rute aprovizionare gaz
TRANSCRIPT
1
SURSE ŞI RUTE DE APROVIZIONARE CU GAZE NATURALE A
UE, ALTERNATIVE LA IMPORTURILE DIN RUSIA
Mariana Papatulică
1. Introducere
În pofida unei strategii axată pe dezvoltarea capacităţii de stocare şi pe diversificarea
ofertei, Uniunea Europeană rămâne puternic dependentă de importurile de gaze din Rusia.
Contextul politic tensionat generat de conflictul dintre Rusia şi Ucraina, în problema
Crimeei şi riscurile derivate din anexarea acesteia la teritoriul Rusiei, pentru securitatea rutelor
de transport dinspre Marea Caspică spre Europa, au fost de natură să precipite lucrurile şi să
determine o atitudine mult mai responsabilă din partea liderilor europeni care, la Consiliul
European de la Bruxelles, din 20-21 martie a.c. au decis că UE trebuie să îşi intensifice acţiunile
menite să reducă dependenţa de gazele naturale importate din Rusia, prin diversificarea rutelor
de aprovizionare cu acest combustibil şi prin crearea unei uniuni energetice care să le
asigure securitatea în acest domeniu.
Consiliul European a cerut, în mod concret, Comisiei Europene să elaboreze, în regim de
urgenţă, respectiv, până în iunie a.c., un plan de acţiune privind modalităţile concrete de
diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz a UE, în vederea reducerii substanţiale a
dependenţei de importurile de gaz din Rusia.
Planul de acţiune, care urmează să fie pregătit de către Comisie, până în iunie, va trebui
să ţină cont de faptul că Uniunea Europeană are nevoie, totodată, să stimuleze eficienţa
energetică şi să continue să dezvolte sursele de energie regenerabile indigene şi alte surse locale
de energie primară. Marea Britanie a cerut, de asemenea, Comisiei să prezinte un studiu
aprofundat asupra securităţii energetice a Europei şi un plan de perspectivă pe 25 de ani pentru
îmbunătăţirea acesteia.
Uniunea Europeană este în căutare de noi furnizori prin intermediul cărora să-şi poată
asigura cererea în creştere şi securitatea aprovizionării. Preşedintele Consiliului European,
Herman Van Rompuy, a avertizat că, dacă UE nu va acţiona acum, dependenţa blocului
comunitar de importurile de ţiţei şi gaze va atinge 80% până în 2035. Din acest motiv, UE nu
mai poate amâna momentul în care, în calitate de mare putere economică mondială, va trebui să-
şi definitiveze o politică energetică coerentă şi de impact şi să înţeleagă că, în jurul subiectului
“securitate energetică” se joacă chiar “soarta” sa.
De altfel, miza reală a tuturor războaielor împotriva terorismului mondial, a
militarismului rusesc, a intervenţiei SUA în conflictele regionale a fost, în mod cert, deşi mai
puţin recunoscut, una economică, mai precis, accesul la resurse, în special energetice şi
asigurarea controlului asupra rutelor de transport ale acestora către pieţe.
Actorii principali ai acestui război energetic au fost SUA si Rusia, piaţa ţintă - cea a UE,
iar sursele optime pentru a asigura o alternativă la dependenţa excesivă a UE faţă de Rusia, sunt
regiunea Caspică (inclusiv Iranul), Orientul Apropiat (Mediterana de est) şi Mijlociu.
“Războiul energetic” este pe cale să se intensifice: pe de o parte, conflictul din Siria, din
urmă cu câteva luni, cu intenţia părţilor interesate de a prelua controlul asupra unui sector-cheie
al viitorului coridor de transport pentru livrarea de gaze din Orientul Mijlociu, spre Europa,
având ca jucători-cheie locali – Iranul şi Qatarul; pe de altă parte, conflictul din Ucraina, tranşat
2
de Rusia, în favoarea sa, care ii va da acesteia posibilitatea de a-şi consolida poziţiile pe direcţia
gazului european.
Deşi se conturează o serie de alternative la gazul natural rusesc, va fi dificil, sau chiar
lipsit de logică economică, ca Europa să ia în considerare înlocuirea totală a importurilor
de gaze naturale din Rusia. Mai mult, unele dintre cele mai puternice state membre UE au
interese financiare uriaşe în menţinerea livrărilor ruseşti şi nu văd o problemă în faptul de a fi
atât de dependente de importul dintr-o singură ţară.
Deşi, în termeni declarativi, la nivelul UE, conceptul de securitate energetică a căpătat, de
mai mulţi ani, o dimensiune strategică, modul concret în care "Europa unită" şi-a gestionat
interesele majore în domeniul energiei a fost, până în prezent, marcat de contradicţii interne.
Adevărata problemă structurală europeană în calea instituirii unei politici energetice
comune a constat în faptul că, de cele mai multe ori, interesele naţionale ale principalelor state
membre au primat în faţa interesului comun. În virtutea unor interese financiare şi politice
particulare, o serie de state membre UE şi companii majore din domeniul energiei, în special din
Germania, Italia, Franţa au renegociat, în plan bilateral, cu Rusia, prelungirea cu min. 2 decenii,
a contractelor de import de gaz pe termen lung, în condiţii preferenţiale de preţ, golind astfel, de
conţinut, mult vehiculatul concept de strategie comună de securitate energetică (externă).
Rezultatul a fost acela că nu s-a putut ajunge la o poziţie consensuală, unică, faţă de Rusia, ceea
ce a împiedicat Europa instituţionalizată să vorbească pe o singură voce în relaţia cu Rusia, în
privinţa importului de energie.
La Consiliul European, din martie 2014, preşedintele Consiliului, Van Rompuy a
subliniat necesitatea ca UE să „lucreze ca o echipă“ atunci când ţările membre negociază
cu Rusia contractele de import de gaze:”schimbul de informaţii şi creşterea transparenţei
privind condiţiile contractuale sunt necesare pentru a ne amplifica puterea comună de
negociere“.
Pe de altă parte, Polonia a propus crearea unei uniuni energetice care să asigure
solidaritatea UE în abordarea problemelor legate de energie. Ideea acestui model de uniune a fost
lansată de premierul Donald Tusk, care doreşte să fac ădin ţara sa un exemplu de aplicare a
acestei strategii. Proiectul său include reabilitarea cărbunelui ca sursă sigură de energie, cu
utilizarea unor tehnologii moderne pentru înlăturarea emisiilor nocive rezultate din arderea
cărbunelui, exploatarea resurselor de gaze de şist, bogate în Polonia şi importul de gaze naturale
lichefiate, cu Statele Unite ca potenţial furnizor.În plus, Polonia are în vedere dezvoltarea
energiei nucleare.
2. Dependenţa UE de importurile de gaze naturale
Aprovizionarea cu gaze naturale a Europei de vest/UE este asigurată din 4 surse majore: 1)
producţia internă; 2) importuri masive din Rusia; 3) importurile din Africa şi 4), importurile de GNL din
restul lumii.
Securitatea ofertei de gaz a UE se va confrunta cu câteva probleme-cheie: o tendinţă de declin a
producţiei interne (Marea Britanie, Olanda) care se va concretiza în restrângerea ponderii acesteia în
consum de la 30%, în prezent, la 20% în 2030; reducerea capacităţii suplimentare de export a Africii de
nord; concurenţa din partea Asiei în atragerea de importuri de gaze; eforturile susţinute ale Rusiei, în
pofida crizei politice a Crimeei, de a-şi menţine sau chiar majora cota de piaţă în UE; importul de GNL
american văzut ca un mijloc de a substitui parţial gazul rusesc, care implică riscuri, în primul rând de
3
natură economică pentru că transportul GNL din Statele Unite, în Europa este scump, costurile de
producţie din Rusia sunt foarte mici, iar Rusia ar putea concura cu succes gazul american.
Conform Eurostat, dependenţa energetică externă a Uniunii Europene, în anul 2012, era
de 53,3 %, cu Rusia în poziţia de principal furnizor de gaze. Circa 32% din importurile de gaze
naturale ale UE au provenit din Rusia (aprox.140 miliarde m.c.), urmată de Norvegia cu 28,2 %
şi de Algeria cu 14,4%.
Germania, Italia, Marea Britanie şi Polonia sunt cei mai mari importatori de gaze ruseşti
din cadrul UE. În Europa Centrală şi de Est, dominaţia furnizorului rus este totală: Rusia asigură
în proporţie de 100 %, importurile de gaze ale ţărilor baltice, de 65% ale grupului de la Vişegrad,
iar până în 2012, a fost furnizorul exclusiv al Ucrainei. România a depins în proporţie de 20 %
de importurile de gaz din Rusia, în 2012, şi de numai 18% în 2013.
După criza din Crimeea, statele vest-europene, practic, cele membre UE, au fost rezervate
în a impune sancţiuni economice severe Rusiei. Motivul: riscul ca securitatea aprovizionării cu
gaze naturale, mai ales a statelor est şi central europene, să fie serios ameninţată în cazul unei
situaţii conflictuale cu Rusia.
Rusia nu este doar principalul furnizor de gaze naturale al UE, ci şi de ţiţei şi cărbune
superior. Aproximativ 34,5 % din importurile de ţiţei ale UE-27 au provenit din Rusia, urmată la
mare distanţă de Norvegia (13,8%) şi de Libia (10,2%). Rusia a ocupat, de asemenea, primul loc
şi în topul furnizorilor de cărbune superior ai UE, cu o pondere de 27%.
O serie de state membre UE au renegociat, recent, cu Rusia, contractele pe termen lung,
de import de gaze naturale, pe care le-au prelungit, în medie cu 2 decenii. Potrivit unui studiu al
“Centrului pentru Studii Estice”(OSW) cu sediul în Polonia, Germania, care îşi asigură 36-40%
din necesarul de gaze naturale, prin importuri din Rusia, a prelungit, recent, contractele de
import-export, pe termen lung, de gaze naturale, cu Gazprom, cu scadenţe în 2031, 2035 şi 2036.
