1

Pieţe financiare

Sinteză – An III CIG

Prof univ dr Eduard Ionescu

PIEŢELE FINANCIARE – ABORDARE CONCEPTUALĂ, ROL, SEGMENTE

În linii mari, piaŃa financiară poate fi considerată ca fiind o piaŃă a capitalurilor,

asigurând spaŃiul de armonizare a cererii şi a ofertei de resurse financiare.

PiaŃa financiară cuprinde instituŃiile şi procedurile prin care se facilitează transferurile de

resurse financiare între agenŃii care prezintă excedente de resurse şi cei care se confruntă cu

deficite de astfel de resurse 1.

Într-o formulare mai simplă, pieŃele financiare se constituie drept cadrul necesar pentru

tranzacŃionarea instrumentelor financiare 2.

Teoria financiară din România nu a cristalizat până în prezent o definiŃie pentru conceptul

de piaŃă financiară, unanim recunoscută. Diferitele definiŃii asociate acestui concept poartă

amprenta şcolii din care fac parte teoreticienii săi sau, mai concret, a Şcolii din care s-au inspirat

autorii care au introdus termenul în limba română. Astfel, în ceea ce priveşte sfera de cuprindere

a conceptului, se poate vorbi în acest sens despre o viziune anglo-saxonă şi despre o viziune

continental-europeană 3.

1 Ion Stancu, FinanŃe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.74

2 Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, Economie: manual universitar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.290.

3 Victor Dragotă, Mihaela Dragotă, Oana Dămian, Eugen Mitrică, Gestiunea portofoliului de valori

mobiliare, Editura Economică, Bucureşti, 2003

2

În viziunea anglo-saxonă4, piaŃa financiară reprezintă un concept cu o sferă mai largă de

cuprindere, cu trei componente, respectiv, pieŃele monetară, de capital şi cea a asigurărilor5.

Pe piaŃa monetară se realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt prin

intermediul unor pieŃe precum: inter-bancară, a scontului, a certificatelor de depozit, a euro-

valutelor etc.

PiaŃa de capital este definită ca fiind piaŃa valorilor mobiliare ce asigură investirea pe

termen mediu şi lung, unde se tranzacŃionează acŃiuni şi obligaŃiuni dar, prin asimilare, incluzând

şi contractele la termen, cele ferme şi cele condiŃionale.

PiaŃa asigurărilor prezintă anumite trăsături specifice, care o individualizează: produsele

tip asigurare pot fi privite în calitatea lor, atât de mijloc de economisire, cât şi de mijloc de

compensare a pierderilor survenite în urma apariŃiei unui eveniment nefast asigurat.

În viziunea continental-europeană, conceptul cu sferă mai largă de cuprindere este cel

de piaŃă de capital (sau piaŃă a capitalurilor) cu trei componente – pieŃele monetară, financiară şi

ipotecară6.

PiaŃa monetară este definită ca piaŃă a capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată de

piaŃa interbancară şi de cea a titlurilor de creanŃă negociabile. Pe piaŃa interbancară operează

banca de emisiune, băncile comerciale, băncile specializate, trezoreria publică, casele de

economii. Pe piaŃa titlurilor de creanŃă negociabile, operatori sunt toŃi agenŃii economici,

instrumentele fiind certificatele de depozit (titluri negociabile ce atestă existenŃa unui depozit în

cont), biletele de trezorerie (emise de societăŃi comerciale, cu excepŃia instituŃiilor de credit),

bonurile de tezaur (emise de trezoreria publică) şi alte titluri pe termen scurt, emise de instituŃii şi

societăŃi financiare.

4 Termenul de anglo-saxon nu este indiscutabil, el fiind mai curând utilizat în virtutea tradiŃiei. Pentru a avea o viziune mai clară asupra conŃinutului său, un termen mai adecvat ar putea fi cel de anglo-american.

5 Gabriela Anghelache, PiaŃa de Capital. Caracteristici, evoluŃii, tranzacŃii, Editura Economică, Bucureşti,

2004, p.13-14

6 Gabriela Aghelache, ibidem, p.14

3

PiaŃa financiară constituie piaŃa capitalurilor pe termen lung, pe care se emit şi se

tranzacŃionează valori mobiliare, respectiv acŃiuni şi obligaŃiuni dar, de asemenea, prin asimilare

cu aceste titluri şi contractele la termen, ce pot fi ferme sau condiŃionale.

PiaŃa ipotecară reprezintă o piaŃă specifică finanŃării construcŃiei de locuinŃe, pe care

acŃionează instituŃiile ce acordă împrumuturi sub forma creditului imobiliar, casa de refinanŃare,

care asigură reîntregirea fondurilor băncilor creditoare, şi băncile ipotecare7.

Majoritatea teoreticienilor şi practicienilor din domeniu, precum şi legislaŃia din România

au adoptat conceptul de piaŃă financiară în accepŃiunea anglo-saxonă.

Pentru investitorul ce acŃionează în practică, sunt importante rentabilitatea, riscul,

lichiditatea şi capacitatea titlului de a fi tranzacŃionat la un “preŃ just”, caracteristici specifice

ale unui instrument de economisire sau de speculaŃie şi nu neapărat calitatea acestuia de a fi sau

nu, un titlu financiar. Spre exemplu, există momente de criză în care investitorii se orientează

spre cumpărarea de active alternative celor financiare, precum aurul sau alte valori, inclusiv de

natura titlurilor financiare.

Prin conceptul de preŃ just 8 se doreşte introducerea unei doze de obiectivitate în procesul

de evaluare. Evaluarea constituie un proces subiectiv, fiecare individ identificând o anumită

valoare pentru orice bun (inclusiv pentru titlurile financiare). Cu toate acestea, prin agregarea

tuturor evaluărilor individuale, se obŃine o valoare relativ obiectivă, respectiv valoarea de piaŃă.

Conform definiŃiei date de Standardele InternaŃionale de Evaluare, valoarea de piaŃă

reprezintă suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării,

între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacŃie echilibrată, după un

marketing adecvat, în care fiecare parte acŃionează în cunoştinŃă de cauză, prudent şi fără

constrângeri. Abaterile de la această definiŃie determină diferenŃele ce pot apărea între preŃul de

pe piaŃă şi valoarea de piaŃă.

În România, în timp ce succesul pieŃei de capital este pus de multe ori sub semnul

întrebării, există numeroşi investitori cu resurse financiare disponibile care preferă investiŃiile în

proprietăŃi imobiliare, ce pot fi şi ele privite ca veritabile investiŃii pe piaŃa financiară cât timp

7 Gabriela Anghelache, Bursa şi piaŃa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 12 şi urm. 8 Victor Dragotă şi colab., PieŃe şi sisteme financiare, Editura A.S.E. Bucureşti, 2008, p.18

4

sunt cumpărate pentru realizarea de speculaŃii de preŃ9. În acest context, deşi piaŃa financiară se

referă la titlurile financiare, astfel de active alternative se pot constitui drept extensii ale pieŃei

financiare.

Principalele componente ale pieŃei financiare pot fi considerate 10:

� piaŃa de capital;

� piaŃa monetară;

� piaŃa bancară;

� piaŃa valutară;

� piaŃa titlurilor emise de stat;

� piaŃa asigurărilor.

PieŃe ale activelor alternative pot fi considerate:

� piaŃa imobiliară;

� piaŃa altor active alternative.

Într-o structurare mai sintetică, se poate face următoarea clasificare: piaŃa titlurilor de stat,

piaŃa titlurilor pe termen scurt (în care se includ piaŃa monetară şi piaŃa valutară) şi o piaŃă a

titlurilor pe termen lung (în care se includ piaŃa asigurărilor, piaŃa bancară şi piaŃa de capital).

Alături de aceste pieŃe, coexistă pieŃe ale activelor alternative (precum piaŃa imobiliară sau pieŃele

aurului, a altor metale preŃioase, a unor opere de artă).

Pe piaŃa de capital se tranzacŃionează titlurile financiare de bază – acŃiuni şi obligaŃiuni şi

titluri financiare derivate, de natura contractelor la termen, ce pot fi ferme şi condiŃionale.

Activele financiare pot fi tranzacŃionate prin intermediul unor pieŃe reglementate, precum bursa

de valori sau piaŃa extra-bursieră, caz în care se asigură un nivel suplimentar de transparenŃă a

informaŃiilor, precum şi o lichiditate mai mare a titlurilor.

În legătură cu piaŃa acŃiunilor, o componentă suplimentară o constituie piaŃa controlului.

Astfel, spre deosebire de acŃiunile cumpărate în scopul obŃinerii de câştiguri sub formă de

dividende şi creşteri de curs bursier, cele cumpărate în vederea preluării controlului asupra unei

9 Victor Dragotă, Mihaela Dragotă, Oana Dămian, Eugen Mitrică, Gestiunea portofoliului de valori

mobiliare, Editura Economică, Bucureşti, 2003

10 Victor Dragotă şi colab., PieŃe şi sisteme financiare, Editura A.S.E. Bucureşti, 2008, p.19

5

companii oferă deŃinătorului câştiguri suplimentare datorită poziŃiei de control în care se află.

Controlul asupra unei companii se poate asigura cât timp se deŃine un procent din acŃiunile cu

drept de vot mai mare de 50%. În cazul în care structura acŃionariatului este atomizată

(fărâmiŃată), acest procent poate fi mai redus.

PiaŃa monetară reprezintă piaŃa instrumentelor cu scadenŃă sub un an. EmitenŃii de titluri

pe această piaŃă sunt statul, băncile, societăŃile comerciale credibile. Accesul cumpărătorilor pe

această piaŃă este relativ uşor, în această calitate existând o tendinŃă de concentrare a

investitorilor instituŃionali 11.

PiaŃa bancară prezintă două componente majore, respectiv piaŃa depozitelor şi piaŃa

creditelor bancare. Pe piaŃa depozitelor bancare acŃionează un număr semnificativ de cumpărători

(persoanele care depun) şi un număr relativ redus de vânzători (băncile). Cei ce investesc în

depozite bancare îşi pun la dispoziŃia băncilor fondurile disponibile, în scopul încasării unei

dobânzi. Pe piaŃa creditelor bancare, băncile acŃionează în calitate de investitori, punând la

dispoziŃia celor cărora le acordă credite sumele necesare, în schimbul dobânzii solicitate. Dincolo

de justificarea pur financiară, băncile asigură şi un serviciu de tezaurizare a resurselor disponibile

ale populaŃiei şi ale agenŃilor economici, care altfel, ar fi obligaŃi să apeleze la servicii de pază

mai specializate.

PiaŃa valutară reprezintă una dintre cele mai lichide componente ale pieŃei financiare.

Banalul schimb valutar face ca majoritatea persoanelor să participe, fie în calitate de cumpărători,

fie în calitate de vânzători, la tranzacŃii pe această piaŃă.

Se consideră că piaŃa titlurilor de stat 12 formează o piaŃă distinctă întrucât prezintă

anumite particularităŃi legate, în primul rând, de riscul mult mai redus. În anumite modele

teoretice, se afirmă chiar că titlurile de stat sunt active fără risc. Cu toate acestea, şi aici apar

diferenŃe între riscurile investiŃiilor în activele emise de diferite state, care trebuie avute în vedere

de investitori, ceea ce face necesară analiza aşa-numitului risc politic sau de Ńară. În principiu,

titlurile de stat sunt emise chiar de către autoritatea publică centrală. O categorie specială de

astfel de titluri sunt cele emise de către autorităŃile locale, de exemplu, obligaŃiunile municipale.

11 Szel P.P., Clasificarea şi segmentarea pieŃelor financiare, în Ioan Cuzman, Emil Cazan, Petru Ştefea ş.a. (coordonatori), PiaŃa de capital. Articole şi studii, Editura UniversităŃii de Vest, Timişoara, 2005, p.343-351 12 Victor Dragotă şi colab, PieŃe şi sisteme financiare, Editura A.S.E. Bucureşti, 2008, p.19-21

6

PiaŃa asigurărilor se comportă asemănător pieŃei bancare, dar prezintă anumite

particularităŃi. Asigurările sunt concepute, în principal, ca mijloace prin care agenŃii sunt

despăgubiŃi, în schimbul plăŃii unei sume de bani către societatea de asigurare, în cazul apariŃiei

unor situaŃii nefavorabile, ceea ce din punct de vedere financiar se traduce în limitarea

pierderilor.

