MINISTERUL EDUCATIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE, STIINTE POLITICE SI

ADMINISTRATIVE

SPECIALITATEA POLITICI SI SERVICII PUBLICE

REFERAT

Obiectul de studiu : “Serviciul diplomtic si consular”TEMA: “Serviciul diplomatic si consular din Italia”

Efectuat de: Dandeş OlgaControlat de : Borş Vladimir

Conferenţiar universitar

Doctor ştiinţe politice

Chişinău, 2013Serviciul diplomatic si consular al Italiei

Italia, oficial Republica Italiană este un stat suveran european, situat în cea mai mare parte pe

Peninsula Italică și cuprinzând și câteva insule la Marea Mediterană, cele mai importante fiind

Sicilia și Sardinia. Se învecinează cu Franța la nord-vest, Elveția și Austria la nord și Slovenia la

nord-est. De asemenea înconjoară două enclave independente: San Marino și Vatican, și are și o

exclavă înconjurată de Elveția numită Campione d'Italia. Capitala Italiei este Roma.

Italia a fost un loc de origine al multor culturi europene, precum etrusci și romani, și al

mișcărilor culturale moderne, cea mai notabilă fiind Renașterea. Roma este un sediu al Bisericii

Romano-Catolice, și a fost pentru o perioadă lungă centrul civilizației occidentale.

Astăzi Italia este o republică democratică și o țară dezvoltată, ocupând a șaptea poziție

conform PIB-ului, a opta conform indicelui calității vieții și a douăzecea conform indicelui

dezvoltării umane. Este membru fondator al Uniunii Europene și unul dintre membri ai G8,

OTAN-ului, Consiliului Europei, Uniunii Europei Occidentale.

Constituția Republicii Italiene din 1948 a stabilit un parlament bicameral, (Parlamento),

consistând din Camera Deputaților (Camera dei Deputati) și Senat (Senato della Repubblica), o

puterejudiciară și una executivă (condusă de un prim ministru) (Presidente del Consiglio dei

Ministri). Președintele republicii este ales pe 7 ani de către parlamentul reunit cu un contingent

mic de delegați regionali. Președintele nominalizeză prim ministrul, care propune ceilalți miniștri

(care înainte erau aleși de președinte). Consiliul de Miniștri (în mod general, dar nu necesar, este

compus din membri ai parlamentului) trebuie să păstreze secretele ambelor camere (Fiducia).

Sistemul judiciar italian este bazat pe dreptul roman modificat prin Codul napoleonic și prin

ultimele schimbări. O curte constituțională, Corte Costituzionale, care poate trece peste

constituționalitatea legilor, este o inovație post-Al Doilea Război Mondial.

Italia este un stat european cu o mare experienta diplomatica si consulara . În prezent, Italia

are in strainatate 123 ambasade si 532 de consulate . Capitala sa Roma găzduiește 136

ambasade, 620 consulate și 3 alte reprezentări.

Formarea "modelul italian" al Serviciului diplomatic

Cercetatorii diplomatici sunt de acord că "modelul italian" de diplomație a devenit prototipul

serviciului diplomatic modern. Un punct important în dezvoltarea acestui model este formarea

unui nou tip de state , un impuls semnificativ in formarea lor a fost așa-numita "Revoluție

papala", de la inceputul sec. XI care a lansat o diviziune mai clară a autorităților laice și

ecleziastice. In epoca Renașterii la putere pretindea nu numai Papa și împăratul Sfântului

Imperiu Roman, ci si un numar mare de conducătorii din diferite state. Desigur, în astfel de

circumstanțe, fiecare rege e preocupat de faptul ca statutul său sa fie recunoscute nu numai în

curtea sa, dar si in fata conducerii altor state. Astfel, ambasadorul regelui din sistemul diplomatic

avea rolul de crainic (vestitor) al suveranității regale.

Renașterea teoriei antice care avea la baza echilibrul intre state impun tranformarea trimisului

ad-hoc in ambasador permanent, capabil să informeze guvernatorul statului sau despre starea de

lucruri dintr-un alt stat.

În secolele XVI-XVII cautarea echilibrului a devenit obiectivul principal al politicii externe in

aproape toate țările europene. Pentru pastrarea echilibrului a devenit necesar formarea de coaliții

și alianțe flexibile, cunoașterea exactă a intențiilor și a capacităților conducătorilor și statele lor.

Punerea în aplicare a unei astfel de politici oferea o buna dezvoltare a sistemului profesional si

organizat de misiuni diplomatice reciproce și permanente.

Echilibrul politic, pe de o parte, a stimulat creșterea serviciului diplomatic organizate și

susținute, precum și pe de altă parte, anume diplomația eficientă a făcut posibilă punerea în

aplicare a politicii de echilibru.

Serviciul diplomatic al republicilor, monarhiilor si ducatelor Italiene, se inspirau de tradiția

bogată a diplomației Vaticanului, precum si de practicile diplomatice a politicienilor grecești,

Imperiul Roman, Imperiul Bizantin și Emiratele Arabe.

Odată cu dezvoltarea relațiilor internaționale apar sunt așa-numitele "cancelarii", în adâncurile

in cadrul carora se dezvolta metodele de punere în aplicare a politicii externe. Începând din

secolele XII-XIV în cronici se gasesc referințe despre marele orașe din Italia.

Tot mai des în documentele apar aceleași persoane angajate in politică externă, ceea ce indică

apariția diplomaților profesioniști, care garanteaza o mare competenta și continuitate a politicii.

Este aprobat sistemul de plată a diplomaților din trezoreria statului. Acest lucru contribuie la

apariția clasei de birocrați profesionali. Nu intimplator diplomații italieni, sunt invitați să

servească conducătorii diferitelor tărți ale Europei. Printre ambasadorii care au venit la Roma

pentru festivitățile de aniversare anului 1300, au fost de 12 florentini, care, în afara Florenței,

reprezentau Franța, Anglia, Republica Cehă și alte țări.

In 1375 Milano și Mantua au deschis misiuni permanente reciproce, urmate de Florența,

Veneția, Genova, Napoli și alte state italiene.Daca in în Evul Mediu persoanalul diplomatic cel

mai rspindit erau nuntii „persoanele care citeau scrisorile in voce” și procuratorii (persoanele

imputernicite sa negocize) , atunci in epoca Renașterii apar „ambasciatore”, Ambasador-

Resident cu cele mai largi imputerniciri. Savanți-umanisti și diplomați-practicieni pun bazele

teoretice ale politicii externe și dreptul diplomatic. N. Machiavelli, F.Guiccardini, A. Gentili,

G.Bragacca, T.Tasso explora arta diplomației, analizeaza drepturile și responsabilitățile

ambasadorilor,studiaza temeinic problemele imunității și privilegiilor acestora. Diplomații sunt

chemati sa urmeze etica umanismulu civic, identificind ideile definitorii ale datoriei publice și

patriotismului.

