robert flacelier-grecia in secolul lui pericle 05

8/19/2019 Robert Flacelier-Grecia in Secolul Lui Pericle 05

http://slidepdf.com/reader/full/robert-flacelier-grecia-in-secolul-lui-pericle-05 1/143

Robert Flacelier

Grecia secolului lui PERICLE

CUPRINS: Cuvânt înainte 5 Capitolul I. Cadrul: oraşul. Capitolul II. Popul.

Capuolul IV. Copiii. Educația. Capitolul V. Munci şi meserii.

Capitolul VICapitolul VII.

Capitelul VIII. Capitelul IX. Capitolul X. Războiul 303 Privire de ansamblu 330 Orientare bibliograca 344 Note 350

CAPITOLUL I. Cadrul. Oraşul şi câmpia.

Călătorul care vine din occident şi se îndreaptă spre Atena în avionobservă, de cum ajunge deasupra golfului Corintului, cele două caracteristiciesenţiale ale pământuUu grecesc: importanţa regiunilor muntoase, care ocupăoptzeci la sută din întreaga lui suprafaţă, şi întrepătrunderea intimă auscatului cu marea datorită unor coaste extrem dt-dantelate.

Munţii nu sunt prea înalţi: în partea de nord, cel mal înalt dintre ei,Olimpul, lăcaşul zeilor după cei vechi, are ceva m ai puţin de 3000 de metri; înGrecia centrală, în Focida, culmea Parnasului nu atinge 2500 de metri; munţiidin Atica – Parnes, Pentelic, Himetos – au între 1000 şi 1500 de metri; înPeloponez, numai Taigetul, Cilene şi Erimantul depăşesc 2000 de metri. Aceştimunţi nu reprezintă obstacole de netrecut, dar Grecia antică n-a avut niciodată



un echivalent al drumurilor romane de mai târziu: drumuri bune n-au existataici, iar drumurile de pământ bătătorit erau rareori destul de late ca d ouă caresă poală trece unul pe lângă celălalt fără d icultăţi.

De aceea, grecii călătoreau mai degrabă pe mare duca aveau de parcurs odistanţă cât de cât mai lungă. Ca să meargă de la Troizen (în Argolida) la Atena,numai un erou de talia lui Tezeu putea să a leagă drumul pe uscat., lung şiprimejdios1, când drumul pe mare era tât de uşor. în Grecia, nici un punct nu e situat la mai mult de nouăzeci de kilometri decoastă. Marea grecească prin excelenţă este marea Egee care formează parcăadevăratul centru al Eladei, cu insulele ei numeroase, folosite ca escale întreEuropa şi Asia. Pe aici vântul suă, adesea vijelios şi navigaţia este de multe oriprimejdioasa toamna, iarna şi primăvara, dar grecii nu se îmbarcau niciodatăîn sezonul rece.

Dintotdeauna cutremurele de pământ au fost frecvente în Grecia. În 464

î.e.n., în Laconia, dezastrul a fost aut de mare încât hiloţii * au protat dedezordinea generală şi s-au răsculat. În 426 au venit la rân d oraşele dinLocrida. În 373, oraşele Helike şi Bursa, din Ahaia, au fost complet distruse deun seism şi de valul uriaş care l-a urmat. Se ştie că şi în zilele noastrecutremurele de pământ au provocat multe distrugeri la Candia, în 1926, laCorint în. 1928 şi, de curând, în insulele ioniene şi la Santorin. Cumplită emânia lui Poseidon, zeul ce ţine tridentul. Lui, într-adevăr, zeului „carecutremură pământul” la Homer, îi atribuiau anticii seismele, tot aşa cumpentru furtuni ii făceau răspunzător pe Zeus „adunătorul de nori”, zeul ceruluişi al atmosferei.

Pământul acesta grecesc, de-atâtea ori zguduit, nu este prea roditor îngeneral. Fireşte, nu se simte lipsa soarelui, de vreme ce Grecia se situează înzona pe care geograi o numesc „temperat-caldă”. Limpezimea atmosferei esteremarcabilă; aerul e luminos şi transparent, mai ales în Atica, şi se şt ie cât demult au cântat poeţii greci această „lumină a zilei” care era p entru ei cel maisigur ga j şi cel mai bun simbol al vieţii fericite. Dar preţul acestei luminisplendide este seceta. Ploile su nt rare şi au debit

* Vezi pagredus. Fac excepţie unele furtuni care aduc ploi atât deneaşteptate şi de torenţiale incit produc adevărate catastrofe. Cursurile de apă,

ca Ilisos şi Cesos la Atena, sunt uscate cele mai adeseori, dar se pottransforma brusc în torente primejdioase. Rare su nt râurile ca Peneios din. Tesalia, Aheloos din Acarnania şi Alfeios din Peonez,

anului. E de la sine înţeles de ce, într-o ţară a tât de uscată, râurile şi izvoareleau avut o importanţă atât de mare încât au fost socotite sacre î ncă de timpuriu.Fiecare râu, ecare pârâu era o divinitate, de vreme ce a pa lui făcea să trăiascăplantele, turmele şi oamenii. Fiecare izvor era o nimfă.



Vegetaţia este cea specică ţărilor mediteraneene, determinată deintensitatea razelor soarelui şi de gradul redus de umiditate. Pădurile, mult maiîntinse odinioară decât astăzi, acopereau în bună parte munţii; creşteau înnumăr mare platanii, stejarii şi multe alte specii lemnoase, dar, pe su prafeţeîncă şi mai mari, copacii erau înlocuiţi de arbuşti şi de tu fe. Sălbăticiunile care

bântuiau prin păduri în epoca eroică – leul demea de pide dispariţie în epoca clasică; totuşi mai există încă destui lupi şi urşi prinmunţi. În vastele zone de hăţişuri, unde cresc mirtul, arbatul. iarba neagră sau

verigariul, se găsea vânat din belşug: ciorârlii. Vânatul mare însă, cerbul şi mistreţul, nu mai exista decât în munţi.Creşterea vitelor se practica mai ales pe păşunile de pe înălţimile munţilor.

Activitatea omului se concentrează pe pantele cele mai joase şi în câmpii,indcă numai aici există pământ roditor, bun pentru cultura cerealelor: Câmpia

Tesaliei era întinsă şi ot

grâu şi orz din belşug. Atica era mai puţin favon rizată şi cei vechi se plângeaude pămintu] ei uscat şi pietros. Câmpiile de la Maraton şi de la Eleusis erau , înparte, insalubre din cauza mlaştinilor. Ţinutul numit Me-xogaia,. pământul dinmijloc”', situai: între Himetos ş i Laurion, era regiunea cea mai cultivată şi ceamai roditoare: aici cresc, alături de citi va chiparoşi, mai ales viţacle-vie joasă şimăslinii: viţa lui Dionysos. şi măslinii Atenei, iată principalele rea urse a le

Aticei, care n-a exportat niciodatăuleiul. Aceste lichide erau expediate în recipiente de părui nt ars: aşa se explicăimportanţa pe care o va căpăta în Atica meşteşugul olarului, fabricareaceramicii. Singura bogăţie a su bsolului era plumbul argentifer de la Laurion,care a început să e exploatat din nou, în zilele noastre, chiar împreună cu altemetale.

Istoricul Tucidide ştia că, în epoca veche, toţi grecii locuiau în nişte satesărăcăcioase. Contopirea mai multor sale vecine putea da naştere unui oraş.

Aşa s-a mtâmplat, pecâmpia deschisă. spre mare şi mărginilă de munţii Parnes,Pentelic şi Himetos, cu aglomeraţia umană al cărei centru se aa pe Acropolă.Legenda. spune că Tezeu a unit toate aşezările din Atica prin synoikismâs şi cătoţi locuitorii Aticei au devenit atunci atenieni. Aglomeraţia centrală propriu-zisă s-a format însă prin unirea mai multor sate şi aşa se explică de ce n umele

ei a rămas întotdeauna la plural, căci Aihenai înseamnă de fapt. Alenele'„. În secolul o, Acropola ajunsese soclul pe care nu se ni ai înălţau decâttemplele zeilor, dar lucrurile n-au stat întotdeauna aşa. Ne-o spune tot

Tucidide: înainte de Tezeu, Acropola de astăzi poalele ei, mai ales spre su d, constituiau cetatea” i. Într-adevăr, clin întreguloraş d e la poalele Acropolei, partea situată imediat spre sud pare să fostlocuită cel mai de timpuriu: în acest cartier mlăştinos, numit chiar „Mlaştina”,



nu departe de albia râului Ilisos, se aau mai. mult; 1 locuri de cult foarte vechi.

Atena, la fel cu majoritatea oraşelor antice şi moderne, dacă nu ţinemseama de colonii şi de fundaţii, a apărut fără n ici tm plan dinainte stabilit, iardezvoltarea ei ulterioară n -a avut nimic ra ţional: această dezvoltare oglindeştepe teren creşterea, oarecum organică, a poporului atic, în cadrul pe care i-lxau, în jurul Acropolei, movila Colonos Agoraios, colina Nimfelor, colina Pnyx,Museionul şi Ardetosul, căci şi Atena ar putea numită, pe drept cuvânt,„oraşul celor şa pte coline”.

În jurul acestui leagăn al oraşului, Acropola, şi în jurul anexei salemeridionale, Mlaştina, viaţa urbană s-a concentrat, cel puţin de la sfârşitulsecolului 7, mai ales către nord-vest, în cartierul meşteşugăresc Cerameicos, alcărţii nume se ex plică uşor prin numărul mare al olarilor, în acest cartier segăsea piaţa publică a Atenei, sau agoraua din Cerameicos, loc de întrunire şi

religios, şi politic, şi economic: aici au avut loc, în orchestra sau spaţiulrezervat dansului, primele reprezentaţii în cinstea lui Dio-nysos, zeul teatrului,aici s-au ţinut adunările poporului, în perischoinisma, incinta delimitată laînceput numai de nişte frânghii întinse, aici vindeau negustorii produsesepământului şi ale activităţii meşteşugăreşti. Dar îngrămădeala din piaţă şimulţimea trecătorilor au făcut în scurt timp ca acest loc prea frecventai: să numai e potrivit pentru întrunirile politico şi pentru reprezentaţiile teatrale,astfel că cele dinţii emigrară sp re Pnyx (! a vest de Areopag şi de Acropolă), celedin urmă spre sanctuarul lui Dionysos Eleuthereus (pe pantele meridionale ale

Acropolei). Numai piaţa propriu-zisă rămâne în Agora. Cu toate acestea,membrii Sfatului şi pritanii * îşi aveau aici locul lor de întrunire şi tot a ici seputea ţine ocazional adunarea cetăţenilor.

Cel mai vechi zid de incintă al Atenei fusese construit în secolul 8, pe vremea tiranului Pisistrate şi a

şi puterea Atenei. El a fost m ărit şi forticat de Temistocle în timpul războaielormedice, în anii care au urmat luptei de la Salamina (480). Această nouă incintăavea un contur oarecum circular, cu o lungime totală de circa 6 km. şi undiametru de 1500 metri. Acropola nu se aa chiar în centru, ci puţin mai lasud, din cauza importanţei pe care o dobân-dise cartierul Cerameicos şi

agorâua lui. Această incintă, care întâlnea în partea de sud-vest Zidurile Lungi,mai cuprindea şi alte cartiere, care corespundeau, ecare, câte unui dem urban(diviziune administrativă creată d e Clistene în 510 î.e.n., concomitent cu cele10 triburi): la nord, întinsul cartier rezidenţial Scambonidai de unde puteaiajunge la câmpie trecând prin porţile Phyle şi Acharnai; la sud-vest, întreCerameicos şi Mlaştină, cartierele populare, Collytos şi Melite. La est, în afara



zidurilor, se întindea un cartier de agrement, Agryle, pe care, mult mai târziu,împăratul Hadrian îl va încorpora în oraş sub numele de Noua Atena.

Zidurile Lungi uneau Atena cu portul ei, Pireul. Zidul de nord şi Zidul desud, lungi ecare de peste 6 km., încadrau drumul militar, lat de un stadiu,adică de aproximativ 160 m. În timp de pace însă, drumul pe care se ci rculamult mai des între Atena şi Pireu se aa mai la nord, în afara Zidurilor Lungi.

Acestea reuşeau să facă din oraş şi din portul apărat, şi le * Vezi t>ag. 49-55. îngăduiau atenienilor să se a provizioneze şi în timp de război, indcă cea maimare parte a proviziilor lor sosea pe mare. În felul acesta, după planul luiPericle, câtă vreme Atena îşi păstra supremaţia maritimă, ea rămânea laadăpost de orice atac peloponeziac: lacedemonienii şi aliaţii lor n-aveau decâtsă devasteze Atica, să taie viţa şi măslinii; la adăpostul zidurilor ei, Atena era

aprovizionată în continuare prin Pireu, iar ola ei de răzb oi da lovituri cumpliteduşmanilor.

Pireul, ea şi zidurile Atenei, a fost organizat mai întâi de Temistocle. Sespune că pentru a~l construi atenienii au făcut apel la geometrul şi losofulHippodamos din Milet, care trece drept părintele planurilor urbane zise„geometrice”, cele în care toate str ăzile se intersectează în unghi drept,delimitând loturi de locuinţe pătrate sau dreptunghiulare. La drept vorbind,ceea ce m ai rămâne din construcţiile Pireului nu ne îngăduie câtuşi de puţin săcredem că planul lui a fost chiar atât de regulat, dar se poate totuşi observa oadevărată planicare: domeniul public este aici clar delimitat pentru a lăsa locdezvoltării ordonate a instalaţiilor portuare d e tot felul, administrative,religioase, n avale şi comerciale.

Spre deosebire de Pireu, oraşul Atena s-a născut şi a crescut fără nici unpian, la întâmplare parcă. In secolul 5, centrul religios rămânea Acropola, undePericle avea să reconstruiască în chip grandios templele distruse de armata lui

Xerxes. În contrast cu oraşul de jos. splendidă. Un autor modern a putut scrie: „La Atena, estetica ordinii n-a pututtriumfa decât pe Acropolă indcă numai acolo perşii au ras din temelii trecutul”3. Însă viaţa socială şi economică, ca şi activitatea politică şi judiciară, într-o

mare măsură, aveau drept cadru agorâua din Cerameicos, pe care începem s~ocunoaştem destul de bine datorită săpăturilor americane. Poarta Dipylon,păstrată în parte, constituia capătul drumurilor care veneau de la Academie şide la Eieusis (Calea Sacră). Aici. nu departe de cimitirul clin Ceramei-eosulexterior”, Dromosul (promenada) care urma cursul râului. Eridanos seîmpărţea în două căi: una. numită Cafea Panateneelor, ducea spre partea desud-est a Acropolei. trecând prin Agora în diagonală: cealaltă cotea drept spre



sud şi era continuată de strada Trepiedelor, unde putem admira şi astăzifrumosul monument al lui Lisicrate. Imediat după bifurcaţie, această a douacale lăsa în dreapta cele mai vechi monumente publice din Agora, rânduite întreaceastă stradă şi movila Colonos Agoraios, pe care se î nalţă, intact până astăzi,templul Hephaisteion, numit şi Theseion: este vorba, pornind dinspre nord, dePorticul regal (sau Porticul lui Zeus, indcă este probabil că aceste două numese referă la unul şi acelaşi monument), de templul lui Apolon Patroos, deMetroon sau sanctuarul Maicii zeilor Cibele, unde se p ăstra arhiva publică, deBouleulerion, unde se î ntrunea Sfatul celor Cinci Sute, şi de Tholos, unmonument rotund unde se adunau şi unde îşi luau masa pritanii, comisiapermanentă a Sfatului. De partea cealaltă a aceleiaşi căi şi la o oarecaredepărtare de ea se înălţau altarul celor doisprezece zei olimpieni. consideratdrepi centrul ocial al oraşului, templul lui Ares şi monumentul eroiloreponimi, de la care îşi trăgeau numele cele zece t riburi ale lui Clistene. Nu se

ştie unde era aşezat faimosul portic pictat (Stoă Poikile), care fusese construitsub administraţia lui Cimon, după cum nu se cunoaşte nici locul sanctuarului,lui Tezeu, care data din aceeaşi epocă şi unde au fo.st traasferale, în 475,rămăşiţele eroului, descoperite de Cimon în insula Sciros. Numai trupurileeroilor se puteau odihni în interiorul oraşului căci cimitirele, inclusiv cel dinCerameicos, se aau întotdeauna extra muros *.

În secolul 2 î.e.n. două porticuri mari vor străjui latura de sud şi laturade est din Agora, dar în secolul 5. sxib rezerva u nor descoperiri viitoare, se parecă numai partea occidentală din Agora avea o înfăţişare cu adevăratmonumentală. Aspectul ei trebuie să fost destul de impresionant, fără să ecomparabil, desigur, cu aspectul marilor pieie din epoca elenistică, înconjuratedin toate părţile de porticuri somptuoase.

Cum ne-am putea reprezenta partea orientală din această Agora, cea careservea drept piaţă comercială? Nu-vmai textele ne pot de folos. Existau în

Agora platanii sădiţi de Cimon4. Nenumărate prăvălii şi atcolţ liber indcă în Agora clientela era mai numeroasă şi negustorii şi meşteriiputeau face afacerile cele mai bune. Invalidul lui Lysias * l e. spune atenieniiorde la care îşi cere dreptatea: „Acuzatorul meu pretinde eă p răvălia mea e l oculde întâlnive al unei bande de pungaşi care şi-au tocat averea ş i se leagă de toţi

cei care râvnesc să şi-o păstreze. Luaţi seama însă că acuzaţiile acestea nu mise potrivesc nici mie mai mult decât celorlalţi negustori, nici clienţilor mei maimult decât clienţilor co nfraţilor m ei. Aveţi cu toţii obiceiul să daţi o raită, uniipe la negustorul de parfu-rrvuri, alţii pe la cismar. ecare în sfârşit pe unde îiplace; treceţi cel mai adesea pe la negustorii care s- au stabilit foarte aproape de

Agora, rareori pe la cei de departe * îi! afara zi durilor (lui.). * Vezi paj, '. 59-(ii, (iii.



Multe dintre prăvăliile acestea erau. desigur, nişte construcţii foartefragile, ca cele din târgurile noastre de astăzi, nişte barăci de scânduri acoperitecu piei sau cu împletituri de răchită care slujeau şi de streaşină: De-mostenepovesteşte că în panica ce s-a stârnit cfnd a sosit vestea că Filip a ocupatElateea, în 339 î.e.n., aceste barăci au fost aprinse, şi ca să se facă loc în

vederea întrunmi imediate a Adunării Poporului, şi ca să ţăranilor din împrejurimi prin acest incendiu 6.

În ciuda unei dezordini care trebuie să avut pitorescul ei şi despre careîşi pot face o idee toţi cei care su vizitat bazareie oraşelor d in Orient, se pare căaceste prăvălii erau grupate oarecum în funcţie de mărfurile pe care le ofereauclientelei: într-un colţ din Agora se aau îndeosebi librarii, în altul, oalele ş icelelalte obiecte de gospodărie, într-o parte, legumele şi vinul, în alta, articole1de toaletă feminină, coroanele de mirt pentru înmormântări etc. Orăşenii nuerau singurii care veneau după cumpărături sau pentru a face apel la serviciile

frizerului: se îngrămădeau aici şi sătenii, vânzând şi cunipă-rând în acelaşitimp, şi chiar o m ulţime de st răini veniţi din oraşele greceşti care plăteau tributcetăţii imperiale. Aceştia din urmă veneau mai ales în epoca marilor Dio-nisii,către sf ârşitul lui martie.

Monumentele de pe Acropolă şi, într-o măsură mai mică, cele din Agora,precum şi parcurile suburbane care ţ ineau de gimnazii, trezeau admiraţia

vizitatorilor. In schimb, drumurile Atenei Trepiedelor, erau mici, înguste, î

aspect, în cele mai multe cazuri, foarte modest. În această privinţă existautotuşi deosebiri între cartiere: între cartierul Scambonidai, de pildă, unde locu-l8 iau mai mult cei bogaţi, şi cartierele Cerameicos, Collytos şi Melite, pe cit depopulare, pe-atât d e populate. Aici, diferitele meşteşuguri erau grupate pesectoare sau pe străzi, cam ca prăvăliile din Agora. Chiar numele de Cera-meicos ne spune că a colo trăiau mulţi olari. Meşterii care prelucrau lemnul saupielea, negustorii de arme sau de peşte îşi aveau ecare sectorul lor. Acestetradiţii s-au păstrat de-a lungul veacurilor şi, chiar în Atena modernă,cartierele populare care ocu pă zona de la poalele Acropolei, nu departe de

Agora, au strada vânzătorilor de papuci, strada

Privit în ansamblu, oraşul de jos nu arăta prea bine. Un călător dinsecolul 3 î.e.n. scria: „Oraşul Atena este f oarte arid, lipsit de apă, alcătuit fărănici un plan din cauza vechimii lui. Străinul care l-ar descoperi pe neaşteptates-ar îndoi că aceasta este cu adevărat mult lăudata cetate a atenienilor” 7.

Este însă foarte probabil că între secolele 5 şi 3 aspectul general al Ateneidevenise ceva mai frumos. Aprecierea de mai sus se a plică deci a jortiorioraşului din vremea lui Pericle.



Cei care se miră de aceste constatări ar bine să ia în considerare douălucruri. În primul rând, în ţările mediteraneene, oamenii stau mult pe-afară, înaer liber, şi deseori nu intră în casă decât noaptea ca să doarmă: mai mult,

vara li se întâmplă ades să se întadevărat că iarna poate frig la Atena, dar perioadele cu temperatură joasăsunt de obicei destul de scurte şi soarele îndreaptă totul de îndată ce se arată.În al doilea rând, toţi anticii, nu numai grecii, au fost pătrunşi de spirit religiosşi, de aceea, s-au îngrijit mai mult să le ofere zeilor lor locuinţe somptuoasedecât să-şi asigure lor înşile confortul.

Contraşi ui între rânduiaâa frumoasă de pe Acropolă şi delăsarea dinoraşul de jos este semnicativ în această privinţă. Mândria naţională seaprindea la vederea templelor de pe Acropolă, înălţate de Pericle, se aprindeafără î ndoială şi la vederea porticelor şi a clădirilor m unicipale din Agora, dar a r fost aproape un sacrilegiu să construieşti pentru oameni locuinţe prea

luxoase. Preceptul d el e., nimic prea mult” îşi găsea şi aici. ca şi în alleîmprejurări, aplicarea.

Se prea poate ea tiranii din secolul 6 să pretins mai mult pentru eiînşişi, dar în Atena democratică şi egalitară a secolelor u rmătoare luxulparticularilor trezea imediat indignarea. Iată în ce termeni îi atacă Demostenepe unii oameni politici contemporani care îşi înfrumuseţau casele cu ajutorulunor averi dobândiie pe căi necinstite, d upă părerea lui:

Odinioară, oamenii de sfat dădeau dovadă de atâta simplitate în viaţa lorparticulară, moravurile lor se potriveau atât de mult cu rea cetăţii noastreînrit şi astăzi aceia dintre voi care cu nosc casa lui Aristide sau a lui Miltiadesau a celorlalţi cetăţeni iluştri din vremea aceea pot vedea că ea nu arată mai

bine decât casele vecine. Şi asta idcă îmbogăţească ocupându-se de treburile publice. Cinstiţi faţă de greci, pioşi faţăde zei, respectând egalitatea în cetate, ei ne-au adus o m are bunăstare, cumera şi de aşteptat. Astă/i, o să-mi spuneţi, treburile noastre nu stau prea bine,dar, pentru oraş măcar, s-a făcut mult. Adevărat? Şi ce anume s-ar putea cita?Că reparăm meterezele zidurilor? Că refacem străzile şi fântânile? Niştenimicuri. Privi ţi-i însă pe oamenii care duc această politică: au ajuns, unii dela sărăcie la bogăţie, alţii, de la o existenţă obscură la onoruri. Câţiva şi-au

construit case mai impunătoare decât ediciile publice şi pe măsură ce avere apublică a scăzut, a crescut averea lor lot pe-atâf H.Astfel de vorbe, demagogice fără îndoială, oglindesc totuşi părerile unei

părţi a poporului atenian şi este uşor de înţeles de ce o amenii care voiau să joace un rol în cetate au evit

invidia.



Mai aăm din acest pasaj din Demostene şi că, pe vremea lui, se reparauzidurile cetăţii, străzile ş i fântânile. Supravegherea patrimoniului publicrevenea, în vechime, Areopagului, un consiliu care era format din foştii arhonţi* şi se întrunea pe colina lui Ares, foarte aproape de Acropolă; când Ealte şiPericle au restrâns atribuţiile acestui consiliu aristocratic, f uncţiile lui privindpatrimoniul public au trecui în seama Sfatului celor Cinci Sute, Curmd însă afost n evoie să se creeze un colegiu specializat de funcţionari pentru a veni înajutorul Sfatului: aşa au apărut cei zece astinomi (cinci pentru Atena şi cincipentru Pireu) care se ocu pau de bunul mers şi de poliţia oraşului şi cei zeceagoranomi, repartizaţi la fel între cet ate şi pori, care su pravegheau pieţele.

Astinomii au un rol important: în sarcina lor (supravegherea autistelor, a dansatoarelor şi a curtezanelor), în sarcina lor ca dstrăzile (apărarea de încălcările proprietarilor p articulari, ridicarea gunoaielor),construcţiile, sărbătorile etc. Ei trebuie să aibă grijă ca gunoierii (coprolâgoi) să

nu descarce gunoaiele la mai puţin de zece st adii de incinta cetăţii °. Agoranomii supraveghează aplicarea reglementării preţurilor şi aprovi

pieţelor; în privinţa controlului greutăţilor şi a celorlalte etaloane de măsură, Vtv. i pag. 55-56.

ei sunt ajutaţi de zece su praveghetori numiţi metronomi. Într-o lucrare de Xenofon, un personaj îl laudă pe frumosul Charmides că şi-a dezvoltat

armonios, prin exerciţii zice, şi braţele, şi picioarele şi-i spune în glumă: „Mi separe că ai membrele dezvoltate în mod atât de egal încât, dacă ţi-ai cântări înfaţa agoranomiior separat partea de sus şi partea de jos a trupului, ca pe niştepâini. cu siguranţă n-ai avea de plătit nici o amendă” 10.

Ştim că în subordinea astinomilor se aă nişte supraveghetori aidrumurilor, numiţi hodopoioi, care au la dispoziţie, în calitatea lor decantonieri, un număr de sclavi publici. Mai exista, în sfârşit, la Atena şi unarhitect-şef al oraşului, dar acest a nu pare să avut puteri prea mari, cel puţinîn privinţa oraşului de jos; nu încape îndoială că singura lui obligaţie era s ă seocupe de întreţinerea templelor ş i a ediciilor publice.

Într-un oraş atât de arid ca Atena, problema apei era cea mai importantădintre toate. Tiranii din secolul 6 se ocupaseră de ea şi dotaseră Atena, în urmaunor lucrări importante, cu mai multe fântâni, dintre care cea mai vestită era

Enneâcrounos (fântina cu nouă guri). Serviciul apelor era încredinţat, însecolul 4, unui funcţionar special, care avea o importanţă atât de mare încât nuera desemnat prin tragere la sorţi, ca cea mai mare parte a magistraţilor, ci eraales. Acest funcţionar trebuia să e bogat ca să poată contribui cu propriii săi

bani la îndeplinirea îndatoririî.e.n. Îl cinsteşte pe „funcţionarul însărcinat cu fântânile” Pytheas din demul

Alopece „pentru că a îndeplinit cu râvnă toate



îndeosebi pentru că a p us să se termine fântâna cea n ouă de lângă sanctuarullui Ammon şi a construit fântâna din sanctuarul lui Amphâaraos, îngrijindu-sede aducerea apei şi de canalul de scurgere”; ca răsplată, Pytheas va primi ocoroană de aur în valoare de o mie de d rahme u. Vedem de aici că acestfuncţionar se ocu pa nu numai de fântânile din Atena, ci de toate fântânile din

Atica, de vreme ce înzestrase cu o fântână nouă sanctuarul phiaraos,care se aa aproape de gran iţa cu Beoţia.

Oricâtă râvnă ar avut, aceşti funcţionari nu puteau schimba cu totul ostare de lucruri foarte neplăcută. Mai toate st răzile Atenei erau strâmbe. Eleurmau întocmai forma trecerilor naturale dintre coline; deseori ele se st râmtauşi mai mult şi nu păstrau nicicând aceeaşi lăţime pe întregul lor parcurs.Casele au o aliniere defectuoasă: când sunt retrase, când ies în afară. Apa deploaie – cel puţin cea care nu e adunată în rezervoare – ca şi apa murdară esteevacuată în stradă, unde e aru ncată pe uşi şi pe ferestre. Cu toate acestea,

canalizarea neacoperită din mijlocul străzii pare să fost înlocuită în multecazuri, în secolul 4, cu tuburi îngropate şi cu canale de scurgere. Străzile nusunt pavate; surpate de apele care se scu rg şi acoperite de noroaie, ele setransformă repede în nişte mocirle, de îndată ce se st rică timpul. Nu numai cănu poate vorba de urbanism în acest caz, dar nu poate vorba nici măcar deigienă şi este uşor de înţeles de ce ep idemiile – n e gândim. de pildă, la mareaciumă din 429 care l-a răpus pe Pericle – s- au putut dezvolta atât de repedeîntr-un astfel de oraş. mai ales că atunci se aa înghesuită acolo, contrarobiceiului, şi populaţia de la ţară. Fireşte, străzile nu erau luminate noaptea,aşa cum reiese şi dintr-o anecdotă pe care o povesteşte Plutarh pentru a ilustratrufaşa stăpânire d e sine a lui Pericle: „într-o zi, Pericle a fost acoperit de ocărişi de vorbe Urâte în Agora, de către un om obraznic şi bădăran; el l-a locuinţăîn oraş. „Casa noastră, spune un împricinat, avea un etaj, pe care îl ocupaPhiloneos. când venea să stea Ja oraş” '„'.

Zidurile acestor case erau făcute din lemn, din cărămidă nearsă sau dinpietre lipite cu un mortar de p ământ umed. Era atât de uşor să le străpungi,încât hoţii nu se mai osteneau să forţeze u şile şi ferestrele, ci preferau sa facă ogaură în aceşti pereţi atât de su bţiri. De aceea, la Atena, spărgătorii eraunumiţi toichorychoi, adică. /spărgători de ziduri„. Un atenian care trecea drept

hoţ era p oreclit Chalcous. omul de bronz”; într-o zi, pe când acesta îşi bătea joc,în adunare, de sârguinţa eu care-şi scria Demostene discursurile în timpulnopţii, oratorul i-a răsp uns: Ştiu că te stânjenese ţinându-mi lampa aprinsă.Iar voi, atenieni, să nu vă miraţi că se produc atâtea furturi dacă hoţii sunt de

bronz, iar zidurile, de chişi atenienii ar putut proceda şi ei ca platecmi care. În 431, când tebanii le-au



ocupat pe neaşteptate cetatea, ca să se adune In secret, fără să e văzuţitrecând pe străzi, au spart zidurile care despărţeau casele vecine” n.

Proporţiile caselor ale căror contururi se mai văd încă la Atena sunt, fărăexcepţie, foarte reduse. Uşile de la intrare, ne spune Plutarh, se deschideau înafară şi cel care voia să iasă ciocănea, pentru a-i scuti pe trecători deneplăcerea de a loviţi de uşa deschisă pe neaşteptate.

Acoperişurile erau plate. Ferestrele, dacă existau, erau prin forţalucrurilor foarte mici, cit nişte lucarne, indcă cei vechi nu cunoşteaugeamurile transparente: dacă voiau să astupe ferestrele din cauza timpuluiurât, n-o puteau face decât cu panouri opace.

Când închiria asemenea case, proprietarul, dacă nu primea regulatchiria, recurgea la mijloace energice ca să-şi capete banii; el demonta uşa de lacasă sau ţiglele de pe acoperiş s au chiar bloca puţul. Chiriaşii insolvabili în-groşau rândurile oeior fără acoperiş, mulţi la Atena.

Printre cei pe care i-am putea numi „vagabonzi” existau bieţi oamenideclasaţi, victime ale durităţii oamenilor ş i ale unei soarte neîndurătoare;existau însă şi „voluntari”, mă refer la losoi de felul celor care vor aj unge atâtde numeroşi în epoca elenistică, oameni pentru care era o m ândrie, sădispreţuiască nu numai avuţiile, ci şi confortul cel mai elementar în viaţă. N-amajuns încă în epoca lui Diogene şi a butoiului său, dar Antistene, întemeietorulşcolii cinice, este un discipol al lui Socrate.

„Filosoful cinic, va spune Teles, în secolul 3, dacă simte nevoia să se frececu ulei, se duce la baia publică şi se freacă cu murdăria amestecată cu ulei (pecare cei care se sca ldă au dat-o jos de pe trup cu ajutorul strigilu-lui). I se maiîntâmplă şi să se apropie de focul dintr-o erărie, să-şi frigă nişte albişoare, săpună deasupra puţin ulei, să se a şeze şi să-şi ia astfel masa. El doarme vara î nsanctuare, iarna în băi. Nu duce lipsă de nimic de vreme ce s e mulţumeşte cuce are” 18.

Încă din secolul lui Perlele, oamenii săraci, o ştim, se adăposteau însezonul rece în băile publice, ca să se bucure de puţină căldură şi uneori,apropiindu-se prea tare de so bă, se ardeau. In comedia P1 u t o s d e Arisiofan,Chremylos o î ntreabă pe Sărăcie: „Tu ce lucru bun ne-ai putea aduce, afară dearsurile pe care le căpătăm la baie? „ 19

De obicei, alimentele erau pregătite afară, pe un bra-'j, aşa cum seîntâmplă şi astăzi în multe sate adevăr, înainte de secolul 4 -l~ - să ardă şi nu mai scoteau atât fum. Cu toate acestea, proevacuării fumului sepunea oricum în timpul iernii, laLe când cei din casă simţeau nevoia de a seîncălzi. Procedeul cel mai expeditiv (înrâlnit încă şi astăzi în unele caseţărăneşti) era să se dea la o parte o p lacă sau o ţigla din acoperiş atunci cândse aprindea focul: asta se putea face din interior, cu ajutorul unei prăjini.



Aceste găuri de aerisire (opăi), (thyrides), puteau plasate şi în partea de su s a zidurilor, sub cornişă 2U.

Textele vechi vorbesc însă şi de nişttrebuie să fost făcute din tuburi de ceramică, ceea ce dovedeşte că se foloseaşi un dispozitiv mai puţin rudimentar decât gaura de aerisire. Astfel de coşuriexistau mai ales în casele mai evoluate decât cele despre care am vorbit pânăacum, în casele oamenilor bogaţi sau măcar înstăriţi.

Într-adevăr, dintre cele aproximativ zece mii de case pe care ie înregistra Xenofon în Atena timpului său 22, cele mai multe semănau, fără îndoială, cu

locuinţele sărace pe care le-am descris mai sus; altele însă, mai ales încartierele rezidenţiale, cum ar , de pildă, Scambonidai, aveau desigur maimult confort, cel puţin în secolul 4, de vreme ce t rezeau invidia contemporanilorlui Demostene. S-a descoperit în Atica, la Vuiiaghmeni, m apropiereasanctuarului lui Apolon Zoster, o casă cu peristil care datează probabil din

secolul 6, iar la i, în Agora, s-a g ăsit o construcţie mare, cu porticuri, dinaceeaşi epocă 2S, dar putem noi susţine că a cestea sunt locuinţe particulare?Lucrul este foarte îndoielnic. Ple par a mai degrabă nişte edicii municipalecare slujeau drept reşedinţă unor colegii de magistraţi.

Ştim că existau la Atena, cel puţin în secolul 4, locuinţe colective mari, detipul blocurilor noastre, cari oratorul Eschinene spune: „Numim synoikia locuinţa în care trăiesc mai multe familii şi oikia pur şisimplu, locuinţa în care trăieşte n singură familie. Dacă într-una din acestedugheni în şira (o de-a lungul străzilor noastre. se instalează un doctor,dugheana primeş/p numele de cabinet medical, dacă în acelaşi loc seinstalează, după plecarea doctorului, un erar, localul începe să se numeascăerărie, sau curăţătorie, dacă-] ocupă un meşter care sp ală ţesăturile, sauatelier de dulgherie.; când se instalează aici nişte prostituate împreună cupatronul lor, locul capătă imediat numele de casă deochiată” -'.

Nu s-au descoperit însă în Atica case mari şi bogate care să e cusiguranţă locuinţe particulare. Ca să ne facem o idee despre acestea trebuie săapelăm la rezultatele remarcabile ale săpăturilor de la OJynthos (în nordulGreciei, în peninsula Chalcidică) şi de Ia Delos, în marea Egee -'.

Casele descoperite la OJynthos datează din secolul 4. Cele mai bine

păstrate au un plan de ansamblu de forma unui pătrat aproape perfect.Încăperile se deschid, toate, mu spre st radă, ci spre u n portic interior (pastăs)care vine după. o curte (aule) precedată de un vestibul (prâthyron). Acestaranjament prevesteşte încă de pe acum casele cu peristiluri interioare dinepocile elenistică şi romană. Porticul pastăs este orientat în mod normal drept.spre sud, e* în recomandarea pe care o face Socrate în opera lui Xenofon: „Cândcasele sunt orientate spre miazăzi, soarele pătrunde iarna în încăperi, în vreme



ce vara el fe'ece pe deasupra c apetelor' noastre, peste acoperişuri, şi ne hisă. Înumbră” a”. Uşa de la intrare poate aşezată pe itura de sud sau pe latura deest, fără ca asta să schimbe cu ceva orientarea porticului interior. Deasemenea, sala Împodobită cu mozaic unde aveau loc banchetele, andron, seputea găsi în colţul de nord-est sau în colţul de sud-est, dar sp aţiosul, living-room„ (diaiieterion) era aşezai în principiu la nord, înspatele porticului interior p rin cart; primea lumina. În sfârşit su frageria detoate zilele (oikos) avea alături baia şi bucătăria. O căinară ş i un ateliercompletau planul parterului. La etajul întâi se aau în principiu camerele:camera conjugală (thălamos), încăperile femeilor (gineceul) şi boxele undedormeau sclavii -7. Atrage atenţia asocierea obişnuită a bucătăriei cu baia;motivul este uşor de înţeles, căci bucătăria poale transmite încăperii alăturate oparte din căldura e i. În Viespi le] ui Aristofan. Bdclycleon îl ţine prizonier, înpropria lui casă. pe tatăl său, Filocleon, iar bătrân-ul prostănac vrea să scape

ca să meargă la tribunal să e judecător. Auzindu-l pe tatăl său că mişcă,Bdelycleon ii spune unuia dintre servi tori; Tata s-a vârit în cuptor şi, ghemuitacolo, scotoceşte ca u n şoarece. Vezi să nu cumva să fugă prin gaura de la baie”as. De curând, cineva a propus să se înţeleagă prin „gaura de la baie”', gaura,sau mai bine zi. s gura de aer cald care ar fost tăiată în peretele dintre celedouă încăperi, bucătăria şi baia -9. Se pune însă întrebarea, Filocleon, o datăajuns In baie, cum ar putut scăpa din casă? Fără îndoială, gluma este camforţată când se subînţelege că Filocleon ar putea ajunge atât de mic îneât să sestrecoare prin gaura d e scurgere a apei. dar cititorii lui Arfstofan acceptauexagerarea poetului fără nici o şovăială. De fapt, Filocleon va scăpa pe horn şi

va spune triumfător, la versul 144: „Eu sunt fumul, u efectiv în ruinele de la Olynthos o ţiglă care are u n oriciu eli. o-soidaî de 47cm. pe 23, prin care un om se putea strecura cu uşurinţă pe acoperiş.Comparaţia dintre săpăturile do la Olynthos şi fextul lui Aristofan ne îngăduieaşadar să credem că încă de la sfârşitul secolului 5 existau la Atena case deacest tip. Un alt text, din Demostene de astă dată. : gările, b -”i secoJii] trade şi coloa etA] ul

SUs aau nthof i cu

Jui mteri „lor mai tavanel mşisss#5 iiilili Şp5i| aveau niciun IiiliiPi

* deschidă „ P ltd P°rujui, lm nu ra a înt? mpi a. oamenii i iar chi

StrepIn asemenea condiţii de locuit, igiena rămânea prin forţa lucrurilorrudimentară. Vom vorbi în capitolul VI despre curăţenia corpoi'ală care,



evident, cunoştea variaţii în funcţie de clasele sotiaie şi de n ivelul de tr ai.Şobolanii, muştele şi ţânţarii răspândeau tot felul de boli, iar ep idemiile nuerau rare. Murdăria şi mirosul urât nu lipseau, desigur, din Atena clasică.

Dacă plecai din Atena prin nord-vest, ieşind pe poarta Dip3rlon, ajungeaiaproape imediat în cel mai important cimitir al oraşului, situat de ambele părţiale drumului care ducea la Academie. Această necropolă datează cel puţin dinsecolul 8, de vreme ce aici s-au găsit marile vase funerare de stil geometric pecare cercetătorii le numesc „vase *ip Dipylon*. Mai târziu, aici va înălţa statulatenian mormân-tul colectiv al soldaţilor că zuţi în război, aici va cinstiamintirea lor, din însărcinarea statului, un orator ales în mod ocia], al căruinume va Perlele, Demostene sau Hiperide.

Aleea mormintelor dezvelită de săpături este im drum secundar, la sud dedrumul care duce la Academie, aproape de m alul râului Eridanos; ea aminteşteîntrucâlva de aleea Aliscamps din Arles şi de Via Appia din Roma. Taluzurile ei

sznt mărginite de terase pe care nişte ziduleţe le împart în mici „concesiuni'aparţinând unor familii de atenieni, cetăţeni sau meteci. Fiecare Ioc împrejmuitadăposteşte mormintele membrilor familiei şi pe cele ale sclavilor ei.Monumentele funerare constau, cele mai adeseoii, din plăci de marmură sau„stele”, aşezate în picioare şi împodobite cu basoreliefuri, dar întâlnim şiadevărate edicule* cu frontoane. Deasupra unora dintre morminte se î naJţi

* Monument mic, semănând oarecum eu im templu? n miniatură.— Viaţa oe îoale KâJeie în Greof'a^BIS: S a°i'iai) cu Caadus Ia lumină Jocul unde se aa acest

gimnaziu, ruinele unei palestre, porţiuni din zidul de incintă şi un mic templu. Aristofan evocă în chip spiritual acesaz vechii educaţii: „Strălucitor

gimnazii, în loc să. sporovăieş în Agora lucruri fără cap şi coadă, cum fac ceide azi, sau să te agiţi pentru o pricină fără importanţă în care totul e numaişicană, tăgăduială şi înşelăciune. Vei merge la Academie şi vei alerga pe submăslinii sacri, purtând o coroană uşoară de trestie, împreună cu un prieten de

vârsta ta, mirosind a salce, a bucurându-te de primăvară, atunci când ulmul şi platanul îşi opt

acesta vei aântotdeauna pieptul puternic, pielea frumoasă, umerii laţi.” u

Dar dacă Academia este celebră şi numele ei a fost preluat de toate„Academiile” din lume, e numai datorită lui Piaton care a inaugurat aici, în 387,o şcoală cu cursuri regulate. Într-adevăr, indcă nu exista nici o instituţie deînvăţământ superior, pe vremea „soştilor” -nişte savanţi şi loso – gimnaziileau ajuns locul de întrunire recunoscut al unor adevărate cercuri intelectuale pecare noi le numim „şcoli”. S-a spus pe bună dreptate că „gimnaziile sunt replicaexactă a acelor „centre cu lturale„ în care a rhitecţii urbanişti de astăzi îşi



propun să aşeze tot ce ţine în acelaşi timp de cultivarea trupului şi a minţii” u.În aceste gimnazii era n evoie de apă, ca să se poată spăla atleţii şi nu estedesigur o întâmplare că Academia se a a aproape de r âul Cesos.

La fel, în partea de est a Atenei, Liceul, care va „şcoala” Iui Aristotel, eraaşezat aproape de izvoarele Endanosului, iar în partea de sud, gimnaziulCynosarges, d şi-a expus învăţătura cinicul Antistene, se găsea aproape deIlisos, desigur nu departe de acel loc încântător pe care l-a descris Platon, pringura lui Socrate, înir-un pasaj celebru din dialogul Fedru: „Pe Hera, frumos Jocde popas! Platanul acesta este într-adevăr, pe cit de înalt, pe-iatâf de ră srat.Iar această mielărea, cit e'cle mare şi ce umbră minunată aruncă! E încărcatăde ori şi parfumează împrejurimile cum nu se poate mai frumos. Şi iarăşi, cefarmec neîntrecut are acest izvor care su sură sub platan, ce rece î i e a.pa: edestul să-mi moi piciorul ca s-o au! Dacă mă iau după acesje gurine, dupăaceste statui de zei, izvorul e fără îndoială consacrat u nor n imfe, lui Ahe-looks.

Şi nu-i aşa că aerul de aici e neîntrecut şi neînchipuit de plăcut? O melodielimpede de vară ca re se î mpleteşte cu cântecul greierilor. Dar plăcerea cea maialeasă ţi-o dă iarba de aici. de pe coasta asta atât de lină. pe care te poţi întindeţinându-ţi capul într-o poziţie foarte comodă”. Pe Fedru îl miră acest entuziasmdin partea unui om „ care nu pleacă niciodată din oraş, nu întreprinde călători;nici dincolo de hotarele Aticei, ba nici chiar d incolo de zidurile Atenei”. IarSocrate, despre care ştim oricum că mergea adesea la Liceu şi uneori la

Academie, îi răspunde: „Câmpia şi copacii nu vor să mă înveţe nimic, ce de la oamenii din oraş poţi învăţa aiâiea!”'45 Nu asie mai puţin adevărat căpasajul de mai sus trădează, din partea lui Platon, o dragoste sinceră pentrunatură. În secolul 3, Idilele lui Teocrit vor marca, în această privinţă, un aspectcu totul nou al sensibilităţii literare, dar cel e două texte din Aristofan şi dinPlaton pe care tocmai le-am citat arată destul de limpede că grecii erau, ca şinoi, sensibili la prospeţimea verdeţii, la calmul unui peisaj frumos, lafrumuseţea copacilor, aşa cum o dovedesc, dealtfel, şi locurile pe care le-au alespentru a-şi aşeza gimnaziile.

Fără Îndoială, mu] ţi atenioni bogaţi aveau şi o casă Ia ţară, afară dincetate, e în cartierul mărginaş Agryle, e în altă parte. În afară de Calea Sacrăcare ducea la Eâeusis şi pe unde trecea procesiunea religioasă a misterelor, şi

în afară de cele două drumuri, civil şi militar, care legau oraşul de portul său,Pireu], şi pe unde circulaţia căruţelor încărcate' trebuie să fost considerabilă,nu existau deert nişte drumuri de pământ bătătorit sau nişte biete poteci pecare se ci rcula mai ales pe jos ori calare pe măgari, pe catâri sau pe cai şi pecare trecerea unui car uşor cu două roţi era o problemă.

De îndată ce se lăsa noaptea, aceste drumuri erau încă şi mai nesiguredecât străduţele întunecoase şi întortocheate din Atena, unde stăteau Ja pândă



hoţii. În Păsări 1 e lui Aristofan, atenianul EueJpides povesteşte ce necaz apăţit:

Mi-am pierdut, vai! o. manta de lină frigiană, din cauză unui cocoş. Fiindinvitat la un banchet, ca să sărbătorim a zecea zi de la naşterea u nui copil,

băusem puţin şi adormisem înainte ca ceilalţi să se tai un cocoş. Crezând eu că s-a făcut de ziuă, am plecat Ja Haiimous; de-abiaam pus piciorul afară d in cetate, că un tâlhar m-a şi lovit cu ciomagul în spate.Cad, vreau să strig, dar el îmi şi furase mantaua'„40.

Fireşte, drumurile nu erau lipsite de hanuri care primeau călătorii,oferindu-le casă şi masă. Tot Aristofan ne asigură de existenţa lor, dar în acelaşitimp el ne inspiră şi îndoieli serioase era privire ia curăţenia lor, cârid, încomedia Broaştele, pune în gura iui Dionysos, care vrea să ae de la Heraclescare e ce l mai buu drum spre Hades, aceste vorbe: „Numeşte-mi, pentru oricenevoie, gazdele care te-au ajutat când te-ai dus să-l aduci pe Cerber; numeşte-

mi Şi porturile, brutăriile, lupanarele, popasurile, răspântiile, imiiruie, drumurile, cetăţile, adăposturile şi hanurile unde sunt mai puţineploşniţe”'47.

Multă vreme au existat în Atica domenii rurale întinse, stăpânite deEupatrizi. Pe timpul lui Solon, prima clasă de cetăţeni, care avea singură accesla arhontat cuprindea pe atenienii eu un venit anual care atingea sau depăşeacinci sute de m edimne de cereale. Ei erau numiţi peniacosiomedimnoi şitrebuiau să recolteze cel puţin două sute cincizeci de hectolitri, indcă unmedimn măsura ceva mai mult de cincizeci de litri. Încă din secolul 5. ul luiMiltiade. Oimon. era destul de bogat ca să-şi poată spori popularitatea printr-onemaipomenită liberaii-tate: „Făcea din casa sa un pritaneu pentru toţicetăţenii (ospăta, adică, la el pe toţi cei care i-o cereau, tot a şa cum statulhrănea în pritaneu pe cei care-' aduseseră se rvicii însemnate) şi pe proprietăţilelui le îngăduia străinilor să consume sau să ia. fructele şi tot ce era m ai bun înecare anotimp” 4~.

Perlele avea şi ei, în Atica, pământuri şi case pe care a promis să ie deastatului dacă lacedemonienii, în invaziile lor, le-ar cruţat ca să-l facă suspectîn ochii concetăţenilor lui49. Economia atică se mai baza încă în cea mai maremăsură pe agricultură şi pe creşterea animalelor şi numai în chip accesoriu pe

comerţ, în demeie ru rale, s-au descoperit ruinele câtorva case de proprietari,dar ele sunt într-o stare prea proastă ca să ne poată oferi vreo informaţieprecisă.

Este mai bine să ne referim la o descriere făcută de atenian ui Xenofon; vorbind despre domeniul său de la Sciiluus, din Elida,

Prin acest d omeniu curge râul Selinus. bogat în peşte şi în scoici.; există aici şiterenuri de vânătoare. Xenofon a îrtă/ţat un al tai' şi un templu zeiţei Artemis.



Vânatul mistreţi, gazele, cerbi – terenul Pholoe. Locul se aă la marginea drumului care duce de l a Sparta laOlimpia, la o depărtare de douăzeci de stadii de templul lui Zeus. In incintasacră există o pajişte şi nişte dealuri împădurite, bune pentru creştereaporcilor, a caprelor, a boilor şi chiar a cailor.

Templul e înconjurat de o livadă de pomi fructiferi cae dau fructe foarte bune în orice anotimp 50”.

Dar mai ales în Economicul ne informează Xeno-fon asupra vieţiinobilului de ţară. În această lucrare ci tim un splendid elogiu al agriculturii careeste î nfăţişată ca izvor a l tuturor vi rtuţilor. Acest tablou idilic ră spunde,desigur, unei experienţe personale. Vom mai avea prilejul să revenim asupralui.

Cu toate acestea, dezvoltarea democraţiei ateniene care pretindea de lacei bogaţi sacricii materiale foarte grele, prin intermediul Ut urgiilor (servicii

aduse comunităţii, cum ar trierarchia sau choregâa), şi mai ales împărţireapământului între copii au dus la b scădere considerabilă a numărului şi aimportanţei proprietăţilor mari. In secolul 5, Atica era c ultivată mai ales demicii proprietari care-şi lucrau ei înşişi bucata de pământ, ajutaţi de câţivasclavi şi muncitori agricoli. Această clasă mijlocie de mici proprietari care n u sesperiau de muncă a fost tăria Atenei în timpul războaielor medice, din rândurileei proveneau desigur cei mai mulţi dintre luptătorii de la Maraton, acei„marathonomâchoi” a căror glorioasă amintire a fost ridicată în slăvi de atâteaori, de Aristofan şi de alţi scriitori atici.

La munte, viaţa era aspră: principalele resurse erau creşterea animalelor(mai ales porci, capre, oi), mierea d in stupii de pe Himetos şi exploatareamangalului, în special pe coastele împădurite ale muntelui Parnes, unde se a ademul bogat Acharnai: comedia lui Aristofan

A. h a r n i e n i i prezintă un tablou realist al acestor oameni ds lamunte, aspri şi încăpăţânaţi.

La câmpie, cultura cerealelor nu prea dădea randament şi Atena era silităsă importe o mare par Le d in griul pe care-l consuma, dar viţa-de-vie şi arboriifructiferi. În special măslinii şi smochinii, dădeau recolte frumoase, Strepsiadedin Norii, Dicaiopolis din Aharnienii şi Trigeu din Pacea sunt printre cele mai

reprezentative portrete ale acestor ţărani din Atica pentru care pământulînsemna fericirea în vremea binecuvântată a păcii. Strepsiade, care s-a mutatla oraş, regretă viaţa liberă şi îmbelşugată pe care o d ucea la ţară înainte decăsătoria lut dezastruoasă: „Aveam o viaţă de ţăran aşa de plăcută, tihnită,nemăturată, tolănită în voie, forfotind de albine, de oi şi de drojdie de măsline.Şi m-am căsătorit cu nepoata lut Megacles ul lui Megacles, ţăranul de mine,cu o oră-şeancă, o domnişoară, o fandosită. În ziua nunţii, amândoi alături, eu



miroseam a vin nou, a brânză lăsată să se zvânte, a lină, a belşug; ea, aparfumuri, a safran, a sărutări lascive, a cheltuială, a lăcomie, a Afrodită51”.

La fel spune şi Dicaiopolis înAharnienii: „îndrăgostit de pace privesc dedeparte înspre ogorul meu; nu pot să sufăr oraşul şi duc dorul satului meucare până acum nu mi-a spus niciodată „cumpără cărbuni, oţet, ulei„ care nicinu cunoştea cuvântul „cumpără„, ci îmi dădea singur de toate, fără refrenulăsta „cumpără„.”5”

Şi în sfârşit Trigeu. În P a c e a: Eu însumi ard acum de dorinţa de a măduce la ţară să Întorc cu sapa bucăţica mea de pământ. Hai, amintiţi-vă oameni

buni, ce viaţă aveam pe vremuri de la zeiţa noastruscate. şi smochinele proaspete, şi mirtul, şi vinul dulce, şi brazda de violetelingă fântmă, şi măslinii pe care îi regretăm atâla!„ '„

Acest tablou este fără îndoială înfrumuseţat de dragul cauzei păcii, căci Aristofan vrea să trezească ura pentru război,

o aduce pacea şl este cu totul îndoielnic că el însuşi a arat vreodată pămân-tulcu mâna lui sau că a lucrat la vie. Cu toate acestea trebuie să n e închipuim cămulţi dintre ţ ăranii din Atica* oricât de aspră l e-ar fost viaţa, erau totuşimulţumiţi de soarta lor. CAPITOLUL II

Populaţia: ccâăCcnl, meteci, sclavi în Grecia antică, o cetate se deneştenu atât prin teritoriul pe care îl ocupă, cât prin oamenii care o alcătuiesc.Graniţele între state, când nu sunt xate de cursul unui i'âu. rămân vagi şinesigure în ţinuturile de munte, escha-tiui, acele păşuni de pe înălţimi undenişte turme mici pasc o vegetaţie anemică. Oamenii sunt ceea ce constituie opolis. Limba ocială nu spune niciodată „Atena”, ci întotdeauna. atenienii„ sau.poporul” sau. cetatea atenienilor”.

