românii din transcarpatia sau de la nord de tisa

Românii din Transcarpatia sau de la nord de Tisa

Alina BOJOGA

Keywords: Historical Maramures; Romanians from Transcarpathia;

historical data; ethnographic and linguistic data; Romanian dialects from

Transcarpathia

Celebra afirmaţie a lui Nicolae Iorga, conform căreia România este o ţară

înconjurată de români, este valabilă şi astăzi. Situaţia se datorează faptului că

provincii româneşti, precum Maramureşul istoric, nordul Bucovinei, sudul

Basarabiei ș. a., în urma tratatelor de pace încheiate după cel de-al doilea Război

Mondial, au ajuns să facă parte din componența unor state vecine. Dată fiind

conjunctura politică de atunci, România nu a putut să-şi revendice teritoriile locuite

masiv de români, deși acestea se aflau chiar la porţile sale. Astfel, atitudinea oficială

a țării noastre față de etnicii români din afara graniţelor a fost una de acceptare

necondiționată a deciziilor marilor puteri occidentale și de supunere în fața

vicisitudinilor istorice.

În textul de față vom prezenta situația actuală a românilor din Transcarpatia

(sau de la nord de Tisa), lăsând de o parte celelalte comunități românești. În

ansamblu, conform datelor recensământului din 2001, pe teritoriul Ucrainei locuiesc

409.608 de români sau 0,85 % din populația republicii. Din articolul dedicat

românilor din Ucraina (disponibil pe Wikipedia) aflăm că diaspora românească

locuiește în regiunile limitrofe cu România și Republica Moldova și anume: în

regiunile Cernăuți (44,38% din totalul diasporei), Odesa (30,22%), Transcarpatia

(7,85%), Mâkolaiv (3,21%) și Kirovohrad (2,02%), în rest – 12, 32%1. Punctul

nostru de pornire îl va constitui momentul includerii acestui teritoriu în componența

Ucrainei Sovietice (1945), moment surprins într-un raport oficial elaborat de către

funcționari ai Ministerului Afacerilor Externe.

I. Românii de peste hotare

În 2014, la Editura Academiei Române din Bucureşti apărea un volum extrem

de interesant și important: Românii de peste hotare. Memoriu elaborat în anul 1945

de consilierul de legaţie Emil Oprişanu, ediţie îngrijită de Nicolae-Şerban Tanaşoca.

La vremea elaborării sale, acest Memoriu avea o finalitate strict circumscrisă: să

servească drept suport juridic în pledoaria cauzei românilor din afara granițelor țării

la un eveniment politico-istoric de maximă importanță, Congresul Păcii de la Paris.

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, București, România. 1 A se vedea detalii pe site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nii_din_Ucraina (accesat

la 27 martie 2020).

59

Alina BOJOGA

Altfel spus, era un document gândit special pentru delegația românească care urma

să participe la evenimentul de la Paris din 1946. În realitate, acest memoriu conținea

date istorice și informații exhaustive cu privire la conaționalii noștri din zona

Europei Centrale şi de Sud-Est: Ungaria, Ucraina Transcarpatică, Iugoslavia,

Bulgaria, Grecia, Albania şi Peninsula Istria. Privit din perspectiva zilei de astăzi,

raportul avea o semnificație dublă: în primul rând, făcea dovada prezenței unor

populații românești masive de-a lungul granițelor Statului Român. În al doilea rând,

conținea descrierea realităţilor geografice, demografice, etnologice și lingvistice din

spaţiul balcanic, toate acestea bazate pe studierea surselor bibliografice de

specialitate şi pe baza unor documente inedite din arhiva Ministerului de Externe,

care conțineau date prețioase și de teren referitoare la românii din Balcani.

E de menționat că Nicolae-Şerban Tanaşoca, editorul volumului,

reconstruiește în introducere, care precedă dosarul propriu-zis, contextul istoric al

perioadei interbelice și postbelice, situând întreaga problematică într-un cadru

geopolitic adecvat, fără de care cititorul actual nu ar putea aprecia la justa valoare

efortul depus de Emil Oprişanu și colegii săi. În acest sens, editorul ține să precizeze

un fapt fundamental în ce privește linia urmată de România în politica minorităților:

Tratând cu o largă toleranţă minorităţile de pe teritoriul naţional, România s-a

aşteptat ca şi statele în care se găsesc elemente româneşti să adopte aceeaşi linie de

conduită. Încrezătoare în tratatele pentru protecţiunea minorităţilor, semnate cu

prilejul trecutei Conferinţe de Pace, ea nu a revendicat pentru sine teritoriile locuite

masiv de români, aflate chiar la porţile sale, şi s-a mărginit a pretinde ca statele străine

să îngăduie minorităţilor româneşti libera lor dezvoltare spirituală şi culturală, unicul

scut împotriva deznaţionalizării ce rezultă din convieţuirea cu elementele majoritare

(Oprişanu 1945/2014: 7)2.

La vremea respectivă, adică în 1945, românii erau răspândiţi în următoarele regiuni:

în Ucraina Transcarpatică, la frontiera cu Maramureş; în Ungaria, de-a lungul

graniţei; în Iugoslavia, în Banat şi Craina; în Bulgaria, în Timoc şi în zona Dunării;

în Grecia, cel mai răspândit grup fiind în munţii Pindului, dar şi în Macedonia,

Tesalia și Olimp. În Albania, români erau reperabili în special în câmpia Muzachiei;

iar în Istria, în regiunea Abbazia, se înregistra o insulă mai redusă de români.

Din punct de vedere lingvistic, românii din afara hotarelor țării aparţineau de

cele patru dialecte: dacoromânii erau răspândiţi în Ucraina Transcarpatică, în

Ungaria, Iugoslavia (Banat şi Craina) și Bulgaria (Timoc, zona Dunării).

