romana materie bacalaureat

8/16/2019 Romana Materie bacalaureat

1/71

PROZA


2/71

Alexandru Lăpuşneanu-nuvela istorică-romantică-

de Costache Negruzzi

Nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul a apărut în anul 1840 în primul număr din revista Dacia literară, iar apoi a fost inclusă în anul 1857 în singurul volum al autorului intitulat Păcatele tinereţelor. Volumul este alcătuit din patru părţi, fiecare dintre ele ilustrând o numită dimensiune literară. Prima parte, Amintiri din

juneţe conţine cinci proze cu subiecte de actualitate pentru perioada paşoptistă, a doua, Fragmente istorice

prezintă evenimente din trecutul şi prezentul istoric al ţării (include şi nuvela Alexandru Lăpuşneanul). Următoarele două părţi, intitulate Neghină şi pălămidă şi Negru pe alb. Scrisori de la un prieten cuprind

prelucrări dramatice, respectiv, lucrări de factură jurnalistică, memorialistică şi eseistică. Nuvela este scrisă sub ideologia paşoptistă, respectând ideile impuse de Mihail Kogălniceanu în articolul Introducţie, care cerea autorilor să promoveze o literatură originală cu teme inspirate din istoria naţională şi folclorul naţional.

Subiectul nuvelei este preluat din cronica lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, din care autorul preia anumite scene, fapte şi replici: venirea lui Lăpuşneanul la a doua domnie, întâlnirea cu boierii trimişi de Tomşa, uciderea celor 47 de boieri, arderea cetăţilor Moldovei, călugărirea şi uciderea prin otrăvire a domnitorului. O altă sursă importantă de inspiraţie este Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin de unde

prelucrează, pentru episodul omorârii lui Moţoc din nuvelă, scena uciderii unui boier în timpul domniei lui

Alexandru Iliaş. Nuvela reconstituie cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), prezentând lupta pentru impunerea autorităţii domneşti în Moldova secolului al XVI-lea. Autorul nu transcrie evenimentele ca în cronicile istorice ci le modifică în funcţie de propria sa viziune, influenţată de romantismul

paşoptist. Autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele verosimilului. Personajul lui Negruzzi nu se aseamănă până la confundare cu personalitatea reală, istorică a lui Alexandru Lăpuşneanul. Personajul ilustrează un tip uman, este un personaj de factură romantică, prin intermediul căruia autorul îşi exprimă propria sa viziune artistică.

Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.

Nuvela este structurată în patru capitole, fiecare având un moto sugestiv pentru conţinutul acestora: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”, „Ai să dai samă, doamnă!...”, „Capul lui Moţoc vrem!...”, „De mă voi

scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”. Naratorul este omniscient, naraţiunea se realizează la persoana a III-a, perspectiva asupra evenimentelor fiind obiectivă. Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Deşi nuvela este o specie care aparţine genului epic, se remarcă în acest caz caracterul dramatic oferit de rolul capitolelor în ansamblul textului (seamănă cu actele unei piese de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intrevenţia a naratorului.

Motoul din primul capitol„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...” subliniază întreaga ură şi tenacitate a lui Alexandru Lăpuşneanul, care mai fusese o dată pe tronul ţării, dar fiind trădat de boieri, a fost nevoit să

părăsească ţara. Scena dintre viitorul domnitor şi boierii trimişi de Tomşa prefigurează conflictul principal al nuvelei, acela dintre Lăpuşneanul şi boieri. Un rol important îl va avea vornicul Moţoc, boier viclean care îi

vânduse pe toţi domnitorii care au ocupat tronul Moldovei în ultimii ani. Comportamentul este pus în evidenţă de gesturile sale, dar şi de atitudinea domnitorului:„Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tăru; te voi cruţa, căci îmi eşti folositor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sunt alţi trântori, de care trebuie curăţit stupul. Moţoc îi sărută mâna asemenea cânelui care, în loc să muşce, linge mâna care-l bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce câştigase; ştia că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el.” Din punct de vedere al construcţiei textuale, aceste cuvinte trimit deja la finalul capitolului al treilea, când Moţoc va plăti cu viaţa pentru a-l uşura pe vodă de „blăstemurile norodului”. De asemenea, prin propoziţia „Sunt alţi trântori, de care trebuie curăţit stupul.” anticipă violenţa din capitolul următor.

Al doilea capitol prezintă planurile de distrugere a boierimii puse la cale de domnitor. Motoul se referă la „leacul de frică” pe care Lăpuşneanul îl promite soţiei sale, Ruxanda.

Abia în al treilea capitol personajul atinge plenitudinea personalităţii sale. Disimularea, diplomaţia ating punctul culminant şi ele se vor combina cu plăcerea estetică a contemplării cruzimii. „Leacul de frică” al doamnei Ruxanda este de fapt piramida de patruzeci şi şapte de capete pe care acesta o relizează după ce ucide

boierii. În acest capitol care are ca moto replica poporului: Capul lui Moţoc vrem!...” se explică şi promisiunea pe care Lăpuşneanul i-a făcut-o la început vornicului: nu a murit de mâna domnitorului deoarece acesta a dorit


3/71

încă de la început să-l sacrifice ca ţap ispăşitor. De asemenea, în finalul acestui capitol se mai face o promisiune, care va fi îndeplinită la sfârşitul nuvelei. Boierii care scapă de la masacru, Spancioc şi Stoici fac o promisiune pe malul Nistrului: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea pân-a nu muri!”.

În ultimul capitol este prezentat sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul. Acesta se mută împreună cu familia la Hotin pentru a-i supraveghea mai de aproape pe Spancioc şi Stroici „care şedeau la Cameniţă, aşteptând şi pândind vreme.” Doamna „dă samă” şi, împinsă de ceilalţi, îşi otrăveşte soţul care moare sub

privirile neiertătoare ale lui Spancioc şi Stroici, spre a împlini promisiunea de pe apa Nistrului.

Relaţia dintre două personaje într-o nuvelă istorică-romantică-Alexandru Lăpuşneanu şi soţia sa, Ruxanda-

În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă.

Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”, nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate.

Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic; el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare. Domniţei i se face un portret remarcabil, cu amanunte

biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi tiran.

Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie. Personalitatea protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus, dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena

de la mitropolie, când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean, când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge obiectivul.

Doamna Ruxanda are, în structura administrativă şi politică a Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ precum Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de a nu mai ucide

boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi, aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un “leac de frică”.

Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi

oarecare şi o lasă pe aceasta să se umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil, rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.

Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul, răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit. Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei, proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice.


4/71

Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă, sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.

Particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-o nuvelă istorică-romantică-Alexandru Lăpuşneanu-

Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, este un personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale, cum ar fi scena uciderii boierilor, a pedespsirii lui Moţoc şi a morţii domnitorului. Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud, care conduce ţara într-un mod absolutist, fără a ţine cont de părerile boierilor. Personajul este construit din contraste şi în antiteză cu celelalte personaje, are o

psihologie complexă, cu calităţi şi defecte puternice.Destinul personajului este urmărit cu ajutorul celor patru replici plasate în fruntea capitolelor şi având

rol de moto. Alexandru Lăpuşneanul doreşte să impună autoritatea domnească prin orice mijloace. Afirmaţia din ultimul capitol „Eu nu sunt călugăr, sunt domn!” reflectă faptul că îşi înfruntă destinul chiar şi atunci când este pus în faţa limitelor omeneşti, cum ar fi boala sau moartea.

Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile sale principale fiind prezentate încă de la

început: este hotărât, crud, inteligent, prefăcut, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic. Este caracterizat direct, de către narator, de către celelalte personaje şi chiar de el însuşi, şi indirectprin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje.

Naratorul realizează în mod directportretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei specifice vremii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească.” De asemenea, înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notaţii scurte:„Spun că în minitul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit”, „Răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece.” Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: mitropolitul Teofan spune despre domnitor: „Crud şi cumplit este omul acesta”, în timp ce Spancioc îl numeşte tiran: „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine.”

