UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Proiect

Sistemul fiscal al Suedia

PROF. INDRUMATOR :

Studente:

Profil : Contabilitate şi Informatică de Gestiune

1

Anul: III

Cuprins

1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL ŞI LOCULACESTUIA ÎN CADRUL FINANŢELOR PUBLICE...................................................................................................3

1.1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL.................................................................31.2. CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂA SISTEMELOR FISCALE.........................................................................................................................41.3. PRINCIPIILE POLITICII FISCALE.......................................................................5

2.PARTICULARITĂŢI ALE SISTEMULUI FISCAL SUEDEZ......................................8BIBLIOGRAFIE................................................................................................................13

2

1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL ŞI LOCULACESTUIA ÎN CADRUL FINANŢELOR PUBLICE

1.1. CONŢINUTUL SISTEMULUI FISCAL

Sistemul se defineşte ca un ansamblu de elemente dependente între ele, care formeazăun întreg organizat. Datorită relaţiilor reciproce dintre elementele componente, „întregul estemai mult decât suma părţilor”, aşa cum a afirmat, cu peste două mii de ani în urmă, filosofulgrec Aristotel. Prin această afirmaţie, Aristotel este considerat drept precursor al definiriiconceptului de sistem ca un ansamblu de părţi coordonate în vederea atingerii unui ansamblude obiective.Abordarea sistemică a unei secţiuni a realităţii reprezintă o modalitate de a analizaaceastă secţiune atât global, ca întreg, cât şi în structura sa, în vederea evidenţierii modului încare funcţionează „secţiunea-sistem”, în scopul realizării obiectivelor fundamentale aleansamblului.Conceptele specifice ale teoriei fiscale sunt extrem de diverse, iar încercările de astabili o seamă de semnificaţii standardizate au învederat complexitatea deosebită a sarcinii desistematizare şi de standardizare.În acest context, definirea fiscalităţii ca un „sistem de percepere a impozitelor” – potrivit abordării financiare sau ca „sistem de legi referitoare la fisc, la percepereaimpozitului” – conform abordării juridice, relevă utilizarea mai mult figurativă a conceptuluide „sistem”.

Cercetarea sistemică a vastei şi complicatei problematici fiscale vizează definirea şidispunerea într-un tot unitar şi organizat a conceptelor, procedeelor şi metodelor specificeteoriei şi practicii fiscale. În acest fel se ajunge la înţelegerea interconexiunilor dintreeconomia de schimb, prelevările fiscale şi economia publică, la identificarea distorsiunilor, precum şi la restrângerea influenţei negative a acestora sau la eliminarea lor, prin reglareacomplexului domeniu fiscal. Economia de schimb sau reală cuprinde o pluralitate de fluxuri reale (de bunuri şiservicii) şi băneşti, generate de producerea, schimbul şi consumul bunurilor şi serviciilor denatură economică, un ansamblu de fluxuri băneşti din sfera repartiţiei, care vizează formareali distribuirea veniturilor legate de proprietate, prin plata dividendelor, a dobânzilor sau arentelor şi a celor aferente utilizării forţei de muncă, prin plata salariilor, la care se adaugăfluxurile financiare şi băneşti specifice formării şi utilizării fondurilor agenţilor economici.Obiectivul economiei de schimb este acela al satisfacerii nevoilor individuale, prinoferirea pe piaţă a unei diversităţi de bunuri şi servicii economice, iar funcţionarea acesteia serealizează prin mecanismul cererii şi ofertei, pe baza căruia se formează preţurile. Economia publică este organizată de autorităţile publice în vederea satisfacerii unor nevoi cu caracter social, vizând asigurarea apărării naţionale, menţinerea ordinii interne şi asecurităţii civile, păstrarea echilibrului ecologic, protecţia socială. În acest context, economiei publice îi sunt specifice fluxurile financiare constituite din veniturile prelevate la buget pe baza deciziei publice şi fluxurile băneşti care apar ca urmare a relaţiilor de creditare bancară,în scopul acoperirii deficitelor pe termene foarte scurte ale trezoreriei publice, precum şi arelaţiilor de credit public, menite să acopere deficitul bugetar.Economia publică se situează în afara sferei de cuprindere a forţelor pieţei, astfel

3

căajustarea nevoilor şi a resurselor destinate satisfacerii acestora se realizează pe baza decizieiautorităţilor publice.