Macedoromâni se aflau în Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi Albania; meglenoromâni

erau în ţinutul Meglen, cu o localitate în Iugoslavia (azi Macedonia), iar restul în

Grecia; şi istroromâni, în Abbazia.

În privinţa ocupaţiilor, marea majoritate dintre dacoromâni, meglenoromâni,

istroromâni și o parte din macedoromâni erau agricultori. O îndeletnicire specifică

doar macedoromânilor o constituia păstoritul, iar la oraş aceştia puteau fi meseriaşi,

industriaşi, liber profesionişti etc.

2 A se vedea și Bojoga 2019: 198.

60


Cât despre românii din Ucraina Transcarpatică3, Memoriul elaborat în anul

1945 de consilierul de legaţie Emil Oprişanu oferea date esențiale despre etnicii

românii care locuiau în partea dreaptă a Tisei. Autorii menționau că este vorba de

mai multe sate româneşti, ceea ce în viziunea lor reprezenta „ultima rămăşiţă a

ramurei nordice a poporului român care, în Evul Mediu, se întindea până în Munţii

Moraviei” (Oprișanu 1945/2014: 19). Faptul că Notarul Anonim al regelui Bela îi

menţiona explicit în cronica sa pe conaționalii noștri face dovada vechimii lor pe

aceste meleaguri. Cum se știe, o parte dintre românii maramureşeni, sub presiunea

din ce în ce mai mare a ungurilor, a trecut munţii, înfiinţând, în 1359, Principatul

Moldovei.

Începând cu secolul al XVIII-lea, în Maramureş pătrund rutenii, veniți din

Galiţia, ceea ce a condus la diminuarea etnică a numărului de români. La aceasta se

mai adaugă faptul că, în 1919, frontiera care va fi trasată, în mod arbitrar, avea să

taie în două Voievodatul Maramureşului4. Cu toate acestea, în 1945, la data

redactării Memoriului, autorii estimau un număr aproximativ de 15.000 de etnici

români.

Se cuvine să precizăm că, în contextul divizării teritoriului, Republica

Cehoslovacă și-a realizat pe deplin angajamentul asumat prin Tratatul pentru

protecţia minorităţilor, semnat la St. Germain-en-Laye, la 10 septembrie 1919: în

1945 existau 4 şcoli cu predare în limba română, iar serviciul religios se oficia în

românește. Tot astfel, numărul bisericilor românești ajunsese la 6: 2 în Apşa de Jos,

2 în Apşa de Mijloc şi câte una în Slatina şi Biserica Albă. Cât privește clerul,

acesta ţinea de Episcopia greco-catolică din Gherla (cf. Oprişanu 1945/2014: 19).

II. Românii din Ucraina Transcarpatică

Vechea provincie românească Maramureşul istoric sau Maramureşul

Voievodal se situează deopotrivă în partea de nord-vest a României, cât şi pe

teritoriul Ucrainei, fiind inclusă în zona Transcarpatia. Astfel, sintagma

”Maramureșul istoric” se referă la un teritoriu din care doar o treime se află în

prezent în componența Statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând

parte din Ucraina (cf. Zgureanu 2014).

Existenţa unui număr mare de toponime româneşti, precum şi multe dovezi

istorice documente de arhivă, diplomele maramureşene, documente bisericeşti,

hărţi, elemente de heraldică etc. atestă o populaţie românească numeroasă, care a

locuit continuu în spaţiul de la nord de Tisa. În acest context, ne spun specialiștii,

satele maramureşene reprezintă un extraordinar exemplu de supravieţuire etnică și

culturală, luând în considerare faptul că, de-a lungul timpului, peste ele au trecut mai

3 În volumul Românii de peste hotare. Memoriu elaborat în anul 1945 de consilierul de legaţie

Emil Oprişanu, conaționalilor noștri din Maramureșul de nord (sau de pe Tisa) le este dedicat în

întregime capitolul al III-ea. 4 Cristina Țineghe subliniază că „dezmembrarea Maramureșului istoric reprezintă, în mare măsură,

rezultatul deciziilor luate la Conferința de Pace de la Paris, care a avut ca scop rezolvarea multiplelor

probleme legate de dispariția legică a Imperiului Austro-Ungar și apariția statelor naționale” (Țineghe

2009: 8). Cercetătoarea nu ezită să se întrebe, totuși, cum a fost posibil ca Maramureșul pur românesc

din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul al XX-lea, o structură etnică preponderent ruteană.

61

Alina BOJOGA

multe imperii şi administraţii: Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul

Habsburgic, Monarhia Austro-Ungară, Cehoslovacia, URSS şi Ucraina.

Românilor de la nord de Tisa li se mai spune și românii din Transcarpatia,

aceasta fiind denumirea respectivei regiuni din Ucraina cu capitala la Ujgorod, cu o

structură a populaţiei eterogenă: ucraineană, maghiară, română şi rusă. Așadar, din

punct de vedere geografic, Transcarpatia este regiunea cuprinsă între Tisa şi Carpaţii

ucraineni, la graniţa cu România, cu judeţele Satu Mare şi Maramureş. Populaţia

românească locuieşte mai ales în partea de sud-est, în Maramureşul de Nord, iar

capitala lor este Slatina (Solotvino). Comunele româneşti sunt înconjurate de sate

ucrainene (unde locuiesc ruteni și huţani) şi maghiare, iar etnicii români sunt pe

locul al treilea ca număr de locuitori, după ucraineni şi maghiari (cf. Burghele 2013:

73). În ce privește raportul demografic, în 1945 etnicii români din dreapta Tisei erau

estimați la un număr de 15.000 de persoane (Oprişanu 1945/2014: 19). În perioada

sovietică, între anii 1945 și 1991, numărul populaţiei românești a sporit. Astfel,

conform datelor oferite de recensământul din 2001, în regiunea Transcarpatia au fost

înregistraţi peste 45.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc într-o zonă

compactă, parte din Maramureşul istoric, divizați în două raioane: Rahău (Rahiv)5 și

Teceu (Teaciv)6.