Cu trecerea timpului s-au format în cele din urmă principalele caracteristici "modelul italian" al

serviciului diplomatic:

- Prezența a cancelarilor responsabile de politica externe a statului;

- Formarea unei clase de funcționari platiti din trezoreria de sat, angajati profesional în

efectuarea politicii externă;

- Raspindirea misiunilor diplomatice permanente;

- Apariția unui tip special de corespondență diplomatică și aparitia arhivelor diplomatice.

Procesul de unificare a serviciului diplomatic, ca parte a noului aparat de stat

absolutist birocratic

Pe parcursul secolelor, instituțiile diplomatice ale regiunilor independente ale Italiei s-au

dezvoltat și s-au îmbunătățit. Un impact enorm au avut asupra structurii statului sia a serviciului

diplomatic ideile și practica Iluminismului. Procesul de unificare a serviciului diplomatic, ca

parte a noului aparat de stat absolutist si birocratic a fost lent și inconsecvent.

În anii dintre revoluțiile americană și franceză, ideea de libertate și egalitate, doctrina

suveranității poporului și a libertatii drepturilor omului au devenit o parte din bagajul intelectual

al tinerilor care doreau să facă carieră de diplomat.

Cuceririle lui Napoleon si reformele administrative și juridice care au urmat dupa aceasta au

dus la restructurare substanțială a aparatului responsabil de politică externă. Pentru prima data au

inceput sa se organizeze concursuri publice pentru ocuparea posturilor în aparatul de stat.

Primul concurs organizat în Milano, în 1796, a cerut de la concurenți scrierea unui eseu pe

tema cica propus de Bonaparte : "Care dintre formele de guvernare liberale existente pot asigura

cel mai eficient prosperitatea Italiei?".

In rezultat au aparut in serviciului diplomatic mulți oameni noi din rândul aristocrației,

burgheziei si membrii profesiilor liberale. Cei mai multi dintre ei erau pentru distrugerea

particularismul tradițional și unificarea Italiei.

Diplomația Regatul Unit al Italiei

Deoarece unificarea Italiei din 1871 care sa încheiat cu transferul capitalei la Roma, a fost

realizată prin unificarea succesivă a teritoriilor statelor italiene cu Regatul Sardiniei, instituțiilor

diplomatice ale Regatului Italia în mare parte s-au bazat pe legile piemonteze. În același timp,

rezultatele Risorgimento a pus amprenta unui sistem centralizat de tip napoleonian, care, la

rândul său, a fost rezultatul unui compromis între unele schimbari juridice aduse de Revoluția

Franceze și tradițiile administrative ale monarhiei absolute vechi. Construirea noilor instituții ale

statului a fost influentata si de conceptul statului de drept german.

Ministerul Afacerilor Externe este reprodus în mare măsură dupa "modelul francez". Aceasta

presupune existența a trei tipuri de servicii diplomatice: în minister, in misiunile străine și in

consulate. De la cei care intrau in serviciu diplomatic se cera o calificare adecvată. În plus,

pretendentul trebuia sa treaca de un examen complicat si detina cunoștințe in dreptului național

și internațional, dreptul economic, civil, penal și comercial, precum și in politica economica,

istoria lumii antice, Evul Mediu, epoca modernă, geografie și limbi străine.

În conformitate cu noua structură a statutului Ministerul de Externe trebuia sa detina

departament pentru domeniul politic, economic si corespodenta . Se prevedea si introducerea

postului de atașatul militar, al cărui numire se facea cu acordul Ministterului războiului sau

Ministerul Marinei.

Schimbările suficient de frecvente a guvernului și, prin urmare, a miniștrilor afacerilor externe

a dus la aparitia in Ministerulu de externe a secretarului său general,care oferea continuitatea

administrativa. Numirea acestuia trebuia să fie aprobata de către insusi regele, și el se supunea

direct ministrului. Cu timpul a început politizare treptată a figurei Secretarului General. Au

inceput tot mai des la acest post sa fie numiti politicieni: parlamentari, senatori, lideri ai

fracțiunilor politice si nu diplomatii de cariera. În acest sens, el era înlocuit la fel de des ca și

miniștrii afacerilor externe.

Procesul de transformare a monarhiei constituțional in una parlamentară face necesară aparitia

unei relație mult mai strânsă cu parlamentului. Pentru aceasta a fost introdus un post special de

ministru adjunct (sottosegretario), conceput pentru a sprijini aceste relații.

Importanța crescândă a presei și a opiniei publice a fost reflectat în crearea Departamentului de

Presă. În 1917 el a stabilit postul de ministru adjunct in afacerile cu presa și Propaganda.

La începutul secolului XX Ministerul italian al Afacerilor Externe, reflecta starea de spirit a

cercurilor conducătoare, marcate de naționalismul în creștere și lipsa de încredere în puterea

politica. Cresc cerințele pentru pretendentii la o carieră diplomatică. Ei trebuiau sa serveasca în

armată, sa detina o sănătate bună, și cel mai important sa aiba "un comportament exemplar și

conștiință civică." Obligatorii erau diplomele de studii superioare, în special erau apreciati

absolvenții facultăților de drept de la Universitatea din Torino.

Cu toate acestea, dezvoltarea industriei si a relatiilor economice ale Italiei a dus la cresterea

imprtantei importanța factorilor economici în diplomație. În acest context a crescut prstigiul

absolventilor Institutului de Științe Politice florentin si Scoalii venetiene de Afaceri Comerciale .

Promovarea in serviciu cerea obtinerea diferitor ranguri astfel incit pentru a obtin rangul de

„atasat” persoana trebuia sa lucreze in calitate de "voluntar" citiva ani. Într-un astfel de sistem

rangul de ambasador putea sa fie primit doar la virsta de 60 de ani.

Cu stabilirea regimului fascist în Italia în 1922 incepe procesul de finisare a serviciu

diplomatic si consular. Șeful guvernului a lui Mussolini isi ia postul de ministru al Afacerilor

Externe, il numeste pe Dino Grandi unul dintre fondatorii mișcării fasciste ca adjunctul sau, și

desființează postul de Secretar General al Ministerului.