În cadrul economiei naţionale, sistemul fiscal are drept scop asigurarea finanţăriieconomiei publice pe calea prelevărilor fiscale, precum şi intervenţia în economie a autorităţii publice, în vederea corectării fluctuaţilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în cadruleconomiei de schimb . Prelevările fiscale au fost instituite începând de la apariţia puterii publice a Statului,în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia şi al realizării sarcinilor de satisfacere a nevoilor publice sau colective.Formele concrete de manifestare în prezent a prelevărilor fiscale sunt impozitele şi taxele percepute de bugetul public, precum şi contribuţiile mobilizate pentru constituireafondurilor speciale ale macrosistemului economico-social. Luând în considerare cele menţionate, se poate reţine că, sistemul fiscal cuprinde unansamblu de concepte, principii, metode şi procese referitoare la o mulţime de elemente(materia impozabilă, cotele de impunere, subiecţii fiscali, capacitatea contributivă, presiuneafiscală etc.), între care se manifestă o multitudine de relaţii rezultate din proiectarea,legiferarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor şi care sunt gestionateconform prevederilor din legislaţia fiscală, în scopul realizării obiectivelor ce-i sunt proprii.

1.2. CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂA SISTEMELOR FISCALE

Diversitatea sistemelor fiscale, ca rezultat al condiţiilor istorice şi geografice diferitede dezvoltare a statelor, la care se adaugă influenţa deciziilor politice, determină nerelevanţaunor comparaţii între acestea. De aceea, se impune găsirea unor elemente de referinţă, înfuncţie de care să se analizeze dintr-un punct de vedere spaţial şi temporal evoluţia sistemelor fiscale ale unor ţări cu structuri economico-sociale asemănătoare. Luând în considerare concepţiile care au stat la baza conturării lor, sistemele fiscale seclasifică în : •sisteme fiscale utopice; •sisteme fiscale funcţionale; •sisteme fiscale teoretico-proiective.

I. Sistemele fiscale utopice sunt creaţii teoretice prin care se susţine ideea utilizăriiunui impozit unic, avându-se în vedere: •credinţa că este posibilă standardizarea prelevărilor fiscale, apărută în perioada în careeforturi substanţiale erau depuse pentru introducerea unui sistem unic de măsurare atimpului şi a lungimii, precum şi a unei monede unice la nivelul statelor în formare; •influenţa curentelor teoretice ce încercau să explice modul de formare a veniturilor; •cerinţa eliminării numărului mare de impozite stabilite injust.Primul promotor al acestei idei a fost Vauban, care, în lucrarea sa „Dime royale”, propune introducerea unei dijme unice şi eliminarea tuturor celorlalte obligaţii fiscale,urmărind suprimarea privilegiilor şi asigurarea egalităţii obligaţiilor. Însă, prin

4

propunereaunor excepţii, vizând menţinerea impozitului pe sare (gabela) şi a unor taxe vamale lafrontiere, ideea impozitului unic este distrusă.

II. Sistemele fiscale funcţionale sunt întemeiate pe funcţiile şi sarcinile care revinstatului pentru satisfacerea nevoilor publice şi în ce priveşte corectarea unora dindisfuncţionalităţile economiei reale.Sistemele fiscale funcţionale au existat şi există în diverse forme de concretizare,corespunzătoare evoluţiei societăţii omeneşti, gradului de dezvoltare economico-socială şinaturii regimurilor politice.Clasificarea acestor sisteme fiscale este realizabilă prin luarea în considerare a naturii impozitelor predominante şi a intensităţii presiunii fiscale, cum ar fi:

1) În funcţie de natura impozitelor predominante: o Sistemele fiscale în care predomină impozitele directeo Sistemele fiscale în care predomină impozitele indirecteo Sistemele fiscale cu predominanţă complexăo Sistemele fiscale axate pe impozitele generaleo Sistemele fiscale în care predomină impozitele particulare

2) În funcţie de intensitatea presiunii fiscaleŞo Sistemele fiscale greleo Sistemele fiscale uşoare

III. Sistemele fiscale teoretico-proiective sunt cele orientate spre înfăptuirea programelor de reformă fiscală, avându-se în vedere dinamica dezvoltării structurilor socialeşi economice, cerinţele mobilizării resurselor destinate finanţării nevoilor sociale alecomunităţilor, pe plan naţional şi local, în condiţiile asigurării randamentului scontat al prelevărilor fiscale şi ale promovării echităţii fiscale.