Bulgaria, dependentă de gazele ruseşti în proporţie de peste 90%, a semnat cu compania rusă, un
acord valabil până în 2030, iar Cehiei îi vor fi livrate gaze printr-un contract cu valabilitate până
în 2035.
În mod (aparent) paradoxal, în cadrul strategiei de diversificare a rutelor de
aprovizionare cu gaze naturale, UE s-a orientat, până în prezent, tot către Rusia, împreună cu
care a construit gazoductul North Stream, pentru alimentarea statelor occidentale, pe o rută
nordică, care ocoleşte Ucraina, iar împreună cu companii din UE, Gazprom a iniţiat şi demarat,
în 2012, proiectul conductei South Stream, care va transporta gaze din Rusia, prin Marea Neagră,
în Bulgaria şi, mai departe, către Grecia, Italia şi Austria. Rusia transportă gaze spre Europa prin
13 conducte.
În fine, un alt aspect important se referă la interdependenţele economice, adesea
importante, dintre o serie de state membre ale UE (inclusiv foste comuniste) şi Rusia. Aparte de
relaţiile speciale cu Rusia, ale principalelor state membre UE, o serie de state foste comuniste,
actuale membre UE, au depăşit temerile geopolitice din perioada comunistă, promovând politici
pragmatice, în care interesul economic reciproc şi, implicit, legăturile economice cu Rusia au
devenit predominante. În timp ce Polonia şi Cehia au făcut eforturi de diversificare energetică şi
au impus limite asupra investiţiilor Rusiei în sectoarele cheie ale economiilor lor, altele au
acceptat consecinţele inevitabile ale contextului geopoliticii lor energetice şi au decis să se
adapteze la noile realităţi economice. Ungaria, percepută drept "calul troian" al Rusiei în regiune,
ar putea deveni complet dependentă de energia din Rusia, după ce a optat pentru South Stream-ul
4
rusesc şi a perfectat, recent, un acord nuclear cu Rusia, cel mai important, de la prăbuşirea
comunismului, în baza căruia, Rusia va dezvolta industria nucleară a Ungariei.
3. Soluţii privind diversificarea importurilor de gaze naturale ale UE, pe termen scurt şi
mediu
Consiliul European din 20-21 martie 2014, a introdus, în regim de urgenţă, solicitarea adresată
Comisiei, privind elaborarea, până în iunie a.c., a unui plan de acţiune privind modalităţile de
diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz ale UE, în vederea limitării substanţiale a dependenţei
de importurile de gaz din Rusia.
Consiliul European a recomandat eşalonarea judicioasă a unor măsuri pe termen scurt, cu
măsuri pe termen lung, privind creşterea securităţii aprovizionării cu energie a UE.
Ca soluţii pe termen scurt, Consiliul a recomandat:
1)Utilizarea, în proporţie sporită, a cărbunelui, în detrimentul gazului, pentru
generarea de energie electrică. Importurile de cărbune din America sunt foarte ieftine, astfel
încât, acestea ar putea contribui la îmbunătăţirea competitivităţii industriale a UE. Problema este
că acest combustibil solid produce mult mai multe emisii de carbon decât o cantitate echivalentă
de gaz, ceea ce ar dăuna mediului. Deşi securitatea aprovizionării nu trebuie asigurată prin
excluderea altor obiective cum ar fi stimularea competitivităţii industriale sau combaterea
schimbărilor climatice, caracterul acut al reducerii dependenţei de Rusia, impune ca UE să
amâne măsurile de eliminare treptată a centralelor electrice pe bază de cărbune.
2)Majorarea importurilor de gaz natural lichefiat (GNL), în principal din Qatar. Dar şi
aici apar probleme: cele mai multe terminale de GNL ale UE se află în Europa occidentală, în
condiţiile în care, cele mai vulnerabile state membre ale UE la o eventuală întrerupere a
exporturilor Rusiei, sunt cele din estul Europei. Pentru aceasta vor fi necesare mai multe
terminale de GNL, a căror construcţie va fi relativ dificilă, întrucât investiţiile sunt mari şi
necesită câţiva ani pentru execuţie. Mai mult, GNL-ul este mai scump decât gazul livrat prin
conductă.
3)Majorarea capacităţii şi optimizarea utilizării instalaţiilor de stocare din UE, în
sensul acumulării de stocuri în extrasezon, când cererea este redusă, iar gazul mai ieftin.
Spre deosebire de ţiţei, pentru care Agenţia Internaţională pentru Energie solicită
membrilor săi să deţină rezerve pentru 90 de zile de consum, nu există prevederi privind o
rezervă strategică pentru gaz, din cauza lipsei spaţiilor de stocare. Depozitarea gazelor naturale
se face, în principal, în saline abandonate sau cavităţi acvifere, dar nu în toate ţările condiţiile
geologice sunt îndeplinite. În acest caz, crearea de capacităţi de stocare poate fi foarte
costisitoare. În Spania, un asemenea proiect de stocare a gazului implică o investitie de 1,4
miliarde €, care a fost însă amânată din cauza activităţii seismice suspecte înregistrate în
vecinătatea sa.
Crearea capacităţilor de stocare a fost iniţial concepută să limiteze investiţiile în
infrastructura de reţea, dar punerea în aplicare a stocării strategice se confruntă cu o logică
diferită. Costul operaţiunilor de acest gen poate reprezenta un factor de descurajare.
Între soluţiile pe termen lung privind creşterea securităţii ofertei de energie, în speţă de
gaz, sunt avute în vedere următoarele:
1)Valorificarea gazelor de şist din rezervele interne, disponibile pe plan local în mai
multe ţări UE şi accesibile la costuri relativ reduse. Marea Britanie, Polonia, Ucraina, România
5
figurează printre ţările europene cu cele mai mari rezerve potenţiale şi cu deschidere spre
valorificarea acestora.
2)Importul de gaze de şist lichefiate din America de nord (SUA şi Canada), în special în
cazul în care acordul de comerţ transatlantic, în curs de negociere, va fi finalizat. Criza Ucrainei
este de natură să dea un impuls puternic acestui acord, având în vedere faptul că Statele Unite au
un interes geopolitic major în reducerea substanţială a dependenţei UE de gazul rusesc. Dacă
Congresul SUA anulează legislaţia care interzice exportul, americanii ar putea deveni un mare
furnizor de gaz pentru Europa.
3) Multiplicarea/diversificarea surselor de aprovizionare cu gaz.
4. Surse alternative la importurile de gaze din Rusia
Deşi puternic dependentă încă de Rusia, Europa este bine poziţionată geografic, pentru a
beneficia de importantele schimbări care se profilează, în următorii ani, în configuraţia fluxurilor de
schimb cu gaze naturale la nivel mondial. De la identificarea şi exploatarea gazului de şist în Statele
Unite, omenirea se confruntă cu un excedent potenţial de gaz natural, care are nevoie, însă, de o
infrastructură adecvată pentru a ajunge la consumatori şi a eroda poziţia dominantă pe piaţă a unor
exporatori tradiţionali, în frunte cu Rusia.
Regiunea extinsă a Caspicii (care include şi Iranul), Mediterana de est, Africa de nord
(Algeria) şi Norvegia sunt considerate a fi zonele cu cea mai adecvată poziţionare geografică şi potenţial
de aprovizionare a Europei.
Olanda, unul din marii producători interni ai UE dispune, tehnic vorbind, de posibilitatea
de a majora cu minimum 20 mld.m.c, producţia de gaz, dar guvernul acestei ţări manifestă
rezerve în acest sens, din cauza legislaţiei interne, care prevede limitarea activităţilor seismice
induse pentru sporirea producţiei. Prin urmare, este o chestiune de voinţă politică şi de
compensaţii.
Norvegia îşi poate suplimenta producţia de la 103 mld m.c.în prezent, la aproximativ
120-130 miliarde m.c .
Deşi prin poziţia geografică, existenţa unor ample rezerve de gaze şi schimbările de
regim politic, în urma revoltelor sociale şi politice regionale, cunoscute ca "primăvara arabă",
ţari ca Libia şi Egipt (Africa de nord), oferă oportunităţi pentru exportul de gaze către UE,
acestea sunt limitate de persistenţa tulburărilor politice interne, generatoare de riscuri de
securitate.În plus, majorarea importurilor din Africa de nord este dificilă deoarece conductele
către Italia sunt utilizate la maximum, iar sporirea exporturilor de gaz către Spania nu ar fi utilă,
din cauza absenţei interconexiunilor care să permită suplimentarea livrărilor dinspre Peninsula
Iberică către restul Europei. Estimările indică o posibilitate de majorare nesemnificativă, a
exporturilor, de circa 5 mld. m.c./an.
Conectivitatea cu reţeaua europeană de energie ar putea fi completată,în viitor, printr-o
nouă conductă de-a lungul coastei mediteraneene (MIDCAT), care ar putea înlocui 10 % din
importurile de gaze din Rusia. Algeria rămâne, însă, o ţară cu un potenţial de risc politic şi
social ridicat, ceea ce ar face inoportună pentru UE apelarea la un regim nedemocratic pentru a
completa un deficit de energie cauzat de sancţiuni menite să pedepsească un alt regim
nedemocratic.
Asia Centrală a reprezentat ţinta eforturilor concertate, americane şi europene, de
dezvoltare a producţiei de gaz pentru a oferi Europei o alternativă la Rusia, prin coridorul sudic.