O polis clasică este, o comunitate de cetăţeni pe de-a-ntregulindependentă, suverană peste cetăţenii care o com pun, cimentată de cultelereligioase şi condusă de legi” '.

„Pe de-a-ntregul independentă”. Într-adevăr, cetatea, cită vreme membriiei au conştiinţa că aparţin unei comunităţi etnice şi culturale mai vaste, nuadmite nici o legătură politică de subordonare faţă de un alt stat. Numai pentrua-şi salva preţioasa lor autonomie mai multe cetăţi, în frunte cu Atena şi cu

Sparta, au respins pe barbarii conduşi întâi de Darius. apoi de Xerxes. Aceastăpasiune sălbatică pentru independenţă, caracteristică fundamentală a Grecieiantice, n-a avut numai rezultate bune, indcă ea a împiedicat statele greceşti săse unească în mod durabil într”o federaţie care ar dus la unitatea politică aîntregii ţări. Fiecare cetate se t eme mai mult decât de orice să nu ajungăsupusa alteia, dar se st răduieşte să-şi domina vecinii: Atena, Sparta, Teba îşi

vor crea astfel sisteme de alinţmachiai)



aliate” pentru a li se menaja susceptibilitatea, vor practic supuse, dar dorinţafundamentală de autonomie va face ca a ceste alianţe să e întotdeauna precareşi de scurtă durată.

„Suverană peste cetăţenii care o compun”. Cetatea antică este un scop însine, un absolut care nu lasă nici unuia dintre membrii ei prea multă libertateşi care acaparează activitatea tuturor. In acest sens, ea este esen-ţialmentetotalitară. Acest lucru este evident în căzui Spartei. În căzu] Atenei, aspecteleliberale ale rii aleniene pot masca această realitate profundă, existenţa ei nu eînsă mai puţin adevărată. Libertatea de gândire şi de expresie, mai ales înprivinţa zeilor, e nulă: o dovedesc procesele de impietate şi moartea lui Socrateşi e semnicativ faptul că tocmai democraţia restaurată în 403, după regimuloligarhic al Celor Treizeci, l-a silit pe Socrate să bea cucută – Un cetăţean poate ostracizat chiar fără s ă i se rep roşeze nici un delict.

„Cimentată de cultele religioase”'. Cei vechi nu făceau deosebirea dintre

religios şi laic. Atena era cetatea zeiţei Atena, iar p reoţii acestei zeiţe, ca şipreoţii tuturor ce lorlalţi zei, sunt magistraţi ai cetăţii. Religia, cel puţin ceaocială, face corp comun cu statul; chiar şi unele culte celebrate prin mistere,misterele de la Eâeusis de pildă, sunt patronate şi controlate de cetate. Aşa seexplică de ce statul este în mod necesar intolerant, căci legăturile care îi unescpe toţi cetăţenii săi nu sunt numai politice şi sociale, ci şi religioase.

, Condusă de legi'„. Legile, nâmoi, determină întreaga viaţă acetăţeanului, de la naştere până la moarte, chiar Şi la Atena, unde totuşirigoarea acestei aserviri este mai pul în constantă decât Ia Sparta. Desigur,aceste legi au f'ot stabilite chiar de cetăţeni sau de părinţii lor (obiceiurilestrămoşeşti, legile nescrise au tot atâta putere d e eon-stringere ca şi legislaţiainstituită prin decrete) şi în acest fapt stă demnitatea de oameni liberi agrecilor, prin opoziţie cu barbarii, supuşi ai unui stăpm care poate nedreptsau capricios, dar a ceastă libertate grecească are de fapt limite foarte strimte.Demaratos îi spune lui Xerxes: Spartiaf. ii sunt liberi, dar nu sunt liberi înorice privinţă: au un stăpân, legea, de care se t em mult mai tare decât se temde tine supuşii tăi”: i. Iar Platon personică aceste legi în Criton:, închipuie-ţi –spune Socrate – că. În clipa în care am gata să evadăm (din aceastăînchisoare). ni s-ar î nfăţişa Legile şi Cetatea şi ne-ar î ntreba: Spune-ne,

Socrate. ce ai de gând să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că facialtceva decât să lucrezi, atât cât atârnă de tine, Ia pieirea noastră, a Legilor şi aîntregii Cetăţi? Sau îţi închipui cumva că mai poate dăinui fără să seprăbuşească o cetate în care sentinţele date nu mai au nici o putere, ci îşi pierdautoritatea şi efectul prin voinţa unei persoane private?„„ 4

Atena este o democraţie directă, în eare toţi cetăţenii, întruniţi în Adunare, participă la conducerea statului, înt



spune că cei vechi n-au cunoscut deloc sistemul reprezentativ de conducere,aşa cum există el în statele moderne (constituţia confederaţiei beoţiene, înforma în care a funcţionat ea între 447 şi 336, pare a o feri, în măsura în care ocunoaştem, un eaz tipic de conducere prin reprezentanţi5), totuşi cele maimulte dintre cet ăţile antice au fost conduse direct de totalitatea cetăţenilor lor şitoate puterile, puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească, emanaude la Adunarea poporului. Evident, o asemenea formă de guvemământ nu estecu putinţă decât în statele cu întindere mică şi numai adunările locale dincantoanele elveţiene ne mai jpot da astăzi o idee despre ecclesiai din republicileantice.

Două condiţii erau necesare ca să i cetăţean şi să ai dreptul de aparticipa la adunarea poporului: în primul rlnd trebuia să i născut dintr-untată atenian şi, cu începere de la legea lui Perlele din 451, trebuia ca şi mamata să e ateniană; în al doilea rând trebuia să i major; major ajungeai la 18

ani, dar erai obligat să faci serviciul militar t imp de doi ani, astfel îneât nuputeai pătrunde în Adunare înainte de douăzeci de ani. Atenienii puteauacorda, prin decret, dreptul de cetăţenie unui străin, după cum puteau retrageacest drept unuia dintre ei, pedepsindu-l cu alimia, adică cu pierdereadrepturilor cetăţeneşti.

Viaţa de toate zilele a cetăţeanului atenian era dominată, în principiumăcar, de grija pe care o purta el treburilor st atului. Este evident însă căţăranii din Atica – un Strepsiade, un Dicaiopolis, un Trigeu, înainte de mutarea.lor forţată la oraş – n u-şi puteau neglija mereu gospodăriile şi muncacâmpului, mai ales în vremea semănatului şi a secerişului, ca să participe laadunările de pe Pnyx. Aşa se explică de ce, dintr-un total de aproximativ 40.000de cetăţeni, era sucientă prezenţa unui număr de 6 .000 de votanţi ca să se iahotărârile socotite drept cele mai grave °. Dar ace st absenteism inevitabil eramenţinut la nivelul cel mai scăzut cu putinţă şi acesta era desigur scopulurmărit prin măsura ca orice convocare a ad unării să e anunţată, împreunăcu ordinea ei de zi (prâgravima), cu patru zile înainte: în felul acesta, ţăraniierau înştiinţaţi din vreme.

Opinia publică este foarte aspră faţă de toţi cei care nu arată interespentru treburile st atului şi de abia la sfârşi tul secolului 4, după ce Atena şi-a

pierdut independenţa la Chaeroneea (în 333), una dintre şcolile losoce, cea alui Epicur, va îndrăzni să-l îndemne pe înţelept să se ocupe numai de treburilelui personale, de propria lui fericire. Pe vremea „Maratonomahilor”, nu era deconceput eă fericirea individului ar pu tea disociată de bunăstarea statului.Instituirea unei indemnizaţii băneşti pentru cetăţenii prezenţi la Adunare(misthâs ecclesias-ticos), în timpul războiului peloponeziac, n-a fost numai omăsură demagogică, aşa cum se susţine adesea pe nedrept: fără această



indemnizaţie, cum ar putut oare teţii, adică atenienii care trăiau din salariu,proletarii *, cum ar putut ei asista la şedinţele adunării care durau uneoricâte o zi întreagă şi se ţineau de cel puţin patru ori pe lună şi, în fapt, mult maides?

Dacă ar să descriem viaţa de toate zilele a unui european din secolul20, am putea lăsa la o parte îndatorirea de elector, pe care el nu are prilejul s-oîndeplinească derit din când în când. Atenianul care locuia în oraş nu numai călua parte la aceste adunări frecvente, dar mai putea numit, pe termen de unan, magistrat sau membru al Sfatului celor Cinci Sute (bouleutes) sau

judecător, în care caz, reşte, arde treburile publice. S-ar părea deci că nu ne putem lipsi aici de o descriere, eşi sumară, a angrenajelor maşinii politice ateniene; organizarea justiţiei va tratată în capitolul IX.

Un om liber atenian nu avea datoria de a lua parte numai la Adunarea de

pe Pnyx. Mai erau şi adunările fratriilor, ale demelor şi ale tr iburilor, careasigurau

* Folosit în legătură cu antichitatea clasică, termenul este, desigur,impropriu.

Administraţia locală. În 510, Clistene a desinţat vechile subdiviziuni ale Aticei, cam în acelaşi fel

provinciile prin departamente, şi i-a împărţit pe cetăţeni în zece triburi (phylâi).Fiecare dintre ele avea ca, patron” câte un erou din Atica şi-i purta numele:Erechtheis (tribul lui Erehteu). Egeis (al lui Egeu, tatăl lui Tezeu), Pandionis (allui Pandion) etc. Fiecare t rib avea terenurile sale şi alegea magistraţi ca să-iadministreze bunurile. Putem spune acelaşi lucru şi despre devie, care erau osubdiviziune a tribului (la origine au existat o sută de deme, câte zece d e ecaretrib, dar ulterior ele au devenit mai numeroase). Cerameicos, Collytos, Meii te.Scambonidai erau deme urbane; Achar-rai, Marathon, Decelia erau demerurale. Fiecare cetăţean atenian purta în mod ocial trei nume: pe al său, pe altatălui său (patronimul) şi pe al demului său (demoticul) Pcricle, ul lui

Xanthippos, din demul Cholargeis Alcibiade, ul lui Cleinias, ulScambonidai Demos tene, ul lui Demostene, din demul Paianiea.Conducătorul demului, denmrchos, avea funcţii oarecum asemănătoare cu ceâe

ale unui primar de astăzi: la el se aa lista membrilor demului, registrul destare civilă am putea spune, sau, mai bine poate, lista electorală; el era a les deconcetăţenii săi pe timp de un an.

În sfârşit, fratria este o subdiviziune a demului având o organizarenecunoscută nouă. Numele ei ne duce cu gândul la un grup de familii uniteprin legături de sânge indcă el are, fără îndoială, aceeaşi origine ca şilatinescul frater.



anunţată pentru zorii zilei” (v. 19-20). Existau, într-adevăr, patru adunăriobişnuite în ecare pritanie, iar şed inţele începeau în zori. Semnalul începeriise dădea prin semeion, un fel de emblemă sau de steag care fââfâia deasupraPnyxei8.

Dai*, în ciuda faptului că Dieaiopoiis pretinde mai jos (v. 40), exagerândîn chip evident, că se făcuse aproape ora p rânzului, atenienii mai stau încă în

Agora din Ceramei-cos: Oamenii noştri trăncănesc în Agora şi, grămadă, fug defrânghia dată cu roşu„. In Agora era , într-adevăr, locul de întâlnire preferat alcelor fără ocupaţie şi al unei mulţimi de gură-cască. Demostene va sp une: Văplimbaţi mereu întrebându-vă unii pe alţii „ce mai nou?„„ „, iar autorul care acompus „Acta Apostolorum„ îi va ţine isonul: „Atenienii şi străinii care locuiescia Atena nu fac nimic altceva, tot timpul, deeât să spună şi să asculte ce m ai enou”)0. Cum îi po [i sili pe aceşti piej*de-vară să meargă pe Pnyx? Sclavii publiciîn sarcina cărora cădea poliţia oraşului blocau străzile care duceau spre Agora

şi-i îndreptau pe cetăţeni în direcţia dorită întinzând prin mijlocul drumurilor ofrânghie vopsită cu cinabru: era destul de neplăcut să te trezeşti mânjit de

vopsea roşie şi mi se pare de prisos să unem că atenieniîntâmpla una ca ast a mai aveau de plătit şi o amendă ori nu mai primeaumisthos ecclesiasticos.

Dicaiopolis adaugă: „Nici chiar pritanii nu sunt aici; o să vină târziu şi-osă se îmbrâncească unii pe alţii, vă închipuiţi în ce fel! ca să se aşeze pe prima

bancă, toţi laolaltă ca un tsosesc în sfârşit la amiază! Ce vă sp uneam? Uite-i cum se îmbrâncese ca săapuce locurile din faţă V (40-42). Am amintit mai înainte că cei cincizeci depritani formau prezidiul adunării şi erau conduşi de epistatul lor.

Crainicul public îi zoreşte pe cetăţeni să înainteze şi sa ia loc „îninteriorul incintei consacrate”, câtharma (v. 43-44). Acest cuvânt ne aminteşteşi singur că l a începutul ecărei şedinţe preoţii numiţi peristiarchoi sacricaupe altar mai mulţi porci şi trasau cu sângele victimelor, de jur împrejurul

Adunării, un cerc sacru, după care crainicul rospronunţa blesteme împotriva tuturor celor care ar pu tea încerca să înşelepoporul.

Dar Aristofan, bineînţeles, de dragul piesei, scurtează şi simplică. În

realitate, preşedintele îl punea pe crainic să citească raportul Sfatului (Boule)cu pruire la proiectul trecut pe ordinea de zi (acest raport, prezentat ca opropunere de decret, se numea probouleuma), iar apoi cerea Adunării săhotărască, votând prin ridicarea mâinii. daca acceptă proiectul de decret caatare sau dacă vrea să se treacă la discuţii. Numai în acest ultim ca? crainiculpronunţa formula rituală care apare la versul 45 dm Aharnienii: „Cine vrea săia cuvântul?” CetăţeanvJ care se scu la în picioare se u rca atunci la tribună şi



îşi punea pe cap o coroană de mirt care îi dădea un caracter sacru în piesanoastră, se ridică Amphitheos. El pretinde că zeii l-au însărcinat să plece laSparta ca să ducă tratative de pace şi se plânge că pritanii nu vor 9ă-i acorde

bani pentru acoperirea cheltuielilor de m (ephodia)preşedintelui, crainicul îi cheamă pe „arcaşi” (v. 54) să-l ia pe Amphitheos şi să-l dea afară. Este vorba de arcaşii sciţi care a u însărcinări poliţieneşti] a

Adunare '-'. Dicaiopolis protestează, introduce pe ambasadorii trimişi de Atena la regele Persiei, evident pentru a-icere sprijinul împotriva peloponezienilor, indcă neînţelegerile dintre grecifăceau tot mai mult din Marele Rege arbitrul situaţiei. Ambasadorii, într-adevăr,raportau cu privire la misiunea lor. Îmii în faţa Sfatului şi apoi în faţa Adunării,aşa cum ne-o dovedesc, de pildă, în secolul 4, cele două discursuri compuse deDemostene şi de Eschiaie în legătură cu ambasadele trimise la Fiiip. Fireşte,darea de seamă asupra ambasadei din piesa noastră este mult şarjată.

Aristoi'an exprimă aici invidia atnde oratorii care primeau sume mari de bani (două drahme pe zi, v. 66) pentru aface pe cheâtuiaia statului călătorii splendide, pe care le prelungeau cit maimult timp. Ambasadorii au adus cu ei şi un aşa-zis trimis al Persiei, „OchiulRegelui', însoţit de doi eunuci: pe toţi trei îi demască Dicaiopolis, dovedind căsunt atenieni. Cu toate acestea, Ochiul Regelui este invitat de Sfat] a Pritaneu(v. 123-124), adică la o recepţie oferită de stat î n casa comunităţii; acest obiceine este cunoscut prin nenumărate decrete păstrate în care citim: „Poporul ahotărât ca ambasadorii să e primiţi mâinela Pritanou, ca oaspeţi ai statului”.

Apoi, crainicul introduce un alt ambasador, care se întoarce de la curtearegelui Tracici, Sitalces, aliat al Atenei, şi care p rezintă câţiva războiniciodomanli. o mostră a armatei pe care S italces, spune el, o va trimite în curândîn ajutorul atenienilor. Aceşti străini îi şterpelesc însă lui Dâcaiopolis s acul plincu usturoi. Scos din re, Dicaiopolis începe să strige: „Pritani, puteţi să-i lăsaţisă se p oarte în felul ăsta cu mine pe nişte barbari, în propria mea ţară? Să numai continue şedinţa pentru a discuta ce soldă trebuie să le acordăm tracilor,mă opun: declar în faţa voastră că s-a produs un senin ceresc (diosemia), m-aatins o picătură de apă” (v. 167-171). Pe dată, crainicul anunţă: Tracii suntrugaţi să se ret ragă şi să se prezinte poimâine; pritanii pun capăt adunării„ (v.

172-173). O picătură de ploaie nu era poate de ajuns pentru a opri dezbaterile Adunării, dar este foarte adevărat că o nteclipsă aveau acest efect dacă exegeţii vedeau în ele un semn al voinţei lui Zeus,o prevestire n efavorabilă. De aceea. Norii personicaţi le vor sp une atenienilor,în altă piesă de Aristofan: „Noi aducem mai multe servicii cetăţii decât toţiceilalţi zei, cu toate că suntem singurele divinităţi cărora nu le 'oferiţi nicisacricii, nici libaţii. Se hotărăşte o expediţie fără n ici un sens? Pe dată facem



auzit tunetul sau vărsăm picături mărunte de ploaie. Iar apoi, când era să-lalegeţi strateg pe tăbăcarul din Paf 1 agonia cel urât de zei (Cleon), noi ne-amîncruntat sprânccnele. ne-am dat toată osteneala şi am stârnit furtuna; luna s-a abătut din drum, iar soarele, strângându-se în sine, v-a spus că n u mailuminează dacă ajunge strateg Cloon” 1:).

— Adunarea putea respinge textul propus de Sfat sau ii outea modica,aducându-i oricâte amendamente credea de cuviinţă. Xenofon ne povesteştecum s-au desfăşurat două şedinţe dramatice ale Adunării, cele în care strategii

victorioşi în lupta navală de ca să-i salveze pe marinarii atenieni naufragiaţi (în 406 î. en.). Dezbaterile n-au putut încheiate într-o singură şedinţă „căci se făcuse târziu şi nu s-ar putut zări mâinile” ridicate pentru votare (cheirolo-nia) H. Aşadar o şedinţăîncepută în zori se putea prelungi până în amurg. În aceste condiţii înţelegemde ce m ulţi atenieni îşi aduceau, ca şi Dicaiopolis. sacul de merinde când

veneau la Adunare.Pi-ii. anii. care constituie prezidiul Adunării, sunt o emanaţie a Sfatului

(Boule). Acest Sfat, care p revesteşte, în unele privinţe, sistemul reprezentativ alparlamentelor moderne, era format din cinci sute de membri, cile cincizeci deecare t rib, iar cei cincizeci de buleuţi dintr-un trib erau pritani, adicăpreşedinţi ai Sfatului, a zecea parte din durata unui an, adică timp deaproximativ treizeci şi şase d e zile.

Buleuţii sunt aleşi prin tragere la sorţi „cu bobul” dintre membriidemului, demoţii, în vârstă de peste treizeci de ani care îşi pun candidatura.

Tragerea la sorţi arată voinţa zecandidaţilor şi, în alta, un număr egal de bobi, albi şi negri, numărul bobiloralbi corespunzând cu cel al buleu-ţilor care u rmau să e aleşi. Se trăgeau, înacelaşi timp, un nume şi un bob; dacă bobul era alb, candidatul al cărui numeera scos din urnă în acelaşi timp cu bobul era ales.

Candidaţii nu erau chiar atât de numeroşi pe cit s-ar putea crede, căcicei aleşi aveau de petrecut un an întreg în slujba statului, neglijându-şitreburile personale. Remuneraţia nu era decât de cinci oboli pe zi, pentru

buleuţi, iar pentru pritani de prea mult, dacă ne gmdirn că un lucrător bun putea câştiga două drahme pe zi.

Legea nu-i îngăduia unui atenian să e buieut decât cel mult de două ori în viaţă. Cum se alegeau câte cinci sute de buleuţi era de aproximativ patruzeci de mii, se înţelege că orice atenian, dacă dorea,avea mari şanse să f acă parte din Sfat.

Sfatul în exerciţiu îi supunea pe viitorii buleuţi, după desemnarea lor, laun examen prealabil (dokimasia) şi, dacă examenul se termina cu bine, aceştiadepuneau jură-mântul. Buleuţii se întruneau în Bouleuterion, o clădire situată



în agoraua din Cerameicos. De-a lungul întregului an, ei nu puteau mobilizaţişi aveau locuri de onoare la teatru. Ei erau convocaţi la şedinţe de către pritani.

Aceştia din urmă locuiau în Sciăs sau Tholos, un monument rotundaşezat în imediata vecinătate a B ouleuterionu-lui şi care nu se confunda cuPrytaneion, „vatra comună” a cetăţii, locul unde erau invitaţi atenienii saustrăinii pe care poporul voia să-i cinstească, ambasadorii de pildă. Cel puţin otreime din pritani stăteau în permanenţă acolo, chiar şi noaptea. Epistatul lor,tras la sorţi în ecare zi, rămânea în funcţie de la un apus de soare la altul şiera adevăratul şef al statului, pentru un timp foarte scurt însă. El avea înpăstrare si giliul statului şi cheile templelor în care era d epus tezaurul public;era preşedintele Sfatului şi al Adunării. Această sarcină n-o putea îndeplinidecât o dată, astfel încât, din cei cincizeci de pritani, cel puţin treizeci şi şaseajungeau preşedinţi (existau şi prita-nii care depăşeau durata de treizeci şi şasede zile, anume în anii care aveau o lună intercalară), ceea ce î nseamnă

<ă un atenian obişnuit, de vreme ce avea m ul le şanse să f acă parte din Sfat.dacă o dorea, avea aproape tot aiâtea să e, o zi din viaţa Iui, preşedintelerepublicii ir>.

Pritanii sunt magistraţii supremi în stat, dar mai existau mulţi alţimagistraţi, grupaţi întotdeauna în colegii şi aproape întotdeauna în colegiiformate din zece membri, câte unul de ecare trib. I-am amintit deja peastinomi, agoranomi şi metronomi w. Magistraţii nanciari erau numeroşi:polelâi (funcţionarii care se ocu pau de adjudecarea bunurilor scoase lalicitaţie), prâctores (perceptori), apodectai, colacretai şi vistiernicii Atenei(însărcinaţi, toţi, cu păstrarea şi gestiunea fondurilor p ublice), hellenotamiai(„vistiernici ai grecilor”), care p ercepeau tributul de la oraşele aliate etc.

Printre funcţionalii civili, cei mai importanţi erau arhonţii, iar printrefuncţionarii militari, stra tegii.

Numărul neobişnuit al arhonţilor (nouă) se explică prin făptui că aceastămagistratură e ste cea mai veche, cu mult anterioară lui Clislene şi iniţiativeisale de a împărţi Atka în zece triburi. Oricum, colegiul arhonţilor îşi asocia unsecretar, ceea ce făcea ca numărul membrilor să i să se ridice la zece, astfelîncât arhonţii şi secretara! lor se p uteau ocupa ecare de câte un trib, înîmprejurări ca repartizarea heliaştilor la tribunale, de pildă, operaţie foarte

complicată, descrisă de Aristotel 17. Ei aveau, de altfel, funcţii foarte variate:arhontele eponim, de la care hi lua numele anul, avea în grijă litigiile de familie,mai ales moştenirile, precum şi unele sărbători religioase, cum ar MarileDionisii. Arhontele rege a moştenit funcţiile rel igioase ş i judiciare a le vechiuluirege. Polemarhul, 3a origine comandant suprem al armatelor, avea în grijăprocesele ref eritoare i a meteci * şi la străini şi organiza foi-* Vezi pag. o7.



neraliile naţionale care se făceau pentru cetăţenii căzuţi în lupiu pe pămânlstrăin. În sfârşit, cei şase th esmothetai erau păzitorii legilorArhonţii, întocmaica majoritatea celorlalţi magistraţi, erau desemnaţi prin tragere la sorţi.Procedeul era analog eu col pe care l -am descris mai sus în legătură cu tragereah sorţi a buleuţilor, Cei zece strategi erau însă aleşi de adunarea poporului,câte unul din ecare trib; ei puteau realeşi de un număr indenit de ori. Într-adevăr, atribuţiile lor cereau o asemenea competenţă, incit numirea lor nuputea lăsată în voia sorţii şi era în interesul tuturor ca cei care-şi dovediserăpriceperea să poată sluji statul în continuare. Ei erau însărcinaţi, în esenţă, cuapărarea naţională şi comandau armatele şi otele aate în campanie. Eidiscutau în numele statului clauzele tratatelor şi puteau cere pritam'lor săconvoace adunarea. Se ştie că P erlele a co ndus statul timp de mulţi ani fără săaibă nici o altă însărcinare ocială, niulţumindu-se doar să e unul din cei zecestrategi.

Mare era neîncrederea democraţiei faţă de toţi cei cărora le delega opărticică de putere. Numărul magistraţilor, grupaţi întotdeauna în colegii, eraoprimă precauţie. Ca şi buleuţii, magistraţii nu intrau în funcţie deeât după cetreceau printr-o cercetare minuţioasă, dokiniasia, care privea atât moralitatea,cit şi competenţa lor. Fiecare magistrat depunea jurământ şi putea oricânddestituit printr-un vot al ecclesiei, ba chiar putea condamnat la moarte, cumau fost condamnaţi, în 406, strategii care învinseseră în faţa insulelor Arginuse.La ieşirea din funcţie, orice magistrat trebuie să dea socoteală, în amănunţime,de actele sale (eulhyna). În sfârşit, orice om politic care, excr-sând unele funcţii,a atras asu pra lui bănuiala că ar prea ambiţios, puica lovit de ostracksm,adică de un exil pe termen de zece a ni, printr-un vot al adunării poporului, fărăsă se formulat împotriva lui nici un cap de acuzare.

Dacă atenienii puteau consacra o parte atât de însemnată din timpul lortreburilor politice ale cetăţ ii, e numai pentru că mulţi dintre ei puteau lăsaorice activitate economică în seama celorlalte două clase a le societăţii: meteciişi sclavii.

Cetatea antică, o spuneam la începutul acestui capitol, este totalitară:totalitară faţă de membrii ei, cărora le îngrădeşte în mare măsură libertateaindividuală, dar mult mai totalitară faţă de străini, pe care-i considera o priori

ca pe nişte duşmani. Străinul care trăieşte într-o cetat e grecea scă este cel maiadesea un prizonier de război, un sclav. La Sparta se practica periodicexpulzarea străinilor (xenelasia). Atena era mai liberală şi a îngăduit multorgreci neatenieni să trăiască pe pământui ei şi să se bucure aici de drepturiapreciabile. Aceşti străini cu domiciliul într-o cetate care n u era a lor senumeau meteci (, cei care locuiesc împreună cu„). Nu trebuie să ne mirăm deloccă acest cuvânt; ca şi cuvântul „barbari” care-i denumea pe non-greci, a păstrat



de-a lungul veacurilor o valoare peiorativă, uşor de explicat prin orgoliulnaţional al ecărei cetăţi. Majoritatea metecilor d in Atena sunt greci, dar existăprintre e i şi fenicieni, frigieni, egipteni şi chiar a rabi.

Metecii erau numeroşi la Atena în secolul 5: numărul lor era cam jumătate din cel al cetăţenilor

aproape toate obligaţiile nanciare a le cetăţenilor, şi mai ales la Murgii (serviciipublice), cum ar , de pildă choregia pentru sărbătoarea Le-neenelor (eraudatori, adică, să întreţină şi să instruiască pe cheltuiala lor u n cor dramaticpentru această sărbătoare, atunci când îi desemna arhontele), dar erau scutiţide trie-TQThie, indcă această sarcină comporta comanda unei corăbii derăzboi. Metecii plătesc şi o taxă specială, la drept 5T

Bis n în Justiţie, nietfv>; ' cetae„n. „~> ftePatronul!„' eleia? Prezenta*, -! &ta n*aodpt” fJ.

„nuia şi pe *jate de gnJe refer vi tele* lfcS ~, ta gri” SS Şi slL&55i? îâS—”-ni ue aiia-re. şedinţa într-o colonie ateniană) La tuturor .

ice tP cu „ceasta h3 ul lui Pheidon, atenian, a adus această ofrandă lui Apolon Pitianul”. Noi însă ştim din alte

din naştere l9. Cei mai importanţi bancheri (trapezitai) din Atena sunt metecisau foşti sclavi care, o dată eliberaţi, au dobândit statutul de meteci.

Mulţi meteci, ajungând înstăriţi sau chiar bogaţi datorită activităţii loreconomice, le asigură ilor lor o e ducaţie foarte îngrijită, fapt care le va îngăduiacestora să se remarce în meseriile de artist, medic, orator: de exemplu,fabricantul de arme Kephalos, originar din Siracuza, pe care l -am mai amintit,l-a crescut pe ul său Lysias în tovărăşia copiilor din cele mai de seamă familiiateniene, iar acesta a ajuns un orator celebru. Pe de altă parte, mulţi oamenitalentaţi, care dobândiseră d eja o faimă în propria lor ţară, veneau la Atena,atraşi de strălucirea ei incomparabilă şi de consacrarea pe care o putea găsi aicitalentul lor, şi adesea rămâneau denitiv în cetate. Aşa s-a întâmplat cu mariipictori Polygnotos din Thasos, Zeuxis din Heracleea şi. Parrhasios din Efes.Părintele medicinii, Hipocrate din Cos, s-a bucurat de un mare succes la Atena,iar părintele istoriei, Herodot din Halicarnas, a făcut lecturi publice (astăzi le-

am numi conferinţe) şi a petrecut mulţi ani aici, înainte de a pleca în Italiameridională, ca participant la colonia panelenică întemeiată la Thourioi, dininiţiativa lui Pericle şi sub conducerea atenienilor.

Pericle, pe care l-am putea crede xenofob din cauza Jegiî pe care a dat-oîn 451 pentru a stăvili extinderea dreptului de cetăţ enie, este el însuşiînconjurat de meteci: profesorul său, Anaxagoras din Clazomenai şi tovarăşa sa



de viaţă, Aspasia din Milet. Arhitectul Pireului, Hippo-damos din Milet, şiastronomul Phaeinos, profesorul lui

Melon *, sunt şi ei tot meteci. Cit despre,. seşti„, savanţi sau profesori deelociniă, care vin în trecere la Atena şi uneori rămân aici, pe ei îi cunoaştemdatorită lui Plafon, duşmanul lor: Protagoras v ine din. Abciera, în Tracia;Qo'rgias, din Leontion, în Sicilia; Prodicos, din insula Ceos; Hippias, din Elis.Printre,. cei zece oratori” atenieni socotiţi ca cei mai mari, trei sunt meteci:Lsaios din Chalcis, Dein'ircho-S din Corint şi Lysias, til siracuzanuluiCophalos. Datorită averii sale, Lysias va juca chiar u n oarecare rol înrestaurarea democraţiei în 403 şi va atunci pe punctul de a obţine dreptul decetăţenie, ca şi Chairephilos. Îl merita cu prisosinţă căci discursurile sale suntconsiderate drept cel mai strălucit model de proză atică.

Nu încape nici o îndoială că metecii au contribuit din plin la putereaeconomică şi la prestigiul intelectual şi artistic al Atenei. Cu toate acestea,

Platon nu avea încredere în ei şi ar vrut să li se îngrădească activitatea.Putem presupune că a ceastă atitudine îi era dictată de admiraţia lui pentruconstituţia Spartei, cetatea xenofobă prin excelenţă, dar u n alt atenian, mairealist, un om entuziasmat şi el de instituţiile lacedemoniene, îi sfătuia totuşipe atenieni să acorde, în propriul lor interes, încă şi mai multe înlesnirimetecilor. Este vorba de Xenofon. Acest om, care a t răit un timp atât deîndelungat departe de ţara sa şi care a luptat împotriva ei, ne apare întrucâtvaca un precursor al cosmopolitismului din epoca alexandrină. Prezenţa şiactivitatea intensă a atâtor meteci, ca şi loialitatea lor st atornică faţă de cetateacare îi primise, aveau să pregătească la Atena atmosfera pentru aceastătendinţă universalistă; dar ea intra în opoziţie – ş i Platon o înţelegea foarte bine

– cu totalitarismul fundamental al ce-* Astronom şi geometru atenian. A reformă a calendarului, în anul

433/432. tatii greceşti. Atitudinea practică a atenienilcr faţă de meteci era im compromisonorabil intre p rincipiile lor Dolj-ti-ce tradiţionale şi rea lor m ai curândliberală.

Metecul care nu mai plăteşte taxa numită metoildon sau care încearcă săobţină prin fraudă dreptul de cetăţenie este făcut sclav, comportare care

aminteşte de atitudinea iniţială a cetăţii greceşti faţă de străini. Metecii nufăceau singuri toată treaba şi am văzut mai sus că m ulţi dintre ei erauantreprenori, patroni care supravegheau munca lucrătorilor. Aceşti lucrătorierau în primul rând sclavii. Marii loso din secolul 4 au acceptat sclavia ca peun fapt şi n-au protestat câtuşi de puţin împotriva nedreptăţii pe care ea oreprezintă. Singura recomandare pe care o face Plafon în Legile este ca grecii sămi devină sclavi şi ca sclavii să e bine trataţi şi vom vedea că, scriind eeeste



lucruri, el se lasă călăuzit de atitudinea plină de omenie pe care o aveau cei maimulţi dintre c onipotrioţii săi faţă de propriii lor sl ujitori. ArisioteJ însă, 'âncapitolele 1. şi 2 din cartea I a Politicii, se arată m ult mai dur. El vorbeşte deoamenii care pretind că,.„numai legea stabileşte deosebirea dintre emu] liber şisclav şi adaugă că această deosebire e n edreaptă indcă e rezultatul violenţei(mai ales a violenţei pe care o c onstituie ră zboiul) '- dar ei este departe de aîmpărtăşi această părere, care Începuse deja să se răspândească, pe vremea

Juj: „Există în rândul oamenilor, scrie comparaţie cu alţii, pe cât e trupul faţă de suet sau animalul faţă de om; celmai bun lucru care se poate face cu ei este să li se folosească forţa trupu lui.

Aceşti indivizi sunt hărăziţi li se potriveşte mai bine decât să asculte.”. - Arisfotei scrie chiar:

Războiul este întrucâtva un mijloc legitim de a-ţi procura sclavi indcă el

este ca o vânăloare, justicată în cazul animalelor săl batice şi al oamenilorcare, născuţi pentru a asculta de alţii, nu vor să ii se su pună.'„'

Vânăiuarea de sclavi se practica într-adevăr în Laco-nia şi purta numelede crypteia. Aristotej, înţelege însă foarte bine că singura justicare a sclavieieste necesitatea existenţei ei, de vreme ce întreaga viaţă economică a cetăţiigreceşti se bazează pe munca sclavilor.

„Dacă ecare unealtă ar luciră singură, la o poruncă, dacă suveicile arţese singure, dacă plectrul ar cân ta singur la liră, atunci antreprenorii s-arputea lipsi de lucrători şi stăpânii s-ar putea lipsi de sclavi.”

Homer îşi închipuise deja, în lumea zeilor, nişte. roboţi„ miraeuloşifabricaţi de Hephaistos: nişte trepiede care „pe rot iţele lor de aur intră si ngureîn palatul unde se adună zeii şi apoi se întorc la el„' şi mai ales două fete tinere,lucrate din aur, care îi slujesc ş i care-l sprijină când merge şch iopătând dingreu; în erăria lui, foalele lucrează singure şi -i ascultă poruncile2”. Se poatespune deci că grecii presimţiseră ceea ce numim noi astăzi. automatizarea', totaşa cum aripile lui Icar prevesteau, de departe, avionul, dar ei nu aveau ladispoziţie decât braţele sclavilor lor.

Prima sursă de sclavi este tot războiul, ca şi în epoca homerică.Războinicul învins căruia i se cruţă viaţa devine sclavul învingătorului lui şi

rămâne în stăpânirea acestuia dacă familia lui nu poate plăti o răscumpărarepotrivită. Când este cucerit un oraş. toţi locuitorii care nu. sunt ucişi suntfăcuţi sclavi: în această situaţie se a ă Hecuba, Andromaca. Casandra.Pirateria procură şi ea mulţi sclavi: Eu meu povesteşte în O d i s e e a cu m l-aurăpit din palatul tatălui său nişte piraţi fenicieni, negustori şi hoţi de copii înaceiaşi timp. În secolul 5, dacă lalasoeraiia * Alenei a eliminat practic piraţii,războaiele în schimb sunt aproape neîntrerupte. Tucidide, de pildă, după ce



Printre sclavi se face deosebirea între cei născuţi în casă şi cei cumpăraţi. Ar greşit să credem că stăpânii încurajau

sunt socotite ca adevărate căsătorii (gâmoi) – pentru a-şi procura la preţ ieftin„şeptel uman”, căci copiii aveau nevoie de hrană timp de mulţi ani înainte de adeveni, la rândul lor, „productivi”. Stăpânii le îngăduiau sclavilor buni săîntemeieze o f amilie în primul rând ca să-şi asigure devotamentul lor.InEconomicul lui Xenofon, Ischomachos spune:

— Viaţa de toate zilele în Grecia, I-am arătat tinerei mele soţii apartamentul femeilor despărţit de cel al

bărbaţilor printr-o uşă pe care o nimic fără voie şi oen-tru ca sclavii să nu aibă copii fără îngăduinţa noastrăCăci sclavii buni, dacă au copii, de obicei dau dovadă de mai mult devotament,în timp ce sclavii răi, după ce-şi găsesc o pereche, fac răul cu mai multăuşurinţă” ~; i.

La ţară, dacă nu ţinem seama de minele de la Lan-rion, sclavii eraudestul de puţini la număr, indcă micii proprietari (autourgoi) nu erau sucientde bogaţi ca să poată ţine mulţi sclavi. Proprietarii înstăriţi, cum era Iseho-machos, aveau mai mulţi sclavi, conduşi de un vechil, tot sclav şi el. Dealtfel,micii cultivatori puteau să închirieze sclavi pentru muncile de sezon, căciuneori cetăţenii şi metecii bogaţi îşi investeau banii în cumpărarea şiîntreţinerea mâinii de lucru servile pe care o închiriau apoi pentru perioade detimp determinate.

Desigur industria foloseşte cel mai mare număr de sclavi: minele de laLaurion, unde se ex trage plumbul ar-gentifer, în sudul peninsulei Atica,utilizează peste zece mii de sclavi şi poate chiar, în unele epoci, aproapedouăzeci de mii.

„O tehnică defectuoasă îi silea să lucreze cu unelte rudimentare, în galeriistrimte, luminate de opaiţe care fumegau. Afară, într-un peisaj pustiit – căciminereu), amestecat cu sulf, scoate la topire vap ori care distrug vegetaţia – eierau cazaţi în tabere so rdide, fără familii, ca să nu se facă cheltuieli deîntreţinere în plus” - f.

Dar o asemenea concentrare a mâinii de lucru pare t-a e un caz unic în Atica. Pentru celelalte ramuri ale s

să folosit mai mult de 120 de sclavi, cifră pe care o a tingea fabrica de arme. ametecului Kephalos. tatăl Iui Lysias. 66Comerţul atenian, atât de înoritor, avea şi el nevoie Ae multă mână de

lucru, mai ales la Pireu, pentru încărcarea şi descărcarea corăbiilor; aceşti„docheri” erau desigur, în xnarea lor majoritate, sclavi. În domeniul bancarcunoaştem, datorită discursurilor lui Demostene, cazul a doi sclavi cărorastăpânii le-au dat posturi de încredere şi care au ajuns să aibă o situaţie



importantă. Un anume Pasion, funcţionar la o bancă, s-n remarcat prin muncaşi priceperea sa în afaceri într-aiit încât stăpânul său i-a eliberat; mai târziu, luiPasion i. s-a ivit prilejul de a face servicii statului, prin intermediul fondurilorde care dispunea, şi el a obţinut chiar dreptul de cetăţenie, ceea ce se î ntâmplafoarte rar unui om de provenienţă servilă. La moartea lui, în 370, Pasion a lăsatîn urmă o văduvă şi doi i, unul în vârstă de 24 de ani, celălalt de zece. Cumnu avea încredere în talentele nanciare ale ului mai mare, care se p ricepeamult mai bine să cheltuiască banii decât să- i câş-tige, Pasion a dispus printestament ca banca precum şi o fabrică de scuturi care era tot proprietatea luisă e administrate de un funcţionar credincios, Phormion, care era toi un fostsclav eliberat: Pasion a mai hotărât şi ca Phormion să se că sătorească cu

văduva sa şi să devină tutorele celui mai mic dtestament a fost at acat în justiţie de ul cel mare al lui Pasion 23. Acestexemplu ilustrează modul cum unii sclavi plini de talent puteau atinge poziţii

de invidiat.La oraş. treburile gospodăriei erau făcute în mod normal de sclavi. Un

cetăţean extrem de bogat, cum era omul politic Nicias, avea numai el singurpeste o mie de sclavi, dintre care pe cei mai mulţi îi închiria indcă nu-i puteafolosi el pe toţi, reşte. Din câte spune Plaion, lui atenian înstărit are, în modnormal, vreo cincizeci de sclavi. IStiii* birour p e t r S

I zălogEi nu au deloc personalitate juridică şi nici măcar nu pot depunemărturie în faţa tribunalelor, dar ad esea stă-pinul de sclavi implicat într-unproces cerea să e torturaţi sclavii lui pentru ca mărturisirile lor să conrmespusele sa le. Legăturile dintre scl avi n-au nici un caracter juridic şi trebuie săprimească încuviinţarea stăpânului care rămâne apoi proprietarul copiilor.Sclavul care fuge este pedepsit cu asprime şi însemnat cu erul roşu.

Nu încape îndoială că la Sparta sclavii, cărora li se spune hiloţi, aveau osituaţie îngrozitoare: instituţia numită crypteia şi anecdota cu privire la hilotul

beat sunt semnicative în această privinţă. Este protat hiloţii de neorânduiala provocată de cutremurul din 464 î.e.n. pentru ase ră scula. La Atena însă, obiceiurile şi, cu timpul, chiar şi legile au detreptat

tot mai blânde. Sclavul care fuge de la un stăpân neome-nos se p oate refugiaîntr-un sanctuar, cel al lui Tezeu sau cel al Eriniilor; în acest caz, el se a ă subprotecţia dreptului de azil, iar st ăpânul lui este obligat să-l scoată la vânzare.Mai mult decât atât, pe sclav, ca şi pe omul liber, legea îl apără de ofenselegrave sau de actele de violenţă (ăike hybreos): ea îi dă chiar şi sclavului unsynegoros, adică un fel de avocat. În orice litigiu privind eliberarea lui. Peculiul,



suma de bani pe care o p utea strânge un sclav, aparţinea stăpânului lui. daracesta, foarte adesea, îi lăsa pe sclav să se bucure de ea.

Sclavii tineri, cei născuţi în casă, nu primeau în mod obişnuit nici oinsirucţie. Ei nu se puteau duce la gimnazii, căci acestea erau deschise numaioamenilor ii beri şi copiilor lor. Sclavii cumpăraţi erau însă primiţi la Atena cuun ritual menit să-i încorporeze în familie: ei erau puşi să se aşeze lingă vatră,iar stăpâna casei lăsa să cadă pes.'e capul lor smochine, nuci şi dulciuri2S. Înaceiaşi timp li 'l se dădea şi un nume. Această ceremonie nu e lipsită de analogii cuceremonia căsătoriei şi cu cea a adopţiunii sensul ei este desigur să a rate cănoul venit, străin pjng în acea clipă, devine din acel moment un membru alfamiliei şi împărtăşeşte credinţele ei religioase. De aceea sclavul era de faţă larugăciuni şi lua parte la sărbători. Din această pricina, sclavul trebuia să eînmormântat la un loc cu membrii familiei -'„. aşa cum am văzut că se i ntim

dM în cimitirul din Cerameicos. Sclavii care sunt greci *de neam se puteauiniţia în misterele de la Eleusis. Odată eliberat, sclavul nu este scutit de toateobligaţiile faţă de familia fostului său stăpân, căci legăturile rel igioase semenţin.

Situaţia sclavilor aaţi în stăpânirea unor particulari pare să fost, îngeneral, suportabilă la Atena. Cit despre sclavii publici, ei au, la urma urmelor,o viaţă de funcţionari mărunţi; ei locuiesc unde vor (cu excepţia arcaşilor sciţi),primesc un salariu, iar legăturile dintre ei sunt îngăduite. De asemenea, mulţidintre scl avii folosiţi în comerţ sau industrie îşi puteau alege singuri domiciJiul,după cum puteau administra ei înşişi o întreprindere. Din punct de vederelegal, protul aparţinea în întregime stă-pânului, dar acest a găsea deseori că emai avantajos pentru el să-i, intereseze” în afacere, lăsându-ie un anumitprocent. In felul acesta au ajuns la o situaţie înoritoare Pa-sion şi succesorulsău Phormion so.

Teatrul, şi mai ales comedia, oglindeşte importanţa râobândită de sclaviîn viaţa de toate zilele. In B r o a ş t e 1 e, Aristofan îl prezintă pe Xanthias cape un om înzestrat cu toate calităţile şi în primul rând cu priceperea şi curajulcare-i lipsesc s făpânului lui, zeul Dionysos. In Piu tos, sclavul Carion este celcare trage toate iţele şi se ştie prea bine cit de mare va ajunge rolul sclavului

descurcăreţ, şiret, neobrăzat, numit adesea Daos, în comedia nouă, la Me-nandru.Dar cel puţin două categorii de sclavi erau cu totul nefericiţi: cei folosiţi

în mori ca să învârtă piatra şi să macine grău nţele şi cei de la Laurion, mineriidespre care am mai vorbit. Deseori stăpânul care voia să pedepsească un sclavîndărătnic sau necinstit îl trimitea la moară sau la mină. În timpul războiuluipeloponeziac, incursiunile pe care le făceau laoedemonienii în Atica le-au



îngăduit sclavilor de la Laurion să fugă în masă şi să se împrăştie prin zonelede câmpie, unde au instituit o adevărată teroare.

În secolul 5, Atena număra în jur de 40.000 de cetăţeni şi 20.000 demeteci. Dacă adăugăm la aceste cifre numărul femeilor şi al copiilor din ambelecategorii constatăm că populaţia liberă se p utea ridica la circa 200.000 depersoane. Iar sclavii erau cel puţin încă o dată pe atât, cu toate că numărul lornu poate evaluat nici măcar cu aproximaţie. Se poate să fost vreo 300.000sau chiar mai mulţi.

Vedem aşadar că din totalul unei populaţii de o jumătate de milion depersoane, câte trăiau în Atica, numai două cincimi erau oameni liberi. Citdespre oamenii care aveau drepturi politice şi participau la conducerea cetăţii,ei nu formau decât o mică minoritate. N-ar trebui să uităm niciodată acestlucru atunci când vorbim despre democraţia grecească.

N-ar trebui să uităm nici că grecii din epoca clasică au moştenit din

epoca anterioară dispreţul pentru munca servilă, adică pentru activitatealucrătorului care i. şi capătă aci;? tigabani'Cmte ° m„erie şi să a nai sdavii„ Lacedemonienii m, ' „ munceas<* pentru

I de etice nu trebut;' adică, pe de o coucerea statului „ oare”

5 °Cupe dedt de treburi] e ' de stu*M şi se ridi numai deasuprademagogului ochii losofului, pacostea cea vrednici de dispreţ „. CGa

O democraţie piină d tlranui care sânf – ar şi oamemi ce ' din ui'ile CAPITOLUL IU

Aşa cum am văzut. Ja Atena, nevasta unui cetăţean nu are nici un drept,nici politic, nici juridic, aidoma cu sclavii. Femeile au pierdut aici rolulimportant pe care-l jucau în. societatea minoică ' şi pe care-l păstraseră înparte, pe cât se pare, în epoca homerică 2. Cu toate acestea, o atenianămăritată, dacă e adevărat că trăieşte închisă în casă, nu-i mai puţin adevăratcă are autoritate în conducerea gospodăriei, cel puţin atâta vreme cit domnul şistăpânul ei nu-i pune piedici; pentru sclavii ei, ea este ăespoina, stăpâna.Dealtfel, bărbatul ei are destule ocupaţii în afara ca sei – Ia ţară, muncacâmpului şi vânătoarea, iar la oraş. meseria lui şi participarea la treburile

politice şi juridice ale cetăţii – ca să e silit, o bună parte din timp, să-şi lasenevasta să organizeze gospodăria după bunul ei plac.Condiţia de dependenţă şi subordonare a femeii ateniene este vizibilă în

primul rând în viaţa fetelor nemăritate şi în modul cum ajung ele să secăsătorească. Nu poate vorba ca o fată nemăritată să facă cunoştinţă în modliber cu tinerii necăsătoriţi, indcă ea nu părăseşte niciodată apartamentulrezervat femeilor, gineceul. In timp ce femeilor măritate li se poate întâmpla



uneori să iasă afară pe poartă, fetele de măritat de-abia dacă-şi fac apariţia încurtea interioară, căci ele tr ebuie să trăiască la adăpost de priviri, ferite ch iar şide bărbaţii din propria lor familie.

Nimic nu aminteşte, în Atena secolului 5, de ace] institut We educaţiepentru fetele de familie nobilă pe care-l conducea poeta Sappho, în insulaLesbos, la începutul secolului 6; nimic nu aminteşte nici de exerciţiile zica pecare le făceau fetele din Sparta, îmbrăcate în veşminte scu rte şi „arătându-şicoapsele” (phainomerides)3. Iată cum le prezintă Euripide pe tinerele spartane:„împreună cu tinerii, ele pleacă de-acasă şi merg Cu coapsele descoperite şi cuhainele larg desfăcute” 4.

În această singură privinţă, Sparta cea rigidă dă dovadă de mai multătoleranţă decât Atena, iar Euripide este scandalizat de obiceiurilelacedemoniene tocmai pentru că ele sunt, din acest punct de vedere, diametralopuse faţă de ceie ateniene.

Toată învăţătura pe care o capătă o tânără ateniană – în esenţădeprinderile casnice: bucătăria, prelucrarea linii şi ţesutul, poate şi unelerudimente de citit, de socotit şi de muzică – ea o capătă de.la mama ei, sau dela o bunică, sau de la slujnicele din casă. În mod obişnuit, singurul prilej pecare-] au fetele de a ieşi din casă le e dat de unele sărbători religioase în cadru]cărora ele asistă la sacriciu şi iau parte la procesiune, aşa cum se vede şi pefriza Par-tenonului care înfăţişează Panateneele; este totuşi necesar ca u nelefete să înveţe să cânte şi să danseze ca să poată face parte din corurilereligioase, dar corurile de fete su nt întotdeauna despărţite cu stricteţe decorurile de băieţi.

În Economicul liii Xenofon, Isehomachos spune despre h'năra lui soţie:; Ce putea ea să ştie, Socrate. când am luat-o la mine m casă? încă nu

împlinise cincisprezece ani când a venit la mine; până atunci trăise su b osupraveghere strictă: ea trebuia să vadă cit mai puţine lucruri, să audă cil maipuţine lucruri, să pună cit mai puţine întrebări„ „. de s mmm mmmmm msmm Şi să ducă departe as Hi Ml din în

ndreZ î Vasei> „ ca o e'? f6 menU* doa,? tetâ „l rea intre rude legăturilede lamUic JVu r (tm)-„ asârt>ze şi între ei sau unchiul L L*nT-Verii PrimariiciX”* fn lipsa oricărui mosS ţ, m căsătorie pe cea mata' C'X băât-escîebt U1!' care acceptă să *t Z api0Pă dintre r, A f116 sa ia limpede griiann,6 cu „a: re f * taiâlui „ „ cultului fS; (tm)”01313 P-u me5L ”foarte

Pubertate ada„ ”ate denV?„ ' f°St Unaat de obicei sea îâf Pe kPzei S ajun”ea” „Miori* J”iH, „- '„ C0„5a”„l>iiă.



PlJn Pfocedui-a numită HHB r>_, eonii Wu. – dâacas un fata, P e înd°-srssAtic se „urilor, e [n”, '? ls'e * p resupus să ceară a sentimentul tatălui său şi că. adeseachiar, el nu şi-a ales logodnica deeât la sfaturile acestuia. Un împricinat nespune: „Cum atinsesem vârsta de optsprezece ani, tatăl meu a stăruit să măcăsătoresc cu fata lui Euphemos: voia să vadă copii din sângele meu. Cit despremine, mă credeam dator să f ac tot ce-i putea pe plac; i-ara dat aşadarascultare şi aşa am ajuns să m ă însor” 19. Este evident că în acest caz tatăl îialege ului o mireasă, e din interiorul propriei sale familii, e din afară, înfuncţie de relaţiile pe care doreşte să le aibă sau să le întărească cu unul saucu altul şi ţinând seama mai ales de interese de natură materială.

Engyesis este o promisiune de luare în căsătorie, dar o promisiune care teangajează foarte mult; ea atrage cz-earea unor legături puternice întrepretendent şi viitoarea lui soţie. Ca să înţelegem aoest lucru este de ajuns să ne

amintim importanţa deosebită pe care o avea, în ochii celor vechi, orice euvântrostit în chip solemn, orice gest împlinit după ritual, căci aceste cuvinte şiaceste gesturi, chiar dacă nu erau însoţite de un jurământ, compoz'tau, în ochiiloz; consecinţe grave şi nu te puteai sustrage de la un angajamezit asumat înasemenea condiţii fără a te expune, după credinţa lor, la nişte sancţiuni dinpartea ze-ior. Nu numai blestemul (ară) are o ecacitate cu adevărat magică, cişi orice formulă prin care îţi asumi o obligaţie în prezenţa zeilor şi este depresupus că ce-remoziia engyesis se d esfăşura în apropierea altarului domestic.Cu toate acestea, în secolul 4, cunoaşteri cei puţm un caz în care o en gyesis nua fost urmată de căsătorie. Tatăl lui Demostene, înainte de a muz-i. şi-a logoditfata, care avea cinci ani pe atunci, cu o rudă de~a sa, Etenophon, care a primitpe dată zestrea uz-mând s-o ia m casa lui pe fată numai „când va avea vârstapotză, adică zee-o ani mai târziu”, fapt care vine să conrme ideea noastră că vârstade cincisprezece a ni era so cotită ca normală pentru măritişul fetelor; totuşiacest angajament a rămas fără u rmări, iar căsătoria nu s-a celebratniciodată:0.