1.3. PRINCIPIILE POLITICII FISCALE

Conform legii finanţelor publice, principiile generale bugetare se adaptează la specificul fiecarui buget. Aplicarea lor diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta în cadrul aceluiaşi stat, în funcţie de condiţiile concrete ale economiei respective cât şi de prioritatile şi obiectivele politicii acestuia.

Principiul universalitatii presupune inscrierea in buget a sumelor globale ale veniturilor si cheltuielilor publice, chiar in conditiile in care realizarea veniturilor publice presupune efectuarea unor cheltuieli prealabile. Cu alte cuvinte, nu pot fi compensate veniturile bugetare cu cheltuielile aferente acestora. In buget veniturile trebuie sa figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale, astfel incat sa se ofere posibilitatea puterii legislative (Parlamentul) sa cunoasca veniturile totale pe care statul urmeaza sa le incaseze precum si destinatia pe care acestea o vor primi.

5

In practica, cerintele acestui principiu nu sunt intotdeauna respectate astfel ca, in unele cazuri s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, unde veniturile si cheltuielile unor institutii figureaza cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile dintre veniturile posibile si cheltuielile aferente lor. Astfel de venituri si cheltuieli ce se pot inscrie in buget numai cu soldul pot fi urmatoarele:

□      veniturile de la intreprinderi publice si subventiile catre acestea;

□      varsamintele catre buget si subventiile primite de la acesta in cazul relatiilor bugetelor locale cu bugetul de stat;

□      subventiile primite de unele institutii din sfera nemateriala, care realizeaza venituri pe care le retin pentru acoperirea unei parti din cheltuielile lor.

Universalitatea presupune unitate bugetara adica toate veniturile si cheltuielile bugetare sa fie inscrise intr-un singur document care sa reuneasca, printr-o prezentare clara, veniturile cu sursele lor de provenienta si cheltuielile cu destinatia lor. Unitatea bugetara are ca efect elaborarea unui buget unic care sintetizeaza ansamblul relatiilor financiare publice.

Ca si in cazul universalitatii, unitatea bugetara admite derogari, dictate de complexitatea relatiilor in cadrul economiei, precum si de unele evenimente ce apar in anumite conditii date. Astfel, pe langa bugetul general (ordinar), se mai intocmesc si alte bugete cum ar fi: bugete autonome, bugete extraordinare, bugete anexe si conturi speciale de trezorerie.

Bugetele autonome se intocmesc de catre colectivitati locale si de intreprinderi publice cu personalitate juridica si autonomie functionala. Concret, intocmesc bugete autonome:

□ unitatile administrativ-teritoriale (judete, orase, comune) pentru care autonomia bugetara este reala, fara ca ele sa aiba si o autonomie financiara deoarece veniturile proprii nu sunt suficiente acoperirii cheltuielilor; de aceea bugetele locale sunt corelate cu bugetul administratiei centrale de stat in masura in care primesc de la acesta subventii;

□ intreprinderile publice cu caracter industrial sau comercial care realizeaza venituri ce le permit in mare masura acoperirea cheltuielilor aferente.

Bugetele extraordinare se intocmesc in situatii speciale cum sunt: crize economice, calamitati naturale, razboaie etc. Veniturile inscrise in aceste bugete provin din impozite special instituite, imprumuturi sau emisiune monetara.

Bugetele anexe sunt bugete distincte de bugetul ordinar al statului, care se anexeaza la acesta si se voteaza separat de catre Parlament. Ele se elaboreaza pentru veniturile si cheltuielile unor institutii publice sau intreprinderi proprietate de stat care nu au in mod obligatoriu personalitate juridica. Bugetele anexe se coreleaza cu bugetul

6

ordinar al statului, prin evidentierea soldului lor la partea de venituri (daca acestea sunt mai mari decat cheltuielile) sau la partea de cheltuieli (in caz contrar) primind astfel subventii bugetare.

