simbolul formelor
TRANSCRIPT
Simbolul formelor în arhitectură
Arhitectura – definiție, rol, limbaj, simboluri
Cercetarea genezei arhitecturii pune în evidență un proces complet,
contradictoriu, in cadrul căruia are loc cristalizarea treptată a laturilor
constitutive ale fenomenului și a atributelor sale. S-ar părea că, pentru
abordarea aspectelor de geneză ar fi necesară ca instrument de lucru o
definiție a arhitecturii care sa clarifice natura și specificul ei ca fenomen.
Enunțarea unei definiții constituie una dintre problemele cel mai dificile ale
teoriei arhitecturii. Conform cerințelor logicii formale, o definiție corectă
trebuie să conțină doi termeni: un gen proxim și o diferența specifică. Ori
arhitectura, fenomen complet, zonă de graniță, trebuie raportată
concomintent la domeniile economiei, tehnicii, științei, artelor, care, toate au
în raport cu arhitectura, calitatea de gen proxim.
În efortul de a definii arhitectura au existat tentative de a face apel la
raportul dintre conținut și formă. Conținutul arhitecturii era privit ca mod de
satisfacere prin spații construite a unor cerințe materiale și spirituale ale
societății sub aspect practic-utilitar și estetico-ideologic, forma reprezentând
unitatea a trei componente: funcțiunea, soluția constructivă și expresia
plastică. Funcțiunea și soluția constructivă erau tratate ca formă internă, iar
expresia plastică, ca formă externă. Considerarea formei ca unitate a celor
trei componente reprezintă un evident progres față de o etapă anterioară a
teoretizărilor în arhitectură când înțelegerea formei se limita numai la
aspectul plastic al arhitecturii sau chiar numai la compoziția fațadelor.
Arhitectura poate fi privită ca sistem dupa cum pot fi privite ca sisteme
1
obiectele sau formațiile de factură structurală denumite în istoria arhitecturii
stiluri, școli, curente.
Arhitectura s-a născut din nevoia omului de a crea un spațiu artificial
pentru a se apăra față de acțiuniile neprielnice ale mediului natural, iar cel
dintâi program de arhitectură a fost locuința.
ștefan scafa – udriște afirmă că „arhitectura este un sistem complet, alcătuit
dintr-un set de procese și structuri de mare complexitate, generator al unui
mediu artificial destinat satisfacerii cerințelor materiale și spirituale ale
omului la nivel de individ și colectivitate” și „arhitectura la nivelul
obiectului sau ansamblului arhitectural este un sistem spațial, conștient
organizat și ordonat în scopul satisfacerii nevoilor materiale și spirituale ale
societății”
[Idei-prototip ale definirii conceptului de arhitectură]
Definiție – („Dicționar de neologisme”) – „arhitectura: știința și arta
de a proiecta și de a construi clădiri, potrivit unor anumite proporții și
reguli determinate de caracterul și de destinația construcțiilor.”
„Arhitectura reprezintă descrierea în forme spațiale a habitatului
uman.”(Dan Mihăilescu)
„Din punct de vedere morfologic, limbajul arhitecturii nu formează cuvinte
cu ajutorul literelor, (…) dar le reprezintă prin simboluri.” (P. A. Michelus)
2
„Arhitectura este Marea Carte a Umanitații, expresia principală a omului în
diferitele sale stări de dezvoltare, fie ca forță, fie ca inteligența.”(V. Hugo)
Cultivarea simbolurilor arhitecturale era utilizată și de greci care,
pornind de la perfecționarea constructivă a formelor, au ajuns să le atribuie
nu numai semnificații mitologice, ci și expresii constructive de o rara
frumusețe.
În arhitectură forma se exprimă prin elementele constructive ale
clădirilor, coloanelor, teraselor etc., precum și prin suprafețele cromatice și
decorative care pot reliefa sau estompa suprafețele și volumele respective.
Convergența esteticului și a utilului în arhitectură este o condiție intrinsecă a
oricărui proces de concepere a unei lucrări arhitectonice.