Mussolini concentreaza în mâinile sale luarea deciziilor in domeniul politicii și administrarea

ministerului, schimbind personal structura serviciilor și departamentelor din Ministerul de

Externe. Cele mai delicate sarcini Mussolini nu le dadea diplomaților ci oamenilor din

apropierea sa.Persoalul din cadrul ministerului se temeau de Mussolini.

Ideologii regimului fascist din Italia pretindeau la un rol conducator in lume in cdrul mișcarii

fasciste pe care au considerat universală. Acest lucru permitea diplomaților naziști să folosească

mișcările fasciste pentru a face presiuni asupra guvernelor respective.

În conformitate cu o lege specială în 1927, ocuparea posturilor in serviciul diplomatic se

permitea doar persoanelor care aveau"comportament civic exemplar, echilibru moral si

maturitate politica", care este un alt pas în a transforma personalului diplomatic in fascisti.

Serviciul diplomatic în perioada proceselor de transformare democratică

din Europa de Sud.

Prăbuşirea fascismului şi adoptarea unei constituţii republican în 1947 a condus la schimbări

semnificative în mecanismul de formare şi punerea în aplicare a politicii externe. Competenţa ale

şefului statului în stabilirea politicii externe a ţării şi numirea miniştrilor şi ambasadorilor au fost

supuse unor restricţii severe. Ultimul cuvânt în materie de numire a ambasadorilor, schimbarea

rangurilor diplomatice îi revenea expres guvernului. Cu toate acestea, în prezent, în legătură cu

propunere creării „a unei a doua republici” constituţionalişti, mulţi tind să creadă că evoluţia

instituţiilor politice ale ţării arată o tendinţă de a extinde rolul politic al preşedintelui.

În conformitate cu Constituţia actuală, Parlamentul exercită controlul asupra politicii externe

exercitate de guvern. Acest lucru are loc spre exemplu, prin dezbaterea asupra prezentării unui

program nou de guvern, sau prin solicitări parlamentare pe probleme specifice şi prin intermediul

procesului legislativ adecvat, ceea ce presupune, împuternicirea preşedintelui ţării să ratifice unul

sau alt tratat internaţional, care este de o deosebită importanţă pentru viitorul ţării.

Parlamentul dispune încă de un instrument eficace pentru verificarea în mod eficient a

activităţii Ministerului Afacerilor Externe - discutarea anuală a bugetului. Parlamentul este în

drept să emită legi şi să dea instrucţiuni guvernului de a mări sau micşora cheltuielile din

minister.

Cheltuielile Ministerului, destinate pentru o manifestare anumită, sunt discutate în

cadrul comisiilor parlamentare pentru afaceri externe. În scopul de a aduce la

cunoştinţă parlamentarilor acţiunile pe plan extern ale guvernului. În 1984 a fost

adoptată o lege, în conformitate cu care „Gadzetta uffichiale” este obligată să a

publice toate acordurile internaţionale, iar o dată la patru luni să publice o anexa aparte -

unde să conţină toate tratatele, convenţiile, notele şi alte acte de politică externă.

Ministrul Afacerilor Externe poartă răspundere egală împreună cu prim-ministrul, în

exercitarea activităţii publice şi pentru unele sau altele decizii luate. În orice caz,

Ministrul de externe dacă nu este de acord cu poziţia primului-ministru, singura

modalitate pentru el e să demisioneze.

În caz contrar, el, în conformitate cu art. 95 din Constituţie poartă întreagă responsabilitate

pentru fiecare acţiune a aparatului central şi a subdiviziunilor instituţiei pe care o reprezintă. În

plus, Ministrul Afacerilor Externe este responsabil pentru toate activităţile din cadrul

ministerului său, şi, astfel, acţionează ca un intermediar (liant) între deciziile politice şi

manifestările diplomatice. Anume pe baza structurilor Ministerului, în primul rând se realizează

aceea interacţiune dintre autorităţile publice naţionale şi structurile europene cât şi cele atlantice.

Prim-ministrul şi ministru al Afacerilor Externe care acţionează în calitate de coordonatori de

acte externe ale altor participanţi la relaţiile internaţionale - ministru al Apărării, agricultură,

industrie, participarea publicului, ambasadorii Italiei la UE, NATO şi alte organizaţii

internaţionale, etc

La rândul lor, structurile de integrare au un efect opus asupra procesului decizional la nivel

naţional. Complexitatea găsirii acordului reciproc a condus la crearea în cadrul Cabinetului

funcţia de ministru fără portofoliu pe probleme legate de relaţia cu UE. În aşa fel, Ministerul prin

intermediul ministrului dat acţionează, în calitate de „gardian al intereselor Uniunii”, la nivel

naţional în raport cu propriul guvern şi asigură continuitatea cursului de integrare.

În ultimele decenii, în legătură cu accelerarea proceselor de integrare, rolul cabinetului

miniştrilor în luarea deciziilor de politică externă a crescut semnificativ. Are loc instituire

formulei permanentă a reuniunilor la nivel înalt. Multitudinea chestiunile abordate în

departamentele teritoriale ale Ministerului Afacerilor Externe, de acum încolo sunt puse pe

ordine de zi în cadrul departamentelor funcţionale ale NATO, UE şi ale organizaţiile

internaţionale la care Republica Italiană este parte.

Are loc dezvoltarea şi consolidare instituţiei reprezentanţelor permanente de la Bruxelles de

pe lângă Comisia Europeană. Majoritatea ministerelor stabilesc de sine stătător rapoarte directe

cu partenerii săi din UE, ocolind prin acest mod rolul tradiţional al Ministerul Italian de Externe.

O problemă deosebită a apărut în legătură cu procesele de regionalizare, atunci când

provinciile din diferite Regiuni (Regionf), din Italia au început a pretinde a dispune de o oarecare

autonomie în domeniul în relaţiilor externe cu alte state. Din aceste considerente încă din 1977 a

fost emis decretul prezidenţial care specifica că chiar şi în acele domenii de activitate în care

provinciile au autonomie, decizia finală rămâne a fi luată exclusiv de către stat. Dar atunci când

vine vorba despre relaţii internaţionale sau relaţii cu instituţiile UE acest drept revine

exclusiv statului la nivel naţional.

Decretul Preşedintelui Consiliului de Miniştri în 1980 a confirmat „competenţa 4 exclusivă a

Ministerului Afacerilor Externe în materie de politică externă.” Prin efectuare reformelor în

Ministerului Afacerilor Externe al Italiei, o atenţie deosebită a fost acordată rolului Ministerului

de Externe de implicare în coordonarea treburilor regiunilor în materie de activitate externă.

