sisteme familiale

Sisteme familiale, strategii maritale şi transmiterea proprietăţii

După o perioadă în care "sociologia a focalizat atenţia sa asupra grupului domestic,

până la punctul de a neglija studiul structurilor de înrudire"1), în ultimele decenii, în peisajul

ştiinţelor sociale occidentale analiza acestor structuri capătă o importanţă tot mai mare.

Dacă ar fi de încercat o explicaţie a interesului scăzut pentru studiul structurilor de

înrudire, la începutul perioadei post-belice, una din cauze ar putea fi găsită în marele prestigiu

pe care teoria "nuclearizării familiale" a lui T. Parsons a avut-o în rândul cercetătorilor.

Această "nuclearizare", proces generat de presiunea macrosociala a statelor moderne asupra

modelelor instituţionale tradiţionale, ar fi determinat ruperea relaţiilor de solidaritate bazate

pe înrudire, "considerate de un arhaism condamnat la dispariţie"2).

In prezent însă, interesul pentru studiul structurilor de înrudire este extrem de mare. Se

poate constata chiar şi o anevoioasă tendinţă de constituire a unei sociologii a parentării în

societăţiile urbane. Această dezvoltare este determinată, pe de o parte, de eşecul ideologiei

"statul-providenţă", capabil să preia funcţiile vechilor modele sociale, constituite de societatea

europeană în secole întregi, iar pe de altă parte, fără îndoială, de marelui prestigiu al

structuralismului lui L. Strauss, care vedea în parentare mai mult decât o structură socială (de

mai multe ori fictivă)3), o structură mentală, cu valoare simbolică, capabilă să confere criterii

de grupalitate socială.

Care este importanţa sociologică a structurilor de înrudire? Pot ele servi în societăţile

europene ca elemente explicative ale genezei şi caracteristicilor acestor societăţi? Sunt

modelele de parentare şi tehnicile succesorale elemente capabile să influenţeze seriile istorice

de lungă durată ale continentului nostru?

Incercând să răspundă la asemenea întrebări, interesul sociologilor şi antropologilor s-

a deplasat de la studiu sistemelor de înrudire în microcomunităţile extra-europene (în care

acestea sisteme funcţionează ca puternice mecanisme de ierarhizare şi constituire a

statusurilor sociale), înspre studierea modelelor europene de înrudire, atât în diacronia lor

istorică, cât şi în ariile sociale contemporane, în care mecanismele de parentare cunosc o

revitalizare a posibilităţilor lor socializatoare, inclusiv în societăţile urbane.

Antropologul E. Tood, încercând o tipologie o grupurilor domestice europene,

consideră că ele sunt rezultatul combinaţiei următoarelor variabile: raporturile părinţi-

copii(linia succesorală), relaţia dintre fraţi(linia fraternă) şi gradele de prohibiţie a mariajului

în cadrul liniilor de neam4).

O altă direcţie este urmată de antropologul francez G. Augustins5), care construieşte

tipologia grupurilor domestice europene plecând de la posibilităţile combinatorice ale altor

două variabile, în fond comparabile cu cele propuse de E.Tood: tipul de succesiune şi

modalităţile de trasmitere a patrimoniului (tehnicile de moştenire).

Voi analiza cele două tipologii, încercând apoi încadrarea grupului domestic românesc

în cadrul modelelor europene.

In tipologia propusă de E.Tood, variabila liniei succesoriale (raporturile părinţi-copii),

determină două situaţii posibile: prima, în care copii rămân după căsătorie împreună cu

părinţii în acelaşi grup domestic, este denumită tipul relaţiilor autoritare, iar a doua, în care

cuplul nou căsătorit părăseşte grupul domestic patern, genereaza tipul relaţiilor liberale.

Relaţiile dintre fraţi, cu privire la partajul patrimoniului, generează două posibilităţi: drepturi

egale în moştenirea patrimoniului sau drepturi inegale, favorizate testamentar sau prin

sistemul transmiterii întregului patrimoniu primului născut, în general pe linie exclusiv

masculină.

Posibilităţile combinatorice între aceste patru variabile, crează următoarea tipologie a

grupurilor domestice:

Raporturile între generaţii Raporturile între fraţi Tipul de grup familial

Liberale Egalitare Egalitar

Autoritare Inegalitare Familia "tulpină"("souche")

Autoritare Egalitare Comunitar

Liberale Inegalitare Nuclear absolut

Inainte de a analiza această tipologie, se impune precizarea că termenul de "grup

domestic" este, din punct de vedere epistemic, preferabil celui de "familie", care este

imprecis, "el putând desemna indivizi înrudiţi care locuiesc în acelaşi perimetru gospodăresc,

dar şi în perimetre diferite. Mai mult, este posibil ca în grupurile domestice lărgite să existe

mai multe familii"6). De aceea, considerăm că utilizarea noţiunii de "tip de grup familial" este

adecvată numai pentru formele liberal-egalitară şi liberal-inegalitară şi improprie pentru

formele inegalitare şi "souche" (noţiunea de "grup domestic" are o extensiune mai mare a

sferei decât noţiunea de "familie").

In privinţa caracteristicilor acestor grupuri domestice, se pot face următoarele

precizări:

1. Familia nuclear-egalitară, are ca specific faptul că descendenţii părăsesc, după căsătorie,

familia paternă, formându-şi o gospodărie independentă. Moştenirea patrimoniului

ascendenţilor se face prin partaj egalitar între fraţi. In Europa Occidentală, acest tip de grup

domestic se întâlneşte în Franţa de nord-vest şi centrală, Italia de sud şi de nord-vest şi în cea

mai mare parte a Peninsulei Iberice (excepţie marcantă este zona pirineană). In Europa

Centrală şi Orientală, cel mai reprezentativ exemplu îl constituie modelul românesc. Deşi

acest model presupune partajul egalitar al patrimoniului între descendenţi, în practică se

constată unele abateri de la acest principiu. Astfel, în cazul ţării Vrancei, în mod tradiţional, s-

a produs o discriminare succesorală în funcţie de sex: descendenţii pe linie masculină fiind

subiecţi egali ai partajului masei proprietăţii funciare, în timp ce descendenţii pe linie

feminină nu beneficiau decât de cote-părţi de avere mobiliară, la căsătorie, sub formă de dotă.

De asemenea, proprietatea paternă, concretizată în locuinţă şi acareturi, era moştenită, de

obicei, de ultimul născut, pe linie masculină. Această ultimă discriminare era, în practică,

compensată prin faptul că la căsătoria fiiilor mai mari(sau în unele cazuri, înainte de

căsătorie), întreaga familie participa la construcţia locuinţelor lor.

In Transilvania, principiul moştenirii egalitare a masei succesorale, în special a

proprietăţii funciare, a fost aplicat într-un mod nediscriminatoriu, indiferent de sex; atât

descendenţii pe linie masculină cât şi cei pe linie feminină, moşteneau, în mod egal, cote-părţi

din proprietatea funciară a părinţilor. Se constată însă şi aici aplicarea principiului moştenirii

gospodăriei părinteşti de către ultimul născut, pe linie masculină, care de obicei îngrijea

părinţii, ajunşi la bătrâneţe.

