sociologia deviantei si controlului social

102
1 UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI Conf. univ. dr. I ON PÂRVULESCU Asist. univ. drd. RALUCA RIDZI Prep. univ. ROXANA PLEŞA SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI CONTROLULUI SOCIAL – Note de curs – 2008

Upload: cristian-auras

Post on 26-Jun-2015

695 views

Category:

Documents


6 download

TRANSCRIPT

Page 1: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

1

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

Conf. univ. dr. I ON PÂRVULESCU

Asist. univ. drd. RALUCA RIDZI

Prep. univ. ROXANA PLEŞA

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI

CONTROLULUI SOCIAL

– Note de curs –

2008

Page 2: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

2

C A P I T O L U L I

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI CONTROLULUI SOCIAL; OBIECTUL DE STUDIU AL

SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI

Fenomenul de devianţă socială şi în special cel manifestat sub forma infracţionalităţii, constituie o problemă socială foarte complexă, rezultată din interacţiunea unor cauze individuale şi sociale şi a unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiinţifică stau la baza măsurilor de politică penală şi socială, menite să conducă la prevenirea şi diminuarea manifestărilor antisociale, care cunosc o amploare fără precedent în lumea contemporană. Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline, din unghiuri de vedere diferite: criminologie, sociologie, drept penal, psihologie judiciară, medicină legală etc. fenomenul de devianţă în general, cel de infracţionalitate (delincvenţă) în special, prin complexitatea cauzelor şi efectelor sale, impun coordonarea, coroborarea eforturilor acestor discipline, o abordare interdisciplinară. Altfel, există riscul unor opinii distincte care nu de puţine ori sunt absolutizante – ale psihologilor, sociologilor, juriştilor, psihiatrilor, pedagogilor etc. – şi care dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare. Ca noţiune larg utilizată în sociologia contemporană şi fundamentând un întreg sistem teoretic şi conceptual, care a dat naştere sociologiei, devianţei ca ramură aparte a cunoaşterii sociologice, noţiunea de deviantă desemnează în înţelesul său cel mai general, nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea nonconformitate vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor şi regulilor de convieţuire socială sau acţiunilor care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportament care se abat de la conduita permisibilă social, „medie” sau „normală”.

Page 3: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

3

În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită din acele comportamente care se abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social. Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată W.J.H. Sprott, devianţa include „ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”. Nu există societate în care aceste acte sau conduite să nu se manifeste. Devianţa, subliniază G.A. şi A.G. Theodorson, este un fenomen obişnuit în viaţă oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punctul de vedere al unei structuri normative particulare. Reprezentând o proprietate a grupului, dar şi un punct de referinţă pentru diferitele situaţii sociale, normele indică ceea ce este greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă, în cadrul ei, comportamente „variante” noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă un individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant. Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora. Ea are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa penală”), întrucât include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil. Ce înseamnă un comportament acceptat şi dezirabil? Este acesta un comportament universal? Cine stabileşte criteriile în baza cărora o conduită este considerată „normală” şi alta deviantă? Realitatea este că nu există criterii sau reguli valabile pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite graniţe ferme între ceea ce este normal şi deviant sau patalogic. Nici măcar în cadrul aceleiaşi societăţi – spune S.M. Rădulescu – nu există grupuri sociale care utilizează aceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă. Unele grupuri sau unele societăţi sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unor comportamente şi acţiuni ale membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă, intolerante, mai puţin dispuse să accepte conduite care în alte grupuri sau societăţi sunt considerate normale. Exemplu: homosexualitatea şi lesbianismul. În Statele Unite se manifestă o toleranţă mai mare, dar şi acolo există state ori localităţi ale căror populaţii reacţionează diferit faţă de aceste practici.

Page 4: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

4

(În San Francisco din California, de exemplu, aceste conduite sunt convenţionale şi în majoritate acceptate, în timp ce în zonele din Sud-Vest cum este Texasul, reacţiile de respingere sunt foarte accentuate). Acest exemplu demonstrează că atât normalitatea cât şi devianţa sunt noţiuni relative şi că, ce într-o societate ori într-un grup este apreciat drept deviant, în altă societate sau alt grup este considerat drept normal. Un comportament deviant este, deci, un comportament „atipic”, care se abate de la poziţia standard (medie) şi încalcă (transgresează) normele socialmente recunoscute şi acceptate în cadrul unei anumite societăţi. În fiecare societate există norme şi valori diferite, modele culturale distincte pentru mai multe grupuri ale ei. Caracterul „valabil” sau „mai puţin valabil” al unei valori nu poate fi probat prin intermediul mijloacelor ştiinţifice, doar la limită, prin acordul experţilor. De aceea, nu numai că nu se poate vorbi de superioritatea unui model cultural faţă de altul, dar nici culturile nu pot fi comparate între ele, deoarece întotdeauna punctul de referinţă al aprecierii va fi constituit din criterii evaluative aparţinând unei singure culturi care nu poate fi „judecătoarea” alteia. Astfel, în majoritatea culturilor, moartea apare ca o sursă de tristeţe, ca o pierdere care face să sufere alte persoane. Totuşi, în anumite culturi, ca de exemplu la eschimoşi, moartea este un prilej de bucurie. Oamenii vor să moară înainte să ajungă prea bătrâni. Ei cred că viaţa pe pământ este un preludiu al vieţii eterne, unde ar dispune în continuare de facultăţile fizice şi mentale de dinaintea morţii. Dacă ar trăi până la decrepitudine, ei ar rămâne astfel etern. De aceea, un fiu respectos poate să-şi omoare părinţii, convins că le acordă cea mai mare favoare posibilă (P. Golu, Psihologia Socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1974, pag. 104). Acest impas metodologic, în virtutea căruia un model cultural nu poate fi considerat „mai bun” sau „superior” altuia, a fost denumit de către antropologi, „principiul relativismului cultural”. Aplicat în sociologia devianţei, acest principiu ne obligă de la început să considerăm că noţiunile de „normalitate” şi „devianţă” sunt relative, în sensul că nu pot fi evaluate decât prin intermediul standardelor culturale (valori, norme, simboluri) existente în societatea, colectivitatea sau grupul luat ca referinţă. În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupuri infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele convenţionale (convenţiale) sau morale, putând spune din acest punct de vedere, că într-un fel sau altul, toţi membri societăţii sunt, într-o perioadă sau alta a vieţii lor, devianţi. Nici chiar cei care elaborează şi aplică legile nu pot, chiar dacă ar vrea, să respecte, în mod absolut, toate normele societăţii. E. Durkheim spunea că „nu se poate concepe sau imagina o societate de sfinţi, un schit exemplar şi perfect”.

Page 5: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

5

La fel ca şi noţiunile de anomie, conflict social, normativitate şi patologie socială, devianţa se înscrie unui concept cu caracter şi mai general denumit ordine socială.

Putem defini această noţiune – spune S.M. Rădulescu – ca „ansamblul normelor, regulilor şi obligaţiilor membrilor unei societăţi, care ghidează raporturile lor de coordonare subordonare şi colaborare, asigurând în acest fel, funcţionalitatea societăţii”.

Orice act de devianţă semnifică, de fapt, o anumită încălcare a ordinei sociale specifică unei forme distincte de viaţă socială: grup, societate, asociaţie etc.

Noţiunea de ordine socială – spune în continuare S.M. Rădulescu – are două semnificaţii principale care pot fi uşor confundate una cu alta:

- prima, care se referă la succesiunea regulată a unor evenimente , fenomene, relaţii sociale;

- a doua, care vizează esenţa sistemului social-politic al unei societăţi, caracterul puterii ei politice.

Prima semnificaţie se află, de fapt, în centrul oricărei teorii sociologice care încearcă să explice viaţa socială ca un univers ordonat de evenimente sociale.

Cea de-a doua semnificaţie are, esenţialmente, un caracter ideologic postulând necesitatea ca indivizii să se supună (în mod conformist) cerinţelor de ordine ale sistemului.

Pentru acest motiv, orice acţiune, îndreptată contra esenţei politice a sistemului este considerată deviantă şi sancţionată ca atare. În realitate multe acţiuni au şi un caracter pozitiv. Teoria sociologică pune în evidenţă existenţa a două tipuri de devianţă, a două sensuri diferite şi anume:

a) un sens restrâns, prioritar normativ, care acordă actelor de încălcare a normelor semnificaţii exclusiv negative - „devianţă negativă” - (încălcarea normelor din rea voinţă) şi le supune, în consecinţa sancţionării;

b) un sens mai larg, care valorizează pozitiv acţiunile de eludare, schimbare sau revoltă contra normelor - „devianţă pozitivă” - calificându-le ca acţiuni inovatoare sau revoluţionare.

În sens restrâns, devianţa este concepută ca transgresare a normelor sociale acceptate, ceea ce echivalează cu un prejudiciu pentru comunitate.

În sens larg, devianţei i se atribuie calitatea de a fi specifică unui comportament care „face” altfel lucrurile decât erau făcute în mod tradiţional sau încearcă să schimbe ordinea socială recunoscută.

Rezultă deci, că devianţa pozitivă poate avea o influenţă favorabilă asupra ordinei sociale, în timp ce, devianţa negativă are efecte nefavorabile.

Această distincţie – devianţă pozitivă, devianţă negativă – spune S.M. Rădulescu, evidenţiază şi o altă trăsătură a devianţei ca noţiune: ea nu numai că are un caracter relativ, dar şi unul ideologic, servind, adeseori, ca etichetă aplicată acelor indivizi, care prin acţiunile şi conduitele lor, deranjează pe cei care deţin puterea.