PiaŃa imobiliară este încadrată în categoria pieŃelor financiare atât în legătură cu piaŃa

ipotecară13, cât şi cu calitatea proprietăŃilor imobiliare – terenuri şi clădiri – de a putea fi utilizate

drept alternative viabile pentru investire.

PiaŃa ipotecară este o piaŃă specifică finanŃării construcŃiei de locuinŃe, pe care acŃionează

organismele ce acordă împrumuturi sub forma creditului ipotecar, organisme speciale de

refinanŃare care asigură reîntregirea fondurilor băncilor creditoare, precum şi băncile ipotecare.

Alte active alternative precum aurul, pietrele preŃioase, operele de artă dar şi bijuteriile

sau timbrele, pot fi incluse în active alternative de investire. Utilizarea acestora de către

investitori este mai dificilă datorită cunoştinŃelor de evaluare necesare, mult mai particulare, care

induc şi costuri mai mari. Pe fiecare dintre aceste pieŃe acŃionează anumiŃi agenŃi, caracterizaŃi

prin propriile particularităŃi.

PiaŃa de capital permite preluarea controlului asupra unor societăŃi prin achiziŃii

semnificative de acŃiuni sau obŃinerea unor câştiguri pe termen scurt prin specularea modificărilor

de curs ale valorilor mobiliare. În funcŃie de momentul în care se realizează tranzacŃia, piaŃa de

capital se împarte în două segmente:

- PiaŃa primară este piaŃa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru

prima dată. Concret, este vorba despre procesul prin care intermediarii financiari, care de regulă

fac legătura între societatea emitentă şi investitori, se obligă să plaseze valorile mobiliare nou

emise în schimbul unui comision;

- PiaŃa secundară. Odată puse în circulaŃie valorile mobiliare pe piaŃa primară, acestea

fac obiectul tranzacŃiilor pe piaŃa secundară. FuncŃionarea efectivă a pieŃei secundare se

13 Gabriela Aghelache, PiaŃa de capital. Caracteristici, evoluŃii, tranzacŃii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.14

7

realizează prin intermediul pieŃelor de negocieri sau organizate: este, în principal, vorba de bursa

de valori şi de piaŃa extrabursieră (sau piaŃa OTC - Over the Counter Market).

DiferenŃa dintre cele două forme organizate ale pieŃei de capital (bursa şi piaŃa OTC)

constă în existenŃa unor condiŃii şi criterii de eficienŃă economico-financiară, de informare a

investitorilor, referitoare la numărul de acŃiuni puse în circulaŃie, pentru accesul la bursă,

conferind societăŃii cotate pe această piaŃă, garanŃii superioare pentru investitori. De asemenea,

există diferenŃe între modul de funcŃionare şi organizare a celor două pieŃe - bursa de valori este o

piaŃă de licitaŃie, în timp ce piaŃa Rasdaq este o piaŃă de negociere.

PieŃele dezvoltate de capital au două caracteristici importante: divizibilitate (atomicitate)

şi lichiditate. Divizibilitatea semnifică că activele sunt reprezentate de un mare număr de acŃiuni

care pot fi cumpărate pentru sume diferite. În consecinŃă, un activ poate fi deŃinut în proporŃii

diferite de un anumit număr de investitori şi invers, un investitor poate repartiza banii săi în mai

multe tipuri de acŃiuni. Lichiditatea semnifică faptul că un investitor are posibilitatea de a

schimba imediat, fără costuri prea mari, anumite acŃiuni cu altele. Aceasta implică faptul că orice

investitor poate să-şi constituie, în orice moment, portofoliul după cum îi convine în acel

moment, foarte repede şi fără costuri prea mari.

Pe piaŃa financiară, analizată în sens larg, acŃionează numeroşi agenŃi, fiecare cu propriile

motivaŃii şi particularităŃi de gestiune – firme, persoane fizice, intermediari, organisme de control

etc.

1. Firmele, ca operatori pe piaŃa financiară sunt, în primul rând, utilizatori ai resurselor

financiare disponibile pe această piaŃă. În acest sens, ele sunt preocupate de transmiterea de

semnale pieŃei, pentru a se asigura de o evaluare cât mai favorabilă din perspectiva investitorilor

existenŃi şi potenŃiali, cu ajutorul cărora pot procura resursele financiare necesare.

În al doilea rând, firmele pot acŃiona pe această piaŃă în cadrul segmentului achiziŃiilor,

pentru a prelua controlul asupra unor alte firme, conform propriilor planuri strategice. În al treilea

rând, în anumite momente, firmele pot dispune de resurse financiare excedentare, achiziŃia de

titluri de pe piaŃă constituind o investiŃie atractivă din punctul de vedere al lichidităŃii.

2. Persoanele fizice acŃionează pe piaŃa financiară, în general, pentru obŃinerea de câştiguri

cât mai consistente. Aceşti operatori decid fructificarea capitalurilor proprii prin intermediul

Bursei de Valori, în condiŃiile asumării unui anumit risc. În funcŃie de atitudinea faŃă de risc,

8

există persoane ce doresc reducerea acestuia (agenŃi cu aversiune faŃă de risc sau riscofobi),

agenŃi indiferenŃi (neutri) faŃă de risc, precum şi agenŃi ce doresc asumarea riscului (agenŃi cu

înclinaŃie de risc sau riscofili) 14.

3. O primă categorie de intermediari o constituie societăŃile de valori mobiliare, prin

intermediul cărora se derulează, în schimbul unui comision, ordinele de vânzare sau cumpărare

primite de la clienŃi. Activitatea acestora este coordonată de AsociaŃia NaŃională a SocietăŃilor de

Valori Mobiliare (ANSVM), organism profesional care reglementează activitatea societăŃilor de

valori mobiliare membre şi operează sistemul de tranzacŃionare extrabursier RASDAQ.15

4. AnumiŃi agenŃi pot prefera ca gestiunea resurselor financiare proprii să fie asigurată de

instituŃii specializate, care devin astfel deŃinătorii unui capital disponibil semnificativ, datorat

multitudinii clienŃilor. În această categorie pot fi incluse, deşi nu acŃionează pe aceleaşi segmente

ale pieŃelor financiare, băncile, societăŃile de asigurări, fondurile mutuale, societăŃile de

investiŃii financiare etc.

5. Organele de supraveghere constituie, de asemenea, organisme indispensabile

desfăşurării normale a tranzacŃiilor pe piaŃa financiară. Spre exemplu, Comisia NaŃională a

Valorilor Mobiliare, înfiinŃată prin Legea nr.52/1994, reprezintă o autoritate administrativă

autonomă având drept misiune:

• asigurarea bunei funcŃionari a pieŃei valorilor mobiliare;

• asigurarea protecŃiei investitorilor împotriva practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase;

• stabilirea cadrului activităŃii intermediarilor şi agenŃilor de valori mobiliare.

6. De multe ori, guvernele şi alte instituŃii implicate în procesul guvernării se constituie

ca operatori pe piaŃa financiară. Rolul acestora nu este numai legat de procesul legislativ, cu

implicaŃii directe asupra pieŃei financiare (inclusiv prin impozitele şi taxele instituite), dar şi de

calitatea de emitent al unor titluri de valoare tranzacŃionate pe această piaŃă (bonuri de tezaur

emise de Stat, obligaŃiuni municipale etc.).

14 Ne referim aici la conceptul de risc în accepŃiunea sa recunoscută în majoritatea lucrărilor de finanŃe, respectiv de variabilitate a indicatorilor de performanŃă. În accepŃiunea sa de posibilitate de apariŃie a unei pierderi, ideea că un investitor ar prefera un proiect mai riscant este sinonimă cu iraŃionalitatea acestuia, fără a fi compensat printr-o posibilitate suplimentară de a câştiga. 15 Societate comercială cu răspundere limitată având drept unic asociat ANSVM şi ca obiect principal de activitate operarea sistemului electronic de tranzacŃionare purtând acelaşi nume.

9

7. PieŃele organizate însele, ca instituŃii, apar ca operatori pe piaŃă prin reglementări menite

a asigura funcŃionalitatea pieŃei, dar şi prin comisioane, ce determină modificarea judecăŃilor

investitorilor. În România, astfel de pieŃe sunt Bursa de Valori din Bucureşti (BVB) şi PiaŃa

extrabursieră RASDAQ.

Pentru o bună funcŃionare a pieŃei, în ansamblul său, un rol fundamental îl deŃin

profesioniştii ce acŃionează fie în domeniul evaluării titlurilor financiare, fie în cel al gestiunii de

portofoliu, cele două domenii fiind puternic interconectate. Evaluatorul, pe baza informaŃiilor de

care dispune, estimează o valoare „corectă” pentru titlurile financiare analizate. Pe seama acestor

estimări, achiziŃia sau vânzarea diferitelor acŃiuni, obligaŃiuni etc., este realizată la momentul

oportun din punctul de vedere al investitorilor, asigurându-se astfel un management performant al

portofoliului.

Calitatea procesului de evaluare şi, implicit, performanŃa portofoliului depind de cantitatea

şi calitatea datelor disponibile. Printre factorii care pot crea probleme în modelarea proceselor

apărute în gestiunea portofoliului se numără:

1) numărul de informaŃii disponibile, precum şi informaŃiile folosite efectiv;

2) costurile de prelucrare a informaŃiilor;

3) valorile diferite ale cursurilor de cumpărare, respectiv de vânzare, ale titlurilor

tranzacŃionate;

4) fiscalitatea şi costurile de tranzacŃie practicate;

5) nestaŃionaritatea preŃurilor activelor pe piaŃă pe parcursul perioadei analizate;

6) perioadele în care titlurile nu se tranzacŃionează;

7) volumul tranzacŃiilor. Conform teoriei clasice a portofoliului, piaŃa este caracterizată

printr-un grad semnificativ de lichiditate, dacă nu chiar prin lichiditate perfectă. Practicienii ce

acŃionează pe piaŃa de capital recunosc gradul de lichiditate mai redus ce caracterizează anumite

titluri, în evaluarea acestora şi în managementul portofoliilor formate din aceste titluri fiind

necesară aplicarea unor tehnici speciale;

8) pieŃele nonconcurenŃiale. Teoretic, participanŃii pe piaŃă sunt caracterizaŃi prin puteri în

negociere relativ egale. În această ordine de idei, nici un participant la tranzacŃii nu are

capacitatea de a influenta piaŃa, în mod individual, într-o manieră semnificativă. În realitate,

10

există un număr de agenŃi care deŃin un număr mare de titluri şi capitaluri disponibile de mari

dimensiuni, care pot „deplasa” cursurile bursiere într-un sens sau altul.

Rolul băncilor în economie

Pe măsura evoluŃiei societăŃii, băncile au evoluat şi ele de la banca de emisiune la cea de

viramente, de depozite, de afaceri, bancă comercială, de instituŃie de reglementare etc. până la

banca electronică.

În multe state, evoluŃia băncilor, a sistemului bancar, în general, a premers dezvoltarea

economică, băncile acŃionând ca adevărate locomotive care trag după ele economia. Fiecare Ńară

dispune de un sistem bancar naŃional constituit, în general, pe două paliere:

• banca centrală (naŃională) a Ńării respective cu rol de emisiune, de control al stabilităŃii preŃurilor,

de menŃinere a puterii de cumpărare a monedei naŃionale, de reglementare şi autorizare a celorlalte

bănci din sistem etc.;

• băncile comerciale care sunt răspunzătoare de îndeplinirea funcŃiei de intermediere pe care o are

sistemul bancar.

În sens larg, ansamblul sistemelor bancare naŃionale formează sistemul bancar internaŃional

(mondial).

Având în vedere creşterea interdependenŃei economice dintre Ńări, care a cunoscut o adevărată

explozie în secolul XX, a apărut necesitatea reglementării la nivel internaŃional a raporturilor de

plăŃi, împrumuturi şi alte angajamente existente între diverse Ńări ca urmare a schimburilor

comerciale, de capitaluri şi finanŃare a diverselor proiecte menite să contribuie la dezvoltarea

economică generală.

Pe lângă necesităŃile izvorâte din economia reală, apariŃia unor reglementări internaŃionale în

domeniul monetar-bancar a fost impusă şi de rezolvarea contradicŃiei dintre caracterul

internaŃional al schimburilor economice şi caracterul naŃional al mijloacelor de plată (banilor).

În lipsa unor reglementări internaŃionale adecvate, o Ńară sau alta şi-ar fi putut impune punctul

de vedere în scopul apărării propriilor interese naŃionale.