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază cruzimea (trăsătura esenţială a personajului), dar şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor

Hotărârea de a avea puterea domnească reiese încă de la începutul nuvelei, din episodul în care primeşte solia boierilor. La încercarea acestora de a-l face să renunţe la tronul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanul răspunde astfel: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu ajutorul terorii, deoarece domnitorul reuşeşte să contracareze posibilele încercări de revoltă a boierilor, activitate care culminează cu uciderea celor 47 de boieri. Nu îşi va pierde această hotărâre şi tărie decaracter nici în clipa morţii, când revine asupra deciziei de a se călugări şi ameninţă pe cei din jur: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”

Voinţei neabătute i se asociază şi alte trăsături. Abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile umane,diplomaţia,

cunoaşterea psihologiei umane, sunt calităţi ale conducătorului, dar în acest caz sunt folosite pentru consolidarea puterii absolute, nu pentru o cârmuire corectă a ţării. Cunoscând oamenii, le face promisiuni care îi liniştesc, dar care ascund de fapt un plan de răzbunare. Promisiunea pe care i-o face lui Moţoc: „îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de

blăstemurile norodului” îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului şi care crede că a reuşit să reintre în graţiile acestuia. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud deoarece îl predă pe Moţoc mulţimii care îl sfâşie: „Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuşi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slijba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechele, şi mai pe urmă lăsându-mă şi trecând de partea Tomşii.” Sacrificându-l pe boier, se răzbună pentru trădarea acestuia şi manipulează mulţimea revoltată, de a cărui putere este conştient: „Proşti, dar mulţi.” În acest episod dă dovadă de stăpânire de sine şi de sânge rece

O altă promisiune pe care o respectă este oferirea unui „leac de frică” doamnei Ruxanda, care îl rugase să nu mai verse sânge nevinovat. Alcătuirea piramidei din capetele boierilor şi oferirea acesteia drept lecţie

pentru soţie, pune în evidenţă sadismul domnitorului. El se stăpâneşte în momentul în care Ruxanda încearcă să-l convingă să renunţe la crime şi are impresia că doreşte să se amestece în conducerea ţării, dar nu iartă atitudinea ei şi se răzbună prin acest „leac de frică”: „- Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în


5/71

picioare, şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată stăpânindu-se se plecă, şi rădicând de Ruxanda de jos [...]. – Îţi făgăduiesc că de poimâine nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-Vodă; şi mâne îţi voi da un leac de frică.”

Deţine arta disimulării şi regizează cu inteligenţă invitaţia la ospăţul de împăcare cu boierii, care este de fapt o cursă. Inteligent, alege ca loc al discursului său biserica, pentru a le sugera boierilor că s-a căit şi că doreşte o mai bună înţelegere cu aceştia: „Boieri dumneavostră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti pe aproapele tău ca însuşi pre tine, şi să ne iertăm unii pe alţii, pentru că suntem muritori, rugându-ne Domnului nostru Isus Hristos – îşi face cruce – să ne

ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.” De asemenea, are o inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze boierii sau poporul şi să-şi pună în aplicare planurile.

Cruzimea este o însuşire obişnuită în această perioadă istorică dominată de lupta pentru putere (tot de cruzime dau dovadă şi Spancioc şi Stroici care asistă la moartea domnitorului), dar în cazul lui Lăpuşneanul este exagerată, are manifestări excepţionale, de unde şi încadrarea personajului în tipologia romantică. Domnitorul asistă râzând la măcelul boierilor: „Cât pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mână şi se trăsesă lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.” După uciderea celor 47 de

boieri îi promite doamnei Ruxanda că nu va mai ucide, dar născoceşte schingiuri „ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”. În final dă dovadă din nou de cruzime când ameninţă să-şi ucidă propriul

fiu pe care îl crede un uzurpator al puterii sale. Uciderea lui prin otrăvire este singura cale de a-l opri să mai facă rău, dar în acelaşi timp este o pedeapsă pentru cruzimea sa.Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele fiind transformate de autor în moto-uri ale

capitolelor I şi IV. Răspunsul dat boierilor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.”, a devenit o emblemă a personajului care se autodefineşte prin voinţa de neînfrânt. Ameninţarea din final: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...” redă aluziv dorinţa de răzbunare a celui căzut.

Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a se răzbuna, pune în aplicaţie câte un plan, în funcţie de gravitatea vinii: pe boieri îi măcelăreşte, e Moţoc îl dă mulţimii, doamnei Ruxanda îi dă „un leac de frică”. Pentru această cruzime este în final pedepsit de cei care asistă la mortea sa. Spancioc şi Stroici nu vor să îi curme suferinţa ci dimpotrivă îl lasă să se chinuie: „învaţă a muri, tu care ştiai

numai a omorî.”În concluzie, Alexandru Lăpuşneanul este un personaj romantic şi prin urmare excepţional datorită

cruzimii sale exagerate, acţiunilor sale spectaculoase, replicilor sale.

Moara cu noroc-Nuvela psihologic-realistă-

de Ioan Slavici

Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă, din galeria

marilor clasici ai literaturii române. Scriitorul se inspiră în nuvelistica sa din viaţa satului ardelean, fiind un deschizător de drumuri pentru proza secolului XX. Lumea satului este reconstituitărealist, autorul face în permanenţă apel la tradiţie, la moravuri şi obiceiuri, personajele conformându-se obligatoriu unei mentalităţi tradiţionale. De la descrierile idilice ale satului ardelean, Slavici va trece treptat la nuvele care au în centru tragismul unei existenţe. Opera sa este clasică în măsura în care putem găsi coresponedenţe evidente între nuvelele şi romanele sale şi tragedia greacă. Asemeni personajelor din tragediile greceşti, personajele lui Slavici sunt victimele unui destin neiertător. Un exemplu elocvent pentru susţinerea acestei idei este personajul Ghiţă din Moara cu noroc. Dorind să se îmbogăţească cu orice preţ, Ghiţă încalcă o lege veche conform căreia trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a oferit viaţa şi să nu încerci să obţii mai mult prin mijloace imorale şi nelegale. Pentru că a încălcat această lege tradiţională este pedepsit prin ruinarea propriei sale familii. Elementele de modernitate ale operei lui Slavici sunt date de analiza psihologică prin intermediul căreia autorul pune în evidenţă transformările personajelor la nivel psihologic.

Nuvela Moara cu noroc a fost publicată în volumul de debut Novele din popor. Viziunea despre lume a scriitorului se observă din abordarea unei duble formule: realismul psihologic şiclasicismul. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Pe lângă

perspectiva obiectivă a naratorului, se observă o altă tehnică narativă folosită de Slavici şi anume tehnica


6/71

punctului de vedere din intervenţiile bătrânei. Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi sfârşindu-se cu replicile bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului. La început, cuvintele bătrânei fixează teza morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce are: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată.”

Slavici este un autor moralist şi de aceea tema nuvelei va surprinde influenţa nefastă a dorinţei de înavuţire şi procesul de dezumanizare al individului ca urmare a acestei obsesii pentru bani. Problematica

nuvelei se poate stabili din mai multe perspective: socială (urmăreşte încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social), morală (prezintă consecinţele obsesiei pentru bani asupra liniştii sufleteşti a personajului) şi

psihologică (prezintă conflictul interior al lui Ghiţă între dorinţa de a rămâne om cinstit şi dorinţa de a se îmbogăţi). Viziunea clasică a autorului poate fi observată din opţiunea pentru sfârşitul tragic al personajelor implicate în confict. Ca şi în tragediile greceşti,tragismul este generat de forţa implacabilă a destinului care

pedepseşte orice încălcare a normelor, iar pedeapsa nu poate fi decât moartea.Titlul nuvelei este bivalent: conţine şi şansa de îmbogăţire a lui Ghiţă, dar şi ameninţarea morţii ascunsă

sub ademenitoarea aparenţă a norocului.Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu valoare religioasă: de

la Sfântul Gheorghe pâna la sărbătorile de Paşte. Nuvela debutează cu mutarea familiei lui Ghiţă la hanul

„Moara cu noroc”, pe care îl ia în arendă. Motivul acestei schimbări în viaţa familiei este determinat de dorinţa lui Ghiţă de a scăpa de sărăcie. Incipitul nuvelei fixează, prin intermediul cuvintelor bătrânei, teza morală a textului care se referă la faptul că omul trebuie să se mulţumească cu ce i-a fost dat de către divinitate şi să nu încerce să-şi schimbe destinul.

Expoziţiunea fixează spaţiul unde se petrece acţiunea şi anume hanul „Moara cu noroc”. Acesta este situat la o răscruce de drumuri, fiind un loc izolat: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarine, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din

jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.”. Slavici nu alege întâmplător acest topos al hanului deoarece faptele relatate nu puteau avea loc decât departe de ochii lumii, într-un loc în care semnele părăsirii sunt peste tot şi anticipează destinul familiei lui Ghiţă: „În cele

din urmă arândaşul a zidit cârciumă la un loc mai potrivit, depărtare de câteva sute de paşi de râuleţ, iară moara a rămas părăsită, cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.”