În prezent, după liberalizarea graniţelor cu Europa Occidentală, acești români

se simt mai aproape ca niciodată de România Mare. În pofida faptului că realităţile

vieţii cotidiene îi obligă să se supună fenomenului ucrainizării, arată Camelia

Burghele, ei își denumesc meleagul „România Mică”. Un exemplu concludent de

patriotism românesc ne oferă Ion Botoş, președintele Uniunii Regionale a Românilor

din Transcarpatia, care în 2011 afirma:

Blăstămat a fost râul Tisa, care a devenit mejda între noi. Câţiva zeci de ani la

rând ne-a împărţit fără să fim întrebaţi, ni s-a ordonat să dăm uitării istoria adevărată,

dar noi am neglijat şi vom neglija ordinele sălbatice date, tot la fel, de oameni care nu

au avut nimic sfânt pe acest pământ (apud Burghele 2013: 27).

Deşi în decursul istoriei au existat numeroase tentative ale românilor din

Transcarpatia de a se uni cu România, toate acestea, din păcate, nu au avut sorţi de

izbândă7.

Referitor la conştiinţa naţională în ansamblu, în 1945 puţini dintre românii din

afara graniţelor ţării mai nutreau acest sentiment la modul activ. Datele istorice arată

că numai 10% dintre etnicii români știau cine sunt și de unde vin, ceilalţi aveau doar

conştiinţa unei individualităţi etnice care-i separa de popoarele în mijlocul cărora îşi

duceau existenţa (cf. Oprişanu 2014/1945: 8). Or, românii din Transcarpatia fac

parte din acele 10% la care se referea Memoriul redactat de Oprișanu și echipa sa.

Prin urmare, ei își cunoşteau foarte bine originile, obiceiurile și limba. Firește, acest

lucru se explică și prin proximitatea lor geografică, prin faptul că se aflau în

apropiere de românii din Maramureşul istoric.

5 Articolul dedicat Raionului Rahău poate fi consultat pe Wikipedia:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Raionul_Rah%C4%83u. 6 Tot astfel și articolul dedicat Raionului Teceu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Raionul_Teceu.

Ambele articole pot fi comparate cu versiunea lor în limbile rusă și ucraineană. 7 Vezi, de exemplu, Gherheș 2016.

62


Nu întâmplător, unii cercetători arată că vigoarea românilor din această zonă

are o puternică motivație istorică. Redăm în continuare opinia Magdalenei Vulpe:

Individualitatea Maramureşului se bazează pe o psihologie socială ale cărei

rădăcini trebuie căutate nu numai în geografia, ci mai ales în istoria acestui ţinut, mai

precis în istoria organizării lui social-politice. Instituţia feudală prestatală a cnezatului

a cunoscut o dezvoltare deosebită în Maramureş: pentru sec. XIV-XV, documentele

atestă peste 40 de familii de cnezi de sat (Tratat 1984: 321).

Este adevărat că aveau o situaţie economică modestă, echivalentă adeseori cu aceea

a ţăranilor liberi. Dar „cnezii de sat” au reușit să-și mențină prerogativele de oameni

liberi şi, prin aceasta, conştiinţa valorii lor sociale. Or, din punct de vedere

sociopsihologic, situaţia din Maramureş se aseamănă cu aceea din ţinuturile de

graniță: menţinerea unei populaţii rurale libere care se bucura de anumite privilegii.

Coeziunea regională a locuitorilor unei „ţări” evident delimitată geografic a fost,

astfel, menţinută şi întărită de conştiinţa de sine, devenită colectivă (ibidem).

III. Date istorice, etnografice și lingvistice despre românii din Ucraina

Transcarpatică

Începând cu anii ʼ90, românii din afara graniţelor au constituit subiectul mai

multor cercetări științifice, inlcusiv de teren. Aceste cercetări se referă la diferite

aspecte, cum ar fi cel etnografic, dialectal, sociologic, istoric, demografic,

arheologic. În acest context, volumul Cameliei Burghele, Asumarea identităţii

culturale în comunităţile româneşti din Maramureşul ucrainian (Transcarpatia -

Ucraina). Conservare şi/sau dinamică socio-culturală în context multietnic,

constituie un studiu de antropologie culturală de referință. Obiectivul autoarei a fost

acela de a „radiografia nivelul conştiinţei culturale a românilor din Transcarpatia şi

păstrarea acesteia în contextul presiunilor istorice exercitate de comunitatea

majoritară, cea ucraineană” (Burghele 2013: 8). Ca să anticipăm concluziile,

cercetătoarea demonstrează că în arealul Maramureşului istoric există o identitate

foarte bine definită a românilor din localităţile cu populaţie majoritar românească

din Transcarpatia. Întru totul plauzibile, „mecanismele de constituire a identităţii se

pun în mişcare mai ales prin apelul la alteritate, iar această identitate locală se

manifestă plenar în mod cotidian, în toate sectoarele vieţii, dar şi cu ocazia unor

evenimente speciale” (ibidem: 12).

Dovada elocventă a faptului că românii din Transcarpatia au o conştiinţă

pregnantă a propriei lor identităţii este faptul că ei îşi spun „România Mică”, cu

toate că acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din România Mare. E de remarcat

că acești conaționali ai noștri își asumă identitatea românească cu multă demnitate și

cu infinită mândrie.

