintă timpul scurs de la naşterea oricărui individ în acord cu reperele cronologice.

Vârsta cronologică este utilizată de anumite instituţii în special, sociale pentru acordarea sau neacordarea unor prestaţii, servicii şi programe de asistenţă socială.

De exemplu, pensionarea indivizilor are loc la vârsta de, 65 ani, conform acestui criteriu de vârstă cronologică, această vârstă este limita de încadrare a unui individ în rândul vârstnicilor, deoarece conform acestui criteriu acesta nu mai poate munci pentru societate.

Această vârstă este o vârstă orientativă pentru pensionare, datorită faptului că există persoane care îşi pot pierde capacitatea de muncă înainte de împlinirea acestei vârste datorită afectării şi deteriorării sănătăţii aşa cum există şi persoane care îsi păstrează capacitatea de muncă nealterată până la vârste inaintate.

Vârsta cronologică dă individului dreptul de a accesa roluri şi poziţii sociale care se pot sau nu, ocupa sau efectua datorită îndeplinirii sau neîndeplinirii eligibilităţi din punct de vedere al acestui criteriu de vârstă ( dreptul de a merge la şcoală, dreptul de a conduce maşina, dreptul la căsătorie, dreptul de vot, etc.,).

Datorită acestui criteriu cronologic, calităţile oamenilor şi capacităţile lor individuale nu sunt diferenţiate, acest criteriu le uniformizează, în faţa drepturilor şi obligaţiilor lucrând uneori ca un criteriu discriminatoriu.

6

Vârsta funcţională, este dată în general de aspectele fizice şi psihice ale indivizilor. Acest criteriu de ierarhizare a indivizilor ţine cont de anumite elemente de mobilitate a corpului, de coordonarea şi executarea corectă a mişcărilor, de capacitatea de muncă, de capacitatea mentală, pentru ai grupa pe aceştia, în categorii considerate grupe de vârstă tânără, adultă sau vârstnică.

Mulţi autori, atât din ţară cât şi pe plan mondial, au încercat să definească bătrâneţea şi să-i stabilească limitele. Astfel, s-au elaborat mai multe definiţii, mai mult sau mai puţin contestate, după cum urmează:

a). Criteriul cronologic a fost poate printre primele criterii de definire: el a fost însă criticat deoarece poate exista o îmbătrânire precoce şi pot exista persoane în vârstă la care majoritatea funcţiilor sunt asemănătoare omului adult.

b). Noţiunea de vârstă înaintată se utilizează pentru perioada din viaţa omului care urmează după maturitate şi ţine până la sfârşitul existenţei sale. Această perioadă mai este numită şi vârsta a treia, perioada de regres, perioada de bătrâneţe sau senescenţa.

c). Dicţionarul Larousse de psihiatrie defineşte bătrâneţea ca fiind ultima perioadă a vieţii corespunzând rezultatului normal al senescenţei. Termenul se opune celui de senilitate care ar fi aspectul patologic, dar în acelaşi timp se precizează că bătrâneţea extremă nu se deosebeşte prin nimic de senilitate. Tot dicţionarul Larousse defineşte îmbătrânirea ca fiind ansamblul de transformări ce afectează ultima perioadă a vieţii şi care constituie un proces de declin, semnele îmbătrânirii fiind: slăbirea ţesuturilor, atrofie musculară cu scăderea funcţiilor şi performanţelor, toate acestea concurând la limitarea progresivă a capacităţii de adaptare. În acest sens, precizează Dicţionarul, îmbătrânirea oferă în mod vădit imaginea inversă a dezvoltării şi a putut fi descrisă ca involuţie.

Unele dintre persoanele vârstnice sunt complet dependente, altele sunt independente, ducând încă o viaţă activă, unele sunt instituţionalizate, altele se întreţin singure sau primesc îngrijiri în cadrul familiei.

Între toate aceste categorii de persoane vârstnice există numeroase deosebiri, fiecare dintre ele adaptăndu-se diferit la schimbările induse de vărsta înaintată, confruntându-se cu nevoi şi probleme specifice. Însăşi atitudinea faţă de procesul de îmbătrânire reprezintă un factor diferenţial în măsura în care nu toţi vârstnicii reacţionează la fel faţa de evenimentele şi ,,crizele’’ care caracterizează vârsta a treia şi a patra.

Criza ,,senescenţei’’, constând în teama de singurătate şi în sentimentul acut al morţii, se manifestă, de exemplu, mult mai flexibil la acei bătrâni care au dus şi duc încă o viaţă activă sau întreţin contacte sociale mai frecvente. Studierea atentă, de către gerontologi, a acelor persoane vârstnice confruntate cu perspectiva menţinerii unei vieţi active sau cu starea de inactivitate a permis, diferenţierea următoarelor subgrupuri:

7

a). subiecţi ,,autoimunizaţi’’ faţă de diferitele modificări ale modului de viaţă şi care, pe baza experienţei proprii sunt capabili să-şi menţină o orientare activă a existenţei lor

b). subiecţi care rămân dependenţi de suporturile culturale şi care menţin cu dificultate aparenţa unei activităţi în dezacord cu obstacolele de adaptare

c). subiecţi care nu posedă nici un suport cultural sau psihologic şi care se deteriorează rapid din punct de vedere psihic şi fizic, după ieşirea din activitate.

Un rol important în ceea ce priveşte gradul de adaptabilitate faţă de crizele care caracterizează vârsta a treia şi a patra revine următorilor factori:

-starea de sănătate -modul de alimentaţie-stilul de viaţă-statusul marital.Aceste elemente sunt edificatoare pentru a susţine că bătrâneţea nu este o stare

omogenă, care se manifestă similar la toate persoanele vârstnice, şi că persoanele de vârsta a treia sau a patra nu constituie o entitate nediferenţiată, ci aparţin unor subgrupuri cu probleme şi trebuinţe specifice – o deplină categorie socială.

Cercetând impactul mai multor probleme de viaţă cu care se confruntă bătrânii, printre care starea de boală, pensionarea, decesul soţiei sau schimbarea locuirii, cercetătorii americani au evidenţiat faptul că, cu cât sunt resimţite mai stresant aceste evenimente, cu atât adaptarea la bătrâneţe va fi mai dificilă.

O adaptare mai flexibilă este determinată de experienţele anterioare sau de anticiparea acestor evenimente, împreună cu gradul de control asupra acestora. Adaptarea este condiţionată de numeroşi factori sociali printre care angajarea în relaţii sociale şi de comunicare, participarea la viaţa socială, suportul emoţional.

Majoritatea cercetătorilor consideră că la baza determinismului procesului de îmbătrânire sunt două componente: cea genetică şi cea dobândită, cu mare variabilitate interindividuală, datorită multitudinilor de factori mezologici şi a erorilor ce survin pe întreaga perioadă a vieţii unui individ. Astfel întâlnim, teorii ale îmbătrânirii bazate pe genom: programate şi neprogramate.

În favoarea programării genetice există cel puţin trei argumente: limita de vârstă cu particularităţile de specie, care la om se ridică la 100 de ani, al doilea tip de argument se referă la apariţia unor afecţiuni ereditare cu transmitere autosomal recesivă, iar al treilea este de ordin biologic. Până în prezent se cunosc anumite gene care pot influenţa durata de viaţă a indivizilor.

Teoriile îmbătrânirii fără determinare genetică sunt teoriile de organ şi teoriile fiziologice.

8

Teoriile de organ - susţin că odată cu îmbătrânirea se produc dereglări în funcţionarea unor organe, care la rândul lor se datorează, în esenţă disfuncţionalităţii sistemului imun sau a sistemului neuroendocrin.

Teorii fiziologice ale îmbătrânirii – care se bazează pe influenţa unor factori de origine metabolică, factori intrinseci ai reacţiilor biochimice şi factorilor externi care produc schimbări majore la nivel de organism uman. Aceşti factori produc anumite deteriorări, deteriorări ce sunt produse de existenţa unor produşi toxici pentru organismul uman, fie că sunt metabolici, interni sau externi. O teorie explicativă în acest sens ar fi teoria autointoxicării cu produşi de origine bacteriană rezultaţi în urma procesului de putrefacţie din interiorul intestinului.

Pe lângă aceste teorii pe care gerontologia ca ştiinţă le studiază din punct de vedere biologic, psihologic, există şi teorii ce ţin de gerontologia socială care studiază atitudini, percepţii, comportamente cu privire la îmbătrânire şi cum este influenţată persoana vârstnică prin intermediul acestora.

O teorie care explică cum fiinţa umană se adaptează la îmbătrânire este ,,teoria rolurilor,,6. Omul de-a lungul existenţei sale îndeplineşte multe roluri (fiu, fiică, soţ, soţie, mamă, tată, om al muncii, etc.,), la care se adaptează mai mult sau mai puţin, la bătrâneţe trebuie să se adapteze la noi roluri cum ar fi cel de bunic, pensionar, dependent, etc., care nu mai sunt la fel de antrenante ca cele pe care le-a indeplinit de-a lungul vieţii şi poate încolţi sentimentul inutilităţi care face casă bună cu conflictul şi aşa apare criza de identitate şi totodată sentimentul izolării şi închiderii în sine. În acest moment intervenţia familiei a celor apropiaţi (prieteni), sau a specialiştilor în domeniu este neapărat necesară. De aceea este nevoie să existe aceste intervenţii cu mult înaite de apariţia acestor crize, pentru ca trecerea de la pierderea unor roluri şi însuşirea altora noi să poată fi făcută treptat. O altă teorie care defineşte îmbătrânirea ca o problemă individuală, care poate fi rezolvată prin participarea la activitate şi menţinerea rolurilor avute cât mai mult timp cu putinţă - ,,este teoria activităţii,, 7 .

,,Omul are nevoie de ocupaţie, de activitate, nu numai din considerente de ordin social-economic, ci şi pentru întreţinerea diferitelor funcţii ale organismului.”8

Activitatea face bine la orice vârstă, satisfacţia că poţi realiza ceva, că poţi fi util cuiva, duce la mulţumire sufletească, la împlinire şi la creşterea sentimentului de stimă de sine.

,,Antrenarea într-o anumită ocupaţie a fost folosită şi ca tratament pentru unele afecţiuni – este vorba de aşa numita terapie ocupaţională. Grecii şi egiptenii practicau terapia ocupaţională distractivă pentru tratamentul tulburărilor psihice. Philippe Pinel, încă din 1809, a

6 Activiry Theory – www.In.edu.hk7 Activiry Teory – w.w.w.In.edu.hk8 Mircea Dumitru. Bătrâneţe activă.Bucureşti. Editura Medicală.1984, pag 92

9

stabilit că munca prestată riguros a reprezentat calea cea mai sigură de a menţine sănătatea şi buna-dispoziţie a pensionarilor unui azil.”9

Dacă vom ţine cont de aceste teorii, în viitor ar trebui dezvoltate politici şi programe diverse, cu privire la umplerea timpului liber al vârstnicilor, pentru a le fi întărit sentimentul de ,,utilitate” şi de incluziune socială, fiind folositori sieşi sau colectivităţilor din care fac parte.

,,Viaţa cotidiană a vârstnicului cunoaşte o anumită ritmicitate, perioadele de activitate şi cele de odihnă alternând cu perioade de timp liber, care la această vârstă capătă alte dimeniuni. Timpul liber este cunoscut sub diferite denumiri: ,,loisir” în Franţa, ,,leisure” în Anglia, ,,nonworking time” sau ,,free time” în Statele Unite, ,,Musse” sau ,,Freizeit” în Germania. Încă din vechime grecii foloseau cuvântul ,,schole” care are multiple semnificaţii, şi anume: timp liber, oprire, repaus, inactivitate, lipsă de lucru, zăbavă, ocupaţie în timpul orelor libere, după lucru sau după afaceri, studiu, conversaţie. Timpul liber exprimă în mod frecvent absenţa constrângerii şi o delimitare faţă de timpul de muncă. Absolutizarea acestei opoziţii dintre timpul de muncă şi timpul liber duce la considerarea acestuia din urmă ca ceva în afara obligaţiilor umane, un fel de timp rezervat deplinei libertăţi individuale. Cam în acest context se înscrie şi definiţia dată de Jofree Dumazedier, care consider timpul liber ca fiind un ansamblu de activităţi cărora individual li se dedică în mod liber, de bună-voie şi cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra şi a-şi satisface nevoile estetice, fie pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele generale sau a-şi complete, în mod dezinteresat, pe cele profesionale, pentru a-şi lărgi şi dezvolta participarea socială voluntară sau capacitatea creatoare, după ce sa eliberat de obligaţiile profesionale, sociale, familial.”10

În anul 1961, apare teoria dezangajării 11 - este o teorie care comută atenţia de la ,,bătrâneţea activă”, la retragerea vârstnicului din rolurile pe care le deţine şi înlocuirea acestora cu persoane mai tinere care să preia aceste roluri în societate. Întemeietorii acestei teorii, susţin ideea că individul şi societatea se împacă cu substituirea rolurilor, deorece individul fiind presat de rolul profesional vede dezangajarea ca o poartă spre libertate, spre uşurare iar societatea rezolvă prin această retragere distribuirea rolurilor la alte persoane mult mai tinere, care sunt dornice şi pregătite de preluare a acestor roluri, astfel satisfăcându-se o parte a cerinţelor acestei vârste tinere. Această teorie pune accent pe ideea unei bătrâneţi reuşite.