In stransa legatura cu universalitatea si unitatea bugetara, functioneaza sintagma neafectarii veniturilor bugetare. Aceasta inseamna ca veniturile incasate la buget se despersonalizeaza, adica, veniturile in ansamblu, se utilizeaza pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Nu se admite ca un anumit venit bugetar sa fie folosit pentru acoperirea unei anumite cheltuieli. Si de la acest principiu exista abateri care sunt aceleasi cu cele de la principiul unitatii bugetare. Astfel, pentru finantarea anumitor activitati si servicii ale statului se scot in afara bugetului ordinar anumite venituri care fac obiectul unor bugete autonome, extraordinare, anexe sau conturilor speciale de trezorerie.

Principiul publicitatii bugetului este principiul care presupune ca dupa dezbatere si aprobare, bugetul si contul privind inchiderea exercitiului bugetar sa fie publicate in Monitorul Oficial sau in culegeri de legi. De asemenea datele inscrise in proiectul de buget sunt date publicitatii in presa, radio si televiziune.

Publicarea bugetului este o necesitate in conditiile participarii la relatiile economice, financiare si monetare internationale.

Principiul anualitatii bugetului se refera la perioada de timp pentru care se intocmeste si la perioada in care se incaseaza veniturile si se efectueaza cheltuielile. Ratiunile pentru care acest principiu functioneaza sunt de ordin politic si tehnic. Astfel, ratiunile politice se refera la eficienta controlului parlamentar asupra gestionarii bugetului, iar cele tehnice au in vedere gradul mai mare de realitate al previziunii anuale a veniturilor si cheltuielilor.

Referitor la perioada in care se executa bugetul, aceasta poate sa coincida sau nu cu perioada pentru care a fost aprobat, aceasta deoarece unele venituri se incaseaza, iar unele cheltuieli se efectueaza dupa expirarea anului bugetar. Problematica veniturilor neincasate si a cheltuielilor neefectuate se poate solutiona prin:

□      sistemul de gestiune prin care, la sfarsitul anului bugetar, bugetul se incheie, iar contul de inchidere a exercitiului bugetar va cuprinde numai veniturile incasate si cheltuielile efectuate; veniturile neincasate urmeaza a figura in bugetul anului urmator, iar cheltuielile se vor inscrie in bugetul anului in care se vor efectua;

□      sistemul de exercitiu prin care, executia bugetara se prelungeste pana la incasarea veniturilor prevazute si efectuarea cheltuielilor bugetate. Acest sistem prezinta inconvenientul functionarii paralele a doua bugete.

Principiul specializarii bugetare are in vedere inscrierea in buget si aprobarea de catre Parlament a veniturilor pe surse de provenienta si a creditelor bugetare pe categorii de cheltuieli. Credit bugetar inseamna suma inscrisa in buget si aprobata de Parlament, in limita careia se pot efectua plati in contul fiecarei cheltuieli. In vederea asigurarii

7

cerintelor acestui principiu este necesar ca veniturile si cheltuielile sa fie inscrise in buget dupa o schema unitara. Aceasta schema poarta denumirea de clasificatie bugetara si cuprinde gruparea veniturilor si cheltuielilor intr-o anumita ordine si pe baza unor criterii precis determinate.

Principiul echilibrului bugetar presupune acoperirea integrala a cheltuielilor din veniturile ordinare ale bugetului. Echilibrul bugetar are in vedere elaborarea unor bugete balansate, precum si pastrarea echilibrului in perioada de executie a bugetului.

Acest principiu a fost, pana nu demult, considerat “principiul de aur al gestiunii bugetare”. In prezent, insa, el nu mai figureaza ca principiu bugetar explicit in noua lege a finantelor publice din cauza practicii tot mai raspandite, de elaborare de bugete deficitare, ca urmare a cresterii mai rapide a cheltuielilor publice. Principalii determinanti ai acestei cresteri sunt: majorarea cheltuielilor cu aparatul de stat, cursa inarmarilor, cresterea cheltuielilor cu datoria publica etc.

Principiul realitatii bugetare este unul implicit, el nu apare in legea finantelor publice, si are in vedere doua aspecte:

□        inscrierea in buget a veniturilor bugetare posibile de realizat, deci cu un grad de certitudine cat mai mare si a cheltuielilor necesare perioadei bugetate, prioritare in conditiile perioadei date;

□        modul de elaborare si executia bugetului sa aiba la baza date verificabile si usor de identificat.