2. Familia nuclear-absolută, este caracterizată prin aceleaşi reguli de rezidenţă a noilor

cupluri, după căsătorie, ca şi în cazul familiei nuclear-egalitare. Apare însă la acest tip,

posibilitatea cutumiară a "disocierii moştenirii de spiţa de neam"7). In acest caz, "utilizarea

testamentului permite proprietarului să dispună liber de moştenirea sa, pe care o poate

transmite copiilor sau unor străini, după libera sa voinţă"8). Chiar dacă, în principiu, există

această posibilitate, în fapt bunurile părinţilor sunt, în general, împărţite între copii, însă într-

un mod puţin riguros. Această formă familială, derivată din cea nuclear-egalitară, se întâlneşte

în regiunea răsăriteană a Marii Britanii, litoralul Mării Nordului şi vestul Franţei.

3. Familia "tulpină"("souche"), are ca specific faptul că un singur descendent, pe linie

masculină, de obicei primul născut, primeşte întreg patrimoniul părinţilor, inclusiv

gospodăria, în care trăieşte cu familia, alături de părinţi, până la moartea lor, când va deveni

succesorul numelui şi al gospodăriei, recunoscut de către întreaga comunitate sătească. Fiicele

primesc o dotă şi se căsătoresc favorizant, în funcţie de ordinea la naştere, cu bărbaţi cu un

statut social relativ compatibil cu al lor. Ultimii născuţi sunt cei mai defavorizaţi. Dacă rămân

în cadrul grupului familiar sunt celibatari (în general, din cadrul acestui grup se vor recruta,

din zonele cu acest tip de succesiune, emigranţii care vor coloniza Lumea Nouă americană,

descoperirea noilor pământuri fiind pentru ei o şansă nesperată). "Pentru o perioadă care poate

fi destul de lungă, trei generaţii locuiesc sub acelaşi acoperiş, căci fiul ales ca moştenitor,

soţia şi copiii, rămân sub autoritatea tatălui, până la moartea acestuia"9). Zonele reprezentative

pentru acest grup domestic sunt regiunea Pirineilor (nordul Spaniei şi sudul Franţei), spaţiul

germanic şi scandinavic(cu excepţii notabile în sud-estul Germaniei şi pe litoralul Mării

Nordului) şi vestul Marii Britanii. In Peninsula Balcanică, acest model se întâlneşte în

Slovenia10).

4. Grupul domestic "comunitar", în care toţi fiii se căsătoresc şi trăiesc cu noile familii în

grupul domestic al părinţilor. Fiicele primesc o dotă şi se căsătoresc în exteriorul grupului.

Astfel, se crează o structură domestică vastă, în care coabitează, alături de părinţi, cel puţin

doi fraţi şi trei generaţii. Acest grup domestic comunitar cunoaşte două variante: prima,

caracterizată prin destrămarea grupului lărgit la moartea tatălui şi partajul egalitar al

patrimoniului între fraţii succesori şi, a doua, caracterizată prin faptul că grupul domestic se

menţine întreg şi după moartea tatălui, autoritatea acestuia trecând unuia dintre fraţii

succesori11).

In Europa Occidentală, grupul domestic comunitar este foarte rar, întâlnindu-se numai

în unele zone ale Franţei centrale şi mediteraneene şi Italia centrală, iar nordul Europei, la

finlandezi. In Europa de Orientală însă, grupul comunitar este foarte răspândit. De altfel, la

slavi, el este considerat ca formă arhaică şi generalizată de grup domestic. Se întâlneşte şi la

albanezi, la turcii şi tătarii din Dobrogea şi, extrem de rar, la populaţia românească12).

O altă interesantă tipologie a grupurilor domestice a fost elaborată de G. Augustins13).

Această tipologie este fundamentată pe distincţia, puţin utilizată în antropologie şi sociologie,

între succesiune şi moştenire (în general, există tendinţa confundării celor două noţiuni).

Succesiunea, defineşte o situaţie de statut; ea marchează faptul că unul sau mai mulţi

descendenţi moştenesc funcţia de autoritate, în grupul domestic, de la asccendenţi. Spre

exemplu, " în India bunurile divizibile sunt partajate între toţi moştenitori pe linie masculină,

dar numai unul dintre ei succede la rolul de şef politic"14).

Pentru cazul Romei antice, Fustel de Coulanges ilustrează această distincţie între

succesiune şi moştenire astfel: "casa este locul cultului domestic şi şeful casei este definit prin

rolul de preot al acestui cult, păzitorul focului sacru. Acest rol nu poate fi transmis decât unuia

dintre moştenitori, în mod necesar un fiu"15). Toţi fiii au un drept egal la moştenire şi de fapt,

în absenţa testamentului, fiecare dintre ei primeşte un drept egal asupra propietăţii.

Succesiunea este însă unică, acest fapt este exprimat în organizarea vechilor ginţi patriliniare,

formate din două ramuri: ramura primilor născuţi, compusă din succesori care au drept de vot

şi ramura cadeţilor, compusă din moştenitorii, non-succesori şi în consecinţă, fără drept de

vot(până la legea celor 12 Table). Această structură, determinată de raportul succesiune -

moştenire, a generat o societate puternic ierarhizată, compusă din grupul primilor născuţi, cu

acces la succesiune, şi grupul cadeţilor, compus din simpli moştenitori.

Analizând variantele concrete de reproducere socială celor două variabile (succesiune

şi moştenire) putem surprinde următoarele situaţii:

1. Moştenirea egalitară (partaj egal) sau moştenirea favorizantă (héritage préciputaire),

pentru un unic descendent;

2. Succesiunea unică (un singur descendent preia funcţia autorităţii paterne) sau

fragmentară (nu există un descendent favorizat, pe linia statutului de autoritate).

Din combinarea acestor variante, rezultă următoarele posibilităţi:

1. Succesiunea unică, moştenirea favorizată, corespunde familiei "souche"(autoritar-

inegalitară) din tipologia E.Tood. "In acest sistem o relaţie indisociabilă între o casă, un

patrimoniu, o linie domestică şi un nume. Ierarhia socială este în mod principal fondată pe

ierarhia patrimoniului funciar16). Sistemul are importante consecinţe asupra modelelor

demografice în aceste tipuri de comunităţi. In general, indicele demografic este staţionar,

forma predominantă de familie fiind cea cu doi copii, fiul moştenind întregul patrimoniu, iar

fiica migrând, prin mariaj, într-o altă gospodărie. Dota este principalul instument al

strategiilor de schimb marital, ea cenzurează selecţia maritală, făcând-o posibilă numai la

nivelul gospodăriilor cu aceeaşi stare materială.