6
Regiunea extinsă a Mării Caspice a apărut ca o sursă semnificativă de gaze naturale: rezervele
certe din Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan sunt estimate la peste 28400
miliarde m.c., printre cele mai mari din lume, la acestea adăugându-se şi rezervele imense ale
Iranului, de 33.600 mld m.c.. Impedimentul major pentru acestă zonă îl constituie faptul că
livrările din Asia Centrală trebuie să tranziteze Rusia pentru a ajunge pe piaţa europeană.
Întârzierile în extinderea şi dezvoltarea conductelor de gaze naturale din Coridorul sudic către
Europa, inclusiv conexiunile trans-caspice, au determinat ţările din Asia Centrală să se orienteze
mai degrabă spre est, decât spre vest, pentru a ocoli Rusia şi a accesa noi pieţe de desfacere.
Conductele din zona Caspică, care vor transporta gaz spre vest, trebuie să traverseze fie
Marea Caspică, situaţie dificilă din cauza diferendelor dintre statele riverane cu privire la statutul
juridic al apartenenţei la această zonă, fie ţări concurente, respectiv, Rusia, Iran, sau, în cazul
livrărilor din Azerbaidjan, Turcia. Pe de altă parte, dacă vor fi construite suficiente conducte de
transport către China şi alte părţi ale Asiei, disponibilul de gaz al acestor ţări pentru Europa s-ar
reduce, fapt de care ar beneficia Rusia.
Turkmenistanul exportă importante volume de gaz în Europa, prin reţeaua de transport
magistral a Rusiei. Cu toate acestea, dorinţa Turkmenistanului de a crea rute alternative de export
de gaze naturale, la reţeaua rusească, a creat tensiuni în rândul celorlalte ţări din zona Mării
Caspice. Rusia este direct interesată să-şi menţină rolul de mare importator de gaze naturale
turkmene (datorită preţului redus la care achiziţionează aceste gaze, de circa 1/3 din preţul său de
export în UE, respectiv, 130-140 $/1000 m.c.) şi să blocheze orice iniţiativă a acestuia de export
direct de gaz către UE.
În bazinul Mării Mediterane de est, mai precis în Israel şi Cipru s-au descoperit
rezerve foarte importante de gaz (offshore), astfel încât, cele două ţări au şansa de a deveni, pe
termen mediu, exportatori importanţi de gaz. „US Geological Survey” estimează că, din Bazinul
Levant, aflat în mare parte în ape cipriote si israeliene, s-ar putea extrage circa 3500 mld.metri
cubi de gaze naturale, care ar putea satisface întreaga cerere de gaze naturale a Europei, timp de
şapte ani. Prin urmare, Israelul este pe cale de a deveni un exportator major de gaze, evoluţie cu
consecinţe notabile în relaţiile geopolitice şi economice din Orientul Mijlociu. De asemenea, este
foarte probabil ca şi Libanul şi Siria să dispună de ample rezerve exploatabile de gaz. Pentru
exploatarea acestora, se confruntă deja, două soluţii, în care interesele comerciale intră în
contradicţie cu cele geopolitice. Rusia, pe de altă parte, ar prefera ca acest gaz să fie lichefiat şi
transportat cu metaniere către Asia.
Dar, regiunea este frământată de multiple conflicte politice: Israelul şi Libanul îşi dispută
delimitarea frontierei maritime; Ciprul şi Turcia sunt implicate într-un amplu conflict legat de
Ciprul de Nord şi de drepturile pe care Turcia le revendică în numele turcilor ciprioţi asupra
resurselor de hidrocarburi din Bazinul Levantin; Israelul şi Turcia au relaţii politice încordate, iar
războiul civil sirian este un enorm focar de instabilitate pentru Orientul Mijlociu şi Apropiat.
Deşi ideea unei conducte care sa aducă gazul israelian în Turcia şi mai departe, spre UE,
prin apele cipriote, comportă o serie de dificultăţi diplomatice şi geopolitice (legate de
soluţionarea problemei recunoaşterii Republicii Turce a Ciprului de nord), este de presupus că
SUA va susţine proiectul unei conducte care să aprovizioneze Europa, prin Turcia.
Resursele de gaz ale Irakului sunt foarte importante, în schimb producţia este limitată,
iar potenţialul de gaze este puternic sub-explorat.Necesarul de energie pe piaţa internă este în
creştere ca urmare a activităţii de reconstrucţie şi a creşterii populaţiei. Cantităţi comerciale de
export pot fi disponibile, în volume moderate, în intervalul 2020-2030 (în funcţie de stabilitatea
7
politică şi de reforma politicii energetice).Pentru a se debloca situaţia, este necesar să fie depăşit
impasul actual referitor la exporturile de ţiţei kurd.
Iranul, în schimb, are perspective imense, de a deveni un “schimbător de joc” pe pieţele
de gaz, deşi şi evoluţia sa este marcată de o serie de incertitudini. Soluţionarea problemei
nucleare este necesară, dar nu suficientă, pentru afirmarea Iranului pe piaţa gazului. Deşi dispune
de cele mai mari rezerve certe pe plan mondial, de 33.600 mld m.c., surclasând uşor Rusia,
producţia curentă a Iranului se situează cu mult sub potenţial, deoarece până la sfârşitul anilor
1990, nu a reuşit să pună în aplicare un plan susţinut de dezvoltare, iar ulterior, a intrat sub
incidenţa sancţiunilor internaţionale.
Această situaţie generală s-ar putea schimba în bine, în viitorul apropiat, cu condiţia ca
ţara să procedeze la o reformă a economiei naţionale (care implică, de asemenea, sectoarele de
petrol şi gaze ) şi să aibă loc deschiderea faţă de comunitatea internaţională, după zeci de ani de
blocaj şi ostilitate, în special în raport cu SUA.
Pe termen scurt, producţia suplimentară de gaze va fi destinată reinjectării în câmpurile
petroliere locale, pentru a susţine redresarea producţiei de ţiţei, precum şi îmbunătăţirii
competitivităţii economiei sale, printr-o pondere mai mare a energiei electrice pe bază de gaze
naturale ieftine şi prin investiţii suplimentare în GNL. Un volum de 10 miliarde de metri cubi/an
va reprezenta probabil volumul suplimentar de export a Iranului, pe termen scurt .
Pe termen mai lung, resursele de gaze naturale ale Iranului vor fi probabil intens
exploatate cu scopul de a exporta volume mari pe pieţele internaţionale. Materializarea lor va
necesita investiţii de minimum 150 mld. dolari, timp de min. 10 ani. Intervalul de timp şi
destinaţia exporturilor vor depinde în mod esenţial, de interesele şi de gradul de implicare a
marilor actori politici, în speţă a SUA, în geostrategia rutelor energetice din spaţiul extins al
Orientului Mijlociu.
În ipoteza în care s-ar orienta spre Europa, gazul iranian ar putea intra, în următorii ani, în
concurenţă directă cu fluxurile potenţiale de gaz care vor fi livrate prin Coridorul Sudic din
Caspica şi prin conducta South Stream din Rusia, fapt care ar spori concurenţa pe piaţa gazului
din Europa, şi ar diminua preţurile, aspect care ar dezavantaja Iranul, care are nevoie de preţuri
ridicate, pentru a-şi recupera investiţiile imense. În 2010, Iranul a lansat un proiect de
conductă,”Friendship Pipeline”, împreună cu Irakul şi Siria, care urma să transporte gaz
iranian la Marea Mediterană, în vederea aprovizionării Europei, dar evitând Turcia. Acest
proiect, care a deranjat SUA, avea ca scop să permită Iranului să furnizeze gazul propriu către
Europa cu perspectiva, ca în final, să se racordeze la proiectul rus South Stream.
Deocamdată,însă, dintre toate proiectele vehiculate în ultimii ani, dar blocate din cauza
embargoului internaţional, Iranul pare să se concentreze, în special, pe conducta spre Pakistan (o
conductă de 22 miliarde de metri cubi /an) apreciată ca un proiect de tip „front-runner” pentru
viitoarea strategie iraniană de export de gaze naturale. Un lucru este cert, pe termen mai lung,
Iranul va avea un impact profund şi de lungă durată, pe pieţele internaţionale de gaz. Politica
actuală a ţării nu mai este de a furniza ţiţei pe valută, ci gaz natural.
5. Coridoare de transport al gazului natural (în curs de execuţie sau stadiul de proiect)
către Europa
În contextul unei pieţe din ce în ce mai liberalizată şi interconectată, UE are la îndemână mai
multe oportunităţi de a-şi spori securitatea aprovizionării cu gaze naturale şi de a eroda poziţia
dominantă a Gazprom: diversificarea surselor de aprovizionare prin conducte, majorarea importurilor
8
de GNL, valorificarea resurselor proprii de gaze de şist şi trecerea la un sistem de contractare pe termen
mai scurt, chiar spot. Aceste măsuri, menite să creeze o piaţă mai lichidă şi mai competitivă, vor necesita
dezvoltarea unei infrastructuri adecvate, care să permită aducerea gazului, din surse multiple, către
pieţele de consum. Unele dintre aceste coridoare de transport sunt deja realizate, în timp ce altele vor
necesita o lungă perioadă de timp pentru a-şi demonstra efectele, dar toate comportă oportunităţi şi
riscuri.
X
5.1. Diversificarea surselor de aprovizionare prin conducte
Finalizarea Coridorului Sudic de Gaz (CSG), care va aduce gaz caspic în Europa
după 2019, reprezintă una din cele mai importante provocări pentru UE. CSG va fi un
proiect costisitor şi complex din punct de vedere tehnic. Potrivit British Petroleum, costurile
totale – care includ dezvoltarea completă a zăcământului-gigant Shah Deniz, din Azerbaijan, cu
conductele şi infrastructura aferente– vor fi de circa 50 de miliarde de dolari. În aceste condiţii,
ţinând cont şi de transportul pe o distanţă de peste 3.000 km, preţul gazului azer pe pieţele
europene ar putea fi relativ ridicat.