La început, scopul nobil de a scoate familia din starea de sărăcie este satisfăcut prin munca cinstită a hangiului, prin priceperea şi hărnicia sa. Firul existenţei liniştite se rupe însă în momentul în care la han apare un personaj straniu, Lică Sămădăul, eveniment care constiuie intriga nuvelei. Acesta este întruchiparea Răului care corupe, dar în acelaşi timp este şi expresia vitalităţii şi a energiei, a vicleniei şi a capacităţii de a convinge. Apariţia lui Lică echivalează cu începutul sfârşitului familiei lui Ghiţă. Încă de la început, cei doi soţi îi intuiesc caracterul, dar dorinţa de îmbogăţire este mai puternică. Carcaterul puternic al Sămădăului şi dorinţa acestuia de a subordona destinul celorlalţi se observă din felul în care îi impune lui Ghiţă să-l ajute: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să

ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles?!”Desfăşurarea acţiunii urmăreşte dezumanizarea treptată a lui Ghiţă, care devine stăpânit de patima

banului. Hangiul acceptă colaborarea cu Lică, devenind treptat părtaş la afacerile necurate ale acestuia. La început, îşi ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi cumpără doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi îşi angajează încă o slugă. Dar aceste măsuri sunt inutile, deoarce patima banului îi modifică personalitatea şi îl înstrăinează de familie. Devine din ce în ce mai ursuz, are reacţii violente faţă de Ana şi faţă de copii, nu îi mai face plăcere să-şi petreacă timpul cu ei şi ajunge chiar să-i considere o piedică în procesul său de îmbogăţire. Slavici se dovedeşte a fi un fin psiholog deoarece descrie cu minuţiozitate îndoielile lui Ghiţă, conflictul său interior care se dă între dorinţa de a rămâne un om cinstit şi de a păstra unitatea şi fericirea familiei şi dorinţa de îmbogăţire. Aceste frământări sunt redate cu ajutorulmonologului interior: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.”Autorul analizează drama de conştiinţă a personajului. Semnificaţia tensiunilor interioare este una morală, scriitorul dovedindu-se

preocupat în mare măsură de mutaţiile care au loc la nivelul conştiinţei personajului. Deşi starea materială este înfloritoare, Ghiţă ajunge să-şi piardă încrederea în sine. Felul în care Lică îi manipulează deciziile schimbă nu


7/71

numai propria percepţie asupra lui, dar şi felul în care îl văd ceilalţi: Ana va ajunge în final să-l considere „o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Încearcă să-şi rezolve conflictul interior după ce este chemat să depună mărturie în cazul uciderii unei femei şi a unui copil. Prin faptul că jură strâmb la proces, acoperindu-l pe Lică, devine complice la crimă. Hotăreşte totuşi să-l trădeze pe acesta, cu ajutorul jandarmului Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va opri jumătate din sumele aduse de acesta. Greşeala esenţială a lui Ghiţă este că, deşi doreşte să revină la drumul cel bun, nu este onest până la capăt nici faţă de sine, dar nici faţă de Lică sau Pintea.

Punctul culminant prezintă imaginea ultimei trepte de degradare morală a personajului. Orbit de

dorinţa de a se răzbuna pe Lică, îşi părăseşte soţia în ziua de Paşte, lăsând-o astfel drept momeală în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că degradarea sa morală nu se va extinde şi asupra Anei şi că aceasta va rezista ispitei reprezentate de Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece în ciuda nelegiurilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”.

Deznodământul presupune rezolvarea conflictului interior, şi apoi al celui exterior. Dezumanizarea totală a lui Ghiţă şi dovada incapacităţii lui de a reveni pe drumul iniţial, este subliniată prin gestul lui final de a-şi ucide soţia. Nu o omoară pe Ana din cauza orgolilului de soţ înşelat, ci datorită mustrărilor de conştiinţă

pentru că a influenţat şi decăderea ei morală: „Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu pot să te las viuă în urma mea. Acu, urmă el peste puţin, acu văd c-am făcut rău şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu

te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui, pentru ca să-mi stâmpăr setea de răzbunare, dacă mai adineaoră l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis.” Ghiţă este şi el ucis de Răuţ, la ordinul lui Lică. Pentru a nu se lăsa prins de jandarul Pintea, Lică ia decizia de a-şi lua viaţa, izbindu-se cu capul de un copac. Un foc teribil mistuie hanul „Moara cu noroc”, purificând astfel locul de toate relele săvârşite.

Finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultim martor al destinelor personajelor, afirmă: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dat.” Nimic nu stă mai presus de destinul omului şi aici se creează din nou o punte între tragedia clasică şi mentalitatea populară românească.

In concluzie, "Moara cu noroc" este o nuvela realista de analiza psihologica, prin care Ioan Slavici se dovedeste un fin observator al universului sufletesc, construind personaje convingatoare. Maiestria prozatorului reiese din siguranta cu care manuieste dialogurile, monologurile ce evidentiaza zbuciumul sufletesc al

personajului central. Proza lui Slavici se distinge prin autenticitatea limbajului, presarat cu regionalisme, prin

oralitate, spontaneitate si sobrietate.

Relaţia dintre două personaje într-un text narativ studiat aparţinând lui Ioan Slavici-Ghiţă şi Lică-

În literatura română, nuvela a fost abordată începând cu secolul XIX, în special în perioada marilor clasici, unele dintre aceste creaţii literare fiind adevărate capodopere. Ca specie literară, nuvela este un text în

proză cu un singur fir narativ, un număr restrâns de personaje, spaţiul şi timpul sunt bine determinate, iar naratorul este în general obiectiv.

În orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest lucru este

vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici.Realismul nuvelei este susţinut mai ales de amprenta pe care şi-o pune mediul social asupra comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor dintre personaje. Astfel iau naştere conflicte puternice de ordin exterior (social) sau interior (psihologic, generat de cel dintâi).

Relaţia dintre Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare a maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o lume condusă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu frica lui Dumnezeu; Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi, fiind un simbol al degradării morale. Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu noroc însemnă declanşarea inevitabilă a conflictului.

Cizmarul Ghiţă, luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai mulţi bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei. Iniţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă

bine, înţelegerea în familie este deplină, dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică Sămădăul, un om “primejdios”, cum îl numeşte Ana.

Pătrunderea lui Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot


8/71


9/71

Punctul culminant arata cum Ghita ajunge pe ultima treapta a degradarii morale in momentul in care, orbit de furie si dispus sa faca orice pentru a se razbuna pe Lica , isi arunca sotia, la sarbatorile Pastelui, drept momeala, in bratele samadarului.Ana este omorata de Ghita, la randul lui Ghita este omorat de Raut, iar Lica se sinucide. Deznodamantul consta in incendiul teribil, in noaptea de Pasti a Morii cu noroc, iar singurele

personaje care supravietuiesc sunt copii si batrana.Din perspectiva psihologica, nuvela prezinta conflictul interior, trait de Ghita care este sfasiat de dorinte

pe cat de puternice, pea tat de contradictorii:dorinta de a ramane un om cinstit, pe de-o parte si dorinta de a se imbogati alaturi de Lica , pe de alta parte.Conflictul nuvelei este complex, de natura sociala, psihologica si

morala.In nuvela , accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe cimplexitatea personajelor. Simetria dintre incipit

si final se realizeaza prin descrierea drumului.Simbolistica initiala a drumului se completeaza, in final, cu sugestia drumului vietii care continua si dupa tragedia de la Moara cu noroc “Apoi ea lua copiii si pleca mai departe”. Stilul nuvelei este sobru. concis, fara podoabe.

Monologul interior, de factura traditionala,monologul interior adresat, stil indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologica a personajului principal. Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice in discursul narativ. Descrierea initiala are, pe langa rolul obisnuit de fixare a coordonatelor spatiale si temporale, functia simbolica si de anticipare.Naratiunea obiectiva isi realizeaza funcia de reprezentare a realitatii prin absenta marcilor subiectivitatii, prin impresia de stil cenusiu.

Dialogul contribuie la caracterizarea indirecta a personajelor, sustine veridicitatea relatiilor dintre personaje. Limbajul naratorului si al personajelor valorifica aceleasi registre stilistice:limbajul regional, ardelenesc, limabjul popular, oralitatea.Intelesul classic-moralizator al nuvelei este sustinut prin zicale si

proverbe populare sau prin replicile-sensinte rostite de batrana la inceputul si sfarsitul nuvelei.Ghita, personajul principal al nuvelei este surprins intr-un process de dezumanizare. Caracterizarea

directa facuta de autor ii prezinta in primul rand personajului statutul initial: cizmar sarac, bun meserias, harnic, modest, bland si cumsecade.Acesta hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc nu numai pentru a trai mai bine, ci si pentru a fi respectat.Personajului I se schiteaza un portret fizic “inal si spatos”, dar si un

portret moral “de tot ursuz”, “se aprindea pentru orisice lucru de nimic”.Ghita este carcaterizat si de alte personaje cum ar fii : Lica “Tu esti om, Ghita, om cu multa ura in

sufletul tau, si esti om cu minte…Ma simt chiar eu mai vrednic cand ma stiu alaturea cu un om ca tine” si de

Ana “Ghita nu e decat o muiere imbracata cu haine barbatesti”.Personajul se si autocarcaterizeaza printr-un monolog interior “sarmanii mei copii, voi nu mai aveti,cum avusesera parintii vostri, un tata om cinstis.Tatal vostru e un ticalos”.