Primele încercări de reglementare în domeniul relaŃiilor monetare internaŃionale s-au limitat

la o anumită zonă geografică şi au apărut sub forma uniunilor monetare sau blocurilor monetare

încă din prima jumătate a secolului trecut.

11

În evoluŃia sistemului bancar mondial şi a relaŃiilor monetare internaŃionale din ultimii 100 de

ani, ne vom opri la câteva momente care, în opinia noastră, sunt semnificative.

ConferinŃa Monetară şi Financiară InternaŃională de la Bretton Woods523), ale cărei lucrări s-au

desfăşurat în perioada 1-22 iulie 1944, a reunit reprezentanŃi a 45 de state din coaliŃia antifascistă, fiind

impusă de necesitatea găsirii unor noi mijloace, entităŃi şi reglementări financiare pentru susŃinerea

reformei economiei mondiale distruse de cel de Al Doilea Război Mondial al cărui sfârşit începea a se

întrezări.

ConferinŃa de la Bretton Woods a pus bazele unei cooperări cât mai largi pentru realizarea

stabilităŃii monetare, formarea mecanismului de ajustare ordonată a cursurilor valutare,

echilibrarea plăŃilor internaŃionale.

Cu această ocazie au fost puse bazele Fondului Monetar Interna Ńional şi Băncii

Interna Ńionale pentru ReconstrucŃie şi Dezvoltare, instituŃii care aveau să joace un rol

important în lumea finanŃelor internaŃionale după Al Doilea Război Mondial. România a devenit

membru al Fondului Monetar InternaŃional în anul 1972.

Acordurile de la Bretton Woods au plasat în centrul Sistemului Monetar InternaŃional dolarul

SUA împreună cu aurul, deci o monedă naŃională căreia i se dă rol internaŃional 246).

Pornind de la teoria lui A. Hayes, potrivit căreia o economie care se dezvoltă sănătos are nevoie de o

stabilitate rezonabilă a riscurilor valutare , la Bretton Woods s-au stabilit parit ăŃi fixe ale

monedelor şi cursurilor valutare în conformitate cu care monedele naŃionale aveau o valoare

paritară stabilită în aur sau în dolari (1 USD = 0,8886 g aur fin la 1 iulie 1944) aurul, dintr-un metal

preŃios, devine un metal monetar (monetizarea aurului).

Dezvoltarea diferită a Ńărilor lumii care au aderat la acordul de la Bretton Woods a făcut anevoioasă

menŃi-nerea fixităŃii parităŃilor şi cursurilor valutare, convertibilitatea promisă nefiind asigurată

decât parŃial.

23) Bretton Woods – sat de munte din statul federal New Hampshire din SUA unde s-au întâlnit puterile

învingătoare în cel de Al Doilea Război Mondial pentru stabilirea unui acord privind ordinea economică internaŃională.

24) Kiri Ńescu Costin C. şi Emilian M. Dobrescu în lucrarea Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 392, consideră că, „atâta timp cât un sistem monetar internaŃional se foloseşte de o monedă naŃională, el este de fapt un sistem valutar internaŃional şi numai atunci când va dispune de o monedă internaŃională considerăm că îşi va merita numele”.

12

Practic, în anul 1971, convertibilitatea în aur a dolarului a încetat.

Preocupate de a găsi o contrapondere la expansiunea SUA, nu numai economică, dar şi în

domeniul monetar, principalele Ńări europene, care ieşiseră oarecum în pierdere prin aplicarea

sistemului monetar adoptat la Bretton Woods, au pus în anul 1979 bazele Sistemului Monetar

European, iar mai târziu a unei Uniuni Economice şi Monetare prin semnarea la 7 februarie

1992 a Tratatului de la Maastricht 25) prin care s-au formulat următoarele principii268):

• Uniunea Europeană formează o piaŃă liberă, bazată pe stabilitate monetară şi creştere

economică, noi locuri de muncă, protecŃia mediului înconjurător, raporturi bugetare şi financiare

ferme, coeziune socială;

• trecerea de la Uniunea Economică la Uniunea Economică şi Monetară prin crearea unei

monede europene unice (euro), crearea unei noi instituŃii financiare (Banca Centrală

Europeană), responsabilă cu politica monetară comună şi îndeosebi cu controlul stabilităŃii

preŃurilor, domeniu în care are autoritate deplină;

• libera circulaŃie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul unei pieŃe comune,

în care să funcŃioneze o monedă unică;

• politica comună a Ńărilor membre în domeniul financiar şi monetar, bazată pe îndeplinirea

unor criterii de convergenŃă:

− deficitul bugetar să nu depăşească 3% din produsul intern brut;

− datoria publică (internă şi externă) să fie mai mică de 60% din produsul intern brut;

− rata inflaŃiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale inflaŃia medie a trei state din

cadrul uniunii economice şi monetare cu inflaŃia cea mai scăzută;

− dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media dobânzilor

pe termen lung din trei state ale uniunii cu dobânzile cele mai mici;

− rata de schimb a monedelor naŃionale trebuia să rămână, în perioada premergătoare

introducerii monedei unice europene, în interiorul limitelor de fluctuaŃie stabilite, fără presiuni

sau devalorizări.

În conformitate cu termenii Tratatului de la Maastricht, Uniunea Economică şi Monetară a

Ńărilor vest-europene trebuia înfăptuită până în anul 1999.

26) Erno Domocoş, Katona Levente, Paşi către integrarea europeană, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 18-

20.

13

Conform deciziilor Ńărilor membre ale Uniunii Europene începând de la 1 ianuarie 1999 a fost

introdusă şi utilizată moneda unică – euro – ca monedă de cont a statelor membre ale Uniunii

Economice şi Monetare Europene.

Din cele 15 state membre ale Uniunii Europene, 11 state au aderat iniŃial la Uniunea Monetară

(Austria, Belgia, Germania, Finlanda, FranŃa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,

Spania, iar începând cu 1 ianuarie 2001 şi Grecia, astfel încât, în prezent, au rămas în afara uniunii

monetare 3 state – Marea Britanie, Danemarca, Suedia).

Între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001 a existat o perioadă de tranziŃie de 3 ani în care moneda

unică a funcŃionat ca monedă de cont alături de monedele naŃionale.

De la 1 ianuarie 2002, euro a devenit şi monedă efectivă, înlocuind practic monedele naŃionale

din Ńările care au aderat la Uniunea Economică şi Monetară, unele cu tradiŃii multiseculare

(drahma grecească, francul francez, peseta spaniolă, marca germană etc.).

FuncŃiile băncilor

Când circulaŃia numerarului era importantă, iar sarcinile băncilor erau restrânse, se vorbea despre banca de

emisiune. „În prezent, când ponderea principală în circulaŃie o deŃin alte semne băneşti decât cele emise de

banca de emisiune, iar sarcinile acestei bănci au devenit general-economice, se utilizează termenul de bancă

centrală.” 27)

Activitatea de emisiune a băncii centrale şi-a pierdut oarecum din importanŃă odată cu apariŃia banilor de

cont (scripturali) emişi de băncile comerciale.

Banca centrală este definită ca:

(1) instituŃia bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere şi organizare a relaŃiilor

monetar-financiare ale unui stat, pe plan intern şi în relaŃie cu alte sisteme monetare 28);

(2) institut bancar aflat în fruntea întregului aparat bancar în aproape toate statele16);

(3) instituŃia abilitată să conducă politica monetară a unei Ńări, aceasta fiind una din părŃile unui sistem

bancar modern constituit pe două niveluri3130).

Băncile centrale au fost create de state pentru a promova şi apăra interesele lor, care au funcŃionat şi au rămas

până în zilele noastre sub umbrela statului (Banca Angliei, spre exemplu, a devenit independentă de

Trezoreria Angliei, respectiv Ministerul FinanŃelor abia în 1997), altele, de fapt cea mai mare parte din

băncile centrale, sunt independente de guvernul statelor respective.

16) Kiri Ńescu Costin C., Emilian M. Dobrescu, op.cit., Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 26. 30) Isărescu Mugur C., op.cit., p. 171.

14

Poate cel mai ilustrativ exemplu de independenŃă a băncii centrale este cel al Bundesbank, Banca Centrală a

Germaniei, a cărei independenŃă a fost asigurată prin lege, ca urmare a presiunilor populaŃiei, grav afectată de

hiperinflaŃia apărută în Ńară după cele două războaie mondiale.

De un grad destul de înalt de autonomie se bucură şi Banca NaŃională a României, independenŃă conferită prin

legea de aprobare a statutului acesteia (Legea nr. 101/1998) şi care constă în faptul că: răspunde în faŃa

Parlamentului prin prezentarea de rapoarte, Consiliul de AdministraŃie şi Guvernatorul sunt numiŃi/revocaŃi de

Parlament pe o perioadă (mandat) de 6 ani, capitalul este deŃinut integral de statul român, cu Executivul are

relaŃii de consultări etc.

FuncŃiile principale ale unei bănci centrale sunt următoarele:

• funcŃia de emisiune de bancnote care, deşi ca semne ale creditului ies din circulaŃia comercială propriu-zisă şi

intră în circulaŃia generală ca mijloace de plată legale;

• concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor şi acordarea de credite, ca împrumutător de ultimă

instanŃă acestor bănci;

• influenŃarea directă sau indirectă a costului creditului în Ńara respectivă;

• acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul statului;

• elaborează şi aplică politica monetară în Ńara respectivă;

• veghează asupra circulaŃiei băneşti şi stabilităŃii nivelului preŃurilor;

• sprijină creşterea economică şi asigură echilibrul extern;

• cooperarea şi întărirea relaŃiilor monetare internaŃionale;

• supravegherea întregului sistem bancar din Ńara respectivă, fie direct, fie în colaborare cu alte instituŃii

specializate.

FuncŃiile Băncii NaŃionale a României, ca bancă centrală a statului român, se circumscriu funcŃiilor

generale ale oricărei bănci centrale, fiind stabilite prin Legea nr. 101/1998, astfel:3231)

● Banca NaŃională a României este unica instituŃie autorizată să emită însemne monetare ca mijloace

legale de plată pe teritoriul României;

● Banca NaŃională a României este banca băncilor, pe care le autorizează să funcŃioneze pe teritoriul

României, le reglementează şi le supraveghează activitatea;

● Banca NaŃională a României este casier general şi bancher al statului, participă la procesul execuŃiei

bugetului de stat şi Ńine evidenŃa contului curent al Trezoreriei Statului;

● elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară a Ńării, care vizează creditul, operaŃiunile de piaŃă, volumul şi

structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei na-Ńionale în raport cu alte valute,

situaŃia balanŃei de plăŃi externe a Ńării;

31) Isărescu Mugur C., op.cit., p. 189-194.

15

● stabileşte şi conduce politica valutară şi gestionează rezervele internaŃionale ale Ńării (aur, valută, drepturi

speciale de tragere);

● supraveghează şi reglementează sistemul de plăŃi al Ńării.

Oricât de importantă ar fi o bancă centrală, pentru ca măsurile şi acŃiunile sale în domeniul politicii monetare să

fie corect înŃelese, aplicate şi să aibă efectul scontat, este necesar ca în realizarea funcŃiilor sale, aceasta să

conlucreze strâns cu celelalte instituŃii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând cu băncile

comerciale, cu agenŃii economici şi populaŃia.

Băncile comerciale au funcŃia de a asigura intermedierea bancară, de a pune în legătură – pe baze comerciale –

persoanele fizice şi juridice care se află în căutare de fonduri, cu cele care caută să-şi plaseze fondurile

băneşti temporar disponibile.

De altfel, însăşi legea care reglementează activitatea bancară în România32) defineşte banca comercială ca fiind

„persoana juridică autorizată să desfăşoare, în principal, activităŃi de atragere de depozite şi de acordare de

credite în nume şi cont propriu”.

În FranŃa, băncile comerciale se numesc chiar bănci de depozite (banques de depots).

Unii specialişti numesc această funcŃie de intermediere bancară drept „funcŃia distributivă a creditului”3433).