Pentru colectarea mai eficientă a informaţii în sfera politicii externe, în cadrul Secretariatul

instituţiei Prezidenţial ale Republicii Italiene a fost instituit funcţia de consilier diplomatic. Între

timp, această instituţie şi-a extins structura, în legătură cu care a fost instituit un grup de

consilieri pe probleme de relaţii externe. La general vorbind pentru postul de consilier diplomatic

putea pretinde, de regulă, diplomaţi avind rang de ambasador sau de ministru consilier de clasa

avînd experienţă de lucru în Ministerul Afacerilor Externe. Fiecare din consilieri avînd propriul

aparat consultativ, format din funcţionari competenţi în materie de politică externă.

Funcţia de consilier diplomatic existând şi pe lângă preşedintele Consiliului de Miniştri, şi de

asemenea pe lîngă adjunctul preşedintelui.

În Italia postbelică, adoptarea unei noi Constituţii republicane şi necesitatea de a scăpa de

moştenirea totalitarismului a pus pe ordinea de zi reformarea serviciului diplomatic. În 1962,

Institutul de Documentare şi afaceri juridice, a fost abilitat să studieze problema reorganizării

serviciului diplomatic într-o comisie mixtă, formată din oameni de ştiinţă, diplomaţi şi experţi. În

mare parte pe baza acestor studii, în 1967 a fost pregătit decretul Preşedintelui Republicii cu

privire la structura „Ministerului Afacerilor Externe.”

Decretul prevedea o serie de modificări. În special, cariera diplomatică era extins asupra

colaboratorilor direcţiei ştampilare, serviciul presă şi relaţii cu publicul, funcţionarilor din

direcţia comerţ şi emigrare. În fiecare direcţie a fost instituită câte o secţia de cercetări ştiinţifice

şi de programare. Pentru prima dată, femeile au avut posibilitatea de a aplica la posturi

diplomatice. În anii următori, a fost adoptată o serie de acte legislative, care provoacă anumite

modificări în structura Ministerului. • În prezent, în cadrul Ministerul activează aproximativ 50

de femei. În fiecare an, sunt angajează câte 4-5 doamne.

Serviciul diplomatic în Italia, în faţa noilor provocări globale

De-a lungul deceniilor din 1967 şi până în prezent, pe arena mondială au avut loc noi

transformări geopolitice ceea ce a condus la formarea unor noi realităţi. Ministerul italian de

Externe nu mai era în stare să îndeplinească acele cerinţe specifice noii conjuncturi internaţionale

- lipsa de personal, condiţiile nefavorabile pentru lucrătorii contractuali, lipsa de pregătire şi

motivare ne-suficientă a personalului, lipsa utilajului tehnice avansat. În aşa fel încît Bugetul

Farnesinei* (MAE Italian) era insuficientă şi nu corespundea cerinţelor actuale şi situaţiei reale.

Spre exemplu: în 1998, pentru activitatea Ministerului Securităţii Muncii şi Protecţiei Sociale a

fost alocat 7.19%; pentru Ministerul Educaţiei -5,75%, iar pentru Ministerul Afacerilor Externe -

a fost alocat o sumă de 0,28% din bugetul de stat.

• În Marea Britanie, acest buget este de 0.33, în Germania - 0.81 Franţa - 0,92% din

bugetul de stat.

Încă la începutul anilor ‚90 a apărut discuţii cu privire la înfăptuirea unei noi reformări şi

reorganizări a instituţiei centrale specializate în domeniul politicii externe. A fost creat o comisie

specială, în cadrul Parlamentului naţional abilitată să pregătească un proiect de lege privind

reforma. Pe paginile revistelor specializate, în presă periodică, dar şi la nivelul comunităţii

ştiinţifice a demarat o discuţie constructivă pe acest subiect. Aşadar au avut loc un şir de

conferinţe periodice ale diplomaţilor de cel mai înalt rang care au discutat despre problemele

urgente ale serviciului diplomatic italian şi racordarea acestui la cerinţele iminente ale timpului.

Aşadar sa ajuns la un consens în cadrul fracţiunilor parlamentare care au votat o lege ce venea să

schimbe regulile de organizare a serviciului diplomatic.

Respectiv Legea 266/99 cu privire „La reforma Serviciului de Externe”, adoptat de

Parlament în 2000, ţinteşte practic toate structurile şi substructurile interne ale Farnesinei. Astfel

reforma include:

formare şi ajustare bugetului Ministerului Afacerilor Externe italian, în conformitate cu

nivelul de alocare a bugetului ale altor Ministere de Externe din ţările europene majore;

îmbunătăţire calitativă a direcţiilor de activitate în zonele tradiţionale, de interes major,

precum şi dezvoltare diplomaţiei economice şi a celei sociale, organizarea eficientă mai

multor acţiunilor direcţionate în vederea diseminării limbii şi culturii italiene în străinătate,

organizarea eficientă şi corectă a procesului de votare a conaţionalilor care trăiesc în alte

ţări;

Hotărîrea problemei cu privire la lipsa de personal;

Afirmarea rolului Ministerului în coordonarea activităţile internaţionale ale altor instituţii

Farnesina se are în vedere Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Italiene de stat, în

special autorităţilor regionale, provinciale şi municipale;

Publicarea informaţiei exhaustive cu privire la unităţile de funcţionare ale Ministerului;

mărirea numărului de personal şi a personalului care este angajat în bază de contract.

Conform Legii 266/99 pentru a răspunde cerinţelor financiare crescânde ale personalului

diplomatic, pe o perioadă de patru ani se aloca o sumă de 178,451 miliarde de lire (înainte de

apariţie a monedei euro) din bugetul instituţiei. Se preconiza în primul rând, crearea unui sistem

mai eficient de ridicare în funcţie (rang) şi de pregătirea a cadrelor tinere. O atenţie deosebită era

acordată în legătură cu formare cadrelor de specialitate în domeniul finanţelor, avocaţiei,

specialişti cunoscători de limbă arabă, chineză, slave.