Page 6: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

6

În mod real – spune autorul în continuare – ordinea socială nu trebuie să excludă, ci dimpotrivă, să implice, în mod firesc, tensiuni şi conflicte, deviaţii sau abateri, capabile să determine schimbarea socială.

Nici o ordine socială nu este ideală, după cum nici devianţa nu are, exclusiv, un efect distructiv. În multe cazuri, ea poate desemna conduite creative sau acţiuni novatoare, care se abat de la regulile „tradiţionale”, adoptând sau elaborând noi căi, mult mai eficace, de atingere a unor scopuri. Devianţa, în concepţia lui R.K. Merton, este o formă de comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statutul social respectiv.

Page 7: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

7

C A P I T O L U L II

PREMISE TEORETICE ALE CONSTITUIRII SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI; CONTRIBUŢIA

SOCIOLOGIEI EUROPENE

PARADIGME CU PRIVIRE LA PROBLEMATICA ORDINEI SOCIALE

Noţiunea de „ordine socială” reprezintă conceptul fundamental în funcţie de care se structurează problematica devianţei. Problema centrală a sociologiei devianţei o constituie, în esenţă, relaţia dintre acţiunea umană şi ordinea socială, care caracterizează orice formă de viaţă socială organizată.

Dar conceptul de ordine socială nu caracterizează numai problematica sociologiei devianţei ca ramură distinctă a cunoaşterii sociologice, ci întreaga istorie a sociologiei se poate caracteriza ca o tentativă de căutare a condiţiilor care fac posibilă ordinea socială şi a factorilor care o pot schimba.

Principalele concepţii teoretice elaborate în istoria sociologiei şi-au propus să răspundă la astfel de întrebări legate de problematica ordinii sociale precum:

- de ce în orice societate există o coordonare a scopurilor individuale?

- în ce condiţii, scopurile indivizilor intră în conflict cu exigenţele ordinii sociale?

- ce rol au elementele raţionale şi cele neraţionale în acţiunea umană?

Germenii acestor întrebări îi regăsim încă în secolul al XVII –lea în concepţia filosofului Thomas Hobbes (1588 – 1679). Acesta a observat că există o profundă antinomie (contradicţie între două concepte, teze, care se exclud, ambele fiind egal demonstrabile logic), între raţionalitatea acţiunii şi socialitatea umană şi anume:

Page 8: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

8

- pe de o parte indivizii urmăresc să-şi atingă scopurile, indiferent de scopurile celorlalţi;

- pe de altă parte, pentru ca aceste scopuri să fie realizate, ele trebuie coordonate între ele. Cu alte cuvinte, pentru a-şi atinge scopurile, indivizii trebuie să adopte dezideratul raţionalităţii constând în alegerea celor mai bune căi şi mijloace, indiferent dacă printre acestea se numără forţa, înşelătoria, transformarea propriilor semeni în „mijloace” de realizare a scopurilor.

Dezideratul raţionalităţii intră, însă, în conflict cu dezideratul socialităţii, adică cu necesitatea de cooperare a indivizilor în cadrul unor forme de organizare care asigură ordinea şi coordonarea acţiunilor. Din acest conflict se naşte ceea ce Hobbes denumea „bellum omnium contra omnes” (războiul tuturor contra tuturor).

Soluţia preconizată de el pentru restaurarea ordinei sociale era „contractul social”, constând în înstrăinarea atributelor suveranităţii individuale şi încredinţarea lor unei autorităţi legale, capabile să împiedice utilizarea unor mijloace ilegitime şi să coordoneze scopurile indivizilor între ele.

Această soluţie a adus însă în centrul atenţiei fondatorilor sociologiei următoarea dilemă, în care se găseşte individul în raport cu necesitatea respectării ordinei sociale:

supunându-se imperativelor acestei ordini care îi este impusă din afară, el trebuie să-şi sacrifice propria libertate, conformându-se obligatoriu la norme şi reguli; dar în felul acesta, pot apare numeroase conflicte şi încălcări ale acestor reguli, întrucât oamenii nu le respectă din convingere, ci din necesitatea evitării sancţiunilor. Singura soluţie pentru a ieşi din această dilemă este participarea indivizilor la edificarea propriei lor ordini sociale în aşa fel încât exigenţele acesteia să corespundă propriilor valori şi aspiraţii.

Pornind de aici spune S.M. Rădulescu, în istoria sociologiei s-au constituit treptat două paradigme teoretice fundamentale, care au conturat atât problematica sociologiei ca ştiinţă, cât şi pe cea sociologiei devianţei ca ramură distinctă a sociologiei:

a) paradigma conflictului (coerciţiei) care consideră că ordinea socială este determinată, exclusiv, de autoritatea regulilor şi sancţiunilor impuse de factorii de putere în societate, ceea ce dă naştere, inevitabil unor conflicte;

b) paradigma consensului (integrării), care apreciază că ordinea socială este determinată de participarea indivizilor la un set de valori comune, care permit coordonarea acţiunilor individuale şi generează veritabila socialitate a fiinţei umane.

Sociologi de talia lui Durkheim, Weber, Pareto sau Parsons, au încercat să argumenteze de ce valorile care orientează acţiunile indivizilor, o dată internalizate de aceştia prin intermediul procesului de socializare, sunt mult mai eficiente în asigurarea ordinei sociale, decât normele impuse

Page 9: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

9

de factori coercitivi, instituţionalizaţi: (Ex.: conformarea la normele unui grup religios). Cele două paradigme dau naştere unei imagini a „egoistului raţional” (utilitaristul – individul se conformează numai dacă este sancţionat sau numai dacă obţine un beneficiu din această conformare) şi o – conformare altruistă (individul consimte la conformarea în numele unor idealuri culturale şi nu pentru obţinerea unor avantaje personale).

CONCEPŢIA LUI MAX WEBER CU PRIVIRE LA RELAŢIA:

ORDINE SOCIALĂ ŞI RAŢIONALITATEA ACŢIUNII

Cel care a făcut din valoare, premisa fundamentală a ordinei sociale a fost sociologul german Max Weber (1864 – 1920) care a propus în acest scop, distincţia între două noţiuni:

- raţionalitatea instrumentală, constând în realizarea scopurilor cu cele mai eficiente mijloace;

- raţionalitatea simbolică, constând în corespondenţa scopurilor cu valorile sociale.

Singurul criteriu obiectiv de apreciere a acţiunii, sublinia Weber, este deci, raţionalitatea. Există însă – spune S.M. Rădulescu – o contradicţie fundamentală a gândirii weberiene.

În concepţia lui Weber normele sau regulile de raţionalitate sunt, în acelaşi timp, valori colective, singurele care oferă sens şi legimitate scopurilor acţiunilor individuale.

Rezultă, astfel, o antinomie sau o contradicţie de esenţă, recunoscută explicit de Weber, cea între aşa numita „raţionalitate formală” (instrumentală), adică orientarea acţiunii de norme şi reguli impersonale, care contribuie la eficienţa realizării scopurilor acţiunii şi „raţionalitatea substanţială” (simbolică), constând în guvernarea acţiunii de motivaţii sau valori individuale. Pentru Weber, rareori, numai în mod întâmplător o acţiune raţională din punct de vedere formal poate coincide cu o raţionalitate de tip substanţial.

Cu alte cuvinte, rareori o acţiune economică eficientă corespunde cu respectarea valorilor morale. Cea mai mare parte dintre acţiunile bazate pe instrumentalitate ignoră valorile umane, întrucât acestea din urmă nu au nici o eficienţă şi în plus, sunt adeseori dominate de afecte şi iraţionalitate.

Rezultă deci, opoziţia dintre raţionalitate formală – normele – şi raţionalitatea substanţială – valorile. Ceea ce este raţional din punct de vedere al eficienţei, aprecia Weber, este iraţional din punct de vedere al valorilor la care aderă acţiunea umană.

Tipologia făcută de Weber activităţii sociale (pentru el sociologia este „ştiinţa acţiunilor sau activităţilor umane”) este în concordanţă cu cele amintite. Astfel, el distinge:

Page 10: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

10

a) activitatea raţională în raport cu un scop, caracterizată de faptul că actorul social îşi alege, în aşa fel mijloacele acţiunii încât să fie cât mai eficace în raportul cu scopul propus. Este cazul inginerului care construieşte un pod, al speculatorului la bursă care doreşte să câştige bani, al generalului care doreşte să câştige o bătălie. Toate aceste acţiuni presupun norme şi strategii precise care nu permit nici imaginaţie, nici fantezie;

b) activitatea raţională în raport cu o valoare, ce constă în faptul că actorul social este determinat în acţiunea sa de valorile la care aderă, chiar dacă consecinţele acestei acţiuni pot fi eşecul sau chiar moartea actorului. Acesta este, de exemplu, cazul unui căpitan de navă care, în numele onoarei, nu părăseşte puntea chiar dacă vasul se scufundă, cazul duelistului sau al ostaşului pe câmpul de luptă, care în numele demnităţii, fidelităţii, ori eroismului îşi sacrifică viaţa;

c) activitatea fondată pe un comportament afectiv, ce constituie o reacţie pur afectivă la un eveniment cu caracter emoţiona;

d) activitatea bazată pe un comportament tradiţional, care reprezintă o acţiune dictată de cutumă sau tradiţie, care-l determină pe actor să acţioneze într-o manieră tradiţională, adoptând mijloace pe care le-a mai folosit cândva şi i-au asigurat succesul. Este, de pildă, cazul bătrânilor, care sacrifică, adeseori, eficacitatea acţiunii în schimbul utilizării, cu încăpăţânare, a mijloacelor tradiţionale.