În cadrul rolului fundamental de intermediere bancară, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcŃii

(operaŃiuni) tradi Ńionale consacrate prin lege:

a) acceptarea de depozite;

b) contractarea de credite, operaŃiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerŃ, inclusiv forfetare;

c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;

d) plăŃi şi decontări;

e) leasing financiar;

f) transferuri de fonduri;

g) emiterea de garanŃii şi asumarea de angajamente;

h) tranzacŃii în cont propriu al clienŃilor cu:

• instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit);

• valută;

• instrumente financiare derivate;

• metale preŃioase, obiecte confecŃionate din acestea, pietre preŃioase;

• valori mobiliare;

33) Kiri Ńescu Costin C., Emilian M. Dobrescu – op.cit., p. 90: în această funcŃie, creditul apare ca un sistem de relaŃii între firme şi bănci – mijloacele băneşti ale firmelor care, în circuitul lor, devin temporar disponibile în conturile bancare ale acestor firme, cele ale sistemului financiar care se eliberează, de asemenea, temporar în cadrul operaŃiunilor efectuate de acest sistem, economiile populaŃiei depuse la casele de economii şi bănci devin, prin utilizarea lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit. Acordarea de credite bancare din aceste resurse reprezintă, deci, o redistribuire a mijloacelor băneşti temporar disponibile ale diferitelor firme în favoarea beneficiarilor de credite.

16

i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea;

j) administrarea de portofolii ale clienŃilor, în numele şi pe riscul acestora;

k) custodia şi administrarea de valori mobiliare;

l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

m) închirierea de casete de siguranŃă;

n) consultanŃă financiar-bancară;

o) operaŃiuni de mandat.

Băncile pot desfăşura activităŃile prevăzute de legislaŃia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin

societăŃi distincte, specifice pieŃei de capital, care vor funcŃiona sub reglementarea şi supravegherea

Comisiei NaŃionale a Valorilor Mobiliare, cu excepŃia activităŃilor care, potrivit acestei legislaŃii, pot fi

desfăşurate în mod direct de către bănci.

OperaŃiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către bănci prin societăŃi distincte constituite.

În afara funcŃiilor tradiŃionale, băncile comerciale mai îndeplinesc şi unele funcŃii neconvenŃionale între care

menŃionăm:

1. FuncŃia de redistribuire; deşi această funcŃie este specifică finanŃelor publice, activităŃilor fiscale, care, prin

pârghia taxelor şi impozitelor directe şi indirecte colectează cu titlu gratuit resurse financiare de la

contribuabilii persoane fizice şi juridice şi le redistribuie tot cu titlu gratuit pentru finanŃarea cheltuielilor

bugetului central şi bugetelor locale; după părerea noastră şi băncile comerciale îndeplinesc această funcŃie

cvasifiscală, prin câteva pârghii, astfel:

a. Pe calea dobânzilor practicate la resursele atrase de la persoanele fizice şi juridice (dobânzi pasive) şi a celor

percepute pentru creditele acordate clienŃilor (dobânzi active), băncile realizează în fapt o redistribuire între

cei care economisesc şi cei care se împrumută.

Când dobânzile plătite de bănci la resursele atrase sunt mai mici decât rata inflaŃiei (aşa-numitele dobânzi

real negative), cei care economisesc prin depunerea banilor la bănci pierd, iar cei care se împrumută

câştigă.

Din analiza evoluŃiei multianuale a dobânzilor medii lunare comparativ cu cea a ratei lunare a inflaŃiei, a

rezultat că până spre finalul anilor ’90, dobânzile s-au situat sub rata inflaŃiei, au fost deci real negative, ceea

ce denotă că, practic, pe calea dobânzilor s-a realizat în fapt un transfer dinspre cei care au economisit şi ale

căror economii au fost erodate de inflaŃie, în favoarea celor care s-au împrumutat, iar la scadenŃă au plătit, în

termeni reali, mai puŃin decât au primit de fapt ca împrumut.17)

17) Mihai Ilie, Probleme financiare ale unităŃilor economice din industrie în perioada de tranziŃie la economia

de piaŃă, Editura Tipo Lith, Bucureşti, 1998, p. 72.

17

Lucrurile s-au schimbat după 1999, când, pe fondul calmării inflaŃiei, băncile au continuat să menŃină dobânzile

la un nivel ridicat, cu mult peste nivelul inflaŃiei. În aceşti ani, dobânzile au fost suprareal pozitive, pe calea

lor efectuându-se un transfer de resurse de la cei care se împrumută spre cei care economisesc.

b. Pe calea marjei de dobândă, înŃeleasă ca diferenŃă între dobânda percepută la credite (activă) şi cea

bonificată la resursele atrase de la clientelă (pasivă), băncile realizează, de asemenea o redistribuire a

resurselor, de data aceasta, între diferite categorii de împrumutaŃi.

Astfel, este cunoscut faptul că, în structura marjei de dobândă, o parte importantă de 20-25% este destinată

acoperirii diferitelor riscuri care pot apărea în activitatea de creditare.

Cu alte cuvinte, băncile îşi constituie rezerve (provizioane) din care să poată amortiza creditele neperformante,

respectiv cele care nu se plătesc de către împrumutaŃi la scadenŃele stabilite. În acest fel, practic toŃi

împrumutaŃii plătesc ,,ceva” în plus la dobândă din care băncile să acopere „găurile” create de debitorii rău-

platnici, cărora aceleaşi bănci le-au acordat credite.

Procedura este legală, dar aceasta nu elimină caracterul de redistribuire ce se realizează prin marja dobânzii între

unii împrumutaŃi care îşi onorează obligaŃiile la scadenŃă – cei mai mulŃi – şi alŃii, care uită să mai plătească

împrumutul şi dobânda băncii.

c. În sfârşit, băncile mai contribuie la o redistribuire de resurse pe calea cotizaŃiilor anuale plătite la Fondul de

Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, de data aceasta de la o bancă la alta, de la cele performante

către cele administrate defectuos, care intră în încetare de plăŃi şi ai căror depunători, persoane fizice, trebuie

plătiŃi în limita plafonului de garantare stabilit (echivalentul a 15 mii euro în prezent) din contribuŃia

celorlalte bănci.

MenŃionăm că aceste cotizaŃii anuale sunt destul de însemnate.

Pentru exemplificare, în ultimii 6 ani, cea mai mare bancă din sistem a contribuit la fondul de garantare a

depozitelor cu cca 100 milioane echivalent USD.

2. FuncŃia de derulare pe care o practică băncile performante din sistem, care, în urma unor licitaŃii şi selecŃii

interne şi internaŃionale, dobândesc dreptul de a derula o serie întreagă de programe guvernamentale ori

finanŃate de Uniunea Europeană (SAPARD, PHARE, RICOP, MARR, FIDA etc.).

Această funcŃie este specifică băncilor din Ńările cu economie în tranziŃie, aflate în proces de aderare la

structurile europene, fiind, în fond, o variantă a activităŃii generale de intermediere bancară.

PiaŃa de capital

Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanŃii de fonduri (investitori) şi

beneficiarii acestora, tranzacŃiile având loc pe piaŃa financiară. PiaŃa financiară este alcătuită din

18

două componente, având în vedere tipul activelor financiare care se negociază şi mecanismul prin

care acestea sunt introduse în circuitul financiar:

a) piaŃa monetară. Pe piaŃa monetară naŃională se efectuează tranzacŃii monetare, în

moneda naŃională, între rezidenŃii aceleiaşi Ńări. PiaŃa monetară este piaŃa pe care băncile se

împrumută între ele, pe termen scurt. ApariŃia acestei pieŃe se datorează surplusului de încasări pe

care le au unele bănci şi surplusului de plăŃi pe care le au alte bănci. De la această regulă fac

excepŃie unele instituŃii, cum ar fi CEC-ul sau băncile ipotecare, care sunt, de obicei, debitoare.

PiaŃa monetară îndeplineşte funcŃia de compensare a deficitului cu excedentul de lichiditate

pe două căi: 1) prin creditul acordat între bănci; 2) prin cumpărarea, de la diferite bănci, a unor

hârtii de valoare specifice pieŃei monetare, a căror scadenŃă este relativ apropiată şi care prezintă

certitudine în ceea ce priveşte transformarea lor în bani lichizi, fără pierderi. O componentă a

pieŃei monetare este piaŃa valutară, pe care se confruntă cererea şi oferta pentru diferite valute,

care sunt, atât pentru ofertant, cât şi pentru solicitant, monede străine, schimbul dintre ele urmând

să depăşească restricŃiile care îngreunează circulaŃia internaŃională a capitalului;

b) piaŃa de capital. PiaŃa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacŃii cu

active financiare care au scadenŃe pe termene medii (1-5 ani) şi lungi (peste 5 ani). Prin

intermediul ei, sunt satisfăcute nevoile de capital ale solicitanŃilor cu disponibilităŃile de capital

ale ofertanŃilor. În general, piaŃa capitalurilor măreşte posibilităŃile financiare.

Principalele funcŃii ale pieŃelor de capital sunt:

– emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenŃilor sau debitorilor

către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare;

– negocierea de valori mobiliare, cu condiŃia ca acestea să fie vândute şi transformate în

lichidităŃi de primii lor posesori şi mai înainte de scadenŃă.

Tipurile şi caracteristicile pieŃei de capital

PieŃele de capital pot fi grupate în funcŃie de anumite criterii şi caracteristici, cum ar fi:

nivelul de tranzacŃionare, tipul de hârtii de valoare tranzacŃionate, procedurile de schimb utilizate,

localizarea fizică a pieŃei etc.

19

a. Nivelul de tranzacŃionare. Conform acestui criteriu există:

• piaŃa primară – este piaŃa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacŃionate

pentru prima dată; emitenŃii de titluri obŃin fondurile necesare pentru dezvoltarea afacerilor lor;

• piaŃa secundară – este piaŃa în cadrul căreia sunt tranzacŃionate titlurile ce sunt deja

în circulaŃie. Este piaŃa tranzacŃionărilor repetate, în funcŃie de cererea şi oferta de capital

exprimate. Această piaŃă face obiectul activităŃilor bursiere şi al mecanismelor acestora. Ea mai

este denumită şi piaŃă bursieră;

• a treia piaŃă – este piaŃa în cadrul căreia are loc comercializarea titlurilor din afara

bursei, printr-o reŃea specializată de societăŃi mobiliare;

• a patra piaŃă sau piaŃa tranzacŃiilor directe – este piaŃa în cadrul căreia titlurile sunt

comercializate în bloc printr-o reŃea de instituŃii financiare la care iau parte cei interesaŃi.

PieŃele a treia şi a patra sunt cele mai noi pieŃe, dar cu dimensiuni deja notabile şi care pot

juca, în viitor, un rol de importanŃă crescândă în tranzacŃiile cu titluri.

b. Tipul de titluri. Conform acestui criteriu există, în principal:

• piaŃa de acŃiuni – este piaŃa de tranzacŃionare a acŃiunilor comune (ordinare) şi a

celor preferenŃiale, precum şi a altor tipuri de acŃiuni ce acordă drepturi reziduale asupra

veniturilor emitenŃilor;

• piaŃa de obligaŃiuni – este piaŃa de tranzacŃionare a oricărei creanŃe ce presupune

plăŃi periodice ale cupoanelor şi rambursarea fondului de împrumut la data scadentă;

• piaŃa titlurilor de stat – este piaŃa titlurilor de valoare puse spre vânzare populaŃiei şi

persoanelor juridice de către stat.

c. Proceduri de tranzacŃionare. Conform acestui criteriu există:

• piaŃa de licitaŃie – este piaŃa în cadrul căreia tranzacŃionarea este controlată de o a

treia parte (numită şi agent de piaŃă), în funcŃie de suprapunerea preŃurilor ordinelor de cumpărare

sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. TranzacŃiile sunt efectuate la acele preŃuri pentru care

există şi cerere şi ofertă. PiaŃa este impersonală, în sensul că identităŃile celor ce vând sau

cumpără sunt necunoscute;

• piaŃa de negociere – este piaŃa în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără negociază

între ei volumul şi preŃul titlurilor în mod direct sau printr-un agent: broker sau dealer. Dacă o

20

tranzacŃie este încheiată de către dealer sau broker, identitatea unei părŃi rămâne necunoscută

celeilalte. Acest tip de piaŃă este util pentru titlurile inactive şi pentru tranzacŃiile de valori foarte

mari, care pot determina fluctuaŃii pe termen pe piaŃa de licitaŃie, până în momentul în care vor

exista destule ordine în cealaltă parte a pieŃei. Negocierea acordă timp pentru identificarea

ofertanŃilor şi cumpărătorilor şi, de asemenea, pentru recalcularea preŃului sau volumului

tranzacŃiei. PiaŃa de negociere se mai numeşte şi piaŃa inter-dealeri.

d. Locul tranzacŃionării . Conform acestui criteriu există:

• piaŃa organizată – este piaŃa cu reguli de tranzacŃionare stabilite, de regulă, după

principiile de lucru ale pieŃei de licitaŃie, la un sediu central cu localizare certă. AcŃiunile sunt

tranzacŃionate în cadrul unui astfel de tip de piaŃă;

• piaŃa „Over The Counter” (OTC) – este piaŃa constituită din birourile dealerilor,

brokerilor şi ale emitenŃilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de asigurări). Pentru

ca aceste tranzacŃii să se desfăşoare în multe locuri, ea este „construită” prin telefon, telex sau

computer. Aceste pieŃe sunt, în principal, pieŃe de negociere, obligaŃiunile fiind obiectul principal

al tranzacŃiilor.

e. Dinamica şi riscul tranzacŃiilor . Conform acestui criteriu există:

• piaŃa la vedere – este piaŃa pe care titlurile sunt tranzacŃionate pentru livrare şi plata

imediată. „Imediat” este definit de către piaŃă şi are formă variată, în funcŃie de tipurile de titluri.