În acest context, pe baza studiului Cameliei Burghele, dar și prin consultarea

altor surse bibliografice, se pot configura câteva trăsături emblematice ce țin de

identitatea românilor maramureşeni de dincolo de Tisa, un fel de portret al

imaginarului lor colectiv:

„Fala” maramureşenilor: casele. Se pare că românii de aici sunt cei mai

gospodari şi cei mai întreprinzători din regiune, deoarece ei au case mari, adevărate

63

Alina BOJOGA

palate cu o arhitectură ultramodernă, care, uneori pot genera/ conduce la kitsch (cf.

Neagoe 2000: 31).

Ocupaţie uitată: mineritul. În trecut, această meserie era practicată în jurul

vechilor mine de sare de la Slatina. Ocupațiile de bază ale locuitorilor din nordul

Tisei sunt agricultura, pomicultura și creșterea animalelor. Totodată, românii de aici

sunt recunoscuți ca buni constructori (în piatră și în lemn), meserie practicată atât pe

plan local, cât și în regiuni îndepărtate din Ucraina, Rusia, ajungând până în Siberia.

(cf. Gr. rom.: 44).

„Mersul la mare”, la „scaldă”. Localnicii au construit, pe locul unde a fost

salina de la Slatina, un fel de litoral care seamănă cu marea.

Maxima socializare: bazarul de la Slatina. În fiecare sâmbătă, la Slatina se

deschide bazarul („piaţă”) unde se fac diverse tranzacţii, iar pentru tinere acesta

constituie un „podium de modă”, pentru a-şi etala ţinutele elegante.

Asumarea identităţii: camerele muzeu. Intelectualii de la sate colecţionează

piese folclorice locale şi le publică în ziarele lor, iar piesele etnografice (costume

populare, dar şi unelte, utilaje agricole, obiecte de uz casnic etc.), adunate de la

bătrânii satelor, sunt expuse apoi în camere-muzeu. Muzeul, ca şi biserica,

reprezintă centrul de cultură şi spiritualitate. În 2014, doctorul Ion M. Botoş,

preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, deschide în

propria-i casă din Apşa de Jos Muzeul de Istorie şi Etnografie „Dacia Liberă”8. El a

adunat cele mai interesante vestigii ale trecutului, structurând muzeul pe

compartimente: etnografie, carte veche, documente, numismatică, bibliotecă şi

arhivă. În aprecierea domnului dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii „Petre

Dulfu” din Baia Mare,

aici, acasă la Ion [Botoş], avem o cetate a vieții românești. Muzeul e ca într-o arcă a

lui Noe, în care Ion [Botoş] a adunat tot ce a crezut că poate fi cu adevărat grăitor,

vestitor peste timpuri cu privire la civilizația românească a acestor locuri9.

Muncacevo şi Peri, două repere istorice. Muncacevo este locul în care a fost

înfiinţată prima episcopie ortodoxă din Ardeal, iar la Mănăstirea Peri s-au tradus

primele texte religioase în limba română. Mănăstirea a fost ridicată la rangul de

„stavropighie”, iar în 1703 a fost distrusă.

Biserica și credința strămoșească. Vechile biserici de lemn reprezintă, de

asemenea, un reper identitar important. În 1945, după anexarea Ucrainei la URSS,

etnicii români, ca şi ceilalţi cetăţeni, au fost supuşi unui drastic proces de

colectivizare şi sovietizare. În contextul politicii ateiste, promovate acerb de regimul

sovietic, majoritatea bisericilor au fost închise (sau accesul în biserică era

restricţionat și sancţionat, de exemplu intelectualii erau persecutați dacă mergeau la

biserică), ceea ce a condus în timp la şubrezirea credinţei strămoşeşti. După anii ʼ90

se produce o migrare a populaţiei locale spre cultele neoprotestante (în schimbul

8 Amănunte despre muzeu, precum și un reportaj fotografic pot fi consultate în postarea lui Dinu

Rusu (2017). 9 A se vedea detalii despre muzeu la Năsui 2019, pe site-ul:

http://www.graiul.ro/2019/11/11/muzeul-de-istorie-si-etnografie-al-romanilor-din-transcarpatia/.

64


unor beneficii materiale sau al altor avantaje) în detrimentul religiei strămoşeşti, cu

consecințe devastatoare în păstrarea tradiţiilor româneşti.

O constatare alarmantă, dar verificată deja, este aceea a dispariţiei, în mare

măsură, a cununiei religioase la tinerii români care se căsătoresc, datorită trecerii la

neoprotestantism. Odată cu modificarea poziţiei faţă de acest eveniment al vieţii de

familie, cu conotaţii atât de vaste în cultura tradiţională românească, toate tradiţiile

aferente sunt trecute în derizoriu (Burghele 2013: 14).

Agricultura, creşterea animalelor – ocupaţii tradiţionale, pomicultura,

comerţul, construcţiile. În contextul actual al globalizării economice, foarte mulţi

bărbaţi sunt plecaţi la muncă în Rusia sau în ţări occidentale (Portugalia, Italia,

Spania), unde lucrează, de obicei, în domeniul construcţiilor. Alţi tineri se ocupă cu

traficul de ţigări şi de „răsărită” (floarea soarelui), pe care o vând în cantităţi mari în

Rusia.

Şcoala și învățământul. În conformitate cu datele de pe site-ul MAE al

României, în zona Transcarpatia funcţionează în prezent 11 școli cu predare în limba

româna şi 2 şcoli mixte, iar Școala nr. 2 din Slatina a fost transformată, în 2003, în

Liceu românesc.