In cazul unei creşteri demografice, acest tip de grup familial apelează la două soluţii: o

primă soluţie, mai veche, constă în crearea unei varitabile instituţii a celibatului, pentru cadeţi,

care rămân pe lângă gospodăria primului născut. A doua situaţie este relativ nouă (secolul al

XIX-lea) şi constă în emigrarea descendenţilor defavorizaţi.

O caracteristică principală a acestui tip de grup familial este staticitatea sa; el îşi

păstrează secole întregi numele şi patrimoniul, iar comunităţile rurale formate pe această bază,

păstrează lungi perioade temporale acelaşi număr de gospodării.

Spre deosebire de tipul prezentat, combinaţia dintre succesiunea fragmentată şi

moştenirea egalitară, generează o formă familială de o mare dinamicitate. In acest caz,

elementul fundamental nu mai este gospodăria şi ordinea la naştere ci înrudirea, inclusiv

spiţele de neam, pe serii istorice lungi. Acest tip este confruntat cu două tendinţe diametral

opuse: pe de-o parte, reducerea continuă a patrimoniului financiar, în condiţiile partajului

egalitar, iar pe de altă parte, cu tendinţa obiectivă de conservare a acestui patrimoniu. Aceste

tendinţe impun adoptarea unor strategii sociale deosebit de interesante. Ca şi în cazul primului

tip, o soluţie constă în controlul demografic, însă această strategie nu este suficientă. Ea este

cuplată cu tehnici sociale care să evite ineficienţa economică a partajului excesiv al

patrimoniului funciar, dispersarea lui. Două dintre ele pot fi menţionate aici: schimbul de

parcele între gospodării, având ca rezultat, fenomenul de comasare a proprietăţii şi apropierea

acesteia de locuinţă (caz surprins în Grecia, Friedl, 1962; Marea Britanie, R. Cresswell, 1969)

sau închirierea reciprocă a unor loturi aflate la distanţă de gospodărie, practică semnalată mai

ales între rude, în special între veri (cazul provinciei Bretagne)17).

O altă cale, deosebit de eficientă, utilizată de societăţile ţărăneşti europene este

refacerea patrimoniului prin mariaj. Ea este însă cenzurată prin existenţa prohibiţiilor sociale

şi religioase care interzic căsătoriile în interiorul liniilor de neam, până la anumite grade.

Istoria comunităţilor cu succesiune fragmentară şi partaj egalitar este marcată de lupta dintre

biserică, interesată în lărgirea sistemului de prohibiţii şi societăţile ţărăneşti (şi cele nobiliare),

interesate în reducerea gradelor de prohibiţie în căsătorie. In Europa Occidentală, conciliul de

la Latran din 1215, marchează victoria societăţii civile asupra codului juridic al bisericii

catolice, nevoită să admită interdicţia de mariaj numai până la al IV-lea grad, potrivit

dreptului roman, adică până la nivelul verilor primari18). Necesităţile economice de refacere a

patrimoniului prin căsătorii vor face însă de multe ori ineficientă şi această prohibiţie. Prin

dispensă specială, biserica va admite şi căsătoriile între verii primari. Cercetările

antropologilor francezi, în special cele ale doamnei Françoise Zonabend, menţionează ca

strategie socială deosebit de relevantă, deşi socialmente repudiată la nivelul mentalităţii

comunitare, căsătoria între verii primari. Ea a fost masiv practicată în spaţiul francez al

succesiunii fragmentare şi moştenirii egalitare, fiind strategia cea mai eficientă de menţinere a

patrimoniului19).

De aceea, considerăm că alături de alte mecanisme sociologice care permit explicarea

proceselor de acumulare de patrimoniu şi de debut al economiei moderne(modelul werberian,

modelul marxist), analiza tehnicilor de transmitere a proprietăţii poate servi ca model

explicativ deosebit de relevant pentru surprinderea specificităţii spaţiilor economico-culturale

europene.

In acest cadru, două sunt elementele care favorizează acumularea de capital funciar în

spaţiul occidental: modelul succesiunii unice şi a moştenirii favorizante, care face posibil ca

generaţii întregi să contribuie la lărgirea patrimoniului unei gospodării, iar pe de altă parte, în

zone cu partaj egalitar, strategia căsătoriei în parentare apropiată, care face posibilă relativa

conservare a patrimoniului.

Am prezentat mai detaliat tipul succesoral fragmentat şi moştenirea egalitară, deoarece

el este specific şi pentru comunităţile ţărăneşti româneşti. Spre deosebire de alte popoare din

zonă, la care a funcţionat în special modelul comunitar, ideea dominantă în spaţiul ţărănesc

românesc este cea a egalitarismului, manifestat atât la nivelul tehnicilor economice de

partajare a proprietăţii, cât şi la nivelul mecanismelor de decizie comunitară20). Acest principiu

poate fi evidenţiat, începând de la marile operaţii cadastrale, de delimitare a hotarelor dintre

sate, unele dintre ele imposibil de surprins prin documentele istorice (vezi cazul ţării

Făgăraşului), până la tehnicile de diviziune a patrimoniului sătesc pe spiţe de neam("umblare

pe bătrâni"), în condiţiile trecerii de la satul non-genealogic la cel genealogic, sau de diviziune

în cadrul spiţelor de neam. Astfel, pentru Ţara Făgăraşului, acest principiu al respectării

egalităţii de şanse în delimitarea hotarelor intersăteşti, a generat fenomene deosebit de

interesante. In general, în dubletele de sate, rezultate în urma unor posibile fenomene de

"roire" şi apoi de autonomizare a cătunelor nou apărute, în raport cu satul matcă, operaţiunile

de partaj intresătesc au urmărit asigurarea egalitaţii de şansă pentru toate satele în accesul la

fâneţele şi păşunile montane. Satele din vale, defavorizare de poziţia geografică în raport cu

muntele, au fost"compensate" prin crearea unor culoare de trecere înspre zona fâneţelor şi

munte, unde beneficiau de loturi aflate în proprietate fie individuală(în cazul zonei fâneţelor),

fie colectivă(în cazul păşunilor montane sau al pădurilor).

In cazul satului devălmaş, disoluţia propietăţii comune şi partajarea egalitară a

pământului a fost efectuată prin tehnica "umblării pe bătrâni", adică a identificării unor

strămoşi, creatori de linie de neam, şi apoi, împărţirea egalitară între liniile de neam a

pământului sătesc. Aceasta strategie, creată în condiţiile trecerii de la satul non-genealogic la

satul genealogic, este asociată cu o ideologie fictivă, bazată pe ideea"strămoşului eponim",

întemeietor al întregii comunităţi, din care au rezultat apoi spiţele de neam.

Trebuie menţionat faptul că succesiunea fragmentară şi moştenirea egalitară nu au fost

corelate, în satul românesc, cu tehnicile de căsătorie în parentarea apropiată. Deşi, în cazul

Transilvaniei, biserica greco-catolică acordat dispense speciale de căsătorie între verii primari,

societatea ţărănească a profitat extrem de puţin de posibilitatea oferită de biserică, preferând

vechile cutume comunitare care interziceau căsătoria între verii primari sau verii de gradul al

doilea. Această diferenţă între strategiile maritale româneşti şi cele occidentale, chiar în

condiţiile aceluiaşi model familial, poate servi, cu tot caracterul ei reducţionist, ca ipoteză de

lucru interesantă pentru explicarea proceselor de acumulare funciară diferită în satul

românesc, în raport cu unele zone ale Europei Occidentale.