Cunoaştem foarte puţine lucruri despre detaliile ceremoniilor carealcătuiau căsătoria propriu-zisă (ecdosis adică. predarea logodnicei către

mire”), dar ne putem' forma oiicum o imagine de an samblu.Din punct de vedere legal, căsătoria începe din momentul când are locengyesis, dar nu-i mai puţin adevărat că scopul ei ultim şi recunoscut este casoţii să locuiască împreună, de vreme ce că sătoria se încheie înainte de toatepentru a aduce pe lume copii. Consumarea căsătoriei, gămos, necesită mutarealogodnicei în casa pretendentului ei, iar această mutare constituie ceremoniaprincipală a unei căsătorii; în mod normal, ea trebuie să aibă loc scurt timp



după engyesis. Cu toate acestea, se pare că unele su perstiţii îi făceau pe grecisă aleagă pentru căsătorie mai ales perioadele cu lună plină 21 şi, ca anotimp,mai ales iarna 22: căsătoriile trebuie să fost deosebit de numeroase în lunaGamelion (ianuarie), cea de a şaptea lună a calendarului atenian, cea care eraconsacrata H ere'i, zeiţa căsătoriilor, şi cea care, prin chiar numele oi, înseamnă„luna căsătoriilor'1.

Ceremoniile începeau în ajunul zilei când logodnica trebuia să se mute înnoul ei cămin. Mai întâi se aduce un sacriciu divinităţilor care protejeazăcăsătoria: Zeus, Hera, Artemis, Apolon, Peitho (Persuasiunea). Logodnicaconsacră zeilor jucăriile ei de când era mică şi obiectele pe care le-a folosit înmod obişnuit în copilărie, a. şa cum reiese şi din epigrama următoare:„Timarefa, pe punctul de a se căsători, ţi-a consacrat ţ ie, Artemis Liirmaiis,tamburinele ei, mingea care-i plăcea atâta şi âeul careţi ţinea strâns părul;fecioară, ea ţi-a dedicat ţ ie, zeiţa fecioară, precum se cuvine, şi păpuşile ei,

împreună cu hainele lor” Avem şi un cimbal de bronz care a f ost dedicat tot lui Artemis Limnatis, după cum o dovedeşte inscripţia „ravată pe el23.

° Dar ritualul cel mai important – un ritual de puri care este baia pecare o f ace logodnica şi pentru care un întreg alai mergea să ia apă de la ofântână anume, faimoasa Callirrhoe. Acest alai, înfăţişat în picturale de pe

vase, era alcătuit din femei care uceau care cânta la oboi, iar în urna lui venea o femeie care ţinea un vas de o f ormăspecială; în acest vas (loutrophoros) cu corpul ovoidal, cu gâtul lung şi subţireşi cu două toarte, se aducea apa pentru baie. De altminteri, pe laturile uneiloutrophoros este pictată scena pe car-e am descris-o. Dar asemenea vase su ntîmpodobite şi cu scene de doliu, iar pe mormântul celor necăsătoriţi se aşeza oloutrophoros. La rândul lui, şi logodnicul trebuia să facă o baie.

În ziua nunţii (gămos), casa miresii şi cea a mirelui sunt împodobite cughirlande de frunze de măslin şi de laur 24, iar tatăl miresei oferă u n sacriciuşi un banchet. Mireasa ia parte la ele, cu chipul acoperit de un văl, pur-tândgătelile ei cele mai frumoase şi având pe cap o cunună; ea este înconjurată deprietene şi are alături pe nympheutria, femeia care o călăuzeşte şi o ajută Intimpul ceremoniilor căsătoriei. Şi mirele are întotdeauna alături pe cavalerulsău de onoare, numit părochos. E de la sine înţeles că în sala banchetului

bărbaţii şi femeile sunt aşezaţi câteva feluri de mâncare tradiţionale, cum ar prăjiturile din susan menite săasigure fertilitatea. Printre m eseni circula un băiat ai cărui părinţi s.int, ambii,în viaţă; numele lui

T La Alena cei dogă torâ4 reasa rf„ _0191 minată riQS,. _ I”tr~° car jrocliine uscate, în vi

unui sclav nou, aşa cum am văzut mai sus 2S. Miresei i se oferea o b ucată din



prăjitura nupţială pregătită din susan şi miere, precum şi o gutuie sau ocurmală, simboluri ale fecundităţii.

Cuplul intra apoi în camera nupţială (thâlamos) şi poate că numai atunciîşi scotea mireasa vălul. Uşa camerei era închisă şi păzită de unul dintreprietenii mirelui (numit thyroros), iar ceilalţi cântau în gura mare un imnnupţial şi făceau gălăgie, pe cât se pare, ca să sperie duhurile rele. Bineînţeles,fastul şi luxul din ziua nunţii variau în funcţie de averea ecărei familii.Ospăţul nupţial era uneori atât de somptuos încât legea a limitat, în mai multerânduri, numărul invitaţilor.

Ziua de după nuntă era şi ea tot zi de sărbătoare: părinţii miresei veneausă aducă în chip solemn, în sunetul oboiului, daruri pentru noul cuplu(epăulia) şi cu această ocazie, desigur, înmânau şi zestrea pe care opromiseseră la engyesis.

După eâtva timp, tânărul însurăţel îi invita pe membrii frafnei sale la un

banchet şi la un sacriciu. El nu lele aducea ia cunoştinţă în mod solemn că s-a însurat, fapt care urma să aibămultă importanţă în viitor de vreme ce b ăieţii lui aveau să e primiţi în fratrie.

Dintre toate ritualurile de căsătorie pe care le cunoaştem, niciunul nupare menit să consnţească în chip sensibil legăturile care se creează între soţi;totul se orientează în schimb spre prosperitatea dicos-ului, mica celulă socialăşi religioasă pe care o constituie noul cămin, ca şi spre procrearea copiilor care

vor asigura viitorul acestui oicasa mirelui o bucată de prăjitură şi o gutuie, dar ea nu împarte cu soţul °nevas/â le. J” aşa mSZex5 era a cce ent,) ii in'rff s, lntem siJit/ ' a At'*s căci — rasfa, sa SG

Jn scmb a.'f/eJ când despărţirea este dori tă H,.De vedere al legilor, ea seJ~ S°Ue> deoarece dm incapacitate. Femeia m,

lntr„*o starP n Punctul ducă ia arhont (tm) pţ „fre deeât o sinZ%PeTanent drepturi, şi să-i în m natul al c f°luţie să s.

„olivele pe care se SlTdoc”ment în „JiNumai arhontele aprectl? ceea de if

— iu casat părâeze 87

în străini pentru a asigura întreţinerea familiei: ştim, <Je piidă, că multe dintreele se făceau vânzătoare la piaţă Dimpotrivă, atenienii din clasa mijlocie şi ceidin clasa avută par să fost mult mai severi în privinţa asta q adevărat însă căsoţiile lor aveau un gineceu mai spaţios şi adesea chiar o curte interioară undeputeau ieşi la aer ferite de privirile indiscrete.

O femeie, chiar dacă făcea parte din burghezie, avea de făcut din când încând o cumpărătură cu caracter personal – un obiect de îmbrăcăminte sau de



încălţăminte – care o ob liga să iasă din casă. In această împrejurare ea avea înmod obligatoriu o însoţitoare, care era u na dintre sclavele ei. Dar mai multsărbătorile cetăţii şi evenimentele familiale le pun pe femei în situaţia de a ieşidin casă.

Există de pildă la Atena o sărbătoare, numită Tesmo-foriile 33, la care nuparticipă decât femeile măritate. Un soţ încornorat, care l-a ucis pe iubitulsoţiei sale, le spune judecătorilor: „La început, soţia mea era o soţie model,gospodină pricepută şi chibzuită, d-esăvârşită stăpână a casei. Dar rn i-ampierdut mama şi această moarte a f ost pricina tuturor nenorocirilor mele. Într-adevăr, pe când iua parte la înmormântarea ei, nevastă-mea a fost zărită deEraâos-tene, care, cu timpul, a reuşit s-o seducă: el a pândit-o pe sciava caremergea la piaţă, a luat legătura cu stăpâna ei şi a du. s-o la pierzare”.

Acelaşi împricinat povesteşte mai departe, în discursul lui. cum l-aînştiinţat de necazul care se abătuse asupra lui sclava unei alte femei măritate,

care era şi ea iubita lui Eratostene, şi cum a făcut-o pe sciava soţiei iui să-imărturisească totul, ameninţând-o: Ea mi-a povestit cum a a costa t-o, dupăînmormân. tare.; în sfârşit, Ia Tesrnoforn, cu când eu eram la ţară, ea s-a dus la sanctuar mama lui'34…

Pe femeie nu trebuie nici măcar s-o intereseze ce se intâmpJă în afaracasei: aceste lucruri îl privesc pe bărbat şi numai pe el. Dealtfel, ea nu are preades ocazia de a vorbi mai mult cu bărbatul ei, care lipseşte de-acasă mai tottimpul şi care nu stă în mod obişnuit cu ea la masă, pe cit se pare. „Existăoameni pe care s ă-i cunoşti şi cu care să stai de vorbă mai puţin decât cunevastă-ta?”' îl întreabă Socrate pe Critobouios, iar acesta îi răspunde: Dacăexistă, atunci chiar că nu există'„' 35. Când nian invită ia el acasă nişteprieteni, nevasta] ui j

Când un atenian invita ia ei acasă mş>it; prituui, ne vasta] ui nu apareîn sala în care are l oc ospăţul, andron, deeât poate pentru a-i supraveghea pesclavii care servesc la masă, şi ea nu-şi însoţeşte bărbatul când el e poftit de

vreun prieten. Numai la sărbătorile de familie Şi totuşi, soţia este cea care domneşte în interiorul casei, având grijă de

toate. Economicul lui Xenofon ne îngăduie să aăm în detaliu ce îndatoriri aresiăpâna casei. Să amintim doar aceste recomandări ale lui Iseho-machos către

soţia sa: „Va trebui să stai acasă, să-i trimiţi la Jucru împreună pe toţi servitoriicare nu lucrează acasă şi să-i suprave-ghezi pe cei care lucrează acasă; Lă iei înprimire ceea ce ţi se aduce, să împărţi ceea ce urmează să e cheltuit. să tegândeşti dinainte la ceea ce trebuie să e pus deoparte şi să ai grijă să nucheltuieşti într-o lună ce-ar t rebui să cheltuieşti într-un an. Când ţi se va aduceiină va trebui să te îngrijeşti să se facă haine pentru cei care au nevoie, şi va



trebui să te îngrijeşti ca rezervele de grâne să nu se st rice. Când se vaîmbolnăvi un slujitor de Je Şl „de ieau unde carj'catura. de CaSS cum iJn, cu V fe

*d Şi Praxinoa stau mai departe să trăncănească şi să-şi bârfească soţii,iar apoi oleacă împreună, ecare cu sclava ei, la sărbătoarea lui Adonis. Amamintit că a temenele din secolul 4 plecau de acasă mai ales cu prilejulsărbătorilor religioase.

Reprezentaţiile teatrale erau însă o parte constitutivă a sărbătorilor încinstea lui Dionysos. Orice s-ar sp une, femeile aveau fără nici o îndoială dreptulde a asista la ele. Se foloseau desigur de acest drept pentru a vedea tragediile,care erau urmate, ce-i drept, de o d ramă satirică, adesea foarte licenţioasă.

Asistau ele oare şi la comediile nu respectă câtuşi de puţin acea virtute alcătuită din decenţă, pe care atenieniio preţuiau mai mult decât orice la nevestele lor, sophrosyne? Un pasaj dinLegile lui Platon ne face să credem că atenienele cu educaţie aleasă preferautragedia şi evitau, desigur, să se a rate la spectacolele de comedie 48. Un textdin Aristotel vorbeşte de ceremoniile licenţioase care au loc în multe dintrecultele greceşti şi-i sfătuieşte p e bărbaţi să ia parte la ele singuri, fără neveste şicopii J9. Aşa procedau desigur capii de familie care se î ngrijeau mai mult demoralitate, „dar rămâne probabil, cu toate acestea, că ei erau o excepţie şi că înrândurile publicului lui Aristofen se aau foarte multe femei din păturile de josşi că ele nu rămâneau cu nimic în urmă când era vorba să se distreze şi sărâdă cu ingeniozitate ds cele mai mari grosolănii'50.

Se pare deci cu-adevărat că la Atena nu exista, în general, decât puţinăintimitate, puţine schimburi intelectuale, Puţină dragoste adevărată între soţi.Bărbaţii îşi făceau vizite unii altora ş i se întâlneau mereu la agora, la tribu-”-e,la adunare şi în treburile lor. Femeile trăiau separat, wieceul era întotdeaunadespărţit în mod clar de an dron. ;':! i;

Mulţi atenieni trebuie să avut despre căsnicie părerea pe care o va

exprima şi Montaigne: „După încheierea acestui târg cuminte, dorinţele nu maisunt aşa nebuneşti; ele sunt mai întunecate şi mai tocite Nimeni nu secăsătoreşte pentru sine. orice s-ar zi ce; călătoria se face, în măsură ega lă sauchiar mai mare, de dragul urmaşilor, de dragul familiei. De aceea este un fel deincest să foloseşti în această înrudire ven erabilă şi sacră eforturile şiextravaganţa licenţelor amoroase. O căsătorie reuşită, dacă există aşa ceva, nuacceptă toA'ărăşia şi condiţiile dragostei” 5I.



Atâta doar că atenianul care mi, găseşte acasă împlinirea acestor nevoitrupeşti şi sentimentale, deoarece în ochii lui nevasta nu e decât mama copiilorlui şi stăpâna casei, caută sa şi le împlinească în afara căminului.

Aici se cuvine să facem totuşi o distincţie între secolul 5 şi secolul 4.Soliditatea familiei ateniene pare să s e menţinut de-a lungul celei mai maripărţi din secolul 5, dar războiul peloponeziac, care a durat treizeci de ani şi afost sălbatic, a adus mari schimbări în moravuri. Ciuma îngrozitoare din 430-429 care l-a răpus pe Perieie a. fost urmarea acestui conict: iată cum descrie

Tucidide efectele pe care Je-a avut ea pra moraliAsistând la spectacolul vicisitudinilor subite, văzând cum cei bogaţi sânt

seceraţi de moarte pe n --'„' fără un ban moştenesc o averv”/-„ '„ Sl „ici pe d t. viaţa retrasă a atenienelor şi trăiau mai mult în bărbaţilor. Aceste dezordini au

determinat nu-mir°a unui magistrat special. Însărcinat. să vegheze asupraqyna. – în 411, şi Adunarea femeilor reprezentată în 392, putem socoti că multefemei ateniene, constatân. d că politica pe care o făcuseră numai bărbaţii duceacetatea la pierzare, s-au gândit că treburile ar merge poate mai„ bine dacă aravea şi ele un cuvânt de spus şi dacă şi-ar sfătui soţii, dar în aceste piese de

Aristofan caricatura se amestecă cu farsa pliă să tragem concluzia că ar existat ceea ce astăzi s-ar numi o. mişcarefeministă”, mişcare de n econceput în Atena antică.

Dealtfel, chiar Praxagora, travestită în bărbat şi vorbind ca atare, pune încontrast astfel, în Aduna r e a femeilor, tradiţionalismul liniştit al femeilor şimobiii-tatea neliniştită şi inovatoare a b ărbaţilor: „Obiceiurile femeilor su nt mai

bune deeât ale noastre am să v-o arăt: în prmul dcaldă întotdeauna, după obiceiul din vechime, şi nu-i chip să 'e vezi încercând

vreo schimbare. Cetatea aienieiiiior pierdută dacă nu s-ar strădui s-o transforme. Femeile stau jos şi fac friptura camai înainte; ele coc prăjiturile ca mai înainte; aduc iiib.'li în casă ca maiînainte; îşi pregătesc bunătăţi ca mai înainte; iubesc vinul fără apă ca maiînainte; iubesc Uk-i dragostei ca mai înainte” r>'.

Cit despre bărbaţi, războiul acesta care nu se mai tor-mma îi ţinea mereu

departe de nevestele şi de cămindt? lor şi nici ei nu s-au sit să dea frâu liberdorinţelor l or. hi 'J5 secolul 4 s: eni nu l-a ca

e pare că în secolul 4 mulţi atenieni aveau o concubină t allake) fără săse despartă, din această cauză, de nevasta (or legitimă. Aceste concubine, care



puteau ateniene, ori sclave ori străine de condiţie liberă, aveau ele oare osituaţie legală şi recunoscută în mod public?

* Ne putem îndoi de asta, dacă e să judecam după discursurile care vorbesc de ele 59. Dar obiceiurile.

de ele şi un mare număr de a tenieni par să fost, în fapt, bigami. Se spune căSo-crate, pe lingă arţăgoasa Xantipa, mai avea incă o n evasta care se n umeaMyrto, dar ast a nu este, probabil, decât o n ăscocire. Euripide se arată misoginîn mai multe dintre tragediile lui: şi acest lucru era explicat prin armaţia căei'a bigam şi că avusese astfel două prilejuri, în loc de unul singur, de acunoaşte bine rău tatea femeilor. Aăm de la nişte autori, e drept târzii, că pe

vremea războiului pelaponeziac, pentru a se găsi un leac potru-lării, i s-a î ngăduit oricărui atenian să-şi ia, pe lingă soţia ateniană de care eralegat printr-o căsătorie în regulă, încă o nevastă, chiar şi străină, oare să -ipoată da copii legitimi, Cu mult timp înainte însă, Temistocle se n ăscuse cau

al unui cetăţean atenian şi al unei sclave trace. Abrotonon, şi aceastăîmprejurare nu l-a împiedicat să facă carieră, chiar dacă era bastard. Plutarhavea să scrie: „Când soţia legitimă ajunge de nesuferit, cea mai buna soluţie nueste oare atunci să iei drept tovarăşă de viaţă o femeie ca Abrotonon din Traciasau ca Bacchis din Milet, nu cu engyesis, ci cumpărându-le şi lăsând să cadănuci peste capul lor?” B0

Arunci când concubina era ateniană, ce deosebire exista între ea şi soţialegitimă, dacă şi copiii ei erau socotiţi cetăţeni atenieni? Isaios ne spune: „Chiarşi cei care-şi dau fetele drept concubine altora, cad la învoială asupra u nei

7 Viafa de toaâe ziieie în Grecia o parte dui protul realizai w ridicareatemplului AfrodiS p -6 anele Jor *, Aceste curtezane cari f andemos w iOX aslujit] a anumite case, erau olar – i au Jit) ere „'„ mai instruite matur, at?SLei*u in*i Atena? Avem to 1 ItlVate dec/t Sm?' Pretin'd rsuriJe judicia: Aike,patroană w în, aces

Pe mmmm veneau să cânte Ia instrument şi cu vocea şi să danstze a banchete.

Căsniciile, în Grecia, nu duceau Ja naşterea muj*or copii, din douămotive: soţul găsea uşor satisfacerea instinctului sexual în afara că minului şi,pe de altă parte, părinţii se fereau, din cauza sărăciei sau a egoismului, să aibă

şi alte guri de hrănit şi se temeau, pe deasupra, ca patrimoniul familiei să n-ajungă să se î mpartă între prea mulţi moştenitori, ceea ce a r micşorat înconsecinţă pârlea ecăruia. Hesiod deja este categoric: „Fie să nu ai decât unsingur u care să s e îngrijească de avere! în felul acesta sporeşte bogăţia încase” 70, iar Platon îi tine isonul: „Numărul de copii pe care legea îl socoteşte deajuns va un băiat şi o fată” n. Şi numai în cazul icei epicleros î l sfătuia Solonpe cel care o luase de nevastă. să aibă legături cu ea cel puţin de trei ori pe



lună„'r2, căci era vorba aici să se obţină cât mai repede un moştenitor de sex bărbătesc ca să poată dăinui o'zcos-ul; când Plut

„Dând această lege, Solbn voia să e oarecum reînnoită şi călită din noucăsătoria, prin această dovadă de iubire„ 7S, el se înşeală desigur în privinţaintenţiilor legislatorului şi-i atribuie propria sa concepţie despre d ragosteaconjugală. Ideile obişnuite ale celor vechi sunt exprimate de Menandru, atuncicând scrie: „Mai nefericit decât un tată este doar un tată cu copii mai mulţi„'74. Printre co pii trebuie, dealtfel, să facem deosebirea între b ăieţi şi fete. Unpoet comic spune: „Un u ii creşti întotdeauna, chiar dacă eşti sărac: c fată oexpui, chiar dacă eşti bogat” 7S.

Existau două mijloace de a evita să ai o familie prea numeroasă: avortulşi expunerea copiilor nou născuţi; ammdouă aceste mijloace erau consideratedrept legitime, în general cel puţin.

Tntr-adevăr, avortul nu este interzis de lege. Legea nu tervine decât

pentru a asigura drepturiJe stăpânului copilului care urmează să se nască,drepturile tatălui adică: mama nu poate avorta fără consimţământul soţului ei,nici sclavul fără consimţământul stăpânului; un străin îl lezează ne tată sau pestăpânul sclavei dacă provoacă avortul soţiei sau al sclavei. Cu toate acestea,conştiinţa religioasă este mai puţin îndrăzneaţă decât legea civilă şi aşa seexplică d„ ce Aristotel recomandă să se practice avortul, înainte ca fătul să dobândit viaţă şi simţire”, înainte ca el să e cu adevărat o inţă vie. In acelaşichip, o veche lege religioasă din Cirene face deosebirea intre embrionul formatşi cel încă neformat: în caz de avort, în prima situaţie impuritatea care loveşteîntreaga casă este asimilată cu impuritatea care apare în urma unui deces; încea de a doua situaţie, nu există decât o impuritate uşoară, asemănătoare cucea care se produce după o naştere 77. Nu este vorba câtuşi de puţin de unprincipiu general care ar recunoaşte dreptul la viaţă chiar şi copilului care seaă încă în pântecele mamei, ci numai de un scrupul religios.

Acelaşi scrupul îi oprea pe greci să ucidă copilul care se născuse, dar nu-i oprea să-l lase s ă moară d in lipsa hranei şi a îngrijirilor. Pe bună dreptate credcă s-a scris: „In general, infanticidul este privit adesea ca un act aproapeindiferent, deoarece co pilul nu participă încă la viaţa grupului social. Cită

vreme nu a fost integrat în aceasta pri

un început de personalitate şi în special cââă vreme nu a căpătat un nume.copilul nu are o existenţă reală: dispariţia lui nu pune în mişcare sentimentelepe care le numim naturale' 7l kar, ca minare a a celeiaşi ipocrizii care îldetermină Pe Creon să n-o execuie pe Antigona, după ce a condamSi feZ=sy

('nâi1„- dar şi Z6 -eare zeuj 4m fe lâmDj”, „e? Pu? i- sten-'.;:'neo”adesea/NCV, ociuj di



(„cea caiv? taie oordonu] ombilical e a Wte erau Pî”ă * este s. *„Lr” m f”=fetle CU b

Atena. Porrmoneul obişnuit era fcât se mmm mmmmm sşmmmm semnadresează mortului un un, întoarce Ia casa mortuarT Ut? * s e PurirudelennK a„ *” banchetul funebru'/tot upul s [anntre toate„-Picata şicasa; cUiSa5 (tm) „Wl L„ *? * * cu ison Iuils> „'a „ „u <>ca2ia zilei de1 în a„<>ua' H! a; a d

CAPITOLUL IV x u iioi ba. ştim ce inuenţă. – asupra ei „mirajul spartiat”1.

Instituţiile spartante par să „îngheţat”, într-un anume fel, către mijloculsecolului 8, într-o epocă eând o lovitură armată a aristocraţiei a curmat

categoric tendinţele spre o evo luţie democratică, care se m anifestau aici ca şi înmulte alte oraşe greceşti, şi a făcut din legile. atribuite lui Licurg a cel corset deer care va strânge multă vreme energiile cetăţii. De aceea, educaţia spartiatădin secolele 5. şi 4 ilustrează pentru noi cel mai arhaic tip de educaţie, cu toateca închistarea de care a fost nevoie pentru & o păstra a împins sistemul vechispre o rigiditate aproape caricaturală şi, mai ales, spre o dependenţă sâcâitoarea particularilor faţă de un stat care înţelegea să xeze până şi raporturile dintretinerii căsătoriţi. JOS plutarh nesocoteşte evidenţa atunci cmd vrea să ni-lprezinte pe Licurg, pe care-şi propune să-l compare cu paşnicul Numa, ca pe„un bărbat cu o re foarte blinda, acărui principală preocupare era să asiguredomnia păcii” – Adevărul este că nu avem nici o garanţie cu privire la existenţaistorică a lui Licurg, dar dacă instituţiile Spartei smt opera unui legislator unic,nu încape îndoială că acest legislator se gân dea la război mult mai mult decâtla pace. Suntem îndreptăţiţi să credem, de altminteri, că sistemul educaţieispartiate este rodul unei evoluţii istorice îndelungate, mai degrabă decât operaunui singur cm: o instituţie ca cea numită crypleia, despre care vom vorbi încurând, are analogii în alte ţări. după cum o dovedeşte etnograa comparată, şieste sigur că n umai numărul lor mic i-a silit pe cuceritorii doiieni ai Lacomei sătrăiască ca într-o cazarmă, în mijlocul unor populaţii care au fost supuse, dar

care au păstrat întotdeauna o ostilitate surdă. Aşa se explică de ce, pentru aasigura menţinerea stăpÂHJrii lor, ei s-au văzut siliţi să modeleze încă dincopilărie curajul şi energia viitorului hoplit al Spartei.

În timp ce la Atena, aşa cum spuneam, fetele trăiau închise în casă, laSparta ele practicau în mod pubâie numeroase sporturi, aidoma cu băieţii. Elese antrenau îa luptă şi la aruncarea discului şi a suliţei, care e o armă derăzboi. Din grijă pentru eugenie se u rmărea ca mamele să e zdravene şi



voinice, iar femeile să a înzesdâncl la o parte moliciunea unşi educaţii dep. ri. nse numai în casă şi prea

blâhde (cum era cea a tinerelor ateniene), băieţi, să apară fără veşminte la

ceremoniile rel igioase în prezenţa şi în văzul băieţilor”:). Aşa se pregăteau acelecăsătorii foarte potrivite care-i vor da Spartei copii voinici, iar Platon se vainspira din acest exhibiţionism pentru a-i ' Trei? J Patru 7

De la opt Ia unsprezece ani, copiii sunt Împărţiţi în te„ sau în., trupe”comandate de cei mai mari dintre tineri iren-ii cei mai în vârstă. Aceste.cete„ sunt sub-”mpăr'tite în patrule conduse de cel mai dezgheţat dintre băieţiicare le alcătuiesc, cel care e n umit bouagâs. S-au semnalat analogii denetăgăduit cu organizaţii moderne ca acelea de cercetaşi, prieteni ai drumeţiei,

boy-scouis, dar aceste analogii sunt superciale

0 deosebire adâncă şi esenţială: la Sparta nu e vorba de o îndeletnicirefacultativă, limitată la zilele de sărbătoare ş i la vacanţe, ci de o activitateobligatorie de zi cu zi, de structura însăşi a unui mod de viaţă.

Fără îndoială, aceşti băieţi învăţau să citească şi să scrie, dar Plutarh nespune că „studiile de scris-citit pe care ie făceau se limitau ia strictul necesar;în rest, toată educaţia lor consta în a învăţa să se su pună fără crienire, săîndure oboseala cu răbdare şi să iasă biruitori în luptă. De aceeaantrenamentul lor devenea tot mai aspru pe măsură ce cr eşteau; li se rădeapărul de pe cap: erau deprinşi să umble desculţi şi să se j oace fără veşmintecea mai mare partea timpului”' tl.

Începând de Ia doisprezece ani, el nu mai poartă tunică şi nu maiprimesc decât o singură manta pe an. Ei se culcă în dormitoare pe rogojini detrestie. Nu fac baie şi nu se

1 rea că cu ulei decât foarte rai', în anumite zile de sărbă toare. Pentruorice. greşeală, chiar şi mică. sinj biciuiţi cu cruzime. La mesele pe care le iaulaolaltă, nu li se dă dina dins de cit o hrană proastă şi insucientă ca să cautesinguri să fure a ,;'rnente şi să se deprindă astfel cu îndrăzneala şi cu şiretenia.Este cunoscută povestea despre băiatul sparuat care prinsese un pui de vulpeşi-I ţinea ascuns su b manta şi, decât să e descoperit, a lăsa! mai bine

animalul sa-: sfâşie pinteceie şi a răbdat durerea până a murii [.] iii i mană ecât va —, a ţara,., ro ium-iup), el ieşea noaptea să luzoţi, adică sclavi, şi trebuia să omoare cel puţin unul. Asemenea

practici, atestate şi în alte epoci şi în alte ţi nuturi, îşi au originea într-un trecutîndepărtat n



Pe lingă aceste încercări şi expert; A- „ ti rea militară „*- – pţin te şi în alteepoci şi în alte u turi, îşi au originea într-un trecut îndepărtatJi. Pe lingă acesteîncercări şi exerciţii ţinând de pregăa militară, cărora le consacrau cea maimare parte a ui lor, tinerii spartiaţi mai primeau şi o ed lă, care, dealtfel n b t.

Pe lingă cări şi exerciţii ţinând de pregătirea militară, cărora le consacraucea mai mare parte a timpului lor, tinerii spartiaţi mai primeau şi o educaţiemuzicală, care, dealtfel, nu era nici ea lipsita de legături cu războiul căcicadenţa bine ritmată a corurilor pregăteşte manevra disciplinată a

batalioanelor şi noi ştim că oboiul spartiste. Lăsând laoparâe această formaţie muzicală şi deprinderea unorrudimente de scris şi de citit, putem spune că î ntreaga educaţie spartană,organizată şi controlată de stat până în cele mai mici detalii, consta în exerciţiizice şi în pregătirea pentru război.

În comparaţie cu. această subordonare totală a educaţiei faţă de statul

spartiat, ce constatăm oare la Atena? Vedem că tat ălui de familie i se lasăaproape întreaga libertate de 1J2 creste el însuşi copiii cum crede de cuviinţăsau dea-i a”me pe alţii s-o facă, până când copiii împlinesc optsprezece? i vârstăla care adolescentul devine cetăţean şi îşi inaugurează viaţa civică deprinzândmeşteşugul armelor. Există deci o deosebire foarte mare între viaţa tân ăruluispartiat şi cea a tânărului atenian, de la şapte până la optsprezece ani.

Cit priveşte vârsta cea mai fragedă, în mod paradoxal, micuţul atenian ecel care are membrele mai puţin libere! Am mai spus că, la Sparta, doicile nuînfăşau bebeluşii. La Atena, dimpotrivă, obiceiul cel mai răspândit pare să fost să-i înfăşoare cu o fâşie de stofă petrecută în spirală şi strânsă foarte tare12.

Leagănele pe care le vedem reprezentate pe vasele picta'fe sunt cele maiadesea nişte coşuri de răchită sau un fel de copai de lemn, dar ocazional ele potavea şi forme ciudate, ajungând să semene cu un pantof, dacă nu cumvaaceastă fantezie nu trebuie să e pusă pe seama piciorului. Obiceiul de alegăna copiii nu cunoştea excepţii şi pentru a-i adormi li se cântau cântece deleagăn: Platon avea să compare aceste practici cu folosirea combinată adansului şi a muzicii când este vorba să e vindecaţi cei care su feră de boalaCoribanţilor, adică cei care sunt stăpâniţi de duhuri 13.

Cel mai adesea, mamele îşi alăptau singure copiii, aşa cum făcea depildă, şi nevasta lui Euphiletos care, ca să-i vmă mai uşor, se mutase la parter,în camera copilului, iâsându-şi bărbatul să siea la etaj, acolo unde stau deobicei femeile: în felul acesta, ea nu mai risca să cadă când cobora scara peîntuneric şi putea să-i dea copilaşului să sugă noaptea. şi, la nevoie, îşi puteaprimi iubitul fără Surea soţului, care dormea sus u . In familiile înstărite, mama



este de obicei ajutată de o doică, care este de cele ma; multe ori o sclavă, darcare poate şi o femeie liberă

_ „v „J, Ores/o oi _ ai>ia Atena 1L Pe Ca iL ll-j ztă tocmai a stârni risul. Strepsiade s-a căsătorit cu, o fan-o femeie

cochetă pe care o interesează mai mult ria'sa toa] etă decât cea a copilului şipoate că şi Strep- de care e u n zgârie-hrânză, n-a vrut să cheltuiască baniUitnd* o doică. In orice caz, atenienii aveau prea multe <* treburi în afara ca seiea să se poată interesa prea mult de copiii mici. Este evident că mama, care staînchisă cu ei în casă, vedea de ei şi îi îngrijea cu ajutorul sclavelor.] Vâai târziu.de îndată ce băieţii vor merge la şcoală, ea nu va mai putea nici să-i ajute, nicisă înţeleagă ce învaţă ei, deoarece propria ei educaţie, ca educaţia tuturorfetelor, dealtfel, n-a fost câtuşi de puţin îngrijită, dar, cită vreme sunt prea micica să meargă la şcoală, copiii sunt lăsaţi numai în grija ei şi a femeilor din casă.

Mamele şi dădacele, pe lângă faptul că-i cântau copilului cântece de

leagăn şi diferite melodii, îi mai şi spuneau, de îndată ce era e l în stare săpriceapă,. poveşti„ tradiţionale şi aceasta era p rima lui învăţătură. Ştim foartepuţin dăspre aceste cântece şi despre aceste poveşti. Ştim că copiiineascultători erau ameninţaţi cu tot felul de. căpcăuni”, al căror nume era

Acco, Alphito, Gello, Gorgo, Empousa, Lamia, Mormo sau Mormolyke,Ephialtes: ce gloată numeroasă şi înspăimântătoare! Şi lupul era sperietoare,aşa cum se vede din fabula lui Esep, Lupul şi b ă t r î n a 18. Copiilor cuminţi lise istoriseau însă nişte po-nostime, în care rolurile principale le aveauanimalele, acele poveşti esopice pe care Socraie le-a ştiut pe dinafară pmă la

bătrmeţe şi pe care s-a străduit să de a m uri! n. Aceste fabule aveau o morală, morala experienţei, şi ca atare eleconţineau o învăţătură. Bătrânul Philocleon şi-o amintea pe aceea, care începecu vorbele „A fost odată un şobolan Şi o nevăstuicău 20. Nu încape îndoială cătot mamele şi p

P”rtă de oPb Arheologii au ars care erau j diferit JPractica? J adoJe februarie) erau prilejui unor rii f t ff şi copiii mici şi în

timpul cămr i Ja cae luau cumpere jucării, ţie cărSc oare r ^ obiceiul L ţmăsura lor, un fel de oinorfi '> 6 Vasele acel„a cărora pictorii înfătiw, ai în„inkturi t ICJ; purtând iţ? C°Pii aPs aşa gOi' în î – 5Umară-

de Ju. care unele nv?' săPături nmHCoP°r mici ca 1 ro”îe şi tot felul

') se chiar 1 vorbi i celei Ii6

*raâOa/e <?” numai dar şi şoareci şi cu nevăstuici şi c/uar cu lăcuste. Liacest c-gineceul tindea să se transforme într-o mică menajer/



La Atena nu există, ca la Sparta şi în alte oraşe dorir un pedonom.Desigur, statul nu se poate dezinteresa totul de condiţiile în care se a siguraeducaţia copiilor di* punctul de vedere a l moralei, cel puţin. Legile lui Soion îiobligau pe părinţi să nu-şi trimită copiii la şcoală decât după răsăritul soareluişi să-j aducă înapoi înainte de asnţit, astfel în rit să-i scutească de primejdiilemersului prin întuneric şi tot ele îi opreau pe tineri şi pe oricare persoanăstrăină să intre în şcoală când se aau acolo copiii27. Dai' aceste măsuri, elesne de văzut, nu privesc în nici un chip procesul însuşi de învăţărnmt,indiferent dacă e vorba de ceea ce predă pedotribul (profesorul de gimnastică),d-taristul, ori gramatistul. Nu este nici măcar sigur că, Ja Atena, părinţii erauobligaţi prin lege să-şi trimită copiii la şcoală; dar, chiar dacă lipsea o legescrisă, obligaţia de a trimite copiii la şcoală era, fără îndoială, impusă detradiţie, a cărei forţă de constrângere era t ot atât de mare 23. Cu toate acestea,magistraţii cetăţii, şi în special strategii, se puteau oare d ezinteresa în mod.

normal de educaţia copiilor care con diţiona capacitatea viitorilor efebi, a viitorilor apărători ai

dernului Eleusis ii cinsteşte pe strategul Der-fcyios în primul rând. pentruchipul în care a veg heat asupra educaţiei copiilor din dem”; grija de a gravaacest decret este lăsată m seama demarhului şi a părinţilor copiilor care, plinide recunoştinţă, avuseseră i niţiativa m privinţa acestei măsuri onorice28.

Acest document nu s îngăduie să armăm că educaţia copiilor era una dintretribuţiile constante ale strategilor, dar el ne arată că ea a ţea măcar unadintre preocupările lor oca zionale. In orice caz, indiferent că e vorba deînvăţarea literelor, rouzicii, ori a gimnasticii – acest t rivium al educaţiei greceşti

– profesorul îi adună pe elevi îconstruit pe cheltuiala statului. Acest l ucru este evident în legătură cugramatistul şi cu citaristul. In privinţa pedotribului trebuie să facem odistincţie între p alestrele efebilor şi ale bărbaţilor, care-şi aveau locul îngimnaziile publice, şi palestrele pentru copii: se pare într-adevăr că acestea dinurmă erau palestre particulare, proprietate a pedotribilor, de la care îşi iau şinumele (de pildă „palestra lui Taureas”, palestra lui Si-byrtios” 30).

Se poate spune deci că la Atena educaţia era liberă aproape cu totul,lăsată în seama iniţiativei particulare. Chiar şi în cazul special al. pupililor

naţiunii„, adică al ilor cet ăţenilor m orţi pentru patrie, a căror î ntreţinere e rasuportată de tezaurul public, statul se mulţumea sa plătească costul educaţieipupililor să i unor profesori particulari. In acelaşi chip, în 480, eând atenienii şi-au dus femeile şi copiii la Troizen deoarece Xerxes se a propia de cetate„trezenienii, ne spune Plutarh, au hotărât prin decret că refugiaţii vor hrăniţipe cheltuiala statului, că ecare dintre ei va primi doi oboli, că li se va îngăduicopiilor să culeagă fructe de oriunde şi că se va plăti salariul pro-fesorilor” Si.



Bineînţeles, în mod normal, părinţii suportau cheltuielile legate deeducaţia copiilor lor. Rezulta desigur d e aici ca fâii cetăţenilor bogaţi sauînstăriţi îşi puteau continua studiile până ajungeau efebi, în timp ce stu diilefăcute de cei săraci se opreau mai devreme, adesea imediat ce copiii aJungeausă stăpânească cât de cât elementele de bază 32. Ba chiar unii din. °esfu; Şl Copiii.) fJar *” Axa o”.

i dî ' . Pe sf7 J co încă IV or, – l 'J'uiui cUnr 'Por, J~a „

Pelo îl învaţă alte lucrări fmm educaţia zică ajunL % *m de P L L? *tr de tuaie, fără s -o înji; „! „ s„a Predomin”: lPaisPece : mulţi sclavi

Pe i Io

*W s; „ in*tâ co „ QUPS cefe ăl gram”feI2 mulşi mmmm m m mm Pitească această

Ki. tî în plus, ecare copil are zile de vacanţă ialimentare cu ocaziasarbatornor de familie şi a propriilor M* sărbători (zi de naştere, ceremoniatăierii părului care a '-chează sfârşitul copilăriei ele), precum şi cu ocaziaimentelor importante, cum ar căsătoriile. i evenime p

Evident, copilul începea prin a învăţa întii să citească şi aooi să scrie. Eltrebuie. să ştie mai întii să recite pe dinafară n umele literelor din alfabet, ălpha,

beta, gamma, delta etc, pe care şi lmnemotehnice. Aceste literesloicheia („elemente ale jueru-rilor”) erauînconjurate de un respect aproape religios, cu atât mai mult cu cit ele notau nunumai vorbirea, ci şi cifrele şi intervalele muzicale. În pedagogia antică, bazatăfoarte mult pe rutină, nimic nu preve. ->Les; e metoda noastră „globală”'. Seînaintează încet de ia simplu la complex, de la Jiterâ ia silaba formată din douălitere (be1a şi ălpha – ba), apoi la cea formată din trei şi patru Jitero şi copiluleste obişnuit să pronunţe cuvinte deosebit de grele şi de rare, cum ar lyn.v.

Nimeni nu caută să-i uşureze lucrurile; dimpotrivă, toţi pai' să creadă că,odată.; ri-vinsă dicultatea cea mai mare, copilul dobândeşte implicit şicelelalte cunoştinţe mai elementare. Existau şi sila bare în care toate cuvinteleerau despărţite în silabe. Se trecea apoi la citirea curgătoare, cu atât maidicilă cu cit ediţiile obişnuite nu aveau nici un fel de punctuaţie şi nici măcarnu despărţeau cuvintele prin spaţii albe, lucru de care ne putem da seama dininscripţiile păstrate rl . Bineînţeles, copil ui învăţa să citească cu voce tare şi



continua apoi să facă Ia fel căci se pare că lectura fa gând nu se practica deloc:grecii, e citeau singuri cu voce tare, e puneau un servitor să le citească.

Acesta este motivul pentru care. de pildă, despre modu] cum băieţii trebuie să-i citească J2.1 <i c” Şi, în puâea ce piua la — dinafară din poeţi şi, nrimul rând, din primul poet al Greciei, Homer, autorul râi ad ei şi al Odiseei.Într-adevăr, ceea ce va scrie, în 'mul secol al erei noastre, retorul Heraclit estedesigur va labil şi pentru secolul lui Pericle:

De la vârsta cea mai fragedă, minţii naive a copilului care'âşi începestudiile îi este dat ca dădacă Homer: putem spune, aproape, că încă din scuteceminţile noastre su g laptele versu rilor lui. Creştem şi-J avem mereu alături. /-4i

Grecii îl consideră pe Homer drept educatorul prin excelenţă, iar gramatistuldesprinde din versurile lui, pentru elevii săi, nu lecţii de estetică, ci lecţii demorală şi de religie şi, într-un sens încă şi mai larg, lecţii de viaţă, căci Homerconsemnează iot ceea ce t rebuie să şt ie un om vrednic de acest nume:ocupaţiile din timp de pace şi din timp de ră zboi, meseriile, politica şidiplomaţia, înţelepciunea, curtenia, îndatoririle faţă de părinţi şi da zei. Incomparaţie cu Homer, ceilalţi poeţi epici (poeţii ciclici) rămân pe locul al doilea,dar Hesiod şi, la Atena, Solon oferă şi ei materie de studiu. Cupa lui Duris, casă nu mai vorbim de alte vase p ictate, ne pune sub ochi o scenă fără îndoialăesenţială atunci când ni-l înfăţişează pe profesor, în mijlocul sălii de clasă,desfăşurând un papirus pe care sunt scrise primele versuri dintr-un poem epicşi punându-l pe un băiat care stă în picioare în faţa lui să ie înveţe. E drept cătoate cărţile aveau pe atunci forma unui sul de papirus.

Aritmetica venea, în sfârşit, să completeze această instrucţie. Se ştie căgrecii notau cifrele cu ajutorul literelor a lfabetului, care ajungeau la numărultotal de douăzeci şi şapte prin adăugarea a trei semne vechi pe care scrisul ule mai folosea: digamma cu valoarea 6, koppa cu va-Joarea 90 şi sămpi cu

valoarea 900. Existau în felul acesâa °ouă semne care notau unitpână la theta), nouă pretufe„ S? „n ia Ahite. ei îl l lira-i geometri r, a Scoa?

reducea r pl anăMc, /dt umtău: dSdttdinahiL pJan? etâ c” f de calciu '. din epoca homerică cântămi-/eroiJor de odinioară î” ÎS (tm) Zii> ca oriff –aşa cum armă şi SIV/Urai * xsn l Ca JSPv-fI

„e-nchinâ cântareo, Zsfew”8- dlo? 0„ ŞI de „inlL— tot pe ei sa cin le/tot feh. f l1„1' ' „ ' chjar prn; „'„ chiar emd sfert de a„i JmSln 3tUl de bi”e ' a îm te. Încă

„? tiŞ”zâDeP oS, craţ” * din ca decât



Pag. 2i:? 2l3 vibreze cu

— fonii unei lame mici, asemănătoare cu pana de la man-7J Hnăplectrul, care era p rins de instrument cu o panglică. Cit' despre aulos, în mod.obişnuit acestui instrument aq suat i se dă numele de aut, dar el semănamai mult u un oboi, în ciuda faptului că avea, de cele mai multe ori douătuburi divergente în prelungirea muştiucului. Aceste tuburi găurite, ca şiclapele sau andile care p roduc vibraţiile, erau confecţionate din trestie. Oboiştiiprofesionişti îşi xau instrumentul la gură cu ajutorul unui dispozitiv făcut dinmai multe curele de piele (phorbeiă) care le acopereau în parte obrajii, dar copiiireprezentaţi pe vasele pictate nu utilizează niciodată acest accesoriu. Oboaieleşi lirele erau fabricate în ateliere speciale; tatăl retorului Isocrate se îmbogăţiseconducând un atelier de oboaie 55.

Există destul de multe vase pictate care ne înfăţişează copii învăţând dela profesorul de muzică să cânfce îa liră sau la oboi56. Profesorul este aşezat peun scaun cu spătar, iar elevul stă în faţa lui pe un scăunel; profesorul cântă elînsuşi la instrument ca să-i arate copilului cum se procedează, ori îl pune peelev să cm te, iar el bate măsura; alteori cântă amândoi împreună, ţinândecare pe gen unchi câte o l iră. Metoda de predare este aşadar cu totul empiricăşi se cântă după ureche, nu după note. Acest lucru ne poate surprinde astăzi,însă nu trebuie să u ităm că muzica grecească era, în ansamblul ei. monodicăŞi, ca atare, mult mai uşor de învăţat decât o m uzică polifonică.

Spz-e deosebire de oboi, lira lasă aparatului vocal posibilitatea de a cântaşi foarte adesea cei care câ ntă la liră s unt înfăţişaţi cu gura întredeschisă: cicântă din voce şi se acompaniază singuri. Aşa făcea, pe vremea sa, Ahile, cumam văzut-o mai înainte, iar obiceiul acesta ajunsese o _ - afât de răspândit îndt un singur cuvâht îî denumea pe reiul care seacompaniază singur la liră: kltharodos cura e înfăţişat pe un vas un fel de trio:profesorul din voce acompaniind u-se la liră. şi, în faţa lui, vLâl acompaniază laoboi. ' ui

Copiii învăţau deci, în acelaşi timp. şi cin (ui şi mv zică instrumentală.Cuvintele cântecelor erau ce-îe compuse de vechii poeţi lirici, iar profesorul

trebuia să ferească cu grijă tradiţia de orice înnoire. Aristofan ni-i arată p etinerii atenieni „învăţând înainte de orice sa cânte fără a -$i încrucişa picioarele(poziţie socotită ca incorectă) hO, Palas, de cetăţi amarnică nimicitoare” sau„Un sunet ce se-aude până-n zări”, şi reproducând melodia transmisă destrămoşi. Dacă vreunul dintre ei făcea pe măscăriciul sau îşi îngăduia vreoinecţiune de felul celor pe care le-a adus astăzi la modă Phrynis. şi care sunt



atât de greu de modulat, el era snopit în bătaie indcă voise să desinţezeMuzele” 5T.

Instrumentul nobil prin excelenţa era lira. Oboiul, importat probabil dinBeoţia, s-a bucurat totuşi de o m are trecere la Atena în secolul 5. Dar deja

Alcibiade avea o mare reţinere faţă de un insment fără s ă-ţi schimonoseşti faţa58. Întâietatea lirei era armată, între a ltele, şi înmitul în care zeul citared ApoJon îl biruia pe satirul aulet Marsyas, într-oîntrecere. arbitrată de Muze, mit care e i lustrat de un basorelief celebru de laMantineea59. Plutarh, care citează un vere din Sofocle, ne spune căinstrumentul numit aulos, fusese folosit iniţial numai în ceremoniile funebre, încadrul cărora juca un roi lipsit de prestigiu şi de strălucire'„ r'. Îr. secolul 4, laoboi nu par să m ai cânte decât muzicienii profesionişti şi curtezanele; numelede. cântăreaţă la oboi” (uuletris) ajunge astfel sinonim cu cel de hetaira <n. lotîn tă epocă vedem pe vasele pictate şi femei cântând 3CfSrpă şi chiar femei

cântând la tamburină, în eeremu-swSgioase de tip orgiastic mai aies.Tot în secolul 4 apar şi virtuozii; tehnica chiuitului l'ră devine mai variată

şi mai complicată, în aşa măsură incit Aristotel discută pe larg, în P o 1 i t i c asa, problema dacă lecţiile citaristului trebuie să ţină sau nu pasul cu artamuzicală; el ajunge la concluzia cuminte că aceste lecţii trebuie să-şi propunăsă formeze nu profesionişti, ci doar am atori luminaţi'- Cu toate acestea,.,distanţa tot mai mare dintre muzica şcolară şi arta vie” 63 va atrage decădereatreptată a î nvăţământului muzical.

Tinerii atenieni îşi foloseau ocazional talentele muzicale pentru acontribui, ca membri ai unor coruri care cântau şi dansau, la strălucireasărbătorilor organ izate de dem, de trib sau de cetate. Astfel, în 480, după luptade ia Salamina, viitorul poet Sofocle, pe atunci în vârsiă de cincisprezece ani, acondus cu lira în mână, fără veşminte şi cu trupul uns cu ulei, corul de copiicare a cântafc peanui victoriei w.

Şi în astfel de împrejurări excepţionale, dar şi în mod regulat, cu ocaziamarilor să rbători religioase a le cetăţi i, erau desemnaţi nişte choregoi, cetăţenialeşi în această funcţie indcă erau bogaţi şi puteau suporta cheltuielile legatede ea. Aceştia aveau îndatorirea de a recru ta şi de a d a în grija unorchorodidăscaloi (profesori de cor) nişte grupuri de copii, adunaţi pentru a cânta

împreună o bucată lirică în cinstea unui zeu. Executarea acestui cânt coral nucerea prea multe repetiţii, pentru că se cânta în totdeauna la unison sau, încazul corurilor mixte, la octavă, grecii necunoscând, cum am mai spus-o,polifonia. În mod obişnuit, aceste manifestări şi religioase şi artistice luauforma unor concursuri între corurile organizate de ecare choreg cu U l VIII sau a] e



Poale ch! ai rf„ fZe lruP”< sub S S VÂt, „i'Jcaro altul, teatrul şi stadiui: — P'a tânăru] ate” spi-ozece şi cincini şi >cei niari” (neaniscoi), care aveau între s rezece şioptsprezece ani or.

În vreme ce predarea scrisului şi a cititului, ca şi cea ntizicii, se puteaudesfăşura în orice fel de încăpere, Redarea giânnasticii necesita amenajărilespeciale ale palestrei. Palestra este, în esenţă, un teren de sport în aer l iber,pătrat ca f ormă şi împrejmuit cu ziduri: pe una sau două dintre laturile ei seaă nişte încăperi acoperite, folosite ca vestiar, ca săli de odihnă prevăzute cu

bănci (exedrai), ca băi ori zau nevoie de u lei şi de nisip pentru exerciţiile lor zice. Palestra e ra împodobităcu busturi ale zeului Hermcs, patronul gimnaziilor. Ea putea găzdui toatesporturile pe care le vom trece în revistă, cu excepţia alergării care se p racticaîn mod obligatoriu pe un teren mai întins; pentru aceasta, pedo tribul trebuia

să-şi ducă elevii la stadiu.Pedotribul este adevăratul slăpân al palestrei; el poartă o manta de

purpură pe care o scoa te uneori, ca să arate el însuşi ciim se execută unexerciţiu. El are u n băţ lung, bifurcat la un cap, care este însemnul funcţieisale şi cu ajutorul căruia îi pedepseşte fără menajamente pe copiiinedisciplinaţi sau neîndemânatici şi îi desparte pe cei care se l uptă. Adesea, elare în subordine mai mulţi monitori pe care-i alege, pe cât se pare, dintre eleviicei mai în vârstă sau cei mai talentaţi.

Trei trăsături caracteristice sunt proprii gimnasticii greceşti: nuditateatotală a atletului (cuvântul. gimnastică„ derivă de la gymnos, care înseamnă „.gol”, obiceiul do a se unge cu ulei şi faptul că exerciţiile se desfăşoară in.sunetul oboiului. I iii ^^^H L. ( * ^Mjjj, uc centură care Je ascundeo Tinerii gimnazii pe care ni~i ai-afă picturile de pe

vase nu au nici centură, nici încăisoarele dogoritor; doar câţiva poartă uneori o căciuliţă mică de piele. ia

Accesoriile de care nu se poate lipsi copilul când merge La palestră sunt:

buretele cu care se spală, micuţul acon eu ulei bronz (stâengis sau, în latineşteprolul în forma „de jgheab. Înainte de lecţie, el se spală la o n tină sau într-un bazin mare de piatră, atunci când palestra dispune de aşa ceva, îşi freacă euulei tot corpul şi îşi presară p e membre nisip sau praf, lăsându-l să cadă ca oploaie nă printre degetele pe care le răs ră. Ca justicare a acestei practici erainvocată igiena, căci se spunea că ea apără copilul de intemperii. După lecţie



copilul avea nevoie de st rigi! ca să cojească de pe piele str atul de ulei şi de prafamestecat cu sudoare. Bineînţeles, după aceasta el se spăla din nou.

În sfârşit este sigur că cel puţin un cântăreţ la oboi lucra pe lingă ecarepalestră. Îndatorirea lui era n u numai să ritmeze exerciţiile de mlădiere de felulcelor pe care, astăzi, le numim,. gimnastică suedeză”, ci chiar şi aruncareadiscului sau a suliţei şi celelalte sporturi: vedem, într-adevăr, pe vase nişteauletăi, cu instrumentul xat la se ană printr-o phorbeiâ 9, cântând în timpce copiii o „ 70

— ă din vremea lui Pisistrate, în secolul (>, la sărbătoarea Panateneelor aexistat şi un concurs pentru j care consta din cele cinci probe ale„pentatlonului” (pântathlon): luptă, alergare, săiitură, aruncarea d iscului şiaruncarea su liţei.