Cultura. În plan cultural, pentru comunitatea românească din regiune există

7 cămine culturale cu 32 de colective – 1.100 de artişti amatori, 2 școli de muzică, 8

biblioteci, cu un fond de carte românească de peste 12.500 de volume. Pentru mass-

media reprezentative sunt emisiunile de televiziune în limba română „Zi de zi” şi

„Telerevista săptămânii”, iar la radio, emisiunea zilnică „Plaiul meu natal”.

Asociații și organizaţii româneşti. La acest capitol există patru asociaţii şi

organizaţii: Uniunea Regională a românilor din Transcarpatia „Dacia” Apșa de

Jos, înființată în anul 2001, preşedinte fiind Ion Botoș; Asociaţia social-culturală a

românilor din Transcarpatia „George Coşbuc” – Slatina, din 1994, ghidată până nu

demult de profesorul Gheorghe Opriș10

, Societatea culturală „Ioan Mihaly de

Apșa” Apșa de Mijloc, creată în 1999, preşedinte fiind Vasile Iovdi, Organizaţia

Non-guvernamentală „Speranţa”, înființată în 2009, avându-l preşedinte pe Mihai

Tocar.

Relațiile cu România. Comunicarea între maramureşenii de pe ambele

maluri ale Tisei se face prin Punctul Internaţional de Trecere a Frontierei peste râul

Tisa dintre municipiul Sighetu Marmaţiei, România, şi orăşelul Solotvino

(Slatina), Ucraina pe „Podul Istoric” peste Tisa, restaurat între anii 1994 și 2007 şi

redeschis grație strădaniei profesorului Gheorghe Opriş (despre care am vorbit mai

sus), a Asociației „George Coșbuc” și a autorităţilor din România şi din

Maramureşul de Nord.

Tradiţiile. Maramureşul, pe bună dreptate, are faima uneia dintre zonele cele

mai conservatoare din punct de vedere etnografic din România. Spre deosebire de

partea de sud, Maramureşul de la nord de Tisa a început, prin anii ʼ90, să-și piardă

din elementele sale etnografice şi folclorice tradiţionale. Spre deosebire de

10 Printre personalitățile românești din Transcarpatia se remarcă profesorul Gheorghe Opriş

(19582018), care a lăsat o amintire vie în memoria conaționalilor săi. Mai multe informații găsim la

Năsui 2018, pe site-ul: http://www.graiul.ro/2018/02/19/apsa-omagiu-profesorului-gheorghe-opris/.

65

Alina BOJOGA

Maramureşul românesc, unde portul, obiceiurile rituale, credinţele populare și alte

elemente folclorice sunt atât de bogate, aici aproape că au dispărut. Iar

reperele tradiţiei, în sensul contactului cu valorile culturale moştenite din fondul

comun al societăţii tradiţionale româneşti se regăsesc mai ales la nivelul amintirilor,

la nivelul rememorărilor colective şi individuale. Păstrarea identităţii se face, în

special, prin acte de recuperare a memoriei culturale, prin diverse forme de

manifestare: reînvierea unor tradiţii, mediatizarea unor tradiţii locale, susţinea unor

spectacole de tradiţii (Burghele 2013: 16, 45).

Limba română. Identitatea unui popor este dată mai ales de limba pe care o

vorbeşte şi în care își exprimă sentimentele sale cele mai înălțătoare. De aceea,

imediat după schimbările politice din anii ʼ90, au început să fie întreprinse anchete

dialectale la românii din afara graniţelor României (de către cercetătorii Maria

Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoie), la românii din Ungaria, Bulgaria, Serbia,

Ucraina. Paralel, în acest proiect s-a implicat şi Vasile Pavel de la Institutul de

Filologie din Chișinău. În 1991, Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti”

din Bucureşti şi Institutul de Lingvistică din Chişinău şi-au propus să studieze

graiurile româneşti vorbite la periferia spaţiului lingvistic românesc, inclusiv în

regiunea Transcarpatică11

.

IV. Graiurile românești din Transcarpatia

În ansamblu, cercetările graiurilor din comunităţile româneşti din afara

graniţelor vin să completeze cu brio imaginea generală asupra limbii române:

trăsături comune cu celelalte subdialecte, dar şi cu limba veche, precum şi

particularităţile care le individualizează etc. De altfel, rolul limbii române a fost

esențial în perpetuarea conștiinței românești și la conaționalii noștri din

Transcarpatia. În acest sens, Iulia Mărgărit precizează cu multă acuitate că

comunitățile din afara țării sunt niște „arhive vii ale limbii române”, arhive care au

înfruntat timpul în condiții din ce în ce mai potrivnice:

Părăsirea satelor și pătrunderea în colectivitatea orașului, unde nativii de limba

română comunică exclusiv prin codul lingvistic oficial al statului respectiv, conduce

în timp la reducerea numărului de vorbitori. Alteori, chiar părinții aleg să-și

instruiască copiii în limba în care le asigură un viitor mai bun, iar graiul matern se

vorbește doar în familie și este lipsit de perspectivă; generația tânără își însușește

limba oficială de stat (Mărgărit 2011: 8).

Faptul că etnicii români din Maramureșul istoric de la nord de Tisa au reușit să-și

păstrese vie conștiința națională și, spre deosebire de basarabeni, să se declare

dintotdeauna români este explicat de cercetători prin două argumente la fel de

plauzibile/ convingătoare:

11 În privința cercetărilor dedicate dialectelor aromân, meglenoromân și istroromân, se cuvine să

subliniem efortul susținut pe care îl depun de mai mulți ani Nicolae Saramandu şi Manuela Nevaci,

care au întreprins numeroase anchete de teren (dialectale, etnografice, sociologice). Rezultatele

cercetărilor au fost publicate sau sunt în curs de publicare; a se vedea Atlasul lingvistic al dialectului

aromân (Saramandu, Nevaci 2014) ş.a.