Mai este folo-sită şi denumirea de piaŃă de numerar. Principala caracteristică a acestei pieŃe este

reglarea imediată a tranzacŃiilor. Tipurile de valori mobiliare cotate pe un astfel de tip de piaŃă fac

obiectul tranzacŃiilor de valoare redusă;

• piaŃa anticipată (forward) – este principala piaŃă ce permite cele mai diverse

tranzacŃii cu titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaŃiile de vânzare-

cumpărare sunt achitate o dată pe lună, în ziua de lichidare. TranzacŃiile sunt efectuate pentru un

anumit volum de titluri, numit cotaŃie;

• piaŃa futures – este piaŃa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea unor

livrări şi plăŃi viitoare. Instrumentul comercial se numeşte contract futures. Titlurile

comercializate ce sunt stipulate în contract pot fi deja în circulaŃie sau pot fi emise înainte de data

21

scadentă menŃionată în contract. Dacă un contract futures este tranzacŃionat „Over The Counter”

prin negociere, el se va numi contract anticipat;

• piaŃa de opŃiune (options) – este piaŃa în cadrul căreia sunt tranzacŃionate titluri cu

livrare ulterioară, condiŃionată de prevenirea riscului de investiŃie. Instrumentul comercial se

numeşte contract de opŃiune.

Contractul de opŃiune se execută la alegerea beneficiarului. Principalele tipuri de

contracte de opŃiune sunt:

– opŃiuni de apel, care permit deŃinătorului să cumpere o anumită hârtie de valoare de

la un ofertant sau emitent, la un anumit preŃ, înainte de scadenŃa stabilită;

– opŃiuni exprimate, care permit deŃinătorului să vândă o anumită hârtie de valoare

emitentului acelei hârtii, la un preŃ şi într-un moment stabilite.

f. Intensitatea zilnică a tranzacŃiilor . Conform acestui criteriu există:

• piaŃa permanentă – este piaŃa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o

succesiune de cotaŃii bursiere în timpul unei şedinŃe (call-over). Principiul acestei pieŃe este

executarea comenzilor în timp util şi cotaŃia diferitelor cursuri pe durata întregii zile. De obicei,

aceste pieŃe publică zilnic 4 cursuri: preŃul de deschidere, cel mai mare preŃ al zilei, cel mai

scăzut preŃ al zilei, preŃul de închidere;

• piaŃa de apel – este piaŃa în cadrul căreia cotaŃiile tranzacŃiilor se efectuează prin

stabilirea unui preŃ de echilibru la o oră de echilibru.

g. După modul în care se procură şi se tranzacŃionează banii. Conform acestui criteriu

există:

• pieŃe de datorie – sunt pieŃe caracterizate prin instrumente care, în general, raportează

dobândă la perioade fixe, pentru împrumuturi acordate pe perioade cuprinse între 12 luni şi 30 de

ani. Din această cauză, respectivele pieŃe mai sunt cunoscute şi sub denumirea de pieŃe de

venituri fixe (Fixed Income Markets). Aceste pieŃe implică angajarea de împrumuturi pe termen

mediu şi lung;

• pieŃe de titluri de valoare – sunt pieŃe care, de asemenea, implică angajarea de

împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutătorului nu i se plăteşte

22

dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acŃiuni (stocks sau shares) în

favoarea investitorilor, care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăŃi – cu alte cuvinte

devin deŃinători de cote-părŃi (acŃionari) din capitalul unei companii. În funcŃie de cât de bine

performează respectiva firmă, investitorii pot beneficia sau nu pot beneficia de plăŃi de dividende

pe acŃiunile pe care le deŃin.

Principalele caracteristici ale pieŃelor de capital sunt: a) negociabilitatea: angajarea de

împrumuturi băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de instrumente financiare care sunt

negociabile. Aceasta înseamnă că titlul de proprietate poate fi transferat în orice moment; b)

finanŃarea nebancară: emitentul de pe pieŃele de capital nu angajează împrumutului băneşti

direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente financiare în scopul vânzării lor către

investitori; c) termenul de scadenŃă: în general, termenul de scadenŃă – perioada pentru care se

acordă sau se angajează împrumuturi băneşti – este mai mare de un an; d) instrumente financiare:

pe piaŃa de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi obligaŃiunile, sunt emise cu precizarea

termenului de scadenŃă, a dobânzii care trebuie plătită şi a termenului de plată. În cadrul pieŃelor

de titluri de valoare, acŃiunile care se emit reprezintă părŃi din capitalul unei societăŃi.8

Cele două tipuri de pieŃe de titluri de valoare

a. PiaŃa primară de capital

PiaŃa primară sau piaŃa noilor emisiuni este acea piaŃă pe care are loc transferul iniŃial de

bani de la investitori către firme, odată cu emiterea de acŃiuni. Prima vânzare a valorilor

mobiliare emise se realizează în cadrul pieŃei primare, caracterizată prin existenŃa unui singur

vânzător, respectiv emitentul valorilor mobiliare. Ea se face, de regulă, la un preŃ unic de vânzare

a valorilor mobiliare. Întrucât contravaloarea acŃiunilor nu este rambursată, firmele obŃin un

împrumut perpetuu.

PiaŃa primară are rolul de plasare a emisiunilor de titluri mobiliare, pentru atragerea

capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung, atât pe pieŃele interne de capital, cât şi pe

pieŃele internaŃionale. DeŃinătorii de capital sunt, în general, cunoscuŃi, oferind emitentului de

titluri de valoare posibilitatea să ia contact direct cu investitorii, obŃinând resursele financiare de

8 REUTERS, Introducere în studiul pieŃelor de titluri de valoare, John Wiley & Sons (Asia) Pte. Ltd., Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 18-19.

23

care are nevoie. Asemenea plasamente private sunt relativ rare, majoritatea emitenŃilor făcând

apel la economiile publice, prin utilizarea resurselor bancare.

Mijloacele prin care o societate comercială poate obŃine fonduri – fie prin majorarea

capitalului social, fie prin atragerea unui împrumut – sunt oferta publică de vânzare şi

plasamentul privat. Astfel, când o firmă este „lansată” ( floated) la o bursă de valori, capitalul

procurat provine de la o piaŃă publică. Noile emisiuni de acest fel mai sunt denumite, uneori,

ofertări publice ini Ńiale (Initial Public Offerings – IPOs). Dacă o firmă doreşte să fie lansată,

ea trebuie să îndeplinească anumite criterii financiare. O dată ce o firmă a fost lansată la o bursă,

ea este trecută pe lista oficială sau principală, devenind astfel „listată”.

b. PiaŃa secundară de capital

Odată puse în circulaŃie titlurile mobiliare prin emisiunea pe piaŃa primară, acestea fac

obiectul tranzacŃiilor pe piaŃa secundară.

PiaŃa secundară oferă posibilitatea deŃinătorilor de acŃiuni şi obligaŃiuni să le valorifice

înainte ca acestea să aducă profit (dividende sau dobânzi).

PiaŃa secundară reprezintă, în acelaşi timp, modalitatea de a concentra în acelaşi loc

investitori particulari sau instituŃionali, care pot vinde sau cumpăra titluri mobiliare, având garanŃia

că acestea au valoare şi pot fi reintroduse oricând în circuit.

PiaŃa secundară este şi expresia aproape perfectă a reglării libere a cererii şi ofertei de valori,

fiind un barometru al nevoii de capital, dar şi al stării economice, sociale, politice şi militare a unei

Ńări.

PreŃul la care se negociază titlurile mobiliare, ca expresie a cererii şi a ofertei, reprezintă

echilibrul a doi factori opuşi: pe de o parte, maximizarea rentabilităŃii unei acŃiuni/obligaŃiuni, iar,

pe de altă parte, minimizarea riscului pe care îl implică orice titlu, ambele referindu-se la

dividendele sau dobânzile ce revin la sfârşitul anului financiar şi la preŃul de vânzare-cumpărare

specific unui moment ulterior.

De menŃionat este şi faptul că majoritatea afacerilor de pe pieŃele de acŃiuni din lume nu

constau în noi emisiuni, ci se concentrează pe piaŃa secundară, respectiv tranzacŃionarea de

24

acŃiuni după momentul emiterii lor iniŃiale. Dacă cineva care a cumpărat acŃiuni ar păstra

respectivele acŃiuni aşteptând să încaseze dividendele aferente, nu ar mai exista o piaŃă secundară.

PiaŃa secundară de valori mobiliare în România are două componente: Bursa de Valori

Bucureşti şi piaŃa electronică RASDAQ.

INSTRUMENTE FINANCIARE TRANZAC łIONATE PE PIA łA DE CAPITAL - ACłIUNILE

Titlurile financiare reprezintă modul de existenŃă a activelor nebancare, şi prezintă

următoarele caracteristici:

- sunt exprimate într-un înscris, sub formă materială (document scris);

- au un rol important în circuitul economico-financiar;

- au o anumită valoare, cel care le deŃine are drepturi asupra unor venituri viitoare;

Titlurile financiare ce fac obiectul tranzacŃiilor pe piaŃa de capital se numesc produse

bursiere. Din punctul de vedere al modului în care aceste produse bursiere sunt create, ele se

împart în trei mari categorii: valori mobiliare primare, derivate şi sintetice.

Titlurile primare sau titlurile financiare în sens restrâns sunt cele emise de utilizatorii de

fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu – numite şi instrumente de proprietate (engl.,

equity instruments) – şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut – numite şi

instrumente de datorie (engl., debt instruments); în prima categorie intră acŃiunile, iar în a doua,

obligaŃiunile.

Caracteristica definitorie a titlurilor primare este că acestea, pe de o parte, asigură

mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii de fonduri, iar, pe de altă parte, dau

deŃinătorilor lor drepturi asupra veniturilor băneşti nete (engl., cash flow) ale emitentului;

investitorul este astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor utilizatorului de fonduri18.

Produsele primare ale pieŃei de capital sunt acŃiunile, obligaŃiunile şi produsele speciale

generate de acŃiuni (drepturi de subscriere, de atribuire şi warante).

18 Popa I., Bursa, vol.I, ediŃia a II-a, Editura Adevărul, Bucureşti, 1995, p.32.

25

Titlurile derivate19 sunt produse bursiere rezultate din contracte încheiate între emitent

(vânzător) şi beneficiar (cumpărător) şi care dau acestuia din urmă drepturi asupra unor active ale

emitentului la o anumită scadenŃă viitoare (la termen), în condiŃiile stabilite prin contract

(contract forward, futures, opŃiunile).

Produsele sintetice20 rezultă din combinarea de către societăŃile financiare a unor active

financiare diferite şi crearea pe această bază a unui instrument de plasament nou

Despre acŃiuni

NoŃiune şi clasificare

AcŃiunea este o hârtie de valoare, valoare care este o parte din capitalul social al societăŃii pe

acŃiuni emitente. AcŃiunile intră în posesia unor persoane denumite acŃionari şi le conferă

acestora anumite drepturi şi obligaŃii, respectiv participarea la beneficiul societăŃii sau obligaŃia

de a suporta o parte din pierderea acesteia. Astfel, dacă un acŃionar deŃine a% din numărul de

acŃiuni ale unei societăŃi, indiferent de preŃul sau de calea prin care le-a obŃinut, atunci el are:

• dreptul la vot, adică la a% din voturile care pot fi exprimate în Adunarea Generală a

AcŃionarilor. Acesta este, de fapt, dreptul de a participa sistematic la Adunarea Generală a

AcŃionarilor a cărui dată de organizare trebuie făcută publică cu 30 de zile înaintea Ńinerii ei; cei

care deŃin acŃiuni la purtător primesc invitaŃii personalizate. Adunarea Generală Ordinară

reuneşte toŃi acŃionarii, indiferent de numărul de acŃiuni deŃinute. Uneori pot exista anumite

restricŃii, societăŃile pretinzând un minimum de acŃiuni pentru dreptul de a participa. Această

adunare, care se Ńine anual, are drept scop de a verifica bunul mers al întreprinderii. Astfel,

acŃionarii sunt chemaŃi să analizeze conturile, să fixeze dividendele, să reînnoiască

administratorii. Deciziile sunt aprobate cu majoritate simplă. Adunarea Generală Extraordinară se

reuneşte de fiecare dată când este luată o decizie excepŃională, cum ar fi creşterea capitalului

social. Deciziile sunt aprobate cu majoritate de două treimi. Ambele tipuri de adunări reprezintă

19 Ionescu, E., PieŃe de capital şi titluri de valoare, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p.56-60. 20 Popa, I., op.cit., p.39.