Lupta era sportul prin excelenţă, cel care dăduse numele său (pale)palestrei. Copiii încep prin a ana pământul cu o cazma, unealtă care e

înfăţişată adesea pe vasele pictate care reproduc scene de gimnastică. Săpatuleste, dealtfel şi în sine un exerciţiu sănătos. Pe urmă, copiii se înfruntă doi câtedoi. cu capul aplecat şi cu braţele întinse înainte; ei caută să se apuce e deîncheietura mâinii, e de gât, e de mijloc. Scopul urmărit este să-l faci peadversar să ca dă, rămânând tu însuţi în picioare. Meciul avea trei reprize.Pedotribul îi învăţa pe elevi ecare priză împreună cu parada ei, iar ace ste lecţiidăduseră naştere la un întreg vocabular tehnic pe care atenienii îl cunoşteaufoarte bine; scriitorii lor îl folosesc în multe expresii metaforice 71 şi mai târziuLucian va recurge la el într-un pasaj erotic din Măgar u 172. La concursuri, şila cele de adulţi, şi la cele de copii, perechile de luptători erau trase la sorţi cuajutorul bobilor: pe doi bobi se scria litera a lpha, pe doi beta etc. Dacă numărulconcurenţilor era impar, de pildă cinci, se punea în urnă un bob pe care scr iagamma şi cel care-l trăgea rămânea, ca rezervă, să lupte cu unul dintreînvingătorii din primele lupte. Între ac eştia se tr ăgea la sorţi a doua oară şilucrurile continuau în acelaşi fel 7l

Alergarea era de mai multe feluri: cursa de viteză pe lungimea de uxistadiu (această măsură varia de la cetate la cetate şi era de aproximativ 180m.), de două stadii

(dâaulos) sau de patru stadii (hâppios) şi cursa de fond care

V; 'âl tors între linia de plecare, marcată de un şir ele cippl (coloanetrunchiate), şi extremitatea terenului. Odată ajuns ia capătul'stadiului,alergătorul înconjura un cippus (numit îerma) şi se întorcea la punctul său deplecare, de unde pornea, din nou. dacă distanta pe care se desf ăşura întrecereaera de peste două stadii. Aceşti cippi de pe stadiu s-au păstrat la Epidaur, depildă, şi apar pe multe monumente gurate u. La start, alergătorii greci nu-şi



îndoiau un genunchi spre pământ, ci aşteptau semnalul drepţi, cu trupulaplecat î nainte şi picioarele lipite.

În privinţa săriturilor, grecii nu par să practicat; dorit; săritura înlungime cu elan. Pentru acest exerciţiu, ca şi pentru luptă, copiii anează maiîntâi cu sapa locul, undo vor lua contact cu pământul, după săritură. Apoi. sarnind, de obicei, în ecare mină ci te o h alteră (acest cuvin i vine din greceşte şieste înrudit cu verbul hăllomai care înseamnă, a sări”). Aceste haltere, de piatrăsau de plumb, aveau forma unei jumătăţi de sferă scobite, ca să îngăduiepalmei să intre în cavitate, ori erau făcute, ca şi halterele moderne, din douămase legate prinfr-o vergea, însă această vergea, care slujea de miner, eraîncovoiată. Greutatea lor varia de la un kilogram la cinci. Halterele erau folositeşi în exerciţiile ele mlădiere. La sărituri, ele măreau efectul balansării braţelor.Se spune că atletul Phaj'llos din Crotona ar sărit. În felul acesta, mai mult deşaisprezece metri.

Discurile erau de bronz şi trăgeau între un kilogran* şi patru. Copiii eraupuşi să arunce discuri mai uşoare decât cele ale adulţilor. Locul de unde sefăcea aruncarea delimitat decât în fată şi pe margini. Aruncarea mporta douămişcări succesive:

După ce ridică discul, ţinându-i cu amândouă mâinile, H'scobolul seapleacă în direcţia în care urmează să-l arunce _si duce înainte piciorul stâng.apoi se îndreaptă cu putere, îşi roteşte trunchiul de la stânga la dreapta dinşolduri şi, cu braţul drept, descrie un cerc d inspre faţă spre sp ate; într-o a douafază, discul coboară din nou, trupul se îndoaie şi piciorul stâng, care se t răseseînapoi în timp ce discul urca, vine din nou în faţă, cu degetele strânse şiatingând pământul cu unghiile„ T”'.

Ţinuta Discobolului lui Myron înfăţişează această a doua fază. Discul erafrecat cu nisip ca să nu alunece printre degete. În locul unde cădea discul seîngea în pământ un ţăruş ca să p oată comparaţi între ei concurenţii.

Suliţa, o armă întrebuinţată în mod obişnuit la vână-toare şi la război,era folosită şi în sport. Suliţa sportivă, lungă cam de un stat de om şi groasă deun deget, nu avea vârf (ca să nu se producă accidente), dar avea lest la capăt; încentral ei de greutate, ea avea un propulsor format dintr-un şiret (ankyle) depiele lung do vreo patruzeci de centimetri care se înfăşură în jurul suliţei şi se

termina cu un inel prin care aruncătorul îşi trecea arătătorul şi degetulmijlociu de la mâna dreaptă. Acest propulsor imprima suliţei o mişcare derotaţie şi ajungea astfel să-i dubleze s au să-i tripleze bătaia. Pe vasele pictate,aruncătorii de suliţă au adesea un fel de compas şi unul dintre ei pare sămeargă în urma unui monitor numărân-du-şi paşii„„; este deci probabil că sefolosea compasul Pentru a trasa, la distanţa dorită, un cerc în interiorul căruia



trebuia să nimerească suliţa. Aceasta era tr agerea „ a ţ intă”, dar atleţii seputeau lua la întrecere şi pentru a vedea cine aruncă suliţa mai departe.

Pe lingă aceste cinci probe clasice, copiii puteau pra ca uneori şi boxulsau exerciţiul numit pancrătion. per~ iru box, ei îşi înfăşurau mâinile în niştecurele de pie] e Spaţiui pentru luptă nu era limitat şi nu exista întrerupere.Lucrurile stăteau la fel şi la pancrătion, exerciţiu încă şi mai brutal unde erauîngăduite aproape toate loviturile, inclusiv prizele de luptă, loviturile de picior şide pumn, răsucirea membrelor etc. Interzis era numai să-ţi îngi degetele înochiii adversarului. În general, cei doi pancraliaşii cad jos foarte rep ede şi serostogolesc în noroi (căci pământul a fost nu numai săpat, ci şi stropit cu apă).Lupta se termină atunci când unul din cei doi adversari, ajuns la epuizare,ridică mâna în semn că se d ă bătut şi acesta este motivul pentru care sespunea că ambele sporturi, box şi pancrătion, erau interzise la Sparta: unspartiat nu trebuie să se recunoască învins niciodată 77. Se vede că, în Grecia,

sportul putea brutal şi violent. Aşa cum scria H.- I. Marrou, când încercămsă ne închipuim „atleţii goi sub cerul limpede-al Eladei”, este bine să nu neîncredem în transpunerea imaterială pe care ne-o oferă poeţii neo-câasici;trebuie să-i vedem în arşiţa soarelui şi în vin tul care ridică nori de praf, cupielea unsă şi acoperită de un strat de pământ colorat, ca să nu rnai vorbim depancratiaşti care se t ăvălesc în noroi, mânjiţi de sânge.” 7Sân privinţa copiilor,cel puţin, putem crede că pedotribii aveau grijă să evite orice exces, potrivit cuînţeleptele poveţe a le lui Îristotel: acest losof, după cum îl sfătuia pe profesorulde muzică să nu tindă să formeze virtuozi, tot astfel îl îndemna şi pe pedotrib sănu vrea să scoată atleţi în stare să iasă biruitori Ja marile concursuri &eGreciei şi îi cerea s ă-i pună pe tineri să practice toate 138, „. Mn neutru a perfect echilibraţi, nu să-i împingă r fbiJească într-un sportoarecare vreun record '. Sabpe lingă pentatlon, box şi pancrâtion, copiii mai fă-iu şi tot felul de exerciţii de mlădiere, în ritmul oboaielor ' mişcări alemembrelor inferioare şi superioare (chei-ronomia), jocuri cu mingea şi cucercul80, punching-bag (cârycos: un sac de piele umplut cu nisip şi atârnat lanivelul pieptului, pentru antrenamentul de box). Copiii de familie bunăpracticau, încă de la o vârstă fragedă, şi că-lăria, căci grecii au iubitdintotdeauna calul. Învăţau ei oare şi dansul propriu-zis? Lucrul pare foarte

îndoielnic, dar exerci ţiile din palestră î i pregăteau desigur să ajungă, dacădoreau, buni dansatori. Tot astfel nu încape îndoială că alergarea cu torţe(lampadedromia), des a testată la sărbători, nu forma obiectul unor exerciţiispeciale, dar era de ajuns, pentru a o practica, să i un bun alergător. Un faptuimitor la prima vedere este că n u apare aproape niciodată în concursuri oprobă de înot, cu toate că g recii sunt un popor de m arinari şi cu toate că oexpresie proverbială spunea că nătărăul e „cel care nu ştie nici să citească, nici



să înoate„ bl. Probele de vâslit şi regatele sunt la fel de excepţionale. Este posibilca explicaţia acestei stări de lucruri să stea în faptul că grecii au venit din nord,dintr-o regiune continentală, iar seria tradiţională a probelor de concurs sestabilise într-un trecut îndepărtat, pe vremea când ei nu deveniseră încămarinari”- [ ] Învăţătura pe care o p rimea la şcoală tânărul atenian era, aşacum am văzut, elementară, primară, şi se Pare că, de-a lungul primei părţi asecolului 5 cel puţin, „-a existat la Atena nici un fel de învăţământ superior. arm a doua jumătate a sec olului au apărut, în privinţa mmmmm cipoli erau fofăde e, iar ce le Iumo # zei Ii se aduce

sfăşoară în urS î] °soTil°r cu pi* un cult „a Jm uI altarului MuzelorSn-o+j. – - ' c. u afc_. aauce1 ' vor răspâid? (tm)* Pmul rând. – stabilit cartT Sfrntele noi' vr – - „„r

sistemaloc cunoşâinJeiVi”' pf Caro Vor sistemaunde există turnee„.

Demonstraţiile pe care le lac, arătân-Tinţa Ş* darul vorbirii, le aduc elevi carese ţin după ii urmează din oraş în oraş, căci soştii sunt, mai 61? us de orice,nişte educatori. Sub numele general de Plosoe”, ei predau tot ce se p utea ştipe atunci şi nu st îWăta la şcoala elementară: geometria, zica, astronomia,medicina, 'diferitele arte şi tehnici şi, mai ales, retorica şi losoa propriu-zisă.

Pretenţiile soştilor erau deci universale şi acesta este, în primul rând,lucrul care i-a expus criticilor şi ironiilor cru de ale unui Socrate şi ale unuiPlaton. Ţelul lor, al tuturora, era să formeze oameni de prim ordin, învăţaţi şipricepuţi în acelaşi timp, şi mai ales conducători ai mulţimilor, oameni de stat,elita ecărei cetăţi în fond. Căci ei armau că arete e u n lucra ca re se p oateînvăţa. Or, arete, la latini virtus, nu este în primul, rând virtutea morală, ci esteansamblul calităţilor care-l fac pe om să e eminent şi-i dau ecacitate şi faimă.

Mulţi atenieni tineri doreau mai mult decât orice sa dobândească aceastăştiinţă, condiţie a virtuţii, arete. De aceea, sosirea unui. sost renumit în oraşullor era, pentru ei, un eveniment. Un dialog platonic ne înfăţişează tulburarea şinerăbdarea plină de nelinişte a tânărului Hipocrate care vine să-l trezească peSocrate înainte de ivirea zo rilor pentru a-l implora s ă-l prezinte lui Proiagorasdin Abdera, care se aa în trecere la Atena. Am îndoi se duc acasă la bogatulCallias. un. mecena” eare-i găzduieşte bucuros pe soşti. Aici, încă din vestibul.

Socrate şi Hipocrate îl zăresc pe Proiagoras plimbându-se şi stând ele vorbă cuatenienii din cele mai bune familii: stăpmul casei, Callias, cei doi i ai luiPerlele, Charmide.

Era acolo şi Antimoiros din Mende, cel mai de seamă dintre discipolii luiProtagoras, de la care învăţa ei meseria de sost ca s-o poată practica la rân dui său. Alţii

Ml tiitii atârnal re eico? ca să iC i



— se deosebea L ° eXient'„ J şi preocum,; S°? tii c'e era atâta a erSŞi „rală e ateniani'J f Ca Socr„te. cu ame muIt dedt j?”ge mulţi bani „ e promotorii unui anu' umanism, pe care Socrate -5i Sa-tică şi îl puricădesigur, dar ca re a contribuit sa. C.în chip incontestabil, la dezvoltarea eliteiGreciei. ataCea mai gravă dintre obiecţiile pe care Socrate şi PMon adreseazăînvăţăturii soştilor est e că acea arete spre e t ind ei nu ţine seama, în fond, deceea ce numim noi astăzi virtute: în dialogul Gorgias, Callicles îşi aşează idealulde putere dincolo de bine şi de rău. Viaţa şi moartea lui Socrate stau mărturieîmpotriva acestui imo- ' ralism. In 387, cu aproape douăzeci de ani după ce

băuse el cucuta, în anul când. pacea Regelui” a redat oarecare linişte, Platon şi-a întemeiat şcoala sa în gimnaziul de la Academie so.Maestrul şi discipolii săi căutau împreună adevărul în lungi discuţii „dialectice”a căror t ranspunere literară ne este oferită de dialogurile platonice. Însă nutrebuie să ne lăsăm înşelaţi: acest gen de universitate, prima instituţie de acest

fel deschisă în Grecia propriu-zisă, nu era n umai un loc dedicat învăţăturiiintelectuale: după exemplul şcolii pitagoreice, ea era, în acelaşi timp, şi un felde comunitate rel igioasă, în interiorul căreia, loso şi ucenici loso, legaţiîntre ei prin cultul Muzelor, dar şi prin amintirea prestigiosului Socrate, sestrăduiau să ducă viaţa cea mai curată, cea care pregăteşte suetului, curăţatde impurităţile trupului, accesul la contemplarea d ivinităţii după moarte. „Viaţalosocă” este, într-adevăr, o pregătire pentru moarte: ea angajează inţa întotalitatea ei. Platon, desigur, se interesează şi de cetatea pământească, al căreiplan ideal (şi utopic) îl schiţează în Republica şi în Legile, dar el ţinteştetotodată mai sus şi mai departe, spre destinul ceresc al omuluis7.

În secolul 4, succesiunea soştilor va preluată de Isocrate a căruişcoală de retorică va voi să treacă drept fmmmm mmmm declic %

Pul splendid d' Chca ed„ca {ie c; 1<iV So”ii~ & secolul V CU „easeJel ! lud n'cu CAPITOLUL V Uimei şl meserii!

Erau învinuiţi soştii că laa: a bani pentru lecţiile Joi1, iar această criticăeste adine revelatoare pentru starea de spirit a vechilor greci faţă de profesiunişi meserii, Noi spunem astăzi „nici o muncă fără plată”, iar retribuţia oricărui

serviciu ni se pare un lucru nu numai resc, ci chiar drept. Lucrurile nustăteau la fel pe vremea iui Pericle, când ideile privind organizarea socială erauteJe moştenite din epoca arhaică şi nu se modicaseră deloc de pe timpul luiHesiod.

Pentru poetul care a compus Ai u n c i ş i z i 1 e, cel mai bun mod de viaţă, unul foarte greu desigur, dar

demnitatea individului, este cel al ţăranului proprietar, căruia pământul său îi



aduce hrană şi îmbrăcăminte pentru ei şi pentru ai lui, împlinind toate nevoilefamiliei sale. Să depindă de altui pentru existenţa lui de zi cu zi era, în. ochiigrecului îndrăgostit de libertate, o servitute de neîndurat. Omul eu adevăratliber trebuie să e propriul său stăpm în toate; Şi cum ar putut el una caasta dacă primea de la altui Un salariu? Deja pentru Homer, cea mai readintre condiţiile umane era cea a muncitorului agz'icol, a teiului. – f'~*°s) >ac”'că a proletarului pe care m izeria ii con-stiinge Să-Şi închirieze forţa braţelorIdealul este aşadar au tar-

1 „ iraditii”' „ ' aceiB (ă privi”, „„„minatoare <.'?„'ă Puritan îf'ij: f '„WPc (tm) ucf „„ scriitori,; TermPI, de o_. Unca Pe

nudele sale, ei de condiţie liberă, care sunt în grija Iui şi pe care nu ffmai poate întreţine.

Je' Li sţjj că Nausikydes nu numai ca se întmăcinând făină, dar mai şi creşte

Hi porci şi boi şi are destule rezerve ca să poată veni sea şi statului înajutor? Kyrebos, care face pline, 4 întreţine întreaga familie şi duce o viaţăfoarte îndestulată; Demeas din Collytos fabrică tunici, iar Menon, mantale; iarcei mai mulţi dintre locuitorii Megarei se întreţin ţesând haine scu rte. Fiindcărudele tale su nt libere, socoteşti că ele nu trebuie să facă nimic altceva decât sămănânee şi să doarmă?” Jân realitate, la Atena, în ciuda Iui Aristotel, cetăţeniicare practicau o meserie aveau în adunare (atunci când se puteau duce laşedinţe) aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi. O lege îl scutea de obligaţia de a-şi hrănitatăl pe ul care nu fusese dat să înveţe nici o meserie, iar o a ltă legecondamna trândăvia: am citat mai înainte un pasaj din Plutarh, din care reieseclar ce deosebire exista, în această privinţă, între mentalitatea obişnuită laSparta şi Ia Atena 6.

Însuşi Solon se făcuse negustor pentru a reface averea familiei pe caretatăl său o împuţinase, dar Plutarh, când povesteşte faptul, simte nevoia să

justice această activitate. iruşinos” şi arată că negoţul, cel puţin, era preţuit pe vremea aceea 7. Cândscrie, ' în altă parte că nici un tânăr de familie bună n-ar vrea să e scu lptor caFidias sau Policlet, ori poet ca Anacreon, Philemon sau Arhiloh, el nu face decâtsă oglindească prejudecăţile Beoţiei aristocratice în care se n ăscuse 8.

În realitate, majoritatea atenienilor recunoşteau fără să ca obiecţiidemnitatea artistului, iar pictorii de vase îşi scriau cu mândrie numele pelucrările lor; ei făceau să s# JO* Jui'VcSdai”? Pecoa faci 'arat mPicdicu să



'ni cu „iult mai „„? „* VS. S1* *”? r P entru raf, de ii1!':„*'„' Pe

UUGe> Poate n GdUctor” wma ile V * J”crriCorint 1 nUilfe avea erau disii pe vremea Iui Homer şi Hesiod,

schimburile se f ăceau nrin intermediul trocului: se foloseau uneori lingouri demetal preţios, dar acestea nu erau transformate în monedă. Obiceiul era ca

valoarea unui obiect sau a' unei persoane să e evalatfemeie valorau atâţia boi.

Moneda, folosită în Grecia, se pare, încă din secolul 7, este la începutincomodă şi ocupă mult Ioc: ea apare sub forma unor frigări de er şi aceastaeste originea euvân-tului obol, care înseamnă „frigare”. Se ştie că la Spartaaceastă monedă s-a m enţinut mai mult decât In alte părţi şi se trage de aiciconcluzia că legislatorul Licurg a vrut să împiedice, pe această cale, luxul şicorupţia *. Până în vremea războaielor medice, moneda de aur şi de argint este

destul de rară în Grecia, din cauză că lipsesc metalele preţioase. Acestea nusunt produse decât de minele de pe coasta Traciei şi din insulele Thasos şiSiphnos. Este adevărat că în sudul Aticei chiar, Ia Lau-rion, se exploatauzăcăminte de plumb argeniifer, dar numai în 483 s-a descoperit aici an lonmult mai bogat, cel de la Maroiieea, „un îzvoz* de argint, o comoară ascunsă-npămâni”'I5. Această descoperire, care va contribui din plin la victoria de laSalamina, datorită legii navale a l ui Temistocâe1Q, va îngădui să se bată. pe

viitor, mari cantităţi onedă. Bătut i ia

Drahma atică trăgea 4,35 grame de argint şi avea un titlu excelent (pânăla 933 la mie argint curai). S-au „monetăria*' (argyrocopeion) din Atena „ şipiese „ra? ai e gnime>/toî — as

— – - -as isn de să schimbi unele cu altele aceste monede parţineau unorsisteme diferite. La piaţă, pluraii-f monedelor înlesnea înşelătoria. Poetul comicDipliilos aduce în scenă un negustor care cere pentru un ste mare zece oboli:cumpărătorul se pregăteşte să-i dea zece oboli atici, dar celălalt se împotriveşteşi pre tinde că a vrut să spună ze b ş pre or ob oiul dea zece oboli atici, dar

celihlf- – p s tinde că a vrut să spună Sce ibo'î (tm) pOMv atic nu valoradecât şapte zecimi din J?„l?; U1” oDotu*Ca sa pună capăt unor astfel dPif-°' ales ca să asigure primatul

bufnin'? / dar mai războiului peloponeziac Atenei „' de la Delos propti XiPU? / UtUror cetăţi? or m asuri şi monede „. AristoLn LSi 'de 8reutăti' n Pasările unde. vânzătorui r T această hotărâre ege d upă care



„oamenii din L Ld%dec (tm) te” propune o te„„unateniaSVUllo„UI K”'Ha J*„* elemMrle „ — Tributul/'n71o„>.”i. _, - la început, la alanii pe an. În timpul răzoiului peioponeziac, când rezerveleacumulate de Peride în tezaurul din templul Atenei au fost înghiţite de costuloperaţiilor militare, acest tribut a fost mărit în mai multe rân duri, ajungândpână la triplarea sumei iniţiale şi, cu toate acestea, mai ales după dezastruoasaexpediţie din Sicilia, Atena ducea lipsă de bani. Instalarea pe termen lung apeloponezienilor în Atica a întrerupt şi exploatarea minelor de la Laurion căcisclavii au protat de situaţie şi au fugit. A fost nevoie atunci să se dea la topitstatui de aur masiv ca să se poată bate monedă şi s-a ajuns chiar să sefolosească bronzul, Emisiunile de bronz au fost însă, în secolul 5, de scurtădurată. La Aristofan, un atenian îi spune altuia: „Da. eu-atât mai mult cu citmoneda asta mi-a purtat ghinion. Tocmai vândusem struguri şi-am plecat

acasă cu gura plină de piese de bronz, iar apoi m-am întors în Agora să cu mpărfăină, dar în clipa tind întinsesem sacul, crainicul a strigat: „Nimeni să nu maiprimească nici o piesă de bronz: nu mai circulă decât argintul” 21.

Obiceiul atenieniior de a-şi folosi gura drept portmoneu a fost amintit şimai sus zCu toate acestea, moneda de bronz avea să r eapară la Atena în secolul4 şi să se menţină în chip denitiv.

Monedele de aur erau î. n primul râncl ăariciî (de la numele regeluiDarius), bătuţi de perşi cu egia arcaşului, în ultimii ani ai războiuluipeloponeziac, când Marele Rege i-a susţinut cu bani pe spartiaţi, aceste piese s-au răspândit atât de mult în Grecia încffc raportul de valoare dintre aur şiargint a căzut, între anii 450 şi 336, de la 13Vr. la 10.

Aşa cum am mai spus-o, şi alte monede, nu numai cea ateniană, circulauîntr-un grup întreg de cetăţi, dar: nu cunoaştem, în epoca clasică, decât osingură monedă grecească care n-a fost emisă de un oraş anume, ci de unorganism internaţional: este vorba de moneda amfâc-tionică, bătută către anul338 cu egia celor două divinităţi ale Ametioniei deloe *, Demeter şi Apolon.

Aceasta a fost, poate, o încercare arcabidar se pare că ea n -a avut decât puţin succes 2S.

Eşti care a dmi” ni e Consiliu format di/? delegaţii cetăţilor grece î jtrausanctuarul de Ia Del. fL <S< în epoca lui Pericle apare pentru prima dată împrumutul cu camătă. Pânăatunci nu se cunoşteau decât tezaurizarea şi împrumutul fără dobândă, numiteranos. Acum însă, lărgirea activităţii economice necesită „investiţii” şi, pentrua compensa riscul unor pierderi, în ciuda protestului unor loso, pare legitim



să se acorde cred itorului o plusvaloare, încă de la sfârşitul secolului 5 apar bancherii, care sunt cel mai adesea meteci sau sclav

discursurile judiciare privind litigiile de succesiune ne dovedesc că unele averierau constituite aproape numai din creanţe. Procedeele cele mai obişnuite de a

valorica un capital sunt să dai bani cu prumut, cu o dobândă ridipentru a nanţa comerţul pe mare sau să cumperi sclavi pe eare-i închi-rieziapoi e statului, e unor particulari.

Împrumuturile au scadenţe scurte, iar dobândă trebuie să e plătită laecare „lună nouă”, adică la sfârşitui ecărei luni lunare. Pe Strepsiade, care afăcut datorii din cauza pasiunii costisitoare a ului său pentru sportul hipic, îltrezesc noaptea din somn necazurile băneşti: „Mă topesc, spune el, văzând cumluna aduce din nou. ziua de douăzeci şi pe cele următoare, căci dobmzile ajungla scadenţă” „4. Dobândă obişnuită era de o drah mă la mină pe ecare lună,adică de 12%. Dobândă de cinci oboli (10%) este o f avoare şl vedem adesea că

se plăteşte o dobândă de nouă şi de zece ob oli. adică 20%. Cămătarii., reşte,cer şi mai mult. În mod obişnuit se pare că st atul nu se preocupă să limitezemărimea dobânzii. Cunoaştem totuşi şi o excepţie: sub arhontatul lui Cadys” laînceputul secolului 4, cetatea Del a interzis să se î mprumute bani cu odobândă mai mare de t rei oboli Ia i pe ecare lună, mai mare adică de 8.57%,dacă este vorba ds mina din Del care are 70 drahme, sau mai: nare do (r' n,dacă se s ocotesc 100 de drahme ia mină, aşa L-um se face în mod obişnuiti5.

Viaţa pe care o duce ţăranul proprietar al unei bucăţi de pământ pe careo exploatează el însuşi rămâne, pentru grecii din vremea lui Xenofon, idealul de

viaţă, aşa cum era. am văzut-o mai înainte, şi a au întemeiat atâtea colonii de-a lungul tuturor coa stelor Mediteranei, în Italia,în Galia, în Spania, în Africa şi până în sudul Rusiei, scopul lor a fost, înprimul rând, să găsească pământuri pentru surplusul lor de popu-'aţie pe caresolul Greciei, destul de arid şi de sărac, nu izbutea să-l hrănească. Economicullui Xenofon cuprinde un imn închinat agriculturii. Aceasta nu numai căproduce bunurile necesare existenţei, dar şi perfecţionează trupul şi suetulcelor care o p ractică: „Supunhidu-i la un efort pe cei care lucrează pământul cu

braţele, ea le dă o forţsilindu-i să meargă mult pe jos. Pământul îi îndeamnă pe cultivatori şi să-şi

apere ţara cu armele, căci recoltele pe care le dă el stau la îndemâna tuturor şisunt la cheremul celui mai puternic. Pământul, ind o divinitate, este şiprofesor de dreptate. Agricultura ne învaţă şi să poruncim altuia, căci pentru a un bun agricultor trebuie să ştii să le insui lucrătorilor obişnuinţa de aasculta fără împotrivire. Pe bună dreptate a spus cineva că agricultura estemama şi doica celorlalte arte. CLod lucrurile merg bine în agricultură, toatecelelalte domenii înoresc” 2<i.



Aşadar, cultivarea pământului formează cei mai bum cetăţeni şi cei mai buni soldaţi.

Regimul proprietăţii funciare a variat mult în Grecia, în funcţie de regiunişi de epoci. În Lacedcmona, ecare spartiat cu drepturi depline stăpâneşte unlot (cleros) de întindere mijlocie care es te în principiu inalienabil şi pe care-lcultivă hiloţii: într-adevăi*, de vreme ce spartiaţii nu au voie să practice nici oaltă meserie decât cea a armelor, alţi oameni trebuie să lucreze pământul înlocul lor; pentru a se întreţine, ecare sp artiat primeşte produsele cleros-uluisău în natură, în principiu şaptezeci de medimne de grâu pe an pentru elînsuşi şi douăsprezece pentru nevasta lui, ceea ce face în jur de patru mii dekilograme cu totul, plus fructe – în special măsline şi struguri – în cantităţicorespunzătoare. Sistemul cleros-ului n-a fost însă aplicat în chip coerent şiîmbogăţirea unor familii în detrimentul celor mai multe dintre celelalte n-aputut împiedicată, astfel încât proprietatea funciară în Lacoma s-a concentrat

repede în mâinile unui număr mic de cetăţeni care-şi măreau neîncetat moşiile27. In multe alte regiuni din lumea grecească, în Tesalia şi Beoţia. de pildă,regimul marii proprietăţi pare să fast predominant dintotdeauna; miciiproprietari de felul lui Hesiod sunt puţini la număr şi au a se plânge deseori decei mari, pe care ţăranul din Ascra îi numeşte „regi”.

În Atica, aproape toate domeniile mari ale Eupatrizilor fuseserăfărâmiţate în secolul 6, aşa cum am spus-o mai sus 2S. Marea majoritate acetăţenilor trăiesc pe pământul lor şi din pământul lor. Am văzut că Xenofonface o deosebire între proprietarul care-şi cultivă pământul el însuşi(autourgos), ajutat cei mai adesea de câţiva sclavi, şi cel care se mulţumeşte săsupravegheze munca câmpului pe proprietatea sa, aşa cum face Ischomachos.interlocutorului Socrate în Economicul. Există însă şi un al treilea tip deproprietar funciar: cel care-şi duce viaţa numai la oraş şi care-şi încredinţeazăpământul unui administrator, eerându-i în schimb să-i aducă produsele înnatură ori să-i dea echivalentul lor în bani. Pericle, pe care treburile lui de omde stat nu-l lasă să părăsească oraşul, îşi pune administratorul să vândăîntreaga producţie a p ăminlului său şi, cu banii pe care-i obţine astfel, suportă,de] a o zi la alta, 'cheltuielile gospodăriei sale.

Înainte de războiul peloponeziac, situaţia proprietarului rural în Atica

pare să fost destul de bună, chiar când proprietatea sa era modestă. Cel puţinaşa ne i'ac să credem regretele care-l încearcă pe moş Strepsiade când 9egândeşte la satul de unde a trebuit să plece din cauza conictului ă. Şi într-adevăr, câmpiiJe din Me. sogaia, din lunca Cesxihii şi de la Eleusis aurandament bun la cereale şi legume; Diacria este acoperită de vii frumoase; de-a lungul muntelui Pames există multe păşuni şi multe desişuri; pe înălţimi,stupii sunt plini de albine; pretutindeni, livezile de măslini dau un ulei care se



vinde pe aur 30. Dar „planul lui Pericle” incursiunilor duşmane, pentru a face din Atena şi Pireu o fortăreaţă de undetrierele puteau pleca să atace fără încetare coastele Pelopo-nezului, s-a doveditcu timpul funest pentru agricultura atică, mai ales pentru viţa de vie şi măslini,adică tocmai pentru principalele bogăţii ale tării. A fost nevoie de timp pentru areface viile tăiate; cât despre m ăslinii distruşi, a fost o a devărată nenorocire,căci trebuie să treacă peste zece ani ca să înceapă să dea rod un măslin tânărşi cu mult mai mult ca să aj ungă el la randamentul maxim. Şi alte pricini augrăbit declinul agriculturii în Atica şi în alte reg iuni ale Greciei, undeproprietăţile ajung să se fărâmiţeze în parcele inme, pe care nu mai izbuteştesă-şi ducă viaţa nici măcar o familie puţin numeroasă. Pe de altă parte,creşterea generală a preţurilor îl sileşte pe micul proprietar să facă datorii;adesea, ei tesninâ prin a~şi vinde pământul unui afacerist.

Tehnicii folosită în agricultură rămâne destul de rudimentară în epoca

clasică. Dintre cerea le nu se cultivă decât griul şi orzul, ambele în cantităţiinsuciente: Atica trebuie să importe din Sicilia, din Egipt, din Tracia şi de peţărmurile Pontului Euxin cea mai mare parte a proviziilor ei de cereale. In modobişnuit se ară de trei ori: primăvara, vara şi toamna. Plugul, care nu s-a maiperfecţionat din timpul lui Hesiod. este tras d e boi (care se întâlnese destul derar în Atica) sau de catâri; cu el nu se putea ara decât la naică adâncime şimunca trebuia să e completată cu sapa şi cu huieţui 3j. Treieratul griului sefăcea aşa cum se mai face şi astăzi pe unele câmpii din Grecia: se întind snopiipe o a rie pavată, într-un loc unde suă vântul şi apoi un atelaj de cai sau decatâri legaţi ca o funie lungă de un ţăruş si tuat în centrul ariei se învârte şi îicalcă în picioare. Griul era a poi măcinat – de obicei femeile făceau treaba asta –într-o piuă cu ajutorul unui pisălog de lemn sau de piatrăS2. Cu începere dinsecolul 4. agronomii” studiază asolamentul şi ameliorarea pământurilor: existăpreocuparea de a î mbunătăţi randamentul prin îngrăşăminte. Dar cercetările sefac în special în domeniul arbori-culturii.

Culesul măslinelor se face e eu niâaa, e cu ajutorul unor trestii lungi şiexibile, iar stoarcerea lor se f ace într-o piuă prevăzută cu un scoc sau ca unoriciu de scurgere pe fund, pentru a se p utea evacua drojdia (amorge) care eraapoi folosită ca îngrăşământ sau în prelucrarea lemnului şi a pieilor. Se mai

folosea şi o adevărată râşniţă de ulei. formată din două pietre, una xă şicealaltă mobilă, intrau una în alta. Pulpa era apoi pusă la teasc. ssCulesul viilor se făcea în sunetul oboaielor care stimulau râviia

lucrătorilor, după cum ritmau şi exerciţiile din gimnaziu. Teascul pentru vin eraun cazan portabil de lemn, cu fundul uşor înclinat ca să se poată scurgelichidul printr-un scoc care ieşea în afară, în vasul aşezat dedesubt. Strugurii



erau călcaţi în picioare, tot în sunetul oboiului, de nişte lucrători care se ţi neaucu mâna de o b ară ca să nu-şi piardă echilibrul 3i.

Printre pomii fructiferi, cel mai obişnuit trebuie să fost smochinul. InPace a, Trigeu evocă amintirea smochinelor proaspete şi a acelor „calupi desmochine uscate” care existau înainte de r ăzboi 3\parSingurul zahăr pe car e-lcunoşteau cei vechi era cel pe care li-1 dădeau albinele. Stupii de pe Himetosproduceau mierea cea m ai preţuită şi cea mai scumpă. Acelaşi Trigeu îi spunelui Boiernaş, care-şi pune miere a tică în piuă: Pe tine te sfătuiesc să iei o altămiere. Asta costă patru oboli. Cruţă mierea atică” 3G.

În secolul 5, legumele pe care le consumă atenienii, şi care sunt socotiteun lux, sunt aduse, cele mai multe, clin ţinuturile vecine, din Beoţia şi dinMegarida. Însă agricultorii din Atica reuşesc să producă varză, linte, mazăre,ceapă şi usturoi; ei aclimatizează chiar şi cucurbilaceele din Egipt. Îngrijirispeciale se d au şi orilor; e nevoie de ele pentru ghirlandele şi coroanele care

nu pot lipsi de la nici o sărbătoare, publică sau privată.Creşterea boilor şi a cailor nu merge bine deloc în Atica, unde nu există

păşuni grase, în vreme ce ea constituie una din marile resurse ale câmpiilor din Tesalia şi Beoţia. Măgarii şi a

parte a transporturilor se f ăcea cu ajutorul lor3/-Creşterea porcilor era foarterăspândită: Pâalon socoteşte că porcarii sunt necesari statului 3H, iar cei care

voiau să seI5S iniţieze în misterele de la Eleusis îşi procurau, probabil, fără greutate,

contra sumei de trei drahme, purcelul de lapte de care av eau nevoie pentruceremonia de la Faleron31'. Ţinuturile de la graniţă (eschatiai) erau muntoaseşi adăposteau un mare număr de t urme de cap re şi de oi. Strepsiade îi. spuneaului său, de vârstă încă foarte frageJâ: „Cinci te faci mare, o să-ţi aducicaprele de pe muntele Phelleus. Întocmai ca şi tatăl tău, îmbrăcat într-o pielede capră” J0. In sfârşit, spre deosebire de capre, oile nu produceau numai lapteşi carne, ci şi lână, materie primă indispensabilă pentru confecţionareaîmbrăcăminţii. Turmele erau însă duşmanii reşti ai ogoarelor cultivate, pecare. le devastau de îndată ce scă pau de sub supravegherea păstorilor lor. iarunele cetăţi , din această pricină, hoiărî-seră să interzică creşterea caprelor41.

În secolul iui Pori de, importanţa industriei creşte fără încetare la Atena

şi imensa majoritate a populaţiei urbane se î ntreţine din practicarea uneimeserii. Cu toate acestea, multe munci mai sunt încă făcute în casă. Însă chiardacă cele mai multe ateniene ţes şi torc la ele acasă, chiar dacă multe îşi facsingure pâinea, sunt numeroase şi cele care cumpără de la brutar pâinea şiprăjiturile sau care, odată ce-au lucrat h aine pentru nevoile familiei,prelucrează lâna pentru clientelă şi merg la piaţă să vândă aţă, panglici,costume, căciuli, coroane 42.



Muncile cele mai grele sunt lăsate în seama sclavilor în primul rând, înseama metecilor în al doilea. Cetăţenii constituie, aşa cum s-a spus, un fel de.,aristocraţie a muncii” 43 şi rareori se întâmplă ca ei să accepte, e şi temporar,funcţia de muncitor necalicat. În plus, ei lipsesc a desea de la lucru ca să iaparte la şedinţele Adunării sau *le tribunalelor, unde primesc t ichete deprezenţă. &B serviciile Pe CoV *. a Ofertei e stăpână Unei] e~

onrt. PcJ.du„„„ ai wf. Pentru ieei în Zi dT* de mSn *>„? te — l. SSL§fH=Lp= mm li o enumerare impresionantă a meseriilor care au protat de aceastăocazie favorabilă: „Cit despre populaţia lucrătoare. Perlele n-a vrut nici să elipsită de. salarii, nici să primească bani fără să facă nimic. Ca urmare, el a

propus cu multă hotărâre p oporului nişte proiecte mari de construcţii şi nişteplanuri de lucrări. care aveau să dea de lucru multor meseriaşi, timp de multă

vreme. Materiile prime – piatră, bronz, ldeş prelucrate şi folosite de tot felul de meşteri: dulgheri, modelatori, erari,cioplitori de piatră, vopsitori, turnători de aur, strungari în ldeş, pictori,dăltuitori, vizitii şi cărăuşi, negustori, marinari şi piloţi, rotari, căruţaşi, birjari,fabricanţi de frânghii, ţesători, pielari, lucrători la terasamente. Î n felul acesta,nevoile lucrărilor aveau să răspândească bunăstarea am putea spune asupratuturor v ârstelor. şi tuturor a ptitudinilor' 4; î.

Printre meseriaşi, foarte adesea, „tatăl avea pe ul său drept urmaş şi-itransmitea ei însuşi procedeele şi secretele meseriei sale. Deseori însă, copiiierau daţi Ia ucenicie la un. mic patron, ceea ce dădea naştere la un contract, şi,pentru a trezi spiritul de emulaţie al ucenicilor, se mtâmpla să se organizezeîntre ei concursuri, de pildă în atelierele de ceramicăi6.

Existau, la Atena,. În jur de şaizeci de zile nelucrătoare pe an, repartizate,dealtfel, foarte inegal Intre luni. Munca începea dimineaţa, foarte devreme, şinu înceta decât la apusul soarelui. Nu numai Flâocleon, judecătoruJ maniac,se scoală la cântatul cocoşilori7: „De îndată ce cântă cocoşul, toţi sar <dixi patşi. se apucă de lucru, erari, olari, pielari, cizmari, băieşi, fabricanţi „e făină,

de lire, de scuturi. Alţii pornesc la drum de curn se încalţă, cu noaptea-n cap”48. Î6X

— Viaţa de toate zilele în Grecia î mm iigiipitiii mmmssm mmmm trebui*.să care lUCra rele sale mine Puţurile „au şi i dus la argyro

Lucrătorii c > Atena Pv niJfuturxle de z



&Copva' c” în f argint IuJea la folosea a SPâtefe „n „-! agerea argilei „'

Existau cariere de argilă în Atica, de pildă la capul Cohas, la zecekilometri la sud de Atena, Pentru a face argila mai roşie şi mai puţin poroasă sepunea şi ocru roşu (miltos) sau cinabru; aăm dintr-o inscripţie că în secolul 4

Atena şi-& asigurat monopolul asupra einabrului din insula Keas 53.Roata olarului folosită încă din epoca homerică, rămăsese foarte

rudimentară: nu era decât un disc montat pe uv ax vertical pe oare olarul îl.Învârtea cu mâna sau pe care-l punea în mişcare în locul lui un ajutor. Odatămodelat vasul era uscat la soare, apoi lustruit şi pe urmă decorat Odinioară,decoratorii pictau personaje negre pe fanriu roşa al pământuâui; în secolele 5 şi4, ei delimitau gurile ca o linie neagră, le lăsau de culoarea argilei şi în tindeaii pe tot restul suprafeţei un smalţ negru: aşa arată vasele cu guri roşii care au

înlocuit vasele cu guri negre. Pictorii. aveau la dispoziţie, pe lângă negru şiroşu, şi a] te câteva culori; albul, oare era folosit uneori ca fond, în cazulnumeroaselor îekyâhoî funerare d e pildă, roşul violaceu şi, rareori, albastrul,rozul, auriul şi cafeniul. Smalţul negru, pe bază de oxid de er, foarte rezistentşi cu o frumoasă strălucire metalică, era aplicat cu ajutorul unei pensulegroase, iar ap oi ceramica era a rsă în cuptor, operaţie foarte delicată, Când era

vorba de ceramică de artă (căci multe dintre vaselmuzee n-au avut niciodată vreo î ntrebuinţare practică şi au fost create numaipentru, plăcerea ochiului), olarul îşi semna lucrarea, cutare a făcut, iar pictorulfăcea la fel, cutare a pictat. Cunoaştem astfel numele multor meşteri, dintrecare câ ţiva au fost nişte mari artişti. Pictura d in epoca clasică a pierit înîntregime, dar vasele ne îngăduie aă ne facem o idoe despre ea.

Pe vasele pictate sunt reprezentate uneori erării: cuptorul, mai înaltdecât un stat de om, trebuie să aibă cel puţin doi metri; focul este înteţit cunişte foaie făcute din-tr-un burduf, adică dintr-o piele de capră. Un lucrător ţinepe nicovală, cu ajutorul unui cleşte lung, o bucată de metal pe care un altul oloveşte cu ciocanul. În mai toate atelierele înfăţişate pe vase vedem că atârnă depereţi nişte vase î n care se a ă, desigur, băutura eu care urmează să serăcorească muncitorii. Aceştia sunt, ce] mai adesea, complet goi, dar poartă

uneori o îmbrăcăminte foarte sumară. Vedem şi nişte meşteri turnând diferitelepiese ale unei statui de bronz, piese care vor apoi îmbinate cu ajutorulcepurilor. A] ţii lustruiesc o statuie colosală 54.

În epoca clasică, Grecia, care avusese păduri frumoase, ajunsese foartedespădurită şi ez-a silită să importe lemn din Macedonia, din Tracia, din AsiaMică sau din Magna Grae-cia. Cu lemnul din Tracia şi-a construit Atenamajoritatea corăbiilor. Instrumentele pe care Ie foloseau trmpjarii sunt



înfăţişate pe stela funerară a unui fabricant de paturi: echere, compas, obiecteîncovoiate cu care se desenau mulurile. Tot pe vase vedem un dulgher cioplindo grindă eu un fel de ciocan cu coada foarte lungă, un ebenist făcând o gaurăîntr-un cufăi'aş cu un burghiu cu miner arcuit şi an sculptor cioplind cu odaltă un hermes de lemn 55_

Cioplirea şi şlefuirea pietrelor se făcea cu o miga'Jă vrednică deadmiraţie. Se ştie că G recia avea cariere de marmură splendide, mai ales îninsula Păros şi, în Atica, pe coastele muntelui Pentelic, şi că ea dispunfea şi deun calcar albăstriu foarte frumos, cum este cel care se întâl-neşte atât de des laDel. Lucrătorii lăsau pe două dintre laturile pietrelor dreptunghiulare sau peîntreaga margine a tamburilor de coloană nişte „cepuri de transport”, ca să sepoată ridica piesele; această operaţie se f ăcea cu ajutorul unor maşinirudimentare, formate din nişte bâme U 1 '

lungi, un cablu, un scripete şi un troliu, Cepurile eraţi „. poi eliminate, bineînţeles. Pietrele erau îmbinate

plumb; forma acestor crampoane a variat după epoci (în coadă de rândunică, înlormă de T) şi le oferă arheologilor indicii cronologice. Se ştie că grecii eraufoarte înclinaţi să picteze pe piatră: cea mai mare parte din statuile şi

basoreliefurile de marmură erau împodobite cu culori vii, albastru şi de roş u; stelele incizate sa u sculptate era u. În acelaşi timp, şipictate,. iar literele de pe inscripţii nu erau numai săpate, ci şi pictate, de obiceiîn roşu.

Pielea era prelucrată de tăbăcar sau de pieW {skyio-depses, byrsodepses)înainte de a întrebuinţată de cizmar (skytotomos, skyteus). Unii tăbăcari auavut întreprinderi importante şi s-au ocupat şi de politică, Cleon şi Anytos depildă. Pe un vas pictat vedem un cizmar croind pe măsură un pantof, după ometodă foarte simplă: clientul şi-a pus un picior pe u n soclu de lemn. sau depiatră aşezat pe masa din atelier; cu o mină, el se sprijină de caţml lucrătoruluicare taie pielea cu un cuţit de jur împriejurul piciorului clientului său. Pe unalt vas vedem un cizmar lucrând la o bucată de piele pe care o t aie; de peretesunt agăţate un cuţit, nişte bucăţi de piele şi nişte calapoade de panto5G.Existau ateliere diferite pentru. Încălţămintea bărbătească şi pentru

încălţămintea de damă57. Torsul şi ţesutul sunt practicate mai ales de femei, la ele acasă, darexistau şi ateliere unde se p relucra lâna. La început se spăla lâna cu apă caldă,apoi se scărmănau smocurile trăgându-ise de ele şi strângându-le tare pepiciorul care era întins; pentru această operaţie se p utea insa folosi şi un obiectde ceramică numit onos sau eplnelron. Decorul de pe unul din aceste obiecte



ne arată în ce mod era el folosit. Este „vorba de o jumătate de cilindru de argilăîn scobitura că r. uia intră gen unchiul şi partea de jos turile pe care le $a P

ş apă amesteca cu P iar apă amesteca cu P iar dSsde direct aduceaţăranul cu vase oferea leproduse !:'

Existau însă şi mulţi vânzători la mâna -: >. doua, care comparau de laproducător pentru a revinde apoi publicului. Toţi cei care se îndeletnicesc cucomerţul cu amănuntul se numesc căpeloi şi acest cuvânt are o n uanţă foartepeiorativă pe care nu o comportă cuvânt ui emporoi care-i desemnează penegoeianţi, pe cei care se ocu pă cu corner ful angro, cu tracul maritim înesenţă.

„Toţi cei care au ceva de vândut, sclavi care duc stofe ie pe care tocmai le-au ţesut, meşteri din Cerameicos, din Meliie şi din Scambonidai, ţărani plecaţicu noaptea~n cap din satul lor, megarienii care-şi împing porcii înaintea [or,pescari de pe lacul Copais, toţi îşi încrucişează fără încetare drumurile.

Străbătând aleile st răjuite de copaci; ei ajung în sectoarele rep artizate pentrudiferitele mărfuri şi despărţite prin îngrădituri mobile. Una după alte, la orelexate de regulament, se deschid tarabele cu legume, cu fructe, cu brânză, cupeşte, cu carne şi mezeluri, cu via, cu lemne, cu oaie, cu haine vechi, cuerărie. Există şi un colţ pentru cărţi. Fiecare negustor a re locul lui pe care-idobmdeşte plătind o taxă: apărat de un cort sau de o u mbrelă, el îşi expunemarfa pe nişte mese de scânduri, m apropierea căruţei şi a vitelor sale care seodihnesc. Clienţii circulă, toată lumea îi strigă; comisionarii şi hamalii îşi oferăserviciile. Ţipete, înjurături, certuri: agoranomii nu ştiu pe cine să creadă.Când tarabele sub cerul' liber sân fc Închise, clientela se duce în hala.acoperita, un bazar de tip oriental, cu partea din fund ocupată de tejghele” 63.

Reputaţia micilor negustori e proastă: ei sâat învinuiţi că fac înşelăciunicu monezile şi cu greutăţile, în ciuda controlului metronomilor, sau cu calitateamărfurilor. Chiar când e limpede că sunt cinstiţi, meseria pe care o f ac edefăimată. Aristofan aminteşte mereu, cu răutate, că mama lui Euripide”

vindea legume la piaţă; este adevărat că fmeil acesta, pe st răzi sau în *Să

Agora, erau văzute cu ochi chiar1 mai rât decât bărbaţii şi erau bănuite

numaidecât de imoralitate. Unul din servitorii lui Deimos îi spune negustoruluide cârnaţi din. Cavalerii lui Aristofan:Ai tot ce- ţi trebuie ca să ajungi demagog:o voce d e desfrânat, o familie de nimic, apucături de derbedeu” M.

În ciuda drumurilor proaste, care nu er.au, adesea, decât nişte potecicare treoeau râurile prin vad, foarte mulţi negustori ambulanţi făceau călătoriilungi, cu boccelele şi vitele lor de povară, măgari sau catâri, purtând samaresau înjugaţi la căruţe cu două ori cu patru roţi, pentru a aduce, de pildă, la



Atena produsele roditoarei Beoţii. Astfel„tocmindu-se” cu un teban care a a dus de-acasă vânat, păsări şi peşti de totfelul, şi mal ales vestiţii ţipaai din lacul Copais, eare-i desfătau pe cunoscătoriiîntr-ale mâncării 65.

Cu toate acestea, deoarece legăturile pe uscat, erau anevoioase şicostisitoare, marele comerţ, cel pe care-i deţineau negustorii numiţi emporoi, sefăcea esenţialmente pe mare.

În secolul Iui Perlele, Mediter&na fusese curăţată de piraţi, mulţumităthalassocraţiei ateniene, care, de la victoria de la Salaniina, se arma fărăîncetare, şi mulţumită confederaţiei maritime de la Delos. Corăbiile de război cutrei rânduri de vâsle, trierele, asigurau în acelaşi timp supremaţia navală a

Atenei şi securitatea navigaţiei marieliberfără a avea să se teamă de alte primejdii decât cele legate de valuri şi de

vremea rea, corăbiile care transportau marfă, minute „rotnde” u

prin opoziţie cu corăbiile de război mai prelungi şi mai puţin adânci. Spredeosebire de tr iere, a căror viteză stătea în vâsle, corăbiile rotunde, mult maiîncete, se deplasau mai mult cu ajutorul pânzelor, vâslele neavând decât un rolauxiliar. Grecii ştiau să folosească ancorele, dar nu cunoşteau cârnia deetambou, care pivotează în jurul unui ax vertical, şi se crede că aceastănecunoaştere a contribuit la limitarea t onajului corăbiilor lor: cele mai maricorăbii de transport deplasau mai puţin de patru sute de tone, ceea cereprezenta cam de trei ori tonajul unei triere. Această limitare a tonajului aveaînsă ş: alte pricini: cu mijloacele mecanice sumare de care se d ispunea peatunci, cum s-ar putut trage pe uscat corăbiile. În anotimpul urât sau chiarîn timpul nopţii, 'dacă marea începea să e agitată? Căci lipsa unor hărţimaritime bune, lipsa busolelor şi a farurilor puternice făcea ca noapteanavigaţia să e cu-adevărat primejdioasă; grecii navigaţi. aşadar, aproapenumai ziua şi în anotimpul frumos şi st-fereau să piardă din ochi pămmtul. Eiurinau îndeaproaw coastele şi treceau din insulă în insulă, în aşa fel încât săgăsească întotdeauna un adăpost la asnţitul soarelui. Pentru a merge de laPireu în Sicilia, ei treceau în mod normai prin Corciră şi Tarent. Corăbiile erautrase pe ţărm cu ajutorul chilelor false. Ca să nu facă înconjurul Pelo-ponezului, grecii treceau din golful Saronic în golful Corintului trăgându-şi

corăbiile pe vălătuci de lemn de-a lungul drumului numit diolcos, al căruitraseu se învecinează cu cel al actualului canal, tăindu-l chiar pe alocuri.Pireul, cu rada sa imensă şi cu bazinele sale bine adăpostite, ajunge săeclipseze atunci cele două porturi, al Corintului. şi al Eginei, care ri valizaserămult timp cu el. precum şi toate celelalte aşezări maritime ale Greciei. El esbecentrul unei activităţi cu mult mai importante decât cea din Agora, dând toatămăsura faptului că, la Atena, comerţul maritim este cu mult superior



comerţului terestru, iar bogăţiile deţinute de emporoi – cetăţeni sau meteci –sunt cu mult mai mari decât averea modestă a unor căpeloi. Marii importatori,care au de făcut investiţii enorme şi care riscă foarte mult, primesc u neoriajutorul bancherilor care le împrumulâ bani cu o dobândă ridicată. Din toatăaceastă activitate, pe care n-o controlează – exce pţie făcând doar comerţul eucereale, aşa cum vom vedea – statul are şi el un beneciu, căci el percepe, prinintermediul unei societăţi care ia în arendă impozitele, un drept vamalreprezentând a suta parte, iar apoi a cineizece-a parte din valoarea tuturormărfurilor care trec prin Pireu.

Hegemonia politică a Atenei îi îngăduie să-şi asigure în acelaşi timp şihegemonia comercială. În primul rând, pentru ca şantierele din Pireu să poatăconstrui fără întrerupere noi corăbii, trebuie să se aducă lemn din Traci a şicâteva alte materii prime din alte ţinuturi, iar superioritatea sa îi asigură Aleneiun monopol de drept – cum e cel pe care î-a câştigat asupra cinabrului din

insula Keos – sau un monopol de fapt. Aşa cum avea să spu nă autorulRepublicii a t e n i e n i 1 o r, un opuscul foarte instructiv care ne-a parvenitprintre lucrările lui Xenoi'on: „Există oare, în întreaga Grecie sa u printre

barbari, vreun popor în stare să se îmbogăţească aşa cum o fac de bună seamă, chiar dacă lemnul de construcţie se găseş te din belşug încutare cetate, sau, în cutare alta există er, aramă sau in, cum e posibil sădesfaci aceste mărfuri fără a cointeresa cetatea stăpână a mărilor? în felulacesta ne-am dobândit noi corăbiile: unul ne procură lemnul, altul erul,acesta ne dă arama, celălalt pânza de in, un al treilea, în sfârşit, ceara. Fără săscol nimic din pământ, îmi procur totul pe mare.” m

Un alt pasaj din aceeaşi lucrare ne sugerează belşugul şi varietateamărfurilor care, venite de pretutindeni, se revă rsau în Pireu: „Calamităţile cucare Zeus loveşte agricultura su nt fatale pentru ţinuturile continentale, daruşor de suportat pentru popoarele de marinari, căci niciodată nu sunt afectatetoate regiunile în acelaşi timp: de-aici urmează că cei cere st ăpânesc mările îşiaduc alimentele din ţinuturile roditoare. Dealtfel, dacă ne e î ngăduit să amintimşi lucrurile cele mai neînsemnate, ce multe sunt mijloacele pe care aceastăsupremaţie pe mare şi comerţul pe care-î favorizează ea le pun la dispoziţie

pentru a face ' (tm) ~a” variate plăcerile mesei! Tot ce este mai delicio-cilia sauîn Italia, produsele din Cipru, din Eg Libia, din. Pont, din Peloponez şi din alteţinutu;; se adună într-un singur ioc, mulţumită supremaţiei p< mare” 67.