Preţul gazelor va reprezenta un element cheie în dezvoltarea diferitelor proiecte
concurente. Pe măsură ce pieţele devin tot mai liberalizate, mai competitive şi mai integrate –tinzând către obiectivul final al „pieţei unice europene” a gazului, acela al decuplării de preţul
ţiţeiului, respectiv de un criteriu de referinţă artificial, care prevedea stabilirea preţului gazului
prin raportare la valoarea unei alte mărfi, şi al trecerii la un sistem de formare a preţurilor pe
baza criteriilor pieţei proprii (costul marginal de producţie pe termen lung, raport cerere-ofertă,
raport de forţe între cumpărator şi vânzător), factorii geopolitici îşi vor pierde treptat
importanţa în ecuaţia comerţului cu energie, iar gradul de atractivitate al fiecărui proiect
din domeniul petrolului şi gazului va fi condiţionat de profitabilitatea sa pe o piaţă concu-
renţială.
CSG va cuprinde conducta „TANAP” (Trans Anatolian Pipeline) pe teritoriul Turciei şi
„TAP” ( Trans Adriatic Pipeline ) care va face legătura cu Europa, prin Italia, ambele concepute
în ideea de a putea fi extinse ulterior. Consorţiul azer a optat, în iunie 2013, pentru conducta
TAP, în defavoarea Nabucco.
”Nabucco” a constituit un simbol al eforturilor UE de a-şi diversifica importurile de gaze,
importanţa sa fiind considerată strategică. Conducta ar fi trebuit aducă gaz caspic la nodul de
conducte de la Baumgarten, Austria, în special pentru ţările grupului de la Vişegrad, ca o
alternativă la dependenţa de gazul rusesc. Dar, consorţiul Shah Deniz, care gestionează gazul
caspic din Azerbaijan nu a optat pentru Nabucco pentru aprovizionarea cu gaz a Europei,
selectând o variantă mai scurtă şi cu o capacitate substanţial mai redusă. Coridorul sudic al UE,
care prin conducta TAP va deschide cea de-al patrulea coridor de aprovizionare pentru Europa
(alături de cele din Rusia, Norvegia şi Algeria) a fost demarat, având ca punct final, Italia.
Conducta TAP va asigura, pentru prima dată, accesul UE la importurile de gaz din
bazinul Mării Caspice. Faza a 2-a a exploatării câmpului gazeifer gigant, Shah Deniz din
Azerbaidjan ar trebui să producă cel puţin 16 miliarde metri cubi/an, din 2018. Gazul va fi
transportat prin conductele existente din Azerbaidjan spre Turcia, care va reţine pentru consumul
propriu, 6 miliarde metri cubi /an. Restul de 10 miliarde m.c/an vor fi transportate mai departe,
spre vest, prin conducta Trans Anatolian Pipeline (TANAP), pe teritoriul Turciei, la graniţa
dintre Turcia şi Grecia, şi apoi, prin TAP, către coasta italiană.
9
Tabelul 1. Coridorul Sudic de transport al gazelor naturale caspice către Europa
Trans Anatolian Pipeline
(TANAP)
Trans Adriatic Pipeline
(TAP)
Nabucco West
Lungime, capacitate
iniţială 1700 km, 16 mld.mc. 870 km, 10 mld.mc. 1329 km, 10 mld.m.c.
Data începerii
construcţiei 2014 2015 2015
Primele livrări de gaze 2019 2019 2019
Acţionariat SOCAR (Azerbaidjan) BP (Marea Britanie) OMV (Austria)
Sursa:”Central Europe’s energy security after Nabucco”, Central European Policy Institute, 6 nov.201
Nabucco, inclusiv în varianta Nabucco Vest, scurtată şi cu capacitatea redusă la o treime
din cea iniţială, respectiv,la 10 miliarde metri cubi/ an, a fost subminată atât de fatori economici
cât mai ales de interese geopolitice şi geostrategice. Între factorii economici se numără: volumul
insuficient de gaz al Azerbaijanului pentru a alimenta Nabucco; oportunitatea oferită de TAP a
unei conexiuni mai facile între rezervele nou-descoperite în Mediterana de Est şi restul pieţei
UE.
Între factorii de natură politică care au acţionat în defavoarea Nabucco menţionăm:a)
interesele Rusiei, mai puţin deranjată de alegerea TAP decât de Nabucco:TAP reprezintă, în
primul rând, o alternativă la gazul algerian, deoarece contractul companiei ENI cu Algeria (19,5
miliarde metri cubi/ an) expiră în 2019, astfel că TAP va intra într-un mediu competitiv diferit şi
nu ameninţă, semnificativ, poziţia Rusiei; b) înţelegerea dintre Italia şi Rusia pentru lansarea
proiectului major“South Stream”, precum şi de ezitările grupului de la Vişegrad: Cehia a
promovat Nabucco pe parcursul Preşedinţiei UE din 2009 dar, mai târziu, s-a axat pe opţiuni de
diversificare mai tangibile. Polonia a investit în diversificarea prin GNL. Slovacia a preferat să-
şi prezerve veniturile din tranzitul de gaze din Rusia, iar Ungaria, iniţial, partener atât al Nabucco
cât şi al South Stream, a optat, în cele din urmă, pentru soluţia rusească; c) reconsiderarea
intereselor geostrategice şi economice ale SUA, direct interesate în explorarea/exploatarea
gazelor de şist, în mai multe state est şi central europene.
Importanţa TAP, ca unic proiect în curs de derulare între Grecia, Albania şi Italia, de
transport al gazelor, pe ruta coridorului sudic spre pieţele UE a fost abordată, cu prioritate, la
Forumul Energiei 2014, de la Atena, desfăşurat în a doua parte a lunii martie a.c. Cu acest prilej,
pe lângă TAP, Grecia a subliniat utilitatea unui coridor energetic Sud-Nord, cu scopul de a
conecta Grecia la Interconnectorul Grecia-Bulgaria, care ar urma să devină operaţional până la
sfârşitul anului 2016. Finalizarea unui proiect de terminal plutitor de GNL, în Grecia de Nord, va
spori şansele unui transfer semnificativ de gaze naturale din Grecia, către ţări precum Ungaria şi
Croaţia.Grecia a subliniat, de asemenea, importanţa conductei Marea Ionică - Marea Adriatică
(IAP) ,ca o rută pentru furnizarea de gaz în Balcanii de Vest ca şi a unei viitoare conducte Est-
Mediteraneene, necesară pentru diversificarea importurilor de gaze ale UE şi care ar putea fi
complementară coridorului Sud-Estic principal, construit de Azerbaijan către Italia.
Grecia consideră că ar putea juca un rol decisiv în asigurarea securităţii energetice în
zona de sud-est a Europei şi prin crearea unui centru comercial regional în zona Salonicului,
cuplat cu puncte de virtuale de tranzacţionare (de tipul „National Balancing Point” din Marea
Britanie) şi stabilire a preţurilor gazului din multiple surse (Azerbaijan, Rusia, GNL) la Istanbul
şi Sofia, care vor asigura crearea unei pieţe regionale.
10
Cu toate acestea, chiar dacă la cei 10 mld.m.c. ai “TAP”, se vor adauga încă 8 miliarde
metri cubi, care ar urma să fie aduşi din Israel şi Cipru, prin conducta proiectată de Grecia, „East
Mediterranean”, oferta suplimentară care ar urma să fie furnizată, prin coridorul sudic, pe pieţele
UE, nu va depăşi, pe termen mediu, 18 miliarde metri cubi/an, volum care reprezintă
echivalentul a mai puţin de 3 % din consumul UE şi al Turciei, fapt care ar schimba foarte puţin
situaţia actuală a pieţei. În cazul în care capacitatea TAP va fi extinsă la 20 miliarde metri cubi,
iar cererea pentru gaz în Europa Centrală va fi suficient de mare, o parte din gazul din TAP, va
putea fi dirijat, către Bulgaria, România, Ungaria, prin interconectările aflate în construcţie sau în
fază de proiect.
Intrarea pe piaţă a gazului din rezervele non-azere din Marea Caspică şi din
rezervele nou-descoperite în Marea Mediterană de est şi Marea Neagră reprezintă o
perspectivă mai îndepărtată şi mai nesigură.
Variantele alternative de conducte de gaze prin sudul Europei sunt direct concurate
de proiectul-gigant al Rusiei- South Stream.Acesta este cel mai important proiect sudic de
transport magistral al gazelor exportate de Rusia în UE şi totodată, cel mai redutabil concurent al
proiectelor alternative iniţiate de UE, în speţă al Coridorului Sudic, pentru reducerea dependenţei
de importurile de gaz ale Rusiei. Gazoductul de 2.400 km şi cu un cost de circa 23,5 mld $, va
avea o lungime de 900 kilometri numai pe sub Marea Neagră, între Rusia şi Bulgaria, unde se va
ramifica o dată către nord-vest spre Austria, apoi către sud, spre Grecia şi Italia. Capacitatea
conductei este similară cu cea a Nabucco, de 31 miliarde de metri cubi - cu posibilitatea creşterii
la 63 miliarde de metri cubi, ulterior.
Confruntarea geoenergetică dintre Rusia şi UE a atins cote extrem de critice, la începutul
lunii decembrie 2013, în urma constatării Comisiei Europene, potrivit căreia „acordurile
bilaterale pentru construirea gazoductului South Stream încheiate între Rusia, pe de o parte, şi
Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croaţia şi Austria, pe de altă parte, intră în
contradicţie cu reglementările Uniunii Europene, privitoare la piaţa unică a energiei” şi ca atare
trebuie renegociate de la zero.