26

mijlocul prin care acŃionarul se poate exprima, poate să-şi valorifice dreptul la informare şi pe cel

de control asupra gestiunii întreprinderii;

• dreptul la informare, respectiv dreptul de acces la documentele indispensabile: bilanŃ,

contul de rezultate;

• dreptul la dividende, adică la a% din profiturile societăŃii sub formă de dividende;

• dreptul asupra activelor, adică la a% din valorile societăŃii, în cazul în care aceasta este

lichidată şi contribuie cu a% la pierderile societăŃii în cazul în care ele survin (răspunde de

pasivul social în limita aportului de capital).

CirculaŃia acŃiunilor este liberă; ele pot fi vândute, moştenite sau donate, după voinŃa

posesorului lor.

Clasificarea acŃiunilor este următoarea:

4444 acŃiuni nominative, adică acele acŃiuni care sunt personalizate prin menŃionarea numelui

posesorului lor; ele au o circulaŃie restrictivă, în sensul că nu pot fi înstrăinate decât prin

transcrierea tranzacŃiei în registrul societăŃii emitente. Un titlu este nominativ atunci când

proprietarul este nominal cunoscut de emitent. Identitatea proprietarului este înregistrată în

registrul societăŃii care va putea să facă cunoscute titularului diferite informaŃii cu privire la

dezvoltarea şi rezultatele ei şi va putea adresa convocarea la adunările generale. AcŃiunile

nominative pot fi:

– nominative administrate, caz în care acŃiunile sunt înscrise simultan în registrul societăŃii

şi în contul intermediarului financiar ales de posesorul lor căruia i se transmit ordinele de

cumpărare şi vânzare;

– nominative pure, care nu sunt înregistrate decât în registrul societăŃii care asigură gratuit

gestiunea titlurilor. Fără excepŃie, această formulă atrage formalităŃi administrative (antrenează

costuri şi întârzieri) cu ocazia revânzării titlurilor: trebuie, mai întâi, să fie reconvertite în acŃiuni

la purtător sau, dacă statutul societăŃii nu permite, în acŃiuni nominative administrate;

4444 acŃiuni la purt ător , a căror circulaŃie este absolut liberă, posesorul lor beneficiind de

toate drepturile şi obligaŃiile care decurg din deŃinerea lor. Titlurile sunt numite la purtător atunci

când societatea emitentă nu cunoaşte proprietarul lor. Simpla înscriere în registru efectuată de

intermediarul răspunzător de contul proprietarului este suficientă pentru a dovedi calitatea de

27

proprietar al titlului. Aceste titluri pot fi negociate fără termen şi fără formalităŃi. Mişcările

titlurilor se concretizează în simple înscrisuri contabile între intermediari (cel al cumpărătorului şi

cel al vânzătorului);

4444 acŃiuni ordinare , care conferă dreptul proprietarului lor de a încasa dividendele anuale,

a căror mărime este direct proporŃională cu raportul dintre valoarea acŃiunilor şi profitul pe anul

expirat care este repartizat acŃionarilor;

4444 acŃiuni privilegiate , a căror posesie dă dreptul acŃionarilor la un dividend fix, indiferent

de mărimea profitului realizat de societate;

4444 acŃiuni preferenŃiale, care nu dau acŃionarului dreptul la vot în Adunarea Generală a

AcŃionarilor, dar care au prioritate la încasarea unor dividende prestabilite fie în valoare absolută,

fie în valoare relativă. AcŃiunile preferenŃiale pot fi:

– cumulative, ale căror dividende neplătite din cauza ineficienŃei societăŃii se cumulează.

Ele se plătesc înaintea oricăror altor dividende destinate acŃiunilor comune, în momentul

distribuŃiei profitului;

– non-cumulative, ale căror dividende neplătite din cauza rezultatelor economice

insuficiente nu se pot acumula în favoarea acŃionarului;

– participante, care, pe lângă dividendul prestabilit la emisiune, mai primesc un anumit

procent din dividendul destinat acŃiunilor comune. Acest tip de acŃiuni cuprinde două categorii de

dividende: un dividend prestabilit printr-o clauză şi un dividend de participare, a cărui mărime

reală se stabileşte o dată cu calcularea dividendului acŃiunilor comune;

– non-participante, care primesc un dividend fix prestabilit la emisiune;

– cu dividend variabil – sunt cele ale căror dividende exprimate sub formă procentuală se

ajustează în funcŃie de variaŃiile dobânzii la zi;

– prioritare – sunt acele acŃiuni a căror plată se efectuează înaintea tuturor acŃiunilor

preferenŃiale (se mai numesc acŃiuni senioare);

– convertibile, care, la cererea deŃinătorului se pot transforma în acŃiuni comune;

– revocabile – sunt acŃiunile pentru care emitentul îşi rezervă dreptul de a le răscumpăra de

pe piaŃă la un preŃ prestabilit;

28

– certificate de investiŃii rezultă din împărŃirea unei acŃiuni comune într-un certificat cu

drept de vot şi un certificat de investiŃii. Acesta din urmă conferă dreptul la acelaşi dividend ca

acŃiunea comună din care provine. În ceea ce priveşte certificatul cu drept de vot, el este atribuit

vechilor acŃionari care subscriu sau nu la un certificat de investiŃii. Un certificat de investiŃii este

un certificat cu drept de vot deŃinut de acelaşi posesor fără să fie, în mod obligatoriu, reconstituit

într-o acŃiune.

CirculaŃia acŃiunilor prin vânzare-cumpărare pe o piaŃă specifică se face liber prin

mecanismul cererii şi ofertei, formându-se un preŃ numit curs, care poate fi diferit de preŃul

nominal înscris pe acŃiuni. VariaŃiile cursului sunt determinate de rezultatele economico-

financiare ale societăŃii emitente, de climatul economic conjunctural, de raportul dintre cererea şi

oferta de acŃiuni etc.

Analiza financiară a acŃiunilor

Analiza financiară a acŃiunilor urmăreşte apropierea preŃului de piaŃă de valoarea

intrinsecă (valoarea în sine a unui activ, bazată pe valoarea actualizată a fluxului estimat de

numerar); în acest sens piaŃa devenind eficientă.

Există două tipuri de analiză financiară, în funcŃie de forma folosită:

- analiză fundamentală efectuată de analiştii fundamentali;

- analiza tehnică, efectuată de analiştii tehnici (tehnicienii sau chart-işti)

Analiza fundamentală are la bază informaŃii generale (cele ce privesc întreaga politică

economică, monetară etc), informaŃii de la emitenŃi ( cele legate de emisiunea de acŃiuni, de

bilanŃul societăŃii etc) şi informaŃii bursiere (cele obŃinute din reviste de specialitate, băncile de

date financiare etc).

Toate titlurile financiare se emit în circuitul economic la o anumită valoare, preŃul plătit

pentru cumpărarea lor.

Valoarea nominală (VN) a unei acŃiuni reprezintă raportul dintre capitalul social al unei

societăŃi şi numărul de acŃiunii .Valoarea nominală nu este altceva decât „o unitate de măsură” în

funcŃie de care este divizat capitalul între acŃionari, şi se determină cu ajutorul formulei:

29

VN=N

CS

unde: CS reprezintă capitalul social,

N – numărul de acŃiuni emise.

Valoarea de emisiune a unei acŃiuni este egală cu valoarea nominală la prima subscripŃie,

fiind întotdeauna mai mare decât aceasta. DiferenŃa dintre valoarea (preŃul) de emisiune şi

valoarea nominală o reprezintă prima de emisiune.

Pe = PE – VN

unde Pe - prima de emisiune,

VN – valoarea nominală

Atunci când vorbim de o acŃiune ca şi instrument financiar, sau ca parte din capitalul

unei societăŃi trebuiesc avute în vedere înregistrarea ei dar şi a efectelor sale în contabilitate;

astfel valoarea contabilă (Vct) a unei acŃiuni reprezintă raportul dintre patrimoniul net (Activul

net) şi numărul total de acŃiuni (N).

Vct = N

An

unde: An- activul net (patrimoniu net),

N – numărul total de acŃiuni.

Din punct de vedere financiar, valoarea financiară (Vf) a unei acŃiuni reprezintă câştigul

financiar obŃinut de un acŃionar în urma obŃinerii unui dividend, în comparaŃie cu rata medie a

dobânzii pe piaŃă (Rmd)

Vf = Rmd

D

InformaŃiile folosite de analiza fundamentală sunt eficiente în folosirea următorilor

indicatori:

30

• Profitul pe acŃiune(PA): PA = N

PN , în care PA – profitul pe acŃiune ; PN – profitul net;

N – numărul de acŃiuni emise.

• Rata de distribuire a dividendului(RD): RD = *PN

DN100, în care DN- Dividendul net

• Dividendul pe acŃiune (DA): DA= N

PNR în care PNR- profitul net repartizat acŃionarilor

• Randamentul acŃiunii (RA:) RA= = 100*0

01

C

CCDa −+, în care Da – dividendul pe

acŃiune; C1 – cursul acŃiunii la momentul t1; C0 - cursul acŃiunii la momentul t0.

• Coeficientul multiplicator al capitalului (PER – Price Earnings Ratio)

PER =PA

Pt, unde Pt =preŃul acŃiunii în momentul t, iar PA – profitul pe acŃiune

AplicaŃii rezolvate

*Societatea comerciala „Y” deŃine un capital social de 260.000.000 um, împărŃit în 8000

de acŃiuni. La finalul exerciŃiului financiar societatea înregistrează un profit brut de 420.000.000

um . Ştiind că 40% din profitul net este repartizat acŃionarilor determinaŃi:

a) valoarea nominală a acŃiunilor;

b) profitul pe acŃiune;

c) dividendul pe acŃiune.

a) valoarea nominală a acŃiunilor;

VN=N

CS=

8000

260000000= 32500 um

b) profitul pe acŃiune

PA = N

PN=

8000

352800000=44100

PN – profitul net; Impozitul pe profit: 16/100 * 420000000 =67200000

PN = 352800000

31

c) dividendul pe acŃiune

DA= N

PNR=

8000

141120000 = 17640 , PNR- profitul net repartizat acŃionarilor

PNR =40/100*352800000 =141120000

** Randamentul total al unei acŃiuni deŃinute de un acŃionar este de 36%, pentru un curs

de achiziŃionare de 11.300 um/acŃiune. Societatea emitentă a acŃiunilor avea în circulaŃie 100.000

acŃiuni şi a obŃinut un profit net total de 43 milioane um din care a repartizat acŃionarilor 30%.

DeterminaŃi nivelul cursului de piaŃă la care s-a efectuat revânzarea sa de către acŃionar.

RA= = 100*0

01

C

CCDa −+, C1 – cursul acŃiunii la momentul t1 (la vânzare; curs curent);

C0 - cursul acŃiunii la momentul t0 (la cumpărare; curs iniŃial)

Profitul repartizat acŃionarilor = 43 000 000*30/100 =12.900.000

Da =12.900.000 / 100.000 acŃiuni = 129 um

36 = 11300

113001129 −+ C*100 →C1= 36*11300+11300-129=15.239 um

Analiza tehnică pune accent pe informaŃiile interne ele burselor de valori. Tehnicienii

încearcă să răspundă la întrebarea „când?” prin două metode:

- previziunea volatilităŃii preŃurilor pe termen scurt;

- recomandări privind momentul de vânzare şi/sau cumpărare a acŃiunilor.