Aici intervine și problema bunului gust, ca formă de manifestare a
comportamentului uman, vis-a-vis de habitatul său. Astfel, arhitectura se
definește ca parte integrantă a curentelor estetice care au însoțit omenirea de-
a lungul istoriei sale. Ea va prelua din conceptele care au definit aceste
curente, integrându-le în sfera sa de manifestare și exprimându-le în limbajul
propriu. Totodată va îngloba și arte precum pictura, sculptura și arta
peisagistică într-o formă sincretică. Astfel, artele dau unul din scopurile sau
motivele creării unor spații în care acestea să fie puse în valoare.
Formele.
Formele evidențiază și subliniază aspectul exterior al lucrurilor și
ființelor, fac ca acestea să fie identificabile, să se deosebească unele de
altele. Ele sunt, în același timp, semne pentru că indică fenomene materiale
și spirituale, informații, deoarece comunică ceva, mijloace de expresie în
3
domeniul arhitecturii și stimuli fiindcă din punct de vedere psihologic au
funcții impresive, iar prin feedback și limbaj, funcții expresive.
Formele geometrice sunt considerate înca din cele mai vechi timpuri
simboluri care reduc la esentă adevărurile cele mai complexe. Prin forma lor
condensează tendințele ce ar putea renaște întregul ciorchine al respctivului
adevăr, la fel precum subconștientul rezumă in simboluri ideile sau gândurile
recepționate. Figurile geometrice sunt ca o schită a realitații. Vechii întelepți
când trasau o linie, un cerc, o cruce, o hexagramă sau un șarpe care își
înghite coada (ourobouros), reprezentau o întreaga știintă nemuritoare.
Întelegând simbolurile si felurile in care ele se manifestă în creație se ajunge
la esență dobândindu-se cunoașterea.
Astfel, o formă colorată (un cerc roșu) semnifică un corp ceresc
(Soarele) in Japonia. Acest exemplu sugerează faptul că un simbol poate
părea același lucru cu un semn; dar diferența rezidă in rolurile lor. Un semn
există doar pentru a transmite o semnificație; nimic mai mult. Un simbol in
schimb există doar pentru sine, nu doar ca purtător de semnificatie.
În categoria semnelor culturale privite cu o anumită circumspecție,
amestecată cu teamă, a nimerit, fără o motivație prea explicită, şi simbolul,
suspectat de a fi un inductor potențial de ambiguitate ideologică, misticism
şi idealism. Datorită vechimii şi persistenței sale în cultură, dar mai ales prin
multitudinea de semnificații intelectuale şi conotații afective, îngemănate
întotdeauna în chip paradoxal, simbolul se opunea oricăror încercări de
„raționalizare"', de îngustare şi Simplificare. În societățile dominate de
imperativele reducționismului şi totalitarismului ideologic, simbolul este
acceptat numai dacă din semn polivalent el se transformă într-o simplă
alegorie, emblemă sau însemn oficializat, sărăcite de conținut şi devenite
unități izocrone şi izotopice ale aşa-numitelor „limbaje de lemn". Or,
4
simbolul autentic e un semn ce rezonează în sufletele oamenilor tocmai prin
importanța şi gravitatea sensurilor sale, ce se referă întotdeauna la
problemele fundamentale ale existenței. El este semnul ce păstrează un
echilibru optim între conținut şi expresie, între spirit şi materie, între
intelectual şi afectiv. De-a lungul secolelor, pe tot cuprinsul lumii, semnele
şi simbolurile s-au transformat, au devenit complexe, sensurile lor
împletindu-se. Cultura umană a debutat prin simbol şi mit. Prin simboluri
moştenite din epoci ancestrale, omenirea şi-a păstrat unitatea şi continuitatea
ei spirituală.
De la puzderia de semne pur convenționale şi arbitrare, acceptate mai
ales din rațiuni practice, marea şi adevărata cultură tinde mereu să se
întoarcă la simbolul polivalent, plin de conținut şi înzestrat cu mare forță
sugestivă. Dovadă în acest sens ne sunt marile reuşite ale creatorilor de
literatură, de sisteme filosofice sau de opere plastice.