Caracterizarea indirecta reiese din gandurile si faptele personajului care tradeasa conflictul interior. Portretul moral este alcatuit dintr-o serie de trasaturi contradictorii .Odata intrat in relatie cu Samadaul se interiorizeaza, se transforma intr-un om sumbru. Oscileaza intre dorinta de a redeveni onest si tentatia irezinstibila a imbogatirii, devine victima Samadaului care ii descopera slabiciunea.Sentimentul nesigurantei il stapaneste si are efecte devastatoare cum ar fii tensiunea din interiorul sau care creeaza spaima, neincrederea in ziua de maine, devine brutal cu Ana, constientizeaza caderea sa morala “se simtea ticalos si slab in el insusi”.Scaparea nu mai era posibila decat prin moarte, si cum Ana reprezenta amintirea aceea ce fusese

luminos si bun, Ghita o ucide, omarand astfel reminiscenta a ceea ce fusese el candva “Simt numai ca mi sa pus ceva de-a curmezisul in cap si ca nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea”.In opinia mea, dezumanizarea lui Ghita , produsa de obsesia imbogatirii, pune exemplar in evidenta

viziunea lui Slavici despre societatea rurala romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX –lea. Prin verosimilitatea personajului si prin analiza psihologica a acestuia, autorul nuvelei “Moara cu noroc” construieste un personaj complex care ramane prototip neidealizat al universului rural romanesc.

Baltagul-Romanul realist-tradiţional-

de Mihail Sadoveanu

Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu (1880-1961) a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat "poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari" (George Călinescu). Versul moto, "Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne", argumentează viziunea mioritică asupra morţii, căreia


10/71

Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea aexistenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă. Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către exegeţii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: "Salga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), "Doica" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman).

Titlul

este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică şi simbolică menită să împlinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Ea este, în basmele populare, furată de forţele malefice (zmei) şi redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge: "...unealta răului se dovedeşte a fi, întoarsă, arma binelui [...]. Baltagul dă prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile întrebări, să-1 ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa pentru a vorbi şi a se demasca; în sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică, însuşită de răufăcător şi recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare: atâta vreme cât se află în posesia Iui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-1, el apare cu adevărata sa înfăţişare. Cartea lui Sadoveanu se cheamă «Baltagul» aşa cum se cheamă unele basme «Nuieluşa fermecată» sau «Paloşul năzdrăvan»". (Petru Mihai Gorcea - "Nesomnul capodoperelor - Basmul eternei repetiţii. însemnări sadoveniene")

Cuvântul "baltag" poate veni şi de la grecescul "labrys", care înseamnă secure cu două tăişuri, dar şi labirint. în roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât unlabirint interior, al frământărilor sale de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria

porneşte în căutarea soţului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.In mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială, adică un simbol al vieţii şi al morţii. Centrul acestui labirint este râpa dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui Nechifor Lipan.

Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa

problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii de viaţă fundamentale, statornicite din vremuri imemoriabile.În roman mai regăsim tema formării, a călătoriei iniţiatice. Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui este un

moment formativ, ce îi aduce maturizarea. Trecerea de la starea de inocenţă la experienţă se face greu, şi personajul îşi descoperă propria natură după un exerciţiu îndelungat, co ordonat de mamă cu tenacitate.Mai întâi, educaţia sa a însemnat consonanţa cu ritmurile naturii: „Pârâul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sară, când învăluie focul limbi sub sprânceana pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii. Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân în care pluteau vara şi copilăria". Noua structură socială a

pătruns la Gheorghiţă - ţine condică, călătoreşte cu trenul, dar mama vrea ca acesta să nu iasă din „rânduială". Vitoria îşi dă seama cu părere de rău că feciorul nu este maturizat şi din această cauză nu se poate sprijini pe

ajutorul său: „Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-acu înainte supărările vieţii". El nu este pe deplin convins de necesitatea călătoriei care are scop cognitiv şi justiţiar: „M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială", „Vitoria îl privi clipind. îl văzu sfios şi nesigur", apoi „Oftă cu năduf..." Pentru a deveni bărbat, Gheorghiţă a trebuit să străbată împreună cu mama sa drumul labirintic al morţii care este în acelaşi timp un drum de viaţăşi de renaştere. Tot un act iniţiatic este veghea din râpă, a osemintelor tatălui, act ce se configurează într-o renaştere simbolică şi asigură continuitatea între Părinte şi urmaş, însemnând şi dobândirea unei personalităţi: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări". Maturizarea se împlineşte în momentul când tânărul ajunge să mânuiască baltagul împotriva asasinului tatălui.

Tema educaţiei este abordată şi în caracterizarea Minodorei. Deoarece a încercat să se abată de la normele arhaice, în cazul fetei, recluziunea iniţiatică la mănăstire, pentru un timp, este necesară. Ideea de labirint, degajată de lumea cărţii este sugerată şi de numele fetei, Minodora însemnând în greceşte "dar de la Minos".

Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi colectiv. Timpul derulării acţiunii este vag


11/71


12/71

Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate, ucigaşii trebuie să plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii.

Deznodomântul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi răspunde foarte rece: „Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale pomeniile viitoare pentru sufletul lui Nechifor

Lipan, dar şi drumul de întoarere spre casă împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase Nechifor îniante să fie ucis. Astfel, finalul restabileşte atât ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor Lipan a fost răzbunat şi a fost reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să aibă grijă de casă şi de copiii ei: „La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe

părintele să ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.”Aceste cuvinte ale Vitoriei se leagă de povestea lui Nechifor de la începutul romanului: muntenii nu au noroc în viaţă, dar au o „inimă uşoară” care îi ajută să treacă peste marile necazuri şi să-şi ducă mai departe

viaţa. Din punct de vedere structural si compoziţional , romanul este alcătuit din şaisprezece capitole, divizate în trei părţi. Partea întâi cuprinde aşteptarea lui Nichifor Lipan, partea a doua călătoria vitoriei şi a lui Gheorghiţă, iar partea a treia împlinirea datinii funerare şi a justiţiei. Ca un roman, acesta cuprinde doua mari

planuri narative: planul realist, care constă în reconstituirea monografică a lumii pastorale şi planul mitic care ilustrează sensul ritual al acţiunilor personajului principal.

Personajele , ca în orice roman, sunt numeroase. Personajul principal, femeia voluntară, este “un exponent al speţei” în relaţie cu lumea arhaică, dar si o individualitate, prin insusirile sale. Vitoria este o femeie

puternică, hotărâtă, curajoasă, lucidă. Inteligenţa nativa si stapanirea de sine sunt evidentiate pe drum, dar mai ales la părăstas, când demască ucigaşii. Soţie iubitoare, porneşte hotărâtă în căutarea bărbatului: “era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţe Lipan, aşa-i era drag şi acuma, când aveau copii

mari cât dânşii”. Ţipătul dinaintea coborârii cosciugului şi gesturile concentrează iubirea si durerea pierderii soţului: “Cu aşa glas a strigat, incât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur. S-a dărâmat în genunchi, şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului.” Portretul fizic relevă frumuseţea personajului prin tehnica detaliului semnificativ “Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţa neobişnuită în privire”.

Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat iniţiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiţă.

Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă, prin retrospectivă şi rememorare şi simbolizează destinul muritor al oamenilor. Numele sau “cel adevărat şi tainic”, de botez, este tot Gheorghiţă, dar primise numele Nechifor.

Personaje episodice sunt Minodora, fiica receptivă la noutaţile civilizaţiei, este trimisă la mănăstire. Apoi avem alte personaje episodice care au valoare simbolică sau reprezentativă: moş Pricop (ospitalitatea),

părintele Dănilă (autoritatea spirituală în satul arhaic), baba Maranda (superstitiile)Trăsăturile personajului colectiv, muntenii, sunt surprinse încă de la început, în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan, rememorată de Vitoria. “Viaţa muntenilor e grea. mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-şi câstige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu toiagul.”

În concluzie, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu este un roman tradiţional care oferă o imagine amplă şi profundă a vieţii, zugrăveşte modul de viaţă al oamenilor de la munte, unde obiceiurile si traditiile sunt respectate cu sfintenie. Baltagul este considerat expresia ceamai înaltă a stilului sadovenian şi unul dintre cele mai reuşite romane din literatura română.

Relaţia dintre două personaje într-un roman realist-tradiţional-Vitoria şi Gheorghiţă-

Mihail Sadoveanu este unul dintre marii prozatori ai perioadei interbelice, curentul valorificat de acesta fiind realismul. Printre reperele creației sale se mai remarca si romanele precum ,,Frații Jderi’’, ,,Zodia


13/71

Cancerului’’ dar si nuvelele si povestirile precum ,,Hanul Ancuței’’. Relația dintre Gheorghița si Vitoria este atât una de mama-fiu, cat si de inițiat-inițiator.