Dar ceea ce era mai important pentru atenieni decr plăcerile mesei eraaprovizionarea lor cu cereale, câc Atica producea mult px*ea puţin orz şi grâuca să-şi poată hrăni populaţia. Hala de grâu de la Pireu trebuie să aibăîntotdeauna destule rezerve p entru a satisface nevoile cetăţii şi ale armatei. În



prima şedinţă a ecărei pritanii, adică de zece or i pe an, Adunarea asculta unraport cu privire l a situaţia aprovizionării. Legi foarte aspre stab ileau obligaţiilecelor care făceau comerţ cu grâu şi ale negustorilor de m ic gros, precum şi pecele ale morarilor şi brutarilor, pentru a înlătura orice dosire şi orice acapararea stocurilor, care ar avut ca urmare împuţinarea pâinii şi creşterea preţurilor.Punerea în aplicare a acestor legi era lăsată în seama colegiului desitophylakes, care su praveghea comerţul cu grâu ca şi vânzarea fainei şi apâinii.

Ţările mari producătoare de cereaitse aau departe: este vorba de Egipt,de Sicilia. de Pontul Euxin, Se poate spune că p roblema aprovizionării cu grâua dominat întotdeauna politica Atenei, căci expediţiile militare din Egipt şi dinSicilia, care s-au încheiat amândouă. În secolul 5, cu nişte catastrofe, fuseserăîntreprinse, în parte cel puţin,. din motive economice, iar dorinţa de a-şiasigura controlul asupra griului care venea din Pontul Euxin a fost aceea care a

obligat Atena să socotească Chersonesul tracic şi celelalte posesiuni ale sale depe ru ta strimlorilor drept esenţiale pentru dăinuirea sa, în privinţa secolului 4,inscripţiile referitoare la principii din Bosforul eimerian (Crimeea actuală) suntfoarte instructive; Saâyros şi , după el, ul său Leuc-on şi nepoţii săi Spartocosşi Pairisades au acordat sau au întărit mari privilegii importatorilor atenieni6S.In 354, Demostene, la începutul carierei sale oratorice, aveasă spună în faţaunui tribunal atenian: „O ştiţi şl voi, îmi închipui: mai mult decât orice altă ţarădin lume, noi suntem importatori de grâu. Şi cantitatea de grâu pe care n e-otrimite Pontul e sensibil egală cu cea care n e vine de pe toate celelalte pieţe iaim ioc, E uşor de înţeles acest lucru Pe lângă faptul că griul se găseşte din

belşug în acest ţinut, Leucon. care domneşte asupra luitaxe negustorilor ca re importă grâu la Atena şi crainicii îngăduie corăbiilor carese îndreaptă spre ţarii noastră să încarce cele dinţii. Acest principe percepe deia exportatorii de grâu o taxă egală cu a treizecea parte. Cantitatea de grâu caresoseşte aici venind din ţinutul lui poate evaluată la patru sute de mii demedimne (mai mult de o sută de mii de hectolitri), cifră care poate vericatăîn registrele ţinute de sitophylakes. Prin urmare, din primele trei sute de mii mde medimne, el ne face cadou zece mii, iar clin restul de o sută de rnii, p. edăruieşte trei mii sau tam aşa ceva. Şi atât de departe de el este gândul de a ne

retrage această favoare îneât, după ce a întemeiat o nouă aşezare comercială la Theodosia, care, din câte spun corăbierii. Bosphoros (Panticapeea: astăzi Kerci), ne-a acordat şi acolo scutirea de taxe.Mai mult chiar, acum doi ani, când era peste tot foamete, el v-a trimis ocantitate de grâu care nu numai că acoperea nevoile voastre, dar era atât demare încât v-a rămas şi un beneciu de cincisprezece talanţi, pe care i-aadministrat Calistene„ s”.



Se vede că şi după pierderea hegemoniei sale politice, în 404, Atena şi-apăstrat în mare parte primatul comercial, în acest domeniu, ea nu va eclipsată decât mult după epoca la care ne referim aici, de către Alexandria şiRodos.

Despre „meseria” de Învăţător şi de profesor am vorbit în capitolulprecedent. Vom avea prilejul de a-i aminti, în legătură cu justiţia, pe aceiavocaţi numiţi logogrăphoi şi, în legătură cu viaţa religioasă şi viaţa artistică, pepreoţi, prezicători şi artişti. Printre p rofesiunile pe care, astăzi, le numim„liberale” nu există decât una pe care ni se pare potrivit s-o prezentăm aici:medicina.

La drept vorbind, Platon nu pare să considere medicina drept o artăliberală 70. Aceasta se datorează, fără îndoială, faptului ca mulţi şarlatani sedădeau drept medici. Nu exista, într-adevăr, nici o diplomă şi oricine se puteapretinde medic. Mulţi aşa-zişi tămăduitori lucrau cu ajutorul formulelor magice

sau prin interpretarea viselor; această ultimă metodă era aplicată pe scarămare în sanctuarul lui Asclepios, la Epidaur, asupra căruia vom reveni.

Existau însă şi medici adevăraţi. Ei erau, în general, oameni liberi. Seîntâmpla totuşi ca un om bogat să pună pe unul din sclavii săi să înveţemedicina, ca să se bucure a poi de îngrijirile lui, iar. pe de altă parte, mediciiînşişi aveau sclavi care le slujeau de ajutoare şi dobândeau astfel experienţă înaceastă artă.

Medicina, care înorea în Egipt de un mare număr de secole, avea înGrecia o veche tradiţie, care data cel puţin din epoca homerică 7). Filosoiionieni s-au interesat mult de teoriile medicale şi am văzut în capitolulprecedent că mulţi dintre soştii din secolul 5 susţineau că pot preda, printrealte arte. şi medicina. Pentru formaţia medicală exista un centru Ia Cnidos şi,poate, unul la Crotona, patria celebrului Demokedes, care a f ost medic public laEgina şi apoi la Atena, înainte de a intra în slujba lui Policrate din Sarnos şiapoi în cea a regelui Darius72. Se pare însă că adevărata medicină, cea care nuera numai empirică, ci şi raţională, s-a născut în insula Cos, unde familia

Asclepiazilor îşi transmitea din să le comunice şi unor ucenici-medici străini de genos.

Ilustrul Hipocrate din Cos s-a născut către 460 î.e.n.: el este părintele,

dacă nu al medieinei, cel puţin al unei metode bazate exclusiv pe observaţie şiraţiune, ca şi al unui adevărat „umanism medical” care se exprimă într-un chipatât de remarcabil în Jurământ în tratatul despre Vechea medicină şi în

Aforismele din „Corpul hipocratic”. Iată câteva ului: „Nu voi da niciodată, nimănui, otravă, chiar da”ă mi-o cere; nu voi daniciodată unei femei leacuri care i! If i să-i provoace un avort; în orice casă voiintra, mă voi duce pentru salvarea bolnavilor şi mă voi feri de orice nedreptate



şi de orice faptă rea intenţionată şi în specia] de orice încercare de a seducefemeile.”

Deontologia medicală ajunsese încă de atunci Ja perfecţiune şi pe bunădreptate s-a p utut scrie: „Respectul general, fără deosebire de clasă sau deorigine, al omului faţă de om, nu este o a titudine obişnuită a antichităţii greco-romane, nici măcar pe p lanul mvăţământului moral; or, din acest punct de

vedere, nu este cu putinţă să nu recunoaştem că. medicul hipo-cratsău de a gândi şi de a raţiona, depăşeşte mentalitatea epocii saâe”.7: S

Pedotribii, de care am vorbit în capitolul precedent* erau siliţi de însăşimeseria lor să practice o adevărată „medicină a gimnaziilor”. Ei erau nevoiţi săe, în acelaşi timp, şi igienişti şi dieteticieni, pentru a le rec omanda atleţilor ce lmai bun regim alimentar, şi masori şi ortopezi, pentru a reduce fracturile,entorsele şi luxaţiile. Astfel, Herodicos din Selymbria, după ce a fost mult timppedo-trib, ajungând inrm, s-a făcut, în chipul cel mai resc, medic.74 Existau

„medici pentru atleţi” „'3, după cum existau şi medici militari care, întocmai caîn 11 i a d a, însoţeau armatele în timpul campaniilor pentru a îngriji răniţii,aşa cum se vede de pildă înAnabasis (tm).

Ucenicii într-ale medicinei deprindeau pe lingă un profesor artadiagnosticului şi prognoza precum şi toate operaţiile manuale, cum ar să iasânge, să facă spălaturi intestinale, să pună ventuze (s-au găsit ventuze de cornşi de bronz). Ei învăţau şi să facă unele operaţii chirurgicale superciale, darcunoştinţele de a natomie rămânesu foarte defectuoase din cauză că m oravurileşi mentalitatea religioasă erau împotriva disecţiei cadavrelor omeneşti: disecţianu se făcea decât pe animale.

Publicul avea la dispoziţie cărţi de medicină” şi, orice s-ar spus despreacest subiect, putea să-şi procure leacuri direct de la pharmacopoles saufarmacistTS, care se a proviziona şi el de la rhizotomos (-cel care t aie ră dăcini'),căci culesul plantelor medicinale trecea, încă din antichitatea cea maiîndepărtată, drept o parte esenţială a artei de a vindeca. Însă de cele mai multeori, medicii pregăteau ei înşişi leacurile pe care le prescriau bolnavilor lor. Eiaveau Jaboravoare şi unii dintre ei puteau adăposti, chiar în casa lor. pe

bolnavii al căror tratament voiau să-l mărească deaproape. Alambulanţi şi, aidoma cu soştii, mergeau din oraş în oraş pentru a-şi oferi

serviciile.O instituţie bine atestată şi caracteristică este cea a medicilor publici

(demosioi iairui). Am semnalat mai sus cazul lui Dcmokedes din Crotona. Otăbliţă de bronz găsită la Idalion, în Cipru, ne îngăduie să cunoaştem, cătresfârşitul secolului 5, un contract î ncheiat între aces't oraş şi medicul Onasilosşi fraţii săi, care se obligă să îngrijească răniţii din război în schimbul uneiretribuţii globale 70. La Atena, medicii publici erau aleşi de adunarea



cetăţenilor în faţa căreia îşi expuneau meritele so. Cetatea îi retribuia, le puneaIa dispoziţie un local care era folosit pentru consultaţii, operaţii şi spitalizarea

bolnavilor, iar medicamentele erau plătite de necesita acest serviciu social erau acoperite dintr-un impozit special, numitiatricon. Bolnavii care n u aveau posibilitatea materială de a apela la îngrijirileunui medic particular erau, aşadar, îngrijiţi gratuit, aşa cum se în-tâmplă şi înspitalele din epoca modernă.

În Grecia este vorba rareori de medici specialişti, în timp ce vechiul Egipt,din cile spune Herodot, avea foarfe mulţi. Specialitatea cea mai bine atestatăeste cea a oculistului, care îngrijea-ochii pacienţilor să i mai ales cu ajutorulcolirelor. Dentiştii erau în stare să pună plombe sau să îmbrace dinţii în aur. Oglumă de-a lui Aristofan ne face să credem că existau şi specialişti în rectumS1.

Şi femeile puteau medici, dar ele se mulţumeau de obicei să e surori,

inrmiere şi mai ales moaşe, Soerate era ul unei moaşe, iar Platon îl pune să vorbească destul de mult despre această profesiune în legăt

maieutică, care ar arta de a moşi spiritele sa . Pentru bolile intime, femeile, deruşine, se sau să recurgă la un medic şi chemau mai degrabă o p ersoană deacelaşi sex. Dădaca Fedrei., care vorbeşte ca o femeie de pe timpul lui Euripide,îi spune stăpânei sale: „Dacă suferi de vreo boală despre care nu se vorbeşteiată femei ca să te ajute s-o linişteşti; dacă e un accident despre ca re se p oate

vorbi cu bărbaţii, vorbeşte ca să Dar, cu excepţia moaşelor, „tămăduitoarele'- trebuie că recurgeau la

practicile magice şi la, leacurile băbeşti'4 într-o măsură mult mai mare ctecit„tămăduitorii”. CAPITOLUL VI Toaleta şi

Medicii greci dădeau multă importanţă igienei, îngrijirii corpului şiexerciţiilor zice. Pentru bărbaţi, iar la Sparta, cei puţin, şi pentru femei,practicarea gimnasticii părea indispensabilă pentru cei care voiau să esănătoşi şi să se simtă bine (euexia). Cihiar şi Socrate, la o vârstă înaintată, afăcut exerciţii zice un timp „pentru a-şi micşora burta care depăşea măsurapotrivită” '. Copiii învăţau de timpuriu să se scalde şi să înoate în mare şi în

râuri (care su nt dealtfel puţine în Grecia şi seacă deseori); cei din Sparta făceau baie zilnic în Eurotas, chiar Nausicăi şi al slujnicelor ei, care se scăldau în râu după ce spălaseră ru fele, nu

va mai urmat deloc în epoca clasică, când femeile nu făceau baidecât cu ocazia anumitor sărb ători religioase: se spune că pictorul Apelles aconceput tabloul Af rodi tei Anadyomene, văzând-o pe Phryne cum se scălda îa



Eleusinia (fără îndoială în golful Falero-nului, cu prilejul ciudatei ceremoniinumite hâlade myslai („în mare. iniţiaţi!”) sau la Poseidonia ~.

În secolul 6, Pisistrate şi ii săi ridicaseră în Ater. a fântânimonumentale, unde veneau femeile să-şi umple ur-cioarele, dar unde puteai săfaci şi un duş, aşezându-te chiar su b jetul de apă, dacă gurile se a au destu] desus: multe vase eu guri negre înfăţişează scene de acetât fel, dar, mai târziu,în ceramica cu guri roşii, ele devin foarte rare. Dacă fântâna are un bazin carecaptează apa, scăldatul este evident interzis pentru a se evita poluarea. În

Atena secolului 5, scăldatul în fântâniapaiiţia alte obiceiuri.

Aceasta este epoca în care creşte numărul palestrelor şi al gimnaziilor. Iaraceste aşezăminte erau prevăzute cu fântâni, cu bazine pentru spălat. şi chiarcu piscine (lou-trâ). Diametrul interior al piscinei circulare din gimnaziul de laDel era 9,70 m., iar adâncimea ei aproape 2 metri, ceea ce î nseamnă' că aici

se putea înota. Atleţii începeau desigur prin a se sp ăla în bazinele aşezate subfântâni şi numai după aceea făceau cu toţii baie în piscină; J. Ori de câte orieste posibil, gimnaziile sini instalate aproape de mare, de albia unui râu sau de

vreun izvor (cel din Del se aă nu departe de Castaluşoare instalaţiile balneare. Către sf ârşitul secolului 5. majoritatea populaţieirenunţă ia baia în aer liber şi adoptă sala de baie, mai comodă, cu aducţie deapă şi evacuare prin ţevi de plumb; există şi instalaţii cu apă curgătoare pentruspălatul picioarelor. În vremea când Aristofan. reprezenta Norii, în 423, băilecalde nu existau încă. se pare. În gimnazii şi se găseau numai în localurile

băilor publice despre care vom vorbi în curând *; dobândit etuve în care căldura provoca o transpiraţie intensă. Gimnaziul acontribuit foarte mult, fără îndoială, la răspândirea în Grecia a obişnuinţei de aavea trupul curat.

Grecii din epoca clasică cunoşteau şi baia de curăţenie şi de relaxare într-o cadă individuală, aşa cum o practicau deja eroii lui Homer. Cada (pyelos) esteadesea făcută din pământ ars, ceea ce o face foarte fragilă; ea poate şi tăiatădintr-un bloc de piatră sau construită din cărămizi mici legate cu mortar şiacoperite cu o tencuială. Căzile de baie. de la Olynthos, de formă aproximativdreptunghiulară, au fundul ridicat în partea din spate pentru a forma un

scatm, ca „băilc-papmr de astăzi; ele nu au nici un oriciu de golire. În astfel decăzi, trapul nu se poate. scufunda în întregime; cei care se sca ldă trebuie să sestropească singur sau să pună pe un servitor să-l ude cu ajutorul unui vas saual unui burete. Căzile mari şi adânci în care te poli întinde cu totul în apă erau,din câte se spune, specice locuitorilor din Sybaris 5.

Lighenele, mai mici sau mai mari; rotunde sau ovale, făcute din metal,pământ ars ori lemn, erau folosite pentru spălarea parţială sau pentru baia



copiilor mici. Pentru spălatul pe picioare se utiliza un lighean puţin adânc, demetal, susţinut de trei picioare care se t erminau cu gheare de leu. Dar înprivinţa spălatului, ustensila care pare să fost cea mai răspândită în epocaclasică este bazinul mare, rotund şi adine, susţinut de un picior destul de înalt,care se d eschide mult la bază şi se termină cu un capitel, de obicei ionic: înceramica cu guri roşii, acesta este accesoriul cel mai frecvent al băilor dincase ş i din palestre. Aceste bazine era u adesea tăiate înpiatră, iar u neori eleerau modelate din pământ ars. Ele trebuiau să e umplute cu mina (cu excepţiacelor ca re, în gimnazii, erau aşezate su b gura u nei fântâni) şi golite la fel. Iarna,apa care era turnată în ele era î ncălzită întâi într-un cazan.

Cu toate acestea, baia caldă trecea în ochii multora, şi mai ales în ochiicelor care „laconizau”, drept un obicei moleşitor. Aristofan ne lasă să înţelegemcă mulţi atenieni împingeau imitaţia moravurilor lacedemoniene până ladispreţul adresat n u numai oricărui ranament, ci chiar însăşi curăţeniei 6.

Local uri de bai publice existau la Atena încă din se-polul 5 şi ele auajuns mult mai numeroase în secolul 4 Clienţii găseau aici căzi plate cu unscaun jos în partea dinapoi, de felul celor pe care le-am descris mai sus.precum şi piscine. De obicei căzile erau aşezate în cerc de jur împrejurul uneisăli circulare; unele dintre aceste rotonde erau amenajate ca nişte etuve. Fărăîndoială, nu numai aceste etuve, ci şi celelalte încăperi din băile publice erauîncălzite, ca şi apa pentru spălat. Aceste localuri erau conduse, în numeleproprietarului, de un „şef de baie”, care percepea taxa de intrare foartemodestă, menţinea ordinea în local şi supraveghea munca sclavilor, adică a„băieşilor”; acest personaj este adesea pitoresc, cu gura mare şi reputaţiaîndoielnică. Băieşii se îngrijeau de încălzire, îi stropeau cu apă pe cei care sespălau şi îi frecau cu ulei.

La baia publică, oamenii – cei care au timp, cel puţin – nu merg numai casă se spele, ci şi ca să-şi întâl-nească prietenii şi să stea de vorbă. Personajeleaustere, cum ar Focion, nu se arată pe aici „', dar oamenii de rând sunt gatasă se b ucure de destinderea şi de confortul din baie şi zăbovesc multă vremeaici ca să se î ncălzească iarna, când n-au căldură acasă 8. În mai multe dinaceste localuri se pare că existau şi săli rezervate femeilor, dar „nxi încapeîndoială că le frecventau numai atenienele din clasa, săracă, curtezanele şi

sclavele. Atenienele din clasele înstărite se îmbăiau acasă, e într-o cadă, e.mai adesea, într-un bazin cu picior, aşezat într-o încăpere din gine-ceu; scenaeste rep rezentată foarte des pe vasele pictate.

Grecii nu cunoşteau săpunul. S-a văzut, în capitolul 4, că atleţii, lagimnaziu, se frecau cu ulei şi nisip, iar apoi îşi cojeau acest amestec de pe pielecu un strigil, înainte de a se spăla. La baie se? folosea e un carbonat ide sodiuimpur, extras din pământ, e o soluţie de p otasiu obţinută din cenuşa de lemn



(cea care s lujea şi la spălatul ţesăturilor, fără îndoială), e o argilă specială.Dicaiopolis sp une, în piesa lui Aristofan: „Niciodată, de când merg eu la baie,nu m-a supărat potasiul care-mi dă usturimi în ochi, aşa cum mă supărăacum”, iar în alt loc vorbeşte despre „micuţul Cleigenes, cel mai netrebnicpatron de băi dintre toţi cei care domnesc peste o leşie făcută dintr-un aşa-zissodiu amestecat cu cenuşă şi peste argila de Kimolos” 9. Kimolos, una dintreCiclade, mai produce şi astăzi un fel de piatră de calcar bogată în sodiu, numităcimoleană. Siracuzanele Lui Teocrit, în secolul 3, par să f olosească pentruspălatul pe rnâini, în chip de săpun, un fel de cremă 10.

Baia se făcea de obicei înainte de masa de seara. Obiceiul acesta era atâtde râspmdit încât cuvintele „a face baie”' erau practic sinonime cu „a merge lamasa de seară”. Socrate, e ştiut, avea mai multă grijă de suetul decât detrupul lui, dar când era invitat se îmbăia înainte de a se d uce să i a masaîmpreună cu gazda sa: „îl întâlnLsem pe Socrate spălat, cu sandale în picioare”

cum nu-i stătea în obicei. L-am întrebat unde merge că s- a făcut aşa frumos.Să iau cina la Agathon, mi-a răspuns el.; am primit să u oaspetele lui astăzi.”[.] u

La astfel de ocazii, oamenii mergeau şi Ia frizer. Ate-* nienilor le plăceasă-şi petreacă timpul aici, trăncănind şi comimicându-şi noutăţile, cum spuneInvalidul lui Lysias! 2, dar, întocmai ca aheii „pâetoşi” ai lui Homer, ei puneaumare p reţ şi pe aspectul îngrijit al părului, al mustăţii şi al bărbii, pe care lepurtau lungi sau ceva mai scurte, după moda proprie ecărei epocii şi ecăreiclase sociale. Frizerul-bărbier se îngrijeşte şi „de unghiile de îa nuim şi de lapicioare.

Numai după Alexandru au început grecii să-şi radă complet şi barba, şimustăţile. In epoca clasică, ori de cite ori se vorbeşte de brici este vorba de faptde un accesoriu al toaletei feminine, nu al toaletei masculine, căci pentru aînlătura părul de prisos, femeile se d epilau cu opaiţul n ori cu ajutorul unorcreme speciale, dar se puteau folosi şi de brici. La Aristofan, o femeie care vreasă treacă drept bărbat spune: Am început prin a zvârli cit colo briciul, ca să uplină de păr şi să nu mai semăn deloc a femeie„, iar dacă într-o altă comedieEuripide îi spune lui Agathon: „Tu trebuie să ai mereu un brici la tine;împrumută-nii-l şi mie”, aceasta nu este decât c al uzie la moravurile efeminate

ale acestui poet. Când Pra-xagora le cere t ovarăşelor sa le să se deghizezepentru a merge la Adunare să ia în mâini puterea, ea Je pune să-i arate bărbilefalse pe care er a vorba să le aducă!

„Nu demult, scrie Tueidide, ca un efect al Juxului, la Atena, bărbaţii în vârstă din clasele avute mai purtau încă veşminte lngi

şuviţele de păr (cro-byle) prin/indu-le cu nişte „greierii de aur” lr>.



Nu se ştie prea bine dacă este vorba de ace de aur în formă de greiere (nus-au descoperit asemenea obiecte) sau de spirale de aur care, în timpulmersului, făceau un zgomot oarecum comparabil cu ţârâitul greierilor. Dacăprivim capul cavalerului „Rampin1' la Luvru, nu putem decât să admirămranamentul pieptănăturii sale buclate, cu şuviţe aşezate simetric după ecareureche. Pe vremea aceea, bărbaţii se pieptănau cu tot atâta grijă ca şi coral depe Acropole.

După războaiele medice însă, la Atena, aproape numai copiii poartă părulfoarte lung; când se apropie de vârsta efebieî, ei şi-l taie şi-l consacră zeilor.Dimpotrivă, la Sparte, copiii au părul tuns foarte scu rt şi numai adulţii au pletelungi pe care, la Atena, le imită doar eleganţii din clasa cavalerilor.

Meschinul lui Teofrast se tunde foarte scurt din spirit de economie, ca sămeargă mai rar la frizer l. Sclavii sunt tunşi întotdeauna. Cei mai mulţi dintreatenienii liberi din epoca clasică aveau părul destul de scurt, la fel ca

magistraţii de pe friza Panateneelor, de pildă.Cit despre barbă, ea era tăiată în formă de colier în epoca arhaică, dar

contemporanii lui Penele o l ăsau să crească pe obraji şi o tăiau oval sau ascuţit.În epoca arhaică, bărbaţii şi femeile aveau pieptănături foarte

asemănătoare, în epoca clasică în schimb, numai femeile au păstrat şi chiar auamplicat la Atena, pieptănăturile complicate pe care soţii lor le părăsiseră. Elenu purtau părul desfăcut şi uturând pe umeri decât la anumite sărbători.Părul scurt era obligatoriu, în principiu, pentru sclave, dar se p are că hetaireleşi muzicantele făceau excepţie: cântăreaţa la oboi de pe., tronul Ludovisr'poartă un coc prins cu un kecryphalos, un fel de leu sau „Se eşarfă foarteatrăgătoare care p rinde strâns părul de pe frunte până pe ceafă şi-l aducedinspre spate înspre faţă. Femeile libere nu-şi tăiau părul decât temporar, însemn de doliu. Fetele aveau adesea doar nişte legături care ie ţineau părul însus, lăsându-le fruntea descoperită. Dacă fetele (corcii) de pe acropolă audeseori părul împletit în cozi lungi care coboară foarte mult pe spate şi pe piept.În schimb atenienele din vremea lui Pericle au de obicei părul încreţit şipieptănat în mase de bucle care sunt trase, prin diferite procedee, spre parteadin sus ş i din spate a capului. Arheologii au descoperit diferiţi piepteni, augăsit, de Pildă, la Atena, în Agora, un pieptene dublu din lemn de Măslin cu

treizeci şi unu de dinţi subţiri pe o parte şi două-zeci de dinţi groşi pe parteacealaltă, împodobit în centruJn viaţa cu un motiv de ove şi de vârfun c? e lance incizate. Alţi piepteni

sunt de os, do ldeş, de baga sau de bronz. Unii au o decoraţie care f ace din eiadevărate opere de artă.

Părul era vopsit mai ales pentru a-l face, pe cale articială, blond, culoarecare se bucura de cea mai mare preţuire. Se foloseau şi cozile false şi perucile.



excelenţă, costumul de lucru al sclavilor, al tuturor l ucrătorilor liberi şi almajorităţii soldaţilor. Scurtă, strânsă în talie cu o cingătoare şi prinsă pe umărcu o bulă sau numai cu un nod, ea poate ori deschisă, ori cusută pe coapsadreaptă. În ambele cazuri, ea lasă foarte descoperita întreaga jumătate dreaptăa trunchiului. Calitatea exoirc-delor fabricate la Megara e ra d eosebit de vestită.

Tunica propriu-zisă, numită chiton, atunci când este scurtă nu sedeosebeşte de exomidă decât prin faptul că, de obicei, este prinsă pe amândoitimerii cu agrafe sau găici. Când regele Cleomene, pe punctul de a se avântaprin Alexandria cu sabia în mână, într-o luptă fără speranţe, „rupe cusăturacare-i prindea tunica pe umărul drept”, el îşi transformă practic hitonul într-oexomidă23. Tunica, strânsă cxx o cingătoare, formează, în jurul taliei o serie decute bufante, numite câlpos; ea este deseori prevăzută cu o a doua cingătoare,mai lată şi aşezată mai sus, numită zoster, un centiron de piele cu caractermilitar, care creează un al doilea colpos, aşa cum se vede la un cavaler care s tă

î13 picioare lângă calul său, pe friza Panateneelor24.Ca să doarmă, grecii păstrau pe ei tunica, care slujea drept cămaşă de

noapte ca şi de zi, dar îşi & aU cingătoarea. „Dacă ţi se întâmplă ceva în sat,spune I ' yecinii sar fără să -şi pună cingătoarea, în timp ce; î taie şi-o pun” 2J.Copiii purtau tunici scurte fără cingătoare, cum e cea a tânărului Tezeu pecelebra cupă a lui Euphro-nios din muzeul Luvru 2a.

Cu toate acestea, tunica lungă a vechilor ionieni, cea „care coboară până-n pâtnânt” nu este părăsită cu totul în epoca clasică, dar ea p are să e un

veşmânt pompos şi de ceremonie, purtat numai de preoţi, de citarezi concurenţi la jocurile publice. Auriga din Del este îmbrăcat, cu tunica lungă a

vizitiilor, acea xystcoboară până aproape de glesne. În cute lungi paralele care pl eacă de lacingătoarea aşezată foarte su s, deasupra stomacului. Deasupra eingătorii,tunica „biuzează” în chip sensibil, mai ales pe laturi. Ea desenează în faţă şi înspate un decolteu ascuţit şi se termină pe umeri şi pe braţe printr-o cusăturăcare creează un mare număr de cr eţuri. Din acţiunea combinată a acesteicusături şi a şiretului care trece pe sub subsuori se formează nişte mânoci carecoboară pină Ia jumătatea braţului'„ -'7.

Tunica, chiar şi. cea scurtă, avea uneori mâneci lungi care erau, probabil,

cusute, imilâtui, Iară îndoială, costumul persan 2S. Mantaua obişnuită a grecilor, himătion, era un dreptunghi de lână dintr-osingură bucată, drapat în jurul corpului fără să e prins în chip stabil nicăieri.Un himătion foarte simplu, din stofă ordinară şi fără nici un fel de ornament, cacel pe eare-l purtau losoi, se numea tribon („haină de purtare”), în timp cehimationul de lână mai nă şi împodobit cu benzi colorate pe care-l purtauoamenii eleganţi se numea chlanis. Cei care poartă manta au adesea şi un băţ



lung, cu capătul ca de cârjă; când stau pe loc, ei se sp rijină de acest băţ şi-şixează sub subsuoară cu ajutorul lui cuta pe care o f ace hiniationiol, Iadoptând o atitudine familiară atât de des rep rezentată, pe basoreliefuri şi pe

vasele pictate -9.Copiii sparfciaţilor, spune Plutarh, „cu începere de la unsprezece ani nu

mai purtau tunică şi nu căpătau decât o singură manta pe an”30. Mulţiatenieni, e pentru a imita moravurile iaconiene3l, e din pricina sărăciei, nupurtau nici ei decât mantaua pusă direct pe corp. Aşa făcea Socraâe, şiexemplu] iui a fost urmat de muJţi loso: „Umbli toată viaţa în picioarele goaleşi fără tunică” îi spunea Antifon 3- Dealtfel, mantaua era destul de amplăpentru a acoperi în întregime corpul; lipsii tunicii se observa doar dacă o palăde vânt ridica mantaua. Pare însă neîndoielnic că, ia Atena, să porţi mantauadirect p e piele era o ciudăţenie.

Ca să-şi drapeze pe ei himationul, grecii îşi acopereau mai în iii spatele şi

umerii, iăsind, să cadă în faţă ceje două capete care formează unghiurile de josale dreptunghiului de stofă, apoi braţul drept, întinzându-se, aşeza cutele pe

braţul sting, care se îndoise ent vârfurile lor cădeau pe spate. Aşa arată e

drapa spre dreapta (epl dexia); gestul implicat era tocmai să apuci poalelemantalei cu mina dreaptă, să ie tragi spre dreapta într-o primă mişcare şi să learunci apoi spre stingă. În Păsările lui Aristofan, Poseidon îi spune zeului

Tribalios, care este o divincunoaşte obiceiurile grecilor: „Hei, tu, ce faci aici? Te drapezi în felul ăsta, sprestingă? Te rog să schimbi imediat direcţiei şi să-ţi drapezi mantaua aşa, spredreapta! Cum, nefericitule, eşti construit la fel ca Laispodias?” m

Reiese de aici că strategul atenian Laispodias, care avea ulcere sau vârice pe piciorul sting, şi-ar făcut să cadă poalele mantalei spre dreapta, pentrua Ie ascunde, căci, dacă s-ar drapat ca toată Jurnea, piciorul său sting ar rămas descoperit în timpul mersului (ce] puţin dacă jiu purta decât o tunicăscurtă). În dialogul platonic Theaitetos, Socrate îşi bate joc de neciopliţii „carenu ştiu să-şi ridice mantaua pe umărul sting, aşa cum fac oamenii liberi” 3i.

Vechii oratori, Salon, Perlele, Temistocie, Arislide. vorbeau de la tribunăînfăşuraţi în mantaua care le ascundea ambele braţe; numai mâna dreaptă

ieşea dintre cu te. ceea ce îi oprea de la orice gest, de la orice „acţiune” ora toricăcit de cit mai amplă. Aceasta era atitudinea statuii lui Solon de ia Salamina, dincâte spune Eschine, care dă de exemplu atitudinea rezervată a oamenilorpublici de odinioară pentru a condamna mai bine agitaţia vehementă a luiDemostene, acel „tigru” (Iherion) m. Aceeaşi atitudine o a re şi replica uneipretinse statui a lui Sofocle 30. Poalele himationului puteau trase până la

bărbie sau puteau chiar trecute pe deasupra capului,



pe vremea lui Eschine şi a lui Demostene, oratorii vorbeau de la tribună cupoalele mantalei trecute pe sub subsuoara dreaptă şi traversând pieptul îndiagonala până la umărul sting, modă care lăsa braţul drept complet li bej',.afară din himation„. În A d u n a r e a femeilor, Praxagora le spune tovarăşelorsale: „Va trebui să votăm cu mâna ridicată, descoperindu-ne un singur braţpână la umăr”37. Într-adevăr, acest gen de vot (cheirotonia) nu se puteapractica decât dându-se la o parte cutele de pe umărul şi braţul drept.

Uneori, pentru a lăsa mai multă libertate de mişcare corpului, dacă voiausă se dedea la vreo acţiune violentă, grecii împătureau în două himation ui, pelungimea lui” dar ast fel dublat, el trebuia să e ţinut pe umărul stâng cu oagrafă, întocmai ca o exomidă sau ca o h lamidă (chla-viys). După înMngerea dela Chaeroneea fuseseră mobilizaţi chiar şi bătrânii ca să ajute la apărareacetăţii contra lui Filip, care am eninţa Atena:

Puteai vedea, spune oratorul Licurg, oameni cu trupul istovit de vârsiă,

scutiţi prin lege de serviciul militar, mergând pretutindeni prin oraş, aşa vlăguiţi cum erau şi pe pragul morţii, cu mantaua împăturită

umăr cu o bulă” m.Ei îşi transformaseră astfel mantalele din timp de pace, adaptându-le la

viaţa militară printr-o improvizaţiHlamida, manta purtată prin excelenţă de soldaţi, efebi şi cavaleri, de

origine tesaliană probabil, era făcută dinir-o slofă mai groasă şi mai ţeapănădecât însuşi tribonul şi era prinsă întotdeauna pe umăr cu o agrafă. Aceastămanta destul de scurtă se uma şi se ridica în vânt, în spatele alergătoruluisau al cavalerului, iar art iştii au scos d in această mişcare a stofei cele maifrumoase efecte, cum se poate vedea, de pildă, pe friza Panateneelor39.Hlamida, prea largă şi prea deschisă, nu putea învălui corpul ca un himation,nici nu-l scutea de portul tunicii pe cel care o î mbrăca. Mişcând bula în jurulgâtului şi al umerilor, acesta putea să-şi libereze foarte uşor, dacă dorea, braţulsting în loc de braţul drept. El îşi mai putea înfăşură hlamida în jurul braţuluisting pentru a se sluji de ea ca de un scut rudimentar: aşa a făcut Alcibiade, înclipa morţii, când a ieşit din casa sa în ăcăriia. Hlamida vopsită, de regu lă. Înpurpuriu va rămâne de-a lungul întregii antichităţi mantaua militară cea m aiobişnuită: soldaţii guvernatorului Pilaf, înainte de a-l încununa cu spini pe

Isus, aveau să-l îmbrace cu una din mantalele lor, „o hlamidă stacojie4' {Matei27, 28).În Grecia, sclavii nu poartă un costum distinctiv, ei trebuie că erau

îmbrăcaţi cam ca metecii şi ca atenienii din clasa săracă.Costumul feminin nu se deosebeşte în principiu de costumul masculin. O

aranjare deosebită şi ranamentele cochetăriei îi pot da cu totul altă înfăţişare,dar el rămâne întotdeauna, în esenţă, o bucată dreptunghiulară de lână sau de



in, aşa cum iese ea de pe războiul de ţesut, adaptată liber pe trup cu ajutorulunor bule sau al unor împunsături de ac. Focion şi nevastă-sa, pe cât sespune, în sărăcia lor, n-aveau decât o singură manta şi-o foloseau pe rând cândplecau de acasă. Cu toate acestea, aranjarea, culoarea şi potrivirea st ofei nuerau aceleaşi, în mod obişnuit, pentru cele două sexe: în A d u n a r e a f e m ei-l o r, Praxagora şi tovarăşele sale nu împrumută numai toiegele şi încălţărilegrosolane (embddes) ale bărbaţilor lor, ci le iau şi mantalele, iar Blepyros, carese vede astfel silit să se gătească cu mica manta de culoarea şofranului anevesti-si (crocotos), este ri dicol4l.

Veşmântul feminin cel rnai rudimentar este cel al fetelor spartane, decare şi-au bătut joc atâta poeţii atenieni42. El e un peplos desfăcut şi scurtcare slujeşte şi de tunică şi de manta. Este format dintr-un şal de lână destulde strimt, prins pur şi simplu cu o bulă pe ecare din cei doi umeri; nu arenici cingătoare, nici cusături. Numai una dintre laturile corpului este acoperită

cu adevărat de acest veşmânt sumar; cealaltă se d escoperă la cea mai micămişcare. Tinerele lacedemoniene, ne spune Plutarh, purtau „acel soi de tuniciale căror pulpane, neind cusute în partea de jos, se desfăceau şi ledescopereau coapsele când Mergeau, de unde şi numele de p hainomerides (.cele cara-şi arată c oapsele”), care le era dat” 43. L'Xi

— Viaţa de toate zilele în Grecia desfă Pu/Pa arată veS”f fVea Şi el Care

S sa credem) ~. f°arte ' „ tOate dPovestea lui Herodot: este foarte probabil că, în privinţa voşmântului

feminin la Atena, schimbarea modei a fost rezultatul unei lungi evoluţii şi nuurmarea u nui incident dramatic, cum e ce! pe care-l povesteşte istoricul. Darnu încape îndoială că trebuie să reţinem deosebirea pe care o f ace el întrepeplos, care e î n mod obişnuit de lână şi se prinde cu bule, şi tunica de in,care e cusută, după cum trebuie să admitem şi că aceasta din urmă e m airecentă.

Grecii folosiseră dintotdeauna lâna oilor lor pentru a-şi face veşminte, întimp ce inul, aşa cum am spus-o mai sus, era importat la început, mai ales din

lonia, şi numai ulterior a fost acl imatizat în mai multe regiuni din Greciapropriu-zisă. Inul a fost deci multă vreme considerat ca o ţesătură de lux. iarîntrebuinţarea lui nu s-a răspândit decât treptat, la început doar printre femeileelegante din clasa înstărită. Sânteni îndreptăţiţi să credem însă şi că vechiulpeplos de lână, chiar dacă a fost părăsit de cochete, a rămas totuşi veşmântulţărănoilor şi al majorităţii femeilor din popor, ca să nu mai vorbim de sclave.

Aşa cum arhitecţii Atenei alăturau, în Partnon,



astfel atenienele purtau clnd peplosul numit „dorian”, când tunica nă de în(chiton) cu creţuri mărunte, zisă. ioniană”. Pe unul şi acelaşi basorelief de laEleusis, datat spre mijlocul secolului 5, Demeter este înveşmântată în peplosulsever. În timp ce ica sa, Core, poartă tunica elegantă de în 4S.

La fel ca peplosul. (unica de în este făcută tot dintr-o bucatădreptunghiulară de ţesătură, aşa cum iese ea d e pe războiu] de ţesut, numai cămarginile laterale ale drept-unghiu'ui sunt cusute una de cealaltă, iar cele douăcapete de sus. de-o parte şi de alta, sunt prinse pe umeri şi de-a lungul

braţelor prin două cusături, şi uneori nişte mâneci larg răscroite. Cingătoarea creează un coîpos mai mult sau maipuţin adine, în funcţie de lungimea stofei. Adesea, tunica de în era plisată prinprocedeid rudimentar al apăsării cu mina, căci se pare că cei vechi n-au ştiutsă folosească erul de călcat. În sfârşit, această tunică lungă poate avea, ca şipeplosul, o cută dublă pe piept şi pe spate. Peste tunică, veşmânt mai puţin

călduros decât peplosul, femeile purtau iarna tot felul de mantale: de pildă, unsimplu şal, prins în diagonală pe unul dintre umeri, sau o mică manta rotundă(enkyclon), sau chiar un peplos care ţinea loc de manta, ori, în sfârşit, unhimation lung, drapat, asemănător cu cel pe care-l poartă bărbaţii, dar cupoalele căzând de obicei mai elegant, în faţă şi nu în spate (chlanis). Uneori,această manta, îndoită în lungime de mai multe ori, era ţinută pe spate şisprijinită pe ambele braţe, căpătând astfel; pe vasele pictate, aspectul uneieşarfe lungi49.

În secolul 4, tinerele femei elegante pe care le înfăţişează gurinele deteracotă de Tanagra se î nvăluie friguroase în nişte mantale ample, drapate cuartă, care le acoperă aproape cu totul tunicile, şi li se întâmplă chiar să -şi tragăpeste cap, în chip de glugă, un colţ din această manta 50.

În timp ce atenienele din clasa săracă continuau să-şi ţeasă singure veşmintele, meşterii din unele oraşe îşi

specialitate vestimentară anume. Insula Amorgos exporta tunici minunate dein, care se vi ndeau foarte scump, în timp ce cu inul din Sicilia se p uteau facealtele mai ieftine5I. Rochiile lungi din în de Corint erau şi ele foarte apreciate.Chios, uilet şi Cipru vindeau până departe veşmintele brodate Pe care lefabricau. La Pellene se confecţionau mantale foarfe preţuite, iar inul de calitate

foarte nă ţesut la Patras era căutat de femeile elegante. Euripide descrie o femeie a vremii sale probând un costum nou atuncicând, în M e d e e a, un mesager povesteşte cum ica regelui Corintului,Glauke, care tocmai se căsătorise cu lason, primeşte coroana şi tunica otrăvite,daruri ucigătoare pe care vrăj itoarea geloasă i le trimisese prin proprii ei i:

La vederea gătelii nu a mai putut răbda şi i-a făcut întru totul pe placsoţului ei. De-abia s-au depărtat de casă ii tăi împreună cu tatăl lor. – că a şi



luat peplosuî colorat spre a se î nveşmânta cu el. Punându-şi coroana de aur peinelele părului, îşi aranjază pieptănătura şi se priveşte într-o oglindă sclipitoaresurâzând chipului neînsueţit de acolo. Apoi, sculându-se din jilţ, ea istrăbătuîncăperile aşezându-şi cu grijă piciorul strălucitor de alb, pierdută de fericiredin cauza acestor daruri; şi iarăşi şi iarăşi. ÎnăJţându-se din căldie, îşi aruncaochii spre e le”'-

Acest ultim detaliu, cel mai pitoresc desigur, e uşor de înţeles: Glaukeîntoarce c apul şi-şi priveşte călcâiele, ridi-cându-se în vâri'ul picioarelor ca să

vadă cum îi cade rochia şi cum arată la spate.Coroana de aur a prinţesei Glauke este una dintre acele podoabe scumpe

pe care femeile din Grecia le puneau cu plăcere în păr când se găteau pentru osărbătoare sau pentru o primire. În privinţa asta am văzut că atenienii din

vremea războaielor medice, cu acel crobylos împodobit cu. greiererau mai puţin cocheţi decât nevestele lor, dar moda masculină a devenit

curând mai. austeră, cu excepţia anumitor împrejurări speciale, cum ar ceremoniile religioase sau mesele de gală. Tinerii eleganţi <iai clasa avută,„cavalerii” cu plete lungi ai lui Arâstofan, nu dispreţuiau poate asemeneapodoabe şi purtau chiar, uneori, inele de metal la glezne. Un „dandy” ca poetul

Agathon, care se fandosea îmbrăcându-se, zice-se, în femeie, ur bijuterii, dar asta era

împrejurăiiâe obişnuite ale vieţii, bijuteriile sunt practic lăsate numai femeilor,cu excepţia inelelor cu piatră pe care Ie foloseau bărbaţii pentru a-şi punepecetea, cu argilă sau ceară, pe orice scrisoare sau document care voiau sarămână secret.

Femeile purtau destul de curent coliere, brăţări, cercei şi inele la picior.Colierele grele cu pandantiv din epoca miceniană sau din cea arhaică – cu m eracolierul Harmoniei, pentru care şi-a uitat Eriphyâe îndatoririle – ajung rare pe

vremea iui Pericle şi sunt înlocuituneori amulete. Brăţă-rile se poartă la încheietura m âinii, dar şi între cot ş tumăr, atunci când partea de sus a b raţului rămâne goală, neacoperită depeplos; ele su nt nişte spirale ori nişte inele simple de aur sau de argint, carepot avea drept închizătoare o gurină; foarte adesea, această bijuterie are formaunui şarpe încolăcit.

Obiceiul de a găuri lobul inferior ai urechii pentru a atâuna de el bijuteriie vechi de tind lumea. Grecoaicele din vremea lui Pericle nu mai purtau înurechi ornamentele grele şi complicate create de bijutierii micenieni. ci aveau,cel mai adesea, nişte discuri mici din metal preţios. Împodobite cu o rozetă depildă: uneori atârnau de ele, în chip de amulete, nişte gurine micireprezentând animale. În sfârşit, moda cu inelele trecute în jurul gleznei sau ai



Pulpei era foarte răspândită şi pare să avut o valoare Ie%ioasă, sau maieurând magică (apotropaică). VJ9

Fireşte, femeile îşi ţineau bijuteriile închise într-un mic sipet pe care II-1aducea o sclavă atunci clnd voiau să se gă tească: această scenă estereprezentată adesea pe vasele pictate ca şi pe reliefurile funerare, pe admirabilastelă a lui Hegeso, de pildă M.

Printre accesoriile toaletei feminine se cuvine să amintim şi evantaiul şiumbreluţa, obiecte foarte folositoare într-o ţară atât de caldă şi de însorită caGrecia.

Evantaiul grecesc (rhipis) nu are nimic comun cu evantaiul modern, eucute care se sâ ring şi se pot desface în semicerc. El nu este decât o foaie cuminer şi are de o bicei forma unei inimi ori a unei frunze de rod u-pământuiuisau de palmier, codiţa slujind de miner: aşa arată acele evantaie ţepene, făcute,

pare-se, din bucăţi subţiri de lemn, pe care le folosesc tinerele femei eleganteînfăţişate de gurinele de Tanagra”'4. Uneori se mtimplă ca evantaiul să ecircular şi să ia forma unei palmete. Aceste evantaie au diferite culori: verde,aâbastru, alb, uneori auriu.

Dircotrivă, umbreluţa (skiddion), aşa cum e vedem reprezentată pecâteva basoreliefuri şi pe vasele pietate din secolul y, seamănă mult, prinstructura e i, cu umbrelele de astăzi: acest ob iect est e confecţionat dintr-o

bucată rotundă de stofă întinsă pe mai multe spiţe ralunecă liber de-a lungul unui băţ care-i slujeşte de miner. Printr-unranament de eleganţă se a şezau uneori franjuri la capătul spiţelor, pe toatăcircumferinţa umbrelei. Umbrela de soare (care putea folosită şi ca umbz*elăde ploaie) nu. este reprezentată închisă decât rareori. Aproape întotdeauna eaeste ţinută de un sclav care merge în urma femeii pe care o p rotejează. Acesteumbrele par să avut un rol religios analog cu cel al baldachinelor purtate launele procesiuni, de pildă la Panatenee sau la Skiroforii, când se purta oumbrelă albă înaintea preotului lui Poseidon şi a preotesei Atena, dar ele erauşi im obiect profan, cu ajutorul căruia îşi apărau albeaţa tenului femeileelegante.

Socrate şi, fără îndoială, mulţi sclavi şi mulţi oameni ce rând mergeau în

picioarele goale pe străzile Atenei şi pe drumurile din împrejurimi. Personajelereprezentate pevasele pictate poartă destul de rar î ncălţăminte şi esteneîndoielnic că, în casă, bărbaţii ca şi femeile şedeau de obicei desculţi ia

Atena. Afară însă, sandalele şi pantoi eru acestea, meschinul lui Teofrast, din spirit de economie, nu se încăiţa decât laamiază!



Pentru încălţăminte, ca şi pentru pălării, despre care vom vorbi îneurând, este greu să stabilim o corespondenţă între multele nume pe care l ecunoaştem din texte şi reprezentările gurate pe care ni ie oferă monumentele;multe dintre identicările propuse răm ân, nesigure. Încălţămintea era făcutăadesea pe măsură; în acest caz, cizmarul tăia talpa după piciorul clientuluisău55. Sandalele constau doar din nişte tălpi, care puteau de plută, de lemnsau de piele, prinse cu nişte curele legate în jurul gleznei şi al degetelor;piciorul rămânea descoperit. Embăs, gheata de tip obişnuit pe care o p urtauoamenii în timpul călătoriilor, este o î ncălţăminte înaltă, cu şireturi în faţă şiterminată în partea de sus cu un fel de rever; ea seamănă cu cizmele cucarâmbul scurt. Endro-mis este un obiect destui de asemănător, dar nu arerevere. Coturnul, care vine din Lidia şi pe care l-a transformat Eschil, se zice,pentru a-l adapta la teatru, este un pantof cu talpa groasă mai puţin ajustat pepicior decâfc celelalte tipuri de încălţăminte; de aici vine şi porecla Coturnul

dată omului de stat Teramene de către duşmanii săi, care îl acuzau că freceprea u şor de la un partid la altul; 5(;

Pantoi de damă aveau forme mult mai variate şi mai eleganie. Numeleunora dintre ele, cum ar persicăi sau laconicui, le dezvăluie în mod limpedeoriginea, dar este mai greu să le descriem. Ştim că pentru a părea mai înalte,femeile foloseaţi un fel de talonete pe care le puneau între picior şi pantof, căcicizmarii din antichitate par să n u cunoscut tocurile prinse sub pantof. Unpoet comic spune: Dacă o femeie e pre a scundă, ea îşi pune plută în panto”.Pielea din care se f ace încălţămintea feminină era vopsită în diferite cu lori:negru, roşu, alb sau galben. Ca şi în cazul veşmintelor, meşterii din mai multeoraşe fabricau modele renumite, de pildă cei din Argos, din Sikyon şi din Rodos.

Un mim de Herondas ne face să intrăm în prăvălia unui cizmar care este,în acelaşi timp, şi negustor de panto, ca mulţi dintre con fraţii săi. La drept

vorbind, acest mim datează din secolul 3, dar este secolul 4 femeile elegante din Atena găseau la furnizorul lor un sortiment bogatde panto şi că scena pe care o d escrie Herondas s-ar p utut petrece aproapeaidoma cu cincizeci sau cu o sută de ani mai devzeme. Două cliente intră înprăvălie, iar cizmarul Kerdon începe imediat să; se a gite în jurul lor; le ajută săse aşeze, îşi ocărăşte servitorii şi le arată fel mitele modele din colecţia sa,

lăudându-i foarte tare ca lităţile. Aăm, în trecere, că în atelierul lui lucreazătreisprezece sclavi, iar Kerdon spune: „Priviţi aceste modele de tot felul: deSikyon. de Ambracia, galben canar, uni, verde papagal., espadrile, fără că lcâi,papuci, panto din Ionia, înalţi, de casă, decoltaţi, roşii ca racul, sandale, încălţăminte din Argos; stacojie, si „tânăr”. pentrumers; spuneţi ecare ce vă d oreşte inima.



O clientă: Perechea asta pe care tocmai ai iirit-o cu cât mi-o vinzi? Dar nune pune pe fugă cu un tunet prea puternic (., Nu te arunca la preţ” am spunenoi).

Kerdon: Evalueaz-o chiar tu, dacă vrei şi xează-i preţul cum crezi. Darspune un preţ care să n u le ia plinea celor care mânuiesc uneltele.

Clienta: Ce tot bombăni? Nu poţi spune de-a dreptul preţui, oricare ar el?

Kerdon: Doamnă, perechea asta face o mină (adică o sută de drahme, osumă destui de mare); poţi s-o întorci şi pe-o parte şi pe alta: Atena însăşi dacăar vrea s-o cumpere, nu i-aş putea-o lăsa mai ieftin nici cu un gologan.

Clienta: înţeleg acum, Kerdon, de ce e aşa plină prăvălia ta de marfăfrumoasa şi scumpă: vezi să-i porţi bine de grijă.”'

Şi tocmeala continuă, pe acelaşi ton glumeţ 37.Rămâne, în sfârşât. capitolul pălării. De obicei, bărbaţii merg cu capul gol

pe stradă şi. nu şi-l acoperă decâi; la ţară; în oraş, numai străinii în trecerepoartă pălărie. La război se pune pe cap o cască de metal. Pugiliştii – noi amspune boxerii – au pentru cap apărători de piele.

Pilosul este o pălărie aspectuoasă, înaltă, mai mult sau mai puţin conicăşi ascuţită ca formă, care putea avea un cozoroc pentru a feri faţa de razelesoarelui şi putea comporta diferite ornamente. În mod obişnuit, el era făcut dinetru, dar dintr-un fetru de bună calitate şi destul de ţeapăn ca să nu seturtească prea uşor. Uneori era făcut Şi am piele sau chiar din metal. Herodotnumeşte pilos pe 20 i

'undă. cu if2ie„ fe'Pui S5 „? fei de eŞtiau — J|H| CAPITOLUL VII jocuri şi

Ziua de lucru ca şi întrunirile de tot felul, prilejuite de lucrările Adunăriişi ale tribunalelor sau de să rbătorile religioase, începeau de regu lă la răsăritulsoarelui. Înainte de a pleca de acasă, de cum se iveau zorile, atenianul îşi luamicul dejun (acratismos) care era format din câteva bucăţi de pâine de orz s aude grâu muiate în puţin vin curat (ăcratos). El putea face mai copioasă aceastăprimă masă din zi, adăugându-i măsline sau smochine.

Subdiviziunile zilei – orele – nu puteau socotite cu precizie în Greciaantică. În vechime, diferitele momente ale zilei erau desemnate în chip vag şi se vorbea de zorii zilei, de

dimineţii), de amiază, de după amiază şi de seară. Cu toate acestea, încă dinsecolul 5, grecii aveau la dispoziţie două aparate de măsurat t impul: cadranulsolar sau gnomon, preluat din Orient, şi clepsidra sau ceasornicul cu apă. careindica durata prin scurgerea regu lată a unei anumite cantităţi de lichid.