În conformitate cu reforma de „raţionalizare” a reţelei diplomatico-consulară a fost închis o

serie de consulate, de exemplu în 1999 a fost închis şase consulate în Europa (Klagenfurt,

Anvers, Sionul Nyushatel, Locarno, Lucerna), şi unul în Canada (Hamilton). De asemenea a

sistat activitatea Consulatului General de la Berlin, un consulat în Austria şi Consulatul de la

Grenoble. Pe de altă parte, Totuşi au fost deschise ambasada Italiei la Tbilisi şi Erevan, ceea ce a

sporit prezenţa Italiei în Caucazul, bogat în resurse energetice. A fost inaugurată Ambasadei

Italiei la Tirana, având în vedere interesele politice şi economice ale cercurilor politice din Italia

în Albania.

O atenţie deosebită a fost acordată aprofundării diplomaţiei economice. Aşadar trebuie să se

ţină cont de faptul că în cadrul ambasadei italiene există postul de consilier economic, de obicei,

un oficial al Ministerului Comerţului Extern, şi un consilier pe probleme financiare. Aceasta din

urmă este, în general, reprezentant al Băncii Italiei. In cazul negocierilor pe probleme mai

complexe cu caracter financiaro - comercial sunt efectuate în cea mai mare parte de funcţionari

de rang înalt din capitală Romană.

În special de dezvoltare cooperării economice şi de promovare a afacerilor comerciale se

ocupă Institutul Italian de Comerţ, care dispune de 80 de birouri ale sale, şi care funcţionează în

interiorul fiecărei ambasade. Ele, însă, nu depinde direct de ambasade avind un personal în

marime de (700 de persoane, dintre care aproximativ 600 nu sunt cetăţeni din Italia), nu se

bucură de statut diplomatic. Diplomaţie economică este realizată de asemenea şi de către 59 de

Camere de Comerţ, prezente în 60 de ţări. În acelaşi timp, spre deosebire de alţi membri ai G-8

ţări, şi anume Italia, Ministerul Afacerilor Externe este principalul organ de coordonare a tuturor

politicilor comerţului exterior.

Odată cu venirea în fruntea Ministerului Afacerilor Externe a prim-ministrul italian Silvio

Berlussconi, care a luat el însuşi şi portofoliul de ministru al Afacerilor Externe, ad interim, se

asteapta de la el o reformă destul de radicală a serviciului diplomatic. Berlusconi a încuviinţat

reformarea ministerului către firme de consultanta, una dintre care oferă consultanţă oficialilor

britanici cu privire la funcţionarea aparatului de stat.

• In noiembrie 2002, portofoliul de ministru al Afacerilor Externe, i-a fost transmis lui

Franco Frattini,

Ca urmare, sa ajuns la concluzia că Farnesina suferă „, de fragmentare şi improvizaţie în

promovarea politicii externe italiene, pe arena internaţională, lipsa de atenţie asupra fluctuaţiilor

şi circuitului afacerilor economice, şi de castă.”a condus la aceea că consultanţii lui Berlusconi i-

au recomandat să efectueze o fuziune a Ministerului Afacerilor Externe cu Ministerului

Comerţului Exterior (ca de exemplu Canada), reuşind astfel exercitarea controlului asupra

tendinţelor politice, economice, sociale şi culturale în relaţiile externe (de exemplu, Ministerul de

Externe britanic). Ca rezultat al acestor schimbări Farnesina ar trebui să devină un fel de

„catalizator pentru afaceri externe economice.”

Se propune, de asemenea pentru a reduce şi în continuare numărul de ambasade şi consulate,

concentrarea activităţii diplomatice în acele ţări, relaţiile cu care promit a fi un beneficiu,a nu

cheltui bani excesiv pentru întreţinerea personalului numeroase în străinătate, şi în mod activ să

încerce să angajeze experţi în domeniu. În plus, recomandările au inclus şi o propunere de a

introduce un sistem de monitorizare faţă de cheltuieli, pentru a determina în mod mai clar

obiectivele de politică externă.

Berlusconi însuşi a declarat că sarcina diplomaţiei Italiene constă în primul rând în a promova

interesele economice, de aceea toate ambasadele italiene ar trebui să fie „prezente pe prima linie

de front comercială în ţările in care sunt acreditate.” Prin urmare, el a propus (ca de exemplu

SUA,) să trimită ambasadori în cele mai importante pentru Italia ţări, care să nu fie diplomaţi de

carieră, dar să fie reprezentanţi comerciali şi oameni de afaceri din elita de clasă.

În controversa cu Berlusconi au intrat cei mai influenţi diplomaţi a Italiei. Pe de o parte,

liderii sindicali au reacţionat pozitiv la ideea de a concentra cele mai elementare atribuţii de

politică externe în cadrul Ministerului, care până la acel moment erau exercitate de diferite

instituţii guvernamentale. Pe de altă parte, ei au declarat că inchiderea prezenţelor a ambasadelor

şi consulatelor în ţările mai mici ar putea duce la consecinţe negative. În special, în situaţia când

Italia, pretinde a fi un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU va pierde voturile

acestor ţări.

Obiecţiile sau referit, de asemenea, în privinţa angajării unui număr mare de antreprenori

locali, deoarece „va provoca sacrifice devierea politicii externe de la interesele naţionale.” La fel

sau referit la sistemul american de ambasadori-businessman din Statele Unite care acum este

obiectul unor critici serioase.

Este dificil de spus cât de departe se poate reforma în continuare Farnesina, dat fiind că

aceasta este una dintre instituţiile cele mai puternice si influente din Italia.

Structura actuală a Ministerului de Externe italian

Responsabili de politica externa in Italia sunt Ministerul Afacerilor Externe si presedintele

Republicii Italiene.

În Italia, preşedintele este şeful statului, îi acreditează şi îi primeşte pe reprezentanţii

diplomatici, ratifică tratatele internaţionale, după ce, în prealabil, Parlamentul îl autorizează. Nici

un act al şefului statului italian nu este valabil dacă nu este contrasemnat de miniştrii care l-au

propus şi care îşi asumă responsabilitatea. Actele care au forţă de lege şi alte acte sunt

contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri. De altfel, preşedintele Consiliului de

Miniştri direcţionează politica generală a guvernului italian, el fiind cel care participă, în numele

Italiei, la acţiunile diplomatice la nivel înalt la care se adoptă decizii.

Cea mai mare responsabilitate in elaborarea si implimentarea politicii externe o are Ministerul

Afacerilor Externe.