Analiza tehnică pune accent pe previziunea tendinŃelor acŃiunilor (preŃului lor) şi pe

volumul tranzacŃionării. O definiŃie a analizei tehnice aparŃine lui Robert Edwars:”ştiinŃa care se

ocupă cu înregistrarea în general sub formă grafică a istoriei reale a tranzacŃiilor, (modificări de

preŃ, volum tranzacŃii) pentru un titlu financiar sau indice bursier, deducând tendinŃa viitoare sau

probabilă”

Analiza tehnică are la bază două teorii principale: teoria lui Charles Dow şi teoria lui

Eliott. Ambii sunt de părere că:

32

- variaŃia preŃurilor acŃiunilor urmează tendinŃele;

- piaŃa reflectă tot ce este important în economie;

- posibilitatea identificării de semnale;

- trecutul se repetă.

Instrumentele specifice folosite de analiza tehnică sunt graficele ( graficul bară, graficul

liniar) şi trendul. Trendul în cazul analizei tehnice este împărŃit în trei faze:

- faza de acumulare – interesul publicului pentru o acŃiune este minim; ştirile proaste

influenŃează foarte puŃin preŃul, reacŃia investitorului mică, situaŃia inversă determină

o reacŃie mare;

- faza make up – atunci când investitorii în funcŃie de veştile proaste sau bune pe care le

primesc vor tranzacŃiona masiv.

- faza de distribuŃie – situaŃia în care piaŃa ajunge la un nivel ridicat şi interesul

investitorilor atinge interesul maxim. Momentul oportun pentru investitorii care au

cumpărat în faza de acumulare să vândă.

Se apelează, de regulă la una din cele două forme de analiză financiară: fie cea

fundamentală, fie cea tehnică. Tabelul de mai jos scoate în evidenŃă comparaŃiile între cele două

modele de analiză.

Tabel. Nr.1. ComparaŃie între analiza fundamentală şi cea tehnică

Analiza fundamentală Analiza tehnică

Avantaje

- permite identificarea factorilor ce modifică

evoluŃia preŃului acŃiunii;

- folosesc metode matematico statistice pentru

a determina relaŃia dintre factori şi preŃ;

- rezultatele sunt folosite de investitori şi

agenŃii de bursă

- preŃurile acŃiunilor ce stau la baza graficelor

sunt uşor de obŃinut (presă, internet)

- permite identificarea comportamentului viitor

al preŃului;

-permite identificarea momentului cumpărării

sau vânzării

Dezavantaje

33

- volum mare de muncă;

- indică evoluŃia generală a acŃiunilor, ia în

calcul date pe perioade mari dar piaŃa este intr-

o dinamică continuă

- este necesar observarea mecanismului pieŃei

in permanenŃă;

- uneori semnele date de tehnicieni pot coincide

cu cele deja existente pe piaŃă, astfel analiza nu

mai are nici un rost

INSTRUMENTE FINANCIARE TRANZAC łIONATE PE PIA łA DE CAPITAL - OBLIGA łIUNILE

ObligaŃiunea este valoarea mobiliară emisă cu dobândă (sau cu discount, în cazul

obligaŃiunilor cu cupon zero) prin care emitentul se obligă să plătească proprietarului, la anumite

intervale de timp, o sumă de bani, numită cupon, precum şi să restituie, la scadenŃă, valoarea

integrală sau rămasă a principalului.

Caracteristicile generale ale obligaŃiunilor:

– reprezintă o fracŃiune dintr-un împrumut;

– deŃinătorul are calitatea de creditor (în raport cu emitentul);

– nu conferă drept de vot în adunările generale ale emitentului;

– asigură un venit fix, sub formă de cupon;

– durata de viaŃă este limitată (până la scadenŃa obligaŃiunii).

ObligaŃiunea este un titlu de credit cu venit fix care îndeplineşte funcŃia de mobilizare de

capitaluri pe termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective precizate ale statului sau ale

unor particulari; el este deci un împrumut, purtător al unei dobânzi plătibile periodic, realizat prin

intermediul unor hârtii de valoare în favoarea statului sau a unei societăŃi care se obligă la o

prestaŃie oarecare, de obicei în bani, la un termen specificat. Împrumutul se poate realiza în

moneda naŃională, caz în care este vorba despre un împrumut intern, sau într-o monedă străină,

caz în care este vorba despre un împrumut extern. Cel care cumpără obligaŃiunile este tocmai

34

beneficiarul prestaŃiei şi joacă rolul de creditor. Pentru ca acest împrumut să poată avea loc

trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiŃii:

– obligaŃiunile să fie emise în sume standard;

– se stabileşte o bancă sau un sindicat bancar care agreează preluarea emisiunii şi care are

rolul de a plasa obligaŃiunile posesorilor de capitaluri disponibile;

– se găseşte o piaŃă convenabilă pentru negocierea şi cotarea obligaŃiunilor;

– se creează un serviciu ad-hoc, prin tragere la sorŃi, în Ńara emitentă, căruia îi revine rolul

de a rambursa eşalonat capitalul investit.

Potrivit lui Gallois Dominique, „o obligaŃiune este asemenea unei felii dintr-un tort uriaş pe

care, deşi nu l-ai preparat tu, trebuie să-l împarŃi altora. De fiecare dată când întinzi câte o felie,

cade câte o firimitură pe care ai voie s-o păstrezi. Dacă ajungi să împarŃi destul de multe felii,

atunci, într-un timp relativ scurt, vei rămâne cu destule firimituri, încât să-Ńi poŃi permite să-Ńi faci

din ele un tort de dimensiuni considerabile.”8

ObligaŃiunile se pot clasifica:

După personalizarea lor:

a) obligaŃiuni nominale, în cazul în care creditorul este menŃionat în cuprinsul titlului;

b) obligaŃiuni la purtător, în cazul în care deŃinătorul lor este nespecificat, cu condiŃia ca în

textul obligaŃiunilor de acest fel să se precizeze că deŃinătorul lor are dreptul la prestaŃia stabilită.

După trăsăturile lor specifice. Astfel, pot fi menŃionate instrumente hibride, care prezintă

trăsături ale pieŃelor de datorii şi ale celor de titluri9: obligaŃiuni convertibile şi obligaŃiuni cu

warant.

a) ObligaŃiunile convertibile sunt instrumente de datorie cu rată fixă a dobânzii, care conferă

deŃinătorului dreptul, dar nu şi obligaŃia, de a schimba obligaŃiunea şi toate cupoanele rămase

contra unui număr prestabilit de acŃiuni obişnuite sau alte instrumente de datorie ale emitentului,

8 Gallois, Dominique, Bursa. Origine şi evoluŃie, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p. 8. 9 REUTERS, Introducere în studiul pieŃelor de titluri de valoare, John Wiley & Sons (Asia) Pte. Ltd.,

Bucureşti, 2000.

35

la un preŃ prestabilit şi la o dată/date prestabilite. Prin natura lor, obligaŃiunile convertibile sunt

instrumente hibride, deoarece încorporează trăsături atât ale pieŃei de datorii, cât şi ale pieŃei de

titluri, pentru investitori şi emitenŃi; totodată, ele prezintă rate ale cupoanelor mai scăzute decât

obligaŃiunile convenŃionale, deoarece oferă un profit potenŃial mai mare. ObligaŃiunile

convertibile sunt emise atât de guverne, cât şi, în proporŃie mai mare, de către firme. Ele pot fi

convertite în: alte instrumente de datorie; în acŃiuni ale altor firme (de unde şi denumirea de

obligaŃiuni şanjabile); în acŃiuni ale unei corporaŃii.

b)) ObligaŃiunile cu warant sunt obligaŃiuni standard cu cupoane, dar care au un număr

prestabilit de warante ataşate. Fiecare warant conferă deŃinătorului dreptul, dar nu şi obligaŃia, de

a cumpăra un număr convenit din acŃiunile emitentului, la un preŃ stabilit – preŃul de exercitare a

warantului – la o anumită dată/date viitoare, precizate. Dacă warantul este exercitat, atunci este

implicată o plată suplimentară pentru cumpărarea acŃiunilor. ObligaŃiunile cu warant sunt tot

instrumente hibride, deoarece pot prezenta opŃiuni atât pentru emitent, cât şi pentru investitor şi

prezintă rate ale cupoanelor mai scăzute decât cele pentru obligaŃiunile convenŃionale, deoarece

oferă un potenŃial de profit mai ridicat. Un warant conferă deŃinătorului dreptul, dar nu şi

obligaŃia, de a cumpăra un anumit număr de acŃiuni obişnuite, la un anumit preŃ – preŃul de

exercitare a warantului. Dacă warantul este exercitat, emitentului i se plătesc fonduri suplimentare

pentru acŃiuni, peste nivelul de preŃ al obligaŃiunii originare. ObligaŃiunile cu warante ataşate pot

fi păstrate ca o entitate şi pot fi tranzacŃionate drept cum-warrants; acestea sunt purtătoarele unui

preŃ mai ridicat, care reflectă potenŃialul mai ridicat de profit al obligaŃiunii.

În funcŃie de tipul emitentului avem: obligaŃiuni de stat, obligaŃiuni municipale,

obligaŃiuni corporatiste etc.

Din punct de vedere al maturităŃii şi al clauzelor specificate în prospectul de emisiune

avem:

a) obligaŃiuni care au o singură scadenŃă => term bonds;

b) obligaŃiuni ce conŃin clauze şi dau dreptul emitentului să răscumpere integral sau parŃial

obligaŃiunile anterior datei scadenŃei => aceste clauze se numesc call provisions (callable bonds);

36

c) obligaŃiuni care conŃin clauze şi permit investitorilor să vândă emitentului obligaŃiunile

deŃinute, la anumite date prestabilite => aceste clauze se numesc put provisions (putable bonds);

d) obligaŃiuni care conŃin clauze şi permit emitentului să răscumpere înainte de scadenŃă o

parte substanŃială din obligaŃiunile emise în baza unui program prestabilit, de exemplu

obligaŃiunile emise de companii din sectorul industrial şi al utilităŃilor => aceste clauze se numesc

sinking-fund provisions;

e) emisiuni de obligaŃiuni care cuprind pachete de obligaŃiuni cu maturităŃi diferite

(obligaŃiuni seriale) => serial bonds;

f) obligaŃiuni convertibile în acŃiuni sau alte obligaŃiuni (o emisiune de obligaŃiuni care pot

fi preschimbate într-un anumit număr prestabilit de acŃiuni comune ale emitentului) => convertible

bonds. Termeni utilizaŃi: rata de conversie (conversion ratio), care indică numărul de acŃiuni care

pot fi obŃinute ca urmare a preschimbării unei obligaŃiuni în acŃiuni comune şi preŃul de conversie

la emisiune (conversion price sau stated conversion price).

Din punct de vedere al cuponului, se remarcă următoarele tipuri de obligaŃiuni:

a) obligaŃiuni la purtător (bearer bonds) => deŃinătorii obligaŃiunilor detaşează cuponul şi îl

prezintă agentului de plată pentru a încasa dobânda corespunzătoare;

b) obligaŃiuni dematerializate (registered bonds) => sunt evidenŃiate prin înscriere în cont;

c) obligaŃiuni care permit emitentului să omită sau să întârzie plata dobânzii în cazul în care

veniturile acestuia sunt prea mici (income/deferrable bonds) => aceste obligaŃiuni sunt emise, în

general, de companii care au dificultăŃi financiare sau sunt în proces de reorganizare;

d) obligaŃiuni emise fără cupon (zero-coupon bonds) => obligaŃiuni emise, în SUA, de

corporaŃii şi municipalităŃi, începând cu anii ’80, prin care investitorii nu primesc dobânda sub

formă de plată periodică, dar care în schimb sunt vândute, în majoritatea cazurilor, cu discount

faŃă de valoarea nominală (la un preŃ mai mic decât aceasta). Aceste titluri sunt răscumpărate la

scadenŃă, la valoarea nominală;

37

e) obligaŃiuni ale căror plăŃi ale cupoanelor sunt legate de indicele inflaŃiei (inflation-

indexed bonds), în vederea evitării erodării puterii de cumpărare a valorii băneşti a plăŃilor

cupoanelor;

f) obligaŃiuni ale căror rată a cuponului se actualizează în funcŃie de un indice (indexed

bonds);

g) obligaŃiuni ale căror rată a cuponului creşte de-a lungul perioadei de viaŃă (step-up notes).