,,Teoria continuităţii,,12 - a interacţionismului simbolic - susţine că indivizii îşi menţin comportamentul pe măsură ce îmbătrânesc. În viziunea acestei teorii, oamenii se comportă la bătrâneţe, la fel cum s-au comportat toată viaţa. Personalitatea este neschimbată atât timp cât nu intervine boala. Spre exemplu, o persoană care a avut o multitudine de roluri până în pragul

9 Idem 18, pag,9310 Idem 18, pag. 9411 Activiry Teory – www.In.edu.hk12 Activiry Teory – www.In.edu.hk

10

bătrâneţii, va continua să aibă tot atâtea roluri şi în această perioadă sau multe din ele sunt înlocuite cu activităţi de ,,loisir”.

,,Teoria etichetării,, 13 – a fost editată de Howard Becket – 1963 – consideră că oamenii odată etichetaţi ca bătrâni şi primitori de pensie, se aşteaptă de la aceştia să prezinte un comportament corespunzător acestei categorii. Adepţii teoriei unei subculturi a îmbătrânirii, susţin că persoanele vârstnice, îşi menţin identitatea socială prin participarea lor ca membrii a acesteia. Persoanele vârstnice vor socializa mai uşor cu persoane cuprinse în aceiaşi categorie de vârstă, decât cu persoane din alte categorii de vârstă, deoarece împărtăşesc aceleaşi sentimente, gânduri şi idei. De aceia există tendinţa tot mai accentuată a societăţii de marginalizare şi izolare în anumite instituţii a acestor persoane, deoarece aceste persoane de multe ori abandonează cauzele pentru care luptă datorită lipsei de înţelegere la nivel de comunitate, comunitate care dacă ar asculta şi înţelege aceste cauze, ar trebui să elaboreze planuri de acţiune socială, pentru că aceste persoane fac parte din comunitate fie că vrem sau nu.

,,În anul 1971, apare teoria stratificării pe vârste,, 14 – teorie elaborată de Mathilda White Riley – dezvoltă ideea componenţei unui strat de vârstă, astfel că membrii unui strat de vârstă diferă de cei ai altui strat de vârstă, atât prin stadiul de viaţă pe care îl parcurg cât şi prin perioada istorică pe care au parcurs-o. Dimensiunea istorică precum şi traseul vieţii pe care îl parcurg, explică modurile diferite prin care indivizii se comportă în societate. Această teorie arată, că indivizii care au trăit declinul economic tind să valorizeze autosuficienţa şi să economisească mai mult, în comparaţie cu alţi indivizi care nu au cunoscut acest fenomen al declinului economic. Aceste stări pot genera conflicte între generaţii.

,,Teoria schimbului social ,, 15 – susţine că izolarea şi retragerea socială sunt rezultatul unui schimb investiţie-recompensă dintre persoana vârstnică şi ceilalţi membrii ai societăţii, şi nu rezultatul unei nevoi sau alegeri individuale.

,,Încă de la începutul secolului XX studiul biomedical al îmbătrânirii, constând în analize biologice şi psihologice ale fenomenului au dominat dezvoltarea gerontologiei. Powell susţinea că teoriile sociale ale îmbătrânirii sunt insuficient dezvoltate. Au existat de asemenea, o serie de cunoştinţe limitate, care pot fi identificate ca Gerontologia funcţionalistă – care a dominat în perioada de după al II – lea război mondial, sociologia americană cu teoria activităţii şi cea a dezangajării (Cumming & Henry 1961), în timp dezvoltându-se teoria dependenţei structurale, şi economia politică a bătrâneţii, a gerontologiei în jurul anilor 1980, trecându-se apoi la gerontologia feministă din anii 1990 (Arber & Ginn) către o evoluţie postmodernistă a gerontologiei, începutul noului mileniu (Gileard & Higgs, Longino & Powell).”16

13 Idem 2614 Idem 2715 Activiry Teory – www.In.edu.hk16 Charles Lewert.Social theory and aging. Maryland. 2006, pag.17

11

Mulţi recunosc că îmbătrânirea nu este un fenomen uniform, el începe după naştere şi chiar mai înainte, în cursul vieţii intrauterine, procesul situându-se atât la nivel celular cât şi la nivelul spaţiilor extracelulare ale organismului.

Din punct de vedere fizic, bătrâneţea este o stare distrofică, de involuţie, ce se poate agrava cu anumite boli cronice. Unii vârstnici îşi pot păstra în bună stare funcţiile intelectuale până după 80 de ani, dar pot să apară şi stări de regres, datorită anumitor modificări. Aceste modificări cuprind sistemul nervos, locomotor, cardiovascular, respirator, renal, reproducător. În plus, apar modificări ale tegumentelor (riduri, piele uscată), scăderea vederii şi scăderea forţei musculare, scăderea capacităţii de efort, tulburări digestive şi modificări psihologice. Modificările psihologice sunt rezultatul modificărilor induse de vârstă, la baza lor existând factori interni, cum ar fi ereditatea şi modificările hormonale şi factori externi, cum ar fi pensionarea, scăderea potenţialului biologic, patologia asociată, scăderea numărului membrilor de familie, decesul unei rude sau prieteni de vârste apropiate, toate acestea având impact asupra sănătăţii persoanelor vârstnice.

La nivel individual, sănătatea depinde de anumite caracteristici interrelaţionate precum: moştenirea genetică, poziţia socială, comportamentele, atitudinile, opţiunile referitoare la stilul de viaţă şi valorile adoptate cu privire la starea de sănătate.

,,Bolile cronice afectează 58,6 % din persoanele cu vârsta între 65-74 ani şi 76,1% din persoanele cu vârsta de 75 de ani şi peste. Pentru sexul feminin, procentele sunt de 64,0 %, pentru grupa de vârstă 64-74 ani şi 78,4% din persoanele cu vârsta de 75 ani şi peste. Pentru sexul masculin, procentele sunt de 51,4 % pentru grupa de vârstă 65-74ani şi 72,3 % din persoanele cu vârsta de 75 ani şi peste. Este de observat incidenţa mai mare a bolilor cronice la femeile vârstnice. Pentru mediul rural, procentele sunt de 53,3 % pentru grupa de vârstă 65-74 ani şi 73,9% din persoanele cu vârsta de 75 ani şi peste. Pentru mediul urban, procentele sunt de 65,1% pentru grupa de vârstă 65-74 ani şi 79,1 % din persoanele cu vârsta de 75 ani şi peste. Se poate observa incidenţa mai mare a bolilor cronice la persoanele vârstnice din mediul urban faţă de persoanele vârstnice din mediul rural, deşi nici incidenţa bolilor cronice în mediul rural, nu are procente de neglijat dacă ţinem cont de faptul că accesul la serviciile de sănătate şi îngrijire la domiciliu este greu de realizat.”17 Hipertensiunea arterială, artrita reumatoidă şi afecţiunile lombare sau afecţiuni ale spatelui, sunt bolile cu incidenţa cea mai mare la persoanele vârstnice.

Capitolul II. Asistenţa socială acordată persoanelor vârstniceÎn acest capitol se face referire la istoricul asistenţei sociale acordate acestei categorii

de vârstă, prezentând aspecte referitoare la: - categoriile de persoane vârstnice care fac obiectul intervenţiei asistenţei sociale; - serviciile şi prestaţiile sociale acordate vârstnicilor; - drepturile beneficiarilor de serviicii sociale din căminele pentru persoane vârstnice; - aprobarea, încetarea, suspendarea drepturilor de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice; - finanţarea serviciilor de asistenţă socială şi analizarea formelor de reprezentare, strategii şi planuri ce privesc asistenţa

17 Date din cercetarea - ,,Starea de sănătate a populaţiei din România”, Institutul Naţional de Statistică (2008)12

socială a persoanelor vârstnice precum şi iniţiativele sociale în context European pentru persoanele vârstnice.

,,Asistenţa socială a fost prezentă şi în cele mai vechi comunităţi româneşti, cunoscând o mare varietate de forme. Primele începuturi ale asistenţei sociale în România, au fost cunoscute prin intermediul unor acţiuni caritabile, filantropice, cu un caracter religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor.“18

Primele acţiuni filantropice au fost iniţiate şi realizate de Biserică şi de unele familii de nobilii, în Ţările Române. Alături de aceştia şi-au adus contribuţia breslele comerciale şi meşteşugăreşti în mediul urban şi obştile ţărăneşti în lumea satului.

Au fost înfiinţate în secolul al XIII – lea, aşezăminte denumite bolniţe, care funcţionau pe lângă mănăstiri. Aceste bolniţe erau de fapt aziluri pentru bătrânii săraci, pentru invalizi şi pentru bolnavii săraci. Pe lângă aceste bolniţe, s-au înfiinţat spitale care ofereau servicii medicale bătrânilor bolnavi şi neputincioşi. În anul 1704, se înfiinţează primul spital cu acest specific, spitalul Colţea din Bucureşti.

Prima lege, în ţara noastră, care avea în conţinutul ei măsuri de asistenţă socială apare în anul 1775. Această lege făcea referire la protecţia copilului şi înfiinţarea unor instituţii de ocrotire pentru anumite categorii de persoane vulnerabile aflate în situaţii de dificultate: persoane vârstnice, săraci, bolnavi, persoane cu handicap.

„O încercare organizatorică privind sistemul de asistenţă socială poate fi adus în discuţia după apariţia Regulamentelor Organice din 1831 şi 1832.” (Zamfir, E., 1999).

Aceste regulamente organice, prevedeau administrarea de către stat a unor aşezăminte destinate ocrotirii unor categorii de persoane defavorizate: bolnavi, infirmi, săraci, bătrâni neputincioşi, copii orfani, dar şi acordarea unor prestaţii de asistenţă socială. Primele prestaţii de acest fel au fost pensiile pentru funcţionarii bătrâni şi unii boieri, precum şi pentru văduvele acestora.

Datorită insuficienţei fondurilor şi a unui sistem de organizare slab dezvoltat, a făcut ca Biserica să rămână singura instituţie care asigura activitatea filantropică, în Ţările Române, deşi nu deţinea un buget care să facă faţă nevoilor persoanelor aflate în dificultate mai ales după ce acesta a fost afectat de trecerea în patrimoniul statului a bunurilor (averilor) ce aparţin Bisericii.

În timp, apar organizaţii filantropice, înfiinţate de către unele bresle sau la iniţiativa femeilor din înalta societate. Aşezămintele înfiinţate de Biserică, de familiile boereşti nu făceau faţă nevoilor de asistenţă socială a vârstnicilor, situaţia acestora deteriorându-se, datorită condiţiilor mizere în care trăiau, fără nici un sprijin.

18 Vezi Zamfir, Elena, Tradiţiile asistenţei sociale în România, în coord. Zamfir, Cătălin, Politici sociale în România , Ed. Expert, Bucureşti, 1999, pag. 238-246

13

Primele legii privind asigurările sociale în caz de boală, bătrâneţe, accidente de muncă şi invaliditate, apar la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, în Europa. Primele dintre acestea sunt legi privind asigurările de bătrâneţe: în anul 1889 – Franţa şi 1891 – Germania, în anul 1912, în România apare Legea de organizare a asigurărilor sociale în caz de accidente, invaliditate şi bătrâneţe, cunoscută ca Legea Neniţescu. Contribuţiile pentru pensia de bătrâneţe erau suportate în părţi egale de către muncitor, patron şi stat. Limita de vârstă era de 65 de ani, iar perioada de cotizare maximă de 23 ani.

Asistenţa socială din România, în perioada interbelică, îşi conturează un specific aparte, prin strânsa sa legătură cu sociologia, fapt datorat lui Dimitrie Gusti şi Şcolii Sociologice de la Bucureşti, care a creat şi organizat instituţional, o mişcare de „cercetare şi acţiune” în domeniul asistenţei sociale urbane şi rurale. Opţiunea forte, de principiu, a asistenţei sociale dezvoltate în România a fost pe de o parte, sprijinirea ei pe cercetarea sociologică a problemelor sociale care urmau a fi abordate, iar, pe de altă parte, implicarea activă în activitatea unităţilor de ocrotire socială (orfelinate, creşe, cămine de bătrâni, s.a.)

Un moment important l-a reprezentat şi dezvoltarea organizării instituţionale a asistenţei sociale, înfinţarea în anul 1919 a Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale a marcat apariţia asistenţei sociale ca organizaţie de stat. În anul 1920 aceasta s-a unit cu Ministerul Sănătăţii, devenind Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale. În cadrul ministerului nou înfinţat funcţionau departamentele: Direcţia Generală a Asistenţei Sociale şi Consiliul Superior al Asistenţei Sociale, care aveau un rol consultativ. La nivel local constituindu-se o infrastructură diversificată: organele locale care aveau funcţia de a oferi efectiv asistenţa socială, iar pe lângă acestea mai existau Birourile judeţene şi comunale; organul local consultativ, de aviz şi coordonare fiind Comitetul judeţean.

Crizele economice de după 1918 şi primul Război Mondial au dus la creşterea persoanelor asistate (orfani şi invalizii de război). Dacă copiii abandonaţi erau ocrotiţi cu succes prin instituţionalizare, bătrânii fără familie, incapabili să-şi poarte singuri de grijă nu se bucurau de aceleaşi măsuri de protecţie.

Protecţia celor nevoiaşi, a bătrânilor şi a celor care nu posedau capacitate de muncă, reprezenta una din preocupările de ocrotire ale ministerului. Existau aşezăminte de ocrotire, cu o capacitate de 1360 de locuri, care erau suprasolicitate: în 1926 aveau 1739 de internaţi, iar în 1927, numărul acestora era de 1890. (Scurtu, 1999). Subvenţionarea societăţilor care aveau ca scop sprijinirea persoanelor nevoiaşe, precum şi acordarea unor ajutoare la domiciliu, reprezenta tot o măsură de protecţie care era în responsabilitatea tot a acestui minister.