66


Românii din Maramureşul istoric, care locuiesc la nord de Tisa, şi-au păstrat

conştiinţa identităţii naţionale, declarându-se români, datorită, pe de o parte,

contactului permanent dintre locuitorii de pe cele două maluri ale râului şi, pe de altă

parte, datorită existenţei şcolilor cu predate în limba română (după manuale elaborate

la Chişinău) (Marin, Mărgărit et alii 2005: 4).

Așadar, regiunea Transcarpatia se individualizează astăzi prin două trăsături

fundamentale: izolarea socioculturală și geografică și mobilitatea socială foarte

veche a locuitorilor spre zone aloglote, ceea ce se reflectă și pe plan lingvistic:

Relațiile locuitorilor de aici cu ținuturi îndepărtate nu au avut consecințe

majore în plan lingvistic. În comparație cu graiurile românești vorbite în stânga

Prutului și a Nistrului, cele de la nord de Tisa au fost mai slab influențate de limbile

rusă și ucraineană. Locuitorii acestei enclave românești au o puternică conștiință

etnică și lingvistică .... La păstrarea caracterului etnic românesc al regiunii au

contribuit, într-o mare măsură, existența și menținerea învățământului în limba

maternă (Gr. rom.: 44).

Anchete de tip AFLR (Arhiva fonogramică a limbii române) au fost efectuate

în perioada 20-30 august 1993 în 4 sate maramureşene, situate la nord de Tisa: Apşa

de Jos (Dibriva), Strâmtura (Glubokii-Potok), raionul Teacev, Biserica Albă (Belaia

Ţercov) şi Plăiuţ, raionul Rahov, în Regiunea Transcarpatică. Alături de echipa

Institutului de dialectologie din București au participat și cercetători de la Institutul

de Lingvistică din Chişinău. Rezultatele cercetărilor au fost publicate, parţial, în

două volume: Graiuri româneşti din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi

nordul Maramureşului. Texte dialectale şi glosar (Graiuri din Ucraina, Moldova) şi

Cercetări asupra graiurilor româneşti de peste hotare (Marin, Mărgărit et alii

2000). Se cuvine să menționăm că, anterior acestei expediții, anchete dialectale la

comunitatea românească din zona respectivă au mai fost întreprinse de către Sever

Pop, pentru Atlasul lingvistic român I (ALR I), dar şi de către Vladimir Zagaievschi,

dialectolog de la Chișinău, în 1959, pentru Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM)

(cf. Neagoe 2000: 30).

În conformitate cu datele oferite de cercetările de mai sus, particularitățile

dialectale, specifice limbii române vorbite de către maramureşenii din partea dreaptă

a Tisei, se configurează astfel:

- africata surdă ĉ îşi menţine timbrul palatal în grupul graiurilor

maramureşene vorbite la nord de Tisa, în toate localităţile anchetate pentru ALM,

dar şi în cele recent anchetate: ĉ˜ur, feĉ˜or, crúĉe, spre deosebire de cele din sudul

Tisei. Sonora ĝ se menține numai în graiul din Biserica Albă, în celelalte localităţi

africata ĝ devine fricativa palato-alveolară j, ca în subdialectul crişean jínere/ ĝínere,

sînje/ sînĝe, jumitáte/ ĝ˜mitáte, jo˜/ ĝo˜. „Africata ĉ cu timbru palatal şi tendinţa de

fricatizare a lui ĝ au fost înregistrate şi în textele culese din localitatea Săpânţa”

(ibidem: 3233).

- palatalizarea labiodentalelor12

f, v + i, ˜ > D, i în graiurile din nordul

Maramureşului se prezintă ca şi în Săpânţa, Vad şi Iapa: Déră „fiere”, Din, Der,

12 În acest context, Neagoe precizează, pe bună dreptate, că palatalizarea labialelor, tratamentul

africatelor, precum și palatalizarea dentalelor sunt considerate drept criterii de bază pentru stabilirea

repartiției dialectale a limbii române în ansamblul ei (cf. Neagoe 2000: 32).

67

Alina BOJOGA

isăz, iţă, ˜éspe, i{, is. Alterarea lui f (> D) reprezintă o trăsătură arhaică, fiind

consemnată încă din secolul al XVI-lea în Maramureş, aşa cum afirma deja Al.

Rosetti (ibidem: 33).

După cum demonstrează ultimele cercetări de teren, textele dialectale culese

în Apşa de Jos scot în evidenţă evoluţia palatalizării lui f de la D la s (i (la generaţia

medie) şi chiar la ŝ (numai în cuvântul fierbe: ŝerbi în graiul celor tineri), precum și

fonetisme13

care nu au fost atestate pentru această arie dialectală în cercetările

anterioare, deşi la acelaşi informator pot apărea în variaţie liberă atât labiala

palatalizată în diferite stadii, cât şi labiala intactă f (ibidem: 34).

- fricativele ş, j au păstrat o coloratură palatală în graiul maramureşean de la

nord de Tisa, spre deosebire de cel de sud, cu excepţia localității Săpânţa.

- oclusivele labiale p, b, m în poziţiile i, ˜ se palatalizează în stadiile p\, b8

(8), mń la fel ca în graiurile din Crişana, sud-estul Transilvaniei, Maramureş şi

Bucovina. Reflexele palatalizate ale consoanelor p, b sunt ocurente la vorbitori de

toate vârstele, alături de termeni cu labialele păstrate: pítă/ p\ítă, p˜etri/ p\étri,

mńér˜e/ mic (ibidem: 36).

- africata :. de obicei a evoluat la z: vez, faţă de aria sudică, unde s-a păstrat.