2.PARTICULARITĂŢI ALE SISTEMULUI FISCAL SUEDEZ

Suedia ocupă locul al cincisprezecelea în analiza sistemelor fiscale a statelor membre , urmarind criteriul stabilit: ordinea cronologica şi alinierea alfabetică , insa intr- o clasificare după cele mai mari impozite ocupă pe de parte locul 1 in cadrul Comunităţii Europene. Ţară UE din anul 1995, Suedia prezintă o politică fiscală influenţată de evoluţia de ansamblu a economiei suedeze in general. Intrucăt la inceputul anilor '90 , Suedia a trecut printr-o perioadă de recesiune economică severă, politica fiscală a inregistrat un proce major de reformă urmărind consolidarea fiscală. Procesul de reformă fiscală a urmărit in principal din majorarea veniturilor din impozite, în paralel cu o reducere a cheltuielilor publice. Rezultatul reformei fiscale, combinate desigur cu alte măsuri de politică economică în general, a fost o evoluţie pozitivă a indicatorului suedez al presiunii fiscale globale care atingea aproximativ 49% in anul 1995 si chiar 54% in anul 2001 ( în 2005 valoarea era de 51,1 % ). De astfel , trebuie subliniat incă o dată că Suedia deţine cel mai înalt nivel al presiunii fiscale din intreaga Comunitate Europeană,

8

media anilor 1990-2005 de 51,4% depaseste considerabil ( cu peste 10 procente ) media comunitară peste aceeasi ani de doar 40,6%. Pornind de la acestă scurtă descriere a politicii fiscale din Suedia, se continuă analiya sistemului fiscal din acestă ţară cu o scurtă descriere a principalelor impozite şi taxe suedeze, apoi cu o uşoară detaliere a reformei fiscale din ultimii ani şi cu o comparare a presiunii fiscale suedeze cu media comunitară din perioada 1995-2005.Structura sistemului fiscal arată că Suedia se bazează destul de mult ( până la 22% din PIB ) pe impozitarea directă. Practic un indicator mediu de 40,3% din veniturile fiscale totale suedeze defineşte impozitele directe pentru perioada 1995-2005. Pentru anul 2005, structura fiscalităţii suedeze este urmatoarea: 39% din veniturile totale sunt asigurate de impozitele directe, 30,7% provin din contribuţii sociale şi 30,3% sunt reprezentate de impozitele indirecte. În aceste condiţii este evident că Suedia se caracterizează printr-o fiscalitate ridicată asupra muncii. Dintre Impozitele directe, impozitul pe venitul personal ocupă locul principal. Circa 17 procente din PIB sunt realizate în Suedia din încasările din acest impozit . Legislaţia fiscală suedeză grupează acest impozit pe trei categorii: impozitul naţional pe venitul personal, impozitul municipal pe venitul personal şi impozitarea persoanelor nerezidente. Impozitul naţional pe venitul persoanelor fizice are, desigur, ca beneficiar statul suedez. Regelementat prin Legea impozitului naţional pe venit nr. 576 din 1947, amendată de actul normativ nr. 1606 din 1998. Plătitorii acestui impozit sunt toate persoanele fizice care locuiesc pe teritoriul statului suedez. Baza de impozitare este dată de totalitatea veniturilor provenite din salarii , pensii, alte venituri similare (remuneraţii de acelasi tip) şi veniturile din afacerile unicorporale. Impozitul se aşeaza asadar asupra tuturor veniturilor de acest fel, mai puţin deducerile legale, realizate pe parcursul unui an fiscal. Cotele de impunere la aceste venituri sunt două împărţite pe două tranşe de venituri: 20% şi 25%. Alături de acestea se impozitează veniturile de capital, respectiv: dividende, dobânzi, alte câştiguri de capital, practicându-se o cotă de impunere de 30 %. Categoria a doua a impozitului pe veniturile persoanelor fizice se referă la cele colectate de municipalităţi , reglementate de Legea impozitului municipal pe venit nr. 370 din anul 1928, modificat de actul normativ suedez nr. 1767 din 1998. Cota de impunere pentru aceste venituri este in jur de 31% , această cotă depinzând de fiecare municipalitate în parte. Impozitarea veniturilor nerezidenţilor se stabileşte în conformitate cu legea nr. 586 din anul 1991, modificată de actul normativ nr. 252 din 1998. Incasările acestui impozit se colectează în totalitate la bugetul statului suedez , practicându-se o cotă de 25% la venitul global realiyat de nerezidenţi pe teritoriul Suediei. În 1995, impozitul statutar de stat asupra venitului in valoare de 20% a fost crescut la 25% pentru o perioadă de 3 ani. Această creştere a devenit permanentă in 1999, dar pentru veniturile cu un prag mai ridicat ( 4 420 € in 2001 ). Drept rezultat în prezent, există 3 tranşe fiscale ale impozitului pe venit. Contribuţiile sociale ale angajatorilor au fost de asemenea reduse în 1993, dar de atunci au fost mărite într-o anumită măsură. Contribuţiile generale pentru pensii ale angajaţilor au fost introduse în 1993 fiind introduse gradual şi crescute până în 1998, făcând parte în prezent din noul sistem de pensii. În ultimii ani, modificările majore ale politicii fiscale constrau în reducerea impozitului pe venit în principal prin compensarea distribuţiei generale pentru pensii ale