După cel de-al doilea război mondial, perioada 1948 – 1989, în România, asistenţa socială a cunoscut o scădere dramatică a rolului şi importanţei acesteia. Această scădere a importanţei ducând până la desfiinţarea învăţământului cu profil de asistenţă socială în anul

14

1969. Totuşi măsurile de protecţie socială se acordau pentru unele categorii de persoane prin anumite documente legislative. Un astfel de document este şi Hotărârea Consiliului de Miniştrii nr. 454/1957 care prevedea, ocrotirea bătrânilor în cămine de pensionari, cămine de bătrâni, cămine spital, înfiinţarea pe lângă aceste instituţii şi a unor ateliere şi gospodării anexe; înfiinţarea cantinelor de ajutor popular, acordarea de ajutoare în bani şi în natură. Un alt document este decretul nr. 253/1971 care prevedea, acoperirea parţială a cheltuielilor de asistenţă socială, încurajând unele elemente de autoprotecţie la nivelul bătrânilor asistaţi. Serviciile sociale de îngrijire la domiciliu nu existau, dar persoanele vârstnice beneficiau de asistenţă medicală gratuită.

În perioada anilor 1980 – 1989, insuficienţa bunurilor de larg consum, au dus la formarea lanţurilor de persoane vârstnice, aşezate la cozi din zorii zilei pentru a-şi asigura cele necesare traiului zilnic (pâine, lapte, carne, s.a.,). Această imagine formează tabloul general a nivelului de trai a vârstnicilor în acea perioadă şi nu numai al lor ci şi a altor categorii de persoane.

După revoluţia din decembrie 1989, mai existau încă unele măsuri ale sistemului de asistenţă socială, deşi slab dezvoltate. Măsurile priveau persoanele cu handicap sever, copii abandonaţi, bătrânii singuri nevoiaşi, care la limita decenţei ofereau persoanelor în dificultate servicii de calitate îndoelnică, neprofesioniste. Aceştia erau găzduiţi în instituţii de tip închis, izolaţi de restul comunităţii, unele dintre acestea oferind o imagine cutremurătoare prin asistarea în spaţii insalubre şi un nivelul de trai precar oferit celor internaţi.

Preocupările pentru protecţia socială a persoanelor vârstnice s-au materializat atât la nivelul asigurărilor sociale, cât şi al asistenţei sociale, manifestându-se tendinţa de punere în acord cu recomandările organismelor internaţionale şi europene în materie, precum şi cu progresele obţinute în domeniu la nivel mondial. Acest fapt reprezintă o necesitate imperativă pentru România, situaţia demografică fiind similară celei din majoritatea ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare.

Cadrul legislativ în domeniul asistenţei sociale s-a elaborat începând cu anul 1990, debutând cu legislaţia în domeniul protecţiei copilului. După anul 1990, s-a trasat cadrul general al sistemului naţional de asistenţă socială şi s-a definit legislaţia pentru diversele categorii sociale defavorizate: copii, persoane cu handicap, personae şi familii cu venituri reduse, victimele violenţei familiale şi traficul de persoane etc.

Persoanele vârstnice au beneficiat de o lege care să le reglementeze accesul la serviciile de asistenţă socială şi medicală odată cu promulgarea Legii nr. 17 din 2000. Legea nr. 270 din 2008 pentru modificarea Legii nr. 17 din 2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice modifică două articole din legea iniţială: art. 30 şi art. 34, ambele fiind stipulate în interesul protecţiei civile a vârstnicului. Legea 270 din 2008 la art. 1, prevede: obligaţia autorităţii tutelare, sau după caz a consilierilor juridici angajaţi ai consiliului local, de a acorda, la solicitarea

15

persoanei vârstnice consiliere gratuită în vederea încheierii actelor juridice de vânzare-cumpărare, donaţie sau împrumuturi cu garanţii imobiliare care au ca obiect bunurile mobile sau immobile ale persoanei vârstnice. Persoana vârstnică are dreptul de a cere să fie asistată, sau poate fi asistată din oficiu, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit a bunurilor ce-i aparţin în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale, de un reprezentant al autorităţii tutelare.

Categorii de persoane care fac obiectul intervenţiei asistenţei sociale : familiile sărace; copiii ce trăiesc într-un mediu familial/social advers, abandonaţi, instituţionalizaţi; minorii delicvenţi; persoanele dependente de drog sau alcool; persoanele abuzate fizic, respectiv sexual; persoanele cu dizabilităţi fizice sau mentale; persoanele cu boli cronice fără susţinători legali; persoanele vârstnice care nu se pot descurca singure; persoanele care au suferit în urma calamităţilor naturale, sociale, persecuţii şi descriminării de orice tip.

Funcţiile pe care le îndeplineşte asistenţa socială în societatea contemporană

- o primă funcţie constă în identificarea şi înregistrarea segmentului populaţiei ce face obiectul cercetărilor de asistenţă socială;

- diagnoza problemelor socio-umane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite condiţii sociale şi economice, respectiv culturale, date;

- dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii de suport pentru acestea;

- identificarea diferitelor surse de finanţare a acestor programe de sprijin;

- ajutor în vederea conştientizării propriilor probleme de către cei aflaţi în situaţii de risc;

- stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de asistenţă socială a potenţialilor beneficiari, în special prin diseminarea în rândul acestei categorii a cunoştinţelor legate de cadrul legislativ-instituţional existent în domeniul asistenţei sociale, suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socială a beneficiarilor;

- dezvoltarea unor programe de cercetare ştiinţifică la nivel naţional şi local în vederea cunoaşterii şi înţelegerii dimensiunilor problemelor cu care se confruntă cei aflaţi în situaţii speciale.

Asistenţa socială a persoanelor vârstnice este acordată prin Legea nr. 17/2000, cu modificările şi prevederile ulterioare. Această lege prevede:

16

persoanele vârstnice au dreptul la asistenţă socială, în raport cu situaţia sociomedicală şi cu resursele economice de care dispun;

măsurile de asistenţă socială, prevăzute de prezenta lege sunt complementare celor reglementate prin sistemul asigurărilor sociale;

sunt considerate persoane vârstnice, în sensul legii, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de legea în vigoare;

persoanele vârstnice au dreptul şi la alte forme de protecţie socială,în condiţiile legii;

asistenţa socială pentru persoanele vârstnice se realizează prin servicii şi prestaţii sociale;

beneficiază de prevederile prezentei legi persoana vârstnică care se găseşte în una din din următoarele situaţii: nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta; nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; nu realizează venituri proprii sau acestea nu sun suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată; se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.

Serviciile comunitare sociale sunt acordate persoanelor vârstnice cu acordul acestora, atunci când acordul nu poate fi dat de către aceste persoane, consimţământul pentru acordarea acestor servicii va fid at de rudele de gradul I, în lipsa acestora cu accceptul unui membru al familiei. Decizia acordării serviciilor se ia de serviciul social al consiliului local sau de direcţia de asistenţă socială judeţeană şi a municipiului Bucureşti, pe baza anchetei sociale, a recomandărilor medicale făcute de medical de familie, prin consultarea şi a medicului specialist, şi aceste servicii se împart în:

A) Servicii de îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu :

- servicii sociale privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale şi sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei;

- servicii sociomedicale, ce se referă la: ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi antrenarea la activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte, sau alte centre specializate;

17

- servicii medicale, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu sau în instituţii de sănătate, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea de material sanitare şi de dispositive medicale.

Aceste servicii sunt asigurate fără plata unei contribuţii din partea persoanelor vârstnice, dacă ele au fost evaluate conform grilei naţionale şi potrivit acesteia, persoana evaluată nu are venituri sau veniturile sunt mai mici de 5 ori decât nivelul venitului net lunar luat în calcul la stabilirea ajutorului social pentru o persoană singură. Asistenţii sociali asigură servicii sociale comunitare de consiliere, în vederea prevenirii marginalizării sociale şi pentru reintegrare socială, fară plata unei contribuţi.

Persoanele care acordă servicii de îngrijire la domiciliu, vârstnicilor, sunt acreditate de direcţiile de asistenţă socială locale sau judeţene după caz. Pentru persoanele vârstnice care sunt dependente socio-medical de îngrijire, conform grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, consiliile locale pot angaja personal de îngrijire prin plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în funcţie de perioda de îngrijire necesară a se acorda.

B) Serviciile comunitare acordate persoanelor vârstnice în cămine:

- servicii sociale: ajutor pentru menaj; consiliere juridică şi administrativă; modalităţi de prevenire a marginalizării sociale şi de reintegrare social în raport cu capacitatea psihoafectivă;

- servicii sociomedicale: ajutor pentru menţinerea sau readaptarea capacităţilor fizice ori intelectuale; asigurarea unor programe de ergoterapie; sprijin pentru realizarea igienei corporale;

- servicii medicale, care constau în: consultaţii şi tratamente la cabinetul medical, în instituţii medicale de profil sau la patul persoanei, dacă aceasta este imobilizată; servicii de îngrijire-infirmerie; asigurarea medicamentelor; asigurarea cu dispositive medicale; consultaţii şi îngrijiri stomatologice.

Căminele pentru persoane vârstnice, potrivit Legii 17/2000, asigură condiţii corespunzătoare de găzduire şi de hrană, îngrijiri medicale, recuperare şi readaptare, activităţi de ergoterapie şi de petrecere a timpului liber, asistenţă socială şi psihologică şi sunt prevăzute cu secţii pentru persoane dependente, persoane semidependente, persoane care nu sunt depedendente.

Criteriile de prioritate pe baza cărora se facilitează internarea într-un cămin de persoane vârstnice sunt:

18

- necesită îngrijire medicală permanentă deosebită, care nu poate fi asigurată la domiciliu(ex: demenţele senile, persoanele imobilizate, care posedă o polipatologie ce necesită un tratament medical sub supravegherea personalului medical, etc);

- nu se poate gospodări singură (ex:necesită ajutor total sau parţial pentru majoritatea nevoilor zilnice);

- este lipsită de susţinători legali sau aceştia nu pot să îşi îndeplinească obligaţiile datorită stării de sănătate sau situaţiei economice şi a sarcinilor familiale (ex: persoane cu sindroame cronice, care nu pot depune efort nici pentru îngrijirea propriei persoane şi nici pentru un alt membru al familiei, persoane care sunt în vârstă şi nu fac faţă îngrijirii altei persoane, etc,.);

- nu are locuinţă şi nu realizează venituri proprii (ex: persoane care au fost evacuate în urma retrocedării proprietăţilor, etc,.).

Potrivit Legii 17/2000, persoanele vârstnice care au venituri proprii şi sunt îngrijite în căminele de persoane vârstnice, precum şi susţinătorii legali ai acestora au obligaţia să plătească lunar o contribuţie de întreţinere, stabilită pe baza costului mediu lunar de întreţinere, de către consiliile locale sau judeţene, anual, înainte de adoptarea bugetelor proprii. Aceste sume care provin din contribuţiile de întreţinere constituie venituri extrabugetare ale căminelor pentru persoane vârstnice.

Aprobarea, respingerea, încetarea sau suspendarea dreptului de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice, prevăzute de legea 17/2000 se face astfel:

- de către primar, pentru serviciile de asistenţă socială organizate pe plan local, pentru îngrijirea în căminele aflate în administrare şi pentru îngrijirea la domiciliu;

- de către directorul general al direcţiei de muncă, solidaritate socială şi familie judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru asistenţa socială acordată de asociaţiile şi fundaţiile române şi de unităţile de cult recunoscute în România, care au primit transferuri din fondurile gestionate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Finanţarea acestor servicii se asigură, conform Legii 17/2000, pe principiul împărţirii responsabilităţii între administraţia publică centrală şi cea locală.

Din bugetul statului se alocă fonduri pentru:

- finanţarea activităţilor de asistenţă socială desfăşurate de asociaţii şi fundaţii române cu personalitate juridică, precum şi de unităţile de cult recunoscute în România; cheltuieli de investiţii şi reparaţii capitale pentru unităţi de asistenţă socială în zone defavorizate;

19

completarea veniturilor extrabugetare ale căminelor, atunci când resursele bugetelor locale devin insuficiente; alte cheltuieli stabilite prin legile bugetare anuale.

Din bugetul local se alocă fonduri pentru:

- suvenţii acordate în completarea veniturilor extrabugetare ale căminelor; finanţarea activităţii de asistenţă socială a unor asociaţii şi fundaţii române cu personalitate juridică, precum şi a unităţilor de cult recunoscute în România; finanţarea cheltuielilor pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor comunitare de asistenţă socială, precum şi pentru îngrijirea la domiciliu; cheltuieli pentru înmormântarea asistaţilor, în cazul decesului persoanei vârstnice lipsite de susţinători legali sau când acestia nu pot să îşi îndeplinească obligaţiile familiale datorită stării de sănătate sau situaţiei economice precare.

Sponsorizările şi donaţiile în bani sau în natură, făcute de personae fizice şi juridice române şi străine căminelor pentru personae vârstnice sau instituţiilor sociale, se folosesc ca venituri extrabugetare numai în scopul pentru care au fost acordate.

Investiţiile pentru construirea, dotarea, întreţinerea, modernizarea, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea căminelor care deservesc mai multe unităţi administrativ-teritoriale se finanţează potrivit convenţiilor încheiate între finanţator şi consiliile locale interesate. Cheltuielile pentru servicii medicale, materiale sanitare, dispositive medicale şi medicamente se suportă din fondurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările privind asigurările sociale de sănătate. Cheltuielile care nu se suportă din fondurile asigurărilor sociale de sănătate, în condiţiile legii, sunt asigurate de căminul pentru persoane vârstnice, prin care se realizează asistenţa persoanei în cauză, conform Legii 17/2000.