Relația dintre cele doua personaje este conturata prin intermediul elementelor de structura si de compoziție precum: titlul, conflictul, relațiile temporale si spațiale, si perspectiva narativa.Titlul textului este in directa relație cu conținutul, anticipând tema acestuia: căutarea adevărului si înfăptuirea dreptatii. Morfologic, este alcătuit dintr-un substantiv comun articulat cu articol hotărât, ,,Baltagul’’, care denotativ face trimitere la o secure cu doua taisuri, fiind in același timp arma cu care a fost omorât Nechifor si

cu care s-a făcut dreptate. Conotativ, este un simbol ambivalent, sugerând crima si pedeapsa, făcând se asemenea trimitere la mitul labirintului cu care este asociat drumul inițiatic parcurs de Gheorghița.

In text apare slab schițat un conflict interior care surprinde incertitudinea Vitoriei cu privire la pornirea in căutarea lui Nechifor, acesta fiind plecat la Dorna cu oile si întârziind nejustificat de mult. Puternic conturat este conflictul exterior, central fiind cel dintre Vitoria si cei doi criminali, Calistrat Bogza si Ilie Cu țui. Conflictul debutează in secvența in care Vitoria, punând cap la cap informațiile adunate, constata ca intre Suha si Sabasa, cei doi tovarăși ai lui Nechifor au fost văzuți singuri după ce fuseseră părtași la o tranzacție cu șotul Vitoriei. Conflictul evoluează prin încercările Vitoriei de a afla adevărul despre moartea lui Nechifor, testându-i

pe cei doi prin întrebări incomode. Perspicace, Vitoria înțelege ce s-a întâmplat, conflictul finalizându-se in

secvența praznicului prin pedeapsa celor doi făptași.Spațial, acțiunea începe intr-un sat de munte din Moldova (Măgura Tarcăului), surprinzând apoi traseul

pe care l-a parcurs Nechifor spre Vatra Dornei. Câteva repere sugestive sunt localitățile Suha si Sabasa dar si Râpa Crucea Talienilor, in care Vitoria a găsit osemintele lui Nechifor. Temporal, ac țiunea se petrece pe

parcursul unui an, având cam repere sfâr șitul de toamna (plecarea Vitoriei), si începutul primăverii (întoarcerea ei spre casa).

Din punct de vedere a perspectivei narative, putem remarca prezenta unui narator omniscient si obiectiv, care relatează la persoana a III-a, focalizarea fiind 0. Mai mult decat atat, rela ția dintre cele doua personaje este evidențiata si cu ajutorul statutului social, moral si psihologic alem acestora.

Din punct de vedere social, Vitoria este o taranca din Mugura Tarcăului, soție de oier înstărit si mama a doi copii, Minodora si Gheorghița. După ce moartea soțului apare ca o certitudine, aceasta devine văduva. Moral, însumează o multitudine de calitati fiind atat o femeie inteligenta, ambițioasa, credincioasa, dar totodata si una superstițioasa, si răzbunătoare, neaflându-si liniștea pana nu reuseste sa ii pedepseasca pe cei care l-au omorat pe Nechifor. Psihologic, Vitoria afișează o persoana puternica si o fire introvertita ghidându-se in viața după proverbul ,,cine vorbește mult, știe puțin.’’

Din punct de vedere social, Gheorghița este fiu de oier înstărit, iar acesta nu isi schimba statutul pe tot parcursul nuvelei. Moral, la început este infatisat ca un copil respectuos, ascultător, devenind pe parcurs mai pregătit pentru viața. O secvența sugestiva ce ilustrează transformarea copilului in bărbat este cea a praznicului,

Gheorghița având curajul si tăria de a-l lovi cu baltagul pe Calistrat Bogza, răzbunându-si tatăl. Psihologic, întruchipează tipul tanarului in formare a cărei personalitate se șlefuiește prin intermediul calatoriei inițiatice

parcurse. Nu in ultimul rand, relatia dintre cele doua personaje este scoasa in evidenta si prin intermediul

secventelor semnificative. O secvența semnificativa este cea in care Vitoria si Gheorghița descoperă intr-o râpa osemintele lui Nechifor. Dându-si seama ca Nechifor a fost omorât undeva intre Suha si Sabasa, aceasta împreuna cu fiul ei, pornește in căutarea lui. Cei doi dau peste Lupu, câinele lui Nechifor care ii conduce la o râpa. Gheorghița coboară in râpa pentru a vedea ce se afla acolo, găsind in cele din urma osemintele tatălui sau. Pentru a se asigura Vitoria, coboară si ea, comporandu-se ca un adevărat detectiv.

Aceasta descoperă faptul ca doi oameni l-au omorât pe bărbatul sau, iar luându-i craniul in mana, aceasta deduce ca a fost lovit cu un baltag in ceafa, fiind mai apoi aruncat in râpa împreuna cu calul sau. Secvența demonstrează tăria de caracter a Vitoriei dar si perspicacitatea acesteia,deoarece încearcă sa analizeze obiectiv indicile de la ,,locul crimei’’. Mai mult decât atât, coborârea in râpa permite o analogie cu coborârea in


14/71

infern, făcând trimitere la mitul Isis si Osiris. De asemenea, in ceea ce-l privește pe Gheorghița, secvența este deosebit de sugestiva, deoarece, lăsat sa vegheze osemintele tatălui peste noapte este obligat practic sa se maturizeze rapid.

O alta secvența sugestiva in ceea ce privește relația dintre cele doua personaje este cea a praznicului. Vitoria, ca o buna credincioasa, ii organizează lui Nechifor praznicul invitându-i si pe cei doi criminali. In încercarea de a-i da de gol, aceasta le adresează o multitudine de întrebări, punându-i in dificultate. Mai mult decât atât, aceasta povestește cum crede ca ar fi fost omorât Nechifor, moment in care Calistrat Bogza cedează

nervos, devenind violent. Vitoria ii face semn lui Gheorghița sa îl omoare pe criminal, iar acesta simțind ca ii este sfâr șitul, mărturisește fapta celor doi, celalalt fiind dat pe mana politiei. Vitoria este caracterizata in mod indirect, prin comportament si prin relația ei cu alte personaje ca fiind un bun cunoscător al sufletului omenesc, inteligenta dar si răzbunătoare. Mai mult decât atât, fata de Gheorghița se comporta ca un adevărat inițiator prin indemnul adresat acestuia de a-si răzbuna tatăl, Gheorghița devenind astfel demn de a purta baltagul. Felul in care Vitoria isi face dreptate poate fi privit drept condamnabil după legile noastre, justificat însa de legea locului (,,Legea Baltagului’’).

In opinia mea, tema textului, căutarea adevărului si înfăptuirea dreptatii, se reflecta in relația dintre Vitoria si Gheorghița, ce conturează nu doar cuplul mama-fiu, ci si de inițiat-inițiator.

In primul rând, Vitoria îl ia pe Gheorghița la drum deoarece conștientizează ca aceasta are nevoie de o experiența care sa-l maturizeze. Astfel, Gheorghița veghează o noapte intreaga osemintele ntatălui sau.

In al doilea rând, in înfăptuirea dreptatii, Gheorghița este ,,mana dreapta’’ a mamei sale, el fiind cel îndemnat sa-l lovească pe Calistrat Bogza cu baltagul pentru a-si răzbuna tatăl.

Aşadar relaţia dintre Vitoria şi Gheoghiţă este de iniţiat-iniţiator. Vitoria îl sprijină pe fiul ei pe tot parcursul romanului prin experienţa sa, iar Gheoghiţă o ajută prin energia şi puterea sa tinerească.

In concluzie, datorita faptului ca Vitoria îl ia pe Gheorghița cu ea si acesta isi răzbuna tatăl, putem spune ca tema textului, căutarea adevărului si înfăptuirea dreptatii se reflecta in relația celor doua personaje. Perspicace, determinata si puternica, Vitoria este un personaj feminin care stârnește admirația criticilor

facandu-l pe G. Călinescu sa vadă in ea ,,un Hamlet feminin’’.

Particularităţi de construcţie a personajului într-un roman apartinand lui Sadoveanu-Vitoria Lipan-

Romanul ,, Baltagul “, apărut în 1930, se înscrie în tematica generală a operei lui Mihail Sadoveanu, căreia îi constituie o sintezã genială. Romanul este scris ca o replicã la balada ,, Mioriţa “ , căreia îi dã o continuare epică, iar tema principală o constituie căutarea şi pedepsirea ucigaşilor unui oier, fapt esenţial pentru echilibrul lumii, tulburat de crimă.

Tema secundară este descrierea monografică a unei lumi arhaice, cea a satului moldovenesc de munte

de la confluenţa secolelor XIX şi XX, în care încep să pătrundă, timid, dar neliniştitor, elementele civilizaţiei moderne.

Vitoria Lipan este personajul principa l al romanului şi unul dintre cele mai complexe personaje feminine din literatura noastră. Majoritatea personajelor sunt caractere puternice,sunt reprezentative pentru lumea pe care o reprezintă.