Simbolul, înrudit genetic şi funcțional cu mitul şi cu ritualul religios,
instituie o lume a imaginarului, adesea infinit mai bogată şi mai frumoasă
decât lumea contingentului imediat, a ontosului dominat de legile necesității
implacabile. Teama de simbol sau anumite rezerve față de el, manifestate în
anumite perioade ale istoriei marcate de raționalism exacerbat, de ştientism
orgoliols sau de voluntarism reformist, se explică mai ales prin faptul că
simbolul în general, iar cel arhetipal în speță, reprezintă întotdeauna o
deschidere spre lumea misterului şi a numinosului, aflată dincolo de
realitățile palpabile. în configurația marilor simboluri ale omenirii desluşim
reflexele de lumină cerească şi umbrele imperiului dezordinii, suferinței,
întunericului şi ale morții. Purtător al memoriei colective, simbolul a
exercitat o puternică şi permanentă acțiune modelatoare asupra societății şi
individului, fiind un reper moral, etalon axiologic şi exemplu în acțiune.
5
CERCUL.
În cadrul simbolic al figurilor geometrice, cercul ocupă un loc
important, alături de centru, cruce, pătrat şi triunghi. Este simbolul
perfecțiunii, omogenității, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici
început, nici sfârşit. Pe plan cosmic, simbolizează cerul, în opoziție cu
pătratul care e simbolul pământului. Este şi simbolul timpului, al veşnicei
reînceperi, redate în plan iconografic prin imaginea şarpelui ce-şi muşcă
coada/Cercul limitează un spațiu, dar mișcarea de rotație care formează acest
spațiu este potențial infinită. În felul acesta, cosmosul, în multe tradiții mito-
poetice, e considerat o sferă (grafic, un cerc), dincolo de limitele sale fiind
haosul. Toate punctele cercului sunt la aceeaşi distanță de centrul invizibil;
în acest sens, el reprezintă zeul şi creațiunea sa. Cercul e o metonimie a
zeului: zeul-soare e un cerc (coroana discoidală a lui Re, discul cu aripi al lui
Aton etc.) E simbolul dragostei creştine, în centru fiind Dumnezeu, iar
credincioşii vin spre el din perisferă. În iconografia creştină, Dumnezeirea e
reprezentată adesea ca o cruce în cerc; această figură reprezintă şi centrul cu
cele 4 direcții ale spațiului. Cercul împărțit în două: ziua şi noaptea, vara şi
iarna, yang şi yin. Cercul cu aripi: divinitate și spirit. Cercul cu un alt cerc în
interior: "androginul. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ. Se remarcă,
de asemenea, legătura aproape universală a cercului şi altor figuri rotunde cu
principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii cercului i se atribuie o
puteremagică de apărare. De aici derivă locuințele şi aşezările circulare,
forma circulară a stânelor, taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde
magice în jurul caselor şi satelor, în caz de pericol.
6
SFERA.
E unul din simbolurile perfecțiunii. Pornind tocmai de la credința că
sfera este corpul perfect, întrucât toate punctele de pe suprafața ei sunt egal
depărtate de centru, Pitagora a presupus că pământul este rotund. Sfera
continuă simbolismul cercului, deoarece este un cerc în volumul său, a treia
dimensiune a cercului. Sfera e perfecțiunea, totalitatea şi simetria. Grecii
credeau că omul primordial, înainte de diferențierea sa pe sexe, aşa-zisul
androgin, avea o formă sferică. în arhitectură, totalitatea cosmosului şi
armonia dintre cer şi pământ este redată prin îmbinarea sferei (cupolei) şi a
cubului; prima figură simbolizând cerul, cea de a doua — pământul. O
regăsim în configurația bisericilor creştine (basilica bizantină) şi în
moscheea islamică.
7
Simbolul ochiului.