Nu am analizat în acest cadru, alte posibilitaţi combinatorice care generează alte

modele familiale: succesiunea unică şi moştenirea egalitară, succesiunea fragmentară şi

moştenirea favorizantă, sistemele biliniare întâlnite în spaţiul insular(1980, B. Verdier, insula

Karpathos), în care primul născut moşteneşte averea tatalui, iar prima născută averea mamei,

sau modelele grupurilor domestice complexe, spre exemplu, cele de tip "zadruga".

Note

1. J. Hugues-Déschaux, Structures de la parenté et sociétés paysannes: deux points de vue et

des suggestions pour une sociologie de la parenté dans les sociétés urbaines, în Arch. europ.

sociol. XXXII, 1991, p.153

2. J. Hugues-Déschaux, op. cit., p.153

3. In problema simbolisticii sociale a parentării în societăţile tribale şi ţărăneşti, a

transformării acesteia dintr-o realitate biologică într-o realitate simbolico-culturală, investită

cu funcţii de ierarhizare şi autoritate, a se vedea Paul H. Stahl, La consanguinité fictive,

Quelques exemples balkaniques, în Quaderni fiorentini per storia del pensiero guiridico

moderno, 14, Milano, 1985

4. E. Tood, La troisième planète. Structures familiales et systèmes ideologiques, Paris, 1983

5. G. Augustins, Esquisse d'une comparaison des systèmes de perpétuation des groupes

domestiques dans les sociétés paysannes européennes, în Arh. europ. sociol. XXIII, 1982, p.

39-69

6. Paul H. Stahl, Maison et groupe domestique étendu. Exemples européens, în Arhitectonon,

Tome G, Tesalonic, 1991, p. 1667. Pentru cazurile româneşti din nordul Ardealului(zona

Bistriţa-Năsăud, unde au funcţionat regimentele grănicereşti româneşti, create de Curtea de la

Viena), se poate consulta, de asemenea, Gh. Şişeştean, Maison et groupe domestique étendu

au village de Şanţ, în Etudes et documents balkaniques et mediterranéens, nr. 17, 1993, Paris.

In acest articol se prezintă un caz de grup domestic extins, întâlnit în zona năsăudeană, unde

Imperiul Habsburgic a încurajat, din considerente de organizare militară, crearea acestui

model de gospodărie, nespecific spaţiului românesc (care prezintă unele analogii cu sistemele

întâlnite la slavii de sud).


8. J. Hugues-Déschaux, op. cit., p. 155

9. J. Hugues-Déschaux, op. cit., p. 155-156


11. Paul H. Stahl, Maison et groupe domestique... p. 1667

12. Paul H. Stahl, op. cit., p. 1689

13. G. Augustins, op. cit., p. 40-41

14. G. Augustins, op. cit., p. 40

15. G. Augustins, op. cit., p. 41-42



18. Anita Guerreau-Jalabert, La parenté dans l'Europe médievale et moderne à propos d'une

synthèse récente, în L'Homme, nr. 40, aprilie-iunie, Paris, 1989

19. Tina Jolans, Marie-Claude Pignaud, Yvonne Verdier, Françoise Zonabend, Une campagne

voisine: Minot, un village bourguignon, Paris

20. Henri H. Stahl, Les anciennes communautés villageoises roumaines, asservissement et

pénétration du capitalisme, Paris, 1969

Statutul femeii în societăţiile tradiţionale ale Europei Orientale

Gheorghe Şişeştean

Aşa cum s-a constatat prin cercetările antropologilor şi sociologilor, în lumea

tradiţională funcţionează cu o mare reprezentativitate socială principiul organizării de tip

dualist. Întelegem prin societăţi tradiţionale comunităţile cu strategii maritale preponderent

teritorial-endogame, cu o dominantă a economiei autarhice orientată înspre subzistenţa

grupului şi o slabă dinamică a proceselor acumulaţioniste. Pentru spaţiul european, două tipuri

comunitare configurează prin excelenţă modelele tradiţionalităţii: satul ţărănesc (în care

solidaritatea grupurilor este variabil asigurată prin criteriul parentării, dar şi al vecinătăţii) şi

societăţile tribale balcanice (Albania, Muntenegru) sau caucaziene, în care principalul criteriu

de menţinere a coeziunii grupale este cel al parentării, vecinătatea fiind estompată ca instituţie

de organizare comunitară. Aceste societăţi generează modele culturale în care se produce o

accentuată separaţie duală între diferite grupuri sociale, structurate în funcţie de factori

biologici (vârstă, sex, particularităţi morfo-fiziologice), dar şi de factori sociali (ereditate-

linie de neam, rangul la naştere). Acest dualism este mediat de o întreagă simbolistică

culturală care legitimează atât separaţiile cât şi complementarităţiile. Este evident că numai

anumiţi factori biologici, de multe ori fictivi (cum ar fi o parte a ideologiei sângelui şi

parentării), devin factori de separaţie socială cu o conotaţie simbolică. Alţii sunt neglijaţi,

consideraţi nesemnificativi într-o posibilă operaţie clasificatorie.

Una dintre cele mai profunde separaţii, cu o remarcabilă continuitate istorică, este cea

dintre sexe. Masculinul şi Femininul sunt culturalmente reconstruiţi în termenii unor opoziţii

dar şi necesare complementarităţi. Această separaţie se regăseşte în diferite aspecte ale

socialului, începând de la ideologia sângelui şi a transmiterii liniei de neam, până la

raporturile de autoritate şi moştenirea proprietăţii sau chiar diferenţierile atât de neaşeptate

pentru lumea modernă, privind accesul la sacru şi manipularea lui, prin religie sau magie. În

cele ce urmează vom încerca să punctăm aceste diferenţieri în statutul sexelor şi, în special, să

urmărim statutul femeii în modelele culturale tradiţionale ale Europei Orientale.

Masculinul şi Femininul în ideologia sângelui

Una dintre cele mai puternice ideologii comunitare este cea a sângelui. Ea este intim

legată de mecanismele de legitimare a solidarităţii grupale, dar şi de transmitere a numelui,

proprietăţii, autorităţii şi chiar a poziţiei în raport cu sacrul, cum ar fi, bunăoară, aşezarea în

biserică sau la diferite ceremonialuri comunitare. În cadrul acestei ideologii funcţionează în

toate comunităţile tradiţionale europene şi estompat, chiar şi în lumea modernă, principiul

patriliniarităţii. Chiar şi în momentele de criză pe linia parentării, prin naşterea unor succesori

exclusiv feminini, când pentru o generaţie, femeia poate îndeplini funcţia de surogat de

masculinitate, nu se pune în discuţie autoritatea principiului patriliniarităţii, dimpotrivă, chiar

acestă ipostază specială afirmă în formă mascată, dominanţa principiului masculin.