De fapt, numai primele două sunt cu adevărat activităţi, întrucât au un scop raţional, ultimele două fiind doar reacţii mecanice, care se situează la limita acţiunii.

Se poate afirma că Weber se numără printre sociologii care au considerat valorile sociale ca principalul fundament al ordinei sociale bazată pe consensul actorilor sociali.

Dar, el nu este nici primul, nici ultimul care a afirmat această idee. Primul sociolog care a remarcat contribuţia valorilor la asigurarea coeziunii şi ordinei sociale a fost însăşi fondatorul sociologiei ca ştiinţă, Auguste Comte (1798 – 1857).

Pentru el, ordinea socială apare ca urmare a genezei unei solidarităţi morale având la bază un sistem de credinţe comune.

Page 11: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

11

RAPORTURILE DINTRE IRAŢIONALITATEA ACŢIUNII UMANE ŞI ORDINEA SOCIALĂ ÎN MODELUL TEORETIC

ELABORAT DE VILFREDO PARETO

Acţiunea umană, în general, se distinge de acţiunea de tip economic întrucât se bazează, în majoritatea cazurilor, pe valori şi pe o serie de tendinţe instinctuale. Observând această deosebire, sociologul Vilfredo Pareto (1848 – 1923) a considerat că adevăratul model teoretic cu care operează sociologia nu este „Homo Economicus”, omul dominat de exigenţele respectării unor reacţii emoţionale sau tendinţe nonraţionale abătându-se, astfel de la prescripţiile normelor. Pentru Pareto, sociologia are scopuri complet diferite de cele ale economiei, ocupându-se nu de acţiuni logice, ci de acţiuni nonlogice, care nu sunt, în mod necesar şi iraţionale. Considerând, ca şi Weber, sociologia ca fiind „ştiinţa acţiunii”, Pareto clasifica acţiunile umane în două categorii principale:

- acţiuni logice - acţiuni nonlogice

Criteriile în baza cărora operează această clasificare sunt: 1. un criteriu obiectiv, caracterizat de legătura logică între

scopurile şi mijloacele acţiunii, aşa cum se prezintă ea observatorului din exterior;

2. un criteriu subiectiv, caracterizat de modul în care se prezintă legătura între mijloacele şi scopurile acţiunii în conştiinţa actorului social.

Criteriul subiectiv (scopul subiectiv) este de fapt intenţia actorului, iar cel obiectiv (scopul obiectiv) este rezultatul obţinut efectiv.

Cu alte cuvinte, acţiunile logice sunt definite de corespondenţa (coincidenţa) dintre mijloace şi scopuri, atât din punct de vedere subiectiv cât şi obiectiv. O acţiune este logică dacă scopului propus de un actor i se asociază acele mijloace care nu contrazic nici realitatea şi nici aşteptările actorului; nici scopul nu este absurd şi nici mijloacele nu sunt imposibile (ex. construirea unui pod de către un inginer, strategia speculatorului de burse).

Acţiunile nonlogice sunt definite de lipsa de corespondenţă (coincidenţă) între mijloace şi scopuri, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv.

O acţiune este nonlogică dacă mijloacele nu sunt corect alese (nu sunt logic transpuse în operaţii), iar rezultatul obţinut este diferit de cel propus de actor. Nu există deci, o legătură între intenţie şi actul efectiv realizat (exemplu: încercarea de rezolvare a unei probleme de matematică prin ecuaţii chimice).

Astfel, Poreto clasifică acţiunea umană în 2 clase mari şi 4 genuri:

Page 12: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

12

Scopul acţiunii Clase (specii) şi genuri de acţiuni Obiectiv Subiectiv Exemple

I. Acţiuni LOGICE + + Actele economicegenul 1 – – Actele din obişnuinţă

(de politeţe) genul 2 – + Actele superstiţioase,

magice, religioase genul 3 + – Actele instinctuale

(reflexe)

II. Acţiuni NONLOGICE

genul 4 + + Actele politice bazate pe tradiţie

Clasa I-a, care cuprinde acţiunile LOGICE, implică coincidenţa scopului cu mijloacele, atât din punct de vedere obiectiv (+) cât şi subiectiv (+). Ele sunt mai ales acte economice, care presupun precizie, exactitate, rigoare.

Clasa a II-a, care cuprinde acţiunile NONLOGICE, se divide în 4 genuri, care comportă fie prezenţa (+), fie absenţa (–) scopului obiectiv sau scopului subiectiv: genul 1: lipseşte atât scopul obiectiv, cel existent în realitate (–), cât şi scopul subiectiv, cel care există în mintea actorului (–). Exemple de asemenea acte sunt cele făcute din obişnuinţă sau politeţe: îmi frec tâmplele atunci când mă aşez la masa de scris; mă scarpin la ceafă atunci când sunt întrebat; cedez scaunul unei persoane vârstnice etc. Deşi aceste acte se pot justifica, ele nu au nici un scop logic, nici în realitate, nici în conştiinţa actorului. Ele nu implică deci raţionalitatea, ci obişnuinţa ori convenţiile; genul 2: lipseşte scopul obiectiv (–), dar este prezent scopul subiectiv (+). Exemplu: semnul crucii făcut de cineva când trece pe lângă o biserică; evitarea unei străzi de către un individ dacă o pisică neagră i-a tăiat calea etc. Este prezentat scopul subiectiv, în sensul că numai în conştiinţa actorului există ideea că mijloacele utilizate ar putea realiza scopul dorit. În realitate există un dezacord între intenţie (scop subiectiv) şi rezultatul obţinut (scopul obiectiv). genul 3: este prezentat scopul obiectiv (+), dar lipseşte scopul subiectiv (–). Cu alte cuvinte, mijloacele sunt legate, în mod logic, de scopul urmărit, fără ca actorul să aibă conştiinţa acestei realităţi. De exemplu, cineva poate închide instinctiv pleoapele, atunci când ochii riscă să fie atinşi de praf. Este vorba de un reflex, care este logic prin scopul său existent în realitate (scopul obiectiv) dar nu se prezintă logic şi în mintea actorului (la nivelul scopului subiectiv). Acesta este „tipul pur” de acţiuni nonlogice, sublinia Pareto, pentru că mijloacele nu sunt legate logic de scopul urmărit.

Page 13: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

13

genul 4: este prezentat şi scopul obiectiv (+), şi scopul subiectiv (+) dar între ele nu există nici o legătură, nici din punct de vedere obiectiv (în realitate) nici din punct de vedere subiectiv (în conştiinţa actorului). Cu alte cuvinte, rezultatele acţiunii nu corespund cu intenţiile actorului.

Exemplu: acţiunile care au alte rezultate decât cele imaginate de actor, precum organizarea mitingului din 21 decembrie 1989, bazată pe „tradiţia” instaurată de fostul regim de a mobiliza masele. Rezultatul a fost contrar celui scontat. Din punct de vedere al lui Pareto – spune S. Rădulescu – a fost o acţiune nonlogică (nu aduni la un loc atâtea mii de oameni aflaţi sub tensiunea evenimentelor de la Timişoara).

Concluzia lui Pareto este aceea că, o societate care se bazează doar pe acţiuni raţionale şi pe conduite logice este imposibil să funcţioneze, întrucât oamenii sunt călăuziţi în actele lor, în primul rând de sentimente şi interese. Ca urmare, nici o ordine socială nu poate fi organizată pe baze raţionale, orice revoluţie implicând înlocuirea unui sistem de acţiuni nonlogice cu altul, a unei minorităţi politice cu alta.

CONCEPŢIA LUI E. DURKHEIM

RELAŢIA NORMĂ – NORMALITATE ŞI ANOMIE

Concepţia elaborată de E. Durkheim – spune S. Rădulescu – este importantă pentru sociologia devianţei din două motive principale:

a) schiţează pentru prima dată, în mod explicit, în istoria sociologiei, coordonatele raportului dintre normal şi patologic;

b) fundamentează un model teoretic, care pune în dependenţă caracterul iraţional al acţiunii umane de dereglările intervenite în structurile normative ale societăţii.

Raportul dintre normal şi patologic în concepţia lui Durkheim Conform concepţiei lui Durkheim, fenomenele normale sunt acelea

„care sunt aşa cum trebuie să fie”, în timp ce fenomenele patologice sunt cele „care ar trebuie să fie altfel decât sunt”.

Definind în acest mod normalul şi patologicul, Durkheim utiliza drept criteriu – norma -, caracterizată ca o formă de presiune coercitivă şi imperativă (sintetizată de imperativul „trebuie”), care prescrie şi evaluează tipul de acţiune şi conduită acceptate de o anumită societate.

Rolul normelor, sublinia el, norme a căror legitimitate este dată de „conştiinţa colectivă” a societăţii, constă în stimularea solidarităţii morale şi asigurarea generalităţii comportamentelor. În consecinţă, normalul are două caracteristici de bază:

a) ceea ce este în acord cu norma (cu imperativul „trebuie”);

Page 14: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

14

b) ceea ce corespunde trăsăturilor celor mai generale existente în societate.

Dimpotrivă, patologicul (anormalul) contrazice imperativele normei (este altfel decât ar trebuie să fie) şi corespunde numai unor condiţii excepţionale (rare) existente în societate.

Totodată, Durkheim preciza şi faptul că normalul se confundă cu tipul „mediu”, media normală, ca etalon în jurul căruia se înregistrează o serie de variaţii individuale.