Comisia Europeană a invocat trei obiecţii majore: 1) legislaţia UE, care prevede
separarea activităţilor de producţie de cele de transport al energiei, astfel încât Gazprom,
producător şi furnizor de gaze, nu poate să deţină simultan, capacităţi de producţie a gazului şi
reţeaua de transport; 2) necesitatea asigurării accesului nediscriminatoriu al unor terţi la
conductă, astfel încât Gazprom să nu aibă dreptul exclusiv de furnizare; 3) necesitatea
modificării structurii tarifelor de transport.
Reprezentanţii Comisiei Europene au precizat faptul că acordurile interguvernamentale
existente nu pot forma baza construcţiei sau operării South Stream, iar dacă statele membre sau
statele implicate nu le renegociază, Comisia are mijloace prin care să le oblige să o facă. iar
South Stream nu poate opera conform acestor acorduri.
Ca măsură de retorsiune la anexarea Crimeei de către Rusia, comisarul UE pentru
energie, Guenther Oettinger, a anunţat îngheţarea negocierilor cu Rusia, privind statutul juridic al
conductei de gaze naturale South Stream.
În schimb, la data de 4 aprilie a.c., Parlamentul Bulgariei a aprobat modificarea legii
energiei pentru a permite schimbarea statutului gazoductului South Stream în cel de
interconector de reţea, fapt care îi dă posibilitatea să scoată de sub incidenţa legislaţiei europene,
cunoscută ca “Al treilea pachet energetic”, tronsonul de conductă (de 14 Km) din apele
teritoriale bulgăreşti. Acesta va obţine un statut juridic de "netraversare a teritoriului european”,
11
eliminând obligativitatea ca Bulgaria să ofere accesul unor terţe părţi la tronsonul South Stream
de pe teritoriul său.
Măsurile de amânare a negocierilor cu Rusia în problema South Stream trădează o
atitudine mai degrabă conciliantă, a UE faţă de Rusia, fiind un indiciu că, în absenţa unor
demersuri hotărâte, dependenţa de gazele naturale ruseşti poate rămâne o realitate
constrângătoare pentru UE, iar construcţia conductei South Stream va putea fi cu greu
stopată.
5.2. Terminalele de GNL ale UE: o conexiune la pieţele globale de gaze naturale În condiţiile în care Japonia îşi închide toate centralele sale nucleare, dinamica deja puternic
ascendentă a cererii de gaze din partea Asiei s-a intensificat, în special pentru gaze naturale lichefiate
(GNL ).Acest fapt a atras atenţia producătorilor de GNL, în special a Qatarului, care şi-a reorientat
atenţia dinspre Europa către piaţa Asiei, cu o creştere rapidă şi mai profitabilă. În aceste condiţii,
factorii cei mai dinamici care vor intra în competiţie directă pe piaţă vor fi Rusia, cu gazul său prin
conducte şi producătorii de GNL, iar Rusia ar putea beneficia de pe urma faptului că , „setea” de GNL
în Asia, va avea ca efect absorbţia unor volume mari de GNL în bazinul Pacificului, limitând oferta
disponibilă pentru Europa.
Comisia Europeană consideră că terminalele de gaze lichefiate se vor dovedi o
importantă forţă „perturbatoare”, care va genera presiuni negative asupra preţurilor de export
ale Rusiei.
Europa dispune deja, de o capacitate excedentară de GNL, compusă din 21 de terminale
de import, cu un volum de 190 mld. m.c./an, şi de încă 7 terminale aflate în construcţie sau în
fază de proiect, însumând o capacitate totală de 225 mld.m.c./an.Problemele majore sunt
subutilizarea acesteia (20% în 2013) şi faptul că cea mai mare parte este amplasată în vestul
Europei şi nu în zonele cele mai deficitare şi vulnerabile faţa de Rusia, cum ar fi Europa centrală
şi de est.
Odată cu “revoluţia” gazelor de şist americane, exportul de gaz natural lichefiat (GNL)
din SUA ar putea schimba regulile jocului, pe pieţele gazelor naturale pe plan mondial.
Deşi SUA (din perspectiva de garant al securităţii geopolitice în Europa) vor încerca să
contribuie la diversificarea surselor de aprovizionare a ţărilor europene, în vederea reducerii
dependenţei de gazul din Rusia, se estimează că impactul exporturilor directe de gaz ale acestora
în Europa va fi relativ limitat, pe termen mediu, putând deveni semnificativ pe termen mai lung.
Conform firmei de consultanţă „Wood Mackenzie”, până în 2020, exportul de GNL al SUA nu
va depăşi 10-15 miliarde metri cubi de gaz, din care, cea mai mare parte va fi destinată Asiei,
unde preţurile obtenabile sunt cu 50% superioare celor de pe piaţa europeană.
O altă problemă va fi aceea a preţului la care vor fi disponibile în Europa gazele din
SUA. Costurile aferente lichefierii şi transportului maritim până în Europa, de circa 5-6 $/milion
BTU se vor adăuga la preţul de bază al gazului american de 5 $/milion BTU, rezultând un preţ
probabil de export CIF, cu puţin sub cel actual de export al Rusiei. SUA vor căuta să dea o
dimensiune geostrategică exporturilor către Europa în vederea urgentării procesului de
liberalizare a exporturilor de gaz.
Dar, costurile de producţie ale gazului rusesc sunt foarte reduse, în raport cu cele ale
gazului de şist, astfel încât Rusia poate fi nevoită să reducă preţul pentru a rămâne competitivă
pe piaţă. Acesta reprezintă în final şi obiectivul creării pieţei unice, respectiv, crearea unui mediu
12
concurenţial puternic, care să conducă la scăderea preţurilor gazului şi la subminarea sistemului
artificial şi monopolist de preţ al Gazprom.
Până în momentul în care volumul exporturilor de GNL ale SUA ar putea căpata
consistenţă, ceea ce nu se va întâmpla mai devreme de 6-8 ani, Statele Unite ar putea juca un
rol mult mai subtil, pentru a ajuta Europa să-şi diversifice sursele de energie şi să-şi reducă
dependenţa de Rusia. Acesta s-ar putea concretiza în:
Acordarea de suport tehnic unor proiecte din Europa Centrală şi de Est, cum ar fi
terminale de import de GNL şi mai ales celor de fracturare hidraulică în vederea
extragerii gazelor de şist;
Participarea la finanţarea proiectelor de diversificare a ofertei pe care statele din Europa
de Est de multe ori nu şi le pot permite;
Exercitarea de presiuni asupra Turciei, pentru a permite tancurilor de GNL să tranziteze
strâmtoarea Bosfor, aspect faţă de care Turcia are reticenţe, atât din cauza preocupărilor
legate de mediu cât şi de teama de a „deranja” Rusia.
Suportul tehnologic şi presiunea asupra Turciei ar fi mai puţin influente decât exporturile
fizice de gaze naturale, dar aceste măsuri ar putea ajuta la slăbirea influenţei Rusiei în Europa de
Est.
O serie de ţări europene, membre sau nu ale UE, care se bazează, masiv, pe energia
importată din Rusia, inclusiv Ucraina, au început deja, să-şi diversifice importurile sau, cel puţin,
să adopte contramăsuri.
Construirea de terminale de GNL pe coasta baltică a Poloniei, Coasta Adriatică a
Croaţiei şi coasta Ucrainei la Marea Neagră reprezintă soluţii de diversificare a ofertei de
gaze a UE. Piaţa de gaze naturale lichefiate transportate cu nave maritime (metaniere) furnizează
un sfert din importurile Europei. Terminalele ar trebui să ofere o alternativă la livrările de gaze
ruseşti, cel mai devreme în 2017 şi vor spori efectul de pârghie în negocierile de preţ cu
Gazprom, precum şi lichiditatea pieţei de gaz. Această opţiune viabilă comportă însă şi o serie de
riscuri economice .
Din perspectiva statelor din Europa centrală şi de est, GNL-ul este o opţiune comparabilă
cu gazul de şist, ca modalitate de diversificare a aprovizionării. Mai multe state membre UE, cu
ieşire la mare(statele baltice şi Polonia) au demarat proiecte de terminale de GNL. Dar, două
dintre terminalele de regazeificare ar trebui să fie în măsură să furnizeze cantităţi relativ
importante de GNL pe piaţă: Swinoujscie, pe coasta Poloniei şi Adria, de pe insula croată Krk.
Cele două terminale vor crea o alternativă reală la importul prin conductă din Rusia: capacitatea
iniţială cumulată (15 miliarde metri cubi/an) ar putea asigura, integral, necesarul de consum al
Poloniei. Datorită conectorilor interstatali de gaz, pe direcţia Nord-Sud, porturile de GNL ar
putea să sporească diversificarea surselor de aprovizionare, să asigure o capacitate mai bună de
negociere cu Gazprom, pentru clienţii săi regionali şi, în cele din urmă, să sporească lichiditatea
(şi concurenţa) pe pieţele spot. Dar având în vedere faptul că finalizarea terminalului croat
planificat pe insula Krk a fost mult timp întârziată, Europa centrală se orientează mai degrabă
către Italia şi Grecia, ca terminale sudice pe coridorul nord-sud.