În domeniul vocalismului se remarcă pronunţarea deschisă a lui e accentuat,

urmat de un e în silaba următoare; velarizarea lui e în poziţie „tare”, precedat de

labiale; păstrarea lui î, fără anticiparea elementului palatal în cîne, mîne; păstrarea

lui î etimologic în îmblu, îmflu, întră, înimă; o puternică tendinţă de monoftongare a

diftongului –¤a; evoluţia diftongului -÷a (-a) sub accent în silaba finală la µ (ibidem:

37).

Referitor la consonantism, este de constatat că se manifestă palatalizarea

dentalelor şi a lichidelor t, d, n, l; r etimologic se păstrează în farină, n etimologic în

gî(n)scă şi m etimologic în (se) rúmpe (Gr. rom.: 62).

Cât privește morfosintaxa, se remarcă folosirea genului masculin pentru

substantivul slugă; o mare productivitate a desinenţei de plural -uri, mai ales la

feminine: căsuri, mînuri; extinderea sufixelor morfologice -esc, -ez la verbele de

conjugarea I și a IV-a; prezența auxiliarului o la perfectul compus, persoana a 3-a şi

a 6-a, perfectul compus având o frecvenţă foarte mare în grai. Tot astfel, atestăm

construcţii infinitivale arhaice verb + verb, în care infinitivul are funcţii sintactice

variate (de tipul: nu pot a şti, iera modru a face, in a pune şăranţ) care prevalează

faţă de construcţiile echivalente cu conjunctivul; prezenţa unor forme analogice de

tipul: să su©ă/ să sú˜e; să dospa©ă/ să dospaa/ să dospască; forma de conjunctiv să

avă a verbului a avea; supinul analogic de fiut (pentru verbul a fi), analogie creată

după tipul de ştiut; apocopa ultimei silabe se gîndé „se gândeşte”, grăié „grăieşte”

ş.a.

Din punct de vedere lexical se observă o mare varietate de forme a

pronumelor nehotărâte: nime, nimurui, orice, oriceva; un bogat inventar de adverbe:

acolunca, aicica, airea, amu, amunca, atuncinea, hăt, huc, jib, nicăria; o mare

frecvenţă a interjecţiilor golite de sens: ninca! ninca ni! ni! (cf. Neagoe 2000: 38).

În același context, o serie de cuvinte sunt frecvente într-o arie dialectală mai

largă, cuprinzând întregul subdialect maramureşean, alteori chiar şi în partea de vest

13 Menționăm că acest fenomen se întâlnește deopotrivă și în aria dialectală de la sud de Tisa.

68


a Ţării, în Crişana, vestul Transilvaniei. De exemplu: besadă ʻvorbăʼ, boreasă

ʻnevastăʼ, bosorcaie ʻvrăjitoareʼ, buraci ʻsfecle roşiiʼ, cilede ʻcopiiʼ, ciont ʻosʼ,

cocon ʻpruncʼ, hornoi ʻcoşʼ, jep ʻbuzunarʼ, lemn ʻcopacʼ, mătrice ʻreumatismʼ,

miere ʻzahărʼ, ocol ʻcurteʼ, pepeni ʻcastraveţiʼ, şaranţi ʻstâlpiʼ etc. Unii termeni

formează o arie compactă doar cu partea de vest a subdialectului maramureşean,

cuprinzând localităţile Săpânţa, Iapa şi Rogna de Jos: babă ʻbunicăʼ, curechi împlut

ʻsarmaleʼ, gîndac ʻşarpeʼ, luştesc ʻdezghiocʼ, mur ʻtemelie la casă făcută din piatrăʼ,

tiară ʻrăzboi de ţesutʼ etc. (ibidem).

Prin urmare, este extrem de interesantă și relevantă constatarea Victorelei

Neagoe, conform căreia aria de vest a subdialectului maramureşean, care grupează

graiurile vorbite la nord şi la sud de Tisa (Apşa de Jos, Biserica Albă, Slatina, Apşa

de Mijloc, Săpânţa, Iapa, uneori şi Rogna de Jos), coincide cu limitele fostului

cnezat de vale al Câmpulungului, unul dintre cele mai importante din Maramureşul

istoric, care cuprindea, la începutul secolului al XIV-lea, aproximativ 1618 sate

situate pe Valea Tisei, a Apşei, a Ronişoarei şi a Săpânţei.

De-a lungul secolelor, Maramureşul istoric a constituit o unitate politică,

lingvistică şi etnică compactă și independentă. În ansamblu, istoria sa este identică

cu cea a Transilvaniei. Cercetarea graiurilor româneşti de la nord de Tisa scoate în

evidenţă, în mod convingător, apartenenţa lor la subdialectul maramureşean sau, în

terminologia lui Ion Gheţie, la subdialectul de tip nordic al dacoromânei (apud

Neagoe 2000: 39; Tratat 1984: 327, 350 (nota 45); Gr. rom.: 57).

Cu toate că au fost izolate timp de 75 de ani de graiurile din sudul Tisei,

graiurile românești din Trascarpatia au păstrat trăsături specifice şi au inovat

independent în aceeaşi direcţie şi în aceeaşi măsură ca subdialectul maramureşean

din sudul Tisei. Până și lexicul care reprezintă compartimentul cel mai deschis al

unei limbi a fost influenţat în mod nesemnificativ de către limbile oficiale din zonă

– rusa şi ucraineana, iar majoritatea termenilor de origine ucraineană din aceste

graiuri se regăsesc şi în aria sudică14

.

În concluzie, graiurile maramureşene de la nord de Tisa, în pofida faptului că

vorbitorii lor au fost izolați politic și social, au manifestat o rezistență excepțională,

reușind să se conserve și să perpetueze. Cel puțin, așa reiese din descrierea și analiza

celor trei anchete dialectale ALR, ALM și AFLR.