Conform Legii nr. 17/2000, privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, pe raza teritorială în care domiciliază persoana vârstnică, în cadrul consiliului local, se află Autoritatea tutelară. Această instituţie are obligaţia de a acorda la cererea persoanei vârstnice, consiliere juridică gratuită prin reprezentanţii săi – consilierii juridici angajaţi ai consiliului local, în vederea încheierii actelor juridice de vânzare – cumpărare, donaţie sau împrumuturi cu garanţii imobiliare care au drept obiect bunurile mobile sau imobile ale persoanei vârstnice respective.

Consiliul Naţional al persoanelor Vârstnice, a luat fiinţă, în anul 2000 legiferat de către Legea nr.16/2000, ca organism autonom, consultativ, de interes public, având ca obiectiv principal instituţionalizarea dialogului social dintre persoanele vârstnice şi autorităţile publice, pentru a proteja drepturile şi libertăţile acestor persoane. Acest organism este consultat ori de câte ori se stabileşte strategii, planuri de acţiune în ce priveşte persoana vârstnică. Un exemplu de strategie în acest fel este: Strategie privind reforma în domeniul asistenţei sociale 2011 – 2013 – care prevede: eficientizarea utilizării fondurilor în sistemul de asistenţă socială, precum şi îmbunătăţirea eficienţei funcţionale a sistemului de asistenţă socială prin creşterea capacităţii

20

de analiză, prognoză, monitorizare şi evaluare a planurilor de acţiune anuale sectoriale pentru toate departamentele implicate în acordarea asistenţei sociale.

Această strategie 2011-2013, privind reforma sistemului de asistenţă socială, prin obiectivele şi planurile strategice de acţiune, la fel ca şi strategia 2005-2008, privind dezvoltarea sistemului de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice, are scopul de a construi un mediu social sigur, prielnic tuturor categoriilor sociale existente în comunitatea ţării noastre.

Este foarte important ca aceste obiective să nu rămână doar pe hârtie, aşa cum multe din obiectivele strategiei 2005- 2008, au rămas, deoarece nu vom putea rezolva multiplele probleme cu care se confruntă persoanele vârstnice, neavând mijloace şi instrumente viabile de intervenţie.

De aceea, planurile de acţiune - sectoriale, ar trebui să fie unele care să rezolve, situaţiile de ,,criză”, apărute în sânul unor categorii sociale vulnerabile, fără a avea consecinţe dramatice pentru alte categorii sociale sau chiar pentru cele care se implementează respectivul plan de acţiune.

Pentru persoanele vârstnice în Europa, s-au aplicat şi perfecţionat sisteme de asigurări sociale destinate măsurilor de asigurare a unui trai decent. Programele de bunăstare pentru vârstnici au fost permanent modificate şi adaptate noilor condiţii de viaţă ale vârstnicilor astfel că tiparele/modelele adoptate, au fost în corelaţie cu resursele angajate în acest domeniu de la bugetele consolidate.

Modelul statului bun ăstării (Welfare State) s-a remarcat în Europa occidentală postbelică sub influenţa keynesianismului.19 Fără a uita tradiţia germană a programelor de asigurări (lansate de Bimarck în 1883), trebuie totuşi spus că sistemul securităţii sociale dezvoltat de vest-europeni după 1945 nu are precedent în istorie şi nu poate fi comparat cu nici un alt model de bunăstare din lume. Atât ca obiectiv politic general (asigurarea universală a unor drepturi sociale, deci instituirea cetăţeniei sociale) cât şi prin amploarea resurselor angajate; politica socială a statului bunăstării a răspuns cu success în primele decenii postbelice nevoii de consens politic şi social a democraţiilor occidentale. Criza economică de la începutul anilor 70 a pus însă capăt ,,perioadei de aur”, a generosului sistem al bunăstării pentru toţi, inducând ideea unor reforme structurale. Sistemul naţional al asigurărilor sociale, fondat în Germania sfârşitului de secol XIX, avea să domine autoritar politica socială practicată în Europa, reprezentând şi astăzi una din opţiunile majore în privinţa bunăstării sociale la nivelul continentului.

19 Keynesism – doctrină economică burgheză modernă, care limitează procesul reproducţiei la sferele circulaţiei şi consumului şi susţinând că venitul naţional şi gradul de utilizare a forţei de muncă ar depinde de nivelul cheltuielilor, rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional revenind consumului, consideră, că statul capitalist, prin politica sa fiscală, de credit etc. şi prin combaterea înclinaţiei spre consum, ar putea preveni crizele economice.

21

Modelul german, cunoscut sub denumirile de ,,conservator corporatist,, , ,,bismarckian,, , ,,continental,, sau, ,,creştin-democrat, se detaşează de celelalte modele prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurărilor sociale. El este finanţat în principal de contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la fondurile de asigurări, modelul german al bunăstării are în consecinţă o bază ocupaţională, este direct participativ şi aduce beneficii sociale diferenţiate (proporţionale cu contribuţiile), spre deosebire de modelul social-democrat universal şi egalitarist practicat în tările scandinave. Pe lângă distincţia clară care se face între beneficiile rezultate din dimensiunea contributivă (foarte apreciată în Germania) şi ajutoarele provenite din asistenţa socială non-contributivă (dezavuată de majoritatea populaţiei), trebuie adăugat şi principiul subsidiarităţii, unul din punctele cheie ale politicilor germane.

Este cunoscut faptul că modelul german a fost cel mai stabil sistem de organizare a bunăstării sociale din lume şi a suferit modificări minime (de ordin etnic, nu principial) de-a lungul secolului XX, rezistând unor şocuri istorice şi unor perioade de mari transformări politice. Germania şi-a continuat creşterea economică adoptând un model de centru, echilibrat, cu o economie liberală şi un sistem de protecţie socială bine pus la punct.

Modelul neoliberal global - se aşează implicit pe reforma profundă concepută în anii 1980, de guvernările de dreapta. Modelul neoliberal a fost ulterior preluat şi de alte ţări europene, chiar şi de cele cu vechi tradiţii socialiste: Franţa, Italia, Spania.

Modelul social-democrat - îşi găseşte cel mai fidel caracteristicile în legislaţia şi structura administrativă a securităţii sociale din Suedia, Danemarca, Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,model scandinav,,.

Suedia figurează în mod tradiţional drept cap de listă pentru grupul ţărilor care aplică viziunea keynesianistă asupra politicilor social-economice, fiind un stat al bunăstării prin excelenţă. Suedia a corespuns modelului social-democrat de o manieră maximală între anii 1960 şi 1970, criza economică ce a urmat îndepărtând-o întrucâtva de forma clasică de stat al bunăstării şi ducând la adoptarea în anii 1980, a unor măsuri reformiste cu tentă liberală. În ultimul deceniu, Danemarca pare să fi preluat ştafeta modelului scandinav tradiţional, apropiindu-se cel mai mult de idealul social-democraţiei europene şi asta pentru că sistemul danez a fost caracterizat mai degrabă de stabilitate decât de schimbare.

Regimul social – democrat se defineşte prin nivele înalte ale cheltuielilor sociale, fiscalitate ridicată, sector public extins şi o protecţie socială largă, cuprinzând multiple categorii ale populaţiei. Acestor trăsături li se adaugă o birocraţie masivă şi un set de programe publice printer cele mai costisitoare. Astfel, opţiunea majoră a nordicilor rămâne în favoarea solidarităţii şi a drepturilor sociale acordate tuturor cetăţenilor, în favoarea redistribuirii veniturilor spre categorii dezavantajate, în favoarea unui stat puternic şi dinamic, în favoarea reducerii inegalităţilor provocate de economia de piaţă.

22

În categoria determinanţilor istorici şi socio-culturali trebuie precizate valorile pe care este clădită societatea scandinavă, pe lista cărora egalitatea ocupă detaşat primul loc.

Sistemul public de pensii al persoanelor vârstnice, reprezintă unul dintre cele mai generoase şi sigure măsuri pentru garantarea unei vieţii demne a acestei categorii de populaţie. Danemarca, de exemplu, a introdus pensia de bătrâneţe încă din anul 1891, fiind a doua ţară după Germania, care a acordat aceste drepturi. Spre deosebire însă de Germania, unde pensiile au o bază ocupaţională şi se plătesc în funcţie de contribuţiile la fondul de asigurări, în Danemarca acestea au fost recunoscute ca drepturi sociale, constituţionale, deci au fost acordate tuturor cetăţenilor danezi care împlinesc o anumită vârstă, indiferent de contribuţiile la sistemul asigurărilor sociale. Dintre toate tipurile de pensii acordate în Danemarca, cea mai cunoscută, cea mai veche şi cea mai interesantă rămâne pensia populară. Pensia populară păstrează însă următoarele caracteristici: este non-contributivă, bazată pe principiul universalismului, solidarităţii şi egalităţii şi se acordă în mod nediscriminatoriu tuturor cetăţenilor danezi în vârstă de peste 67 de ani, cu condiţia să fi fost rezidenţi ai acestei ţări în ultimii 40 ani. Pe lângă pensia universală de stat, funcţionează pensile ocupaţionale şi private, condiţionate de contribuşiile plătite în timpul vieţii active.

Încercarea de a introduce un sistem de pensii corelate cu veniturile, cum se întâmplă de altfel în marea majoritate a ţărilor Europei, a avut efecte diferite în ţările scandinave. În 1859, Suedia introduce în premieră o schemă de diferenţiere a pensiilor de stat după veniturile avute în timpul vieţii. În 1960, Danemarca încearcă acelaşi lucru, dar aici experimental eşuează în 1967, datorită lipsei de susţinere politică în cadrul Partidului Social-Democrat şi a ostilităţii opiniei publice majoritare. În timp ce în Suedia şi Norvegia politica pensiilor a avut un trend continental, apropiindu-se treptat de modelul european bismarckian. În Danemarca situaţia a rămas în mare măsură la fel, neschimbată, în ceea ce priveşte pensile publice. În mod compensator, în această ţară a început să se dezvolte un sistem de pensii private suplimentare, ca răspuns la rigiditatea sistemului de stat egalizator şi la dorinţa persoanelor cu venituri peste medie de a beneficia la bătrâneţe de drepturi diferenţiate. Aceste iniţiative ale modelelor de bunăstare sunt îndreptate cu prioritate în direcţia păstrării statutului social avut în timpul vieţii active şi al menţinerii veniturilor la un nivel cât mai apropiat de veniturile din muncă. Păstrarea mai multor fonduri de asigurări (administrate separate) – care furnizau beneficii proporţionale cu performanţele economice individuale din timpul vieţii active – a rămas punctul forte al politicii de bunăstare din Germania.

Prevenirea riscurilor sau acoperirea lor prin scheme de asigurări specializate s-a lărgit considerabil în ultimul secol, astfel avem: asigurări de boală, din 1883; asigurări de accidente, din 1884; asigurări de bătrâneţe (pensii), din 1889; asigurări de şomaj, din 1920; asigurări obligatorii de îngrijire pe termen lung, din 1995.

23

O persoană intră sub incidenţa componentei de asistenţă socială, atunci când aceasta se plasează, din diferite motive, sub limita minimă a asigurărilor, atunci această persoană poate deveni subiect al asistenţei sociale non-contributive.

Asigurarea de îngrijire pe termen lung a fost introdusă prin lege în anul 1995, ca al cincilea pilon al sistemului de asigurări sociale în Germania. Această nouă schemă de asigurări este destinată să furnizeze servicii de îngrijire personală la domiciliu sau în reşedinţe specializate, persoanelor vârstnice lipsite de sprijin familial. În Germania au apărut destul de târziu aceste asigurări sociale de îngrijire, în comparaţie cu ţările scandinave şi Anglia unde îngrijirea bătrânilor la domiciliu sau în centre instituţionalizate funcţionează de la începutul secolului, statul şi comunităţile locale implicându-se cu responsabilitate.

Capitolul III. Instituţionalizarea persoanelor vârstniceAcest capitol face o evaluare a cauzelor, care duc la instituţionalizarea persoanelor

vârstnice şi analizează îngrijirea pe termen lung a acestor persoane în statele membre ale Uniunii Europene, reprezentând una din provocările de care aceste state trebuie să se ocupe.

Dincolo de starea materială precară, populația vârstnică, se confruntă cu probleme acute cum sunt: abandonul rolurilor sociale active, sănătate deficitară, starea de singurătate, de dependență, sentimentul că bătrânul este în general ,,o povară” pentru societate. În respect cu toate aceste probleme, inexistența unui sistem instituționalizat de sprijin şi de protecție socială, de asistență la domiciliu, mai ales în cazul bătrânilor abandonați sau nedeplasabili, contribuie la adoptarea instituționalizării ca soluție de viață, cel mai adesea la inițiativa copiilor sau a rudelor. Numeroase cazuri de familii care îşi abandonează bătrânii după ce îi deposedează de locuințe, bunuri sau puținele economii băneşti se întâlnesc în țara noastră. În România există mai multe tipuri de instituții specializate de ocrotire, dar aceste instituţii nu fac faţă numărului mare de persoane vârstnice care au nevoie de îngrijire specializată. În funcție de perioada cât vârstnicul este ocrotit, instituțiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar, ele pot fi de stat sau private.