Tabelul 2. Terminale de regazeificare majore din Europa Centrală şi de Est
Localizare Manager de proiect Capacitate
(mld. mc /an)
Stadiul actual Data finalizării
Swinoujscie, Polskie GNL (de 5 (cu posibilitate de În construcţie 2015
13
(Polonia) stat) extindere la 7,5)
Klaipeda, (Lituania) KlaipedosNafta (de
stat)
2 (cu posibilitate de
extindere la 4)
În construcţie 2015
Adria, (Croaţia) Adria LNG (E.ON,
OMV,Total,Geoplin,
firmele croate
10 (cu posibilitate de
extindere la 15)
Proiect 2017
Ucraina Terminal de GNL 5 cu posibilitate de
extindere la 10
Concept 2016
Sursa: site-urile oficiale ale companiilor
Oportunităţile antrenează însă şi o serie de riscuri:
1)costul porturilor/terminalelor de GNL, dificil de finanţat pentru companiile energetice
din Europa Centrală, în general lipsite de lichidităţi. Swinoujscie, al cărei cost se apropie de 500
de milioane euro, a obţinut finanţare de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Banca Europeană de Investiţii, Compania de tranzit poloneză, Gaz-System. Dar, preţul unor
astfel de proiecte gigantice de infrastructură se poate “umfla” pe parcurs, mai ales din cauza
întârzierilor în construcţie. Mai mult decât atât, dacă se intenţionează înlocuirea parţială a
importului de gaz prin conductă, cu GNL, ţările grupului de la Vişegrad şi Ucraina vor trebui să-
şi restructureze companiile de tranzit.
2) predominanţa contractelor pe termen lung, indexate în funcţie de preţurile petrolului,
cu clauze de plată la livrare, (obligaţia de a importa un volum specific, indiferent de cerere).
Contractul negociat de compania de stat “PGNiG” (Polonia) cu “Qatar Gas” acoperă o perioadă
de zece ani, foloseşte sistemul de indexare în funcţie de preţul petrolului şi impune preluarea
cantităţii de gaze naturale (1,4 miliarde metri cubi/an), indiferent de cerere, ceea ce reprezintă un
tip de contract inflexibil, foarte apropiat de cel al Gazprom. Deşi Swinoujscie are 2/3 din
capacitate rezervată pentru gazul tranzacţionat spot (contracte pe termen scurt, cu preţuri de
piaţă), compania “PGNiG” se poate trezi “legată” de un alt furnizor dificil.
3) dominaţia Asiei ca şi cumparător major de GNL pe plan mondial (70% faţă de 21%-
Europa, în 2012) şi preţurile cu ridicata în zonă, cu 50 - 70% mai mari decât în Europa, ceea ce
face ca exportul de GNL în Asia să fie mai profitabil.
4)deşi capacitatea planificată de GNL în porturile baltice este importantă, există riscul ca
cererea să fie insuficientă. În cazul în care cererea va fi prea redusă, investiţia în proiecte de
GNL nu poate fi rentabilă din punct de vedere comercial. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
noua infrastructură de distribuţie din Europa de Sud-Est, necesară pentru Adria GNL. Cererea de
gaz în Uniunea Europeană este de aşteptat să crească uşor până în 2035 (în medie cu 0,6%/an),
iar în statele estice ale UE, într-un ritm superior mediei UE. În Europa Centrală, în special, gazul
are însă, prea mulţi concurenţi. Ponderea energiei nucleare în mixul de energie electrică cehă,
maghiară, ucraineană, slovacă este de peste 30%, iar statele de la Vişegrad şi Ucraina au în plan
construirea de noi reactoare, în următorii 20 de ani.
5.3. Modalităţi de erodare a sistemului Gazprom de stabilire a preţurilor de export al
gazului natural în Europa. Tendinţe de transformare a pieţelor europene de gaze
Modelul comercial al Gazprom este tot mai depăşit, din perspectiva reglementărilor pieţei unice
a energiei din UE şi a forţelor induse de piaţă. Contractele de import-export al gazului pe termen lung
devin din ce în ce mai deconectate de modelul actual de tranzacţionare a gazului în Europa.
14
Evoluţiile regionale recente indică, pentru prima dată, posibilitatea formării unor pieţe
regionale lichide de energie în Europa Centrală şi de Est, sub influenţa următorilor factori:
a) Interconectivitatea crescândă a reţelelor de transport, care favorizează noi tipare de tran-
zacţionare, necondiţionate de dispunerea geografică Est-Vest a marilor gazoducte din epoca so-
vietică. (România este, în prezent, interconectată cu Ungaria şi urmează să finalizeze, în 2014,
interconectările cu Bulgaria şi Moldova);
b) Politicile concurenţiale şi liberalizarea pieţelor de energie promovate de Comisia Europeană,
care tind să afecteze considerabil practicile monopoliste din industria energetică europeană;
c)”Revoluţia” gazului de şist din America de Nord care a disponibilizat pentru pieţele europene
cantităţi mari de gaz natural lichefiat (GNL) din Qatar, gaz care avea, iniţial, ca destinaţie SUA,
sporind oferta şi exercitând o presiune negativă asupra preţurilor.
Legislaţia UE a “dezmembrat” monopolurile naţionale de gaze, prin separarea
activităţilor de producţie, comercializare şi de tranzit şi a deschis piaţa pentru noii veniţi, prin
accesul terţilor la conducte. Începând din 2009, ca urmare a boom-ului gazelor de şist americane,
o parte din GNL-ul importat până atunci de SUA, a fost redirecţionat către Europa, unde a sporit
oferta, de o manieră semnificativă, determinând scăderea preţului GNL-ului tranzacţionat pe
pieţele spot europene, la un nivel mai redus decât cel indexat în funcţie de ţiţei, din contractele
pe termen lung cu Rusia.
Uniunea Europeană se orientează, tot mai mult, spre sistemul de tranzacţionare a
gazului pe pieţele spot: Zeebrugge în Belgia şi Netconnect (NCG) şi Gaspool în Germania.
Modelul este preluat din SUA- centrul Henry Hub, din Louisiana. Dar, comparativ cu SUA,
pieţele spot de gaze naturale din Europa (puncte de tranzacţionare la nivel naţional) sunt, în
general, mult mai reduse ca dimensiune şi mai puţin lichide. În plus, gazele comercializate pe
termen scurt, spot, sunt, efectiv, furnizate de aceleaşi companii ca şi gazul tranzacţionat pe
termen lung. Iar pieţele spot sunt chiar mai puţin dezvoltate în Europa Centrală. Cel mai
apropiat punct de comercializare, European Hub Central Trading, din Baumgarten, Austria,
serveşte mai ales pentru tranzitul de gaze. O astfel de piaţă poate fi uşor de manipulat, în special
atunci când numărul de furnizori este limitat.
Cu toate aceste presiuni din partea pieţei libere, Gazprom, cel mai mare furnizor de gaze
al Europei, a refuzat să renunţe la vechiul model de tranzacţionare şi să abandoneze practicile
monopoliste, deşi, clienţii săi cheie europeni l-au forţat să acorde unele concesii. Începând din
2009, Gazprom a fost de acord să includă clauza de stabilire a preţurilor în funcţie de piaţa spot
în contractele de export-import şi a oferit reduceri de preţ de până la 15% (inclusiv Poloniei), din
2012. Cu toate acestea, cota-parte din gazul rusesc, oferit la preţuri indexate în funcţie de cele de
pe piaţa spot nu depăşeşte 8-9%. Problema este mai acută pentru ţările central şi est-europene,
unde infrastructura este orientată Est-Vest şi permite puţină diversificare. Capacitatea de
negociere a ţărilor menţionate fiind limitată, preţurile rămân mai ridicate decât cele oferite în
Europa de Vest. Preţurile pe care statele flancului estic al UE le plătesc pentru gazul rusesc sunt
în medie cu 15% mai mari decât cele plătite de statele vest-europene.
Comisia Europeană a lansat o investigaţie antitrust, pe scară largă, împotriva Gazprom, în
septembrie 2012, pe baza suspiciunii de abuz de poziţie dominantă (articolul 102 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene) pe pieţele de gaze în amonte, din Europa Centrală şi de
Est. Comisia suspectează Gazprom de trei practici care încalcă concurenţa şi atentează la
securitatea aprovizionării: impunerea de clauze de destinaţie, care interzic revânzarea gazelor
naturale în Europa; împiedicarea diversificării aprovizionării prin blocarea construcţiei unor noi
15
conducte şi terminale de GNL, precum şi a accesului terţilor la infrastructura de transport
deţinută parţial de către Gazprom; impunerea de preţuri neloiale pentru clienţii săi, prin corelarea
preţului gazului cu preţul petrolului.
Deşi demersul în justiţie iniţiat de CE, poate dura până la patru ani, odată terminat, este
posibil ca acesta să transforme întreaga piaţă europeană a gazelor naturale şi să determine
modificarea strategiei Gazprom spre un model orientat spre piaţă.
5.4. Gazele de şist din Europa Centrală şi de Est -o ameninţare geostrategică pentru
Rusia Rusia consideră gazele de şist din Europa Centrală şi de Est drept o ameninţare geostrategică
mai importantă la adresa sa, decât exporturile de gaze naturale ale SUA. Rabaturile acordate de Rusia la
preţurile de export ale gazelor naturale în regiune au drept scop să descurajeze companiile energetice şi
investitorii străini de la finanţarea unor proiecte care ar concura cu livrările ruseşti. Simpla existenţă a
acestor proiecte constituie un instrument politic de presiune pentru Europa Centrală şi de Est.
Preşedintele companiei ENI, Paolo Sarconi declara, de curând, că dacă Europa nu va
începe să foreze mai agresiv propriile gaze de şist,va fi nevoită să se raporteze în continuare la
gazul din Rusia.
Statele din vecinătatea Rusiei sunt mai favorabile extracţiei gazelor de şist decât ţările din
Europa de Vest. Ucraina se situează pe locul trei în Europa, sub aspectul rezervelor de gaze de
şist recuperabile punct de vedere tehnic, cu un volum estimat la 3600 miliarde metri cubi.
Comparativ, România ar dispune de 1400 miliarde metri cubi.