Organ al percepției vizuale, în lumea imaginarului mito-poetic, ochiul
este simbolul cunoaşterii şi un principiu creator. I se atribuie forțe magice,
fiind asociat cu soarele şi cu luna, cu lumina divină. Pentru zoroastrieni,
soarele este ochiul lui Ormuzd, creatorul celor bune pe pământ, iar la vechii
egipteni „Ochiul lui Amon-Re" e aproape un zeu-creator independent: din el
au ieşit oamenii; ei sunt „lacrimile lui Re." Asemănarea ochiului cu izvorul
dătător de viață o aflăm în epitetele ochiului în limba hitită, în limbile baltice
şi slave; metafora e prezentă şi în limba română în expresia ochi de apă.
Lacurile sunt considerate „ochii pământului". Identificarea văzului şi a
cunoaşterii e reflectată în intersecția câmpurilor lexico-semantice ale
verbelor „a vedea" şi ,,a şti", prezentă atât în limbile indo-europene, cât şi în
cele aparținând altor familii lingvistice. Această semnificație a ochiului ca
organ al cunoaşterii supreme, al luminii şi al ştiinței divine este prezentă
şi în simbolica şi imagistica religiei creştine, unde apare „Ochiul Domnului",
încadrat într-un triunghi (semnul Sfintei Treimi) sau aureolat de raze solare.
Multiplicarea ochilor specifică reprezentărilor unor personaje mitologice
(Argus cu cei 1 000 de ochi ai săi), e hiperbola puterii lor şi a capacității de
a vedea, fără să fie văzuți. Dar în virtutea legii ambivalenței şi inversării,
lipsa organului văzului (cecitatea) devine nu numai un simbol al ignoranței,
al pedepsei sau deficienței persoanei, ci şi semn al înțelepciunii venind din
adâncul inimii, neinfluențată de aparențele lumii exterioare. De aici tema
„orbului divin", înțelept, magician sau poet. Puterea magică a ochilor,
8
datorată asocierii lor cu focul, e reflectată în tema mitologică a privirii care
ucide, atribuită divinităților (Athena) sau monştrilor infernali (basiliscul). în
planul mitologiei minore, ea e reflectată în credința cvasiuniversală în
deochi. Ochiul deschis mai e şi simbolul vigilenței, în timp ce ochiul închis
poate semnifica toleranța, indiferența, chiar moartea fizică sau spirituală. în
basme, ambivalența ochiului e reflectată în personajul straniu, la care „un
ochi râde şi altul plânge"; avem aici, de fapt, incifrată bipolaritatea
cunoaşterii şi cele două aspecte opuse şi complementare ale existenței.
SCARA.
Este un simbol al ascensiunii
sau coborârii, o imagine mitologică
a legăturii dintre cer şi pământ,
dintre lumea de aici şi cea de jos.
Este apropiată simbolismului
arborelui lumii şi sinonim al funiei,
lanțului (catena aurea) sau
curcubeului. Scara, ca punte între cer şi pământ, apare în momentele critice
ale evoluției lumii, când sunt oficiate ritualurile de stăvilire a degradării
cosmosului şi transformării lui în haos, apelându-se în acest scop la forțele
cerului. Pe scara lui Iacov, în V. T. urcau şi coborau îngerii. Budha coboară
din cer pe o scară adusă de Indra. Locuitorii insulelor din Australia şi Noua
Guinee „ajută" Soarele să coboare din cer şi să fertilizeze pământul,
punându-i o scară cu şapte trepte, sprijinită de un smochin. În credința
poporului român,
9
„Dumnezeu are scări de suit şi coborât". De scară (sau de un substitut al
acesteia: pom, plantă cățărătoare) se leagă mitologemul urcării omului spre
cer. Din punctul de vedere al simbolismului psihologic, moral şi religios,
«treptele sau scara reprezintă, în toate tradițiile, drumul către o realitate
absolută . . . concentrată într-o zonă sacră, într-un centru, care poate fi
formulată prin „templu", „munte cosmic", „axă a Universului", „pomul
vieții" etc» (M. Eliade, Insula, 22). Tot pe o scară (sau pe o frânghie)
coboară eroii din basm în lumea subpământeană, trecând printr-o prăpastie
sau o fântână; drumul morților poate fi reprezentat ca o scară coborâtoare
sau una suitoare. Alături de unele mumii ale Egiptului antic s-au găsit scărițe
miniaturale.