Orologiu! hidraulic, bazat p e acelaşi principiu ca şi clepsidra, nu exista înepoca clasică. Practic, la Atena, acul vertical aşezat de astronomul Meton peplanul orizontal al gnomo-nului de pe Pnyx sau acele celorlalte cadrane solare,dintre care unele era u portabile, indicau, cu ajutorul lungimii variabile aumbrei proiectate., momentul stabilit pentru o 200 întâlnire sau pentru o invitaţie. Lungimea acestei umbre era măsurată mpicioare. In Adunarea femeilor, Praxinoa îi spune soţului ei: „Tu n-o să ai altăgrijă, când umbra va de zece p icioare, decât să morgi, foarte dichisit, la masă”*. Un fragment din poetul comic Eubulos ne vorbeşte despre un mxncâu care.ind invitat la masa de cineva, cum prietenul său îl rugase să vină când umbrade pe cadran va măsura douăzeci de picioare, s-a dus 3-0 măsoare în zori, larăsăritul soarelui şi a apărut când umbra avea chiar douăzeci şi două depicioare; el a explicat atunci că a întârziat puţin indcă a avut treabă şi aşa s-adus în vizită în zorii zilei*2. Cum toate invitaţiile ia masă se făceau pentru

seara, asta e ca şi cum o persoană invitată pentru ora opt ar venit la optdimineaţa. Chiar după răspândirea gnomonului, grecii nu par să deprinsobiceiul de a n umerota în mod normal orele cu începere de la răsăritul soarelui,aşa cum aveau să facă romanii. Subdiviziunile zilei au rămas întotdeauna la eifoarte vagi şi aproximative, lucru care avea să ie inuenţeze chiar r itmul vieţii.

Către mijlocul zilei sau în cursul după-amiezii, grecii iau o masă destulde sumară şi de rap idă (ariston). Unii dintre ei iau şi spre seară o gustare(hesperisma), însă masa cu mult cea mai abundentă are loc, de obicei, tocmaila sfârşitul ziiei sau chiar du pă căderea nopţii: c masa de seară (deipnon).

Ce mâncau oare grecii într-o zi ca oricare alta, Ja ei acasă? Cei mai mulţidintre ei, şi mai ales a tenienii, erau renumiţi pentru o sobrietate pe care oexplică în. mare parte clima şi slaba fertilitate a pământului. Cu toate acestea,locuitorii îmbelşugatei Beoţii treceau dreptmâncăi vJ ceilalţi îşi băteau joc delăcomia, ca şi de prostia şi de feioscfcănja lor, însă pasiunea exclusivă pe carese prelinCd această ililiii mmmm ea şi sPlăcea i f un calmar8. Negustorii dealimente conservate vindeau peşte şi carne păstrate în saramură sau afumate.

Masa se putea termina cu un desert (trâgema): fructe proaspete sauuscate, mai ales smochine, nuci şi struguri, sau prăjituri cu miere.

Mâncarea o făceau în mod obişnuit femeile din casă, mai ales sclavele.

Totuşi, încă din secolul 4, vedem că apar bucătari dintre care unii redactează chiar. Arte culinare„. Platon îi aminteşte pe, Thea-rion cofetarul, Miihaicos autorul unui tratat despre bucătăria siciliana şiSarambos negustorul de vinuri, trei cunoscători extrem de pricepuţi laprăjituri, la bucătărie şi Ia vinuri” 9.

Cele mai multe feluri se mâncau cu mina, căci nu se cunoştea furculiţa.Plăcintele plate de măza sau de grâu puteau foarte bine să ţină loc de farfurie,



dar se foloseau. şi talere şi străchini de lemn, de pământ ars sau de metal şi,pentru a mânca pireu! sau terciul, se întrebuinţau nişte linguri destul deasemănătoare cu ale noastre, care aveau uneori minerul bogat împodobit.Pentru carne era n evoie să se folosească cuţitul.

Mâncarea cea mai preţuită de spariiaţi la mesele lor colective (syssitiai)este faimoasa zeamă neagră, un fel de tocană foarte picantă în care intrau caingrediente carnea de porc, sângele, oţetul şi sarea. Plutarh ne povesteşte că,pentru a gusta această celebră mâncare,. un rege din Pont a cumpărat un

bucătar laconian şi 2-a pus să-i gătească zeama neagră; a gust, ceea ce l -a făcut pe bucătar să-i spună: -<Rege, această mâncare trebuiesă e consumată doar după o b aie în Eurotas„„ i0-Această anecdotă neconrmă incidental existenţa obiceiului de a f ace baie înainte de masa de seară,chiar şi la Sparta, unde hidroterapia nu prea ex'a la preţ, aşa cum ani maispus-o.

Un aliment intermediar între lichide şi hrana solidă este aşa numitulkykeon, băutura rituală a misterelor de î a Eleusis, pe care o con sumau cudragă inimă şi ţăranii greci la ei acasă. Era un amestec de ertură de orz şi deapă, în care se p uteau pune, pentru miros, diferite plante, cum ar busuioculcerbilor, menta sau cimbrişorul – mâncare frugală, dar despre care s e credea căare proprietăţi medicinale:

În Pacea lui Aristofan, Trigeu. care se teme să nu facă vreo indigestiemâncând prea multe fructe, primeşte de la Hermes sfatul să bea u n kykeon cu

busuiocul cerbilor. S-ar părea că aceasta epiesă, corul mai laudă kykeon-ul şi ca pe o specialitate a vieţii la ţară. Printre

binefacerile păcii pe care ţăranul kykeon-ul cu cimbrişor, cu care se d electează el în toiul verii. Un pasaj din Carăc t e r e 1 e lui Teofrast ne arată foarte bine caracterul popular al kykeon-ului şiostilitatea lumii bune faţă de această băutură ru stică. „Bădăranul” lui a băutun kykeon înainte de a veni la Adunare şi, în faţa vecinilor pe care-i deranjeazăfelul cum îi miroase guva, susţine că n ici un parfum nu miroase aşa p lăcut cacimbrişorul„ n. Pentru băut se foloseau pahare, cum este câthon-ul laconian.făcut desigur din lemn. sau din metal şi practic mai ales ia armată, după cumne spune Plutarh: „Smalţul lui nu lăsa să se va dă murdăria apei p„ care soldaţii

erau nevoiţi s-o bea şi care le-ar făcut silă dacă ar văzut-o; în plus. noroiulcare mânjea apa era oprit înăuntru de marginile paharului şi apa ajungea astfelmai curată în gură” '-

La Atena însă, în casele oamenilor, se foloseau mai mult cupele depământ ars. 2H



Băutura cea mai răspândită era, fără îndoială, apa, „ căreia cunoscătoriiştiau să-i preţuiască gustul şi prospeţimea. Se bea şi lapte, mai ales de capră, şiun fel de hidro-mel, un amestec de miere şi apă. Insă viţa-de-vie procura

băutura regească,. darul lui Dionysos”. La ţarădulce. Prepararea v inului se făcea prin procedee destul de diferite de celeactuale: vinul nu era lăsat să fermenteze în tocitoare nici un timp îndelungat,nici în chip sistematic, astfel incit conservarea preţiosului lichid nu era uşoară.Pentru a o obţine se am esteca vinul cu apă sărată sau cu alfe ingrediente, alcăror adaos ne duce cu gândul la tratamentul aplicat astăzi în Grecia vinuluiretsinâto, cu toate că anticii, din câte ştim, nu au pus niciodată răşină în vin.Se mai puneau şi mirodenii, ca de pildă, cimbrişor, mentă şi scorţişoară, şiuneori chiar miere. Se făcea şi vin ert. Fiecare din ţinuturile care produceauun vin celebru avea propriile lui metode de preparare.

Vinul care urma să e consumat pe loc era pus în burdufuri din piele de

capră sau de porc, iar cel care trebuia să e exportat era turnat întâi în vasemari de pământ ars care j ucau rolul butoaielor noastre, apoi în amfore, tot deargilă, care aveau pereţii interiori unşi cu smoală. Toartele acestor amforepurtau o ştampilă pe care apărea numele negustorului şi al unor magistraţilocali: această pecete garanta oarecum marca produsului. Vinurile de Thasos,de Chios, de Lesbos, de Rodos şi altele, din alte locuri, erau deosebit defaimoase. Exportul şi importul vinurilor era controlat, la Thasos de pildă, prinlegi care sancţionau fraudele şi asigurau, pare-se. un adevărat protecţionism ts.

Destul de rar se bea vinul curat (ăcratos). Înainte <lp orice masă se făceaun amestec de vin şi apă. mai mult sau mai puţin tare, într-un vas numitcrater. În 11 i a d a, cino 212 îi Primeşte la eî eu „„ *ai mJ} în epoca LJdJ} e * dă Un poc „ scoteau din maidin la în mi tea vi unor era

H-ea vinul şi lo; culi eau libaţii nu. adÂJ irea.”?; . ales întrecSiM Sărbătorit:

B a nt şi durata ei era de obicei mult mai mare), consumul băuturii, vinmai ales, însoţit de tot felul de distracţii ia care p articipau toţi şi care a u variat,reşte, odată cu locurile şi cu epocile: conversaţii, jocuri de societate, audiţiimuzicale, spectacole de dans etc. Însă n-ar trebui să se cread ă că din prima

parte lipsea cu totul băutura, iar din a doua, alimentele solide: ştim,dimpotrivă, că mesenii puteau cex'e de băut în timp ce mâncau, dacă doreau,iar u lterior, în decursul symposion-ului propriu-zis, ei continuau adesea săronţăie. dulciuri” (tragemata) ca să-şi sUrnească. setea: fructe uscate sauproaspete, prăjituri, bobi sau mazăre prăjită etc. 15

La Atena, ca şi la syssitiile spartiate, nu este vorba niciodată decât deospeţe între b ărbaţi şi aici se vede limpede acel caracter a l societăţii greceşti pe



care l-am indicat încă din capitolul al IV-lea, în legătură c u educaţia: femeilelibere su nt excluse cu străşnicie din aceste întruniri ale vieţii sociale, precum şidin toate cele ale vieţii politice. Ele au în schimb, e adevărat, cu prilejulanumitor sărbători religioase, nişte banchete rezerva te sexului lor, de pildă, la

Atena, de Tesmoforii. În Banchetul lui Platon, Dioa, nu gurează printre invitaţi: Socrate se m ulţumeşte să rel ateze vorbele pe carepretinde că le-a a uzit de la ea şi care, în ciuda acestei cţiuni literare, nu sunt,desigur, decât o expunere a p ropriilor sa le idei, sau, mai degrabă, a ideilor celuicare a s cris dialogul, Platon '„. De fapt, în secolul lui Penele, femeile nu apar înmod normal la banchete decât pentru a-i servi pe bărbaţi şi pentru a-i distra,îndeosebi în partea a doua a întrunirilor, în calitate de muzicante, dansatoaresau curtezane.

Mai mulţi prieteni sau membrii unui singur grup (he-tairâa) hotărauuneori să se î ntrunească pe rând la ci te unol din ei, aducându-şi ecare partea

lui de merinde şi de băutură: o asemenea masă era un erunoa. De ce! e maimulte ori însă, oaspeţii erau invitaţi la banchet de o gazdă destul de bogatăpentru a suporta fără a jutor din afară t oate cheltuielile cerute de întrunire. Separe că de obicei aceste invitaţii erau destul de improvizate: te întâlneşii cuprietenii în Agora sau pe stradă şi-i inviţi la masă; se întâmplă şi ca un musarsă-şi aducă, din proprie iniţiativă, un prieten pe care stăpânul casei nu-lpoftise. Paraziţii, de care-au râs a tâta poeţii comici, sunt întotdeauna încăutarea unei ocazii de a m ânca şi de a b ea bine.

Odată ajunşi la casa gazdei, oaspeţii se descalţă, iar sclavii le spalăpicioarele; se trece pe urmă în sala banchetului. Mesenii au adesea cununifăcute din ghirlande de frunze ori de ori şi pot purta şi pe piept nişte podoabenumite hypothymides1; In general, ei mănâncă stând culcaţi sau, mai bine zis,cu picioarele întinse pe un pat, dar cu trunchiul drept sau înclinat uşor,sprijinit pe perne şi pe suluri, aşa cum se vede atât de des pe Vasele pictate şipe basoreliefurile care înfăţişează scene de banchet. Numărul şi aşezareaacestor paturi erau, reşte, variabile: de obicei se lungeau pe acelaşi pat doimeseni, uneori chiar trei. Se puneau, ca şi astăzi, probleme de întâietate şi deetichetă. Locurile de onoare erau cele de lingă stăpânul casei, care putea indicael însuşi ecărui oaspete ce l oc să ocupe, dar n-o făcea întotdeauna. Mesele

sânt mici şi portabile; poate exista câte una de ecare meseao. ori câte una deecare pat; unele sunt pătrate sau drep-unghiulare, altele rotunde, eu treipicioare. Sclavii aşează pe ele mâncarea împărţită în porţii, pe farfurii sa a în

vase.De îndată ce s-au instalat mesenii, sclavii le oferă ibricul şi ligheanul, ca

să se spele pe mâini (chernips),



obicei cu atât mai util cu cât cele mai multe feluri de mân-care unr. cază să f; econsumate cu degetele. Cina începe adesea prlntr-un piopcma, cuvânt pe caream ispitiţi să-l traducem prin „aperitiv”: este de fapt o cupă de vin. parfumatcu mirodenii care trece din mină în mână înainte de a se aduce mâncărurileKS. La masă nu există şervete; mesenii se şterg cu cocoloaşe din miez de p âinepa care le aruncă apoi, împreună cu oasele şi cu celelalte rest uri, la câinii dincasă, care circulă printre picioarele meselor şi ale paturilor, aşa cum se vedeatât de des pe monumentele gurate.

Unii dintre oaspeţi, care n-au fost poftiţi decât la symposion-ul propriu-zis, pot so si după sfârşitul cinei. Cheful începe cu libaţiile obişnuite în cinsteazeilor, şi mai ales în cinstea lui Dionysos,. divinitatea cea bună„ care a dăruitoamenilor vinul. Libaţia se facă bând o cantitate mică de vin curat şi vărsândcâteva picături din el, în timp ce invoci numele zeului. Apoi i se cânta luiDionysos un imn. In si'ârşit este desemnat, adesea prin tragere la sorii cu

ajutorul zarurilor, „regele banchetului” (symposiar-chos) a cărui principalăfuncţie va să stabilească proporţiile amestecului de vin şi de apă careurmează să e făcut în crater şi să hotărască câte cupe va t rebui să goleascăecare mesean. Se obişnuieşte să se b ea rând pe rând în sănătatea tuturorparticipanţilor. Cel care nu-i dâ ascultare regelui banchetului trebuie să executeun fel de pedeapsă, cum ar , de pildă, să danseze gol sau să facă de trei criînconjurul sălii ducând-o în braţe pe cântăreaia la oboi, a cărei prezenţă esteobligatorie. Adesea, banchetele se t ermină cu o beţie generală şi vasele pictatene înfăţişează uneori femei care sprijină şi-i duc cu greu acasă pe nişte beţiviajunşi în ultimul hal.

În Banchetul lui Platon, îl vedem mai întâi pe Socrate îndreptându-se„bine spălat, cu sandale în picioare, lucruri care nu-i stăteau în obicei” sprecasa poetului Agathon care l-a poftit să sărbătorească împreună cu câţivaprieteni victoria pe care tocmai o câştigase la concursul de tragedie. Pe drum,Socrate invită din proprie iniţiativă un prieten pe care-l întâlneşte, pe Aristo-demos, care nu fusese poftit de Agathon, şi, cum Socrate rămâne deodată înurmă pentru a medita la o p roblemă care atunci îi venise în minte, Aristcdemose cel care soseşte primul. Agathon îl invită pe dată şi trimite un servitor să~ lcaute pe Socrate, apoi îl roagă pe Aristodemos să ia loc pe patul pe care este

deja instalat medicul Erysimachos, iar un sclav îi aduce apă să se spele pemâini. Agathon le porunceşte servitorilor să aducă bucatele fără să-l maiaştepte pe Socrate, care soseşte în sfâpsit când masa e în toi. rituri,. Apoi, după ce Socrate s-a instalat pe pat (lâncă Agathon, ocupând decilocul de onoare) şi a mâtir<at iar ce ilalţi au făcut la fel. au adus cu toţii libaţii,au imnul zeului (Dionysos) şi au împlinit celelalte după obicei. Pe urmă seapucară de băut” I0.



Întâmplător însă, mesenii băuseră mult cu o seară înainte şi de aceea eicad la învoială ca. În loc să folosească această întrunire pentru a se îmbăta, săxeze ca regulă pentru băut simpla plăcere', fără să existe nici o obligaţiepentru nimeni, adică fără ca vreun simposiarh ales să-i xeze ecăruia cilecupe de vin trebuie să golească Apoi, Eryximachos propune. să sedescotorosească câe cân-tăreaţa la oboi care tocmai intrase (să-şi cânte singurăspune el. sau, dacă vrea, să cânte pentru femeile din casă!) Şi să petreacătimpul cât stau împreună discutând des-ore un subiect dinainte slabi] it”.

Atunci Fedru propune, ca temă de discuţie, elogiu] dragosteiuAici apar în text. unul după altul, discursul lui Fedru, al lui Pausanias, al

lui Eryximachos (căruia poetul Aris-tofan ii cedează locul indcă pe el îl supărăun sughiţ persistent, fapt care-i atrage din partea medicului o „prescripţie”privind feluritele mijloace de a scăpa de sughiţ), apoi cel al lui Aristofan (căruiaîi trecuse s ughiţul), pe urmă, după un interludiu, al lui Agathon şi, în sfârşit.

discursul lui Socrate. care dialoghează mai întâi cu Agathon, după metoda luiobişnuită, iar ap oi expune propriile sa le idei despre su biect, sau, mai bine zis.ideile lui Platon. punându-le în gura pi'eotesei Diotima.

Deabia a terminat de vorbit Socrate că deodată,. cineva a izbit în poartade la curte, de unde venea o mare larmă, făcută pare-se de nişte cheii,împreună cu o cân-tăreaţă la oboi a cărei voce se p utea auzi„'. Agathon leporunceşte sclavilor să vadă ce se î nlâmplă: Atunci s-a auzit neîntârziat, încurte, vocea lui Alcibiade, complet beat, care st riga cit îl ţinea gura s ă i sespună unde e Agathon şi să e dus la el, A fost condus deci la meseni, sprijinitde clntăreaţa 'la oboi şi de unii dintre t ovarăşii săi. Iată-l ajuns pe pragul sălii,cu un fel de cunună stufoasă din frunze de i ederă şi din viorele pe cap şi cu unfoarte mare număr de bentiţe: „Bună seara, domnii mei, zise el. Primiţi să beacu voi un om beat – beat criţă, pe cuvânt? Sau trebuie s-o ştergem de-aici,după ce-l vmh acoperi măcar cu aceste ghirlande pe Agathon, de dragul căruiaa; n venit de fapt?”ki l

Alcibiade este poftit să între şi vine să se-aşeze pe patul stăpân'ului casei.Între acesta şi Socrate, pe care la început nu-l recunoaşte. Agathon ieporunceşte servitorilor să -l descalţe.

Atunci Alcibiade proclamă că toţi trebuie. să bea şi se numeşte singur

simposiarh, cu propria lui autoritate de beţiv. El cere să i se aducă o cupă marede vin sau mai bine, spune el, acest psycter, un vas pentru răcirea lichidelor,despre ca re povestitorul spune că avea opt cotylai, adică peste doi litri şi unsfert2Z. Vasul este umplut, el îi goleşte, silindu-l apoi pe Socrate să bea aceeaşicantitate de vin. După aceea, rugat să vorbească, Alcibiade rosteşte celebrulsău elogiu al lui Socrate: în vino veritas23. Pe urmă, Socrate vrea s ă facă şi el



elogiul lui Agathon şi-1 roagă pe acesta să-şi schimbe pe pat locul cu Alcibiade,ca să a jungă din nou lângă el.

„Deodată apare la poartă o nouă ceată de cheii şi, găsind-o deschisăindcă tocmai ieşea cineva, dau năvală până la noi şi se instalează pe paturi. Ohărmălaie generală s-a produs atunci în sală şi, pierzându-se orice rân -duiaâă,toţi au fost si liţi să bea vin fără nici o socoteală” a4 .

Unii meseni pleacă atunci, alţii adorm; Agathon, Aristofan şi Socraterămân singuri să bea şi să tăifăsu-iască. În cele din urmă, Aristofan şi, după el,

Agathon sunt biruiţi de somn. Atunci Socrate, care putea înghicantităţi de vin fără să aibă nimic, „se ri dică şi plecă; el se îndreptă spre Liceuşi, după ce se spălă, îşi petrecu restul zilei întocmai cum ar făcut-o în oricealtă împrejurare. Apoi, după ce şi-o petrecu în felul acesta, spre sea ră, seîntoarse acasă ca să se od ihnească'. Aşa se t ermină Banchetul lui Plalon.

Cel al lui Xenofon începe cu un scurt preambul şi continuă astfel: „La

Marile Panatenee au avut loc curse de cai. Caliias ul lui Hipponicos l-a adusacolo pe tânărul Autolycos pe care-l preţuia şi care tocmai câştigase premiul luipancrâtion. După sfârşitul curselor, Caliias se î ndreptă spre casa pe care-o aveala Pireu, urmat de Autolycos, de tatăl acestuia şi de Nikeratos. Ii zăreşte pe So-crate, Critobul, Hermogene, Antistene şi Channide” şi-i invită pe toţi, ca şi pe

Autolycos cu tatăl său, la cină, sărbători victoria la pancrâtion a tân ărului său prieten.

În sala banchetului, Autolycos. a cărui frumuseţe atrage toate privirile,este aşezat al ături de tatăl. său. Mesenii cinează în tăcere, când se audedeodată obătaie la uşă. Filip, bufonul parazit, cere să e invitat la masăîmpreună cu sclavul său. Callias îl pofteşte să ia loc: „Vezi cât de serioşi suntmesenii noştri; soseşti tocmai la timp ca să le descreţeşti frunţile”. Darnăzdrăvăniile lui Fi lip, la început, nu trezesc deloc râ sul oaspeţilor. Atunci el seopreşte din mâncat, îşi acoperă capul, se trânteşte pe pat cât e de mare şi seface că plânge, lucru care-i înduioşează pe cei de faţă: ei îl îndeamnă să-şi iacina şi-i promit chiar să râdă de glumele pe care le va face25.

„De îndată ce s-au luat; mesele şi toţi au făcut libaţii şi au cârrtatpeanul”, adică de îndată ce începe symposionul propriu-zis, apare ca să leprocure distracţii (comos) un măscărici din Siraeuza, împreună cu o trupă

formată din trei tineri: o bună cântăreaţă la oboi, o dansatoare-aerc-'bată şi un băiat foarte frumos, care ştie că bogatul Calliaa îl angajase dinainte pe siracuzan cu trupa lui ca să-i distrezemusarii. Xenofon ne lasă să înţelegem acest lucru, spunându-ne doar că acestimpresar îşi prezenta dansatorii şi muzicanţii ca să câştige bani.

La început se ascultă un concert de liră şi oboi. Callias propune să cearăparfumuri, dar Socrate se opune spunând că numai femeile se cade să



folosească parfumuri. (Existau în sălile de ospeţe ca şi în ginecee, vasele aceleaînalte pentru ars parfumuri – thymiatâria – care su nt folosite şi la ceremoniilereligioase. Grecii foloseau mult parfumurile în toate împrejurările28.) Dupăaceea, pe muzica oboiului, dansatoarea jonglează în cadenţă cu douăsprezececercuri şi apoi execută nişte exerciţii primejdioase, treeând şi făcând tumbeprintr-un cerc în care sunt înpte săbii şi ecare dintre numerele ei trezeştecomentariile mesenilor. Apoi este rân dul băiatului să danseze, lucru care-ldetermină pe Socrate să facă în glumă un elogiu al dansului sau mai degrabă algimnasticii ritmice pe care ar vrea şi el s-o practice, aşa spune, „pentru a-şimicşora burta care depăşeşte măsura potrivită şi a o a duce la proporţii maicuminţi”'. Bufonul Filip îi parodiază apoi în chip grotesc pe cei doi dansatori.Socrate ii determină pe meseni să ho'ăra, scă că vor bea cu moderaţie şi nupentru a se î mbăta şi după ce b ăiatul cântă o bucată acompaniindu-se la liră,el izbuteşte să pornească o discuţie: ecare dintre meseni va trebui să arate

care este virtutea sau meseria pe care o p reţuieşte cel mai mult şi se va st răduisă-i dovedească superioritatea. Aşa ia naştere un schimb de fraze glumeţe şidestul de dezlî-nate. Apoi are loc un amuzant concurs de frumuseţe întreSocrate şi Critobul.

Puţin mai târziu, câţiva meseni propun să se distrez? jucânclu-se „de-aportretele', dar al ţii se opun, iar Socrate îi împacă pe toţi cântând chiar el uncântec. Dansatoarea se p regăteşte să f acă un nou număr de acr obaţie pe oroată de olar. dar Socrate preiinde de la siracuzan un spectacol mai puţinprimejdios şi mai liniştit. Impresarul şi trupa sa ies din sală pentru a facepregătirile necesare, iar în acest timp mesenii discută despre dragoste; acestaeste de fapt subiectul principal al lucrării Iui Xenofon, ca şi al Banche t ului luiPlaton. După această discuţie, tânărul Autolycos se ret rage, însoţit de tatăl său.iar siraeuzanul prezintă un fel de mim, în care dansatoarea şi dansatorul joacărolurile Ariadnei şi al lui Dionysos, pe muzica oboiului. Acest spectacol graţiosajunge curând destul de lasciv: „Cei doi actori păreau nişte îndrăgostiţinerăbdători să împlinească o pornire de dragoste pe care o si mţeau de mult.

Văzându-i cum se înlănţuie şi se îmbrăţişează de parcă ar a rămâne singuri, mesenii neînsuraţi jurară să se căsătorească curând, iar ceicare era u deja însuraţi au sărit pe cai şi au plecat în galop la nevestele lor, ca

să le ia în braţe. Soerate şi încă ci ţi va care răm ăseseră cu el au plecat laplimbare cu Caltias ca să-i întâlneaseă pe Autolycos şi pe tatăl lui. Aşa setermină acest banchet” S7. esele arată chiar pe Socrate când un cântec şi noi ştim că mai ales bancheteleşi sărbătorile re ligioase ale familiei şi ale cetăţii le dădeau grecilor p rilejul să seslujească de educaţia muzicală pe care o p rimiseră în adolescenţă:La banchetemai ales. bucuria îmbrăca forma rească îi rinteeului: lira trecea din mână în



mină; uneori, luând o ramură de mirt sau de laur, ecare pe rând recita câteva versuri pe care le acompania un vecin cântând la li

cruţa, nici bătrânii, nici tinerii şi e o adevărată plăcere să priveşti, pe vaselepictate, chipurile acestea bune de burghezi cu chelie pe c l e-a făcut mai greoaiefă o

Banchetul lui Xenofon, cu toate că şi el este o transpunere literară arealităţii, pare să redat cu mai multă exactitate trăsăturile obişnuite aleacestor întruniri de meseni El niJ tâd erii şi priveşti, pe vasele pictate, chipurileacestea bune de burghezi cu chelie, pe care vârsta le-a făcut mai greoaie fără aie lua un anumit gen de eleganţă robustă, răcorindu-se între două cântece. Cespuneau, bând, aceşti oameni învăţaţi? Versuri compuse de 2 22

— uluidtslrafre de cref L tofrumuseteto liliiliii f dezWte * fman maimult f1* Jre rr” mvoca î unui zeu, ci era pronunţat cel al persoanei iubite:dacă lichidul nimerea p e farfuria sau în vasul în care se ţ intea, faptul era

interpretat ca un semn bun care prevestea că insistenţele îndrăgostitului vor încununate de succes. Şi femeile, la banchetele rezervate sexului lor, saucurtezanele invitate la banchetele bărbaţilor practicau acest cottabos „erotic”:pe un vas al lui Euphronios, o femeie goală, întinsă pe un pat de banchet, ţineîn mâna dreaptă toarta unei cupe şi spune „Pentru tine arunc, Leagros”. Sespune că Terarnene, în clipa morţii, ar parodiat acest obicei: condamnat lamoarte din dorinţa lui Critias, unul din cei treizeci de tirani,. când a fost să beacucuta, se spune că a a runcat ultima picătură ca la jocul cottabos spunând:„In sănătatea frumosului Critias”„ L”J.

Cotabul a avut atâta trecere încât s-au născocit mai multe variantepentru acest joc, plecând de la forma elementară pe care am descris-o. Vasul încare se t răgea la ţintă putea umplut cu apă şi se puteau lăsa să plutească pesuprafaţa lichidului farfurioare mici de pământ ars; în acest caz trebuia săţinteşti aceste mici ambarcaţiuni şi să arunci vinul eu destulă îndemânare casă le răst orni şi să le scu funzi; premiul la cotab era a l aceluia care provocasecel mai mare număr de asemenea naufragii în miniatură.

În sfârşit, le-a venit în minte să pună în vas o tulpină metalică lungă, verticală, terminată cu un vârf pe care jucătorul trebuia să doboare acest taler nd

cupei şi se pare că lovitura t recea drept foarte reu şita atunci eând talerul loveaîn cădere un fel de disc sau de cupă întoarsă prinsă de tulpina metalică cam ladouă treimi din înălţimea ei.

Acest joc cu caracter dionisiac (căci el era însoţit, reşte, de înghiţireamultor cupe de vin) era p racticat mai ales la banchete, dar se j uca şi în locurilepublice pe care le frecventau oamenii fără ocupaţie, de pildă în localurile de băi.Premiul acordat celui care ieşea învingător la cotab putea consta în ouă, mere,



prăjituri, sandale, un colier, nişte bentiţe, o cupă, o minge sau pur şi simplu osărutare din partea persoanei iubite. Se pare că j ucătorul nu era apreciatnumai pentru mdemânarea cu care lovea ţinta, ci şi pentru eleganţa gesturilorcu care mânuia cupa.

În capitolul IV n-am vorbit decât de jucăriile şi jocurile din primacopilărie şi n-am spus încă aproape nimic despre distracţiile copiilor mari, aleadolescenţilor şi ale adulţilor. Jocul nu-i captiva pe ei cel mai puţin.

Principalele jocuri din copilărie şi din adolescenţă nu se schimbă deloc dela un popor la altul, nici de la o epocă la alta şi majoritatea celor care su ntpracticate astăzi erau deja cunoscute în Grecia antică, sub o formăasemănătoare sau identică. Copiii din Atena şi din toată Elada se jucau cumingea şi cu balonul, cu cercul, cu sfârleaza, cu arşicele; ei se dădeau în leagănşi jucau şotron, capra şi ephedrisrnos, joc în care trebuia să duci alt copil înspate. Ei se jucau cu bile, sau mai bine zis cu nuci, după tot felul de reguli:

„Una dintre ele era să arunci o nucă peste alte trei, aşezate cu destulăîndemânare pentru a face o piramidă.; câştigătorul căpăta toate cele patrunuci. Pentru jocul cunoscut sub numele de omilia sau delta se desena pe josUl *: erc sau un triunghi în interiortil căruia trebuia să ră-nimă nucaaruncată; ne putem închipui că autorul unei ovituri reuşite câştiga toate nucilecare rămăseseră în ra ţ intei mai înainte. In sfârşit, într-o ultimă variantă

— Vjaţa de toate zilele în Grecia unui zeu, ci era pronunţat cel alpersoanei iubite: dacă lichidul nimerea pe farfuria sau în vasul în care seţintea, faptul era interpretat ca un semn bun care prevestea că insistenţeleîndrăgostitului vor încununate de su cces. Şi femeile, la banchetele rezervatesexului lor, sau curtezanele invitate la banchetele bărbaţilor practicau acestcottabos „erotic”: pe un vas al lui Euphronios, o femeie goală, întinsă pe un patde banchet, ţine în mâna dreaptă toarta unei cupe şi spune, Pentru tine arunc,Leagros„. Se spune că Teramene, în clipa morţii, ar parodiat acest obicei:condamnat la moarte din dorinţa lui Critias, unul din cei treizeci de tirani,.când a fost. să bea cucuta, se spune că a aruncat ultima picătură ca la joculcottabos spunând: „în sănătatea frumosului Critias„„ 2!).

Cotabul a avut atâta trecere încât s-au născocit mai multe variantepentru acest joc, plecând de la forma elementară pe care am descris-o. Vasul în

care se t răgea la ţintă putea umplut cu apă şi se puteau lăsa să plutească pesuprafaţa lichidului farfurioare mici de pământ ars; în acest caz trebuia săţinteşti aceste mici ambarcaţiuni şi să arunci vinul cu destulă îndemânare casă le răst orni şi să le scu funzi; premiul la cotab era a l aceluia care provocasecel mai mare număr de asemenea naufragii în miniatură.

În sfârşit, le-a venit în minte să pună în vas o tulpină metalică lungă, verticală, terminată cu un vârf pe care



jucătorul trebuia să doboare acest taler nd cupei şi se pare că lovitura t recea drept foarte reu şită atunci când talerul loveaîn cădere un fel de disc sau de cupă întoarsă prinsă de tulpina metalică cam ladouă treimi din înălţimea ei.

Acest joc cu caracter dionisiac (căci el era însoţit, reşte, de înghiţireamultor cupe de vin) era p racticat mai ales ia banchete, dar se j uca şi în locurilepublice pe care le frecventau oamenii fără ocupaţie, de pildă în localurile de băi.Pi'emiul acordat celui care ieşea învingător la cotab putea consta în ouă, mere,prăjituri, sandale, un colier” nişte bentiţe, o cupă, o minge sau pur şi simplu osărutare din partea persoanei iubite. Se pare că j ucătorul nu era apreciatnumai pentru îndemânarea cu care lovea ţinta, ci şi pentru eleganţa gesturilorcu care mânuia cupa.

În capitolul IV n-am vorbit decât de jucăriile şi jocurile din primacopilărie şi n-am spus încă aproape niiwc despre distracţiile copiilor mari, ale.

adolescenţilor şi ale adulţilor. Jocul nu-i captiva pe ei cel mai puţin.Principalele jocuri din copilărie şi din adolescenţă nu se schimbă deloc de

la un popor la altul, nici de la o epocă la alta şi majoritatea celor care su ntpracticate astăzi erau deja cunoscute în Grecia antică, sub o formăasemănătoare sau identică. Copiii din Atena şi din toată Elada se jucau cumingea şi cu balonul, cu cercul, cu sfârleaza. cu arşicele; ei se dădeau în leagănşi jucau şotron, capra şi ephedrismos, joc în care trebuia să duci alt copil înspate. Ei se jucau cu bile, sau mai bine zis cu nuci, după tot felul de reguli:„Una dintre ele era să arunci o nucă peste alte trei, aşezate cu destulăîndemânare pentru a face o piramidă.; câştigătorul căpăta toate cele patrunuci. Pentru jocul cunoscut sub numele de omilia sau delta se desena pe josU1} (: erc sau un triunghi în interiorul căruia trebuia să râ-jnină nucaaruncată; ne putem închipui că autorul unei ovituri reuşite câştiga toate nucilecare rămăseseră în ara ţ intei mai înainte. În sfârşit, într-o ultimă variantă v-afade toate zilele în Grecia se înlocuia fjgUr def/ni* ca

cenţi, complet goi, încovoiate Ja czpăt Uiiar şj adulţii se nişte beţtModern 95 cai” amin

Se j ţese a pe care m mingea cu cfe hocheiul aşa jucau cu mingea îngimnazii, unde se l ăsa un ioc special pentru acest joc. Este, dealtfel, greu săfacem o deosebire clară între jocuri şi anumite exerciţii impuse de pedotrib, de

vreme ce aceste jocuri se practicau în aer dezvoltarea şi mlădierea trupului.

Cei vechi, tinerii ca şi bătrânii, se distrau mult cu ' animalele domestice,deseori cu cruzime. Pe un basorelief 0 arhaic vedem doi efebi aşezaţi faţă-n faţă



şi ţinând de o zgardă, unul un câine şl celălalt o pisică; este evident că celedouă animale se luptă: în spatele ecărui efeb stă în picioare, sprijinit în toiag,câte un bărbat care urmăreşte lupta cu pasiune; nu încape îndoială că sunt.,suporteri„ sau oameni care au făcut pariuri;! i. Cu toate acestea, în Greciaantică, pisicile, spre deosebire d e câini. erau rare. Grecii ţineau în ca? ă maiales nevăstuici îmblânzite, care vânau şoareci. Luptele de animale sedesfăşurau, cel mai adesea, între doi cocoşi, cărora li se dă să mănânce, înprealabil, ceapă şi usturoi pentru a le stârni avântul războinic; Ii se prindeaude picioare nişte pinteni de bronz pentru ca loviturile pe care şi le dau să emai cumplite. Aceste lupte, reprezentate de mai multe ori pe vasele pictate,prilejuiau pariuri şi se plătea foarte mult pe cocoşii de luptă buni, selecţionaţi.Ba chiar, la Atena, magistraţii cetăţii organizau în ecare an. la teatru, lupte decocoşi. Cit despre jocurile de noroc, ele erau multe ia număr, începând cu jocul„cap sau pajură„, pentru care se foloseau monede de bronz (chalkinda). arşice

sau bobi. şi terminând cu tot soiul de jocuri cu zarurile (kyboi). În dialogul L y si 3 ce Platon vedem, într-o palestră, nişte copii care, în ziua unei sărbători a luiHermes, patronul gimnaziilor. după ce a duseseră sacricii, se jucau de-a capsau pajură cu o grămadă de arşice pe care l e scoteau din nişte coşuleţe; ln jurullor a lţii făceau roată privindu-i”'-'. rnai ales t

1 care t. – n e JnWeau2âa de capcană mm:'ea se L Kfea c”nilor'de, – -

i me mi scoată viu aes atenienn DU ? p fa

—*”e Ş1 rotunjit ep funcţiona – > peştele nu ! e Pescuit Pe te

UncJit niciodată de e un fel rfo lungui după acela i i l? COŞ de rită f°rmăŞi ascutl?

Ca astăi greutăţi, Care e S m fo (tm) ă de SSip? aslă- o ftrâns imediat şiS? f Să se d esSut cu i”ng pe care; (tm) eaj_a făcută aca Pe apa cs d reptepestele sn i 5, ţm de capete s-' 1 ' drePghi alul

Plicată. ac„vităle d” . Pesc„iţul tonilor i numeros şi or”: acest gc„ care c. r PândarlaseS?'gani2a”a cea mai Co r icurilor det0? StUri de observai mm mm lai tedegete (skimalâzo). Or, „degetul mijlociu era, la greci ca şi la latini, infamisăigitus. Acesta era cleci un gest de ştrengărie obscenă, asemănător cu unelegesturi de astăzi”'5S.



Multe gesturi erau dictate de religie sau de superstiţie. Grecii îşiîntorceau ochii de la orice privelişte care putea să Ic transmită, credeau ei, oimpuritate şi scuipau pentru a scăpa de un senin rău sau de urmările unuicuvânt ori ale unei întâlniri neplăcute: superstiţiosul lui Teofrast, „zărind imnebun sau un epileptic începe să t remure şi scuipă într-o cută a mantalei”59.

Atunci când plângea, grecul îşi acoperea faţa u n pudoare, dar şi pentru a-i scuti pe ceilalţi de o privelişte de rău augur eo.

Hi sfârşit, doliul prilejuia nişte manifestări care, astăzi, ni s-ar păreaexcesive: „Femeile gem şi se tânguiesc, toată lumea pllnge; oamenii îşi dau cupumnii în piept, îşi smulg părul, îşi însângerează obrajii; ba chiar uneori, ei îşisfâşie hainele, îşi pun ţarină în cap şi cei rămaşi în viaţă sunt mai de plânsdecât mortul, căci adesea ei se tăvălesc pe jos şi se dau cu capul de părnânt, întimp ce mortul, cu ţinuta lui decentă şi frumoasă,. acoperit de coroane, esteexpus pe un pat înalt şi împodobit ca pentru o procesiune solemnă” 61.

Această descriere, făcută de Lucian, este posteribară epocii clasice cu maimulte secole, dar multe texte şi monumente gurate ne dovedesc că, în secolullui Pericle, manifestările de doliu abia dacă erau mai puţin violente fc'. CAPITOLUL VIII îireligioasă, îmtrul

Grecii sunt socotiţi adesea nişte raţionalişti, iar această părere esteîndi'eptăţită într-un anume sen s; în sensul ca ei au creat ştiinţa şi losoa,precum şi în acela că mulţi dintre losoi lor au supus unei critici ascuţite şicorozive tradiţiile religioase ale poporului lora. Însă poporul grec în ansamblullui. la fel cu toate popoarele antichităţii, era pătruns de sentimentul.sacralului2, ipe care cuvântul thămbos, de origine preelenică, îl redă foarte

bine: este vorba de acea teamă, de acea spaimă respectuoasă pe care o apropierea oricărei forţe, a oricărei inţe su pranaturale desluşite în natură sauîn lumea oamenilor3. Căci pentru un om al antichităţii, universul era plin dedivinităţi, mari sau mici, binevoitoare sau de temut, şi în această credinţă seaă rădăcina politeismului care, după o fază animistă, a luat destul de repedeîn Grecia o înfăţişare antropomorcă. În această epocă când cerul pe pumântPăşea şi respira într-un popor de zei4, oamenii credeau în existenţa unordivinităţi nenumărate, aLate în imediata apropiere şi aproape palpabile, de careepmaea fericirea sau nefericirea muritorilor pe pământ

Ş1, după moarte, pe tărârnul de dincolo al împărăţiei Iui T „ii

I ca- creată J* dec] avT er* h&cT*”1*1'L1? *'7e ca ei ia ţii fr: e avuseser/; iJja§ora, ”oj

Jn este — St; ^



i-i. — i 21

Cele mai vechi rituri ale religiei greceşti – religie fără dogmă şi fără cartesfântă – sunt fără îndoială cele păstoreşti şi agrare, cele care au ca scop săasigure fecunditatea turmelor şi fertilitatea ogoarelor:

Să ne închipuim un ţăran grec. Ca toţi oamenii sărmani din toatetimpurile, el se trezea devreme, înainte de revărsatul zorilor. In semiîntunericuldimineţii, el căuta din ochi stelele. Trimitea cu mâna un sărut soarelui c: rerăsărea şi la fel făcea cu prima rândunică sau cu prima gaie. Mai mult decâtdupă soare, el tânjea după ploaie şi uneori după puţină răcoare. Privea spre celmai înalt vlrf din împrejurimi, încununat de nori uneori, căci acolo sus, pecreasta muntelui îşi avea lăcaşul Zeus, cel care adună norii, aruncă trăsnetul,dăruieşte ploaia. El era un zeu mare. Bubuitul tunetului era sen inul puterii şial prezenţei sale, uneori semnul mâniei sale” <0.

Chiar şi limba stă mărturie pentru puterea credinţelor; grecii nu spuneau„plouă”' sau „tună”, ci „Zeus plouă” sau „Zeus tună”.

Apa este puţină în Grecia şi ca atare deosebit de preţioasă. De aceeacursurile de apă erau sacre. Nici o armată nu trecea un râu fără să-i aducă unsacriciu, căci până şi râul era o divinitate. Hesiod recomanda să nu treci niciun uviu fără să spui o rugăciune şi fără să-ţi speli manile în apa sa. Nimfele –cuvin tul nu înseamnă altceva decât. fete„ – bântuiau prin munţi, prin peşterilerăcoroase, prin boschete, prin pajişti şi la izvoare; nimfele mării se n umeauNereide şi noi ştim că mama lui Ahile, Te tis, a fost una dintre ele. Ele suntnişte divinităţi bune, dar care pot ajunge de temut dacă sunt jignite sau numaineglijate; când un om înnebuneşte, se spune că a fost,. apucat ele nimfe”(nympholeptos). Tot astfel, moartea subită a unui bărbat sau a unei femei esteatribuită săgeţilor invizibile ale zeilor a rcaşi, Apolon şi Arlemis.

Cultul este format în esenţă din rugăciuni, din sacricii şi din puricări.Rugăciunea se face de obicei în picioare, cu braţele ridicate spre cer câ nd eadresată lui Zeus sa u celorlalte divinităţi cereşti, cu braţele lăsate în jos, sprepământ, când e adresată lui Hades sa u celorlalte divinităţi din infern. Cel carese roagă cheamă pe nume zeul sau zeiţa, îi aminteşte actele de pietate pe carele-a să vârşit şi formulează obiectul cererii sale, aşa cum face, în cântul I al 11 i

a d e i, preotul Hrises, când i se adresează zeului său, Apolon: „Tu cel cu arculde argint, tu paznicul Hrisei, Sminteiis, Care vârtos ocroteşti Tenedos şi Chilaprea sfântă, Dacă ziditu-ţi-am eu vreun mândru locaş de m ărire, Ori închinatu-ţi-am grasele buturi de capre şi tauri, Glasul auzi-mi-l, Doamne, şi-o singură

vrere-mplineşte-mi: Stropii de plâns cu săgeţiCând cineva se adresează zeilor este vorba aproape întotdeauna de un

schimb, ofranda ind adusă pentru a obţine o favoare sau un ajutor împotriva



duşmanilor. În rugăciunile sale ociale, cetatea Atenei cere d e la zei, şi înprimul rând de la Atena şi de la Zeus,. bunăstarea şi naintuirea cetăţeniloratenieni, a nevestelor şi a capiilor lor, precum şi a întregii ţări şi a aliaţilor ei .”

Ofrandele care însoţesc în mod normal rugăciunea pot? baţie de vin saude lapte sau pot consta din câteva prăjituri şi dulciuri (pelanos) aşezate pealtar, din legume Şi din primele fructe din orice recoltă. Sacriciile cele maiimportante comportă însă vărsare de sânge. În epoca cea „ veche existacredinţa că zeii vor victime omeneşti şi sacriciu] j/w

g n; e; > de pII e Pe Joc oţi şi eredin_ acMi Cu mmmm mmmm '„fciuit f>, duPă ce,

Xcenţa: el. ^e, tn PJ-„L” X i U* Pe P – ! >e nitvS ricarPacea personicată mmmm mmmmm wmmmta; i.ac n î n

' Ja zei şi ii < ' cIcIu] 11 Putea mirenr.

î|gioaie inniri şi L ' Qe— Ţese ţin hrt ' războiul putea stofan ne arată

' aşi, e de ' [Iffl adus un sacriciu? Voi deliberaţi, şi luaţi o hotărn„ conform cu dreptatea;şi adesea, în timp ce la noi, zeii,. se ţ ine post în amintirea lui Memnon oii a luiSar-pedon, voi aduceţi vesele libaţii”' -°.

Anul ocial – civil şi religios – începe în iulie, în luna Hecatombaion, carese numise la început Croniou, indcă în ziua de 12, în mijlocul bucurieiprovocate de terminarea secerişului, ei'au sărbătoriţi. Cronos (Satura), tatăl luiZeus, şi soţia sa Rhea (Cybele), maica zeilor, Sărbătoarea Cronia, ca şiSaturnaliile de la Roma, aşeza alături, în sinul ecărei familii, stăpânii şisclavii, Ia un banchet vesel şi zgomotos, dar ea a vea şi un caracter public şinaţional. În ziua de 16 a aceleiaşi luni era celebrat sacriciul sărbătoriiSynoikia, care amintea de synoikismos-vl înfăptuit de Tezeu, origineaîndepărtată a unicării Aticei şi a puterii ateniene. Chiar la sfârşitul luniiHecatombaion se aa marea sărbătoare naţională a zeiţei Atena, patroanacetăţii, Panateneele.

În ecare an, sărbătoarea eu acest nume ţinea două zile, dar la patru anio dată, ea era celebrată cu o solemnitate deosebită şi dura cel puţin, patru zile.

La concursurile gimnice, care comportau în special alergări cu torţe(lampadedromiai21), atleţii biruitori primeau ulei de la măslinii consacraţi Atenei, în nişte amfore numite „pa-natenaice”, decorate Atenei Pro-machos (adică „cea care luptă în. primele rnduri

între două coloane, iar pe cealaltă cu reprezentarea concursului (de pildăalergarea) la care fusese câştigat premiul. Pe urmă avea loc marea procesiune(reprezentată în marmură pe friza Partenonului) care, P'e~ când din



Cerameicos, trecea prin centrul Atenei, pentru a duce în chip solemn pe Acropolă peplosul brodat în ^ care an de fete ume alese,

îmbrace t d e cult a Atenei; preoţii şi (oaie organismele cetăţii, inclusivreprezentanţii metecilor, formau un lung alai, orân-duit cu grijă, pe care-lînsoţeau efebi călare. Odată ajunşi pe Acropolă, în faţa vechiului templu al

Atenei Poliâs (adică „proteguitoarea cetăţpatru oi, iar apoi. pe marele altar care se a a în faţa Partenonuâui seÎnjunghiau atâtea vaci cit să se ospăteze întregul oraş şi nu încape îndoială căde la această hecatombă şi-a luat noul său nume luna Heca-tombaion, înBoedromion (septembrie) se celebrau misterele de la Eleusis, despre care nerezervăm dz'eptul să vorbim mai jos, şi Boedromia, sărbătoarea lui ApolonBoedro-mios, adică „cel care-ţi vine în ajutor în luptă”. Această sărbătoarecomporta un sacriciu şi o procesiune.

Luna cea mai plină de sărbători era Pyanopsion (octombrie). In ziua de 7,

avea loc, în cinstea lui Apolon, Pyanopsia, sărbătoarea semănatului, celebratăprin rituri extrem de vechi şi de ciudate: pe o farfurie se oferea zeului ornâncare făcută din bobi (pyanoi) şi din mai multe alte legume amestecate cufăină de grâu eârnău, apoi era purtată în procesiune o r amură de măslin,numită eire-sione înfăşurată în lină şi încărcată cu primele' roade din oricerecoltă (acesta era un talisman de fertilitate), iar în acelaşi timp un alai vesel de

băieţi cânta: „Pe eiresione se ă mochine, ° ulcică de miere, ulei pentru uns,Pa de vin curat care-l îmbată şi-l adoarme'-2, desfăsf 1procesiunecu 1! n

caracter oarecum analog, se d ack>l OschoPh6ria. În cinstea lui Dionysos: unalai lădiţe d en -ndus de doi băie'i amphithaleis 2S ducea * °e viţă încărcate deciorchini. In timpul sacriili iiilii tet trei — -piii e Prelucrau feo

(chalkeis) şi ale celorJal meseriaşi„ Lsmmms „H* Intre mei? 9„ Carecaş”„ta „Pului „?”' e dar Atenei S*: yBacchiolT femiuI t' Pastra*

— iSMdecembrie) „ CUnUnatdeS Rotească k.1 fa, ei”rat„ saiI „?' sai-h/st”. şi al teatrului, această sărbătoare comporta şi reprezentaţii lirice şi dramatice:mai multe piese de ale lui Arâstofan, Aharnienii, Cavalerii şi Viespile, între

altele, au fost jucate la Lenaia, în faţa unui auditoriu compus numai dinatenieni şi meteci. În vreme ce Ia Marile Dionisii din martie veneau la teatrumulţi delegaţi trimişi de oraşele aliate pentru a aduce tributul. Aşa se explicăde ce A ristofan, în Aharnienii, protă de această absenţă a aliaţilor pentru a-iataca mai liber pe Cleon. calul lui de bălaie: „Suntem numai între noi, esteconcursul de la Lenaia, străinii n-au sosit încă: nici tributul n-a fost adus, nici



aliaţii n-au venit din oraşele lor; suntem singuri astăzi, numai noi, oareacetăţii, şi metecii, care su nt buruiana, dacă pot sp une astfel” s”.

O altă mare sărbătoare a lui Dionysos, zeul vinului, se desfăşura în Anthesterion (februarie): Antesteriil

Demetrei în luna Pya-no-psion, aveau loc în zilele de 11, 12 şi 13. În prima zi aacestui triduum. numită Pithoigia (. deschiderea urcioa-relor„) se deschideau

vasele de pământ ars, pâthoi, în care se ăsÎn ziua aceasta sau în ziua următoare, numită Choes (nişte ulcele mici, din carese turna vinul; cf. Choeforele), exista un concurs pentru băutori: la un semnalal trompetei trebuia să bei cât mai repede cu putinţă tot vinul dintr-o oală;învingătorul primea o coroană de frunze şi un burduf de vin. Multe din acesteoale au fost descoperite; ele sunt adesea împodobite cu scene care înfăţişeazăcopiJ mici jucând u-se cu jucării şi cu coroane, căci Antesteriile aveau şi osărbătoare pentru copii”'. În cea de a d oua z1 avea loc o procesiune care-l

ducea cu alai pe Dionysos, urcat pe un cai„ în formă de corabie; se pare căpârtieipanţii la cortegiu purtau măşti, iar această ceremonie vesela a putut comparată cu carnavalul nostru; rolul zeului trebuia să e jucat de arhontele-rege indcă Bu-silinna, regina, adică soţia arhontelui-rege, trebuia să seînsoţească eu el într-o hierogamia. Cea de a treia zi a sărbătorii, numită Chytroi(„cratiţele„) avea însă cu totul alte caracteristici: ea era consacrata morţilor şimuribunzilor. Se pregătea, în nişte cratiţe de pământ ars, o ertură de legumeşi de diferite boabe (panspermia) care trebuia să e mâncată înainte de lăsareanopţii, iar sacriciul principal era oferit lui Hermes Psychopompâs, cel carecălăuzeşte umbrele în infern. Pentru a se înlătura seninele rele se sp unea, lasfârşitul celei de a treia zile: „Afară, Keres (zeiţele morţii); gata cu

AntesteriiJe.'„'32.Tot în Anthesterion au loc şi Chloia, sărbătoarea De-metrei Chloe şi

Diăsia, cea mai importantă dintre sărbătorile ateniene care-l cinstesc pe Zeus.În timpul lunii Elapheboliân (martie), care marca sfârşitul iernii şi sosirea

primăverii, se celebrau nişte sacricii prin care i se aduceau mulţumiri Atenei(Procharis-teria) şi mai ales Marile Dionisii din oraş, cea de a doua „stagiune”teatrală, după Lânaia, cea care atrăgea şi mulţi străini, indcă, odată cuterminarea sezonului urât, corăbiile puteau atunci brăzda din nou Marea Egee.

Sărbătoarea avea u n fast care nu se putea compara deeât cu cel al MarilorPanatenee şi dura cinci zile: se rep rezentau, în Zjua de 9 ditirambii, în ziua de10 comediile şi de a ţ-îa 13 trilogiile tragice, urmate ecare de câte o dramăsatirică. Vom reveni curând asupra lor, în legătură cu teatrul.

*n Mounychion (aprilie), în ziua de l, sărbătoarea °unychia comporta oprocesiune în cinstea iui Artemis.