Ucraina a întreprins acţiuni în scopul exploatării acestor resurse. În ianuarie 2013 a fost
semnat un acord cu Royal Dutch Shell pentru dezvoltarea unui „bloc” de gaze de şist în bazinul
Nipru - Doneţk în estul Ucrainei. În noiembrie acelaşi an, s-a semnat un acord cu Chevron pentru
dezvoltarea unui bloc de gaze de şist în bazinul carpatic din vestul Ucrainei. Se estimează că
fiecare din aceste proiecte va produce, în final, 5-10 miliarde metri cubi de gaze naturale,
înlocuind o mare parte a importurilor din Rusia. În plus, ExxonMobil conduce un consorţiu care
intenţionează să dezvolte un câmp gazeifer (Skifska) în vestul Mării Negre, care ar putea asigura
încă 5-10 miliarde de metri cubi de gaze naturale. Pe termen scurt, o investiţie relativ redusă, de
aproximativ 20 milioane dolari, ar putea asigura inversarea fluxului de gaze naturale printr-o
conductă prin Slovacia, care ar permite Uniunii Europene să furnizeze unele cantităţi de gaze
naturale către Ucraina şi ar face mai dificile tentativele Rusiei de izolare a ţării de restul
Europei.
Explorarea gazelor de şist este un domeniu în care Statele Unite ar putea ajuta Ucraina şi
alte ţări est-europene care dispun de resurse mari de gaze de şist, precum Polonia şi România.
Acest lucru nu ar presupune, în mod necesar, companii străine care să investească direct, ci şi un
eventual sprijin acordat acestor ţări în elaborarea unor reglementări şi scheme fiscale menite să
încurajeze investiţiile în acest sector. SUA s-au implicat în procesul de reglementare şi
optimizare a schemelor fiscale din Marea Britanie, pentru a încuraja dezvoltarea resurselor de
gaze de şist din această ţară. Totuşi, în ciuda recentelor oferte de investiţii în Europa de Est,
rămâne de văzut dacă, în prezent, companiile energetice sunt pregătite pentru a concura cu Rusia.
Mai mult decât atât, structura geologică a formaţiunilor de şisturi din Europa de Est este mult
mai complexă decât în Statele Unite, iar costurile de producţie ar putea fi prohibitiv
16
6. Opţiuni de asigurare a securităţii ofertei de gaze a României
Deşi rămasă fără un proiect internaţional de anvergură (Nabucco, n.a), România dispune
de o serie de modalităţi compensatorii, de a-şi spori securitatea energetică, în special în ceea ce
priveşte aprovizionarea cu gaze naturale. Câteva argumente în acest sens ar fi următoarele:
În primul rând, România se situează printre statele membre UE cu cel mai redus grad de
dependenţă energetică externă: 20-22% şi, respectiv, 18%, în 2013, ocupând astfel, în termeni
relativi, locul al treilea într-un clasament al independenţei energetice în Uniunea Europeană.
În al doilea rând, în raport cu alte state membre UE, România dispune de un mix
diversificat de surse de energie primară. În 2012, producţia proprie de energie primară a
României era compusă din: 6,3 mil.tep (tone echivalent petrol) combustibili solizi, 4,1 mil. tep
ţiţei, 8,7 mil.tep, gaze naturale, 3 mil.tep energie nucleară şi 5,2 mil.tep surse regenerabile.
În al treilea rând, România beneficiază de perspectiva suplimentării considerabile a
surselor interne de hidrocarburi (preponderent de gaze) ca urmare a unor noi descoperiri, dar şi a
celor externe, care îi pot asigura majorarea considerabilă a bazei de resurse energetice. Anul
2020 ar putea confirma materializarea mai multor obiective strategice de valorificare a unor
surse noi de energie, iar anul 2014 va fi important pentru adoptarea unei serii de măsuri de
ordin economic, fiscal, strategic, care să pună bazele unei valorificări judicioase a acestor
resurse.
Principalele direcţii strategice de dezvoltare a unor noi surse de gaze, pentru
România sunt: creşterea productivităţii zăcămintelor convenţionale mature; exploatarea noilor
descoperiri de gaze din platoul continental al Mării Negre; dezvoltarea zăcămintelor de gaze de
şist.
Zăcămintele certe de hidrocarburi ale României sunt fragmentate, au un grad avansat de
epuizare (87%), iar productivitatea per sondă este printre cele mai reduse din Europa. Pentru
stoparea declinului producţiei sunt necesare investiţii importante în vederea aplicării unor
tehnologii de creştere a factorului de recuperare din zăcământ.
În 2012, au fost anunţate importante descoperiri de gaze naturale, de circa 40-80
mld.mc, în platoul continental al Mării Negre, fapt care, alături de valorificarea resurselor de
gaze de şist, reprezintă o direcţie strategică foarte promiţătoare, mai ales în situaţia în care
explorări ulterioare ar conduce la noi descoperiri.Sunt necesare însă investiţii in conductele de
transport şi distribuţie.
Potrivit unor estimări geologice din 2013, ale US Energy Information Agency România
ar deţine resurse recuperabile, de gaze de şist, de 1.610 miliarde m.c., care ar putea asigura
independenţa energetică pe termen mediu a ţării, în cazul în care, estimările vor fi confirmate,
chiar şi parţial, oferind şi oportunitatea de a exporta gaze naturale.
România trebuie să stimuleaze producţia internă şi să creeze lichiditate pe piaţa
internă, atât prin acorduri care să-i garanteze dreptul de a beneficia de gazul produs local,
cât şi prin importuri de gaz din surse externe. România nu trebuie să devină o piaţă izolată,
chiar dacă ar ajunge în situaţia (teoretică) de a-şi acoperi,temporar, necesarul de consum din
surse proprii. România va trebui să se implice activ în proiecte care să-i asigure diversificarea
surselor de aprovizionare, într-o perspectivă durabilă.
Ca urmare a eliminării clauzelor de destinaţie şi a interconectării cu Ungaria, România
va putea importa gaz rusesc de la Vest la Est, prin inversarea fluxului de transport, de la hub-ul
Central European de Gaz de la Baumgarten (Austria), deşi în etapa actuală, o asemenea variantă
17
nu este avantajoasă pentru România. (Din 2012, Ucraina importă gaz rusesc din Germania, livrat
de RWE prin Polonia şi Ungaria, ca urmare a inversării fluxului către Ucraina, printr-una dintre
marile sale conducte de tranzit).
România trebuie să aibă în vedere şi perspectiva unor importuri de gaze naturale din
zona Caspică, întrucât, Coridorul Sudic de Gaz (CSG) va putea alimenta şi pieţele Bulgariei şi
României, prin intermediul interconectorilor Grecia-Bulgaria şi Bulgaria-România. Dar dez-
voltarea completă a zăcământului Shah Deniz (Azerbaijan) va fi realizată de abia în 2019-2020 –
dacă nu apar noi întârzieri.
Tot pe Coridorul Sudic, Comisia Europeană avansează posibilitatea, incertă, a unei
conducte submarine, care să traverseze Marea Neagră din Georgia până în România, proiect
cunoscut sub numele de White Stream. Proiectul ar urma să cuprindă conducte onshore şi
offshore cu lungime totală de 1.250 km (1.115 offshore şi 135 onshore) si cu o capacitate de
transport de 46 milioane de metri cubi/zi. Dar şi acest proiect concurează cu altele, menite a
asigura accesul la resursele din Azerbaidjan şi Turkmenistan.
Alte proiecte vizând România, ca o compensare la “pierderea” Nabucco, sunt incluse în
traseul estic al gazelor, Gas East. Unul dintre aceste proiecte, care ar putea include România, este
clusterul de transmisie şi tranzit pentru implementarea fluxului invers de gaze, din Romania în
exterior. Aceste proiecte vizează dezvoltarea capacităţii României de a exporta gaze naturale.
Proiectul prevede amplificarea puterii compresorului de la staţia Siliştea şi construcţia unei
conducte de conexiune cu o capacitate de 14 milioane metri cubi/ zi, cu posibilitatea de transport
în dublu sens, România-Bulgaria.
Tot pe traseul “Gas East” se află şi proiectul vizând dublarea capacităţii de depozitare a
Depomureş, precum şi proiectul AGRI - interconectorul Azerbaidjan-Georgia-România.
Dacă se va realiza, acesta va cuprinde, pe teritoriul României terminalul de gaz lichefiat de la
Constanţa şi conducta Constanta-Arad-Csanadpalota (Ungaria).
O regiune producătoare situată mai aproape de pieţele europene decât Bazinul Caspic se
profilează a fi Bazinul Levantin, în estul Mării Mediterane, aferent Israelului şi Ciprului. Printre
destinaţiile europene posibile se numără şi două puncte de intrare relevante pentru România:
terminalul de regazificare de la Revithoussa (Grecia) şi terminalul de GNL care urmează a fi
construit la Omisalj (Croaţia), între 2014 şi 2017.
Teoretic, opţiunea greacă poate fi implementată mai rapid, astfel că, în 2018, România
ar putea importa gaz levantin prin Grecia şi Bulgaria. De altfel, la Forumul Energiei 2014 de la
Atena, Grecia a opinat că un coridor energetic de Sud - Nord ar putea fi un obiectiv fezabil,
având scopul de a conecta Grecia la Europa Centrală şi de Est printr-o serie de interconectori
pentru a facilita un flux de gaz alternativ.
În ceea ce priveşte opţiunea croată, există două probleme: pe de o parte, pot surveni
întârzieri în construcţia terminalului de regazificare; pe de altă parte, întregul concept de intrare
în Croaţia şi de transport al gazului către Europa de Est prin Ungaria, depinde de soluţionarea
actualei dispute comerciale dintre compania croată INA şi grupul maghiar MOL. Compania
MOL deţine 49,1% din acţiunile INA şi doreşte să preia controlul operaţional deplin asupra
INA, fapt care întâmpină opoziţia guvernului croat, care deţine 44% din acţiuni. Interesele
Ungariei vor influenţa, în mod decisiv, momentul deschiderii unui coridor energetic între mările
Adriatică şi Caspică.