Având în vedere, schimbările efectuate în anul 2000, Structura aparatului central al MAE

Italiene, este după cum urmează:

În fruntea Ministerului Afacerilor Externe se află Ministrul Afacerilor Externe. Ministrul de

Externe face parte din aceea coaliţie de partide, care a câştigat în alegerile parlamentare,

formează guvernul. În acelaşi timp, compoziţia aparatul central al Ministerul nu depinde de

schimbările din guvernare,iar angajaţii săi nu trebuie să promoveze idealurile lor politice. În

fruntea administraţie ministerului se află un secretar general. El întocmai gestionează

activităţile ministerului cu ministrul. Secretarul-general în situaţii schimbărilor frecvente a

guvernării asigură coordonarea şi continuitatea politicii generale a ministerului, deşi totuşi în

prezent nu dispune de atribuţiile pe care le avea înainte.

Ministrul este sprijinit în activitatea sa de un cabinet (cabinetul ministrului) . Acest cabinet

ajută-ministrul în îndeplinirea activităţilor şi funcţiilor sale care reies din mandat, se ocupă cu

chestiunile confidenţiale, asigură legătura permanentă cu Preşedintele Republicii şi Consiliul de

Miniştri. Angajaţii aparatului ţine legătura cu Parlamentul şi desigur cu corpul diplomatic

acreditat în Italia. În plus, acesta efectuează corespondenţa şi monitorizare circulaţiei

documentelor în cadrul ministerului. Ministrul mai dispune de, propriul secretariat.

Vice-ministrul (sottosegtetari di Stato) este responsabil pentru direcţii concrete de activitate

ale ministerului: politica de cadre, Relaţii cu UE, politica în domeniu migraţiei, etc. La rândul

său, fiecare ministru adjunct are câte un secretariat propriu. Ministerul mai conţine şi Consiliul

Coordonator, Consiliul de Examinare şi Planificare şi Consiliul pe situaţii de criză. Aceste

trei asigurând aparatul cu suport ştiinţific şi coordonarea politicii externe.

În structura modernă a Ministerului o bună parte din principalele departamente poartă un

caracter funcţional, numărul acestora fiind în continuă creştere. Importanţa lor este confirmată de

prezenţa în cadrul acestor departamente a unui număr mai mare de unităţi, comparativ cu

departamentele teritoriale.

Aşadar, structura Ministerului este compusă din următoarele structuri:

Departamentul pentru integrarea europeană,

Departamentul cooperare politică multilaterală,

Departamentul privind drepturile omului,

Departamentul cooperării economică pe direcţia multilaterală,

Departamentul pentru dezvoltare şi cooperare culturală,

Departamentul pe problemele conaţionalilor din străinătate şi politici de migraţiune.

Respectiv aceste şase departamente includ în sine câte 6 secţiuni specializate în

domenii mai aprofundate, iar direcţia Generală pentru cooperare şi dezvoltare -

este formată din 12 secţiuni.

Direcţiile generale teritoriale (Europa, America, Marea Mediterană şi Orientul Mijlociu, ţările

africane, în Africa sub-sahariană şi Asia, Oceania, Pacific şi Antarctica) sunt compuse din patru

diviziuni fiecare.

O poziţie ierarhică este ocupată desigur de către Direcţia protocol diplomatic de stat. Şeful

direcţiei protocol, de regulă, are rang de ambasador. Responsabilitatea acestuia este de a asigura

procedura de precădere protocolară la ceremoniile, la care iau parte şefi de state, miniştrii de

externe şi ambasadori. El asigură respectarea procedurii în conformitatea cu protocolul pentru

vizitele preşedintele în afara ţării ,a prim-ministru sau a altor oficiali guvernamentali de rang

înalt.

Şeful serviciului de protocol dispune de un secretariat personal. Trei secţii din subordinea

acestuia îndeplinesc activitatea direcţiei protocol, astfel aşa activităţi ca realizare procedurilor de

prezentare a prerogativelor, monitoriza respectării normelor de imunitate diplomatică şi a

privilegiilor ce ţin de competenţa acestuia. Responsabilităţile lor mai includ, de asemenea,

asigurarea procedurii protocolare de acreditare a unui ambasador, la fel şi organizarea formulei

de încheierea a misiunii unui ambasador (încheiere mandatului de acreditare) diplomatice.

Colaboratorii acestuia comunică cu corpul diplomatic şi oficiile consulare, organizaţiile

internaţionale şi misiuni speciale, asigură eliberare exequator-ului, a vizelor şi documentelor

diplomatice. Trebuie remarcat faptul că nici preşedintele republicii, nici primul-ministru nu are

serviciu de protocol propriu. Prin urmare, soluţionarea problemelor legate de aceasta, de

asemenea, întră în competenţa Direcţiei Protocol al MAE italian.

Politica de personal şi cariera diplomatică

Pentru a intra în serviciul diplomatic este necesar de a susţine mai multe examene complexe.

Această probă conţine mai multe discipline printre care: istorie modernă şi contemporană, istoria

doctrinelor politice, economie politică, politică economică, geografie politică, drept

internaţional, drept administrativ, drept public, drept privat, dreptul Uniunea Europeană, drept

internaţional privat, engleză şi franceză. Pentru a lua parte la concurs trebuie să fii cetăţean

italian, indiferent de gen, candidatul trebuie să aibă nu mai puţin de 21 de ani şi nu mai mult de

30 de ani (limita de vârstă pot fi modificate în cazurile prevăzute de lege privind veteranii de

război, invalizi, etc).

Este strict necesar ca candidatul să posede o diplomă din următoarele domenii de activitate:

drept, ştiinţe politice, bancar, statistici, demografia, finanţe, sisteme politice de Est. Concursul

este organizat anual. La aşa discipline precum istoria modernă şi contemporană, dreptul

internaţional public, economie politică şi de politica economică este preconizat un examen scris.

Înainte era obligatoriu, un examenul în limbile engleză şi franceză, acum aceasta regulă se

răsfrînge numai asupra limbii engleze. A doua limbă poate fi franceză, rusă, spaniolă, chineză,

germană

Diplomaţii italieni spun că acest lucru a provocat resentimente din partea colegilor francezi.

Tinerii ce candidează la aşa specializări ca: relaţiile comerciale problemele social-globale,

Orientul Mijlociu, Orientul Îndepărtat - în plus pe lângă posedare limbilor anunţate în formularul

de concurs,trebuie să dea una dintre examinările suplimentare: evoluţia tehnologică şi

tranzacţiile financiare (pentru cei care doresc să se specializeze în comerţ), migraţia

internaţională a forţei de muncă şi probleme sociale de protecţie (de specializare în domeniul

problemelor sociale), limba arabă (de specializare în regiunea Orientului Mijlociu), chineză sau

japoneză (de specializare, în Extremul Orient).