9

angajaţilor, precum şi de strategia reformei impozitelor verzi . Ajustări continue descrescătoare au fost de asemenea efectuate asupra impozitelor pe propritatea imobiliară şi pe avere ca răspuns la creşterile suferite de preţurile proprietaţii. Un al doilea impozit direct asupra căruia ne oprim în analiza noastră este impozitul suportat de persoanele juridice ( aceasta atinge un procent multianual mediu de doar 2,9% în PIB ): impozitul pe venitul net al societaţii comerciale, care deşi inregistrează o evoluţie ascendentă a ponderii sale în PIB-ul suedez în ultima perioadă (1995-2005) nu atinge aşadar decât maxim 3%. Baza legală a acestui impozit nr. 567 din anul 1947, amendată de Legea nr. 1606 din anul 1998, beneficiar fiind statul. Acest impozit se aplică la venitul net realizat pe parcusul unui an fiscal. O reducere fiscală de 20% din venitul anual este premisă pentru o perioadă de 5 ani. Legislaţia suedeza prevede şi excepţii de la acest impozit pentru următorii : guverne, municipalităţi, Fondul Naţional de Pensii, fundaţii, asociaţii nonprofit, asociaţii caritabile si religioase. Pierderile înregistrate sunt deductibile pe parcursul mai multori ani succesivi. Acest impozit are o colectare anuală şi cunoaşte doua rate: una statutară de 28%, iar pentru fondurile de securitate de 30%. Impozitele indirecte însumează aproximativ 30% din totalul impozitelor suedeze. În perioada anilor 1995-2005 aceste impozite raportate la PIB ating valori situate între 16 şi 19%. Dintre aceste taxa pe valoare adaugată reprezintă cel mai important impozit indirect suedez colectând circa 9 procente din PIB în ultima perioadă de timp (1995-2005). Reglementat prin Legea privind TVA nr. 200 din anul 1994, modificată prin actul normativ nr. 1675 din 1998, acest impozit este colectat in totalitate de statul suedez. Legislaţia suedeză prevede excepţii de la plata taxei pe valoarea adaugată pentru servicii culturale şi educaţionale, servicii sociale şi de sănătate , servicii financiare, tranzacţii de asigurări, tranzacţii imobiliare, evenimente sportive, organizaţii de stat, autorizatii locale, organizaţii nonprofit, livrările de organe umane, sânge şi lapte;producţia farmaceutică , livrările pentru misiunile diplomatice şi organizaţiile internaţionale ale altor ţări din Uniunea Europeană; exporturile. Cotele de impunere sunt următoarele: cota standard de 25 %; o cotă de 12% pentru transportul de pasageri, cazările hoteliere, produsele alimentare, lucrările de artă ; o cotă de 6% ziare, cinema, concerte , teatre , muzee private, evenimente sportive organizate de persoane juridice şi o cotă de 6% pentru exporturi. Alte impozite indirecte sunt accizele, toate fiind colectate de guvernul suedez, din care amintim: accizele pe energie, pe tutun, pe bere si vin. Reglementate prin următoarele acte legislative suedeze: Legea accizelor pe energie nr. 1776 din 1994, Legea impozitului pe tutun nr. 1463 din 1994, Legea impozitului pe alcool nr. 1464 din 1994, toate aceste impozite indirecte insumează circa 3-4 % din PIB . Contribuţiile de asigurări sociale sunt circa 30% din totalul veniturilor fiscale. Acest mixaj fiscal ( 40% impozite directe, 30% impozite indirecte şi 30% contribuţii la asigurările sociale ) caracterizează Suedia începând din anul 1995 şi până la prezent. În continuare se prezintă şi alte informaţii despre reforma fiscală din Suedia : reforma fiscală a urmarit în principal extinderea bazei fiscale şi un tranfer de impozitare indirectă catre impozitarea directă. Reforma fiscală majoră din 2001 a transformat sistemul fiscal intr-un aşa-zis sistem fiscal ˝dual˝ al venitului , care combină o impozitare extrem progresivă a venitului din muncă , cu o rată generală mai mică asupra venitului din capital. Guvernarea locală impune o rată fixă de aproximativ 30% ( in funcţie de