Dar care este legătura între ideologia sângelui şi parentare? Cum funcţionează

modelele explicative care asigură această legătură?

Deşi în spaţiul tradiţional românesc nu vom găsi afirmată tranşant ideea distincţiei

(evident fictive din punct de vedere al ştiinţei moderne, dar raţionale şi funcţionale pentru

omul societăţilor tradiţionale) dintre sângele masculin şi cel feminin, o atare distincţie este

prezentă în mecanismele de transmitere a numelui, care presupun implicit ideea de legătură de

sânge, pe linie masculină, între copil, părinte şi bunicul din partea tatălui. La slavii de sud sau

la albanezi însă, o atare separaţie între tipurile de sânge apare afirmată extrem de tranşant:

există două tipuri de sânge, sângele masculin şi sângele feminin. “În Muntenegru, spre

exemplu, oamenii explică diferenţa dintre bărbaţi şi femei prin faptul că primii, deci şi

strămoşii pe linie masculină, formează «sângele gros» («debela krv»), în timp ce femeile

formează «sângele subţire» («tanka krv»)1). Tradiţiile orale albaneze sunt şi mai categorice;

«descendenţa din partea tatălui se numeşte <l’albero del sangue> (<arborele sângelui>);

descendenţa din partea mamei se numeşte <l’albero del latte> (<arborele laptelui>)”2) . Deci,

în ideologia unor asemenea comunităţi, femeia are ca funcţie principală perpetuarea vieţii,

însă datorită caracteristicilor sângelui ei ea nu poate transmite acest sânge urmaşilor; numai

sângele masculin se transmite succesorilor, iar această credinţă explică coerent ideologia

patriliniarităţii. Consecinţele unei asemenea distincţii sunt extrem de importante în statutul

social al femeii. “Femeia albaneză nu moşteneşte nimic de la părinţi, nici casa, nici alte

bunuri. Cutuma socoteşte femeia ca ceva neimportant într-o familie”3). În consecinţă,

“moştenirea se cuvine băieţilor şi nu fetelor”4). Ideologia sângelui poate avea consecinţe dintre

cele mai neaşteptate, spre exemplu, în planul strategiilor maritale şi al permisivităţilor,

respectiv interdicţiilor de căsătorie. Modelul general european impune interdicţii de mariaj în

ceea ce se poate numi parentarea apropiată. În general, în cadrul acestui model se acceptă ca

parentare apropiată înrudirea mergând până la verii primari (verii de gradul I). Excepţiile de

la această regulă se întâlnesc în spaţiul catolic occidental sub forma dispensiei episcopale

(după Conciliul de la Lateran din 1215, în care se introduce această posibilă procedură) şi nu a

unei simbolistici permisive a ideologiei sângelui. În spaţiul musulman se va întâlni însă

puternic legitimată, prin simbolistica culturală a deosebirii dintre sângele masculin şi cel

feminin, căsătoria în ceea ce pentru lumea creştină europeană funcţionează ca parentare

apropiată. Este vorba de posibilitatea căsătoriei dintre veri primari pe linie maternă (de

exemplu, fiica cu vărul primar din partea fratelui mamei) sau chiar cu unchiul matern5). În

schimb, căsătoria pe linia unchiului patern (fratele tatălui) este interzisă, căzând sub incidenţa

parentării apropiate.

Plecând de la aceste exemplificări, dar şi pe baza datelor furnizate prin cercetări în alte

zone ale Europei Orientale, se poate concluziona că ideologia sângelui are funcţionalităţi

sociale multiple:

1. preîntâmpină incestul prin interdicţiile de mariaj în parentarea apropiată;

2. explică prin postulatul polarităţii sexuale, diferenţele sociale dintre bărbat şi femeie;

3. este criteriul fundamental de menţinere a solidarităţii şi continuităţii grupului social;

4. legitimează funcţia de autoritate a elementului masculin.

***

În spaţiul românesc, cel puţin pentru perioada din care avem informaţii, nu există o

ideologie explicită a diferenţierilor de sânge între linia masculină şi cea feminină, aşa cum se

constată la slavi sau la albanezi. Cu toate acestea şi în cazul românesc sistemul patriliniar de

transmitere a apartenenţei comunitare, a numelui cât şi a proprietăţii, precum şi diferenţierea

sexelor în raport cu toposul sacru, arată funcţionalitatea camuflată a acestei ideologii.

Femeia, spiţa de neam şi proprietatea

În societăţile tradiţionale europene numele ca şi ordinea la naştere devin importante

criterii de ierarhizare socială cu consecinţe importante asupra statutului individului. Încă de la

romani se va face disocierea, semnalată de Fustel de Coulanges, între succesiune şi moştenire,

succesiunea indicând transmiterea autorităţii, a rolului, iar moştenirea, transmiterea

proprietăţii. De altfel, pe baza acestei disocieri, Georges Augustins6) va construi o interesantă

tipologie a grupurilor domestice europene. Aşa cum vom vedea, în toată posibilele combinaţii

din societăţile europene, transmiterea numelui şi a proprietăţii este de tip masculin.

În structurile grupurilor domestice europene pot apărea următoarele combinaţii în

privinţa raportului între succesiune şi moştenire:

1. Succesiunea unică, moştenirea egalitară. Acest caz este întâlnit în antichitatea romană.

Fustel de Coulanges arată practica romană prin care primul născut pe linia masculină

moşteneşte funcţia de autoritate a tatălui (inclusiv statutul de senator care este transmisibil

ereditar, până la Legea celor 12 Table), în timp ce restul liniei succesorale masculine

beneficiază, alături de primul născut, de partajul egalitar al proprietăţii imobiliare. Fetele

sunt excluse din sistemul partajului imobiliar, la căsătorie ieşind din cadrul grupului

domestic şi primind, prin compensaţie, în funcţie de posibilităţile familiale, o dotă mobilă.