Ocrotirea temporară, presupune accesul în centre de zi, în care vârstnicul îşi poate petrece timpul liber în mod plăcut sau poate fi îngrijit în cazul/ pe perioda cât familia îşi desfaşoară alte activități, (serviciu, cumpărături) de asemenea vârstnici pot desfăşura diverse terapii fizice şi ergoterapeutice în cadrul unor programe recuperatorii şi profilactice. Decizia pe termen lung privind instituționalizarea trebuie să fie o decizie elaborată de o echipă multidisciplinară, format din: asistent social, medic, psiholog, la care va participa obligatoriu vârstnicul în cunoştință de cauză, eventual familia vârstnicului; este o decizie de mare răspundere care vizează viitorul persoanei şi are numeroase repercusiuni psihice, morale, financiare. Vârstnicul este o persoană matură, responsabilă, care are dreptul de a decide ce este mai bine pentru el, dar poate fi sprijinit, consiliat, prezentăndu-i-se riscurile şi beneficiile traiului singur sau în instituție. Îngrijirea de lungă durată, se numără printre provocările principale pentru politicile sociale , cu care se confruntă toate țările Uniunii Europene. Îngrijirea pe termen lung se referă la o paletă de

24

servicii pentru persoanele vârstnice care au o dependență de a se îngriji. Dependența duce la o necesitate pentru o largă gamă de servicii, care sunt concepute pentru a compensa capacitatea limitată a unor persoane de a desfăşura activități zilnice. Dependența mai poate duce şi la dificultăți în accesul la serviciile furnizate de sistemele de sănătate, cât şi la imposibilitatea de a avea un stil de viață sănătos. De asemenea, din cauza limitării, emerg şi nevoi sociale, mai ales în ce priveşte menținerea unor relații sociale. Important în îngrijirea acestor persoane dependente este rolul familiei, dar în societatea modernă nevoia îngrijirii acestei dependențe se loveşte de diversele disfuncții ale familiei şi de natura relațiilor din cadrul ei. Relațiile dintre persoana care are nevoie de ajutor şi familia sa, dar şi cele dintre membrii familiei, trebuie gestionate de către toți factorii implicați. Pe lângă gestionarea îgrijirii, dependența funcțională are consecințe emoționale nu doar asupra persoanei dependente, dar şi asupra membrilor familiei. Dependența necesită o nevoie semnificativă de informare, îndrumare şi educație pentru persoana suferindă şi familia sa. Şi acestea conduc către necesitatea unei game complexe de servicii. Această ,,criză” în sânul familiei de a îngriji dependența persoanei vârstnice constituie una din cauzele frecvent întâlnite ce duc la instituționalizare.

Alte cauze ale institu ț ionalizării pe termen lung ar fi: violența domestică sau a celor ce sau angajat să-l îngrijească; sărăcia; singurătatea şi lipsa rețelei de suport; dorința manifestă a vârstnicului; sănătatea - datorită diferitelor afecțiuni cronice, handicapul fizic sau mental, imobilizarea la pat (dependența de îngrijire); pierderea locuinței sau lipsa spațiului pentru locuit; lipsa adaptării în cadrul serviciilor de îngrijire la domiciliu.

Astfel, îngrijirea pe termen lung a persoanelor vârstnice, reprezintă una din provocările de care trebuie să se ocupe statele membre ale Uniunii Europene, atât astăzi cât şi în viitor. Eforturile din unele țări de a ajuta oamenii să recapete o autosuficiență maximă printr-o îngrijire de recuperare, de exemplu, pot fi zădărnicite dacă elementele de îngrijire pe termen lung nu sunt considerate eligibile pentru rambursare în anumite sisteme bazate pe asigurările sociale de sănătate. Accesul la o îngrijire adecvată pe termen lung este îngrădit de costurile care constituie, o barieră în special pentru grupurile cu venituri reduse cărora ar putea să li se ceară să acopere prin forțe proprii o parte din cheltuieli. Nevoia de îngrijire nu trebuie să ducă la dependență financiară şi la sărăcie, atât timp cât există drepturi universale. Cu toate acestea drepturile universale, nu asigură întotdeauna accesul universal şi continuă să existe inegalități şi obstacole.

Există o tendință generală, în afara îngrijirii instituționale – cu excepția celei pentru persoanele cu handicapuri grave – spre dezvoltarea de cămine şi servicii de îngrijire ale comunității în funcție de necesitățile persoanei în cauză. Tehnologia modernă, de tipul e-

sănătate, tele-monitorizarea, telemedicina şi sistemele de viață independentă facilitează îngrijirea

la domiciliu şi în cadrul comunității. Aceasta permite indivizilor să aibă o mai mare libertate de alegere în ceea ce priveşte îngrijirea de care au nevoie. Rezultatul este că oamenii pot trăi într-un mediu familiar în locuințele lor, alături de familie şi prieteni, cât mai mult posibil, bucurându-se,

25

totodată, de sprijinul îngrijirii instituționale, dacă este nevoie. Dar există, zone unde aceste servicii sunt slab dezvoltate sau ele lipsesc cu desăvârşire.

Capitolul IV. Cercetarea privind situaţia persoanelor vârstnice din RomâniaCapitolul IV al tezei de doctorat reprezintă partea de cercetare aplicativă, care propune

o amplă analiză a situaţiei persoanelor vârstnice, în ce priveşte acordarea serviicilor sociale de către furnizori de servicii sociale, acreditaţi sau nu, tipuri de furnizori de servicii sociale. Astfel, având în vedere conturarea unor caracteristici ale persoanelor vârstnice care sunt găzduite în instituţii ce acordă îngrijire acestor persoane, pentru a clarifica dacă instituţionalizarea persoanelor vârstnice reprezintă o necesitate sau marginalizare în societatea actuală, în vederea descoperiri, modalităţilor de prevenţie a fenomenului de instituţionalizare.

În acest context stabilim ca prioritare următoarele obiective:Obiectivele cercetării sunt:

Obiectivul 1: Explorarea situaţiei vârstnicilor ca şi categorie socială, contribuind la cunoaşterea serviciilor de asistenţă socială acreditate şi neacreditate, atât la nivel naţional cât şi la nivelul municipiului Bucureşti prin construirea unei hărţi a furnizorilor de servicii sociale acordate persoanelor vârstnice atât în sistem rezidenţial cât şi la domiciliu, din aceste zone;

Obiectivul 2: Identificarea factorilor determinanţi care duc la instituţionalizarea persoanelor vârstnice, atât în instituţii de stat cât şi în instituţii private şi de cult religios.

Obiectivul 3: Conturarea unor caracteristici cu privire la viaţa pe care o duc vârstnicii în căminele pentru persoane vârstnice: de stat, privat, de cult religios, pentru a observa dacă instituţionalizarea persoanelor vârstnice reprezintă astăzi în România o necesitate sau marginalizare;

Obiectivul 4: Identificarea posibilelor modalităţi de intervenţie şi prevenţie a acestui fenomen de instituţionalizare.

Pentru o documentare amănunţită, am avut în vedere documentarea livrească şi documentarea de teren. Documentarea livrească sa realizat prin incursiunea teoretică atât a documentelor de specialitate, evaluări, rapoarte, studii ale unor cercetări anterioare cât şi a literaturii în domeniu. Documentarea de teren s-a concretizat prin deplasări în centrele rezidenţiale pentru persoane vârstnice, de stat, private, de cult religios astfel sau realizat discuţii cu: specialiştii (medic, asistent social, psiholog, asistent medical, manager de caz, manager instituţie de asistenţă socială, etc,.), beneficiarii serviciilor sociale şi aparţinătorii legali ai acestora.

Persoanele de la care informaţiile au fost colectate, persoane care sunt în măsură să ne furnizeze informaţii relevante pentru cercetare, reprezintă universul populaţiei, supuse investigaţiei.

26

Populaţia supusă cercetării este formată din următoarele categorii: persoane vârstnice din căminele pentru persoane vârstnice de stat, private şi de cult religios, din Municipiul Bucureşti, specialişti din aceste instituţii de asistenţă socială şi aparţinătorii (membrii ai familiei) persoanelor vârstnice.

Categoria I de populaţie supusă cercetării, este formată din persoane vârstnice instituţionalizate, am diversificat eşantionul ţinând seama de următoarele criterii generale:

- vârsta persoanelor vârstnice cuprinsă în intervalul 60-82 ani;

- bărbaţi şi femei;

- vârstnici din căminul pentru personae vârstnice de stat, privat, cult religios, din Municipiul Bucureşti;

- nivel de pregătire (studii medii şi superioare);

- statut ocupaţional (pensionari);

- număr de copii pe care îi au (fără copii, cu unul sau mai mulţi copii);

- conştienţi din punct de vedere mental (loc, spaţiu, timp) pentru a putea culege informaţiile necesare;

- cu o vechime în cămin de la internare şi până în momentul cercetării cuprinsă între 2-12 ani.

Instituţiile de stat, private şi de cult religios pentru persoane vârstnice supuse cercetării au fost atât căminele pentru persoane vârstnice de la nivel naţional, pentru cunoaşterea ariei de dezvoltare şi diversitatea, la nivel de comunitate, a serviciilor sociale pentru persoanele vârstnice, cât şi instituţii de la nivelul Municipiului Bucureşti.

Persoanele vârstnice supuse spre analiză ale căror criterii de eşantionare au fost menţionate mai sus, sunt persoane instituţionalizate în următoarele instituţii:

-Complexul Social de Servicii Străuleşti, strada: Bucureşti-Târgovişte nr.10 sector 1, Bucureşti, din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă şi Protecţia Copilului sector 1, Bucureşti;

-Complexul Social de Servicii Odăi, strada: Odăi, nr. 3-5, sector 1 Bucureşti, din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă şi Protecţia Copilului sector 1, Bucureşti;

-Aşezământul Social pentru Persoane Vârstnice al Mănăstirii Christiana, situat în Şos. Pipera Nr. 49, sector 2, aflat sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei Bucureştilor ;

27

-Clinica Geronto Life Med – Clinica de Geriatrie – Gerontologie – pionierul serviciilor de îngrijire şi asistență a vârstnicilor în sistem privat, strada Ciacova nr.9 sector 1, Bucureşti;

-Residence Ganesh – cămin pentru persoane vârstnice privat, strada: Tărnăveni, nr. 5, sector 1 Bucureşti.

Am ales Municipiul Bucureşti, ca zonă geografică, pentru cercetarea propriu-zisă, deoarece la nivelul Bucureştiului se găsesc dezvoltate toate cele trei tipuri instituţii de stat, privat şi cult religios care acordă servicii sociale persoanelor vârstnice.

Cu acordul persoanelor vârstnice cuprinse în această categorie I de populaţie, au fost realizate un număr de 60 interviuri, individuale, un număr de 20 persoane vârstnice, pentru fiecare tip de cămin pentru persoane vârstnice, de stat, privat şi de cult religios.

Categoria II de populaţie investigată este formată din specialiştii care îşi desfăşoară activitatea în căminele de persoane vârstnice, de stat, private şi de cult religios. Aceşti specialişti sunt surse importante de informaţii deoarece o mare parte dintre aceştia sunt membrii ai echipelor multidisciplinare de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, din unităţile menţionate mai sus. Din rândul acestor specialişti fac parte următoarele categorii de persoane: asistenţi sociali, medici medicină generală, psihologi, managerii de caz, managerii coordonatori ai acestor instituţii, medici gerontologi, asistenţi medicali, infirmiere.

Pentru colectarea informaţiilor necesare analizei, am procedat prin aplicarea unor interviuri de grup şi aplicarea unor interviuri individuale.

Interviurile de grup (focus grupul) aplicate, au fost în număr de trei, câte un focus grup realizat cu 8 specialişti (2 asistenţi sociali, 2 medici, 1 psiholog, 2 asistenţi medicali, o infirmieră), pentru fiecare tip de cămin pentru persoane vârstnice, de stat, privat şi de cult religios.

Interviurile individuale au fost în număr de trei, cu managerii coordonatori ai unităţilor de asistenţă socială pentru persoane vârstnice.

Categoria III a popula ț iei supuse investigării este formată din aparținători, membri ai familiilor persoanelor vârstnice, care din motive de sănătate, economice sau a gradului de ocupare personală nu fac față îngrijirii corespunzătoare a acestor persoane. Pentru colectarea

informațiilor am ales realizarea unor interviuri individuale, deoarece întâlnirea într-un grup fiind imposibilă de realizat, pentru că fiecare om are un anumit timp disponibil pentru diferite activităţi, iar abordarea individuală presupune şi dezvăluirea anumitor informaţii care au caracter confidenţial, ce nu pot fi expuse în public, dacă ne referim la identitatea acestor persoane investigate.

După care am formulat următoarele ipoteze:

28

Ipoteza 1: Cu cât căminul pentru persoane vârstnice oferă condiţii şi servicii din cele mai bune pentru: locuit, îngrijire, ocrotire; cu atât creşte dorinţa de a trăi în cămin şi scade dorinţa de reîntoarcere în familie;

Ipoteza 2: Vârstnicii care nu au venituri suficiente pentru a se îngriji şi nici spaţii de locuit adecvate nevoilor proprii, apelează la instituţionalizare.

Ipoteza 3: Dependenţa persoanelor vârstnice de membrii adulţi din familie (copii, nepoţii acestora), duce la tensionarea relaţiilor dintre aceştia, crescând riscul de marginalizare prin neglijare sau abandonarea acestora din familie.

Datorită complexităţii temei de cercetare si pentru realizarea obiectivelor propuse am folosit atât metode calitative cât şi metode cantitative.

Modul de folosire şi succesiunea metodelor de cercetare:

- Analiza documentelor sociale ( dosarele personale - de internare, ale persoanelor instituţionalizate şi grilele de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice);

- studiu de caz realizat pentru: Complexul Social de Servicii Străuleşti, strada: Bucureşti-Târgovişte nr.10 sector 1, Bucureşti, din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă şi Protecţia Copilului sector 1, Bucureşti – cămin de stat; Aşezământul Social pentru Persoane Vârstnice al Mănăstirii Christiana, situat în Şos. Pipera Nr. 49, sector 2, aflat sub jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei Bucureştilor – de cult religios; Clinica Geronto Life Med – Clinica de Geriatrie – Gerontologie – pionierul serviciilor de îngrijire şi asistență a vârstnicilor în sistem privat, strada Ciacova nr.9 sector 1, Bucureşti – cămin privat;

- interviuri individuale cu persoanele vârstnice instituţionalizate şi aparţinătorii acestora (membrii ai familiei) şi cu persoanele de conducere ale celor trei tipuri de cămine;

- interviu de tip - focus – grupuri, organizate cu specialişti – asistenţi sociali, medici, psihologi, asistenţi medicali, infirmiere;

- observaţia nestructurată – a analizat comportamentele non-verbale, reacţiile atitudinale, modul de viaţă al persoanelor vârstnice.