Rezultă că sociologul francez concepea normalitatea nu numai din punct de vedere normativ, dar şi statistic, o concepţie întâlnită anterior la sociologul belgian Adolphe Quetelet.

Pe baza acestor două puncte de vedere trebuie înţeleasă şi aprecierea aparent şocantă, a lui Durkheim, conform căruia „crima este un fenomen normal”. Normal în sensul că ea corespunde unor trăsături generale existente în societate, fiind în acord cu normele împărtăşite de criminali şi oscilând în jurul unei medii statistice normale. Aprecierea în concordanţă cu care crima, infracţionalitatea sau delincvenţa constituie fenomene normale, nu implică nici un fel de judecăţi de valoare, ci constată pur şi simplu un fapt cu relevanţă generală. El i-a criticat pe reprezentanţii şcolii italiene pozitiviste de criminologie pentru că, pornind de la caracterul întâmplător şi rar al crimelor cu caracter patologic, trăgeau de aici concluzia că întreaga criminalitate are un caracter anormal (patologic).

Ca şi boala, sublinia Durkheim, crima este o normă care nu cuprinde, în ea nimic anormal. Ea nu este nici bună, nici rea, nici utilă sau inutilă, nici preferabilă sau indizirabilă, ci pur şi simplu, e un fapt social cu trăsături generale care există în orice societate.

O altă idee importantă dezvoltată de Durkheim viza caracterul relativ al normalului sau patologicului, astfel că ceea ce într-un anumit context social este normal, în alt context este patologic şi invers. Rezultă că atât normalitatea, cât şi anormalitatea sunt produse (creaţii) cu caracter cultural, depinzând de normele culturale ale diferitelor contexte sociale de viaţă.

Putem aprecia – spune S. Rădulescu – că E. Durkheim a fost primul sociolog european, care a elaborat, în mod explicit, reperele unei teorii sociologice asupra devianţei. Noţiunea de anormalitate sau patologie utilizată de către el, nu are un caracter psihopatologic, ci unul sociologic, identificându-se cu devianţa, termen care nu apare, însă, ca atare la Durkheim, ci este subînţeles.

Page 15: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

15

DEVIANŢA DIN PERSPECTIVA ANOMIEI

Cea mai importantă contribuţie pe care a adus-o Durkheim în sociologia devianţei o constituie schiţarea unei teorii explicative a devianţei din perspectiva anomiei.

Noţiunea de ANOMIE (a nomos – fără norme) a fost utilizată de Durkheim pentru a caracteriza criza (ruptura) solidarităţii morale intervenite ca urmare a procesului de trecere de la societatea tradiţională la societatea modernă.

Această criză derivă din următoarele fenomene cu caracter patologic intervenite în societăţile industriale:

a) dislocarea relaţiei solidare între elementele, părţile şi funcţiile sistemului social, ca urmare a schimbării caracterului diviziunii sociale a muncii;

b) absenţa unei reglementări adecvate, cu caracter spontan (intern, nu extern), a funcţiilor sistemului social, ceea ce împiedică coordonarea lor;

c) înmulţirea tendinţelor de egoism ale indivizilor, prin disoluţia vieţii morale, a autorităţii normelor şi valorilor sociale.

În societăţile tradiţionale de tip „segmentar” – sublinia Durkheim - diviziunea muncii bazată pe „solidaritatea mecanică” presupunea nespecializarea funcţiilor, identitatea neschimbătoare în timp a activităţilor şi similitudinea acţiunilor şi conduitelor indivizilor, datorită autorităţii regulilor morale care sancţionau orice ruptură a legăturilor de solidaritate morală.

În societăţile moderne, de tip industrial bazate pe un alt tip de solidaritate, „solidaritatea organică”, aceasta presupune, dimpotrivă, specializarea şi diferenţierea funcţiilor, progresul activităţilor şi caracterul variat (diferit) al acţiunilor şi conduitelor indivizilor.

Ceea ce lipseşte diviziunii muncii în societatea modernă este însă, prezenţa unei acţiuni reglatoare cu caracter intern, care să coordoneze aceste funcţii sociale între ele.

Absenţa acestei acţiuni reglatoare pe care Durkheim o identifică cu norma, atât cea cu caracter moral, cât şi cea cu caracter economic (e vorba de normă ca formă de raţionalizare a oricărei acţiuni şi conduite sociale), dă naştere unei stări de ANOMIE, caracterizată de următoarele trăsături:

a) dereglarea funcţionalităţii sistemului social (funcţiile nu sunt coordonate între ele);

b) absenţa limitelor impuse acţiunii şi conduitei umane, care, în absenţa normelor raţionalizatoare, nu mai au un obiect şi o finalitate precisă;

Page 16: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

16

c) inadecvarea normelor existente la cerinţele raţionale ale acţiunii umane (există norme, dar ele nu au un caracter raţional, nu sunt adecvate realităţilor existente);

d) contradicţia între norme cu conţinut diferit (o dată cu transformarea societăţii unele din vechile norme nu mai au obiect, dar continuă să funcţioneze, altele intră chiar în contradicţie cu noile tendinţe ale vieţii sociale).

Deci, anomia ar reprezenta o stare obiectivă a mediului social în care trăiesc indivizii şi grupurile sociale, fiind caracterizată printr-o dereglare totală a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte, situaţie concretizată în absenţa unei definiţii precise a valorilor şi scopurilor care orientează comportamentul.

Anomia exprimă dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale, datorită „ruperii solidarităţii organice”.

În această situaţie, instituţiile sociale mediatoare (familia, şcoala, biserica, corporaţiile etc.) nu mai pot asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitatea socială, iar aceştia la rândul lor, nu mai au norme clare.

Anomia nu este deci o stare definită de absenţa totală a normelor, ci o situaţie socială în cadrul căreia normele de bază îşi suspendă temporar funcţionalitatea. Această situaţie care provoacă derută şi dezorientare în rândul indivizilor şi grupurilor sociale, produce multiplicarea comportamentelor deviante, adică a acelor conduite faţă de care societatea răspunde printr-un sentiment de pericol, jenă sau iritare, respingându-le sau sancţionându-le.

În lucrarea „Sinuciderea” publicată în anul 1897 (la 4 ani de la apariţia lucrării „Diviziunea muncii sociale – 1893) Durkheim va îmbogăţi teoria sa cu privire la anomie, considerând anomia nu numai ca absenţă a limitelor impuse acţiunii, dar şi ca limitare impusă acţiunii.

Astfel, perioadele de prosperitate economică îi propulsează pe unii indivizi într-o condiţie superioară de la înălţimea căreia pretind din ce în ce mai mult, nemaipunând stavilă acţiunii lor. Dar există – arată Durkheim – şi perioadele de dezastre economice care declasează pe unii indivizi într-o condiţie mult inferioară celei dinainte, considerată ca fiind intolerabilă pentru că pune stavilă acţiunii lor. Această limitare a acţiunii contribuie, alături de lipsa de limitare a acţiunii, la instaurarea stării de anomie. Ca diagnostic al stării patologice a societăţilor moderne, anomia are la Durkheim, următoarele semnificaţii:

a) absenţa reglării raţionale a acţiunii sociale; b) nelimitarea acţiunii; c) limitarea acţiunii; d) lipsa raţionalităţii acţiunii; e) contradicţia dintre normele care ghidează acţiunea. Cel mai important aspect din întreaga concepţie despre anomie a lui

Durkheim, este ideea, care suscită încă discuţii contradictorii între exegeţi,

Page 17: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

17

că ANOMIA este o stare NORMALĂ care se manifestă însă, în forme PATOLOGICE (ANORMALE). Este normală în sensul că nu au fost realizate încă condiţiile de existenţă ale unei veritabile solidarităţi organice şi este patologică prin formele ei de manifestare socială. Anormalul se manifestă, deci, ca o stare de fapt care este conformă unui model ideal (unei norme), iar normalul este echivalent cu ceea ce trebuie să fie, nu cu ceea ce este. Ordinea socială i-a preocupat pe mulţi autori între care Gustave Le Bon şi G. Tarde, care au considerat că nici o formă de ordine socială nu se justifică raţional, ci natural. Pentru Gustave Le Bon, raţionalitatea nu poate aparţine decât individului izolat, în timp ce în cadrul mulţimii acelaşi individ devine iraţional. Oamenii se deosebesc prin raţionalitate dar se aseamănă prin iraţionalitate. În concepţia lui G. Tarde, principalele mecanisme care edifică ordinea socială sunt imitaţia şi invenţia.