10
Secțiunea de aur.
Încă de la începuturile filozofiei grecești , oamenii au încercat sa afle în
artă o lege geometrică, deoarece arta înseamnă armonie, iar întrucât armonia
se naște din justa stabilire a proporțiilor, pare foarte rațional sa admitem că
aceste proporții sunt fixe. Proporțiile geometrice cunoscute sub numele de
Secțiunea de Aur au fost vreme de secole considerate drept o cheie atât de
potrivită pentru dezlegarea misterelor artei si cu o aplicație atât de
universală, nu numai în artă, ci și în natură, încât uneori au fost tratate cu
venerație religioasă. Nu puțini au fost scriitorii din secolul al șaisprezecelea
care au comparat cele trei părți ale Secțiunii cu Sfânta Treime. Regulile
Secțiunii de Aur sunt formulate în doua din propozițiile lui Euclid: Cartea a
II-a, propoziția 11: („Să se împartă o linie dreaptă astfel încât dreptunghiul
alcătuit din întreg și unul dintre segmente să fie egal cu pătratul celuilalt
segment”), și Cartea a VI-a, propoziția 30: („Să se împartă un segment de
dreaptă în medie și extremă rație”). Formula uzuală este următoarea: să se
împartă un segment de dreaptă astfel încât raportul dintre porțiunea mai
scurtă și porțiunea mai lungă sa fie egală cu raportul dintre porțiunea mai
lungă și întreg. Secțiunea rezultată dă aproximativ raportul de 5/8 (sau 8/13,
13/21 și așa mai departe) dar fără să fie vreodată riguros egală cu el: rămâne
în permanență un număr din categoria celor denumite în matematici
„iraționale”, ceea ce a avut darul de a-i spori nu în mică măsură reputația
mistică. Există o literatură destul de bogată în jurul acestui subiect, iar de pe
la mijlocul secolului trecut el a început să fie tratat cu mare seriozitate. Un
scriitor german, Zeising, a încercat să demonstreze că Secțiunea de Aur
11
constituie cheia oricărei morfologii, atât în artă, cât și în natură; iar Gustav
Theodor Fechner, fondatorul esteticii experimentale, a cărui lucrare
experimentală a apărut în secolul al optulea, a făcut din acest subiect
obiectivul de căpetenie al cercetărilor sale. De atunci încoace, practic
vorbind, orice lucrare de estetică prezintă și anumite considerații asupra
acestei probleme.
Un extremist ca Zeising afirma că acest sistem de împărțire este
precumpănitor în orice operă de artă, dar cercetări ulterioare nu au venit în
sprijinul afirmației sale. Este îngăduit să presupunem fie că artistul înzestrat
aplică în mod conștient acest sistem în structura lucrărilor sale, fie că ajunge
la el în chip inevitabil, condus fiind de instinctul său pentru formă. Secțiunea
de aur este adeseori folosită pentru a asigura proporția justă între lungimea și
lățimea dreptunghiurilor formate de ferestre sau uși, de ramele tablourilor și
de pagina unei cărți ori a unui ziar.se spune că fiecare piesă a unei viori bine
construite se supune aceleiași legi. Piramidele egiptene au fost explicate cu
ajutorul ei, și tot astfel proporțiile unei catedrale gotice pot fi ușor
interpretate: relația dintre lungimea transeptului și a naosului, dintre coloană
și arcadă, turlă și cruce și așa mai departe.