Un alt terminal de GNL care poate avea relevanţă pentru Europa Răsăriteană, este cel de
la Swinoujscie (Polonia), care urmează sa fie terminat în 2014/2015. După 2022, când se
18
preconizează o dublare de capacitate, Swinoujscie poate contribui la alimentarea coridorului care
va lega Nordul de Sudul Europei, prin care se va realiza conectarae reţelelor de transport ale
Poloniei, Slovaciei şi Ungariei. Astfel, în următorul deceniu, bazinele pontic, baltic şi
adriatic vor putea fi conectate prin coridoare energetice.
7. Concluzii. Pot fi înlocuite gazele ruseşti?
Deşi majorarea livrărilor de gaze naturale către Europa, din regiunea Mării Caspice şi
Asia Centrală a constituit scopul mai multor administraţii ale SUA şi UE, în vederea reducerii
dependenţei UE de gazul rusesc, la un simplu calcul aritmetic rezultă că aportul însumat de gaz
prin conductele proiectate din Coridorul Sudic, cele din Mediterana, nordul Africii, sau
terminalele de GNL, nu va putea atinge, în următorii câţiva ani, un volum care să
contrabalanseze exporturile Rusiei (de 130 mld.m.c/an, în 2013) . Prin urmare, soluţia pentru UE
nu rezidă doar în diversificarea surselor de aprovizionare cu gaz, ci în revizuirea întregii strategii
energetice.
Ministrul german de externe a avertizat că, pe termen scurt şi chiar mediu, nu există o
alternativă viabilă economic şi ecologic, la gazul rusesc, dar pe termen lung, se conturează
destule alternative, cu condiţia ca UE să acţioneze inteligent şi ca un tot unitar şi nu în funcţie de
interese specifice.
Unii analişti consideră că nu Coridorul sudic va fi furnizorul alternativ numărul 1 la
Rusia, ci gazul de şist din SUA şi Canada, şi stimularea comerţului global cu GNL, care vor crea
mai multă lichiditate pe piaţă, vor exercita presiune asupra preţurilor şi vor ameliora poziţia de
negociere a UE cu Rusia.
Un rol foarte important ar putea avea proiectul propus de Polonia, privind realizarea
unei uniuni energetice,în baza căreia ţările UE ar trebui să se pună de acord asupra unei politici
comune privind importul de resurse energetice. Guvernul polonez propune creşterea cheltuielilor
pentru crearea unui sistem intern al UE de schimb de resurse, investiţii suplimentare în
explorarea gazelor de şist, importul gazelor lichefiate din SUA şi reabilitatea industriei
cărbunelui, cu aplicarea unor tehnologii care să reducă impactul negativ asupra mediului.
Realizarea interconexiunilor de gaz va constitui una din soluţiile cele mai eficiente, pe
termen mediu şi lung, de asigurare a accesului la noi surse de aprovizionare cu gaze. Comisia
Europeană ar urma să propună, până în luna iunie, obiective specifice în materie de
interconectare, care trebuie îndeplinite până în 2030, cu precădere a interconexiunilor cu părţile
mai îndepărtate şi/sau mai puţin conectate ale pieţei unice (de ex. Peninsula Iberică) inclusiv prin
îmbunătăţirea şi crearea unor fluxuri inversate, precum şi a integrării statelor membre în reţelele
continentale europene. Polonia a sugerat, de asemenea, că UE ar trebui să furnizeze până la 75%
din fondurile necesare construirii unei reţele eficiente de transport al gazelor naturale, sub
umbrela solidarităţii europene. Infrastructura ar urma să cuprindă conducte şi interconectarea
statelor membre ale UE.
O sursă de energie potenţial mai ieftină ar fi energia nucleară. Pentru aceasta, ţări
precum Germania ar trebui să-şi învingă aversiunea faţă de energia nucleară, care în pofida
riscurilor, prezintă avantajul de a nu produce emisii de carbon şi de a reduce dependenţa UE de
Rusia. Polonia şi Ungaria se implică deja în proiecte nucleare importante, iar în România, cu
certitudine, Cernavoda va trebui terminată, deoarece sunt prea multe investiţii realizate deja,
care, în 25 de ani se vor degrada.
19
În orice caz, viziunea UE asupra securităţii energetice la orizontul anului 2030, este mai
ancorată în realitate. Aceasta are în vedere, pe lângă elementele sus-menţionate:
• continuarea dezvoltării surselor regenerabile de energie, cu ajustarea progresivă a
mecanismelor de sprijin al acestora, în sensul evoluţiei către un sistem mai eficient din punctul
de vedere al costurilor;
• investiţii susţinute în eficienţa energetică şi gestionarea cererii, de-a lungul întregului lanţ
valoric, precum şi în etapa de cercetare şi dezvoltare;
• promovarea resurselor interne şi a concurenţei pe pieţele de aprovizionare cu gaz şi
soluţionarea problemei corelării contractuale a preţurilor gazului şi petrolului.
O ipoteză teoretică, considerată mai degrabă un exerciţiu ştiintific, cu aplicabilitate
practică dificil de realizat, lansată de Institutul de cercetare “Breugel“ din Belgia, consideră că
UE ar putea înlocui, în decurs de un an, importul de gazele naturale din Rusia. “Va fi o
provocare considerabilă, dar nu imposibilă”. Analiza propune: majorarea achiziţiilor de gaze din
Norvegia şi alte surse, importuri sporite de gaze naturale lichefiate, substituirea consumului de
gaze cu alte tipuri de combustibili (inclusiv ţiţei) şi, creşterea eficienţei energetice.
În contrast cu acest punct de vedere, calificat de unii specialişti drept „fantezia de
independenţă energetică a UE”, alţi specialişti occidentali consideră că gazul de şist din SUA şi
Canada, şi stimularea comerţului global cu GNL, vor crea mai multă lichiditate pe piaţă, vor
exercita presiune asupra preţurilor şi vor ameliora poziţia de negociere a UE cu Rusia.În plus,
riscul unei dezangajări a UE din Rusia, imposibilă din punct de vedere economic şi improbabilă
din punct de vedere geostartegic, poate determina orientarea acesteia către noi pieţe din Asia de
Est şi privarea UE de o sursă importantă şi stabilă de gaze naturale.
ANEXA. Ponderea importurilor din Rusia, în consumul de gaze al statelor europene
membre şi non-membre UE, în 2012
Ţara Pondere în consumul de gaze
State membre ale UE
Estonia 100%
Finlanda 100%
Letonia 100%
Lituania 100%
Slovacia 98%
Bulgaria 92%
Cehia 77%
Grecia 76%
Ungaria 60%
Slovenia 52%
Austria 49%
Polonia 48%
Germania 36%
State non-UE
Macedonia 100%
Belarus 98%
Serbia, Muntenegru 87%
Ucraina 66%
Turcia 64%
Croaţia 37%
Sursa: BP Statistical Review of World Energy iunie 2013
20
Bibliografie: 1.Kaplan,Robert (2014), Geopolitics of energy, Stratfor Global Intelligence, 2 aprilie 2014;
2.Consiliul European, 2014, Concluzii privind energia şi schimbările climatice, Bruxelles, 20-21 martie 2014;
3.Comisia Europeană (2013), Acordurile interguvernamentale cu Rusia pentru conducta South Stream nu respectă legislaţia UE,
4 decembrie;
4. Lopatka, J. (2014), Central Europeans want U.S. gas to cut dependence on Russia. Reuters Edition US, Editing by Mark
Trevelyan, Mar 8;
5.Mediafax/Moscova (2014). Criza din Ucraina, cu o posibilã secesiune a Peninsulei Crimeea, pune în pericol proiectele
petrolifere, 11 martie;
6.Oxford Analytica (2014), The EU Stalls Natural Gas Deals with Russia, March 11;
7.Pirani, S, Henderson, J., Honoré, A., Rogers, H. & Yafimava, K. (2014). What the Ukraine crisis means for gas markets, The
Oxford Institute for Energy Studies, March, pp. 20-21;
8.Stratfor Global Intelligence (2014), U.S. Natural Gas Will Not Curb Russian Influence, Geopolitical Diary,March 7;
9.Stratfor Global Intelligence (2014), How Iran could benefit from the US-Russian standoff, Geopolitical Diary, 4 martie;
10.Tagliapietra, Simone, The Future of Iran's Gas Market after the (potential) Nuclear Deal, Review of Environment, Energy
and Economics - Re3, 20 martie 2014;
11.Walker, P., Marthy, T. (2014). Ukraine crisis: Putin spokesman downplays talk of new cold war, The Guardian, 7 martie;
12.Washington Post (2014). Europe needs an alternative to Russian natural gas, Editorial Board, The Post’s View, 6 martie;
13.CEPI, Central European Policy Institute, 2013, Central Europe’s energy security after Nabucco, 6 nov. 2013;
14. Center for Energy Studies, 2013, The Geopolitics of Natural Gas in the Republic of Iraq, Rice University’s Baker Institute,
Belfer Center, November 2013;
15.Athens Energy Forum 2014, Greece, A changing European Gas Market is discussed in Greece:Opening up the Southern
Corridor, 20 martie 2014;
16. Stratfor Global Intelligence (2014), A potential Turkey-Israel pipeline project, 2 aprilie 2014
17. DiPaola, Anthony, Tuttle Robert Iran’s LNG Dreams Vanish as U.S. Shale Gas Looms , Bloomberg News, 14 iulie, 2013
18.Oliver,Christian, Cienski, Jan, 2014, Energy security: The price of diversity, Financial Times, 24 februarie 2014
19. Mearns, Euan, 2014, The Fantasy of European Gas Independence, Energy Matters, 31 martie 2014
20. Zachmann, Georg, 2014, Can Europe survive without Russian gas? , Breugel Institute, 21st March 2014