O situaţie asemănătoare prin sistemul de succesiune şi partaj o reprezintă în Europa

Orientală grupurile domestice lărgite, întâlnite la slavi, albanezi şi caucazieni7) (osetini şi

gruzini, de la care avem semnalări, dar este posibil ca situaţia să fie asemănătoare şi la alte

populaţii caucaziene). Diferenţa faţă de modelul roman este însă extrem de importantă în

privinţa dimensiunilor grupului domestic; la romani este vorba de o structură tipică a

familiei nucleare (părinţi şi succesori imediaţi), în timp ce la populaţiile enumerate

anterior se constată prezenţa unor structuri polifamiliare care locuiesc sub acelaşi

acoperiş sau în acelaşi habitat gospodăresc, grupând, câteodată, străbunici, bunici, părinţi

şi copii şi ajungând la dimensiuni impresionante de până la 100 de persoane (deşi în

general, dimesiunea lor se restrânge la 30-40 de persoane, oricum un volum extraordinar,

faţă de alte modele europene). Asemenea grupuri domestice sunt conduse de un şef al

gospodăriei, sub ascultarea căruia se află toate familiile grupului: tatăl, unul dintre fraţi, de

obicei, cel mai în vârstă şi în rare cazuri, după moartea tatălui (bunicului), mama (bunica),

până la moartea acesteia. În privinţa transmiterii numelui şi a proprietăţii situaţia este şi în

acest caz favorizant masculină: succesorii primesc numele după grupul tatălui, iar în

cazurile de disoluţie a grupului partajul este exclusiv masculin, femeile fiind exceptate de

la proprietatea imobiliară, primind o dotă, la mariaj. Principiul de bază în virtutea căruia

se face această disociere între femeie şi proprietatea imobiliară (de fapt, unica considerată

semnificativă) se bazează pe ideologia sângelui; bărbatul continuă linia de neam şi nu

femeia, în consecinţă el trebuie să moştenească proprietatea. Deci, continuitatea grupului

este asigurată prin continuitatea sângelui masculin, iar această continuitate asigură dreptul

la continuitatea proprietăţii (de altfel, regula este generală şi pentru alte grupuri

domestice). Un recent articol al cercetătorului bulgar Kamen Dontchev8), La place des

femmes dans le droit coutumier bulgare, prezintă statutul femeii în grupul domestic lărgit

(cunoscut sub denumirea de “zadruga”, deşi termenul este livresc, negăsindu-se în

limbajul slavilor sudici), în diferite momente ale dinamicii sale.

Cazul bulgar oferă interesante informaţii privind modul de dezagregare a instituţiei

domestice lărgite, ca urmare a intrării spaţiului ţărănesc în câmpul economiei de piaţă. Pe

de altă parte, confirmă teoria sociologică a persistenţei rezidurilor cutumiare, în condiţiile

introducerii legislaţiei moderne. Este vorba de faptul că în Bulgaria, după câştigarea

independenţei în 1878, a fost adoptată o legislaţie modernă, care însă a venit în conflict cu

vechiul drept cutumiar. În 1890 intră în vigoare legea privind succesiunea, potrivit căreia

se acordă drepturi egale la moştenire atât pentru toţi succesorii, indiferent de sex. Legea

vine însă în contradicţie cu vechia cutumă juridică potrivit căreia numai cei care rămân în

cadrul grupului domestic, adică numai bărbaţii, în virtutea caracterului virilocal al

căsătoriei, beneficiază de pământul antecesorilor. Ca urmare a presiunilor sociale, legea

succesiunii va suferi mai multe amendamente (1898 şi 1906), favorizante pentru

elementul masculin, prin care fie se creează posibilitatea răscumpărării de către fraţi a

cotei părţi a pământului care ar reveni fetelor, fie, pur şi simplu, se acordă o cotă dublă de

pământ, pentru succesorii masculini. Cu toate aceste amendamente, în multe regiuni ale

Bulgariei a continuat să fie aplicată vechea practică cutumiară a dreptului la moştenirea

funciară acordat exclusiv bărbaţilor. “Se pot da fetelor la căsătorie, o oaie, o capră, sau

chiar monezi de aur, dar niciodată pământ”9) . În mod paradoxal, pe baza vechiului obicei,

“chiar fetele la căsătorie nu pretindeau să primească partea lor de pământ la care aveau

dreptul, prin noua legislaţie” 10) sau în alte cazuri “dacă ele primeau pământ, se mulţumeau

cu o suprafaţă mai mică decât cea la care aveau dreptul şi luau «ceea ce fraţii vroiau să le

dea»” 11). După 1913, vechiul sistem cutumiar intră într-o tot mai accentuată disoluţie,

câştigând teren sistemul modern de partaj. Victoria dreptului civil modern va determina şi

dispariţia grupului domestic extins (“zadruga”), lipsit de baza sa economică, prin partajul

egalitar al pământului între succesori, fapt care nu va mai permite menţinerea compactă a

masei funciare într-o exploatare devălmaşă a familiilor linei masculine de neam. De

altfel, în evoluţia grupului domestic bulgar se pot pune în evidenţă trei etape:

a. Grupul domestic extins, format din străbunici, bunici, fraţi, veri şi urmaşi, cu un

număr impresionant de membri;

b. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se trece treptat la “zadruga mică” sau

“menajul comunitar”, un grup domestic format din părinţi şi descendenţii lor pe

linie masculină, care locuiesc încă toţi în aceeaşi gospodărie şi exploatează în

comun pământul. În acest caz, grupul domestic are “de obicei între 6 şi 15 membri,

dar poate atinge şi 30 de membri sau chiar mai mult12).

c. Trecerea la familia nucleară. Se poate remarca faptul că spargerea grupului

domestic extins este consecinţa schimbării statutului economico-juridic al femeii

în condiţiile introducerii legislaţiei moderne care treptat va eroda vechiul drept

cutumiar.

Ce se întâmpla însă atunci când într-o familie din cadrul grupului domestic lărgit se

nasc numai fete? Exemplele din Peninsula Balcanică oferă cazuri interesante pentru

rezolvarea crizei de masculinitate intervenită în cadrul grupului.

Un caz extrem este cel albanez: “În Albania de Nord în trecut, relaţia dintre

consanguinitatea masculină şi proprietate era absolută. Dacă un cuplu nu avea copii şi ultimul

descendent masculin dintr-o spiţă de neam se stingea, «se dărma cuptorul din cameră; acolo

unde era cuptorul se punea o cunună de spini, fereastrele casei erau zidite, arborii din grădină

erau tăiaţi, iar florile smulse». Proprietatea trecea la cele mai apropiate rude consanguine”13).

Este evident că în asemenea situaţii chiar dacă familia respectivă a avut fete, ele prin căsătorie

plecau în alte grupuri domestice şi nu transmiteau mai departe spiţa de neam.

Tot în Albania se semnalează un surogat de masculinitate: una dintre fete, de obicei

cea mai mare, rămânea necăsătorită şi devenea, pentru o generaţie, şefa grupului, îmbrăcându-

se bărbăteşte şi comportându-se ca atare. Celelalte fete puteau să se căsătorească şi unele

rămâneau în grupul extins, pentru o generaţie constituit uxorilocal, asigurându-se prin această

strategie, continuitatea spiţei. De altfel, cazurile de uxorilocalitate, sub forma aducerii

elementului masculin în gospodărie (“ginerirea”), pentru asigurarea continuităţii liniei de

neam, sunt cele mai răspândite (după care urmează adopţiile de copii de sex masculin). “La

slavii de sud, numele cel mai obişnuit care se dă ginerelui venit la soţie este cel de «domazet»;

el se poate numi şi «prezet» 14). Demelic prezintă această situaţie întâlnită în Serbia astfel: «În

Serbia, cel care nu are decât fete, atunci când este bătrân lasă ca soţul celei mai mari dintre

fetele măritate să conducă în continuare gospodăria, ca «domazet». Toate bunurile vor

aparţine fetei celei mai vârstnice, iar celelalte fete nu beneficiază decât de dreptul de a fi

întreţinute (n. n. până la căsătorie). Cu toate că legea scrisă a Serbiei prescrie partajul egalitar

între fete, populaţia nu renunţă la vechiul obicei; pentru a eluda legea, fetele mai mici vor

dona partea lor de moştenire cumnatului şi surorii mai mari». Soţul acceptă pentru el şi pentru

descendenţii săi patronimul grupului domestic în care a devenit ginere” 15).