Page 18: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

18

C A P I T O L U L III

CONTRIBUŢIA SOCIOLOGIEI AMERICANE LA GENEZA SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI

DEVIANŢA ÎN CONTEXTUL „SOCIOLOGIEI PROBLEMELOR SOCIALE”

Sociologia americană se caracterizează printr-o serie de asemănări, dar, şi de deosebiri faţă de sociologia europeană, în problema devianţei. Atât pentru primii sociologi americani, cât şi pentru primii sociologi europeni, devianţa semnifică o conduită reactivă, o formă de reacţie faţă de schimbările intervenite ca urmare a trecerii de la societatea de tip preindustrial la societatea industrială. Spre deosebire însă, de sociologia europeană, preocupată, cu precădere, de aspectele teoretice ale relaţiei dintre schimbarea vechii ordini sociale şi iraţionalitatea acţiunii umane, sociologia americană s-a orientat de la început, către o direcţie pragmatică impusă de necesitatea soluţionării practice a problemelor generate de procesele de modernizare (industrializare, urbanizare) şi de integrarea migranţilor în societatea americană. Totodată, spre deosebire de sociologia europeană care evalua comportamentul deviant în mod „natural”, fără nici un fel de judecăţi de valoare – exemplu concepţia lui Durkheim – sociologia americană a avut de la început o tentă moralistă, din perspectiva căreia comportamentul deviant era apreciat ca fiind imoral, incapabil să se conformeze exigenţelor etice ale societăţii. Forma pe care a luat-o această orientare a primit denumirea de „sociologie a problemelor sociale” şi ea a constituit baza teoretică a constituirii sociologiei devianţei de mai târziu. În cursul timpului, sociologia problemelor sociale, care are ca obiect nu numai devianţa, dar şi alte fenomene care afectează indivizii şi

Page 19: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

19

structurile sociale, a asimilat numeroase interpretări, paradigme, concepţii alternative sau divergente, dar care se pot reduce la două direcţii fundamentale:

a) prima, care consideră că problemele sociale, implicit devianţa, pot fi soluţionate, doar prin schimbarea comportamentului indivizilor, prin intermediul practicilor de asistenţă socială, politică şi securitatea socială, a acţiunilor întreprinse de factorii de control social;

b) a doua direcţie, care apreciază că problemele sociale, şi respectiv, devianţa pot fi soluţionate doar ca urmare a schimbării structurilor sociale şi economice prin intermediul reformei.

Preocupările sociologiei americane a problemelor sociale au vizat şi vizează o sferă foarte largă de fenomene de devianţă cum sunt: criminalitatea, prostituţia, devianţa sexuală în general, alcoolismul, consumul de droguri, bolile psihice, sinuciderea, cât şi alte fenomene care fără a implica, în mod necesar abateri de la norme, afectează diferite grupuri şi structuri ale societăţii, ca de exemplu: divorţurile, avorturile, relaţiile (şi conflictele) rasiale sau interetnice, sărăcia etc. Drept urmare, în cursul vremii, s-au impus următoarele interpretări teoretice:

Modelul teoretic al „patologiei sociale” (Samuel Smith)

Întemeiat pe analogia dintre organismul social şi cel biologic, modelul acesta utiliza drept criteriu de definire a problemelor sociale moralitatea sau ordinea morală, presupusă că funcţionează, în mod universal, în toate societăţile. O asemenea interpretare – spune S.M. Rădulescu – tributară unui punct de vedere moralist pe de o parte şi biologist pe de altă parte, consideră că orice societate funcţionează ca un organism sănătos şi echilibrat, până ce încălcarea peste măsură a normelor sale morale produce îmbolnăvirea sa, manifestată prin perturbări, disfuncţii, probleme sociale şi devianţă. Această interpretare se sprijină pe următoarele „mituri”, stereotipuri sau prejudecăţi, utilizate de către patologii sociali:

a) problemele sociale sunt inevitabile; violenţa sau sărăcia de pildă, sunt conduite inevitabile ale unor segmente de populaţie;

b) problemele sociale se datorează incapacităţii sau imperfecţiunii morale a indivizilor; de exemplu, cei mai săraci sunt leneşi, iar sărăcia la fel ca şi lenea, este imorală, antrenând devianţa;

c) problemele sociale sunt consecinţe rele ale unor condiţii rele sau indezirabile; dacă există crime, acestea se datorează persoanelor sau grupurilor cu conduite şi valori indizirabile. Introducerea acestor prejudecăţi cu caracter moral, distorsiona conţinutul real al problemei sociale respective, care nu mai era analizată cum

Page 20: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

20

este, ci aşa cum trebuie să fie, adică, în raport cu o normă morală absolută şi universală.

Spre deosebire de Durkheim care considera moralitatea şi devianţa ca având un caracter relativ şi variabil de la un context social la altul, patologii sociali afirmau caracterul lor absolut şi universal. Preocupările lor principale şi practice, vizau nu înţelegerea şi înlăturarea cauzelor, ci suprimarea efectelor.

Aceste preocupări au dat naştere primelor anchete empirice de amploare asupra criminalităţii, sărăciei, divorţurilor, alcoolismului şi prostituţiei, considerate ca fiind profunde „vicii” morale. Limita lor principală era identificarea devianţei cu patologia (boala).

CONCEPŢIA „DEZORGANIZĂRII SOCIALE”

Susţinută, în esenţa ei, de către cunoscuta Şcoală Sociologică de la Chicago (W.I. Thomas, Fl. Znaniecki, Ch. Cooley, C. Shaw, H.D. McKay etc.), această concepţie consideră că problemele sociale şi devianţa sunt determinate de dezorganizarea socială (noţiune propusă de W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki) produsă de procesele de modernizare (industrializare şi urbanizare). Spre deosebire de societăţile rurale tradiţionale, bazate pe organizare socială adecvată, pe consens normativ şi valoric, pe relaţii armonioase între indivizi şi slabe tendinţe de devianţă, societăţile urbane moderne sunt dominate de dezordine socială, conflicte normative ori valorice, raporturi tensionate între indivizi şi tendinţe puternice de devianţă. Aceste tendinţe se manifestă mai cu seamă în ariile interstiţiale (intermediare) ale oraşelor, aşa – numitele slums–uri (mahalale), caracterizate prin diversitate şi eterogenitate a populaţiei, varietate normativă sau valorică şi, implicit, prin rate înalte de infracţionalitate, alcoolism, sinucidere, prostituţie, tulburări psihice şi alte forme de comportament deviant (L. Wirth). Concepţia dezorganizării sociale opera cu două tipuri de evaluări:

a) o evaluare culturalistă, în baza căreia problemele sociale erau privite ca o consecinţă a dezorganizării sociale impusă de amestecul eterogen dintre norme şi valori cu conţinut diferit, care pun în conflict orientarea normativă dobândită de indivizi în societatea de origine cu cea care trebuie urmată în societatea de adopţie;

b) o evaluare ecologistă, în raport cu care problemele sociale erau apreciate ca un produs al localizării lor într-un spaţiu geografic şi social (slum-ul), caracterizat de instabilitate, mobilitate puternică

Page 21: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

21

şi presiuni scăzute de control social asupra conduitelor indivizilor.

Modelul teoretic al dezorganizării sociale avea însă, aceleaşi deficienţe ca şi cel al patologiei sociale cu care era înrudit, întrucât transfera noţiunea de patologie socială de la nivelul indivizilor la nivelul comunităţilor.

Totodată, schimbarea socială era confundată cu dezorganizarea socială, omiţându-se faptul că pot exista schimbări sociale cu caracter organizat şi planificat şi faptul că devianţa implică nu dezorganizarea, ci organizarea în aşa fel a normelor şi valorilor, încât să dea naştere unei subculturi de tip deviant (S.M. Rădulescu).

ANOMIA CA ALIENARE ŞI SURSĂ DE DEVIANŢĂ

Modelul teoretic al lui Robert K. Merton Noţiunea de dezorganizare personală, derivată din concepţia „dezorganizării” sociale, a fost utilizată de către sociologii americani pentru a construi cu începerea din deceniul 3, sec. XX, un nou model teoretic al anomiei, diferit de contextul interpretativ folosit de către Durkheim. Astfel, în timp ce pentru sociologul francez anomia era echivalentă cu o stare socială caracterizată în principal, de incapacitatea normelor sociale de a regla în mod adecvat acţiunea membrilor societăţii şi de a asigura solidaritatea socială, împreună cu coeziunea morală, atât de necesare oricărei societăţi, pentru sociologii americani, anomia dobândeşte semnificaţia de dezorganizare personală a individului alienat, dominat de sentimentul lipsei de putere, al lipsei de sens şi al incapacităţii de a-şi îndeplini scopurile sale prin mijloace legitime. Deci, la Durkheim anomia era o stare socială patologică, în timp ce pentru sociologii americani anomia însemna o stare individuală. În acest fel – spune S.M. Rădulescu - erau confundate două noţiuni distincte: noţiunea de alienare cu cea de anomie. Primul şi cel mai reprezentativ sociolog american care a contribuit la îmbogăţirea conţinutului noţiunii de anomie, dar într-un sens diferit de cel dat de E. Durkheim, a fost R.K. Merton. În concepţia sa, societatea (identificată cu cea americană) impune indivizilor două exigenţe morale fundamentale:

a) să aleagă ca finalitate a acţiunilor lor scopuri culturale dezirabile, acceptate de întreaga societate;

Page 22: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

22

b) să selecteze din totalitatea de mijloace avute la dispoziţie, pentru îndeplinirea scopurilor, numai pe cele instituţionalizate, deci licite (legitime). În mod real, nici o societate nu permite indivizilor un acces egal la mijloacele instituţionalizate şi de aceea, unii indivizi, pentru a-şi atinge scopurile, vor prefera să ignore, să eludeze sau să încalce mijloacele (normele) instituţionalizate, alegând alte mijloace mult mai eficace, care sunt însă ilicite (ilegitime).

Această ruptură (conflict) între scopuri şi mijloace dă naştere unei stări de dezorientare normativă a indivizilor, de dereglare normativă, denumită impropriu de către Merton, anomie.