— faai, CTa c; „ miilK” -* ton.



mănătoare Cu „, Anodus. ce] e care an Js s j”, Penrie că ceie deia, dIn cei sub forJm * era a Qe concurs, întocmai ca

jocurile gimnice care însoţeau alte sărbătOricine ştie că teatrele greceşti erau amenajate în aer liber, de obicei pe

pantele unei coline, de care se sp rijină băncile din theutron şi care închideorchestra c irculară, unde evolua corul, în jurul altarului lui Dionysos şi în faţaunui proskenion care se d esprindea din skene (aceasta din urmă ind, laorigine, doar u n cort unde se îmbrăcau membrii corului, eoreuţii, şi actorii). Informa pe care o are astăzi, teatrul lui Dionysos de la Atena datează din epocaromană, în timp ce splendidul teatru din sanctuarul de la Epidaur, în Argolida.păstrează mai bine aspectul pe care-l avea în epoca clasică „A. Toate acesteteatre aveau o acustică excelentă S4.

La Atena, cei mai înalţi magistraţi ai cetăţii – arhon-teie eponim şi

arhontele-rege – p regăteau cu mult timp înainte reprezentaţiile care u rmau săaibă loc la Lenaia şi la Marile Dionisii. Se începea cu numirea coregilor, chore-gin. adică a cetăţenilor bogaţi pe care st atul îi însărcina să recruteze, săîntreţină şi să echipeze pe cheltuiala lor cu rurile tragice sau comice formate,cele dinţii din cincisprezece, cele de pe urmă din douăzeci şi patru de co-rouţi.Poeţii care doreau să ia parte la concurs – erau admişi şi străinii, adică greciidin afara Atenei – „cereau un cor' de la arhonte. care putea alege între ei dupăcum voia, dar care er a obligat apoi să dea socoteală poporului de alegereafăcută. Poetul era şi propriul său regizor şl tot ei , instruia” şi corul; cu toateacestea, el putea ajutat sau chiar înlocuit de un maestru de cor ( chorodidâs-calos), căci această îndatorire era grea şi cerea aptitudini foarte variate: într-adevăr, corul cânta şi dansa pe muzica oboaielor ast fel incit o tragedie sau ocomedie antică constituiau un spectacol complet care se asem ăna, din acestpunct de vedere cu iotul exterior, cu o operă sa'J cu o operă comică de astăzi.

Apoi arhoniele alegea actorul principal, aau actorii care jucau rolul al doilea şi al treilea, deute-ragonistul şitritagonisiul. Nici o femeie nu juca în tragedie sau în comedie; toate rolurilefeminine erau jucate de bărbaţi, ceea ce f ace ca obiceiul de a p urta mască sapară mai put în ciudat.

Odată stabilite cele trei liste, de ooregi, de poeţi P de protagonişti, eranevoie să se f ocă grupurile, adică să se dea ecărui poet un eoreg şi unprotagonist. Cu, ocaz,; a unei adunări a poporului, numele eoregilor desemnaţierau puse într-o urnă şi se xa prin tragere la sorţi ordinea şn care ecare dinei. era chemat să-şi aleagă poetul. In felul acesta, în 472, tânărul Perlele,rrumit eoreg, l-a ales pe Eschil, care prezenta atunci trilogia din care făceauparte ş i Perşii. Şi protagoniştii erau repartizaţi poeţilor prin tragere la sorţi; mai



târziu, ecare protagonist a fost pu s să interpreteze pe rân d ci te o tragedie de-aecărui poet, ceea ce le lăsa poeţilor şanse oarecurxn egale.

Toate aceste preliminarii se terminau cu ceremonia numită proagon,prezentarea tuturor poeţilor şi a trupelor lor care se f ăcea în Odeonul situatlingă teatru, un ediciu acoperit menit să găzduiyseă mai ales audiţiilemuzicale. Fiecare poet se urca pe o e stradă şi de acolo îşi rostea numele,titlurile şi subiectele pieselor sa le, nurneie interpreţilor. Această ceremonieţinea deci locul unui aâiŞ

Reprezentaţiile propriu-zise, ca orice altă întrunire, începeau dimineaţa,puţin după răsăritul soarelui. Era dealtfel foarte necesar pentru atenieni. săprocedeze astfel dacă voiau să le ajungă timpul şi să prezinte înainte de apusulsoarelui patru până ia cinci piese de teatru, care comportau ecare dansuri şi

bucă'vi lirice, lăsând. se juca fără n ici o întrerupere, fără n ici o pauză, fără n ici un antract). Căci aşa

arăta „p orţia” zilnică de teatru a spectatorilor, timp de patru zile consecutiv, laMarile Dionisii: după o primă zi evidenţiată de procesiunea dionisiacă şi o adoua consacrată concursurilor strict lirice de ditirambi, în cea de a treia zi,rezervată comediilor, la început trei poeţi, iar mai târzru cinci prezentau ecarecâte o piesă; următoarele trei zile era u închinate tragediei, ecare din ele indconsacrată în exclusivitate operei unuia dintre cei trei poeţi aleşi de arhonte,operă care co nsta clintr-o tetralogie, adică dintr-o tri logie formată din treitragedii şi urmată de o dramă satirică.

Atenienii care luau parte de la început până la sfâr-şit la Marile Dionisiiasistau aşadar la cincisprezece sau chiar la şaptesprezece piese într-un răstimpde patru zile, ascultând adică circa douăzeci de mii de versu ri, recitate saucântate! Şi asta fără a mai vorbi de ditirambi. Putem uimiţi de o a semeneacapacitate, dar lungile recitări ale poemelor homerice, la Panatenee de pildă,obişnuiseră a uditoriul cu o atenţie neobosită.

Femeile, chiar dacă nu pot actriţe, sunt fără îndoială primite la teatruca spectatoare 3 3. Preţul biletelor est e de doi oboli (a treia parte dintr-odrahmă), dar statul dă chiar el cetăţenilor săraci această sumă, din fondulpentru spectacole (theoricon). Locurile din primul rând sunt rezervate pentrupreoţi şi magistraţi şi pentru atenienii sau străinii care a u căpătat privilegiul

numit proe-drva, adică dreptul de a şedea în faţă. Buleuţii, efebii, metecii au unsector rezervat în şirurile de bănci; femeile erau grupate, pe cât se pare, pe băncile cele mai de sus. Fiecare dintre

In ciuda acestor precauţii, instalarea publicului nu era totzsa deauna lipsită detulburări şi de bătăi, iar rabduhii (rhab-guchoi. purtătorii de măciucă”), înseama cărora cădea poliţia la teatru, erau siliţi atunci să intervină. Nu încapenici o îndoială că, pentru nişte şedinţe atât de lungi. – tenienii, cu toată



sobrietatea lor, îşi aduceau merinde, ca să mănânce şi să bea la teatru. Uneori,coregi generoşi puneau să se împartă publicului prăjituri şi vin. O atmosferă dechermeză trebuie că î nsoţea deci reprezentaţiile.

Cu toate acestea, ele aveau un caracter religios, de vreme ce începeau cuo puricare făcută cu sângele unui purcel şi de vreme ce p reotul lui Dionysosşedea în mijlocul primului rând de bănci, în faţa altarului zeului său, care seînălţa în mijlocul orchestrei.

După puricare se trăgea la sorţi ordinea în care urmau să ereprezentate piesele concurenţilor. La începutul ecărei piese, un crainic su nădin trâmbiţă. În ciuda caracterului religios a l sărbătorii, publicul îşi manifestăîn chip zgomotos sentimentele, se aplaudă, se uieră sau se bate din picioare:!G. Ni se spune chiar că u nii poeţi plăteau o galerie! Ne putem mira şi deextrema lipsă de cuviinţă a comediei vechi, dar nu trebuie să uităm caracterulspecial al cultului lui Dionysos. [.] Cât despre comos, de ia care derivă comedia,

acesta a fost caracterizat întotdeauna printr-o revărsare d e veselie nestăvilită şimai mult decât deşucheată.

La sfârşitul concursului aveau loc judecarea şi împărţirea premiilor.Înaintea sărbătorii se stabilise o listă generală de judecători care, la începereaconcursurilor ajungea să se limiteze, prin tragere la sorţi, 3a numai zece nume.

Aceşti judecători şedeau la teatru pe nireprezentaţiilor, ei votau, dar o n ouă tragere la sorţi extrăgea din cele zecesufragii exprimate pe cele cinci care urmau să e de fapt singurele valabile. Iată

— Viaţa Qfc toate zilele în Grecia are făcea să dăinuie amintirea' S&L? aduoea ea; sLa două zile de Ia încheierea sărbătorii *! eatrU Penl

(tm) a „tudia gestiunea a gestiunea o co. rsur. le: i se TOte e un elogiu, e im vorbit, în legătură cu o „l

25S ic*'şi, în acelaşi timp, un fel de supra-impozit care-i JoVea p&cetăţenii cei mai bogaţi. Ea comportă însă, în mod % şi ceva onorabil, de vremece coregul biruitor nu, uneori, să facă alte cheltuieli pentru a consacra ochiiconcetăţenilor să i amintirea reprezentaţiei la care poetul „săli” triumfase, înparte şi datorită lui.

Alţi cetăţeni bogaţi erau numiţi pentru alta liturgii: trierafchâa(întreţinerea şi comanda unei corăbii de război, a unei triere), gymnasiarchia

(organizarea unor jocuri gim-nice şi procurarea uleiului ne.? e. – ar atl eţilor);hesiiasis (plata unui ospăţ public oferit membrilor unui trib). În exerciţiulfuncţiunii lor, aceşti ceMţeni erau consideraţi ca nişte magistraţi care aucaracter sac ru, iar cel care-i insulta sau care-i lovea – cum a făcut Midias, carel-a pălmuit în plin teatru pe Demostene care era coreg – se e xpunea la pedepseaspre. Dacă se arătau generoşi şi plini de râvnă pentru binele public, ei lăsauimpresia de a nişte evergeţi (euergeiai) adică nişte binefăcători ai poporului.



Într-adevăr, dacă unii atenieni. evergeţi cu toiul împotriva dorinţei lor, îşicheltuiau banii fără n ici o tragere de inimă, alţii, în schimb, vedeau în aceastăîmprejurare un mijloc, pe care se gr ăbeau să nu-l scape, de a d obândi, pentruei înşişi şi pentru familia lor, o reală popularitate. Nu trebuie să uităm căphilotimâa, dorinţa ae onoruri şi de glorie, este un sentiment profund şi foarterăspândit în Atena secolului lui Pericle, unde este uşor să ci tăm exemple deevergetism pe de-a întregul voluntar Şi spontan.

Cirnon, ul lui Miitiade, şi-a întrebuinţat în folosul concetăţenilor săi bogăţiile şi prada pe care o dobândise Jn campaniile

gardurile de pe proprietăţile sa le pentru a îngădui metecilor şi atenienilor să racisă culeagă fructe de acolo şi în ecare zi oferea o masă simplă şi îndestulătoare

– o „supă populară” s~ar spune astăzi – multor oameni nevoiaşi; e; făcea din casa sa „un pritaneu pentru toţi”, după ciirj spune Plutarhgândindu-se la obiceiul de a-i hrăni în prita nou pe cetăţenii deosebit de

merituoşi. Mai mult chiar Cimon le poruncea tinerilor bogaţi care formau în juru] lui un fel de gardă să-şe

prost pe eare-i întâlneau şi să î: n. parta bani, în piaţa publică, săracilor ca rese sau 39.

Dar mai ales sărbătorile şi concursurile ofereau prilejul unor dărniciispectaculoase. Nicias ajunsese celebru prin fastul pe care-î manifestase când acondus tkeoria ateniană la Deîos: se spunea chiar că d usese acolo un podfabricat dinainte la Atena şi împodobit în chip strălucitor cu picturi, cuornamente poleite cu aur, cu coroane şi cu tapiserii, pentru a lega între ele,pentru durata sărbătorii, insulele Deîos şi Rheneia 40.

Tot astfel, la cele patru mari sărbători panelenice de Ia Olimpia, de laDeî (Pythia), de la Istmul de Corint şi de la Neme-ea, sărbători carecuprindeau concursuri la care erau desemnaţi biruitorii cântaţi de Pindar înOdele sa le triumfale, grecii bogaţi şi ambiţioşi se luau la întrecere ca re săilustreze inai bine propriul său nume şi pe cel al patriei sale, printr-o risipănebunească care-i ducea uneori la ruină. Participarea lui Alcibiade la jocurileolimpice din 418 a umplut de admiraţie întreaga Grecie: nu numai că, avân-dcai de curse deosebit de numeroşi şi de buni, a putut înscrie la concurs, subnumele lui, nouă atelaje de care în acelaşi timp şi a câştigat astfel premiul întâi.

al doilea şi al patrulea, ceea ce nu se mai văzuse niciodată, dar a rnai şi pus săse înalta un cort uriaş, în care a oferit, după sacriciu, un ospăţ 2m uneiadevărate mulţimi de pelerini 4t. Invidioşii °\u238? i nretins, e drept, că cetăţileEfes, Chios ş i Lesbos, „alia-? ele” Atenei, au fost silite să-i procure lui Alcibiade,în chip gratuit, cortul, victimele şi vinul şi chiar că unul atre a telajele dinconcurs nu-i aparţinea de fapt! l2



Sanctuarul lui Zeus de la Olimpia, aproape de malul râuâui Alpheios,era, din patru în patru ani, locul unde se ad unau (panegyris) grecii din toatecetăţile. Importanţa e” care o avea această sărbătoare penteterică, adică aceastăsărbătoare care revenea la ecare al cincilea an sau, altfel Sons, din patru înpatru ani (întocmai ca Marile Panatenee), era atât de mare încât singuracronologie valabilă în întreaga Grecie se b izuia pe era O limpiadelor, careîncepea în 776 î.e.n.: lupta de la Saiamina (480 î.e.n.), de pildă, data din primulan al celei de a 75-a Olimpiade (75X4=298 şi 776-286=480). Chiar şi sclavii şi

barbarii puteau asista la sărbătoarea olpicăMai ales la Olimpia căpătau grecii conştiinţa profundei lor unităţi, în ciudatuturor d ezbinărilor lor politice. În jurul incintei sacre a lui Zeus se ţinea unadevărat târg şi existau distracţii pentru toate gusturile, nu numai jocurisportive: soşti şi un mare număr de scriitori dădeau citire cu acest prilejultimelor lor lucrări. Aşa au făcut, de pildă, Herodot, Gorgias, Lysias, Isocrate:

acesta din urmă nu şi-a citit însă el însuşi discursul, pe care-l numisePanegiric indcă îl compusese în Vederea panegiriei de la Olimpia.

Sărbătoarea ţinea şapte zile. În cea dinţii se aduceau sacricii pe altarullui Zeus şi pe cele şase altare duble, înălţate pe cât se cred ea de Heracles, seaduceau libaţii Pe mormântul lui Pelops, eroul eponim al Pelopoiiezului Şi seîndeplineau formalităţile care ţ ineaţi de pregătirea jocurilor. Următoarele cincizile era u consacrate mai; probelor sp ortive: zece pentru adiiiţi şi trei pentru ojjBărbaţii se întreceau la patru alergări de viteză: stadiu' diauios ca re era t răsei?!dublu, dolichos (cursa lunga caro se desfăşura probabil pe şase stadii) şialergarea cu toţe armele, precum şi la lupiă, la pugilat, la pancrâtion şi jgpenrathlon, ansamblu compus din cinci profoe 43; msi'ârşit la hipodrom sedesfăşurau cursa da cvadrige, 3a care aumfat Alcibiade în 416. şi cursa de caicu călăreţi. Pentru copii existau alergarea de vn stadiu, lupta şi pugilatul. Toatesceste probe se d esfăşurau sub supravegherea unor helianodicai („judecători aigrecilor”). Cea de a şaptea şi ultima zi era evidenţiată de o procesiune solemnăşi de un banchet. Numele învingătorilor – Olympionicai – era proclamat de uncrainic, care menţiona şi numele tatălui şi pe cel al patriei lor. Ca premiu, ei nuprimeau decât o cunună ele laur, dar gloria lor era imensă şi se răsfrângoa şiasupra familiei şi a cetăţii lor. Atena îi răsplătea pe aceia dintre cetă ţenii ei care

triumfaseră la Olimpia oferindu-le „hrană şi pritan-eu” 44 şi nu se spune oarecă un oraş, pentru a-i face la întoarcere unui olympionikes o primirenemaiauzită, n-a pregetat să-şi dărâme o b ucată din:'kiui de incintă ca să-iîngăduie să intre pe o p oartă pe tare nu niai intrase încă nimeni?

Cultele cetăţii şi cultele sanctuarelor panelenico erau oare de ajunspentru a răspunde aspiraţiilor religioase ale poporului grec? Fireşte, un atenianputea avea, pentru zeiţa sa, Atena, o adevărată fervoare, tot aşa cum Hipoiit, în



tragedia lui Euripide care-i poartă numele, nutreşte faţă de Artemis o pietateaproape mistică, dar ' Hipoiit este, în acelaşi timp, şi un orc *. Cultele publice,cu eere- 22 lor adesea grandioase, păstrau întotdeauna ceva rece şi puţin impersonal: elese adresau zeilor, îh ve-_t prosperităţii colective a oraşelor sa u chiar a î ntregiiGrecii; „dar nu arătau nici un interes f aţă de fericirea indivi-cfualâ a inţeiomeneşti, pe lumea asta sau pe cealaltă; chiar şi cultul morţilor se p reocupa dehrana „umbrelor'1, dar nu dădea nici o asigurare cu privire la fericirea – sau lanefericirea – de pe tărâm ul celălaltIn schimb, religiile „eu mistere” le promiteauadepţilor lor o fericită nemurire, cu condiţia să se iniţieze şi să res-pecteriturile, independent de orice noţiune de comportare: meritorie sau păcătoasă;ele aveau deci ca scop mân-tuirea individuală a oamenilor. Cuvântul grecescmysterion comportă, ca şi cuvântul românesc care derivă de 3a el în ultimă

instanţă, ideea de secret ia care n-au acces decât un număr de privilegiaţi, iarnoţiunile înrudite de „mistică” şi „misticism” apar mai mult decât în germene înmulte din aceste secte. Pe unele, statul le-a privit cu ochi răi, în timp cemisterele de la Eleusis. recunoscute şi protejate de cetatea Atena, s-au bucuratde o situaţie deosebit de favorizată, care le-a c onferit, de-a l ungul întregiiantichităţi, o importanţă excepţională.

Am spus deja că Marile Mistere de la Eleusis erau celebrate înBoedromion (septembrie) în onoarea Demetrei şi a icei sale Core4r>. Acestezeiţe veghează şi asupra cerealelor şi asupra morţilor care sunt îngropaţi în pă-mânt, întocmai ca grăunţele. Misterele par să suferit şi inuenţe orce şidionisiace. Imnul homeric către Demetra, care ni s-a păstrat, povesteşte mitulrăpirii Corei de către Hades şi „căutările” mamei deznădăjduite care esle pri-

jnită la Eleusis şi-i muriroâon, propriul său cult cu mistere.

Iată ultimele versuri ale imnului, care constituie * fel de „beatitudine”:„Fericit cel ce deţine, printre oameni, viziunea acestor mistere. Dar cel ce nu einiţiat în riturile snte nu are aceeaşi soartă, când stă, mort, în întunecimile„mede.„ Eleusis, dem al Aticei, se aă la douăzeci şi doi de kilometri de Atena.La 14 ale lunii Boedromion, „obiectele sacre„ (hierâ) aate într-un coş erau

aduse cu mare pompă de la Eleusis la Atena, unde erau depuse în EleusU nion.Pe 15 se adunau la porticul pictat (Poikile) candidaţii la iniţiere: erau admişitoţi, chiar şi sclavii şi barbarii, cu singura excepţie a ucigaşilor ca re n u fuseserăpuricaţi şi a celor cu vorba „de neînţeles„, adică probabil a celor ca re, neştiindsă vorbească greceşte, nu puteau pronunţa destul de bine formulele rituale. Pe16, „miştii„ (rnystai) se duceau în rada portului Falsron ca să ia parte la ociudată ceremonie de puricare: la strigătul preoţilor care p orunceau „în mare,



miştii„, ecare, dintre ei alerga să se scalde, târând în urma iui un purcei careurma să e sacricat40. Apoi, pe 19, o procesiune mare şi, solemnă duceaînapoi, pe drumul sacru care merge de la | Atena la Eleusis, coşul mistic, înmijlocul cântecelor şi al vocilor ca re stri gau „Iacchos! I&cchos.':' In sfârşit, laEleusis, după o zi de post negru, aveau loc de la 21 la 2-3 cele două nopţi aleiniţierii.

Însă ceea ce se petrecea în timpul acestor două nopţi trebuia să rămânăsecret şi oricine dezvăluia ceea ce văzuse sau auzise era p asibil de a omorât.Secretul a fost p ăstrat at ât de bine îneât numai câteva texte târzii, scrise ceiemai multe de Părinţii Bisericii, ne îngăduie să întrezărim în ce consta iniţierea.Marea s ală în care se d esfăşurau, riturile secrete, telesterion, a fost descoperită25-l prin săpături arheologice: este un cadriâater întins, cu laturile de cincizecide metri ecare şi cu şase şiruri de câte şapte coloane, din care se m ai văd încă

bazele; pe bănci, dintre care unele e

trei mii de persoane.În prima noapte se acorda gradul inferior al iniţierii. Postul pe care-l

ţineau miştii era întrerupt – ca ş i cel al Demetrei în imnul homeric – d econsumul kykeon-ului, băutură rituală făcută din apă, din ertură de arpacaşşi din busuiocul-cerbilor47. Apoi obiectele din coş le era u dezvăluite miştilor,care le mânuiau. [.] Mistui trebuia să pronunţe această formulă: „Am ajunat,am băut kykeon-ul, am luat obiectul din coş şi, după împlinirea actului, l-ampus în paner şi apoi, iarăşi, din paner în cos”. Se cântau şi cântece sacre pecare t rebuie că le dirijau preoţii din familia Eumoipiziâor {„bunii cântăreţi”adică).

Cea de a doua noapte era cea în care miştii din anul precedent deveneauepâptai (mişti „care con iemplează”) şi atingeau astfel cea mai înaltă treaptă ainiţierii. Sala numită telesterion era cu fundată în întunecimea cea maidesăvârşită, iar miştii erau siliţi să se deplaseze într-o atmosferă de spaimă şianxietate creată de cântecele lugubre. Apoi, dintr-odată, torţele – atributecaracteristice ale Demetrei şi ale Corei şi simboluri ale revelaţiei – luminau închip strălucitor cen trul sălii. Atunci li se arăta iniţiaţilor „acest m ister m are şiadmirabil: un spic secerat ” precum şi, probabil, o adevărată dramă liturgică, ohieroga-mie. Un fragment preţios al retorului Themistius, atribuit Pe nedrept lui

Pluiarh JS, ne spune: „Suetul, în momentul morţii, încearcă aceeaşi impresiaPe care o au şi cei care sunt iniţiaţi în Marile Mistere. La început sunt doaralergături la întâmplare, ocoluri dureroase, mersul neliniştitor şi fără s rşltprin întuneric. Înainte de a veni sfârşitul, teama, orul, tremurul, sudoarearece, spaima îşi ating culmea. Apoi Insă o l umină minunată se a rată ochilor; setrece în locuri pure şi în pajişti unde răsu nă cântece, unde se p ot vedeadansuri; cuvinte sacre; apariţii divine îţi insuă un respect religios. Atunci



omul, ajuns la iniţiere şi la perfecţiune. dKî”'-l-'- - l-ta, tea şi plimhân-4” ~- < -'- >t I

uuu u „ „ aipudzurilor, ae frica morţii, „ încreadă în fericirea de dincolo.”Misterele lui Dionysos promiteau desigur, ca şi cele ale Demetrei, fericireadincolo de moarte; credincioşii, grupaţi în nişte ihiasoi în care se i ntra p rininiţiere, practicau ritul numit omophagia, înghiţind carnea crudă a unui animalînjunghiat.

Este mai greu de ştiut în ce consta în epoca clasică orsrnul, adică acelcurent de idei religioase care se l ega de cântăreţul trac Orfeu, profet al luiDionysos, care exercitase puterea magică a muzicii şi coborâse în infern înaintede a sfâşiat şi înghiţit de Menade. Orsmul îşi avea şi şarlatanii săi, pe care i-a Înerat Platon 49 şi care, din cit spune el, promiteau oamenilor bogaţi, înschimbul unei retribuţii, să-i scape de orice necaz prin câteva sacricii şi

incantaţii magice şi să le iaca rău duşmanilor lor. Însă în alte locuri, Platon seinspiră din ideile orce, ceea ce dovedeşte că el avea o oarecare stimă măcarpentru credinţă, dacă nu şi pentru oameni. S-a putut susţine totuşi că„orsmul, în epoca clasică nu este o d octrină, că de-abia dacă este un cult., căeste vorba de nişte cărţi despre „ 50 C u toate acestea răcare noi mi ştim aproape nimi mâne probabil că aexistat, încă din secolul 5, dacă nu o religie orcă, cei puţin grupuri mici deoameni care practicau „viaţa orcă„ şi din rinei urile cărora au ieşit teologii şimoraliştii marii mişcări mistice legate de zeul „orgiastic” Dionysos.

Teogonia orcă şi mitul lui Dionysos-Zagreus şi al Titanilor sunt foarteciudate. După orci, ca urmare a u nei vechi greşeli, care ne duce cu gândul lapăcatul originar (uciderea tânărului Zagreus de către Titani, strămoşiioamenilor), suetul omenesc este închis în trup ca într-o închisoare sau ca într-un mormânt (soma = sema) şi trebuie să st răbată un ciclu întreg de existenţe şide reincarnări succesive. Dar celor care cunosc revelaţia lui Orfeu ii se deschidecalea mântuirii. Orcul trebuie să ducă o viaţă de abstinenţă, de renunţare, deascetism. El e vegetarian, căci credinţa în transmigraţia suetelor implicărespectul pentru viaţa uniwrsaJă. Suetul trebuie să sca pe de tot ce este carnalşi material pentru a se el ibera de pământ şi pentru a urca spre lăcaşul divin

(ceea ce este întocmai concluzia dialogului Fedru de Platon). Pe nişte amuletefăcute din foiţe de aur, găsite în câteva morminte din Magna Graecia şi dinCreta, se păstrează cuvintele pe care iniţiatul trebuie să le rost ească în faţazeilor infernali (dar ca racterul lor or c nu este stab ilit în chip denitiv): „Vindintr-o comunitate de puii, o, pură stăpână a infernului., căci îmi place să credcă fac parte din neamul vostru preafericit, dar soarta m-a lovit. Cu un salt amieşit afară din ciclul grelelor pedepse şi dureri şi m-am avântat cu un picior



sprinten către cununa râvnită; mi-a ni efasit liman Ia pieptul Doamnei, stăpânainfernului.”

Iar zeiţa îi răspunde: „O, norocosule! O, preaferieitule! Ai ajuns zeu dinom ce erai.'„

Iar iniţiatul încheie, în sfârşit, cu formula misterioasă l „Ied, am căzut înlapte” S1.

În religia ocială se fac rugăciuni către zei şi li se aduc sacricii pentruprosperitatea cetăţii; în cultele cu mistere, oamenii caută să obţină, prininiţiere, promisiuni în legătură c u o viaţă fericită pe tărâ mul celălalt. Dar înantichitate, oamenii, în Grecia ca şi pretutindeni, îşi doreau încă şi mai mult: eidoreau să ae care este bunul plac al zeilor, în prezent şi în viitor, doreau săştie dinainte cum vor arăta evenimentele viitoare. Aici intervenea divinaţia.

Cuvântul latin îivinatio indică şi singur ce loc esenţial ocupa divinaţia înreligia celor vechi, deoarece, din punct d e vedere et imologic, el înglobează toate

cele care su nt divina, adică tot ce a re legătură c u zeii, şi într-adevăr divinaţiaeste poate elementul cel mai viu din religia Greciei şi a Romei. În greceşte,prezicătorul se numeşte măntis, iar divinaţia mantike: acest cuvânt se aplică înspecial divinaţiei intuitive, inspirate, căci el pare să e într-adevăr din aceeaşirădăcină cu manin ' -' „extaz”) şi cu M-~- ' -' re (semeitf no Există sn mţei divin”. ene socotii ale lui Zeus„ (diosemâiai); vizuale: orice înlilnire n eprevăzută, maiaâes dimineaţa, când tocmai ieşi din casă, este un semn, bun sau rău;acustice: orice cuvânt pe care-l auzi pe nepregătite, orice zgomot, ţipăt sausunet care se prod uce pe neaşteptate este un cledon („semn prevestitor denatură acustică„') susceptibil de a interpretat; în sfârşit ziologice; oricemişcare involuntară produsă de epilepsie („boala sacră„) sau pur şi simplu orice

bâzârt de urechi sau orice strănut au o semnicaţie, omului nu le inuenţează cu nimic. Când strănută Telemah, mama sa,Penelopa, vede în acest strănut un semn bun 53 şi tot astfel, în A n a b a s i s,când un soldat începe să strănute, după un discurs al lui Xenofon, la zgomotulacesta, întreaga armată, într-un avânt general, începu să-l adore pe zeu” 5i, înEpir, la Dodona, în sanctuarul lui Zeus, care este probabil cel mai vechi dintre

toate sanctuarele oraculare a le Greciei, localnicii numiţi Selloi preziceau dupăzgomotul pe care-l făcea vântul clătinând frunzele stejarilor (copacii lui Zeus)sau ciocnind între ele nişte ligheane de bronz atârnate unele lingă altele.

Dar cele mai multe senine prevestitoare se deduc de la animalele vii saumoarte. Zborul păsărilor şi ţipetele lor sunt deosebit de apte de a dezvălui

voinţa zeilor, din motive pe care n partea cea m ai însemnată şi cea mai veche este cea car e se n umeşte ştiinţa



păsărilor. Acestea, prin viteza, prin inteligenţa, prin precizia manevrelor ca re learstă atente la tot ceea ce le impresionează sensibilitatea, se pun în slujbadivinităţii ca nişte adevărate instrumente. Aceasta le imprimă felurite mişcări Şile face să ciripească sau să ţipe. Uneori ea le lasă să Planeze, alteori le aruncăcu impetuozitate, a pentru a cm: rn. a brusc anumite acte, anumite dorinţeale. oamenilor, e pentru a ie duce la împlinire. Acesta esfe-molivul pentru careEuripide numeşte păsările „mesagerii zeilor” 3î.

Vulturul, pasărea lui Z*eus, îţi aduce un semn bun sau „sinistru”, dupăcum îl vezi apărând dân dreapta sau din stingă. „Ornithomaneia” este atât de lamodă, încă din epoca homerică, încât cuvintele greceşti care înseamnjî „pasare”(omis, oionos) au în acelaşi timp şi sensul de „semn prevestitor”'.

În legătură cu sacriciile am făcut deja aluzie la hiero-scopia, metodă dedivinaţie importată probabil din Etruria şi constând din cercetarea viscerelorunui animal înjunghiat de curând, în scopul de a se obţine indicaţii cu privire

la voinţa zeilor. La cat sunt de observat în special trei lucruri; înfăţişarealobilor, vezica biliară ş i vena poriă. În EJectra lui Euripide, Oreste, înainte de a-l ucide pe Egist, îl ajută să aducă un sacriciu, în cursul căruia semnelefuneste vestesc omorul iminent: „Egist ia din mâinile lui Oreste viscerele snteşi le cercetează. Ficatului îi lipseşte un lob: vena portă şi vasele de lingă vezica

biliară arată privirilabătut?„- „Străine, răspunde Egist, mă tem să nu m-aştepte afară din palat ocursă. Am un duşman de moarte, pe ul lui Agamemnon, şi el duce război cucasa mea*” 5e.

Lipsa unui lob al catului este cel mai sigur dintre semnele care apar lacercetarea viscerelor: în felul acesta au fost î nştiinţaţi de sfârşitul care-i aşteptaCimon, Age-silaos. Alexandru cel Mare r'7.

Dar însuşi numele de mantike, prin care grecii desemnează oricedivinaţie, ne sugerează că, în ochii lor, metodele cele mai întemeiate su nt celeale divinaţiei inspirate, extatice, în cadrul căreia un bărbat – sau o femeie – p rimea un mesaj direct dela zei.

„Onjromaneia”' – divinaţia cu ajutorul viselor – este o formă intermediarăintre divinaţia inductivă şi cea intuitivă. Este vorBa deo credinţă ioane veche şi

care încă nu a dispărut cu totul, potrivit căreia anumite vise conţin reveiaţiidivine: nu este oare adevărat că unele cărţi intitulate „Cheia visurilor” maigăsesc şi astăzi cititori? La Homer, visele trimise de zei sunt destul denumeroase şi ele apar şi în tragedia antică, de unde au trecut, de pildă, întragedia franceză din secolul al XVlI-lea. Însă oneiro-critike („interpretarea

viselor”) este o artă complicată,



Un mare sanctuar din Argolida, cel de la Epidaur, care a cunoscut oînorire deosebiră în secolul 4, era c elebrii prin vindecările miraculoase careaveau ioc în incinta lui. La lăsatul serii, pelerinii se culcau sub porticul de„incubaţie (âbaton, coimeierion) şi adormeau acolo. Ei erau vindecaţi în timpulsomnului, de cele mai multe ori ca urmare a unui vis în care-l vedeau pe

Asclepioş, zeul medicinii, ul lui polon, le partea bolnavă din trup sau revelându-ie o „prescripţie' pe care ei se grăbeaus-o urmeze de îndată ce se t rezeau. Stelele de la Epidaur, atât de ciudate, ne-aupăstrat „procesele verbale” ale multor „miracole” de acest fel: o femeie chioarăîşi recapătă complet vederea, un copil mut începe deodată să vorbească, un

bărbat este vindecat, de un ulcer etc.8 n, ul inconştienţă care înlesneşte apropierea divinităţii. Şi moartea iminentă dezvoltăfacultăţile divinatorii care se a ă cei puţin în stare virtuală în orice om: în 11 ia d a, Patrocle şi Hector, în clipa morţii, prezic în ce împrejurări va muri curând

cel immmmrefsaleV altminteri a? 8* Pfclf' d artei sale” oT _ în di îrbătoarp, n:

a gurilor n„m, f. ' Jn/”cida. era ' Ioracolului seu, cu mult cei mai faimos şi cel mai frecventat în epoca

clasică. S-a pretins că Pitia, o simplă ţărancă din Del care ducea o viaţăireproşabilă şi trebuia să păstreze o c astitate desăvârşită atât timp citîndeplinea această funcţie, nu făcea altceva decât să tragă la sorţi, cu ajutorul

bobilor, atunci când răspundea la întrebări întotdeauna sub forma unei dileme: da sau nu?). Fără îndoială, hazardultragerii la sorţi este un procedeu folosit în mod curent în Grecia antică pentru aaa voinţa zeilor şi „cleromancia” era d esigur practicată la Deî în epocaclasică, dar lucru] pe care veneau să-l caute în primul rând cetăţile şiparticularii în sanctuarul lui Apolon, era u n răspuns inspirat dat de Pitia care,aşezată pe trepiedul fatidic, în stare d e extaz, în îdyton-ul („loc interzis”)subteran al templului, proclama hotărârile lui Zeus, revelate ei de ul acestuia.Cum se obţinea această stare de „entuziasm”? Nu ştim nimic precis în legăturăcu această problemă; ipoteza care întruneşte astăzi cele mai multe sufragii estecă se p roducea un fel de autosugestie, un fel. de seif hypnotism, cum spunanglo-saxonii, fenomen religios care nu se confundă cu isteria şi care este

cunoscut prin multe exemple 61. Oricine voia să consulte oracolul trebuia săachite mai întâi o taxă numită pelanos („prăjitura”) şi să aducă apoi unsacriciu preliminar care con sta dintr-o capră: înainte de a înjunghiată, capraera stropită cu apă şi dacă tremura şi tresărea su b acest duş rece se t răgeaconcluzia că Apolon era dispus să dea profeţii62; atunci Pitia se purica laizvorul Castalia şi intra în templu unde, pe un sitar interior, făcea niştefumigaţii cu laur şi făină de orz: de abia pe urmă cobora ea î n partea subterană



a templului, care era a fectată divinaţiei, manteion. Cei care era o ir pe lingă iuiPeria

e] e Pe Pi, 5 şi mi u cultelor' înainte în împinse pân.

— In ziua x Şi s-a. stropit cu 1 ramură de că-i taie „ n r~< _ „ -l mai iSKSSîo dacă e Uxi., an

— „ -” for pie ţi aceia o cape f S Pâri nu ' imitai „i-; -? – '„ e-* „ lt ar trebuit să stw r5

— care. şi i-t4? r – - -Mgia, care Ofe-ă r t t Senin bun„ 78- neînsueţită şi / ecace

rJentrn pe zei să-şi punf l „hiar SuV°bi] uffiga reprezintă în faJ f tă înCoicKt în Jeendă

— tal, °n W „„ *pâadi aid mimmm ocijiieceie de dragcoi-e; cultul ei este răspândit mai ales printre

femei.Una dintre practicile magice folosite în dragoste, în. jacolul 5, este

atestată indirect de Pindar, care so coteşte dealtfel că a descoperit-o Afrodi ta,nu Hecate. Totul e în legătură cu dragostea pe care Iason trebuie s-o inspireMedeei, prinţesa din Colchida, dacă vrea să cucerească lina de aur: „Zeiţa dinCipru, pe culmile Olimpului, leagă de o roată care nu se frânge capântortura(iynx) cu penajul pestriţ, prinzând-o de cele patru membre; ea le aduce pentruprima dată oamenilor pasărea delirului.” ÎS. Capântortura, care se m ai cheamăşi „vârtecap” îşi trage numele de la mobilitatea capului, pe care şi-J poate rot iîn toate direcţiile. Sa vede că ea este asociată cu roata, iar cu vântul iynxdesemnează şi pasărea, şi ansamblul format de roată şi de pasăre; or, roata are

valoarea unui „cere magic”: un vas din al tremama unei tinere ateniene, în dimineaţa nunţii icei sale, făcând să se învârtăîn jurul unui băţ roata magică care urmează să at ragă asupra noului cupludarurile Afroditei n. „Roţile cu păsări”, făcute mai ales din pământ ars, au fostidenticate în muzeele noastre; ele trebuie că au slujit la ritualuri magice deacest felso. In secolul 3, Teocrit ne prezintă, în poemul său intitulat Magicienel

e (Phar-niakeutriai), o tân ără femeie-părăsită de iubitul ei, care a h otărât să-l„înlănţuie” prin ritualuri ecace. Ea cere d e la servitoare ramurile de laur şiltrele şi invocă apoi, printre al te divinităţi, Luna, pe Hecate şi pe Medeea; lasfârşit; ea 27” cânta acest refren cu vi rotirile acelui rhombos pe 0 cu păsă.



lubiţul meu„- Se Pn blestemeJyn adă-l] a. mine p^ iaca din prima jumătate asSoluâr şi m Atica obiceiul de a fol

un ritual magic prS clrl blestemeE facă ra-u duşmanilor şi în prSul rânl>CU urrnăresc să l e se m ăsoară la tribunii, oS d. aclvsarilor cu caredivinităţilor infernale, luiReSnV5' hă (tm) clu-i „kgându-i în sens literal deeteT'r Persefonei, mul morţilor prin practica, frS-Ş „l! ntu: n-i” mdomeJmerate diferitele part SiS VJlAdesea şi enului spirituale, activieaiui/s? 9(tm)3' facultăţi CAPITOLUL ÎX

T”iii iii ueisiiu ieiu,. joL-ijia. jrentru ce lelalte cetăţi greceşti nu,., decâtinformaţii foarte puţine şi insuciente. La Sparta, ox-aş aristocratic, justiţiatrebuie că era mult mai expeditivă decât la Atena: Tucidide, care ne povesteştecu multe amănunte cum au dovedit eforii vinovăţia lui Pausanias, care eraacuzat de trădare, şi cum a fost el zidit de viu în templul Atenei Chalkloicos,

unde se ref ugiase, nu ne spune nicăieri că el ar ii apărut în faţa unui tribunali.Puterea de a împărţi dreptatea era un privilegiu rega1 la Ilomer şi la

Hesiod, regii purtători de sceptru sunt c care pronunţă sentinţele (thimistes). În Atena demc eratică a lui Pericle, această ut

care n-a lăsat în seama venerabilei adunări a Areopagului decât unele proceselegate de omoruri. Aşa cum proclamă cu mândrie Fiioeleoii, în Viespile lui

Aristofan: „Această putere de a judeca procese, car prejos decât cea a oricărui rege. Ce bucurie, ce fericire est e mai deplină decâtcea a u nui judecător? Nu este oare m are puterea mea, la fel de mare ca cea alui Zeus?” 2 2S0

Dar, Înainte de a înfăţişa modul cum funcţionau tribunalele, cred că este bine să vorbim pe scurt despre o instituţimental

mult politică decât judiciară, care îngăduia poporului să îndepărteze în chipprovizoriu din oraş pe unul dintre cetăţeni, fără a-i face un adevărat proces,fără a formula măcar vreo plângere sau vreo acuzaţie împotriva lui:ostracismul.

„Ostracismul era o penalitate proprie dreptului atenie-nilor, o formă deexil pe care o aplicau ei fără să invoce nici un alt motiv decât bunul lor plac,

prin simpla emitere a u nui vot pe acele ostraea (cioburi de ceramică) de la care ise trage numele” 3. Clistene, adevăratul întemeietor, după Solon, al democraţieiateniene, a instituit, către sf ârşitul secolului 6, ostracismul ca o stavilăîmpotriva încercărilor de a reintroduce tirania, pentru a-i împiedica pe viitor peemulii pasibili ai iui Pisistraie să pună mâna pe putere. Este dealtfel destul deamuzant să constatăm că, printre primele victime ale ostracismului, gurează

Alcibiade cel Bătrân şi Megacies, care au fos



doilea nepotul de frate al inventatorului acestei instituţii. Condamnarea prinostracism este preventivă: ea nu pedepseşte o cu lpă, ci îşi propune s-o facăimposibilă. Ea înăbuşă pretenţiile la tiranie rea le sau presupuse, apucăturileambiţioase sau care numai par aşa; ca atare, ea nu se bizuie deeât pe unproces de intenţii.

Nu se votează în legătură cu ostracismul 'decât cel mult o dată pe an şinumai dacă o adunare pregătitoare a eccie-siei a stabilit că este cazul să setreacă în acei an la osira-cophoria. Adunarea preliminară şi, dacă era cazul,adunarea pentru ostracism”, care avea l oc câteva săptămâni mai târziu, seţineau ambele în cursul celor de a şasea şi a şaptea pritanii, adică iarna, înlunile Posideon şi Anlhes-terion, pline amândouă de sărbători4, în timpulcărora ţăranii din Atica, scăpând de muncile grele ale câmpului; veneau cudragă inimă la oraş.

Adunarea pentru ostracophor/a este o întrunire excepţională a ecclesiei:

ea nu este prezidată de biroul obişnuit, cjde-cei nouă arhonţi şi de cei cincisutede buleuţi; ea nu se ţine; ca adunările obişnuite, pe Pnyx sau la teatru, ciîn Agora, ca în timpurile cele-mai vechi. În ziua aceea, „se ridicau pe Agoraîngrădituri din scânduri, în care fuseseră amenajate zece i ntrări pe unde

veneau să-şi depună sufragiul cetăţenii care pătndeau pe tdescoperit f&arte multe cioburi de ostracism. mai ales de când au începutsăpăturile americane din Agora s. Voiul era s ecret, dar analfabeţii era s iliţi săroage pe un vecin să le scrie numele omului pe care v oiau să-l ostracizeze 7.

Despuierea acestui morman de cioburi era, desigur, o treabă lungă şicomplicată. După Plutarh,. arhonţii începeau prin a număra ei te ostraca suntîn total. Dacă numărul lor era mai mic de şase m ii, ostracismul era neavenit şifără rezu ltat. Altminteri, ei clasau sufragiile separat, după ecare nume; cel alcărui nume fusese trecut de cele mai multe ori era proclamat de crainic ca indexilat pe timp de zece a ni” 8.

Cel ostracizat are un răgaz de zece zile pentru a-şi lua rămas bun şipentru a-şi pregăti locul în care urmează să se instaleze, în afara Aticei. Eldispune în mod liber de averea sa, ceea ce d eosebeşte ostracismul, ca pedeapsă,de exilul obişnuit (phyge), care comporta şi conscarea bunurilor. Cei ostracizatnu se poate apropia de Atena dincoace de Eiibeea şi de Argolida, dar, cu această

excepţie, este liber să-şi aleagă rezidenţa oriunde şi s-o schimbe după cum vrea. Se întâmpla ca ostraeizatul să e emat pripoporului înainte de scurgerea celor zece ani: astfel, când atenienii s-au simţitameninţaţi de o primejdie uriaşă, din cauza pregătirilor pe care le făcea Xerxespentru o invazie, înainte de Salamina. ei au proclamat o amnistie generală,pentru a stabili, în faţa primejdiei, un fel de „alianţă sfântă”; toţi cei care era uostracizaţi pe atunci, şi anume Megacles, unchiul iui Pericle, Alcibiade cel



Bătrân, Xanthippos, tatăl lui Pericle, şi Aristide, supranumit; „cel drept”, s-auîntors î n felul acesta la Atena. Au fost apoi loviţi de ostracism; Temistocle,învingătorul de la Salaanina, Cimon, ul lui Miltiade, Tucidide, ul lui Mele-sias, adversarul lui Periei? (cave nu trebuie să e confundat cu istoricul

Tucidide), şi, către sfârOstracismul a căzut apoi în desuetudine.

O diferenţă esenţială între organizarea justiţiei în antichitate şiorganizarea ei astăzi, în ţările civilizate, este aceea că, la Atena cel puţin, nuexista „procuratură”.'justiţia nu se sesiza singură c u privire la delicte, iarmagistraţii nu luau decât foarte ra reori iniţiativa unei urmăriri judiciare, nuexista o „cameră de punere sub acuzare”. Pentru toate cauzele private (dicai),persoana care se s ocotea lezată sau reprezentantul ei legal (în cazul copiilorminori, al femeilor, al metecilor, al sclavilor) este singura în măsură s ă intentezeun proces, să facă o citaţie ori să e audiată de instanţe, ind ajutată uneori de

un fel de avocat numit synegoros. Pentru cauzele publice (graphăi), adică încazul când e vorba de un act bănuit a împotriva interesului genera! oricecetăţean,. oricine vrea„ (ho bou-lomenos), se poate socoti lezat, în calitate demembru al comunităţii, şi are deci dreptul, sau chiar obligaţia, de „a veni înajutorul:' legii depunând o plângere pe lingă un magistrat. Urmarea acesteistări de lucruri este că statul se vede practic silit să încurajeze denunţurile,ceea ce favorizează creşt erea n umărului sicofanţilor (sycophnniai). carea x vguw privitoare la comerţ, la vămi sau la mine, particularii care auiniţiativa urmăririi judiciare su nt „interesaţi-' în procesul pe care îl pornesc:dacă se dovedeşte că acuzatul e vinovat, ei capătă ca răsplată, în secolul 5 treisferturi, iar în secolul 4 jumătate din amenda la care este el condamnat. Însă,pentru a nu se ajunge în situaţia de a avea prea multe procese intentate cuuşurătate sau din simpla dorinţă de a face rău, pentru dicai, cele două părţitrebuie să depună, înainte de proces, o anume sumă, cu titlul de cheltuieli de

judecată (prytaneia); pentru graphâi, numai acuzatorul tuiaceastă sumă (parâsiasis), Dacă renunţă la proces sau dacă nu obţine cel puţino cincime din voturile judecătorilor, el este silit să plătească o amendă ds o m iede drahme. În ambele cazuri, dezbaterea (agon) are loc numai între cele douăpărţi: magistratul care instruieşte procesul nu are decât îndatorirea să adune

declaraţiile formulate, să înregistreze p robele şi mărturiile prezentate de părţileadverse ş i, de obicei, să prezideze tr ibunalul; acesta, indiferent de st ructura lui,se comportă ca un juriu mut, care ascultă tezele opuse şi se pronunţă apoi înfavoarea uneia dintre ele. Cu toate acestea, judecătorii, foarte mulţi la număr,îşi manifestau uneori sentimentele prin. diferite comportări” (thorybos).

Magistraţii care instruiau procesul sunt, în majoritatea cazurilor,arhonţii: arhontele-rege p entru cauzele referitoare la cult şi la omucidere,



arhontele eponim pentru dreptul privat, în procesele care-i privesc pe cetăţeni,po-lehiarhul pentru cazurile referitoare la meteci şi la străini, tesmoteţii pentrucele în care interveneau interesele materiale ale cetăţi i. Platon ne arată, depildă, ia începutul dialogului Euthyphron, pe prezicătorul cu acest nume şi peSocrate. Întâlnindu-se în faţa Porticului Regal, unde-şi 2S4 avea sed iul arhontele-rege: Euthyphron vine aici să depună o plângereîmpotriva propriului său tată, care a încălcat, după el, „pietatea” lăsând sămoară de foame un sclav ucigaş, iar Socrate este convocat la arhontele-rege dincauza plângerii depuse de Meletos, care-l scuză de impietate şi de corupere atineretului şi care urma să-i atragă moartea.

Cu toate acestea, există îa Atena o poliţie. Şei ei sunt magistraţii numiţi„Cei unsprezece” sau „Supraveghetorii răufăcătorilor” care au sarcina de aaresta pe orice hoţ sau criminal prins în agrant delict; dacă ucigaşul îşirecunoaşte vina, ei pun să e executat pe loc; dacă nu, ei îl aduc în faţa unui

tribunal. În seama lor cade, pe lângă aceasta, şi paza închisorii. Ei introductoate urmăririle cu procedură sumară, care atrag detenţia preventivă. Eiintervin, de pildă, când un cetăţean puWel însuşi rnâna pe un delincvent şi-larestează (apagoge) sau când se cere unui magistrat să se d ucă în locul unde seaă un criminal pentru a-l aresta (aphegesis) sau, în sfârşit, în cazul unuidenuţ (endeixis). Tot în sarcina lor intră ş i execuţiile: un servitor al Celorunsprezece este cel care-i aduce iui _ Socrate. În închisoare, cupa cu cucută.

Tribunalele sunt numeroase la Atena. Cel mai vechi şi cel mai venerabileste desigur Areopagul, care a pierdut pe vremea lui Penele orice puterepolitică, dar care continuă să judece cazurile de omor cu premeditare, de rănifăcute cu intenţia de a ucide, de incendiere a unei case locuite şi de otrăvire; elpoate condamna la moarte în caz de omor sau la exil cu conscarea bunurilor,în caz de răn ire.

_ Cei cincizeci şi unu de ephetai (judecători în cauzele criminale) suntrepartizaţi în trei tribunale: cel numit Pallădion judecă cauzele de omorinvoluntar şi de instigare '3”Oââior limitat f-Sentinâa Pe car*

Pkreattts „ „etjmă. ahotawtcă om, f ] Wn este iqpvî„, j, ' c” Drpv-j., JiL-Cjdere f„Tr” Lu care. f; (m)

sed iul î

„ bunaI — sc „*te Cî”matice t

°„„ cetăţean m. s-au relras te cea S dî PTOC9sef S

Aristotel, numai de când descoperirea şi identicarea unor fragmente dederaiaria (maşini de tras l a sorţi), găsite în săpăturile din Agora, ne-au îngăduit



să înţelegem perfect trei capitole din Constituţia Atenei de Aristotel, care neparveniseră mutilate şi care, până ia această descoperire, nu fuseseră completelucidate. Constituţia Atenei a fost publicată în 1891, după un papirus careeste singurul nostru document pentru acest text. Avem deci aici unul din acelecazuri destul de numeroase când două discipline (pentru noi, papirologia şiarheologia) îşi dau sprijin una alteia şi se completează 13.

Înainte de zorii zilei când trebuie să aibă loc audierile la Heliâia, heliaştiise scoală cu noaptea-n cap şi se îndreaptă spre tribunale, la lumina faclelor pecare le duc nişte sclavi tineri T4. Ei se p rezintă apoi la intrarea în tribunaldestinată tribului lor, având ecare „legitimaţia sa” de heiiast, adică o tăbliţă de

bronz sau de merişor (după epoci) pe care este gravat umele său, patronimicul şi de demoticui său. ca şi una din primele zece l itere alealfabetului, de la A la K. care i ndica de ce secţie a tribunalul„1' „-' Jiastiil, căcicei „„ – '

tarul tesmoteţilor; ei erau ajutaţi de aprozi, care era u nişte sclavi publici. Deecare parte a porţii de la ecare din aceste intrări stă pregătit un cleroterion;există aşadar cât e două pe trib, în total douăzeci. Un cleroterion este un stâlpde marmură cu faţa anterioară străpunsă de mid crăpături orizontale menite săadăpostească tăbliţele heliaş-tilor; acesta crăpături sunt aşezate unele su baltele, pe cinci coloane. Deasupra ecăreia dintre aceste coloane sunt săpateliterele A-B – 1 – 4 – E pentru primul cle~ roterion şi Z – H – 0 – I – K pentru celde al doilea cleroterion al ecărui trib. Într-un colţ al ecărui stiâp a fost săpatun canal vertical care se desch ide în partea de sus sub formă de pâlnie şi carelasă să iasă prin partea de jos zarurile care sunt introduse în pâlnie, dar nu lelasă să iasă decât unul câte imul, datorită unui dop sau datorită unuimecanism de închidere asemănător cu un robinet, care se a ă la ieşirea de josa canalului. Ni s-ar părea mai comod să se folosească obiecte circulareasemănătoare cu nişte bile, dar Aristotel este categoric: se puneau cuburi(kyboi), comparabile cu cele întrebuinţate la jocul de zaruri, făcute din bronz,unele albe, altele negre.

La ecare intrare, pe lângă cele două eleroteria, slnî aşezate şi zece cutii,însemnate ecare cu câte una din pri~ mele zece l itere ale alfabetului. Fiecare

judecător îşi depune tăbliţa în cuta

această tăbliţă. Apoi, aprodul scutură cutiile şi arhontele trage la întâmplare,din ecare din ele câte o tăbliţă. Primul heliast al cărui nume este tras dinecare cutie este numit „a-şorul”, indcă el este însărcinat să aşeze încrăpăturile din cleroterion propria lui tăbliţă şi apoi pe cele ale colegilor lui, pemăsură ce arhontele le scoate din cutie. Fiecare din cei zece aşori ai ecăruitrib umple în felul acesta în ordine, începând de su s, crăpăturile de pe şirul

vertical



19 ~ Viaţa de toate zilele în Grecia feSM-blite, maŞissss s, ^ dispoziţie şi două urne precum şi cutii egale ca n umăr cu numărul completelorde judecată care trebuie să e constituite. Cele două urne – aşezat e câte unalingă ecare cleroterion – conţin aâita ghindă câţ; i juraţi trebuie să e nitmiţidin câte cinci secţii ale ecărui trib, iar această ghindă este însemnata culiterele alfabetului, începând eu cea de a unsprezecea (A). Fiecare literăcorespunde unui complet de judecată, repartizarea făcându-se şi ea tor printr-otragere la sorţi, prealabilă. In cazul ipotetic p9 care l-sra d esens mai sus, apatru jurii de câte cinei si: e de membri, ecare vas atribuit unui cleroterion vatrebui să aibă 25 ghinzi notate cu A, 25 notate cu M, 25 notate cu N şi 2ynotate cu 2. Judecătorul ridică în sus ghinda pe care a tras-o pentru a-i arătalitera de pe ea mai întâi arhon-teliri care p rezidează. Acesta, după ce citeştelitera, pune tăbliţa judecătorului în cutia care are a ceeaşi literă ca ghinda.