2. Succesiunea fragmentată, moştenirea egalitară. În spaţiul Europei Orientale, acest model de

transmitere a proprietăţii şi autorităţii este specific, în primul rând, românilor. El se bazează

pe faptul că nu există un conducător al grupului fraţilor (aşa cum apare în sistemele de tip

“zadruga”), toţi fraţii având un statut social relativ egal (cu un respect simbolic, neasociat

unor privilegii economice sau de autoritate efectivă, acordat fratelui mai mare). Pe de altă

parte, potrivit tradiţiei, dar şi unor imperative de natură biologică, fratele mai mic rămâne, de

obicei, în gospodăria părintească, moştenind casa şi ajutând părinţii la bătrâneţe. Moştenirea

fiind egalitară şi mai mult, gospodăriile fraţilor autonomizându-se la căsătorie, prin

construirea pentru fiecare a unor noi locuinţe, independente de cea părintească, acest model

creează o mare dinamicitate a spaţiului rural, aici apărând fenomenul de roire demografică în

zona fâneţelor şi a locurilor recent defrişate, geneza cătunelor şi treptata lor autonomizare,

după mai multe generaţii, în raport cu satul matcă. Virilocalitatea căsătoriilor în cadrul acestui

model este extrem de difuză; ea se referă în mod precumpănitor la virilocalitatea ca

endogamie comunitară, ca predispoziţie a elementului masculin de a se căsători în interiorul

comunităţii rurale şi nu ca în cazul slavilor ca tendinţă generalizată de a aduce femei, prin

căsătorie, în cadrul grupului domestic extins. Este de remarcat şi în cadrul acestui model,

forma arhaică, bazată pe dreptul comunitar, caracterizată prin discriminarea femeilor în

accesul lor la proprietatea funciară a părinţilor, dar şi în transmiterea numelui. Cercetările

întreprinse de Henri H. Stahl în perioada interbelică în satul Nereju, din Ţara Vrancei, arată că

aici a persistat până la primul război mondial vechiul drept cutumiar, cu toate că încă prin

reformele lui Cuza fusese introdus de multă vreme codul civil modern, care asigura partajul

egalitar: “ O caracteristică a vechiului obicei al pământului pe care nu-l mai găsim în zilele

noastre decât ca o amintire, este practica de a nu da fetelor pământ ca dotă” 16) . Sau pentru

întreaga Ţară a Vrancei, H. H. Stahl precizează: “Fetele nu aveau nici un drept asupra

pământului…Dota lor nu era formată decât din «ceea ce puteau duce în căruţă»”17) .

Odată cu introducerea legislaţiei moderne şi a liberalizării raporturilor între sexe

practica accesului discriminatoriu la proprietatea funciară a dispărut, femeile având drepturi

egale cu bărbaţii.

Şi în cazul arhaic românesc se poate observa asocierea dintre bărbat, proprietatea

funciară şi asigurarea continuităţii spiţei de neam: x-ego, a lui y-tatăl, a lui z-bunicul (tatăl

tatălui), deşi în acest caz nu există informaţii privind o posibilă distincţie între sângele

masculin şi cel feminin. Unele mici abateri în mecanismul de atribuire a numelui se constată

în practica tradiţională atunci când, pentru o generaţie, într-o gospodărie, care nu a avut băieţi

s-a produs o “ginerire”. În general, acest caz, schema de atribuire este următoarea: x-ego, a lui

y-mama (sau în unele cazuri, mai rare, chiar tatăl, venit ca ginere), a lui z-bunicul (tatăl

mamei, adică vechiul cap al gospodăriei). De altfel, mecanismul de transmitere a numelui de

familie pe linia paternă se păstrează şi în sistemele civile moderne.

3. Succesiunea favorizantă, moştenirea unică este un alt tip posibil de combinatorică în

transmiterea autorităţii şi proprietăţii. Modelul de grup domestic organizat pe asemenea

baze este răspândit în unele zone ale Europei Occidentale de aceea nu-l vom lua în

discuţie. Totuşi, amintim faptul că el se bazează pe dreptul cutumiar al primului născut (pe

linia masculină, iar numai în situaţii de excepţie, a unei prim născute), în virtutea căruia el

beneficiază de întreaga avere a părinţilor (gospodăria şi proprietatea funciară), iar restul,

fie primesc o dotă mobilă la căsătorie, fie rămân celibatari (importante fluxuri

emigraţioniste înspre America se vor înregistra tocmai din această categorie a fraţilor

defavorizaţi cutumiar, atunci când va începe marele exod spre Lumea Nouă).

4. Succesiunea fragmentată, moştenirea egalitară, este un tip de transmitere a proprietăţii şi

autorităţii derivat din tipul 2 (succesiunea fragmentată, moştenirea egalitară). El este

întâlnit precumpănitor în Europa Occidentală şi se bazează pe posibilităţile oferite de

testament pentru a favoriza pe unul dintre succesori în privinţa partajului neegalitar al

proprietăţii paterne. De obicei şi în acest caz este favorizat un succesor de sex masculin.

Femeia şi sacrul

După cum se ştie, în societăţile tradiţionale una dintre opoziţiile importante este cea

dintre sacru şi profan. Trebuie să amintim însă că la nivelul cotidianului această opoziţie nu

îmbracă această formă explicită, mai mult suprainstituită teoretic, ci o multitudine de forme

mai difuze cum ar fi: “mai sfânt”-“mai puţin sfânt”, loc “curat”-loc “spurcat” (în sensul de

pur-impur), bine-rău (nu atât în sensul eticului ci în sensul permisivităţiilor şi interdicţiilor),

timp “bun”-timp “rău” (timp propice-timp defavorabil), persoană “curată”-persoană

“spurcată” şi alte asemenea posibile opoziţii, care dau organizare spaţiului, timpului şi

socialului. Unele dintre acestea oglindesc raporturile dintre cele două sexe. Ele se regăsesc

atât în spaţiul magicului cât şi în cel al religiosului.