Alternativ, există obligaŃiuni al căror cupon scade constant pe durata de viaŃă;

h) obligaŃiuni cu rata fixă a cuponului (fixed coupon rate);

i) obligaŃiuni cu rata variabilă a cuponului (floating-rate bonds, variable-rate / adjustable-

rate bonds) => rata cuponului este actualizată periodic faŃă de o rată de referinŃă plus un spread:

floating-rate bonds (floaters): rata cuponului se actualizează de mai multe ori pe an;

variable-rate / adjustable-rate bonds: rata cuponului se actualizează o singură dată pe an;

j) obligaŃiuni care sunt emise la un preŃ mult mai mic decât valoarea nominală, dar a cărei rată a

cuponului este stabilită intenŃionat la nivel mai mic decât rata curentă din piaŃă (original-issue

discount bonds or „OIDs”).

► Din punct de vedere al principalului, se remarcă obligaŃiunile ale căror plăŃi ale

cupoanelor include şi o cotă-parte – din principal => declining value bond.10

Emitentul unei obligaŃiuni are două sarcini:

– să verse deŃinătorului o recompensă anuală a cărei sumă totală este fixată la emisiune;

– să ramburseze capitalul împrumutat, în condiŃiile stabilite prin contractul de emisiune.

Orice obligaŃiune face parte dintr-o emisiune de obligaŃiuni prin care emitentul a

împrumutat un capital. Emisiunile de obligaŃiuni pot fi:

– publice dacă a) sunt oferite spre vânzare oricărui investitor şi, cumulativ, b) dacă

prospectul de emisiune garantează cotarea la bursă a obligaŃiunilor;

10 Bursa de Valori Bucureşti, op. cit., p. 49-50.

38

– plasamente particulare dacă a) sunt preluate integral de anumiŃi investitori sau b) nu vor

fi cotate la bursă.

Elementele tehnice ale obligaŃiunilor şi analiza financiară a acestora

Atunci când se doreşte o diversificare a portofoliului, este necesară adăugarea şi de

obligaŃiuni la acŃiunile deŃinute Teoria susŃine că o combinaŃie între acŃiuni şi obligaŃiuni este

preferabilă unei investiŃii într-un singur tip de plasament.

Atunci când vorbim despre o obligaŃiune, ca şi activ financiar, avem în vedere

următoarele elemente:

• Valoarea nominală (Vn) – reprezintă valoarea înscrisă pe obligaŃiune;

• PreŃul de emisiune (Pe) – preŃul plătit de cel care a subscris la emisiunea

respectivă de obligaŃiuni; în general preŃul de emisiune este egal cu valoarea

nominală;

• Prima de emisiune – se calculează atunci când preŃul de emisiune este mai mic

decât valoarea nominală, iar aceasta reprezintă diferenŃa dintre valoarea nominală

şi preŃul de emisiune.

• Durata de viaŃă a împrumutului - timpul cuprins între subscriere şi rambursare.

• Cuponul – arată suma vărsată anual pentru fiecare obligaŃiune deŃinută.

ObligaŃiunile, numite şi titluri de creanŃă, exprimă angajamentul unui împrumutat, faŃă de

împrumutător, acesta din urmă punându-i la dispoziŃia primului fondurile sale. Creditorul trebuie

să primească o renumerare. Această renumerare se ajustează întotdeauna cu rata dobânzii, fixă

sau variabilă (în funcŃie de evoluŃia indicelui general al pieŃei.)

Pentru a putea analiza modalităŃile de rambursare a fondurilor, nivelul renumeraŃiilor

amintite, randamentul investiŃiei în obligaŃiuni şi cât de riscantă este o investiŃie în asemenea

active se folosesc următori indicatori:

• Venitul anual – reprezintă câştigul anual pe care îl obŃine deŃinătorul obligaŃiunii

în funcŃie de rata dobânzii din contract (D) şi în funcŃie de valoarea nominală.

Va = Vn * D

• Cuponul – poate fi calculat în două forme:

39

- în formă procentuală -365

zni

nrC

×= , în care Ci% = cuponul în procente anuale;

rn = rata nominală a dobânzii, nz = numărul de zile care s-au scurs de la ultima detaşare a

cuponului.

- în valoare absolută - Ci = Vn * Ci%

• PreŃul de piaŃă al obligaŃiunii- poate fi exprimat în:

-în procente - Pp = Ci% + Cursul bursier%

- în sumă absolută Pp = Vn * PreŃul de piaŃă%

• Valoarea reală a obligaŃiunilor (Vf): este influenŃată de modalităŃile de

rambursare a împrumutului întrucât fluxurile generate de rambursare intră în

relaŃia de calcul a valorii reale.

( )∑= +

=T

1tt

tr

k1

AV ,

T = durata de viaŃă a împrumutului

r = rata de actualizare

At = anuitatea la anul t (dobânda anului t + rata de rambursat în anul t);

c = suma de plată din cupon, la fiecare scadenŃă

N = data de răscumpărare

• Durata obligaŃiunii – Defineşte o măsură a modificării de preŃ la modificări ale

ratei dobânzii, respectiv permite măsurarea riscului de rată a dobânzii.

( )

0

n

1tt

t

P

k1

Ft

D∑

= +∗

=

t = anul în care se obŃine fluxul financiar;

40

n = numărul de ani până la maturitate;

Ft = fluxul aferent anului t;

k = rata aşteptată de investitor;

P = valoarea prezentă a obligaŃiunii.

• Riscul obligaŃiunilor - Exprimă relaŃia dintre coeficientul β şi rentabilitatea

obligaŃiunii O

E(R0) = RF + βO[E(RM) – RF]

Β = un coeficient care măsoară riscul sistema-tic, când este pozitiv, rezultat din

fluctuaŃii-le de rată a dobânzii (dk);

O = obligaŃiunea;

M = portofoliul de piaŃă (acŃiuni, obligaŃiuni şi alte active).

• Sensibilitatea - Arată cu cât se modifică, în expresie relativă, valoarea unei

obligaŃi-uni atunci când rata dobânzii se modifică cu un procent. Factorii care

determină o sensibilitate mai mare a obligaŃiunilor faŃă de modificările ratelor

dobânzilor sunt scadenŃa şi rata cuponului.

( )

0

n

1tt

t

ab P

k1

Ft

r1

1S

∑= +

×

×+

−= în care Rab = rata de actualizare brută a obligaŃiunii sau rata de

randament actuarial.

Un împrumut obligatar poate fi rambursat în 4 modalităŃi:

a) rambursarea la finalul perioadei – împrumutul să fie rambursat în ultima zi, pe

toată durata împrumutului să fie plătită doar dobânda;

b) rambursarea în serii constante – rambursarea în fiecare an a unei rate din

împrumutul obligatar, dobânda se calculează la suma rămasă de rambursat;

c) rambursarea prin anuităŃi constante – rambursarea în fiecare an a unei sume

constante;

41

d) rambursarea sub forma cuponului unic – dobânzile să nu fie vărsate anual,

acestea se capitalizează şi se reglează la finalul perioadei cu rambursarea

sumei împrumutate.

Bursa de Valori

Caracteristica principală a bursei de valori este întâlnirea în acelaşi loc şi în acelaşi timp a

unei multitudini de cumpărători şi de vânzători, care tranzacŃionează simultan mai multe obiecte.

Bursa îndeplineşte anumite funcŃii macroeconomice, microeconomice şi la nivel individual.

ExistenŃa ei datează încă din secolul al XIV-lea, bursa funcŃionând pentru prima dată în oraşele-

state Genova, FlorenŃa şi VeneŃia. Structura organizatorică a bursei de valori este diferită de la o

Ńară la alta şi depinde de cadrul legislativ general, de statutul juridic şi de rolul pe care bursa este

solicitată să-l joace în viaŃa economico-socială. Organele de conducere ale bursei sunt: 1) comitetul

bursei, 2) comisiile speciale: a) Comisia de Înscriere la Cotă; b) Comisia de Etică si Conduită; c)

Comisia de Dezvoltare, Produse Noi. 3) directorul general al bursei; 4) directorii generali

adjuncŃi. Compartimentele bursei sunt: A. DirecŃia Membri şi EmitenŃi compusă din a) Serviciul

Membri; b) Serviciul EmitenŃi; B. DirecŃia OperaŃiuni Bursiere şi Informatică compusă din: a)

Serviciul TranzacŃionare şi Supravegherea PieŃei b) Serviciul Registrul Bursei c) Serviciul

Compensare şi Control al Decontarii d) Serviciul Informatică; C. DirecŃia RelaŃii cu Publicul şi

Cercetare-Dezvoltare având în compunere: a) Serviciul RelaŃii cu Publicul: b) Serviciul de

Cercetare-Dezvoltare; D. DirecŃia Juridică; E. DirecŃia Economică; F. Compartimentul Control

Intern.

Clasificarea burselor:

- După varietatea tranzacŃiilor pe care le mijlocesc:

a) Burse generale, unde se tranzacŃionează o gamă variată de mărfuri sau valori

mobiliare;

b) Burse specializate, unde se tranzacŃionează o singură categorie de produse, fie mărfuri,

fie valori mobiliare.

- După obiectul tranzacŃiilor :

a) Burse de mărfuri , unde se negociază contracte tip de vânzare/cumpărare de mărfuri –

cantitativ măsurabile şi calitativ omogene;

b) Burse de valori, unde obiectul tranzacŃiilor îl constituie diferite valori mobiliare;

42

c) Burse valutare sau de devize, unde se tranzacŃionează diferite tipuri de valute sau

devize.

d) Burse complementare comerŃului interna Ńional, cum sunt bursele de asigurări,

bursele de navlu ş.a.

- După posibilitatea de acces la calitatea de membru:

a) Burse închise, unde numărul de locuri este limitat, un terŃ neputând dobândi calitatea

de membru decât dacă obŃine un loc din partea unui titular (Exemplu: NYSE);

b) Burse deschise, unde numărul de locuri nu este limitat, iar membrii se împart în

membri fondatori şi membri asociaŃi.

- După forma de organizare:

a) Burse private, înfiinŃate de particulari, de multe ori sub forma societăŃilor pe acŃiuni,

asociaŃii comerciale sau camere de comerŃ;

b) Burse publice, înfiinŃate şi supravegheate de către stat.

Membrii AsociaŃiei Bursei sunt societăŃile de servicii de investiŃii financiare ce solicită şi

primesc din partea Comisiei NaŃionale a Valorilor Mobiliare AutorizaŃia de Negociere în Bursă.

Calitatea de membru al AsociaŃiei Bursei este dobândită la data înscrierii societăŃii de servicii de

investiŃii financiare autorizate să negocieze în Bursă în Registrul de AsociaŃi. În desfăşurarea

activităŃii lor, membrii AsociaŃiei Bursei vor respecta principiile şi normele prevăzute de Codul de

Etică şi Conduită, adoptat de Comitetul Bursei.

Ordinele bursiere sunt de mai multe categorii, ele încercând să satisfacă diferitele situaŃii

probabile şi diferitele interese ale operatorilor economici. Pot fi utilizate următoarele tipuri de

ordine bursiere: a) ordinul de piaŃă (“au mieux” sau «market order»); b) ordinul limită (“cours

limite”, “limit order”); c) ordinul la limită sau cu clauza “la un preŃ mai bun”; d) ordinul stop

sau de limitare a pierderii („stop loss order”); e) ordinul care poate fi dat folosind expresiile “în

jurul”, “ cu atenŃie”, “ cu grijă”, “ la aprecierea”.

Mecanismul cotării este flexibil şi adaptat tipului de piaŃă bursieră, respectiv piaŃă

continuă sau piaŃă intermitentă. Tehnicile de cotare sunt şi ele diverse, fiecare bursă putând să-şi

aleagă tehnica de cotare cea mai potrivită pentru ea: a) anunŃarea publică a ordinelor

(tranzacŃionare la ring); b) „Prin casier“; c) înscrierea pe tablă; d) cotarea în „groapă“ („pit

trading“); e) cotarea pe blocuri de titluri („block trading“); f) cotarea electronică.

43

Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe următoarele sectoare: a) Sectorul

valorilor mobiliare emise de persoane juridice române; b) Sectorul obligaŃiunilor şi al altor valori

mobiliare emise de către stat, judeŃe, oraşe, comune, de către autorităŃi ale administraŃiei publice

centrale şi locale şi de către alte autorităŃi; c) Sectorul InternaŃional. Sectorul valorilor mobiliare

emise de persoane juridice române este organizat pe trei categorii: a) Categoria a II-a sau Categoria

de bază; b) Categoria I; c) Categoria plusului de transparenŃă, denumită Categoria PLUS. Pentru

înscrierea unei societăŃi la una dintre categoriile menŃionate este necesară respectarea anumitor

cerinŃe şi prezentarea anumitor documente.