Pentru a evidenţia tipurile principale de conduită şi acţiune dezvoltate (cultivate) de indivizi ca urmare a anomiei – conflictul între scopuri şi mijloace – Merton construieşte următoarea paradigmă:

Moduri de adaptare la anomie (conflictul dintre scopuri şi mijloace) Scopuri Mijloace

I. Conformitate + + II. Inovaţie + – III. Ritualism – + IV. Evaziune – – V. Răzvrătire (rebeliune) ± ± + = acceptare – = respinge Acceptarea (+) atât a scopurilor culturale, cât şi a mijloacelor instituţionalizate este denumită conformitate. Ea este reprezentată în majoritatea populaţiei, a conduitei acesteia, care acceptă să se conformeze chiar şi atunci când mijloacele legitime nu-i sunt la îndemână. Inovaţiei îi este specific acceptarea scopurilor culturale (+) dar respingerea (–) mijloacelor instituţionalizate. Inovatorul alege mijloace dezaprobate social, dar mult mai eficace pentru realizarea scopurilor decât cele cu caracter convenţional, instituţionalizat. Exemple de inovatori: artiştii nonconformişti; excrocii; hoţii; vânzătorii de droguri; infractorii etc. Ei reuşesc să realizeze bogăţii dar prin mijloace ilegitime. „Istoria marilor averi din America este reprezentată de inovaţii instituţionale dubioase” scria Merton. Respingerea scopurilor (–), dar acceptarea mijloacelor (+) este specifică ritualismului. Ritualistul, adoptă de obicei, un comportament absurd, întrucât se concentrează atât de mult asupra mijloacelor, încât

Page 23: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

23

ajunge să ignore chiar scopurile culturale. Exemple de ritualişti sunt birocraţii care se concentrează asupra realizării oricărei reguli mărunte în detrimentul chiar al realizării scopurilor instituţiilor (specific anumitor cazuri de indivizi nevrozaţi, obsedaţi de nevoia respectării cu orice preţ a regulilor convenţionale).

Respingerea, atât a scopurilor (–) cât şi a mijloacelor (–) este particulară, specifică pentru evaziune (retragere), caracteristică de obicei indivizilor asociali: vagabonzii, alcoolicii, prostituatele, drogaţii, psihoticii „epavele” de la marginea societăţii, din ariile suburbane.

Respingerea scopurilor (–) şi a mijloacelor (–) aprobate de societate, însoţită de înlocuirea cu altele noi (+), este caracteristică răzvrătiţilor (rebelilor) care încearcă să stabilească o nouă ordine socială şi normativă.

Exemple pentru acest tip sunt reprezentanţii organizaţiilor teroriste (extremiste), liderii unor grupuri religioase fanatice sau ai unor grupuri sociale care îşi propun schimbarea modului de a fi şi a gândirii oamenilor, prin intermediul unei noi ideologii, subculturile juvenile formate din adolescenţii care se revoltă contra valorilor adulţilor (hippy, beatnicii, rockerii etc.).

În paradigma lui Merton, cu excepţia conformităţii, toate celelalte moduri de adaptare sunt deviante. În concepţia lui, anomia crează devianţă şi nu invers.

Este dificil însă, de evaluat care mod de adaptare este mai deviant decât altele.

Paradigma lui Merton – spune S.M. Rădulescu – are meritul de a evidenţia cum şi de ce pot apare comportamente deviante într-o societate. Această paradigmă are însă şi o serie de deficienţe pentru că:

a) nu poate explica fenomenele de devianţă sexuală cum sunt homosexualitatea, lesbianismul sau transexualismul. Chiar prostituţia nu are un loc precis, unii critici ai lui Merton considerând că ea poate fi plasată mai degrabă la nivelul inovaţiei decât al evaziunii;

b) nu explică pentru ce indivizii aleg un anumit mod de adaptare şi nu altul;

c) pleacă de presupunerea eronată, că există un consens general asupra scopurilor (consens de valori) în întreaga societate, ignorând existenţa conflictelor dintre sisteme şi orientări valorice diferite;

d) priveşte devianţa în mod „atomistic”, ca un act individual, independent de influenţa subculturilor deviante;

e) trădează concepţia originală a lui Durkheim, orientând-o într-o direcţie psihologizantă şi chiar psihiatrizantă.

Page 24: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

24

MARGINALITATEA ŞI DESOCIALIZAREA

Cel care a propus pentru prima dată noţiunea de marginalitatea în sociologie (în anul 1928) a fost Robert Park (1864 – 1944), unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti ai Şcolii de la Chicago în domeniul sociologiei urbane.

Semnificaţia cea mai frecventă acordată de sociologii americani noţiunii de anomie a fost aceea de „desocializare”, constând în absenţa orientării normative şi valorice a indivizilor, ca efect al plasării lor într-un mediu social caracterizat de existenţa unor sisteme normative contradictorii şi chiar conflictuale între ele. Pentru majoritatea reprezentanţilor Şcolii de la Chicago, preocupată în mare parte de statutul social şi cultural al migrantului american provenit fie din alte societăţi, fie din comunitatea rurală, desocializarea individuală este identică cu „marginalitatea”, adică, cu poziţia izolată şi periferică a acelor indivizi ale căror acţiuni şi conduite oscilează între influenţe normative care se contrazic între ele.

În investigaţiile sale de ecologie urbană desfăşurate în „ariile interstiţionale” (zonele de tranziţie de la rural la urban) ale oraşului Chicago, Park a observat că populaţia acestor arii este caracterizată de segregare şi izolare faţă de societatea exterioară, de absenţă a legăturilor de solidaritate socială şi de lipsa controlului social comunitar, trăsături care determină o pronunţată tendinţă de manifestare a problemelor sociale şi a devianţei precum:

- rate ridicate de criminalitate; - naşteri ilegitime; - vicii morale; - boli psihice etc. Propunând utilizarea termenului de marginalitate pentru a defini

starea esenţială a acestor categorii de populaţie, formate, în special din imigranţi, Park a considerat că determinante pentru tendinţele de devinaţă a indivizilor sunt caracteristicile mediului ecologic şi cultural.

Împreună cu alţi reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago, R. Park a susţinut ideea că împărţirea oraşului în zone distincte, în funcţie de localizarea teritorială a infracţiunilor şi bolilor psihice, poate oferi posibilitatea predicţiei conduitelor deviante ale indivizilor. Bineînţeles, această concepţie a fost criticată, întrucât localizarea ecologică nu este un factor cauzal al devianţei, ci numai o condiţie favorizantă. În acelaşi timp, statisticile criminalităţii în diferitele zone ecologice ale oraşului pot fi eronate sau nereale, întrucât poliţia poate interveni mai activ în acele arii despre care se crede că generează infracţionalitatea şi poate trece sub tăcere infracţiunile comise de populaţia cu status social mai înalt care trăieşte în zonele rezidenţiale.

Page 25: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

25

Dincolo de aceste limite, concepţia lui Park a permis constituirea unui model teoretic al marginalităţii, care cuprinde următoarele trăsături ce definesc situaţia individului marginal:

a) izolarea socială, absenţa comunicării, datorită frecvenţei scăzute a raporturilor dintre indivizi;

b) distanţa socială, raritatea contactelor dintre indivizi, determinată de o stare obiectivă (izolarea socială), pe de o parte şi de o stare subiectivă (prejudecăţile rasiale), pe de altă parte;

c) segregarea culturală şi socială, separarea normelor, valorilor, conduitelor şi stilurilor de viaţă, de cele ale societăţii globale, generată de amestecul eterogen al populaţiilor şi subculturilor;

d) ambivalenţa atitudinală, oscilaţia comportamentelor normative şi atitudinilor culturale ale indivizilor în jurul unor sisteme normative şi valorice care se contrazic între ele;

e) inadaptarea socială, incapacitatea de ajustare a personalităţii la mediu, caracterizată de un profund conflict intrapsihic şi interpsihic, care face imposibilă dezvoltarea unor raporturi armonioase şi benefice cu colectivitatea;

f) anomia psihică, starea de desocializare, incertitudine, nesiguranţă şi anxietate resimţită şi manifestată de indivizi, ca urmare a absenţei indicaţiilor normative.

Anterior concepţiei elaborate de R. Park, alţi doi autori americani, William I. Thomas şi Florian Znaniecki, în celebra lor lucrare „Ţăranul polonez în Europa şi America” (1918 – 1920 – cinci volume) se ocupaseră şi ei de trăsăturile emigranţilor care se stabilesc în altă societate decât cea de origine. Fără a utiliza explicit, noţiunea de marginalitate, Thomas şi Znaniecki au arătat că starea de emigrant (pentru societatea de origine) sau de imigrant (pentru societatea de adopţie) este însoţită de dezorientare, ambivalenţă şi dezorganizare personală, determinate de conflictul existent între normele ori valorile societăţii de origine şi cele ale societăţii de adopţie.

Noţiunea de la care au plecat cei doi sociologi americani a fost aceea de definiţie a situaţiei, ca formă de schematizare de către actorul social a scopului şi mijloacelor acţiunii întreprinse. Asemenea definiţii ale situaţiilor de viaţă, prin intermediul schemelor, sunt frecvente în viaţa socială, astfel că un actor care a experimentat cu succes o schemă în trecut, va încerca să o utilizeze şi în viitor. „Schema” nu este altceva decât un mod de a privi lumea prin intermediul atitudinilor şi valorilor.

Cel mai adesea, observă cei doi, realitatea obiectivă a rezultatului acţiunii este chiar consecinţa definirii situaţiei de către actorul social, întrucât, acesta tinde să se adapteze permanent la situaţie, alegându-şi mijloacele în raport cu definirea ei.

Din această observaţie a rezultat cunoscuta teoremă a lui Thomas, care poate fi formulată în felul următor: „Dacă oamenii definesc situaţiile ca fiind reale, ele sunt reale în ceea ce priveşte semnificaţia lor”.