10

municipalitate sau de judeţ ) asupra venitului câştigat (şi anume asupra venitului din muncă şi a celui din afaceri unicorporale ). Un impozit de stat uniform mic (SEK 2000) este aplicat tuturor tipurilor de venit şi asupra veniturilor peste 29.330 € (în anul 2001 ) reprezentând o tranşă adiţională cu o rată fiscală de 20%. Pentru venitul din capital există o rată fixă de 30%. În general reforma a rezultat intr-un transfer de la impozitele directe către cele indirecte, în combinaţie cu o lărgire a bazelor fiscale. De exemplu, baza TVA-ului a fost lărgită pentru a include şi consumul de servicii şi de energie iar un impozit pe dioxidul de carbon a fost inclus. Începând din anii 1999-2000 se observă reduceri ale cotelor de impunere, în scopul procurării de venituri fiscale mărite ( în special în ceea ce priveşte impozitele pe muncă) . O strategie de reformă a impozitelor verzi pentru o perioadă de 10 ani a fost începută în 2001, şi corespunde în total cu circa 1,4% din produsul intern brut ( 2001 ). Creşterile fiscale au afectat în principal impozitele pe energie ale gospodăriilor şi contribuţiilor sociale ale angajatorilor. Totalul impozitelor ecologiste se ridică la valoarea de aproximativ 2,9% din produsul intern brut în 2001. Rata fiscală implicită pentru capital a fost mărită in mod substanţial. La începutul perioadei Suedia mai prezenta un nivel relativ scăzut al ratei fiscale implicite pentru capital, în timp ce spre sfârşitul perioadei 1995-2005 nivelul se situa peste media Uniunii Europene. Cea mai mare parte a acestei creşteri poate fi atribuită sarcinii fiscale asupra capitalului şi asupra venitului din afaceri. Veniturile fiscale în procentaj din produsul intern brut au crescut atât pentru gospodării , cât şi pentru societăţi. În ceea ce priveşte numitorul ratei fiscale implicite ( care este calculat prin utilizarea datelor contabile naţionale ), trebuie remarcat că societaţile comerciale au suferit unele reduceri ale profiturilor în relaţie cu produsul intern brut datorită creşterilor costurilor muncii şi impozitelor indirecte mari care nu au putut fi intregral transformate în preţuri mai mari în timpul acelei perioade. Transferul relativ de la plăţile dobânyilor către dividende rezultat în reduceri mai mici pentru baza impozabilă ar putea de asemenea explica sarcina fiscală in creştere asupra capitalului şi venitului din afaceri între anii 1995 şi 2003. (Calculele Ministerului Suedez de Finanţe pentru o rată fiscală medie efectivă comparabilă efectiate utilizând microdatele generale ( baza de date Frida a Ministerului de Finanţe al Suediei) arată de asemenea o tendinţă ascendentă până în 1998, deşi baza impozabilă in relaţie cu produsul intern brut a crescut uşor până în anul 200. În 2000 acest indicator alternativ a început să se decline . Ţinând cont de întârzierea temporară şi de influenţa asimetrică a pierderilor cuprinse între balanţele naţionale, este posibil ca o caracteristică similară să fi fost vzibilă în anii de după 2000 în cazul ratei fiscale implicite pentru capital). Sarcina fiscală crescută a capitalului pentru gospodării poate fi parţial explicată de impozitarea câştigurilor de capital mărite datorită expansiunii pieţelor financiare. (Nu este posibilă contabilizarea câştigurilor de capital ca parte a venitului impozabil în cadrul balanţelor contabile naţionale. Din acest motiv creşterea sarcinii fiscale a capitalului pentru Suedia este supraestimată în acea perioadă). O altă explicaţie reiese din diminuarea substanţială a plăţilor deductibile nete pentru dobânzi , datorită ratelor descendente pentru dobănzi. Acest eveniment poate fi atribuit facilităţilor reformei fiscale, în combinaţie cu perioade în care rata reală a dobânzilor a fost extrem de mare. Suedia este, fără îndoială, o ţară cu o presiune fiscală ridicată.Situată pe primul loc în Comunitatea Europeană, presiunea fiscală globală suedeză ( calculată ca medie pentru perioada 1995-2005 ) cu o valoare de 51,4% este cu peste 10 procente mai ridicată