Apoi, beliastul îşi mai arată – însemnai judecătorului în exerciţiul ncţ

are a ceeaşi literă cu ghinda, ca să-l silească să intre în tribunalul pe care i l-ahărăzit soarta şi nu în altul: dacă ar intra în altul, culoarea toiagului său ar daîn vileag numaidecât frauda, căci tribunalele au lintoul uşii vopsit ecare înalta culoare, iar judecătorul trebuie să se ducă la tr ibunal ui care are aceeaşiculoare şi aceeaşi literă cu ghinda iui. Intre t imp, aşorii le-au înapoiat tăbliţelecelor ca re n -au ieşit la sorţi, iar a prozii duc la tribunale cutiile în care se aănumele membrilor tribului care judecă ia ecare tribunal. Aceste cutii, ei le vorlăsa unor judecători pe care tragerea la sorţi i-a desemnat pentru a le rest ituităbliţele, după audienţă, colegilor lor. In felul acesta, tăbliţele le vor îngădui săfacă apelul pentru plata indemnizaţiei (mistkos dicasticos), căci judecătoriiprimeau, pe ecare zi de şedinţe, unul, doi sau trei oboli, în funcţie de epoca.

În capitolul LXVI al Constituţiei Atenei, Ai-is-totel explică în continuare,la fel de meticulos, cum era tras ia sorţi numele magistratului care prezideazăecare tribunal. S-a putut observa că numărul juraţilor dintr-un tribunal esteîntotdeauna impar (de obicei 501), ca să nu &e ajungă la o împărţire egală a

voturilor, în timp ce sistmul cdar mi ştim cum era desemnat ultimul heliast. Magistratul care ţjt-âzida avea

oare drept de vot? Lucrul rămâne îndoielnic. Aristotel explică apoi, cu tot atâteadetalii, cum sunt de-semnaţi, printre juraţi, cel care supraveghează apa dinclepsidră (instrumentul cu care se măsura timpul acordat pentru a vorbipărţilor şi apărătorilor lor, tot aşa cum se face un ceas cu nisip), cei caresupraveghează buletinele de vot şi cei care urinează să î mpartă, aşa cum amspus-o mai sus, indemnizaţia de prezenţă colegilor lor. Însă noi siu-l vom puteaurmări aşa de îndeaproape. Ni s-a părut interesant sa zăbovim asupra modului



de repartiţie a h eliaş-tilor pentru a arăta cu ee grijă meticuloasă se ocupademocraţia ateniană de funcţionarea tribunalelor, evident, pentru a împiedicaorice fraudă şi orice intrigă a părţilor pe lingă membrii tribunalului care aveasă-i judece: cu acest sistem., nici un împricinat mi putea şti dinainte din cinese va compune tribunalul în faţa căruia va t rebui să compară.

De bună seamă, tribunalele care alcătuiesc Heiiâia nu puteau funcţionam zilele tind se ţ inea o şedinţă a Adunării, de vreme ce heiiaştii erau cetăţeni şideci membri ai Ecclesiei, Ele nu puteau funcţiona nici în zilele de sărbătoare,din motive religioase, nici în zilele care t receau, drept nefaste. Mersul justiţieisuferea astfel deseori întârzieri.

În sfârşit, heliaştii au ajuns la tribunalul care le-a fost hărăzit. Ei capătăun jeton (symbolon), pe care-l vor schimba cu un altul în momentul votului;acesta din urmă le va c la dreptul La indemnizaţie, la sfârşitul audienţei.Heliaştii se instalează pe nişte bănci de lemn acoperite cu rogojini de papură.

Magistratul care prezidează audienţa îşi arc jilţul pe o estradă înaltă (berna), înfundul sălii; el e înconjurat de secretarul sau greerul său, de un crainic publicşi de arcaşii sciţi care se o cupă de poliţie la tribunale, ca şi la Adunare. In faţalui se aă tribuna pentru pledoarii, alături de care stau, la dreapta şi la stânga,tribunele celor două părţi. Există şi o masă pe care s e va face numărătoarea

voturilor. Publicul, care poate judecă cu uşile închise, se înghesuie aproape de juraţi printr-o barieră. De

uşa este închisă.La începutul şedinţei tribunalului, greerul citeşte actul de acuzare şi

răspunsul scris al apărării, care se aă, ambele, la dosar. Apoi preşedintele dăcuvântul, pe rân d, acuzării şi apărării. Orice cetăţean care e i mplicat într-unproces trebuie să vorbească singur. Dacă nu se socoteşte în stare s-o facă, elcomandă unui profesionist (logogrăplios) o pledoarie şi o învaţă pe de rost :multe dintre pledoariile păstrate ale lui Lysias, ale lui Demostene etc. au fostscrise în felul acesta, la cererea unui client. Împricinatul poate ceretribunalului îngăduinţa, care este de obicei acordată, de a ajutat sau chiarînlocuit de un prieten mai elocvent (synegoros) care nu este avocat de meserie şinu poate retribuit. Atenienii care nu sunt încă majori, femeile, metecii, sclavii

şi foştii sclavi eliberaţi sunt reprezentaţi în justiţie de tatăl, soţul, tutorele legal,stăpânu] sau patronul lor (prostătes). Wl

Cu excepţia cazurilor când un semn atmosferic rău prevestitor determinăsuspendarea şedinţei, cum se întâmplă şi ia Adunare, dezbaterile se d esfăşoarăfără pauză şi trebuie să s e termine în aceeaşi zi. De aceea trebuie să „? xeze o



limită pentru timpul cit au voie să vorbească părţile, care au ecare drept dereplică. În acest scop se utilizează clepsidra, sau orologiul cu apă.

De-a lungul întregii durate a dezbaterilor, heliaştii nu fac altceva decât săasculte. Imediat după aceea, crainicul îi cheamă să voteze. Fiecare trebuie s-ofacă după conştiinţa lui şi în conformitate cu conţinutul jurămlntului pe care l-a depus, fără s ă se consulte unii cu alţii, fără s ă existe nici o deliberare. Însecolul 5, ecare judecător punea o pietricică (psâphos) sau o scoică într-unadin cele două urne pe lingă care trecea şi unde se a dunau, într-una, voturile înfavoarea acuzatului. În cealaltă, voturile care-! condamnau. În secolul 4, pentrua se asigura mai bine secretul votului, s~a născocit un alt sistem: ecare juratprimea ci te două discuri mici de bronz prin care trecea cile o t ijă metalică;dintre aceste tije, una era compactă, cealaltă goală pe dinăuntru. S-au. găsitnişte discuri din acestea şi ele au inscripţia „vot public” (psâphos ăevwsia).Heliaştii mai treceau şi atunci prin faţa a două urne, dar numai prima conta.

Ei ţineau discurile ascunzând între degetul mare şi arătător capetele tijei şipuneau în prima urna discul cu tija goală pe dinăuntru dacă votaucondamnarea şi discul cil tija plină dacă votau achitarea, iar apoi puneaudiscul rămas în cea de a doua urnă.

Atunci când majoritatea voturilor îl declară pe acuzat vinovat, pedeapsaeste e determinată de lege, e se t rece la „xarea pedepsei”, ceea ce va facenecesar un nou vot.

În acest din urmă caz a intrat, de pildă, procesul Jui Soerate, în 399î.e.n. I se dă atunci din nou cuvântul acuzatului spre a indica el însuşipedeapsa care i se pare potrivită. Socrate a declarat că nu are conştiinţa sămerite vreo p edeapsă, ci mai curând o răsp lată, pentru serviciile pe care le-aadus atenienilor, şi a sugerat să e hrănit în pritaneu, aşa cum erau hrăniţimarii binefăcători ai statului sau învingătorii îa jocurile olimpice. În gura u nuiacuzat a cărui vinovăţie fusese recu noscută, astfel de vorbe frizau impertinenţaşi el a fost condamnat la moarte: heliaştilor nu ie plăceau persoanele carepăreau că-şi bat joc de ei.

Când acuzatul este achitat, iar acuzatorul lui n-a obţinut nici măcar acincea parte din voturi, acesta din urmă este condamnat la o a mendă, sauchiar la aiimla, adică la pierderea drepturilor cet ăţeneşti. Aşa a păţit Eschine,

în 330, când a pierdut procesul pe care i-l intentase lui Ctesiphon, adicăindirect lui Demostene, în problema coroanei: el a fost condamnat la amendafoarte mare ele o m ie de d rahme. Se înţelege că o asem enea măsură a părutnecesară pentru a îngrădi activitatea sicofanţilor, veşnic gata să acuze pe

vreunul dintre concetăţenii lor. mai indcă nu exista procuratură, legile îi încurajau pe denunţători acordându-le oparte din bunurile conscate de la acuzat, dacă se st abilea vinovăţia lui. Riscul



unei pedepse care-i pândea chiar pe denunţători dacă nu-şi puteau dovediacuzaţiile nu era d ecât corespondentul logic al acestui avantaj şi trebuia să-ifacă să stea puţin pe gânduri înainte de a i ntenta o acţiune judiciară.

Evident, un sistem judiciar aşa de aparte, care necesita participarea uneiîntregi mulţimi de heliaşti, era de natură s ă dezvolte, la mulţi atenieni, gustulpentru procedură şi pentru şicană, în aşa măsură îneât Atena apărea ca o Di-caiopolis, o capitală a Şicanei. V i e s p i 1 e lui Aristofan, de „ iitcnei, acel,. r” „cinocratic care încredinţa întregu-lui popor conducereacetăţii. Ecclesfa, aşa cum am văzut mai sus, deţinea şi puterea judecătorească,cum Je deţinea şi pe toate celelalte, şi multe sunt la număr procesele politice pecare le-a judecat chiar ea, în primul rând când acuzaţii erau strategi. Însă eanu putea face faţă la toate. Heliâia, emanaţie a Adunării, ecmpusă, ca şi Sfatul,din cetăţeni proveniţi din toate triburile şi ca atare cu adevărat reprezentativăpentru poporul atenian, trebuia să aibă destul de mulţi membri pentru a-şi

păstra u n caracter popular indiscutabil, fapt care îi justica suveranitatea, căcisentinţele ei erau fără d rept de apel.

În timpul instruirii procesului, mărturia sclavilor nu are valoare decâtdacă este obţinută prin tortură (bici, şevalet, menghină sau roată), dar folosireaacestui mijloc e p recedată întotdeauna de o so maţie: una din părţi se aratădispusă să-şi ducă sclavii la tortură sau somează partea adversă să-i predea peai ei. Poate că tortura nu era prea aspsă şi consta mai ales dintr-o „formalitatecreată chiar de situaţia sclavului care s-ar putut teme de resentimentulstăpânuJui său dacă ar vorbit altfel decât sub constrângere” li. Sigur este, înorice caz, că niciodată nu era torturat un om liber, e el atenian, metec saustrăin. 296

Aşa cum procedura tribunalelor este diferită dacă cei doi împricinaţi suntamândoi cetăţeni şi dacă sunt, unu] sau celălalt sau amândoi, meteci sausclavi, tot as tfel şi pedeapsa este d iferită în funcţie de condiţia persoanelor.Pedepsele pecuniare sunt: amenda, despăgubirile, conscarea parţială sautotală a bunurilor; pedepsele aictive: exilul temporar (phyge) sau denitiv(aeiphygia), pierderea drepturilor cet ăţeneşti (atimm), detenţiunea (care, în afaracondamnaţilor Ia moarte care-şi aşteaptă execuţia, ea Sccrare, nu poate lovidecât pe necetăţeni), agelarea pe o roa tă (tJ, însemnarea cu erul roşu şi

legarea unor că tuşa de gât şi de picioare (xyla). chinuri rezervate sclavilor, şi însfârşit moartea, despre care vom vorbi în curând. Există şi. pedepse infamantecu un caracter arh aic şi religios, cura ar interdicţia de a purta podoabe şi dea intra în temple care Ie loveşte pe femeile adultere, blestemul pronunţat încontumacie împotriva persoanelor vinovate de sacrilegiu, înscrierea1dezonorantă pe o stelă şi, în sfârşit, refuzul de a permite înmormântarea.



Magistratul care prezidase tribunalul punea un greer să întocmeascăsentinţa şi apoi trimitea acest act magistraţilor însărcinaţi cu executarea l ui:Color unsprezece, care erau mai mari peste temniceri şi peste călău, sau celornumiţi practores. care percepeau amenzile, sau celor numiţi poâeiăi, care erauînsărcinaţi să vândă prin licitaţie publică bunurile conscate şi să înrnâneze. –dacă era c azul, acuzatorului, prima care îi revenea şi vistiernicilor Atenei dijmalegală.

Mulţi cetăţeni şi străini, dacă erau condamnaţi la pedepse pecuniare caredepăşeau mijloacele lor, puteau scăpa de pedeapsa stabilită exilându-se de

bună voie: aşa & făcut E.schine, după procesul Coroanei şi aşa Demostene după afacerea Harpalos. Se ştie că ş i Socrate lipiiii

Sieste aiSVG uie, * „ g aI oaineniwmmm a pus să e legaţi de niştestâlpi, în Agora Ia Milet, mai mulţi samierd şi i-a lăsat acolo zece zile în şir;după aceasta a poruncit să e ucişi cu lovituri de măciucă20. Aristofan ni-l

arată pe Mnesilochos „legat de scândură” de către un arcaş scit şi expus astfel,ca Andromeda pe stânca sa21. În alt loc, el vorbeşte de „instrumentul de lemncu cinci găuri” căruia i-ar hărăzit Cleon ~: aceste cinci găuri corespundevident crampoanelor care prind gâtul şi membrele. L. Gemet scrie: „Dinmărturiile arheologice şi literare rei ese, aşadar, o imagine foarte clară. a acesteicazne pline de atrocitate. Condamnatul este legat, goi, cu ciraci crampoane deun stâlp înpt în pământ; nimeni nu are voie să se apropie de el pentru a-lajuta s-au. pentru a-i uşura cit de cit soarta; se aşteaptă ca el să moară. Unasemenea chin nu e Jipsit de legături cu răstignirea: atâta doar că, larăstignire, mâiniâe şi picioarele su nt bătute în cuie, iar pierderea de sânge carese produce astfel este de natură să scurteze cazna; în plus, una din părţileesenţiale ale caznei de care vorbim este lanţul care st rânge maxilarul inferior şicare, datorită greutăţii trupului, adaugă suferinţei un element cu totulapreciabil. Ne închipuim cum ar putea agonia pacientului prelungită timp demai multe zile, Că un asemenea mod de execuţie a f ost practicat la Atena,faptul nu poate să nu ne schimbe puţin ideile asupra dreptului lor penal: şi el afost practicat de-a lungul întregii perioade clasice: existenţa lui poate urmărită până la'sâârşi-tul secolului 4” 33.

Oare această caznă se numea apotympanismos, cuvânt prin care se

desemnează de obicei la Atena execuţia capitală? S-a crezut aşa, dar nimic nu esigur. În ce consta deci un apotympanismos? Era oare o ciomăgeală demajoritate, nu au, bineînţeles, nici o formaţie juridică, ba mai mult chiar, caorice gloată, se iasă duşi cu prea mare uşurinţă de pasiunile, de simpatiile saude antipatiile lor profunde: este destul să citim câteva pledoarii ca să ne dămseama că aşa numita captat io benevoleniiae constă de obicei în linguşireaorgoliului poporului şi în prezentarea împricinatului, atât cât e cu putinţă,



drept un om de rând modest, duşman resc al celor bogaţi şi al celor puternici.„Apologia” lui Socrate, în măsura în care Platon ne-a transmis cu exactitatetrăsăturile ei, trebuie să fost o excepţie aproape unicăv cu tonul de truearistocratică care o străbate. Sistemul judiciar a tenian înlesnea şi creştereanumărului sicofanţilor, însă trebuie să se ţ ină seama şi de evoluţia dreptului şisă se recu noască că, de Ia legislaţia lui Dracon (secolul 7) care reprezenta şi eao îmbunătăţire în raport cu epoca anterioară, dreptul şi justiţia făcuseră, la

Atena, progrese mari. Cel mai important dintre ele escolective şi recunoaşterea responsabilităţii individuale, căci în epoca veche nuera lovit numai vinovatul, ucigaşul, ti şi întreaga lui familie 27. Vechiulprincipiu al legii talionului „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu mai eraaplicat decât în mod excepţional în Atena lui PericJe, unde pedepsele pecuniaretind tot mai mult să înlocuiască pedepsele aictive, cei puţin în cazulcetăţenilor.

Drept este să criticăm nu intenţia, ci ecacitatea practică a acestui sistem judiciar. Într-adevăr, ateni

chip echitabil, luându-şi tot felul de garanţii de imparţialitate şi con-formându-se, pe cât era posibil, ideilor morale ale timpului. Toţi judecătorii care formauHeliâia depuneau un jurământ ia intrarea în funcţie; formula acestuia poate reconstica între <n „Nept Perfect (tm)*1 tost duce CAPITOLUL X MlâwM

Se consideră în general astăzi că regimurile democratice sunt maipaşnice decât dictaturile. Lucrurile nu stăteau Ja fel în antichitate, cânddemocraţia ateniană, în vremea lui Pericle cel puţin, s-a arătat războinică,cuceritoare, imperialistă *. După războaiele medice, în cursul căroracontribuise mai mult decât oricare al tă cetate la Înfrângerea c otropitorilor,

Atena urmărea să dobândească hegemonia în Grecia şi apoi s-o păstreze, înciuda aspiraţiilor la independenţă nutrite de oraşele care se chemau „aliate” şierau de fapt supusele ei şi în ciuda ostilităţii Sper t ei şi a aliaţilor ei dinPeloponez, care nu puteau admite supremaţia ateniană.

Ca să-şi instaureze şi să-şi menţină dominaţia asupra insulelor dinmarea Egee şi asupra multor cetăţi maritime de pe coasta Asiei, ca să-şi asigureşi aprovizionarea cu cereale, care erau aduse, în cea mai mare parte, din PontulEuxin şi trebuiau să treacă prin strâmtori2, Alena avea nevoie de o otăcomercială mare şi de o m arină de război puternică. Se ştie că, de la acţiuneahotărâtoare a lui Temisfcode în anii de dinaintea luptei de la Salamina (480) 3,thalassocraţia ateniană a dominat în mod real întregul bazin orientai al



Mediteranei, până la prăbuşirea din. 404. În secolul 4. Alena va încerca săpună din nou mina pe imperiul pe care-l pierduse, mai ales cu începere din377, an când şi-a întemeiat a doua Confederaţie maritimă.

În plus, de-a lungul întregii epoci clasice, Atena a avut nevoie şi de oarmată de uscat pentru a ţine piept atacurilor vecinilor ei din Beoţia şi dinPeloponez şi pentru a merge să-i atace, ocazionai, la ei acasă. Cu toate acestea,pe uscat, Atena nu avea de cele mai multe ori altă soluţie decât defensiva înfaţa hopliţiior Spartei şi ai Tebei. Când Isocrate avea să propună, pentru a punecapăt rivalităţilor funeste dintre greci , o împărţire a h egemoniei între Atena şiSparta, ei avea să ia în considerare, în chipul cel mai resc, o îmbinare aputerii navale a a tenienilor cu puterea t erestră a l acedemonicnilor.

Această putere terestră a Spartei se bizuia în primul rând pe un sistemde educaţie a co piilor orientat numai spre pregătirea pentru război, sistem pecare l-am descris mai înainte '. De la şaisprezece la douăzeci de ani,

adolescentul era îren în anul î, al Il-iea, al III-lea şi al IV-lea. „Irenatiil”corespunde efebiei atice, cu singura excepţie că a ceasta din urmă este de douăori mai scurtă şi nu ţine decât doi ani.

La douăzeci de ani, orice spartiat este incorporat în armata activă, darîncă nu se socoteşte că formaţia sa militară s-a încheiat: Educaţia spartiaţilorse prelungea pniâ la vlrsta maturităţii„ 5. De la douăzeci la treizeci de ani,aceşti tineri războinici, chiar dacă sunt căsătoriţi, continuă să locuiască la unloc cu ,. tovarăşii lor de c<ant” şi să ia mesele împreună cu ei (syssitiai); ei nuau încă acces; n Agora şi nu-şi exercită drepturile politice. O viaţă de familie nuîncepe câc de cât pentru ei decât după treizeci de ani şi ea mai este încă şiatunci tulburată de obiceiul de 304 a-şi lua masa în public. La şaizeci de ani, spartiatul este scutit de serviciulmilitar şi poate face parte din senat (Gerousia). dar îşi petrece încă mult timp îngimnazii, supraveghind exerciţiile copiilor şi luptele dintre frenes. Nu esteaşadar o exa gerare să sp unem că toată viaţa sa este consacrată războiului.

Armata spartiată, care are în fruntea ei pe unul dintre cei doi regi, adeseasupravegheat de efori, este formată în esenţă din hopliţi, cetăţeni cu drepturidepline sau perieci, a căror panoplie o vom descrie mai jos. Această infanteriegrea e î mpărţită în regimente (morai), conduse de pole-raarhi (polemarchoi) r

care-î au în subordine pe lohagi (lo-chegoi), comandanţii de batalion, pepenteconiarhi (pentecântarehoi), şei de „ă. Diferitele unităţi manevrează ca omare uşurinţă, care trecea admiraţia atenianului Xe-nofon, mai ales când era

vorba să se treacă de la formaţia de marş. linie de bătaie: o mişcare de conversiune aduce repede toate grupale îa acelaşinivel cu grupa d'm frunte care s-a oprit; iacă o armată duşmană apare atunci



din spate, ecare şir de soldaţi efectuează atunci un contramarş savant, pentruca tet soldaţii cei mai buni să stea în faţa duşmanilor, în linia întâis.

Hopliţii Spartei se deosebeau de la prima vedere de cei din alte cetăţi,datorită culorii tunicii pe care o p urtau şi datorită pieţelor lor. Tunicile lor erautoate de un roşu purpuriu „ ca să n u se vadă sângele”, din câte se s punea, întimp ce în armata ateniană, de pildă, numai veşmântul oţerilor era împodobitcu benzi de purpură. Spartiaţii purtau părul lung, ceea ce era, în Greciasecolului lui Pe-riele, un arhaism notoriu. Înainte de luptă, ei îşi curăţau şi îşipieptănau aceste plete, care trebuie să fost de obicei destul de neîngrijite:înainte de lupta de la Ter-iie, un călăreţ persj”n pe care Xerxes îl trimisese înrecunoaştere spre tabăra Iui Leonidas reu şeşte să-i zărească pe soldaţiispartiaţi, „dintre ca re u nii, spune Hero-dot, se dedau la exeixiţii gimnice, întimp ce alţii îşi pieptănau părul”'7.

Sparta îşi pune toată încrederea în hopliţii ei, care sunt hotărâţi să

moară mai bine decât să dea înapoi. Ea nu are decât puţină cavalerie.Disciplina e severă î n taberele militare, unde cea mai mică greşeală estepedepsită cu băţul; greşelile grave at rag moartea sau degradarea din armată şipierderea d repturilor civice. Singura slăbiciune a Spartei din punct de vederemilitar (dar ac eastă slăbiciune i-a fost până la sfârşit fatală) este l ipsa deoamsn) ~>-~ v w V yc care Ie cultivă

Oui a, ciaseJe inferioare, rămânea strict închisă şi, din egoism, îşi limitanumărul copiilor, astfel încât pierderile în luptă n~au încetat s-o micşoreze şis~o ducă literalmente Ia dispariţie. La Plateea, în 479, luptă cinei mii de hopliţi.spartiaţi (întovărăşiţi de cinci mii de hopliţi pe-rieci şi de o mulţime de tr eizecişi cinei de mii de hiloţi uşor înarmaţi)8; un secol mai târziu, la I>„+”„ *- „~ nu

vor mai lim+a/! -„ ' –,. un secol mai târziu, la Leuctra, în 371, nu vor mai lupta decât şapte sute dehopliţi din Spartaâ. Cu toate acestea, în duda numărului lor mie, hopJiţiiSpartei, datorită antrenamentului lor desăvârşit şi datorită simţului onoarei şial disciplinei, au rămas aproape întotdeauna stăpânii indiscutabili aicâmpurilor de b ătaie, exact până la această înfruntare de la Leuctra, când aufost învinşi de armata tebană a lui Eparninondas.

Beoţienii au avut dintotdeauna cea mai bună cavalerie din Grecia.Hopăiţii lor nu purtau scutul rotund, care era o bişnuit, ci un scut răscroitpuţin în ecare 'parte10. În secolul 4, Gorgidas a creai faimosul „batalionsacru” al

Tebei, o trupă de elită formată din numai trei sute de oameni, darconcepută ca o. unitate de şoc„. Kopliţii din acest batalion, ca şi cei ai Spartei,erau adesea legaţi între ei prin „prietenii deosabiie”, despre care se pretinde că



sporeau mult ecacitatea războinică şi omogeneitatea trupei. La Teba, când untinăr ajungea la vârsta încorporării, întregul său echipament militar, panoplia,îi era d ăruit de către erastcs il. În sfârşit, Epamincndas izbuti să depăseasrătehnica lacedernonienilor, care răm ăsese neschimbată, prin-tr-un nou stil deluptă, atacul în ordine oblică, şi în acest fel birui pe ră zboinicii Spartei, puţinnumeroşi, ia drept vorbind.

Am văzut că la Atena copilăria şi începutul adolescenţei se desfăşoarămai liber şi în condiţii cu totul diferite de cele ale Spartei n, în afara preocupăriiobsedante de a nu forma decât războinici de elită. Cu toate acestea, tânărulatenian se antrenează cu sârguinţă în palestră, sub conducerea pedotribului,iar gimnastica este pi'egatirea noi'mală pentru meseria armelor: lupta,alergările, săriturile, aruncatul discului dezvoltă puterea şi supleţea; cât desprecea de a cincea probă a pentatlonului, aruncarea suliţei, ea este de fapt unexerciţiu militar în adevăratul sens al cuvântului. Pentru bărbaţii în toată rea,

care au depăşit vârsta efe-biei, gimnastica constituie cel mai bun mijloc de „a-şimenţine forma” şi de a se antrena între două campanii şi este sigur că însecolul 5 majoritatea atenienilor, indiferent de vârsta lor, făceau cu regularitateacest antrenament, datorită căruia erau ori când gata să rabde oboselile vieţiide soldat, dar, cu începere din secolul 4, se constată o relativă pierdere ainteresului pentru sport, pe care Xenofon o consemnează astfel: în cetăţi, puţinisunt cei care practică exerciţiile zice” îZ. 'Adevărul este că, tocmai din aceastăepocă, oraşele greceşti tind din ce în ce mai mult

Ii I să lase în seama unor soldaţi profesionişti, a unor mercenari străini,grija de a le apăra, plătind u-le în schimb o soldă, în vreme ce, înainte derăzboiul peloponeziac, armatele greceşti erau formate aproape numai dincetăţeni.

Orice cetăţean atenian trebuie să~şi slujească ţara de la optsprezece laşaizeci de ani. De la optsprezece l a douăzeci de ani, el este efeb; atunci îşi faceel ucenicia întru arme. De ia douăzeci la cincizeci de ani, ca „hoplit înscris încatâlogos (lista de recru tare)” sau în calitate de cavaler, el face parte din armataactivă, care mobilizează îa începutul ecărei campanii în afara graniţelor(exodos) un anumit număr de contingente, uneori chiar pe toate. De îa cincizecila şaizeci de ani, el se numără printre veteranii, presbytatoi, care formează

împreună cu efebii şi cu metecii de toate vârstele, un fel de armată teritorială,menită să apere graniţele şi forticaţiile Aticei. În timp de pace, grosul armateinu este decât un fel de miliţie aată în stare de disponibilitate; excepţie facnumai efebii care, timp de doi ani, se ocupă noimai de exerciţiile lor şi, dinacest motiv, sunt scutiţi de orice îndatorire p olitică şi chiar de orice citaţie înfaţa justiţiei; ei sunt cetăţeni din momentul intrării în efebie, dar n u-şi exercitădrepturile decât la terminarea acestor doi ani.



Atenianul trebuie deci să facă patruzeci şi doi de ani de serviciu militar şiecare din aceste patruzeci şi două de „contingente” poartă numele tir; ui eroueponim; cetăţenii Care au atins vârsta de şaizeci de ani sunt descărcaţi de oriceobligaţie militară ş i devin diaileUâi, arbitri publici, tui fel de judecători deinstanţă 14.

În momentul intrării ei în războiul peloponeziac, în 431, Atena dispuneade o armată activă-de 13000 hopââiţi şi 1000 cavaleri şi de o armată teritorialăde 1400 efebi (cam 700 de ecare contingent), 2500 veterani şi 9500 meteci; întotal, în jur de 27400 de oameni15. 3S

În ciuda unei teorii de origine germană, care s-a impus multă vreme, esteneîndoialnic că efebia exista în secolul 5. Hopliţii de la Maraton primiserădesigur o f ormaţie militară. Singura întrebare care se p oate pune este dacă toţiatenienii erau obligaţi încă de pe atunci să treacă prin efebie, cu alte cuvinte,

dacă cei din clasa săracă, teţii (thetes), care era u înrolaţi mai ales ca vâslaşi înotă, nu erau scutiţi de ea. Pentru secolul 4, Aristotel ne descrie înamănunţime această instituţie, care nu suferise, poate, din epoca lui Pericle,decât modicări de detaliu.

La începutul anului atic, în Hecatombaion, tinerii ate-nieni care auîmplinit optsprezece a ni sunt înscrişi în rândui demoţilor (demotai), adică înrândui membrilor demului tatălui lor. Adunarea demului le verică vârsta şihotărăşte prin vot dacă sunt copii legitimi şi de condiţie liberă; orice contestaţieeste trimisă în faţa tribunalului Heliâia, iar t ânărul care s-a dovedit vinovat deimpostură este, pe dată, vândut ca sclav de către stat. Apoi, efebii au de trecutun nou examen, la care-i supune Sfatul (Boule). Aptitudinile zice ale tinerilorerau desigur vericate, e de adunarea demului, e de Boule, care acţiona caun fel de „comisie de revizie”, e în sfârşit de un tribunal, când se făceacontestaţie 18. Apoi, efebii depuneau acest jură-mânt, în templul zeiţei

Aglauros, în partea de nord a Acropolei, cu mina într„Nu voi necinsti armele snte pe care le port; nu-mi voi părăsi tovarăşul deluptă; voi lupta pentru apărarea sanctuarelor şi a statului şi nu voi lăsaurmaşilor o ţară împuţinată, ci una mai mare şi mai puternică, pe măsuraputerilor m ele şi cu ajutorul tuturor. Voi asculta de magistraţi, de legile stabilite

şi de cele care vor adoptate după toate formele; dacă cineva vrea să lerăstoarne îl voi împiedica din toate puterile mele şi cu ajutorul tuturor. Voicinsti cultele părinţilor mei. Iau de martori diviHi este nun,; 1 i, dar JUPP,?luî efebi' căreia chiar r< iar ni Şi mm ofensive 25.



Casca atică din secolul 5 (crânos) este mai uşoară docât cele din epocileprecedente şi e împodobită cu o creastă mai puţin stânjenitoare. Ea esteformală dintr-o calotă de fetru peste care e p rinsă o jumătate de sferă metalică,ia care se ad augă o creastă cu aceeaşi curbură, şi din apărători pentru obrajiarticulate, uneori şi dintr-o apărătoare pentru nas şi alta pentru ceafă. Platoşa(thorax), de obicei din bronz, este făcută din două plăci – una în faţă, alta înspate – pri nse între ele eu agrafe sau cu câriige; ea coboară numai puţin mai

jos de centură, lăsând coapsele dezvelite rape împodobită cu desene trasate pe deasupra sau cu linii incizate care subliniazămuşchii toracelui. În locul platoşei de metal se putea purta şi un fel de vestă depiele sau de in, întărită cu lame de metal. În sfârşii, picioarele sunt acoperite dela genunchi până la glezne cu pulpare de bronz (cnemides), care tind să iasădin uz în cursul secolului 5. Cit despre scutul (aspis) atic, spre deosebire descutul beoţieniior, răscroit pe margini, el este de obicei rotund şi făcut din

bronz, măsurând circa 0,90 m în diametru; el poate făcut ş piele de bou cusute unele de altele, prinse pe un cadru de lemn sau de metal şiprevăzute în exterior cu plăci de metal. S'uprafafa exterioară est e convexăîntotdeauna şi are în mijloc o u mătură (omphalâs) împodobită cu capete deGorgonă, care au o valoare religioasă (apotropaică: feresc de soarta cea rea) saucu alte embleme (episemata); această decoraţie poate destul de bogată, fără arivaliza totuşi cu cea de pe scu tul lui Ahile, opera zeului Hephaistos, Suprafaţainterioară este prevăzută 312 cu u: trece miner, mai g 3J3 mmimmm mmmmm

Oe fJ Parte cŢ? pode? tri s ce foarte ojar., gslisisiiii tru Pe chiar deunde fe apoi au iSSil2ilLâsSşmmmsm

P0!„'i nuwt'ite „ ' bonsfâ din* h Iraa: – va tunde să devină po oarte jgreu, iar iS2 resc Sm i ai „e, „* i ! 6”3 & de rtevăraJinoase, u refea d”

tP; -r – P-(tm) un i, Maraton d”! t Cî a „ loc pe °are e dediZ # Se f”'Pent cu aiţând trofeu'? ce, e V! ul de Ll u şj obiect de cult lace> oclami în ochf, fStatuie divină s? lace b a

fUtUl: or Actri ' grecesc a] f e de inscripţii”



prada toate Iuată de] a luată — S”iLSlP Vi, 2l ata de toate zileâe Gfrerfj, îndelung antrenaţi, se aşează în formaţie înainte de a înfrunta duşmanul şi opăstrează neschimbată de-a îungul întregii încleştări, dacă nu intervine vreonevoie absolută, căci orice schimbare de tactică în contact cu duşmanul esteprimejdioasă. Lupta se r ezumă la acţiuni individuale, la „monomanii” saudueluri juxtapuse. Strategia rănrâne elementară, cel puţin până în epoca luiIphicrates şi a lui Epaminondas. Adâncimea trupei este, de cele mai multe ori,la spartiaţi, de opt rânduri, ecare om ocupând cam un metru pătrat, atunci

când comandanţii nu poruncesc să se st rângă intervalele şi să se l upte cot lacot, „scut lingă scut”. În fond dacă facem abstracţie de carele de luptă, care nuslujesc la Homer decât ca să-i aducă pe şe p e câmpul de bătaie şi să leîngăduie să se îndepărteze mai repede de el, luptele de infanterie, în secolul luiPericle, nu se deosebesc în chip fundamental de cele pe care l e descria 11 i a da şi putem înţelege de ce H omer a trecut drept un maestru mereu actual în artamilitară.

Cu toate acestea, apariţia cavaleriei, după lupta de la Maraton, schimbăpuţin aspectul luptelor. La început, ea are de îndeplinit misiuni de recunoaştereşi de luare de contact. În 394, în faţa Corintului, tânăru] atenian Dexi-leos apierit împreună cu încă alţi patru călăreţ;! într-o misiune deosebit deprimejdioasă care-i fusese încredinţată lui şi camarazilor lui; monumentul săufunerar, care se aă în cimitirul din Cerameicos îl înfăţişează ucigând cu lanceaun duşman pe care calul său îl calcă în picioare 40. Cavaleria era folosită şipentru a-i urmări şi a-i măeelari pe duşmanii care au luat-o la fugă. Printrepedestraşii' care fug şi mai ales printre h opliţii pe care a rmele îi fac greoi,numai un om atât de curajos şi de stăpân pe sine ca S ocrate avea o şan să descăpare. Alcibiade povesteşte într-un dialog de Platon cum s-a comportatlosoful în 322

mm&mm mmmm nu ' S InraPuse pr, Tf; laT cea <fe, „J At (tm) a auJa5 fortişi f adesc roî g „corect de SPSIP

Se <fedeai„, 1p. * „* Predea d n „1TUi fe s: i 5 — Dar fa 1*4* cH PW'in duri. j, i — l



Pus s*. rada T~a — ei it ia Zea * Mmy: care urmau în fpUne fe 53 sru , f felul 480 C°râbii mmmm mmmm Wiii Pe naiuna antirâT fpdTUn obicei 3 #SS de obicei cu ei

? J Predea vLiJ*LUcă <*; Vld de fUr [ aj. O1J s ' Ui (' „â resping Organizarea (,;”>,. us

„'„ (rai „ ', (O (I (tm)”wnii *”' Cu 3SLs zori

Procurase şaizeci de corăbii rapide neechipate împreună cu patruzeci de v&f-e pentru transportul trupelor şi cu un personal

lor, trierarhii adăugaseră l a solda alocată de stat o indemnizaţie su plimentarăpentru vâs-laşii de pe băncile de su s (thranitai) şi pentru oţeri şi în acelaşitimp împodobiseră şi amenajaseră în general corăbiile în chip somptuos;niciunul dintre ei nu-şi precupeţise eforturile pentru ca propria lui corabie săse rem arce şi prin aspectul ei frumos şi prin rapiditatea ei.

După ce s-a terminat îmbarcarea şi a fost rânduit tot materialul,trompeta a cerut să se facă linişte. Sosise clipa rugăciunilor dinaintea plecării:le-au rostit nu ecare ech ipaj în parte, ci toţi laolaltă, repetând după crainic. Intoată oastea se amestecase vin în cratere: soldaţii şi comandanţii au adus libaţiidin cupe de aur şi de argint. Şi pe uscat, mulţimea de cetăţeni şi toţi cei care

veniseră din prietenie s-au alăturat după aducerea libaţiilor, ota i eşi din port; corăbiile au mers l a început în şir,dar apoi s-au întrecut care ajunge mai repede Ia Egina” 53.

Dar vai! curând triera Salaminia care, împreună cu triera Păralos S4 eraafectată î n mod special mesagerilor ociali ai statului, avea să-i notice lui

Alcibiade, unul dintre cei trei ucăt la Atena pentru a răspunde la o a cuzaţie de sacrilegiu, iar trufaşa Armada aveasă sufere, până la urmă, un dezastru total. Sunt foarte instructive dealtfelpentru cunoaşterea tacticii şi a stratagemelor maritime acele capitole din carteaa Vil-a a lucrării lui Tucidide în care istoricul ne povesteşte luptele navale dinfaţa Sira-cuzei care au dus la pieire această otă numeroasă şi splendidă.



Strategia navală este o artă grea. Atenienii excelează în acest domeniu, totaşa cum spartiaţii sunt neîntrecuţi 330 manevrele Pt msmm mmm

La Atena, la sfârşitul ecărei campanii, se aduceau acasă cu pietateosemintele războinicilor u ci. şi şi li se făceau funeralii naţionale:, Cu trei zileînainte de funeralii se înălţa un cort sub care sunt aşezate rămăşiţele morţilorşi ecare trebuie să-i aducă mortului său ofrande (în esenţă bentiţe de lină,coroane şi ghirlande de ori şi de frunziş, ramuri, vase funerare). Pentrucortegiu se aduc pe care nişte sicrie de chiparos, câte unul de ecare trib. Seduce în alai şi un pat gol şi gata pregătit, pentru cei dispăruţi'. Din cortegiufac* parte toţ i cetăţenii şi străinii care vo r să vină. Femeile înconjoară sicriele şiscot gemete. Sicriele sunt aşezate într-un monument public înălţat în cel maifrumos dintre cartierele mărginaşe ale oraşului (în Cera-meicos) şi un orator pe

care st atul l-a ales pronunţă elogiul pe care-I merită vrednicia celor morţi'r'7.În 431, Pericle însuşi a pronunţat acest epitâphios logos, a cărui amintire

ne-a fost păstrată de Tucidide.Pe monumentul funerar, numele morţilor sunt săpate pe triburi, având

deasupra un text foarte simplu: Lista atenienilor morţi în cutare campanie; dintribul Erech-theLs.” Adesea însă, o poezie scu rtă, o epigramă funerară, ridică înslăvi eroismul lor şi frumuseţea exemplului pe care l-au dat5S.

Poporul se ocupă de orfanii rămaşi de pe urma războiului şi le asigurăîntreţinerea p ână la vârsta efebiei. Atunci avea loc, Ja sărbătoarea MarilorDionisii, în teatru, într-un cadru solemn, înmânarea armurii complete(panoplia) pe ' care statul o dăruia ecărui orfan: „In momentul în care se f acpregătiri pentru reprezentarea tragediilor vine crainicul, prezintă pe orfanii aicăror taţi au căzut în război, nişte adolescenţi care poartă trchipament dehopliţi, şi rosteşte cea mai frumoasă proclamaţie: „poporul i-a crescut până laadolescenţă pe 332 i S* tin ai se sa i s „Dreptatea este întotdeauna de partea celor puternici”. Cum melienii ii-au vrutsă cedeze, armata ateniană le-a asediat cetatea, iar asediul a durat mai mult deun an, căci această mină de oameni, care-şi apărau independenţa. a opus o

rezistentă eroică; făcând o ieşire, ei au ucis mai mulţi asediatori. Atenienii aufost si liţi să trimită întăriri şi atunci s-a produs deznodământul pe care Tucidide ii aminteşte în câteva cuvinte:

energie; s-a p rodus o trădare, iar locuitorii s-au predat atenienilor. Aceştia auucis pe toţi bărbaţii în stare să poarte armele şi au vândut ca sclavi femeile şicopiii” 6- Iar melienii erau greci, nu barbari.



Masacrele de acest fel şi pierderile suferite în luptele de pe uscat şi de pemare au slăbit într-atâta Grecia şi au golit-o de oameni în aşa măsură încât, însecolul următor, cetăţile au ajuns în situaţia de a a ngaja, pentru apărarea lor,tot mai mulţi mercenari, adică tot mai mulţi soldaţi străini care nu mai luptaudin patriotism, cum făceau cetăţenii, ci pur şi simplu pentru a-şi câştigaexistenţa, pentru soldă. Încă în anul 399, cei „zece mii” de greci din Anabasis,printre care se n umără şi atenianul Xeno-ion cai'e va povesti isprăvile lor, suntsoldaţi de meserie, care-şi pun sabia în slujba celui care-i plăteşte mai bine:povestea lor „luminează din plin consecinţele unui război lung care nu lasă

vechilor luptători altă soluţmarchează apariţia unei soldăţimi avide şi brutale”3. Curând însă, aceştiaventurieri nu vor mai îi siliţi să plece peste mare ca să-şi câştige pâineaînrolându-se în slujba unui prinţ persan: cetăţile din Grecia propriu-zisă, întrecare reîn-viau conictele, aveau să şi-i smulgă una alteia plătindu-i cti aur. În

zadar îşi va implora Demostene concetăţenii în repetate rânduri să se urcesinguri pe triere ş i să lupte ca hopliţi: împotriva lui Filip, ei preferă să recurgăcel mai adesea Ia serviciile mercenarilor, chiar dacă se hotărăsc î n cele dinurmă să p ornească când e deja prea târziu: aşa s-a ajuns la Chaeroneea (338),unde au căzut răpuse de falanga macedoneană cele mai bune trupe ale Ateneişi ale Tebei.

Această civilizaţie pe care o salvase războiul este acum slăbită şiprimejduită de răzb oi. Luptele fratricide dintre greci au vărsat puţin câte puţincel mai bun sânge al Eladei, lăsând-o la cheremul cuceritorilor macedoneni şi-apoi romani, ca pe o p radă lipsită de apărare. Privire de ansamblu

Secolul lui Pericle, aşa cum am denit în chip arbitrar, la începutul,acestei cărţi, epoca clasică a secolelor 5 şi 4, nu este decât o etap ă în duratamulti-milenară a evoluţiei Greciei antice. O etapă privilegiată, desigur, şistrălucitoare în multe privinţe. Vorbind despre ea, noi n-am putut trece cu totulsub tăcere nici epoca homerică şi arhaismul grecesc, nici, pe de altă parte,civilizaţia elenistică care, cu începere de la Alexandru, spărgând strânsoarea

vechilor cadre şi îmbrăţişând cea mai mare parte a lmii noscute avea să e ca un fel de înorire nală a elenismului. Adevărul este că civilizaţia

greacă prezintă câteva trăsături constante, care apar încă din epoca homericăşi. care nu vor dispărea cu totul niciodată, nici chiar sub imperiul roman.Este oare secolul lui Pericle o etapă privilegiată şi strălucitoare? Nu sunt

deloc sigur că lectura capitolelor de mai sus poate duce la formarea unei ideiprea bune despre el. Când zugrăveşti viaţa cotidiană dintr-o anume ţară, într-oanume epocă, eşti nevoit să prezinţi mai ales aspectul exterior al lucrurilor, şiîncă sub forma lui cea mai banală, cea care este tocmai şi cea mai „cotidiană”.



Am vorbit despre oraşul de jos al Atenei, despre trasate fără n ici un plan, prost luminate noaptea, despre cas ele lui foarteadesea mediocre şi lipsite de frumuseţe arhitecturală, dar nu am spus aproapenimic despre Acropolă şi monumentele ei fără egal: Propileele, templul lui Nike

Apteros, Erehteionu], Partenonul, ale căror ruie enumerat meseriile cele mai umile pe care l e practicau oamenii nevoiaşi dinrândul acestui popor harnic şi cu un bun gust desăvârşit, dar n-am făcut deritrareori aluzie la capodoperele picturii şi ale sculpturii. Am descris în detaliirepartizarea heliaştilor între d iferitele tribunale, dar n -am vorbit deloc deelocinţa unui Lysias sau a unui Demostene. Am citat câleva pasaje din autorii

vechi – din Aristofan mai ales – indcă ni trăsături ale vieţii de toate zilele, dar am trocut sub tăcere p oezia lui Pindar,opera istorică a lui Tucidide, losoa lui Platon. Am zugrăvit, în legătură cusărbătorile religioase, organizarea reprezentaţiilor teatrale, dar ce- am putut noi

cita din cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle şi de Euripide? înlegătură cu educaţia şi cu şcolile, am vorbit despre deprinderea socotitului, darabia dacă am menţionat dezvoltarea geometriei şi a matematicilor în epoca luiPlaton, dezvoltare care poartă în germena superba înorire a ştiinţei elenistice.

Este adevărat că această carte, aşa cum e ea, poate sluji drept antidot lao anume literatură, din Franţa şi din alte ţări, care, încă din epoca Renaşte; ii.prezintă cititorilor o G recie ideală, rod al imaginaţiei şi al visului, lipsită deorice realitate. Trebuie oare. să credem cu candoare„, aşa cum a scris cineva,„că în viaţa zilnică a ecăruia exista seninătatea ritmică a unei drame frumoasede Sofocle„? ' Trebuie oare „să elogiem în bloc excelenta igienă şi vitalitateasănătoasă a unui popor care, e drept, nu se spăla niciodată pe dinţi, nu folosea

batista, îşi ştergea degetsau de tuberculoză chiar în anii când nu era lovit mmmm mmmm mm emismm mm retrăit de strinsg” s P Acest p POnU erau MHf nare deelt cit] mai jaâcraţiei perfecte -' morala Greciei antice, cea a „eroilor” Iui Plutarh şi aînţelepţilor st oici, este superioară oricărei alte morale; vechii greci au fast î n

acelaşi timp raţionalişti şi optimişti,. s-au încrezut numai în forţa raţiuniiomeneşti. şi au fost convinşi că lumea aceasta nu este nicidecum pentru om o„vale a plângerir'. Să vedem ce valoare au aceste aprecieri asupra politicii,asupra moralei şi asupra concepţiei generale a vechilor greci cu privire la viaţă.

Atenienii au inventat libertatea civică şi democraţia, ceea ce reprezintădesigur un merit uriaş, şi au oferit, în această privinţă, un exemplu cu totulremarcabil, cel puţin sub îndrumarea lui Pericie, datorită autorităţii acestui



conducător eminent, care ştia să-i convingă. Putem însă uita cit de numeroşierau sclavii, ce politică de cuceriri imperialiste a dus Periele, cit a fost el de durîn reprimarea răscoalelor? Regimul atenian avea în realitate, încă de pe vremeaiui Pericle, nenumărate decienţe şi numai o judecată simplistă poate atribuiîntreaga răspundere succesorilor marelui om de stat. lui Cleon de pildă. Atena,fără î ndoială cea mai liberală dintre cetăţ ile greceşti, ne apare ea însăşi foarteadesea ca un oraş egoist, crud şi dur, într-un cuvânt „totalitar”: cu cităzgârcenie, de pildă, acorda eu titlul râvnit de cetăţ ean atenian î

Morala grecească cea mai obişnuită în epoca clasică, nu este chiaridentică cu cea a „eroilor J ui Plutarh”. Desigur, atenianul „frumos şi bun” (caloscagalhos), acest gentleman de neam nobil, identica frumuseţea cu virtutea,urâţenia cu viciul şi se abţinea, jnfcr-un fel natural aproape, de la oriceminciună, de la ox-ice josnicie: el era prea preocupat de bunul său nume (doxa)şi prea avid

MU de stimă şi onoruri (philolimia) ca să n-o facă. Nu încape îndoialăînsă că această morală, se în femei a pe opinia publică, pe „ce-o să zică lumea”şi era, ca atare, foarte fragilă. Platon a arătat f oarte bine acest lucru. Evident,tinerii de care su nt pline dialogurile Iui sunt leali, simpatici şi fermecători, darnimic nu-i poate împiedica (doar învăţăturile lui Socrafe, pe care ei le aplicăatât de rar' ) să nu ajungă cu vârsta nişte Aâcibiade sau nişte Callias, atât demult primează la ei dorinţa de a puternici şi inuenţi, pentru a dobândigloria, asupra oricărui alt sentiment.'

Sanctuarul Jui Apolon Pitianul de Ia Del a avut, fără îndoială, oinuenţă religioasă şi morală imensă, însă maximele înţelepţilor, săpate în

vestibulul templului, nu propovăduiau nicidecum o morală eroică de „angajare”şi de „depăşire”. „Cunoaşfe-te pe tine însuţi” (maxima pe care şi-a însuşit-oSocrate, atribuindu-i un 6ens nou) însemna: „Cunoaşte-ţi condiţia de om şilimitele ei, nu te expune prin Jipsa ta de măsură răzbunării unei Nemesisdivine”. Celelalte două precepte, „Nimic prea mult” şi „Dacă te angajezi,nenorocirea-: aproape”, îl sfătuiau pe om să respecte măsura în toate şi să seteamă mai mult ca de orice de p ornirile de a se pre ocupa în mod exagerat deaproapele său, de ceea ce n oi am numi „milă” sau, bunătate”. Sunt lecţii deînţelepciune, desigur, dar de o înţelepciune prudentă şi burgheză5.

Cu adevărat elevată nu ni se pare decât morala unor loso, discipoli ailui Socrate, care i-au avut ca precursori şi pe orci şi pitagoricieni: morala unuiPlaton, care asp iră la identicarea omului cu Binele Absolut, adică cuDumnezeu, prin intermediul ascezei şi al contemplării s, şi cea a unui Aristofeî,care se î ntemeiază pe virtutea centrală a „mărinimiei” 7. Dar citi discipoli auavut cu adevărat aceşti profesori de înţelepciune înaltă?



itn general se poate spune că politeismul tindea să degenereze în superstiţiemult mai mult decât să ridice nivelul moral al mulţimii8. Nici măcar cultele cumistere, cum este cei de la Eleusis, nu le cereau adepţilor lor să ducă o viaţăireproşabilă pentru a dobândi nemurirea fericită pe care Je-o asigurau,indiferent de ră utăţile lor, ritul magic al iniţierii: Diogene se distra pe socotealafericirii eterne care-i era acordată astfel unui tâlhar, dacă se iniţiase, dar îi erarefuzată virtuosului Epaminondas care, dacă a neglijat să se iniţieze, avea să seîmpotmolească pe veci în smârcurile infernale.

În sfârşit, această „dragoste de viaţă'; cu care ne bat la cap atâţi autoricând este vorba de Grecia antică a existat desigur: grecii, ca atâţi oameni dinalte ţări şi din toate timpurile, au iubit viaţa şi, în primul rând, luminasoarelui, limpezimea diafană a cerului lor aproape întotdeauna senin, pe care-ţi

vine aşa de greu să-i părăseşti pentru a ogustat farmecul existenţei fără să-<şi facă iluzii, fără optimism prostesc, cu

ochii larg deschişi asupra condiţiei umane care, în general, comportă cel puţintot atâta rău cit şi bine: „Vechii greci sunt prezentaţi foarte greşit arunci când nise spune că treceau nepăsători prin viaţă. Lucrurile stau întocmai pe dos.Credinţa lor cea mai obişnuită e că viaţa este grea, că zeii, nemiloşi şi plini deinvidie, ne trimit mai multe dureri decât bucurii şi că singurul bun inalienabilal omului, cel care-i rămâne după ce a pierdut totul, este această „mărinimie”care-l aşează deasupra sorţii potrivnice. Omul mai puternic decât propriul săudestin, iată poate ultimul cuvânt al înţelepciunii greceşti9. În această privinţă,grecii au rămas neschimbaţi de pe vremea 11 i a-d e i : în alegoria celor două

butoaie, Ahile, vorbindu-i lui Prim pe careîn 342 considerare cazul neverosimil, ireal, când Zeus n-ar dărui unui om decâtlucruri bune: este mare lucru să p rimit măcar de la zeul suprem, aşa cum auprimit Peleu sau Priam însuşi, eâţiva ani fericiţi, căci mulţi oameni nu au partedecât de necazuri, de-a lungul întregii lor vieţi10. Theognis proclamă: „Binelecel mai de preţ e să n -ajungă omul pe lume. Soarele mult arzător nu-l vadăochii nicicând. Iar cel născut să coboare în clipă spre poarta din Hades Somnulsă-l prindă adânc, întroienit sub pământ.” u

Şi Herodot socoteşte că „cei pe care zeii îi iubesc mor tineri” *- corurile

tragice ne sfătuiesc a desea: „Feriţi-vă să spuneţi că un om e fericit înainte de a-l vedea mort, căci cine poate şt i ce-l aşteaptă din partea zeilor?”, iar Euripide,reluându-l pe Theognis, spune că a r trebui să-l piângem pe cel care se n aşte şicare este hărăzit aiitor nenorociri şi să-l însoţim cu cântece de bucurie pe celcare a m urit şi a încetat de a mai suferi1S.

Am vrut să-i prezentăm pe vechii greci, şi mai ales pe atenieni, aşa cumau fost, cu slăbiciunile, dar şi cu măreţia lor. Cea din urmă le întrece cu atât pe



cele dintâi, încât pare cu totul de prisos să idealizăm un astfel de popor. Da,atenienii l-au ucis pe nedrept pe Socrate, dar Socrate el însuşi era atenian şicând a existat vreodată un om, un om pur şi simplu, mai mare ca S ocrate?

Kolă: Aproape (oato cărţile moderne pe care le-am consultai sunt citate înnote; ou toate acestea cred că esfe u; i! să dau aici lista celor mai importantedintre e le.

SFÂRŞIT

robert flacelier-grecia in secolul lui pericle 05

Documents