La examen asistă oameni de ştiinţă şi profesori universitari. În fiecare an, se alocă

aproximativ 40 de locuri pentru concurs, dintre care candidaţi aplică în jur de 300-400. Tinerii

care doresc să participe la concursul pentru ocuparea posturilor diplomatice din cadrul

Ministerului, pot participa la un curs pe o perioadă de un an la Institutul Diplomatic. În fruntea

institutului se află un ambasador sau ministru plenipotenţiar sau ministru. Conducerea Comitetul

Institutului, e formată din trei diplomaţi şi trei reprezentanţi ai lumii politice, ştiinţă şi cultură.

Toţi sunt numiţi prin Hotărâre de Guvern, pentru o perioadă de trei ani.

Institutul poate angaja în funcţie de cadre didactici, profesori universitari, reprezentanţi ai

diferitelor organizaţii, atât italiene şi străine, inclusiv cele internaţionale. Conducerea Institutului

are un fond de burse speciale. Ministrul, la propunerea Comitetului Institutului, adoptă un plan

anual de învăţământ, afişează lista de profesori şi, de comun acord cu ministrul Finanţelor,

aprobă acorduri cu universităţi şi alte organizaţii.

În rezultatul, reformării a serviciului diplomatic. Numărul colaboratorilor diplomatici a

crescut de la 938 până la 1119 numărul total de angajaţi ai Farnesinei ajungând până 6.200 de

oameni (5.500 de angajaţi bugetari restul, la contract). „scara”, ierarhică adică numărul de

ranguri diplomatice şi posturi (pozitii in Italia si Rangurile sunt echivalente aceleaşi) a fost

reduse de la şapte la cinci poziţii. În prezent, în Italia, există următoarele ranguri diplomatice:

ambasadorul, trimisul, Consilier al Ambasadorului, Consilier al misiunii, Secretar.

Tânăr sau o tânără care a promovat concursul cu succes mai intâi activează ca voluntar -

stagiar. De la început, el / ea se bucură de toate drepturile de care dispune un membru al

personalului. Stagiarii sunt obligaţi să participe la cursurile din cadrul Institutului Diplomatic şi

de asemenea să facă practic într-un departament al Farnesinei. Pentru cei care doresc să se dedice

activităţilor în domeniul de comerţ sau pe probleme sociale,se oferă practică în ministerele de

resort.

La expirarea termenului Comitetul Institutului apreciază cu notă rezultatele teoretice şi

activitatea practic în cadrul secţiei din cadrul Ministerului. În cazul în care candidatul a acumulat

rezultatul satisfăcător, cursantului i se atribuie rangul de secretar. În cazul obţinerii rezultatului

nesatisfăcătoare stagiarul are dreptul de a repeta cursul pe o perioadă de 6 luni. În cazul

neprelungirii acordului cu solicitantul, înţelegerea este reziliată.

Fiecărui debutant i se formează câte un dosar în care se înscriu toate reuşitele, ridicările în

funcţie, acordarea rangurilor,stare civilă, înregistrarea reuşitelor în legătură cu participare la

negocierea unui acord Internaţional, contribuţia semnificativă la îmbunătăţirea relaţiilor cu

partenerii cei mai apropiaţi premierea, şi alte informaţii necesare. Promovarea se face în două

moduri: numire în funcţie şi organizarea concursului.

Numirea în funcţie are loc de obicei de două ori pe an. Pentru acesta este necesară,

consimţământul Consiliului de administraţie sau decizie unei Comisiei speciale, formată în

principal, din diplomaţi, avind rangul nu mai jos trimis din clasa 1, şi cel puţin un membru al

comisiei va avea rang de ambasador, şi alţi doi fiind în acel moment fiind acreditaţi în

străinătate. Concursul este organizat în fiecare an în luna aprilie. Pentru a face acest lucru

posibil, de asemenea, se constituie o comisie specială.

Cel mai interesant este că,diplomaţilor, ca şi celorlalţi funcţionarii publici sunt stabilite nivele

de apreciere: excelent, foarte bine, bine, satisfăcător, nesatisfăcător. Deci, în scopul de a fi

eligibile pentru a participa la concurs trebuie să ai consimţămîntul comisiei de conducere, sau în

ultimii patru ani să fi obţinut calificativul nu mai jos de bine,şi cel puţin la ultimele testări să

acumulezi calificativul foarte bine. Ca să devii ministru consilier într-o misiune este destul de

dificil.

Acest post este unul dintre cele zece cazuri când poate fi oferit unui secretar, care pentru nu

mai puţin de zece ani şi jumătate este angajat de cariera diplomatică şi îndeplineşte următoarele

cerinţe:

Frecventare cu regularitate a cursurilor profesională la Institutul Diplomatic;

prezenţa în serviciu diplomatic nu mai puţin de 4 ani în structurile internaţionale, în

special 2 ani să fie petrecuţi în funcţie de specialist al misiunii în domeniul economic

sau afaceri consulare;

prezenţa într-o funcţie pe un termen nu mai puţin de un an şi jumătate în Ministerul

Afacerilor Externe sau a organele centrale ale administraţiei de stat;

În plus, competenţele profesionale ale angajaţilor acumulate pe parcursul avansării

profesionale sunt evaluate după o formulă specială ;scală de special; pe baza rezultatelor

obţinute, se iau în considerare desigur activitatea ştiinţifică, nivelul general de cultură şi

limbilepe care le posedă.

Pentru oferirea unui rang înalt, este necesară decizie specială a Consiliului de administraţie,

care poate aprecia candidatura ambasadorului necorespunzătoare, în ciuda vechimii sale.

Ministru Consilier al Ambasada poate deveni ministru consilier de misiune, acesta respectiv

trebuie să aibă un an lucrat într-o funcţie (să posede un post) . Candidarea la funcţia de ministru

consilier se fac pe anumite criterii, pentru a evalua meritele ale solicitantului (anterior prevede o

rezervă pentru lucrătorii care au atins virsta de 28 de ani în funcţie de angajat al ministerului).

Notele se calculează pe baza următorilor parametri:

Calitatea îndeplinirii serviciului (funcţiei deţinute) anterior;

Indeplinirea sarcinilor în cadrul postului deţinut;

Experienta de conducere gestionare a reprezentanţelor acreditate pe lingă org Int sau în alte

state sau a departamente din cadrul Ministerului Afacerilor Externe;

Compatibilitatea rezultatelor obţinute cu obiectivele propuse;

Complexitatea şi circumstanţele situaţiei politice, în timpul în care angajatul a deţinut funcţia

dată şi a îndeplinit o oarecare sarcină de interes vital ;

Nivel culturii generale, calităţile personale ale angajatului şi capacitatea acestuia de a

îndeplini funcţiile corespunzătoare poziţiei.