Din analiza datelor şi interpretarea rezultatelor - din cercetarea privind situaţia persoanelor vârstnice instituţionalizate au rezultat următoarele:

1.Harta naţională a furnizorilor acreditaţi şi neacreditaţi de servicii sociale, oferite persoanelor vârstnice

Din analiza furnizorilor de servicii sociale, acreditaţi şi neacreditaţi au rezultat informaţii pe care le-am folosit pentru a construi ,,Harta” serviciiilor sociale acordate

29

persoanelor vârstnice, atât în sistem rezidenţial cât şi a celor de îngrijire la domiciliu, pe zonele teritoriale ale ţării noastre, la nivel naţional avem:

- 202 ONG-uri acreditate, din care, 89 acordă servicii sociale persoanelor vârstnice în sistem rezidenţial şi 113 acordă servicii sociale de îngrijire la domiciliu;

- 253 instituţii publice acreditate, din care, 149 acordă servicii sociale în sistem rezidenţial şi 104, acordă servicii sociale de îngrijire la domiciliu;

- 61 instituţii de cult religios acreditate, din care, 21 acordă servicii sociale în sistem rezidenţial şi 40 acordă servicii sociale de îngrijire la domiciliu;

- 11 instituţii de cult religios neacreditate, care acordă servicii sociale persoanelor vârstnice în sistem rezidenţial;

- 76 instituţii particulare neacreditate, care acordă servicii sociale persoanelor vârstnice, în sistem rezidenţial;

Total Furnizori = 516 furnizori acreditaţi, 87 neacreditaţi, raportaţi la un număr mediu total de 4.765.547 pensionari (conform Casei Naţionale de Pensii Publice în ianuarie - 2012) şi la un număr mediu de persoane vârstnice care primesc servicii sociale lunar de - 10.842 în regim instituţionalizat (conform datelor Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale 2012).

Prin această analiză la nivel naţional sau identificat atât serviciile sociale acordate de către furnizorii acreditaţi cât şi cele acordate de către furnizorii neacreditaţi, aşa cum am menţionat şi în Obiectivul 1 al cercetării, pentru a contribui la o mai bună cunoaştere a celor care oferă îngrijire directă persoanelor vârsnice. Menţionăm că în componenţa serviciilor sociale rezidenţiale se află atât cămine pentru persoane vârstnice cât şi centre de îngrijire şi asistenţă pentru persoane vârstnice, deoarece oferă aceleaşi servicii. Deasemeni se constată existenţa furnizorilor de servicii sociale neacreditaţi, existenţă care dă nastere la întrebări, suspiciuni, curiozităţi cu privire la acordarea actului de îngrijire a persoanei vârstnice, deoarece nu se cunoaşte dacă aceştia respectă legislaţia specifică domeniului de asistenţă socială a persoanelor vârstnice. Totodată existenţa furnizorilor neacreditaţi de servicii sociale, certifică necesitatea nevoii de îngrijire la acest segment de populaţie, indiferent de costuri, pentru că este ştiut că atunci când nu există cerere nu există ofertă. Legislaţia actuală nu poate interzice activitatea acestor furnizori, iar până să apară una în acest sens, aceşti furnizori neacreditaţi reprezintă o alternativă viabilă la îngrijire pentru persoanele vârstnice sau aparţinătorii acestora care pot achita costuri mari de îngrijire. Deasemeni se observă inegala dezvoltare a serviciilor sociale acordate persoanelor vârstnice în zonele teritoriale ale ţării noastre. O dezvoltare mai slabă a serviciilor sociale o întâlnim,i în zona rurală faţă de zona urbană. Indiferent de instituţia care oferă servicii sociale persoanelor vârstnice, în rural/urban, o mai bună dezvoltare a acestor servicii este întâlnită în zona urbană. În zonele rurale, persoanele vârstnice au o mentalitate

30

populară bine conturată cu privire la îngrijire, proces care are loc în interiorul familiei, iar atunci când aceasta nu există, cu riscul de aşi scurta viaţa persoanele vârstnice nu primesc un ajutor din afara casei. Datorită acestei mentalităţi, unele persoane vârstnice trăiesc în condiţii inumane iar altele chiar dacă acceptă cu greu un ajutor din afara casei, nu sunt cunoscute nevoile acestora. Pentru o mai bună cunoaştere a acestor nevoi ale persoanelor vârstnice, instituţiile/organizaţiile care au ca obiectiv îmgrijirea persoanelor vârstnice, trebuie să cunoască la nivelul comunităţiilor urbane/rurale pondererea acestora, pentru a interveni atunci când este nevoie.

Din analiza informa ț iilor culese din documentele sociale şi a informaţiilor obţinute cu

ajutorul celorlalte metode utilizate, din discuțiile purtate cu specialişti în domeniu sau persoanele

care acordă/furnizează servicii în regim instituționalizat, am concluzionat următoarele:

1.Structura de grup (sex, vârstă), a persoanelor vârstnice instituţionalizate.

Se constată că numărul femeilor vârstnice instituţionalizate (69%) este semnificativ mai mare faţă de, numărul bărbaţilor vârstnici instituţionalizaţi (39 % ), fapt ce poate fi influenţat de longevitatea crescută a acestora în comparaţie cu longevitatea bărbaţilor.

Din analiza datelor rezultă că, persoanele vârstnice accesează serviciile oferite de cele trei tipuri de instituţii (cămin de stat, religios, privat) la vârste diferite. Astfel, la căminul de stat cei mai mulţi vârstnici instituţionalizaţi (32%), au vârsta cuprinsă între 76-80 ani, urmaţi de un procent de 20% şi 19% de cei din categoria de vârstă de 81-85 ani şi peste 85 ani. Persoanele cu vârsta de peste 80 de ani, sunt cele mai multe, în procent de 39 %, în căminul de stat, ceea ce presupune un proces complex de îngrijire a acestor persoane. În căminul religios, procentul cel mai mare (60%), este ocupat de persoane aflate în categoria de vârstă cuprinsă între 71-75 ani, urmat de un procent de 20%, de persoanele aflate în categoria de vârstă 66-70 ani, concluzia fiind că persoanele nu foarte vârstnice accesează serviciile sociale, oferite de căminul religios. În căminul privat, un procent foarte mare (52,5%), de persoane vârstnice cu vârsta cuprinsă în intervalul 76 – 80 ani, urmat de un procent de 30 % de persoane vârstnice cu vârsta cuprinsă în intervalul 81-85 ani, accesează serviciile sociale oferite de această instituţie.

2 Situaţia familiară a persoanelor vârstnice instituţionalizate, privind starea civilă şi numărul de copii pe care îi deţine

Starea civilă a persoanelor vârstnice instituţionalizate: Cei mai mulţi vârstnici (64%), din căminul pentru persoane vârstnice de stat, sunt persoane care sunt văduve, urmate de cele divorţate în procent destul de mare (26%), în comparaţie cu cele necăsătorite (8%) şi căsătorite (2%), care sunt în procent mic. În căminul pentru persoane vârstnice religios, procentul cel mai mare (70%), este deţinut de persoanele vârstnice văduve, urmate de persoanele vârstnice divorţate (22%), procentul cel mai mic (6%) ocupându-l persoanele vârstnice necăsătorite. Cele mai multe persoane vârstnice (88%), instituţionalizate în căminul privat sunt persoane văduve şi divorţate (11%). Din aceste informaţii se poate concluziona că persoanele vârstnice văduve şi

31

divorţate accesează într-o mai mare măsură serviciile sociale oferite de instituţionalizare, decât persoanele necăsătorite sau căsătorite.

Numărul de copii pe care îl au persoanele vârstnice instituţionalizate: Cei mai mulţi vârstnici instituţionalizaţi (67% din persoanele vârstnice instituţionalizate în căminul de stat, 90 % din persoanele vârstnice, instituţionalizate în căminul religios, 100% din persoanele vârstnice instituţionalizate în căminul privat), au un copil, doi sau mai mulţi. Vârstnicii care nu au copii îi întâlnim într-un procent mai mare (33%), în căminele pentru persoane vârstnice de stat şi un procent mai mic (10 %), în căminele pentru persoane vârstnice religioase. Ponderea mare a persoanelor vârstnice instituţionalizate care au copii, atrage atenţia asupra procesului de îngrijire în viitor. Pe măsură ce funcţia de solidaritate a familiei în ce priveşte îngrijirea persoanelor vârstnice dispare, apare necesitatea îngrijirii acestor persoane în instituţii. Îngrijirea persoanelor vârstnice în instituţii private, suplineşte funcţia de solidaritate a familiei, de îngrijire a persoanelor vârstnice pe jumătate, în ce priveşte procesul de îngrijire în sine, familia fiind responsabilă în totalitate de costul acestei îngrijiri. Instituţiile de stat care oferă îngrijire persoanelor vârstnice înlocuiesc integral funcţia de solidaritate a familiei în ce priveşte îngrijirea persoanelor vârstnice, atât prin realizarea procesului de îngrijire în sine cât şi prin suportarea costurilor acestor îngrijiri.

3 Situaţia materială a persoanelor vârstnice instituţionalizate.Indicatori privind situaţia economică a persoanelor vârstnice instituţionalizate.

Venitul persoanelor vârstnice instituţionalizate. Persoanele vârstnice instituţionalizate sunt în general, persoanele cu venituri care sunt insuficiente pentru a duce un trai decent, atunci când sunt lipsite de un spaţiu de locuit, fără sprijin din partea familiei, sau chiar dacă deţin spaţiu de locuit aceste sume sunt mici pentru întreţinerea acestuia sau pentru asigurarea unui trai confortabil, lipsit de griji. Fără sprijinul familiei sau a unor instituţii, bătrâneţea devine o corvoadă greoaie pe umerii persoanelor vârstnice. Persoanele instituţionalizate în căminul de stat pentru persoane vârstnice şi în căminul de cult religios în proporţie de 54%, au un venit lunar (pensie) su 700 lei, ceia ce demonstrează, că persoanele cu venituri mici accesează, într-o mare măsură serviciile acestor instituţii. La nivelul căminului privat, procentul persoanelor vârstnice instituţionalizate cu venituri mici este mic, doar 30%, ponderea cea mai mare o ocupă persoanele vârstnice cu un venit de peste 1000 lei, pondere în procent de 70%. Aceste venituri nu justifică acoperirea cheltuielilor întreţinerii în căminul privat, deoarece costurile sunt mari şi aceste costuri sunt suportate de către aparţinători, membri ai familiei.

Situaţia locativă a persoanelor vârstnice instituţionalizate. În căminul pentru persoane vârstnice de stat, procentul cel mai mare (72%), îl ocupă persoanele vârstnice care au fost victime ale înşelăciunii, ceea ce ridică un mare semn de întrebare asupra destinului multor vârstnici din comunitate care pot fi oricând surse de venit pentru persoanele rău intenţionate. O altă categorie interesantă de persoane vârstnice instituţionalizate în căminul de stat o reprezintă

32

cele tolerate în casa copiilor (7%), interesantă din punct de vedere a convieţuirii acestora împreună cu ceilalţi membri ai familiei. Dreptul de a locui cu familia este pierdut de către persoana vârstnică, odată ce nu posedă un venit considerabil sau unele bunuri materiale care să garanteze acest drept. Această categorie de persoane vârstnice, apelează la instituţionalizare, ca fiind ultima soluţie demnă de a trăi, pentru că se simt marginalizate şi izolate în propria familie, care ar fi trebuit să reprezinte mediul cel mai prielnic pentru supravieţuire. Persoanele vârstnice care au contract de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere (9%), trebuiesc îngrijite la domiciliu este stipulat în contract, dar de cele mai multe ori acest lucru nu se întâmplă fie că, persoanele care erau obligate la întreţinere, nu mai pot face faţă acesteia datorită inrăutăţirii stării personale de sănătate, sau a persoanelor vârstnice întreţinute, ceea ce presupune îngrijirea acesteia într-o unitate care acordă îngrijire specializată. Cele mai multe persoane vârstnice instituţionalizate atât în căminul religios (40%), cât şi în căminul privat (65%), deţin un contract de vânzare cumpărare a locuinţei cu clauză de întreţinere, care nici în cazul acestora nu este respectat, ele sunt îngrijite în instituţii şi nu la domiciliu, deoarece persoanele care sunt obligate la această îngrijire, nu respectă clauzele contractului.

4 Educaţia şi profesiile persoanelor vârstnice instituţionalizate. Persoanele vârstnice instituţionalizate sunt persoane care au studii, începând cu studii primare până la studii superioare, care au avut funcţii de conducere sau funcţii cu importanţă vitală pentru alte persoane (directori de instituţii, piloţi, contabili, profesori, ingineri, confecţioneri, strungari, mecanici, electricieni, medici, asistenţi medicali, şoferi, etc.) cu o vechime în câmpul muncii de peste 35 de ani.