Numărul de aur este reprezentat prin ideograma f = 1,618…
Proporția tainică a acestui număr reprezentată fie în triunghiul de aur
(isoscel) al lui Pitagora, în elipsa de aur din traditia hindusa sau in spirala de
aur care prin șirul lui Fibonacci demonstreaza creșterea naturală a plantelor
păstrând această proporție.În natură spirala generată de apă (vârtejurile),
mișcarea curenților de aer în spirală, cochilia melcilor, dispunerea petalelor
de tranafir sau a frunzelor și semințelor din regnul vegetal păstrează această
proporție perfectă arătând că în întreaga creație se manifestă armonia si
perfecțiunea divină reprezentată prin aceasta proporție.
12
Aceasta demonstrează existența unei sfere de conștiintă a armoniei si
frumusetii existente în întregul univers și care îl ghidează.
Teatrul de vara
În cazul de față, teatrul
este arta poate cea mai veche
definită într-un spațiu
arhitectonic propriu. Pentru
realizarea unui spectacol
dramatic, teatrul poate îmbina
mai multe forme ale artelor,
cum ar fi desenul, dansul,
muzica dar și poezia și proza. Epidaurus .
Teatrul modern își are probabil rădăcinile în interpretările dramatice ale
teatrului din Grecia antică. Corul cânta povestea piesei, în timp ce actorii își
mimau rolurile. Publicul stătea în locuri mai înalte (pe pantele colinelor).
Din 450 î.Hr. s-au construit teatre cu locuri pentru public, pe bănci de piatră,
ca cel de la Epidaurus. Romanii au adăugat o scenă mai adecvată, care
asigura un decor de fundal.
Teatrul de vară are ca fundament principiul constitutiv al teatrului antic,
fiind practic replica modernă a interpretărilor dramatice ale Greciei antice.
Absența spațiului închis și a cortinei îngrădește oarecum varietatea
mijloacelor tehnice de care dispune teatrul modern: decoruri, lumini,
butaforie, posibilitatea desfășurării unor scene diferite în timp redus.
13
Pe de altă parte se axează mai mult pe elementul uman, respectiv
personajul și relația sa cu publicul. Astfel, piesa de teatru se va construi
preponderent pe arta actorului, regie și mai puțin pe arta spectacolului în
sine.
Teatrul de vară în epoca modernă susține spectacolele din afara
stagiunii de către companii de teatru profesionale.
Totuși cerințele unui teatru modern trebuie îndeplinite, devenind astfel
necesară echiparea sa cu instalație de lumini și sunet, spații de depozitare
sub și în spatele scenei, plus dependințele necesare: grupuri sanitare, grup
electrogen propriu (în absența racordului la rețeaua electrică, dar și ca
dublare a acesteia), cabine de schimb, cabine ale personalului auxiliar,
poartă secundară pentru acces la aprovizionare etc.
În final, spațiul va avea roluri multiple, putând găzdui pe lângă
spectacole de teatru propriu-zis, concerte în aer liber, dans, balet, întruniri,
conferințe etc.
Teatrul de vară își exercită funcțiile în aer liber, astfel spectacolul se va
desfășura în spațiu deschis. De aici rezultă o serie de particularități care
depind de factorii de mediu: temperatură, vânt, precipitații, zgomot. Teatrul
prezentat în lucrare va fi amplasat în interiorul unui parc, ferit de traficul
auto intens. Acesta se prezintă sub forma a doua arce de cerc suprapuse
rezultând o formă elipsoidală, sugerând un ochi mare, deschis.
14
BIBLIOGRAFIE:
Viața formelor; Henri Focillon
Lumea ca labirint; Gustav Rene Hocke
Frumosul dincolo de arta; Gheorghe Achiței
Funcțiune, spațiu, arhitectură; Gheorghe Săsărman
Semnificația artei; Herbert Read
Analiza frumosului; William Hogarth
Limbajul culorilor și al formelor; Dan Mihăilescu
Forma ca viziune; Grigore Arbore
Introducere in arhitectura comparata; Ghe.Curinschi Vorona
1000 de simboluri. Semnificatia formelor in arta si mitologie; Rowena
și Rupert Shepherd
15