Şefii misiunilor diplomatice şi funcţiile lor

De obicei misiunile diplomatice în străinătate sunt conduse de un şef de misiune. Numirea

acestuia se face după anumite criterii, cel ce candidează la această postură trebuie să aibă rangul

de ambasador sau trimis. Rang este atribuit Rangul de Ambasador se acordă destul de rar, astfel

diplomaţii de grad de regulă, sunt numiţi ca reprezentanţi permanenţi în majoritatea ţărilor înalt

dezvoltate şi unde stratul acreditant are interese strategice de asemenea pe lângă organizaţiile

internaţionale majore. La ora actuală numărul ambasadorilor italieni acreditaţi în diferite misiuni

diplomatice constituie 22 unităţi

În fruntea celorlalte misiuni se află de obicei diplomaţi având rang de trimişi , deşi este posibil

şi numirea unui consilier în fruntea unei ambasade.

Pentru a se ridica în rang de trimis din clasa II, consilierii trebuie să activeze în cadrul

ambasadei nu mai puţin de patru ani. Plus la aceasta, în concordanţă cu schimbările care sau

produs în ultimii 10 ani , angajaţii sus menţionaţi pentru a candida la postul de trimis trebuie să

îndeplinească următoarele cerinţe:

Frecventarea curs de trei luni de perfecţionare;

Deţinerea pe parcurs a cel puţin 2 ani a uneia din următoarele functii: Şeful

departamentului central din cadrul Ministerului sau a unui organ din cadrul

administraţiei de stat, şef al Consulatului General, primul consilier într-o misiunea de

serviciu străin

Rangul de ambasador prevede:

complexitatea sarcinilor deţinute şi de calitate de îndeplinirea a acestora de-a lungul

carierei lui, în special în rang de trimis posedare unui grad înalt profesionalismului şi

responsabilitate.

Nivelul de cultură generală şi calităţi personale înalte, acumulate şi promovate pe

parcursul carierei sale;

Deţinerea notei pozitive a cursurilor de perfecţionare şi de evaluare. Capacitatea de a

îndeplini sarcini corespunzătoare unei poziţii mai înalte.

Experienţă generală diplomatică;

Activitate în serviciu nu mai puţin şapte ani în calitatea de ministru plenipotenţiar.

Procedura de acordare a rangurilor presupune crearea unei Comisii consultative,

care prezintă candidatura la atribuirea rangului de ambasador şi a trimisului.

Astfel numărul candidaţilor nu trebuie să depăşeşte de două ori numărul de

posturi vacante existente. Alegerea celui mai potrivit candidat se face de către

Ministrul Afacerilor Externe, care apoi transmite propunerea cu privire la candidaţi

Consiliului de Miniştri, care iau o decizie finală. Pe baza rezoluţiei adoptate, rang

de ambasador acordat diplomatului este legiferat prin decret de către

Preşedintele ţării.

Serviciul Consular

Serviciul consular al Italiei din anul 1927 este parte a Serviciului diplomatic.

Serviciu consular în Italia din anul 1927 există într-un serviciu diplomatic unic. În ierarhia

consulara si în conformitate cu diviziunea general acceptat, există 4 clase de conducatori de

consulate: consul general, consul, viceconsul, agent consular.

De obicei, consulii generali din orase mari, care au o importanță politică și economică

importantă, au rang de trimisi sau consilier al trimisilor.

Consulatele, la rândul lor, sunt împărțite în categorii. Consulatul de categoria 1, de obicei, au

în frunte diplomați de carieră, consulatele de categoria a 2 poate fi condusă de simpli functionari

de stat .

Consulii generali și consulii trimisi in strainatate primesc brevete, semnate de către

președintele republicii. Brevete vice-consulilor de categorie 1 sunt semnate de ministrul

Afacerilor Externe, cele ale vice-consulilor de gradul 2 și agenților consulari sunt semnate de

șefii misiunilor diplomatice din țara data.

Brevet acordate consulului general sau consulului au următorul text:

"În scopul de a dezvolta și consolida relațiile de prietenie și comerciale ale Italiei cu ... se decide

numirea domnului ... ca Consul General (consulul) al Italiei, după cum reiese din această

scrisoare. El are dreptul de a numi vice-consuli și agenți consulari.

Toți cetățenii italieni sunt obligate să recunoască pe acest domn de mai sus ... Consul General

(consulară) al Italiei.

Brevetul este semnat de președinte, în colțul din stânga jos de Ministrul Afacerilor Externe și

se pune ștampila sigilata.

Diplomații pot activa intr-o tara cel puțin doi ani, dar nu mai mult de patru ani. Virsta

obligatorie de pensionare pentru diplomați este prevazuta la vârsta de 65 de ani. Exista unele

exceptii cind unii diplomati isi pot continua activitatea un an sau doi. Dacă, din anumite motive,

diplomatul a trebuit să părăsească serviciul înainte de împlinirea vârstei de pensionare, el este

mutat în rezervă. El poate ramiine în această calitate nu mai mult de doi ani, după care

diplomatul este trimis la pensie. In cazul în care el a fost transferat la rezerva pentru o misiune

specială, el ramiine in aceasta categorie atâta timp cât este necesar pentru a indeplini misiunea.

Bibliografie

1. Zonova T. V., Serviciul diplomatic in Italia. Moscova, 1995.

2. Zonova T.V., Arhivele Ministerului Afacerilor Externe ale Italiei. Diplomatia rusă in

experienta internationala. Moscova, 1997.

3. Zonova T.V., Parlamentul italian și mecanismul de luare a deciziilor in politica externă. Din

istoria Parlamentului european. Moscova, 1997.

4. Zonova T.V., Evoluția structurilor, formelor și metodelor diplomației italiene. Politica lumii:

teorie și practică, Moscova, 1997.

5. Zonova T.V. Analiza comparata a dezvoltării diplomatiei ruse și europene,Diplomația rusă:

Trecut și prezent. Moscova, 2001.

6. Enrico Serra. La diplomazia în Italia. Milano, 1984.

7. LIBRO Bianco. Nuove risposte pe onu Mondo che cambia. MAE. Milano, 2000.

8.Stefano Brusadelli. Farnesina Mon Amour. Panorama 11.01.2002.

Resurse on-line

http://www.esteri.it