5 Starea de sănătate a persoanelor vârstnice instituţionalizate.

Persoanele vârstnice instituţionalizate se împart în trei categorii:

Persoane vârstnice dependente - persoana dependentă, este persoana în vârstă care depinde în totalitate de serviciile sociale acordate în instituţiile rezidenţiale (cămine pentru persoane vârstnice, centre de îngrijire şi asistenţă), în ceea ce priveşte îngrijirea şi ocrotirea în efectuarea activităţilor zilnice; necesită supraveghere permanentă şi ajutor integral în: activităţile de bază ale vieţii: igienă corporală; îmbrăcat/dezbrăcat; alimentaţie; imobilizare – trecere de la o poziţie la alta; deplasarea în interiorul şi exteriorul camerei; comunicare – utilizarea mijloacelor de comunicare la distanţă în scopul de a alerta: telefon; alarmă; sonerie şi activităţilor instrumentale: prepararea hranei; activităţi de menaj; gestiunea şi administrarea bugetului sau a bunurilor; efectuarea cumpărăturilor; respectarea tratamentului; utilizarea mijloacelor de transport; activităţi pentru timpul liber;Persoane vârstnice semidependente – sunt persoane în vârstă care depind parţial de serviciile sociale oferite de către instituţiile rezidenţiale, în ceea, ce priveşte îngrijirea şi ocrotirea, necesită supraveghere temporară şi ajutor parţial în ce priveşte activităţile de bază ale vieţii de zi cu zi şi activiăţile instrumentale enumerate la persoanele vârstnice dependente;

33

Persoane vârstnice independente – sunt persoanele vârstnice care nu necesită supraveghere sau ajutor în ceea, ce priveşte îngrijirea şi ocrotirea, efectuarea activităţilor vieţii de zi cu zi cât şi a activităţilor instrumementale.

Informaţiile obţinute prin intermediul observaţiei, pe parcursul acestei cercetării explică faptul că persoanele vârstnice şi aparţinători acestora apelează la instituţionalizare atunci când nu pot face faţă stării de dependenţă a persoanelor vârstnice, procentajul mare al persoanelor dependente, atât din centrele private (88%) cât şi din centrele de stat (53%), arată faptul că familia sau persoana vârstnică este nevoită să apeleze la insituţionalizare din necesitatea de a obţine o îngrijire şi supraveghere specializată. Procentajul mare (42%) al persoanelor vârstnice independente de îngrijire şi semidependente de îngrijire (55%), instituţionalizate în centre de cult religios, arată faptul că persoana vârstnică este mai degrabă o persoană marginalizată de propria familie, obligată să trăiască departe de casă chiar dacă starea de dependenţă este una care ar putea permite prezenţa la domiciliu a îngrijirii.

Nevoile specifice persoanelor vârstnice. Prin aplicarea interviurilor de grup specialiştilor din unităţile care acordă servicii sociale vârstnicilor şi a interviurilor individuale purtate atât cu managerii acestor instituţii cât şi cu aparţinătorii persoanelor vârstnice, am obţinut următoarele informaţii, cu privire la nevoile specifice persoanelor vârstnice:

Nevoile care au fost identificate de cele două grupuri, în unanimitate chiar dacă ele au fost aranjate pe poziţii diferite au următoarele conotaţi:

Nevoia de sprijin par ț ial sau total în efectuarea activităţilor de bază şi instrumentale ale vieţii de zi cu zi / Asigurarea îngrijirii permanente - această nevoie este prezentă la persoanele vârstnice care locuiesc de obicei singure, copii aflânduse la distanţă de câţiva kilometri faţă de aceştia ( domiciliu în sectoare diferite ale oraşului). Vârstnicii au tot timpul nevoie de supravegherea unei persoane, fie să o ajute în unele treburi gospodăreşti, fie pentru a se deplasa la baie, bucătărie, pentru asistarea la efectuarea igienei corporale, etc., copiii pentru a efectua aceste activităţi, împreună cu persoana vârstnică, au nevoie de timp ( câteva ore pe zi). De multe ori copiii sunt puşi în situaţia alegerii priorităţii între cerinţele părinţilor şi îndeplinirea sarcinilor familiare, ale propriei familii. Nevoia de servicii socio-medicale specializate/ Asistenţă medicală şi supraveghere 24h din 24h – Menţinerea stării de sănătate în limite ,,normale” corespunzătoare vârstei, este o problemă prioritară, atât pentru specialişti unităţilor de asistenţă socială acordată persoanelor vârstnice, cât şi pentru membrii familiei din care acesta face parte. Sindroamele cronice (sechele ale accidentului vascular cerebral – pareze, hemipareze; diabet zaharat; cardiopatie ischemică; angină pectorală; hipertensiune arterială, astm bronşic, demenţă senilă, fractură col femoral etc.,), reprezintă probleme de sănătate care necesită supraveghere permanentă, mai ales cele care pun în pericol viaţa persoanei vârstnice şi a celor care se află în preajma acesteia. Aspecte aduse în discuţie cu privire la aceste pericole de către persoanele supuse intervievării: o persoană

34

vârstnică care are demenţă senilă, nefiind supravegheată, poate provoca incendii, inundaţii, diferite accidente casnice, deoarece nu este conştientă de acţiunile sale, îngrijirea unei astfel de persoane duce la epuizarea membrilor familiei; crizele survenite în timpul nopţii în urma unui astm bronşic, anginei pectorale sau a crizelor survenite în comele diabetice, pun în pericol viaţa persoanei vârstnice iar familia de multe ori este în postura de a nu face faţă acestora, pentru că acestea nu sunt depistate la timp ducând de multe ori la complicaţii grave, nu au mijloace şi instrumente de intervenţie ( anumite dispositive medicale: aparat oxigen, aparat de măsurare a glicemia, nu sunt în posesia unor tratamente medicale recomandate în situaţie de criză, etc.,) pentru a face faţă acestor crize, aceste crize provocând panică membrilor familiei – gândul că îşi poate pierde părintele sub privirile lor, de aceea apelează la instituţionalizare ca mijloc de securizare a stării de sănătate a persoanei vârstnice;Socializare, companie şi suport / Activităţi de petrecere a timpului – comunicare – atât specialişti cât şi aparţinătorii sunt de acord că această nevoie este resimţită de persoanele vârstnice şi în rândul celor care trăiesc singure dar şi a celor care locuiesc cu copii. De multe ori vârstnicii plictisesc membrii familiei cu poveştile proprii de viaţă, cu părerile despre anumite fapte şi sunt apostrofaţi astfel: ,,..ce ştii tu cum se trăieşte astăzi, ai idei învechite după vremea bunicii…” , ,,…ştiu eu mai bine ce am de făcut nu am nevoie de sfaturile dumitale…”, etc,. Absenţa comunicării, izolarea datorită pe de o parte deplasării greoaie, dar şi pierderea unor persoane din anturaj, persoane de aceiaşi vârstă, sunt cauze ce duc la deteriorarea stării de sănătate. Pierderea statutului social, o comunicare neadecvată împreună cu limitarea deplasării în afara locuinţei, duc la situaţia în care persoana vârstnică simte inutilitatea ca factor de scurtare a vieţii, fenomen ce duce la o relaţionare defectuoasă cu membrii familiei. Instituţionalizarea oferă, sentimentul utilităţii prin folosirea terapiilor ocupaţionale, prin activităţi socio-culturale îniţiate de persoane de aceeiaşi vârstă, activităţi de socializare şi reminiscenţă acordate persoanelor imobilizate la pat, prin discuţii de grup sau individuale cu persoanele vârstnice, dicuţii având la bază anumite momente ale vieţii – anii copilăriei, anii de şcoală, locul de muncă, întâmplările fericite ale vieţii; astfel persoana vârstnică se simte apreciată şi valorizată.

3. Situaţia persoanelor vârstnice în căminul pentru personae vârstnice

Caracteristicile cu privire la viața pe care o duc vârstnici în centrele rezidențiale de stat, din domeniul privat şi cel de cult religios, au făcut obiectul cercetării mele (Obiectivul nr. 3 al cercetării) şi din analiza documentelor oficiale au fost obţinute următoarele aspecte:

O primă caracteristică a vie ț ii pe care o duc vârstnici în centrele reziden ț iale este că aceste

institu ț ii prin serviciile pe care le oferă asigură persoanelor vârstnice îngrijite un grad maximum

posibil de autonomie şi siguran ț ă.

A doua caracteristică a vie ț ii pe care o petrec vârstnicii în aceste institu ț ii fie ele de stat, de cult religios sau privat - constă în îngrijirea acestor persoane, îngrijire care respectă demnitatea,

35

identitatea, integritatea persoanei vârstnice, dar această îngrijire diferă atât de mult în ceeia ce priveşte costul, pe care o persoană vârstnică trebuie să-l achite, pentru aceste servicii.

4.Opţiunea instituţionalizării persoanelor vârstnice

Din analiza datelor obţinute din răspunsurile subiecţilor intervievaţi (60 la număr, 20 subiecţi pentru fiecare cămin de persoane vârstnice: stat, religios, privat), s-au constatat următoarele: Cei mai mulţi dintre subiecţi (18) din căminul de stat, (15) din căminul de cult religios, (19) din căminul privat, şi-au exprimat dorința de a-şi trăi viața în căminul pentru

persoane vârstnice, deoarece în cadrul acestor instituții li se oferă protecție, confort, linişte, respect, îngrijire medicală permanentă, asigurarea traiului zilnic prin asigurarea hranei zilnice în mod diversificat şi la ore stabilite.

Informaţiile au fost confirmate şi întărite prin răspunsurile obţinute la întrebarea: ,,Dacă aţi avea de ales unde aţi dori să trăiţi în continuare?”, ne arată că transferul persoanei vârstnice din familie la cămin nu a fost uşor, unele persoane vârstnice încă tânjesc după viaţa de familie, dar majoritatea sunt mulţumite cu viaţa din cămin, astfel se confirmă prima ipoteză: cu cât , căminul pentru persoane vârstnice oferă condiţii şi servicii din cele mai bune pentru: locuit, îngrijire, ocrotire, cu atât creşte dorinţa de a trăi în cămin şi scade dorinţa de reîntoarcere în familie.

5. Cauzalitatea instituţionalizării vârstnicilor în căminul de stat, de cult religios şi privat. Una din principalele cauze ale instituţionalizării ar fi lipsa spaţiului de locuit sau a unei locuinţe adecvate nevoilor de îngrijire a persoanelor vârstnice, atât în căminul de stat, căminul de cult religios, căminul privat. Un nivel crescut al violen ț ei în familie sau violen ț a persoanelor

care au obliga ț ia îngrijirii persoanelor vârstnice influențează şi duce la instituționalizare în

centrele de stat, pe când instituționalizarea în centre private a persoanei vârstnice nu o

influențează acest factor, el lipsind în totalitate, fiind prezent doar într-o mică măsură la

instituționalizarea persoanelor vârstnice în centre ale mănăstirii ortodoxe. De asemenea se

observă că în centrele private lipseşte în totalitate alt factor al instituțnalizării şi anume sărăcia, pe când în cele doua centre de stat şi al mănăstirii acest factor este foarte crescut. Singurătatea şi lipsa re ț elei de suport ca factor al instituționalizării se întâlneşte la toate cele trei tipuri de centre în egală măsură, şi se constată o egalitate a factorului sărăcie cu factorul singurătate la centrul de stat şi cel al mănăstirii. Sănătatea, ca factor care influențează şi duce la instituționalizare este întâlnită la cele trei tipuri de centre, dar este factorul primordial ce duce la găzduirea unei personae vârstnice în centrul privat, urmat la mică distanță de factorul singurătate sau lipsa

rețelei de suport şi de factorul de neadaptare la serviciile de îngrijire la domiciliu. O altă cauză a instituţionalizării, atât în căminele de stat cât şi în căminele de cult religios, ar fi veniturile insuficiente ale persoanelor vârstnice (pensii mici), neputând întreţine o garsonieră, apartament, casă la curte şi să-şi asigure cele necesare traiului zilnic, au făcut ca vârstnicul să înstrăineze casa

36

copiiilor, nepoţilor, cu condiţia de ai îngriji. Prin identificarea factorilor determinanţi care au condus la instituţionalizare s-a atins şi Obiectivul nr. 2 al cercetării.

Astfel se confirmă şi a doua ipoteză: Vârstnicii care nu au venituri suficiente pentru a se îngriji şi nici spaţii de locuit adecvate nevoilor proprii, apelează la instituţionalizare.

6. Relaţia persoanelor vârstnice instituţionalizate cu proprii copiii

Din discuţiile purtate cu specialişti prin intermediul focus grupurilor sau relatat următoarele aspecte: majoritatea persoanelor vârstnice instituţionalizate comunică cu membrii familiei prin intermediul telefonului, odată sau de două ori pe săptămână, purtând convorbiri scurte, fără săi plictisească pe cei tineri sau să le răpească prea mult timp, uneori chiar ascunzândule starea precară de sănătate în care se află; cu membrii familiei care sunt în afara ţării, unii vârstnici, comunică prin intermediul internetului, a cărţilor poştale trimise cu ocazia unor sărbători. Interesant este faptul că aceste relaţii între copii şi părinţi se îmbunătăţesc o dată cu instituţionalizarea părinţilor.

Dacă în tradiţionalism datoria copiiilor (fii-fiice) era să îngrijească părinţii până la sfârşitul zilelor lor, în schimbul moştenirii averii părinţilor, care condiţie era legiferată sau nu de anumite documente, înţelegerea fiind şi verbală, sau copiii îngrijeau părinţii doar din datorie morală, astăzi se pare că modelul tradiţionalist nu mai are valoare pentru tinerii care se confruntă cu anumite roluri şi cerinţe a unei societăţi în continuă mişcare şi schimbare. Datoria morală a copiilor de a îngriji părinţi este substituită de instituţionalizarea acestora în cămine, astfel uşurându-se şi viaţa celor tineri pentru care vârstnicul (tata sau mama) devine incomod, greu de suportat, de tolerat, etc,. Odată instituţionalizat, vârstnicul nu mai prezintă o ameninţare pentru familia tânără şi astfel relaţiile dintre cele două părţi devin conciliante. Aceste informaţii au fost confirmate şi de către vârstnicii insituţionalizaţi prin răspunsurile date la întrebarea:

,,Care au fost relaţiile dumneavoastră cu copiii înainte, cum sunt astăzi ?”