11

decât media EU25 pentru acelaşi interval de timp. Impozitele indirecte reprezintă, ca procent în PIB, 17,3% , fiin de asemenea unele din cele mai ridicate din întrega Uniune Europeană, unde media este de 14,2% ( Suedia este poziţionată pe locul 24 din 25 în clasamentul acestui impozit- aşadar o presiune fiscală mare în Suedia determinată de impozitele directe, singura ţară din UE cu o valoare superioară a acestui indicator fiind Danemarca) . Dintre aceste TVA se remarcă cu un procent de 8,3% de asemenea peste media comunitară din anii 1995-2005 cu circa un procent ( de asemenea locul 24 din 25 –singura cu valori mai mari fiind de asemenea Danemarca). De astfel şi accizele suedeze, depăşesc media UE (3,5% faţă de 3,1% ). Explicaţia acestui raport al impozitelor pe consum faţă de produsul intern brut care situează Suedia mult peste media Uniunii Europene este următoarea: deţinând una dintre cele mai ridicate rate standard pentru TVA şi de asemenea rate peste medie pentru accize, Suedia aparţine în mod evident grupului de ţări cu impozite pe consum relativ mari, alături de Danemarca si Finlanda. Rata fiscală implicită pentru consum s-a menţinut la circa 28% între anii 1995-2005, valoare care se situează cu 8 puncte procentuale peste media europeană. Continuând cu impozitele directe, se observă că şi în acest caz, Suedia se clasează pe primul loc în Uniunea Europeană ( cu o medie a impozitelor directe/PIB în ultimii ani de circa 21% faţă de media EU25 de doar 12,7% pentru aceeasi perioadă). Dintre acestea, impozitul pe venitul personal este aproape dublu ca procent în PIB-ul suedez (17%) faţă de media comunitară de doar 8,9% . Evident că impozitele pe munca angajată a demonstrat o tendinţă ascendentă până în 1998 în principal ca o consecinţă a diferitelor măsuri fiscale adoptate pentru a mări resursele fiscale. Rata fiscală implicită pentru munca ( angajată ) prezintă o tendinţă similară având un maxim de 51,3% în 1998.De atunci, rata fiscală implicită a început să se diminueze lent. În 2001, a avut o valoare de 49% apropiat de nevelul săau iniţial din 1995. Acest lucru oglindeşte diferitele decizii politice luate în perioada 1995-2001. Iniţial, măsurile diferite au vizat impozitul pe venit şi contribuţiile sociale, în timp ce în ultimii 2 ani, s-a renunţat la unele dintre aceste măsuri. Impozitul suportat de societăţile suedeze este ca pondere în PIB aproximativ egal cu cel din Comunitatea Europeană fiind de 2,9% faţă de media UE de 3,0%. Concluzionând , Suedia este o ţară cu impozitele fiscale ridicate din care 59,4% alimentează bugetul statului, 29,7% revin colectivităţilor locale şi 9,8% spre Fondurile de Securitate Socială.

12

BIBLIOGRAFIE

Istrate, C. –Fiscalitate şi contabilitate in cadrul firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000 Ristea, M.- Fiscalitatea şi contabilitatea întreprinderii, Ed. Tribuna Economică,

Bucureşti, 1995 Institutul Suedez: http://www.si.se http://www.worldbank.org/

13