Page 26: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

26

Cu alte cuvinte, orice situaţie socială devine semnificantă numai atunci când indivizii o investesc cu un anumit înţeles (vezi reprezentările sociale). Acest înţeles sau semnificaţie este, de fapt, rezultatul unui anumit mod de a privi şi înţelege lumea, dobândit ca urmare a asimilării unei anumite zestre culturale. Atunci când individul se transferă în alt mediu, decât cel de origine, schemele de definire a situaţiilor, care s-au dovedit eficiente în mediul de origine, se dovedesc, cel mai adesea, inadecvate, ceea ce determină eşecul acţiunii.

Rezultatul este o stare de dezorganizare, frustrare, conflict intrapsihic şi ambivalenţă atitudinală, care contribuie ca în rândul imigranţilor să apară manifestări frecvente de tulburări afective, disoluţii ale vieţii de familie, acte de devianţă.

Tradusă în alţi termeni, principala cauză a acestei dezorganizări este desocializarea individului determinată de contradicţia dintre procesul de socializare primară şi cel de resocializare. Între tipurile deviante, nu în mod necesar criminale, generate de contradicţia menţionată, Thomas şi Znaniecki au distins următoarele:

a) filistinul – caracterizat de conformismul şi conservatorismul atitudinilor, ca şi de incapacitatea de asimilare a altora noi, datorită expunerii sale unei singure categorii de influenţe – cele care definesc mediul şi modul său de viaţă;

b) boemul – caracterizat de o personalitate dinamică şi instabilă, care se modifică permanent sub influenţa factorilor schimbători ai mediului;

c) creatorul – pentru care nu există probleme de adaptare sau contradicţii interne, întrucât are capacitatea de a-şi dirija atitudinile care nu-şi găsesc expresia la nivel social, în alte direcţii, inovând noi valori sau mijloace de acţiune.

Ideile sociologilor americani – spune S.M. Rădulescu – mai ales ale reprezentanţilor Şcolii de la Chicago, în legătură cu starea de marginalitate şi caracterele indivizilor marginali au permis, constituirea unui model teoretic al marginalităţii în care se articulează deopotrivă, elemente ale teoriei conflictului social şi teoriei aculturaţiei (proces psihosocial, lent şi selectiv, de preluare parţială sau integrală, de către un individ sau un grup de indivizi, a unei alte culturi – emigranţii din antroplogia culturală). În cadrul acestui model (utilizat într-o variantă sau alta), marginalitatea desemnează poziţia socială periferică, de izolare a individului sau grupurilor, accesul drastic limitat la resursele economice, politice, educaţionale ale colectivităţii.

În mod obişnuit (Dicţionarul de Sociologie, Bucureşti, Ed. Babel 1993), marginalitatea se manifestă prin absenţa unui minim de condiţii sociale de viaţă – condiţii economice, rezidenţiale, ocupaţionale, de educaţie – ori printr-un deficit de posibilităţi de afirmare şi participare la viaţa colectivităţii.

Page 27: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

27

Sursa marginalităţii nu trebuie căutată în raritatea resurselor, ci într-un anumit mod de organizare socială caracterizat prin accesul accentuat inegal la resurse, prin discriminarea unor persoane sau grupuri sociale.

Marginalitatea are ca efect, izolarea socială, alienarea, inadaptarea, dezorganizarea familiei şi a individului, iar ca o reacţie de compensare, ea se caracterizează prin atitudini ostile faţă de normele şi valorile societăţii globale, agresivitate şi violenţă, comportamente deviante. Grupurile marginale sunt, de regulă, compuse din săraci, şomeri, minorităţi etnice puternic discriminate, handicapaţi, bolnavi psihici, delicvenţi, persoane inadaptate. Situaţia de marginalitate conţine prin ea însăşi un cerc vicios: persoanele şi grupurile marginale, fiind lipsite de resurse minime şi făcând obiectul unei discriminări constante, sunt lipsite de şanse reale de a depăşi starea de marginalitate.

În consecinţă, persoanele şi grupurile marginale, tind să accentueze izolarea şi marginalitatea, dezvoltând norme, valori, comportamente şi moduri de viaţă diferite de cele ale colectivităţii din care fac parte şi cu care intră în conflict, fapt care fixează şi mai mult plasarea lor la periferia societăţii, „stigmatizându-le”, obligându-le să abandoneze o „identitate normală” şi sa aleagă pe cea de „deviant”.

Din punct de vedere individual, marginalitatea corespunde unui conflict intrapsihic, rezultat din frustrarea resimţită datorită contradicţiei socializare – resocializare.

Page 28: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

28

C A P I T O L U L IV

SOCIALIZAREA ŞI DEVIANŢA; SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCIALĂ

CREATIVITATEA ADOLESCENTINĂ ŞI EXIGENŢELE RESPECTĂRII NORMELOR MORALE

Perioadă caracterizată printr-un ansamblu de transformări extrem de nuanţate, de natură biopsihosocială, care marchează stabilizarea personalităţii, adolescenţa este perioada cea mia complexă în cadrul procesului de maturizare. Această etapă pare să ridice cele mai mari dificultăţi procesului educativ, literatura de specialitate vorbind în acest sens, de o adevărată „criză” a adolescenţei, constând în multiple conflicte interne şi externe (aşa numite „conflicte de dezvoltare”), acte impulsive sau conduite deviante, exprimate prin ostilitatea faţă de părinţi, revolta contra interdicţiilor educative, respingerea modelelor culturale şi a normelor morale propuse de adult şi afirmarea unor modele contestatare de conduită. M. Debesse afirma că „nu există o perioadă de creştere în care evoluţia să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenţei”. În această perioadă, cele mai multe conflicte sunt cele avute cu părinţii şi educatorii. Dependenţa economică a tinerilor faţă de maturi (părinţi – educatori), nu implică şi o dependenţă corespunzătoare din punct de vedere al înţelegerii şi respectării normelor morale impuse de adult. Opunându-se adulţilor, adolescenţii îşi afirmă dorinţa de a fi autonomi din punct de vedere moral, de a-şi impune dreptul la identitate personală (pentru sine) prin contestarea unui univers valorico – normativ impregnat de prejudecăţi, perceput ca fiind străin, opus chiar, idealurilor, valorilor şi normelor adolescentine. Prin constrângerile, interdicţiile şi normele ei, societatea adulţilor este percepută de adolescent ca o societate represivă, dominatoare şi

Page 29: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

29

manipulatoare, care nu permite decât în mică măsură creativitatea, iar conduitele care nu se supun exigenţelor conformiste ale normei sunt sancţionate. Perioadă de puternică „criză” produsă de ruptura cu vârsta copilăriei, adolescenţa implică o serie de limitări ale libertăţii, pe care tânărul le resimte adeseori ca o frustrare. O asemenea criză, atunci când apare şi se manifestă prin episoade violente şi spectaculoase – spun S. Rădulescu şi D. Banciu – se pare că este generată chiar de ambiguitatea statusului adolescentin: adolelescentului i se neagă identitatea de copil, dar nu i se recunoaşte încă, acea capacitate de a îndeplini rolurile adultului. De aici, o serie de conflicte, sentimente de solitudine, rebeliune, tendinţe egocentriste şi chiar o anumită oscilaţie a personalităţii adolescentine între normal şi patologic. Chiar dacă cei doi autori nu sunt de acord în totalitate cu teza „caracterului universal” al crizei adolescenţei, deoarece există suficiente cazuri de maturizare fără manifestări dramatice, ei sunt de acord cu ideea că formarea conştiinţei morale a adolescentului reprezintă cel mai dificil capitol al educaţiei. Aceasta, mai ales din cauza caracteristicilor morale şi afective accentuate ale acestei vârste, a comportamentelor contrastante ce opun atitudinilor copilăreşti „gesturile” mature şi care antrenează pe mulţi adolescenţi la săvârşirea unor acte cu caracter deviant. Sunt cunoscute în acest sens, motivaţiile hedoniste (hedone – plăcere) ale comportamentului de evaziune al adolescentului, gustul riscului care-l dirijează spre aventură şi anturaje nefaste şi alte manifestări precum nonconformismul în ţinută şi limbaj, fumatul sau consumul de alcool, care-i conferă „conştiinţa” autonomie şi sentimentul independenţei faţă de adult. În ansamblu lor, aceste manifestări nu trebuie interpretate întotdeauna ca factori dominanţi ai unei atitudini delicvente în formare. Ele pot intra în conflict cu norma penală, dar numai în anumite condiţii, mai ales când sunt potenţate de o serie de carenţe ale educaţiei morale. Sociologii au observat că procesul de educaţie morală nu se poate dispensa încă, de o serie de prejudecăţi despre evoluţia pe verticală a vârstelor şi afirmarea aşa – zisei „superiorităţi” a stadiilor mai avansate faţă de cele tinere, ceea ce face pe mulţi educatori să refuze adolescentului un status propriu şi să adopte un sistem de autoritate bazat pe tehnici de educaţie paternalistă. Este o prejudecată – spun D. Banciu şi S.M. Rădulescu – să crezi că analiza adolescenţei înseamnă analiza unei categorii demografice omogene şi nediferenţiate şi, o şi mai mare prejudecată să compari în mod mecanic comportamentul adolescentului cu cel al adultului şi să-i atribui primului discernământul şi conştiinţa morală ale ultimului. Apare, de aceea, criticabilă tendinţa unor educatori de a pune semnul egalităţii între comportamentul moral al adolescentului şi cel al adultului. Criteriul strictei moralităţi sau al cunoaşterii şi respectului necondiţionat al legii care acţionează (ar trebui) în cazul adulţilor poate fi inoperant pentru un minor care nu are capacitatea de a discerne consecinţele unor acte deviante comise.