În concluzie, statutul părintelui al vâstnicului în familie, nu mai este statutul care se bucură de poziţia superioară în ierarhia familială, aşa cum arăta modelul tradiţionalist, tatăl ocupând locul de şef al familiei, fiind autoritatea supremă pe care ceilalţi membri ai familiei (fii, fiice), sunt datori să o recunoască şi să o respecte. Astăzi statutul vârstnicului se află pe o poziţie inferioară în ierarhia familială, pe cea mai joasă poziţie. De opiniile, dorinţele, credinţele sale nu mai ţine cont nimeni, familia nu-l mai respectă, fiindu-i indiferentă evoluţia vieţii persoanei vârstnice. Odată ajuns vârstnic, incomodezi, deranjezi, eşti o povară pentru familie, aşa se simte persoana vârstnică deşi ea poate fi utilă pentru familie în sensul ajutorului adus în creşterea nepoţeilor, în rezolvarea unor probleme familiare, datorită experienţei de viaţă pe care o posedă, această utilitate a persoanei vârstnice ducând la păstrarea relaţiilor în condiţii normale dintre părinţi şi copii.

37

Din datele de mai sus se confirmă ipoteza 3: Dependenţa persoanelor vârstnice de membrii adulţi din familie (copii, nepoţii acestora), duce la tensionarea relaţiilor dintre aceştia, crescând riscul de marginalizare prin neglijare sau abandonarea acestora din familie.

Persoanele dependente total şi parţial de îngrijire au nevoie tot timpul de sprijinul familiei, de aceea de multe ori apar situaţii stresante pentru ambele părţi implicate în acest proces. Situaţiile stresante sunt provocate de: neputinţa persoanei vârstnice de a se îngriji singură; familia care se simte pusă în pericol de nu face faţă îngrijirii; lipsa alternativelor referitoare la procesul de îgrijire a persoanelor vârstnice, pentru a veni în ajutorul acestor familii; de aceea pentru această categorie de persoane vârstnice dependente şi semidependente instituţionalizarea reprezintă necesitate, deoarece în aceste instituţii primeşte îngrijirea necesară supravieţuirii.

Se pune întradevăr întrebarea - Instituţionalizarea persoanelor vârstnice, necesitate sau marginalizare?. Din cauze financiare, a restrângerii condiţiilor de locuit, a inegalităţii sociale, unitatea familiei româneşti a suferit mult iar relaţiile psihoafective intrafamiliale sunt în continuă degradare. Asistăm de fapt la o dezangajare a familiei privind susţinerea membrilor vârstnici atât în plan afectiv cât şi a respectului şi recunoştinţei. Familia contemporană tinde să excludă din sânul ei bătrâneţea, boala, moartea, să le instituţionalizeze, izolându-le în spitale şi cămine. Tinerii ignoră că şi acestea fac parte din viaţă, fiind componente existenţiale obligatorii. Deci se tinde către marginalizarea persoanelor vârstnice din viaţa familială, mai ales când aceste persoane vârstnice sunt instituţionalizate în cămine private, unde costurile de întreţinere sunt de multe ori exagerate, ceeia ce putea permite găsirea unei forme de îngrijire la domiciliu dacă familia avea interesul. Dar instituţionalizarea reprezintă o necesitate pentru persoanele vârstnice care sunt într-o permanentă luptă cu strarea de boală, sărăcia, lipsa spaţiului de locuit, violenţa intrafamilială. Familie sau cămin? Familia sau căminul reprezintă ,,dilema” cu care se confruntă vârstnicul în societatea contemporană. Indiferent de schimbările la care este supusă societatea, îngrijirea vârstnicilor este şi trebuie să rămână o funcţie familială chiar dacă este îndeplinită mai mult sau mai puţin de către membrii familiei din care vârstnicul face parte. Pentru a veni în sprijinul familiei, care în condiţiile actualei socităţi contemporane, nu face faţă acestei funcţii familiale, de ,,îngrijire a vârstnicilor” şi pentru a preveni instituţionalizarea, găsirea unor forme alternative care să vină în sprijinul acestor familii, pentru ca familia să rămână o unitate stabilă, un etalon pentru persoana vârstnică, este imperios necesară, deoarece preluarea funcţiilor familiale de către societate, este mult mai costisitoare şi mai puţin profitabilă din punct de vedere social şi afectiv în ceea ce priveşte persoana vârstnică. Aceste forme alternative care sprijină familia în îngrijirea vârstnicului au fost iniţiate sau au fost doar propuse în fază de proiect, deşi multe ar trebui finalizate în acţiuni concrete (servicii de îngrijire la domiciliu, servicii de voluntariat etc.,), astfel

38

societatea venind în ajutorul îngrijirii persoanei vârstnice în familie pentru a menţine unitatea, coeziunea, funcţionalitatea ce asigură atât viitorul familiei cât şi a societăţii în sine.

Pentru atingerea Obiectivului nr.4 al cercetării sau identicat unele modalităţi de prevenţie şi intervenţie privind fenomenul de instituţionalizare:

Cunoscând faptul că societatea actuală luptă cu fenomenul de îmbătrănire a populaţiei, aceasta ducând la creşterea numărului de persoane vârstnice şi implicit la îngrijirea acestora din punct de vedere social semnalez următoarele aspecte: - Referitor la sistemul de asistenţă socială este imperios necesară o regândire a strategiei de dezvoltare a serviciilor sociale în contextul schimbărilor demografice în anii ce vor veni; astfel se impune o alocare de fonduri direcţionată în vederea dezvoltării serviciilor de îngrijire la domiciliu pentru evitarea instituţionalizării cât mai mult timp cu putinţă, eventual prin transferuri de la bugetul de stat şi o reorientare a politicii de îngijire socio-medicală pe termen lung a persoanelor vârstnice;- Inegala dezvoltare a serviciilor sociale pe teritoriul ţării, lipsa personalului specializat, lipsa resurselor financiare sunt probleme grave cu care se confruntă astăzi sistemul de asistenţă socială a persoanelor vârstnice. Toate acestea determină imposibilitatea implementării de programe pro-active de protecţie socială fapt care în final se reduce la costuri tot mai mari pentru societate în ansamblul său; - Societatea civilă (organizații nonguvernamentale, Biserică, comunitatea locala) este necesar a se mobiliza în sensul organizării unor activități de includere a persoanelor vârtsnice în viața socială. Valorificarea potențialului persoanelor vârstnice se face cel mai bine în cadrul comunității, iar colaborarea, autorități - societate civilă, reprezintă soluția pentru o utlizare eficientă a resurselor de care dispunem. Pentru ca acest lucru să se întâmple însă considerăm necesară relizarea unei campanii elaborate și concertate de sensibilizare a populației cu privire la problematica persoanelor vârstnice și informarea cu privire la importanţa acordării unei protecții adecvate acestui grup de populație. În ultimii ani constatăm o creștere a implicării Bisericii Ortodoxe Române în activitățile de asistență socială în cadrul comunității (prin înfiinţarea cantinelor sociale, căminelor pentru persoane vârstnice, servicii de voluntariat, servicii de îngrijire la domiciliu). Persoanele vârstnice sunt o categorie de populație care are cea mai stransă legătură cu Biserica, aceasta constituind un bun punct de plecare in implementarea unor activități de incluziune socială a bătrânilor.- Scăderea continuă a puterii de cumpărare din cauza inflației, creșterii taxei pe valoarea adăugată, conduce în mod direct la o diminuare a nivelului de trai al persoanelor vârstnice. Se resimte nevoia unor forme coerente de sprijin a persoanelor vârstnice aflate în situații de dependență sub forma unor prestații sociale, pentru a preveni instituţionalizarea acestora, cât mai mult posibil, deoarece odată instituţionalizate costurile cu îngrijirea ar depăşi cu mult aceste prestaţii; - Constatăm că măsurile de intervenție în cazul persoanelor vârstnice aflate în nevoie au un caracter sporadic, serviciile sociale fiind dezvoltate fragmentat și neuniform la nivelul autorităților locale;

39

- La nivel central nu există un departament specializat de coordonare a activității și centralizare a datelor privind situația persoanelor vârstnice, fapt ce determină dificultăți în evaluarea situației naționale a persoanelor vârstnice, nu poţi ajuta o categorie socială vulnerabilă dacă nu cunoşti nevoile acestora de aceea există multe erori în existenţa legiilor, metodologiilor, programelor adresate acestor categorii de persoane. Lipsa unor politici sociale direcţionate pe problematica vârstnicului determina incapacitatea unei analize a nevoii şi a costurilor cu astfel de servicii destinate direct îngrijirii persoanelor vârstnice. În contextul unei îmbătrâniri accentuate a vârstnicilor este necesar a se dezvolta structuri specializate coordonate central astfel încât să existe o evaluare corectă a nevoii şi o activitate concertată pro-activă de identificare a persoanelor vulnerabile înainte de instalarea dependenţei sociale a persoanei vârstnice.

Propuneri: - Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice nu acoperă întreaga problematică a persoanelor vârstnice fiind imperios necesară elaborarea unei legi cadru a persoanelor vârstnice. O intervenţie necesară asupra acestei legii, presupune şi modificarea cuantumului contribuţiei de întreţinere lunare datorate de vârstnic căminului pentru persoane vârstnice în procent de 80 % din venit şi nu de 60% cum este acum, deoarece cheltuielile care se fac pentru îngrijirea acestor persoane depăşesc cu mult aceste sume, diferenţele de cost sunt suportate de consiiliile locale în cazul căminelor de stat. Conform Legii 17/2000 – contribuţia de întreţinere lunară pe care o datorează un vârstnic instituţionalizat căminului este de 60% din venit fără a depăşi plafonul stabilit de consiliile locale al contribuţiei de întreţinere, care au tutela acestor cămine de stat pentru o mai bună justificare o să prezint exemplul următor: o persoană vărstnică are pensia de 1350 lei, 60 % din venit reprezintă reprezintă 810 lei, plafonul stabilit de consiliul local, este de 751 lei atât se încasează în acest caz (deşi costul integral de întreţinere care este suportat de consiliul local este de 2835 lei lunar) diferenţa de la 1350 lei – 751 lei = 599 lei, rămân vârstnicului bani de buzunar, iar căminul este obligat săi acorde standarde minime de calitate, care ridică costurile, de aceea ar fi justificată, modificarea cuantumului din 60% din venit în 80 % din venit, (în acest caz 80% din venit reprezintă 1055 lei care trebuie încasat, nu se mai ţine cont de plafon 751 lei, diferenţa de bani 1350lei-1055lei = 295 lei bani de buzunar ai vârstnicului) indiferent de plafoanele stabilite de consiliile locale şi indiferent de venit mai ales în cazurile vârstnicilor cu pensii micii unde contribuţia acestora nu este mai mare, pentru a a mai reduce din cheltuieli, care în viitor se vor mări, ştiind că majoritatea persoanelor vârstnice care accesează servicii sociale rezidenţiale se adresează, căminelor de stat.- stabilirea contribuţiei de întreţinere după gradul de dependenţă în unităţile de stat, (grad care evaluează nevoile persoanelor vârstnice), deoarece plafoanele fixe ale contribuţiilor de întreţinere creează confuzii şi animozităţi între beneficiari, pentru ca fiecare să plătească pentru serviciile oferite. Nu toţi beneficiarii beneficiază de aceleaşi servicii, deci plata corectă este aceea per serviciu la fel ca şi în instituţiile private şi de cult religios, plafoane diferite pentru servicii oferite individual beneficiarilor în funcţie de nevoile fiecăruia.

40

- Elaborarea și implementarea unei strategii naționale de conștientizare și sensibilizare a opiniei publice cu privire la problematica îmbătrânirii populației cu accent pe necesitatea unei intervențiii strategice urgente; - Alocarea de fonduri pentru stabilirea de alocații familiale pentru persoanele vârstnice cu venituri reduse aflate în situație de dependență, eventual sub forma unei asigurări de dependență, prin această măsură stimulându-se menținerea la domiciliu a persoanelor vârstnice și sprijinirea îngrijitorilor informali ca formă de suplinire a deficitului de servicii sociale; - Realizarea unor baze de date cu persoanele vârstnice cu risc ridicat de marginalizare și excluziune socială la nivelul fiecărei autorități locale, pentru o bună identificare a acestora; - Recrutarea, instruirea și calificarea personalului pentru lucrul cu persoanele vârstnice în mod special; - Susţinerea implicării active a persoanelor vârstnice în viața socială prin implicarea acestora în activități de informare, culturale, educative, de voluntariat, și bineînțeles la nivel decizional; - Utilizarea resurselor voluntariatului în furnizarea de servicii sociale ce necesită un grad scăzut de profesionalizare, dar care ar determina o utilizare mai eficientă a resurselor personalului calificat, spre beneficiul persoanelor vârstnice, cu efect în creșterea calității intervenției; - O mai bună dezvoltare a serviciilor sociale care se adresează persoanelor vârstnice, în toate zonele teritoriale ale ţării;- Elaborarea de programe naționale pentru prevenirea stării de dependență, dezvoltarea rețelei medicilor geriatri, stimularea medicilor de familie în vederea susținerii programelor de acordare a asisteței medicale la domiciliu, stimularea furnizorilor de servicii medicale de îngrijire la

domiciliu în dezvoltarea serviciilor de acest gen în mod unitar pe teritoriul întregii țări. Fără implicarea sistemului public-privat, în ajutorarea vârstnicilor dependenţi de îngrijire, nu

va exista coerenţă în asigurarea nevoilor acestor persoane, această implicare este resimţită ca o necesitate, fără aportul acestuia nu vom face decât să marginalizăm şi mai mult aceste persoane.

41