Dintre toate personajele figura cea mai importantă este Vitoria Lipan,care se individualizează prin câteva trăsături distincte:este soţia lui Nechifor Lipan şi mama Minodorei şi lui Gheorghiţă.Încă de la început impresionează prin frumuseţea şi farmecul fizic,căci la cei aproape 40 de ani „ochii ei căprui răsfrângeau lumina castanie a părului”,însă privirea ei era dusă departe,semn al gândurilor care o copleşeau. Ochii ei „luceau ca într-o uşoară ceaţă,in dosul genelor lungi,răsfrânse în cârligaşă.”

Înfăţişarea fizică ilustrează îngrijorarea femeii provocată de absenţa îndelungată a soţului ei,pe care îl bănuieşte mort. Femeie dârză ,deprinsă cu greutăţile vieţii,Vitoria este o gospodină harnică şi pricepută,care duce treburile gospodăriei în absenţa soţului,care adesea este plecat.Ea ştie să producă şi să valorifice laptele,brânza,ştie să se tocmească cu negustorii şi unde să-şi vândă produsele,mergând ea însăşi la câmpie.


15/71

Având un deosebit simţ practic,înainte de a pleca în căutarea lui Nechifor,ea îşi lasă gospodăria orânduită.Prevăzătoare îşi duce banii la preot pentru a nu fi prădată,comandă pentru Gheorghiţă un baltag pe care îl sfinţeşte părintele Danilă,iar ea ia cu sine o puşcă pe care s-o folosească în caz de nevoie.

Femeie arhaică ,Vitoria este o femeie credincioasă,care respectă cu stricteţe obiceiurile strămoşeşti şi creştine.Nu pleacă la drum până nu se consultă cu preotul,se roagă,ţine post 12 vineri,se spovedeşte,se împărtăşeşte,iar când întâlneşte o cumetrie şi o nuntă respectă tradiţia şi mai ales e preocupată să împlinească toate cele creştineşti pentru înmormântarea lui Nechifor.

Femeie superstiţioasă , Vitoria crede în vise,în semne,în decântece şi în vrăji şi pentru aceasta nu uită să

meargă şi la baba Maranda pentru a afla veşti despre soţul ei.Certitudinea că soţul ei e mort,este întărită de visul în care acesta i-a apărut trecând peste o apă neagră,întors cu spatele.

Vitoria impresionează prin luciditate şi stăpânire de sine,căci îşi dă seama că Gheorghiţă are nevoie de mintea şi experienţa ei şi hotărăşte să plece împreună. Având o inteligenţă ieşită din comun,Vitoria reuşeşte să intuiască şi să descifreze cele mai intime gânduri ale lui Gheorghiţă sau a celor cu care intră în contact.Ea ştie să strecoare anchetatorilor sugestii fără ai jigni.Este dulce la vorbă cu cei care îi oferă date şi ascuţită la limbă cu cei care nu-i dau relaţii.Vorbeşte de multe ori în maxime:”cine nu cearcă,nu izbuteşte”, „cel ce spune multe,ştie puţine”, „toate pe lumea asta au un rost”. Cu toate greutăţile întâmpinate în drumul său,Vitoria nu renunţă,nu dă înapoi până nu-şi atinge scopul.

Ca mamă se dovedeşte mai tolerantă cu Gheorghiţă şi e mai aspră cu Minodora,pe care vrea să o educe în spiritul tradiţiei. Dragostea pe care a purtat-o soţului ei o face să fie neliniştită şi împovărată de gânduri când acesta lipseşte.Bănuiala că el e mort o roade „ca un vierme neadormit” şi se socotea moartă şi neliniştită ca „pârâul Tarcăului” până nu-l va găsi pe Nechifor Lipan:”dacă a intrat el pe celălalt tărâm,oi intra şi eu după dânsul”.

Dragostea pentru soţ se păstrase ca în tinereţe.Deşi atunci se arătase uneori geloasă,acum ar fi preferat „să-i fi făcut farmece vreo muiere”,cum spune baba Maranda.Vitoria înţelege elementele naturii,care o îndrumă şi îi dau semne,să o ia pe calea cea bună.Ea îi uimeşte pe cei din jurul său prin intuiţie.Gheorghiţă zice:”Mama asta trebuie să fie fermecătoare,cunoaşte gândul omului”.La rândul lui Calistrat Bogza e uluit de exactitatea cu care a reconstituit momentul crimei:”să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”.

Vitoria e un personaj complex caracterizat atât prin mijloacele caracterizării directe şi indirecte. Fiind un personaj complex părerile criticilor literari referitoare la Vitoria sunt diverse.George Călinescu o socoteşte „un Hamlet feminin”.Perpessicius o socoteşte „un suflet tenace şi aspru de munteancă,un aspru caracter de o voinţă aproape sălbatecă,aproape neomenească”.Nicolae Manolescu o considera „nereligioasă,vicleană şi rea”.

Monologul final scoate în evidenţă respectul pentru tradiţie al protagonistei: hotărârea nestrămutatã vizibilă prin refuzul constant de a-i permite fetei sale sã se căsătorească cu bãiatul,, dăscăliţei lui Topor.” De asemenea, Vitoria plănuişte cu grijă parastasurile dovedind energia şi putere de muncă, sugerate indirect de drumurile lungi pe care şi le hotărăşte, până la Prut şi la apa Jijiei. Vitoria este caracterizată indirect şi prin nume, care sugerează că va fi victorioasă biruind toate greutăţile şi împlinindu-şi destinul.

În concluzie, Vitoria Lipan este un personaj complex cu trăsături definitorii unui justiţiar. Cu un destin mitic al mãicuţei bătrâne din ,, Mioriţa “, Vitoria rămâne unul dintre cele mai frumoase chipuri feminine din literatura noastră, simbol al iubirii mândre şi dârze, care depãşeşte toate adversităţile destinului.

Ion-Romanul realist-obiectiv-

de Liviu Rebreanu

Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist şi

obiectiv care înfăţişează univerul rural fără a-l idealiza. Geneza romanului Ion este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o autorul cu un ţăran care săruta pământul, un eveniment din satul său, când un ţăran văduv şi bogat şi-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o discuţie cu un flăcău foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape

bolnăvicioasă.” Scena sărutării pământului se regăseşte în roman şi are un rol important deoarece reprezintă un


16/71

simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest semnificativ nu numai pentru destinul personajului principal ci şi pentru conturarea întregii naraţiuni, deoarece destinul tuturor personajelor se învârte în jurul problemei pământului.

Titlul face trimitere la personajul eponim al romanului. “Ion” desemnează destinul individual al ţăranului român în lupta pentru dobândirea pământului. Autorul însuşi mărturiseşte că “deşi anodin (banal), titlul mi s-a părut semnificativ”Acest personaj concentrează tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Deşi tăran, care s-ar inscrie ca personaj, mai degrabă, în curentul tradiţionalismului, Ion este însă, mai ales, un personaj modern şi "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint

si exact", E.M.Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forţa conflictului interior ce se manifestă pătimaş şi prin analiza psihologică de introspectare a caracterului.

Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie. În acelaşi timp, romanul este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Pe parcursul romanului sunt descrise ritualuri care

privesc marile evenimente din existenţa unui om: naşterea (naşterea copilului Anei), căsătoria (obiceiurile descrise la nunta dintre Ion şi Ana) şi moartea (ritualurile pentru Dumitru Moarcăş şi moartea Anei). Un alt eveniment important din viaţa unei comunităţi săteşti asupra căruia autorul se opreşte este hora. În afara obiceiurilor referitoare la desfăşurarea existenţei umane, sunt descrise şi îndeletniciri specifice mediului rural

legate de munca la câmp, care subliniază şi mai mult caracterul monografic al romanului. O altă temă principală este iubirea, care va realiza nucleul celei de-a doua părţi a romanului.Incipitul romanului ne oferă elemente spaţio-temporale, prezentându-se şi personajele principale şi

secundare. Într-o duminică de vară, în curtea văduvei lui Maxim Oprea, se adună la hora toţi locuitorii satului ardelean Pripas. Trei ţigani lăutari cântă lângă şopron, iar flăcăii si fetele satului joacă Învârtita şi Someşana. Printre privitori se află primarul Florea Tancu, înconjurat de săteni, într-oevidentă stratificare socială: chiaburul Ştefan Hotnog, Trifon Tătaru, Simion Lungu , iar mai târziuVasile Baciu. Alături de ei se află ceilalţi săteni: Alexandru Pop Glanetaşul, Cosma Ciocănaş şi grupulfemeilor şi al fetelor neinvitate la joc. Curând îşi fac apariţia preotul Belciug, învăţătorul Zaharia Herdelea, soţia sa doamna Maria Herdelea şi copiii acestora: Titu, Laura şi Ghighi.Dintre tinerii implicaţi în horă se remarcă : Ion Pop al Glanetaşului, Ana Baciu, Florica Oprea ,George Bulbuc şi Ilie Onu. La horă Ion joacă cu Ana, fata bogată , dar urâţică, deşi o iubeşte peFlorica, o fată

frumoasă, dar săracă.Intriga constă în apariţia Vasile Baciu, care vine beat de la cârciuma lui Avrum şiinsultându-l pe Ion( îl

numeşte: ,,hoţ, tâlhar, sărăntoc şi fleandură”), şi avertizându-l să-i lase fata în pace. Patima lui Ion pentru pământ, precum şi insultele lui Vasile Baciu declanşează în tânărul ambiţios setea de răzbunare, finalizată dezastruos pentru toate personajele implicate în conflict.