Un aspect important al vieţii sociale tradiţionale este legat de statutul social diferit al

bărbatului şi femeii în raport cu activismul social, respectiv, activismul magic. Se ştie că în

societăţile balcanice, dar şi în lumea tradiţională românească, posibilitatea deciziei în selecţia

maritală era extrem de limitată în cazul femeilor. Această selecţie era un apanaj aproape

exclusiv masculin, al taţilor, dar şi al viitorului soţ. Pe de altă parte, principalele funcţii de

decizie şi control comunitar erau rezervate, de asemenea, bărbaţiilor: decizii legate de

proprietatea gospodăriei, dar şi de proprietatea comună sătească, achiziţionarea sau

înstrăinarea de bunuri gospodăreşti sau comunitare, exercitarea funcţiei de control social

comunitar, inclusiv control premarital, prin intermediul unor instituţii specifice (cum ar fi

bunăoară ceata de flăcăi). În schimb, se poate constata un alt fapt extrem de semnificativ:

principalul agent al manipulării mijloacelor magice era feminin (fete aflate în pragul

căsătoriei, care apelează la practici magice pentru aflarea ursitului, femei descântătoare care

prin descântec cer ajutorul Maicii Domnului, pentru a alunga o boală sau a ocroti animalele de

acţiunea unor forţe malefice ( strigoi, ciumă ) ori pentru a proteja întreaga comunitate de

perioade de secetă sau ploi excesive. De aceea, am putea spune că activismului social al

bărbatului i se contrapune un activism magic al femeilor. Odată cu liberalizarea raporturilor

dintre sexe se constată şi dispariţia activismului magic feminin. Schematic, se poate

reprezenta această dihotomie astfel18):

In lumea tradiţională

Activism Bărbat Femeie

Magic Nu Da

Social Da Nu

În lumea modernă

Activism Bărbat Femeie

Magic Da Nu

Social Da Nu

Pe de altă parte, dacă în cazul bărbatului, contaminarea cu impur este practic absentă,

în cazul femeii, în anumite momente ea este considerată ca fiind contaminată cu impur şi, în

consecinţă, supusă unor interdicţii sociale. Este vorba de perioada lunară de ciclu biologic,

când exista interdicţia împărtăşaniei şi, mai ales, perioada de după naştere, de lehuzie, când,

timp de 40 de zile, era interzisă intrarea ei în biserică, până la molitva săvârşită de preot care

îi consacra reintegrarea sa în comunitate şi o scotea de sub incidenţa impurului. De altfel,

numai femeile caste, care trebuiau să fie bătrâne (deci în menopauză) şi văduve, aveau voie să

facă prescurile din care preotul pregătea pâinea pentru împărtăşanie.

Rolul nefast al femeii se manifestă şi în perioada sărbătorilor de iarnă sau cu prilejul

unor activităţi economice sau ceremoniale de peste an. Se ştie că perioada dintre Crăciun şi

Bobotează era considerată un timp cu proprietăţi excepţionale, existând credinţa că în Ajunul

Crăciunului cerul se deschidea, iar Divinitatea se cobora peste oameni (de altfel motivul

“divinităţii coborâtoare” este unul dintre motivele centrale ale creştinătăţii orientale,

considerată de M. Eliade “creştinism cosmic”). Această perioadă de stare excepţională în

viaţa lumii tradiţionale era un timp de manifestare a elementului masculin. Activismul

comunitar al bărbaţilor (spre exemplu, cetele de colindători) era considerat aducător de

bunăstare şi asigura protecţie comunitară. Dimpotrivă, activismul social al fetelor era

considerat nefast, aducător de pericole. De aici multitudinea de interdicţii la care era supus

elementul feminin în această perioadă (interdicţia de a colinda, colindatul fiind exclusiv

masculin, de a intra într-o altă gospodărie în Ajunul Crăciunului sau în dimineaţa de Crăciun

sau Anul Nou).

Şi în privinţa dispunerii în spaţiul sacru al bisericii, credem că se pot constata

interesante opoziţii între bărbat şi femeie19). Se ştie că deşi întreaga biserică este investită cu

atributul sacralităţii, această sacralitate este însă eterogenă. În vechea organizare a spaţiului

religios, cu existenţa obligatorie a celor două spaţii sacre distincte (alături de altar), naosul

(situat, nu întâmplător, în est) şi pronaosul (situat în vest), există o strictă delimitare între

sexe, în cele două incinte. Bărbaţii vor sta în naos, iar femeile, în pronaos. De altfel, în ceea ce

priveşte intensitatea sacralităţii, naosul este considerat mai sacru decât pronaosul, găsindu-se

în apropierea altarului, dispus în partea estică, acolo unde este izvorul luminii (Estul şi Sudul

sunt punctele de maximă sacralitate în toposul sacru creştin). Această organizare generală a

socialului în raport cu sacrul se regăseşte atât în bisericile de lemn din Transilvania şi Părţile

Vestice, fie ele ortodoxe sau greco-catolice, cât şi la bisericile domneşti din Moldova sau

Muntenia. Ea va fi oglindită şi prin dispunerea mormintelor în cimitir.

***

În acest cadru nu au fost examinate şi alte opoziţii care apar între cele două sexe. Este

vorba, în primul rând, de opoziţiile din cadrul activităţilor economice, în special cele legate de

diviziunea activităţilor în interiorul locuinţei, ca spaţiu feminin şi în spaţiul agricol şi forestier,

ca spaţiu masculin.

Note

1. Paul H. Stahl, Consangvinitatea fictivă, Silvania, 2, 1997, Zalău, p. 20. Studiul este tradus

de Gh. Şişeştean după originalul La consanguinité fictive. Quelques exemples

balkaniques, apărut în Quaderni Fiorentini per la storia del pensiero giuridico moderno,

nr. 14, 1985, Milano, p. 121-147

2. Shtefen Gjecov, Codice di Lek Dukagjini, Roma, 1941, cf. Paul H. Stahl, op. cit. p. 20

3. S. Gjecov, op. cit., p. 81

4. S. Gjecov, op. cit., p. 103


6. Georges Augustins, Esquisse d’une comparaison des systèmes de perpétuation des

groupes domestiques dans les sociétés paysannes européennes, în Arch. Europ. Sociol.,

XXXIII, 1982, p. 39-69

7. Paul H. Stahl, Maison et groupe domestique étendu. Exemples européens, Armos

timitikos tomos, Salonic, 1991, p. 1667-1692

8. Kamen Dontchev, La place des femmes dans le droit coutumier bulgare, Etudes et

Documents Balkaniques et Mediterranéens, Paris, nr. 22, 2000

9. K. Dontchev, op. cit., p. 8




13. Paul H. Stahl, Consangvinitatea…, p. 20


15. Cf. Paul H. Stahl, op. cit., p. 21

16. Henri H. Stahl, Nerej, un village d’une région archaïque, vol. III, Bucureşti, 1939, p. 326

17. Henri H. Stahl, Les anciennes communautés villageoises roumaines, asservissement et

penetration du capitalisme, Paris, 1969, p. 57

18. Gh. Şişeştean, Forme tradiţionale de viaţă ţărănească în nord-vestul Transilvaniei, Zalău,

1999

Paul H. Stahl, L’installation des fidèles dans l’église, Revue des études sud-est européens, vol. XXXI, nr. 1-2, Bucureşti, 1993, de asemenea, Gh. Şişeştean, Biserica şi cimitirul în satele transilvănene. Structura spaţială şi structura socială, Etudes roumains et aroumains, nr. V, Paris-Bucureşti, 2000