Bibliografie

Bojoga 2019: Alina Bojoga, recenzie la vol. Românii de peste hotare. Memoriu elaborat în

anul 1945 de consilierul de legaţie Emil Oprişanu, ediţie îngrijită de Nicolae-Şerban

Tanaşoca, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014, în FD, XXXVIII, p.

197203.

Burghele 2013: Camelia Corina Burghele, Asumarea identităţii culturale în comunităţile

româneşti din Maramureşul ucrainian (Transcarpatia - Ucraina). Conservare şi/sau

14 Dovada cea mai concludentă în acest sens o reprezintă atitudinea lor față de limba română și

cinstirea acesteia. A se vedea, de exemplu, documentarul realizat de TVR, La un pas de România: Ziua

Limbii Materne, sărbătorită de românii din Transcarpatia, care poate fi accesat pe:

https://www.youtube.com/watch?v=mxeV65w_kNs,

https://www.youtube.com/watch?v=mxeV65w_kNs.

69

Alina BOJOGA

dinamică socio-culturală în context multietnic, București, Editura Muzeului Naţional

al Literaturii Române.

Gherheș 2016: Ilie Gherheș, Maramureșul din dreapta Tisei (azi Ucraina) în ecuația

geostrategică a zonei la sfârșitul primului război mondial. Alegeri parlamentare din

noiembrie 1919, în „Paradigme”, an III, nr. 3, p. 4753, cf. http://paradigme-

bm.uvvg.ro/Articole/Ilie%20GHERHE%C8%98%20nr%203'.pdf

Gr. rom. = Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Graiuri româneşti din Ucraina şi

Republica Moldova, în Marin, Mărgărit et alii 2000, p. 42121.

Marin, Mărgărit et alii 2000: Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel

(ed.), Cercetări asupra graiurilor româneşti de peste hotare, Bucureşti, Editura

Academiei Române.

Marin, Mărgărit et alii 2005: Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Graiuri

româneşti din afara graniţelor ţării, în Conferinţele Academiei Române. Limba

română şi relaţiile ei cu istoria şi cultura românilor, Bucureşti, Editura Academiei

Române.

Mărgărit 2011: Iulia Mărgărit, Românii din afara României şi limba lor. Perspectivă

dialectologică, Bucureşti, Editura Academiei Române.

Năsui 2018: Florentin Năsui, Apșa. Omagiu adus profesorului Gheorghe Opriş, în „Graiul

Maramureșului”, 19 februarie 2018; cf. http://www.graiul.ro/2018/02/19/apsa-

omagiu-profesorului-gheorghe-opris/

Năsui 2019: Florentin Năsui, Muzeul de Istorie și Etnografie al Românilor din

Transcarpatia, în „Glasul Maramureșului”, 11 noiembrie 2019; cf.

http://www.graiul.ro/2019/11/11/muzeul-de-istorie-si-etnografie-al-romanilor-din-

transcarpatia/

Neagoe 2000: Victorela Neagoe, Consideraţii asupra graiului din Apşa de Jos, raionul

Teacev, regiunea Transcarpatică (Ucraina), în Marin, Mărgărit et alii 2000, p. 3041.

Oprişanu 1945/2014: Românii de peste hotare. Memoriu elaborat în anul 1945 de consilierul

de legaţie Emil Oprişanu, ediţie îngrijită de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti,

Editura Academiei Române, 2014.

Rusu 2017: Dinu Rusu, Pe malul drept al Tisei, la românii maramureșeni/ AUDIO &

FOTO, material postat la data de 21 mai 2017; cf.

https://eucalatorul.wordpress.com/2017/05/21/pe-malul-drept-al-tisei-la-romanii-

maramureseni/

Saramandu, Nevaci 2014: Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Atlasul lingvistic al

dialectului aromân, vol. I, București, Editura Academiei Române.

Tratat 1984: Tratat de dialectologie românească, coordonator Valeriu Rusu, Craiova, Scrisul

Românesc.

Ţineghe 2009: Cristina Ţineghe (ed.), Dezmembrarea Maramureşului istoric: decizii

politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (19191923), București,

Editura Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti.

Zgureanu 2014: Marius Zgureanu, Românii din Transcarpatia, articol disponibil pe site-ul

https://www.rumaniamilitary.ro/romanii-din-transcarpatia

Resurse web:

Raionul Rahău: https://ro.wikipedia.org/wiki/Raionul_Rah%C4%83u

Raionul Teceu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Raionul_Teceu

Românii din Ucraina: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nii_din_Ucraina

Transcarpatia – reg. Teceu și Rahău sunt românești. Să nu uităm de Maramureșul de

Nord, videomaterial accesat pe https://www.youtube.com/watch?v=Yn4z8qgtSxk.

70

http://www.ebibliophil.ro/cauta/carte/editura/editura-centrul-de-studii-pentru-resurse-romanesti

https://www.youtube.com/watch?v=Yn4z8qgtSxk


Romanians from Transcarpathia or from North of the Tisza

On the territory of Ukraine, according to the 2001 census, live 409,608 Romanians: in

the regions of Chernivtsi (44, 38% of the total diaspora), Odessa (30.22%), Transcarpathia

(7.85%), Makolaiv (3.21% ) and Kirovohrad (2.02%), the rest 12,32%.

In the present text we present the situation of the Romanians from Transcarpathia (or

from the north of Tisza), from a historical, ethnographic and linguistic point of view.

Our starting point was the moment this territory was included in the Soviet Ukraine

(1945), a moment captured in “Romanians abroad. Memorandum elaborated in the year of

1945 by the legation counselor Emil Oprişanu”, ed. cared for by N.-Ş. Tanaşoca, Bucharest,

2014.

71

românii din transcarpatia sau de la nord de tisa

Documents