Desfăşurearea acţiunii prezintă pe mai multe planuri narative evoluţia personajelor şi a relaţiei dintre ele, având în centru nucleul format din Ion, Ana, Vasile Baciu, Florica şi George. Cele două planuri se intersectează uneori, având ca punct de intersecţie personajul protagonist al romanului Ion, fost elev al învăţătorului Herdelea, prieten al lui Titu şi flăcău neagreat de Ion Belciug. Începutul desfăşurării acţiunii este marcat de bătaia dintre Ion şi George, pornită- în aparenţă-dela plata lăutarilor, dar aceasta este doar camuflarea

unui conflict mult mai puternic : disputa Anei.Victoria este de partea lui Ion, care îl înfrânge pe rivalul său printr-o lovitură decisivă cu parul, faptă pentru care va fi ruşinat de preotul Belciug în biserică. Chiar de a doua zi, mergând la coasă, Ion este copleşit de ,,glasul pământului”, renunţă temporar la pasiunea pentru Florica şi îşi canalizează eforturile în dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu.În acest timp, satul comentează întâmplarea de la cârciumă, cel mai indignat fiind preotulBelciug( care îl şi ceartă pe Ion când îl întâlneşte). De partea flăcăului se află familia învăţătorului Herdelea. În aceeaţi seară, vizitându-l pe dascăl, Ion le spune tuturor că ,,trebuie” s-o ia pe Ana.

În duminica următoare, preotul îl ruşinează pe Ion în biserică, în timpul predicii. Aflat în biserică,Ion se ruşinează, socotindu-se vinovat pentru că voise să devină bogat printr-o minciună. Într-o altă ziînsă, întâlnind-o

pe Ana, pe care o neglijase un timp, Ion îi promite că vor fi împreună. În toamnă, stimulat de ,,glasul pământului”, tânărul săvârşeşte un act necugetat: fură o brazdă de pământ din lotul vecinului său, Simion Lungu. Odată cu sosirea iernii, George merge des în casa lui Vasile Baciu, dar Ana îl primeşte cu răceală, mai ales că Ion începuse să treacă pe la poarta ei. Între timp, fiul Glanetaşului este dat în judecată de Simion Lungu şi va fi condamnat la două săptămâni de închisoare. De teamă că, în lipsa lui, Ana îi va fi dată lui Vasile Baciu, Ion merge mai des în vizită şi, în apropierea Crăciunului, o lasă pe Ana însărcinată.


17/71

Din acel moment Ion îşi încetează vizitele în casa lui Vasile Baciu, spre suferinţa Anei. Când Vasile Baciu află adevărul, o bate cumplit pe Ana, care este salvată din mâinile lui de câţiva săteni,timp în care Ion, aflat în curtea sa, trăia o ,,mulţumire stranie”. Încercând să îndrepte lucrurile, Baciu îşi trimite fata acasă la Ion , dar acesta o primeşte mândru pentru a-şi impune condiţiile.

Preotul Belciug pune la cale o întâlnire între cele două familii, în casa sa. După îndelungi discuţii, Baciu promite să le dea tinerilor cinci loturi de pământ şi o pereche de boi, dar Ion nu este mulţumit. Se ajunge apoi la o învoială, urmând ca, după nuntă, Ana să primească toate pământurile. Ceremonialul nupţial, descris în cuvinte solemne, ţine trei zile, iar Ion înţelege că odată cu pământurile o va primi şi pe Ana şi începe să o urască,

jucând în timpul nunţii numai cu Florica, spre mâhnirea Anei. După nuntă, Vasile Baciu refuză să îşi ţină promisiunea, iar Ana devine victima violenţei tatălui şi asoţului ei ,dar şi batjocura soacrei sale , Zenobia, provocând compasiunea întregului sat.

În vară, în timp ce se afla la seceriş, împreună cu Ion şi Alexandru Glanetaşu, Ana îl naşte pe Petrişor. Bătută de Ion chiar după botezul lui Petrişor, Ana este tot mai nefericită. În iarnă, de teama procesului cu Ion, Baciu îl cheamă la notar şi trece toate pământurile pe numelelui. După obţinerea pământului , Ion merge să-şi vadă pământurile şi într-un moment de sensibilizare ,,fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor ”

Florica se căsătoreşte cu George Bulbuc, tot în iarnă, spre surprinderea tuturor. La nuntă, Ana îşi dă seama că Ion o iubeşte pe Florica, iar mâhnirea care o cuprinde devine chemare a morţii. În sufletul lui Ion se

trezeşte acum ,,glasul iubirii”, mergând tot mai des la noua familie. Înştiinţată de Savista despre vizitele lui Ion, Ana înţelege adevărul şi derutată şi cu mintea stinsă se spânzură. Încă de la înmormântarea Anei, Ion înţelege că singura lui legătură cu pământul era Petrişor, dar în timp ce se afla la închisoare, copilul se îmbolnăveşte, iar doctorul chemat prea târziu nu-l mai poate salva.

Punctul culminant arată că pe măsură ce trece timpul, Ion devine tot mai bun prieten cu George, căutâd apropierea Floricăi. Bulbuc este însă înştiinţat de Savista de apropierea celor doi şi decide să-l pedepsească pe vechiul său rival. Într-o noapte, George se întoarce pe neaştepate şi-l surprinde pe Ion în curtea sa , venind la Florica. În mod simbolic, George îl loveşte cu o sapă, unealtă a pământului, ucigându-l. Aflat în agonie,

protagonistul conştientizează zădărnicia efortului său de a obţine pământul.În deznodământ Ion este înmormântat în curtea noii biserici, iar Belciug îşi împlineşte visul, pentru că

averea lui Ion revine bisericii şi slujeşte la ridicarea turlei strălucitoare a noii biserici. George este dus la

închisoare, Florica urmând să-şi ducă viaţa în singurătate. În final, hora satului este la fel de aprinsă ca şi cea de la începutul romanului, întrucât viaţa merge ma ideparte.

Structural, romanul este alcatuit din două părţi opuse si complementare, care prezintă evoluţia interioară a personajului principal: Glasul pământului si Glasul iubirii. Cele două părţi sunt organizate in 13 capitole, cifră aducatoare de ghinion pentru multe din personaje,in episoade şi secvenţe narative totul bine echilibrat.Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic,nefast)sunt semnificative, discursul narativ avand un Început si un Sfârşit: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte); Vasile, Copilul, Sarutarea, Streangul, Blestemul, George, Sfârşitul (partea a doua).Opera are structură circulară realizată prin simetria incipitului şi a finalului care descriu drumul care vine şi pe cel care pleacă din satul Pripas. Această descriere simbolizează viaţa care işi urmează cursul cu indiferenţă faţă de tragediile oamenilor.

Conflictul central al acestui roman realist este determinat de lupta pentru pământ în satul tradiţional, ardelenesc în mod special. Drama lui Ion, ţăran sărac, este de a nu putea semnifica nimic în ordinea socială şi umană a lumii, din cauza lipsei averii. Calităţile personale nu sunt luate în calculul acestei ierarhii, de aceea

personajul este pus in situatia de a alege intre iubirea pentru Florica si pământurile Anei. Principalul conflict exterior, social se manifesta între Ion al Glanetaşului si Vasile Baciu, adversarii care işi dispută pretenţiile la

posesiunea pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării.Adevarata dimensiune a dramei personajului principal o dă conflictul interior, precizat în structura

romanului prin titlul celor doua părţi: Glasul pamantului si Glasul iubirii . Cele doua voci rezoneaza in sufletul lui Ion când succesiv, când simultan, până la explozia lor asurzitoare in situaţia-limită. O reţea complexă de conflicte secundare completeaza tabloul complicatelor relaţii umane: învăţătorul Herdelea - preotul Belciug, Ion - George, Ion - Simion Butunoiu etc.

Liviu Rebreanu este un excelent realizator de portrete vii, autentice; intenţia lui a fost aceea de a generaliza, nu de a-şi individualiza personajul, adică de a crea tipologii. Personajele lui Liviu Rebreanu sunt surprinse în procesul lor de constituire, sunt personaje rotunde, dinamice, autentice sau viabile. Numărul mare de personaje puse în mişcare in romanul ” Ion “ creează impresia unei lumi care are toate datele realităţii. Majoritatea personajelor au biografii convingătoare, care le apropie cititorului şi le particulizeaza. Totusi,


18/71

atentia focalizeaza în permanenţă asupra personajului principal, a carui importanţă este indicată înca din titlu. Faptul ca ”lacomia lui de zestre este centrul lumii” (G.Calinescu) îl situeaza şi în centrul tuturor conflictelor. Întregul univers rural al Pripasului intră, intr-un fel sau altul, în legatură cu Ion, care intra în câteva posibile “triade” dramatice: ale lumii afective (Ion- Florica- Ana), a destinelor masculine (Vasile Baciu-George-Ion).In prim-plan, evolutia lui Ion în relatie cu Ana si cu Florica sau în conflictul deschis cu Vasile Baciu oferă date generoase şi relevante. Există însă personaje a caror relaţie nu pare sa iasă în evidenţă, dar tocmai de aceea releva constructia elaborata a romanului, cu numeroase simetrii, opoziţii şi puneri in abis.

În concluzie, romanul Ion reflectă estetica realistă prin tematica socială, prin geneza reprezentată de

fapte reale, prin conflictele care au la bază dorinţa de parvenire a protagonistului. Realismul este evidenţiat, de asemenea, prin personajele exponenţiale pentru anumite categorii sociale şi create în relaţie cu mediul şi prin verosimilitatea întâmplărilor relatate la persoana a III-a de către un arator omnipresent, omniscient, cu

perspectivă auctorială şi viziune naratologică „din spate”.

Relaţia dintre două personaje într-un roman realist-obiectiv-Ion şi Ana-

Ion, protagonistul romanului, intruchipeaza tipologia tranului sarac nemultumit de propia conditie sciala, pe care vrea sa si-o imbunatateasca. In societatea rurala a satului Pripas, unde conditia sociala a

individului este data de numarul de pogoane de pamant detinute, Ion se simte marginalizat social. Si asta datorita faptului ca detinul i-a harazit sa traiasca intr-o familie in care tatal a risipit zestrea sotiei. Destinul

prestabilit al protagonistului este surpins inca de la scena horei, printr-o secvanta de perspectiva finalista, cand naratorul il surpinde pe Alexandru Glanetasul „abandonat ca un caine la usa bucatariei, sfiindu-se sa se amestece in vorba printre bocotanii satului”. La polul opus al statutului social se situeaza Ana, fica „bocotanului” Vasile Baciu. Femeia devine o tinta pentru Ion care profita de nevoia ei de tandrete si de afectiune pentru a pune mana pe pamanturile lui Vasile Baciu. Cele doua personaje par sa reitereze destinul

parintilor lor a caror casatoriei are la baza acelasi motiv al flacaului sarac si al fetei bogate. Tatal lui Ion s-a casatorit cu Zenobia, o fata cu zestre, pe care ulterior a risipit-o. Tatal Anei, Vasile Baciu, si-a luat o sotie

bogata, a pastrat averea, dar si-a pierdut nevasta. Asadar, in acest roman care porpune o viziune traditionala, datele biografice ale celor doua personaje au rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atat Ion cat si Ana vor incerca sa forteze limitele destinului astfel sfarsind tragic.

Din punct de vedere psihologic, atat Ion cat si Ana reprezinta caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion actioneaza obsesiv in dorita lui de a avea cat mai mult pamant, in vreme ce Ana isi doreste obsesiv afectiunea lui Ion. Relatia dintre cele doua personaje este una specifica intre manipulator si manipulat. Ion constientizeaza nevoia fetei de afectiune si recurge la manipulare pentru a-si atinge scopul, acela de a intra in posesia

pamanturilor lui Vasile Baciu. Orbita de dorinta de afectiune si de protectie, Ana se lasa antrenata in jocul malefic a lui Ion.

Din punct de vedere moral, existenta celor doua personaje este situata inafara sferei eticii. Ion este total imoral, pentru ca recurge la gesturi necinstite pentru a-si atinge scopul: o lasa insarcinta pe Ana, facand-o de ras in fata satului, impingand-o in cele din urma la spanzuratoare. Ana, la randul ei, poate fi considerata imorala avand in vedere faptul ca a acceptat sa fie partasa la actul erotic inainte de casatorie. Cu toate acestea, cele doua

personaje pot fi absolvite partial de vina, daca avem in vedere ca au actionat influentati din exterior. Ion a inceput sa-si puna in aplicare planul de seducere a fetei „bocotanului” in urma unei vorbe aruncate in vant de Titu Herdelea „ daca Vasile Baciu nu vrea sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l obligi sa o faca”. De asemenea, Ana este influentata in gestul ei de catre Ion.

Relatia dintre cele doua personaje se evidentiaza inca de la scena horei, prezentata inca din expozitiunea

romanului. Desi o iubeste pe Florica, Ion alege sa o invite la joc pe Ana. Apoi cei doi se retrag din joc pentru a sta de vorba singuri, feriti de ochii lumii. Prin stil indirect liber naratorul omniscient patrunde in gandurile

protagonistului. Cititorul observa ca Ion nu-si indreapta privirea spre ochii Anei ci ii surpinde doar buzele care se misca lent, dezvelindu-i gingiile trandafirii, cu niste dinti albi ca laptele si cu strungulita la mijloc. Faptul ca


19/71

privirea Anei nu este inregistrata de protagonist sugereaza faptul ca acesta nu are niciun interes sa cunoasca sufletul femeii. In schimb ii apare in minte imaginea Floricai „cu ochii albastrii ca cerul de primavara”. Aceasta secventa narativa reliefeaza relatia dintre cele doua personaje, faptul ca Ion nu o iubeste pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasa,dar saraca.

Imediat dupa ce Vasile Baciu afla ca Ana este insarcinata cu Ion o bate si o alunga de acasa. Ajunsa la locuinta Glanetasului, femeia este intampinata de indiferenta lui Ion care continua sa manance, taindu-si tacticos bucatile de mancare. Isi sterge apoi briceagul de pantaloni, ridicandu-si privirea spre pantecele Anei,

moment in care afiseaza un zambet de satisfactie. Este constient ca-n pantecele Anei se afla garantul pentru pamanturile lui Vasile Baciu. O trimite apoi pe Ana dupa tatal sau pentru a discuta conditiile de nunta.

Discursul narativ al romanului dezvolta o tematia rurala, aducand in prim plan problematica pamantului in satul transilvanean, Pripas, de la inceutul sec al XX-lea. In societatea rurala surpinsa de Rebreanu in roman

pozitia sociala este data de numarul de loturi de pamant detinute. De asemenea, intemeierea familiilor se realiza pe criterii economice. Astfel, Ion renununta la iubirea pentru Florica cu scopul de a pune mana pe pamanturile lui Vasile Baciu. Intr-un razboi al orgoliilor masculine, Ana nu este decat o victima a desinului.

Conflictul principal al romanului este unul exterior si consta in lupta pentru pamant in satul Pripas. Protagonistul este raspunzator pentru toate conflictele majore prezente in text: intre Ion si Simion Lungu, intre

Ion si Vasile Baciu, intre Ion si George Bulbuc etc. Modernitatea romanului consta insa in surpinderea unui conflict interior, sufletul protagonistului fiind scindat intre cele doua porniri contradictorii: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”.

Perspectiva narativa obiectiva, cu o vizune „din darat” ii apartine unui narator omniscient, omniprezent si extradiegetic. Acest narator nu idealizeaza personajele, nu intervine in existenta lor, lasandu-le sa evolueze spre deznodamant, dupa nazuinte si slabiciuni. Omniscineta naratoriala se evidentiaza in scenele de perspectiva finalista. De exemplu, imaginea drumului din incipit prefigureaza traseul existential al protagonsitului, lafel cum imaginea mainilor sale „pline cu lutul cleios ca niste manusi de doliu” avertizeaza asupra sfarsitului sau tragic. De asemenea, imaginea carciumarului spanzurat averizeaza sfarsitul tragic al Anei.

Modalitatile de caracterizare a celor doua personaje sunt cele consacrate de proza realista: direce si indirecte. In capitolul al doilea naratorul ofera informatii biografice semnificative pentru evolutia ulterioara a celor doi. Despre Ion aflam ca era cel mai bun elev al invatatorului Herdelea, dar ca baiatul a refuzat sa-si continue scoala pe motiv ca „pamantul ii era mai drag ca ochii din cap”. Despre Ana ni se spune ca a ramas orfana de mama, nevoita fiind sa traiasca langa un tata sever si alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a intelege comportamentul obsesiv al celor doua personaje: Ion isi doreste pamant, iar Ana afectiune. Gesturile, faptele, gandurile sau relatia dintre personaje se constitue in adevarate mijloace indirecte de carcaterizare. Pe langa mijloacele consacrate de carcaterizar

romana materie bacalaureat

Documents