Page 30: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

30

O serie de adolescenţi pot avea o înţelegere (normală) adecvată a conţinutului noţiunilor morale, dar să nu ştie sau chiar să refuze să acţioneze potrivit acestei înţelegeri. Conştiinţa morală a adolescentului nu se poate limita numai la componenta cognitivă, care deşi este cea mai influenţabilă nu este şi suficientă. Ea, concepţia morală, reprezintă în acelaşi timp sentiment, afect, convingere, acţiune, motiv. Cunoaşterea imperativelor morale nu este suficientă dacă nu este însoţită şi de o motivaţie afectivă. De multe ori, confundând abdicarea firească a tinerilor, de la exigenţele eteronomiei morale cu propensiunea spre devianţă şi ignorând valenţele creative ale unui univers psihic în formare care refuză tutela paternităţii, adultul are tendinţa de a impune tânărului propriul său model moral, sancţionând orice abatere de la acest model în numele unor principii educative impersonale, a căror nerespectare echivalează, pentru educator, cu excepţia. În mod real, nu există etiologii diferite ale conduitelor morale ale adolescenţilor devianţi şi a celor care nu ridică probleme. Există însă, multiple situaţii familiale, situaţii de viaţă şi biografii individuale care pot explica erorile educaţiei şi limitele de la care un comportament predeviant, predelicvent juvenil se poate transforma într-o conduită delincventă persistentă.

SOCIALIZAREA CA PROCES DE FORMARE A PERSONALITĂŢII

Utilizat în mod frecvent în studiile de sociologia devianţei şi criminologie, conceptul de socializare a cunoscut o definire extrem de diversă, de la accepţia sa strict culturalogică, până la o abordare extrem de cuprinzătoare în care dobândeşte sensul de „influenţă formativ – educativă” pe care diferitele grupuri sociale şi societatea în ansamblul său o exercită asupra individului uman şi a personalităţii sale. Conduita adolescenţilor este condiţionată de succesul sau eşecul procesului de socializare. Reprezentând în ansamblul său, acel proces început de la cea mai fragedă vârstă, prin care tinerii îşi însuşesc normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etico – normativ al societăţii din care fac parte, socializarea se referă, de fapt, la dobândirea de către tineri a unei capacităţi de exerciţiu prin:

a) abilitatea de a exercita, în mod adecvat, rolurile sociale, ghidându-se după reguli şi norme specifice;

b) participarea lor în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii;

c) dobândirea unei capacităţi corecte de discernământ, pentru a putea distinge între codurile permise şi prohibite, între mijloace

Page 31: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

31

legitime şi ilegitime, între scopuri dezirabile şi indezirabile din punct de vedere social.

Datorită achiziţiilor acestui proces (însuşirea unor reguli de comportament şi acţiune umană, evaluate în mod pozitiv de ceilalţi membri ai societăţii) fiecare individ capătă o identitate culturală determinată şi, în acelaşi timp, reacţionează la diferite situaţii sociale în baza acestei identităţi.

Socializarea – spune B. Bernstein – este procesul „prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice”, în cadrul căreia poate exercita, în mod corect, acţiuni pozitive, conforme cu standardele de normalitate şi raţionalitate ale grupului social în care este integrat.

Conform concepţiei majorităţii autorilor americani, comportamentul social poate fi evaluat mai mult prin conformitatea sa la norme, decât prin capacităţile sale intrinseci.

Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin trei factori:

a) procesul de internalizare a normelor; b) faptul că, adeseori, individul nu este „conştient” de posibilitatea

alegerii unor moduri alternative de comportament; c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine

sancţiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.

Învăţând tânărul să „înveţe” el însuşi repertoriul de roluri ce trebuie îndeplinite în viaţa socială, să descifreze singur semnificaţiile unor procese şi situaţii care presupun interacţiunea socială şi să acţioneze pentru îndeplinirea doar a acelor scopuri dezirabile pentru colectivitate şi numai cu mijloace permise de codurile morale şi juridice, procesul de socializare implică adaptarea şi conformarea progresivă la modelele culturale şi normative ale societăţii. Conformitatea, nu trebuie înţeleasă însă la modul „absolut”, întrucât, în chiar însăşi interiorul ei, trebuie să favorizeze, să facă loc creativităţii. Socializarea înseamnă şi conformitate dar şi creativitate.

Internalizarea normelor şi valorilor unui grup social, ca trăsătură definitorie a socializării, presupune transformarea treptată a controlului social în autocontrol şi modificarea comportamentului de la o formă normativă (reglată din exterior) la o formă normală (motivată intern). La aceasta contribuie atât presiunea grupului, cât şi necesitatea, motivată social, ca acţiunile individului să concorde cu scopurile şi cerinţele grupului din care face parte.

Cu alte cuvinte, realizarea interiorizării sistemului valorico – normativ al societăţii în conştiinţa şi conduita fiecărui individ este sarcina normală a procesului de socializare.

După cum afirmă sociologul polonez Jan Szczepanski, în procesul socializării „societatea formează moduri de comportare, canalizează

Page 32: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

32

satisfacerea nevoilor şi ceea ce se numeşte natura umană”. Ea este un ansamblu de elemente ale culturii care au fost interiorizate.

Concepând socializarea ca un proces în decursul căruia un individ capătă o identitate culturală determinată şi, în acelaşi timp, reacţionează la această identitate, B. Bernstein consideră că, în final „socializarea are ca efect de a-i face pe oameni siguri şi previzibili, întrucât în cursul acestui îndelungat proces individual devine conştient, prin intermediul diferitelor roluri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”.

J.L. Chid definea socializarea ca „acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din care face parte”.

Aceste interpretări pun accentul pe conformitate, pe „învăţarea” acestei conformităţi de către indivizii care alcătuiesc o anumită societate sau un anumit grup social.

Adoptând o perspectivă culturologică, autori între care R. Linton, E. Sapir, A. Kardiner şi alţii, au procedat la înlocuirea conceptului de socializare cu cel de „enculturaţie” (desemnează, în antropologia structurală, procesul de asimilare a valorilor şi comportamentelor, sub forma unei învăţări continue pe toată perioada vieţii) şi la substituirea noţiunii de „relaţii sociale” cu aceea de „raporturi culturale” evidenţiind rolul preponderent al modelelor culturale şi al culturii în general, în cadrul socializării.

Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă şi continuă pe tot parcursul vieţii.

Tipuri de socializare

Mecanisme şi agenţi de socializare

Contribuind la formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane şi la adaptarea individului la viaţa în colectiv, facilitându-i acestuia înţelegerea situaţiilor concrete de viaţă şi învăţându-l cum să se comporte pentru atingerea anumitor scopuri, procesul de socializare se realizează atât în cadrul unor grupuri informale cu suport afectiv, cât şi al unor organizaţii formale, neutre din punct de vedere afectiv. Astfel, procesul începe din perioada copilăriei, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă - „socializarea primară” sau socializarea de bază – şi continuă de-a lungul întregii vieţi a adultului, odată cu dobândirea, de către acesta, a noi statusuri şi roluri succesive - „socializarea continuă”.

Page 33: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

33

Ambele tipuri de socializare urmăresc scopuri şi obiective specifice, dar complementare între ele. În copilărie, socializarea coincide cu creşterea capacităţii tânărului de a discerne şi a face predictibile reacţiile celorlalţi faţă de comportamentul său şi de a elabora el însuşi răspunsuri corespunzătoare. Spre deosebire de influenţa formativ – educativă iniţială exercitată de către socializarea de bază, care are doar un caracter parţial, socializarea continuă intervine în tot cursul schimbărilor din viaţa adultului, în măsura în care acesta îşi schimbă repertoriul opiniilor, atitudinilor, comportamentelor, asumându-şi noi roluri sociale. Pentru acest motiv, conţinutul socializării nu are numai o semnificaţie:

psihologică – maturizarea copilului, prin fixarea unor trăsături psihice persistente – ci şi una

culturală (culturologică) – internalizarea normelor şi valorilor unei culturi, cât şi una

sociologică – învăţarea, însuşirea unor noi statusuri şi roluri. Nefiind epuizat de nici una din aceste dimensiuni luate separat

procesul de socializare nu se identifică nici cu cel al adaptării sociale – ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei într-o situaţie de interacţiune socială – şi nici cu cel al integrării sociale şi culturale, care desemnează sporirea coeziunii elementelor componente ale unei organizaţii sau colectivităţi, ale societăţii în ansamblu său.

Există însă, o strânsă legătură între procesul de socializare şi cel al integrării sociale sau/şi profesionale. Deşi coincide în cea mai mare parte cu procesul educaţiei, aceasta nu înseamnă că socializarea reclamă indivizilor doar o învăţare repetitivă a mediului social înconjurător. Dimpotrivă, aceasta îl solicită la continui readaptări, într-o competiţie şi mobilitate socială existentă, cu angajări nemijlocite la realizări sociale, într-un plan comun de viaţă cu semenii (Y. Catslan 1970 – Dicţionarul de psihologie socială). Dar socializarea tinerelor generaţii nu este totuna cu civilizarea lor, procesul socializării fiind mult mai cuprinzător, înglobând şi forme mai puţin civilizate.

Modelarea socială a fiinţei umane se realizează în contexte sociale concrete, cu relaţii şi conţinuturi specifice, proprii fiecărei comunităţi, fiecărui popor, prin influenţa a numeroşi factori cum ar fi: familia, grupul de prieteni şi vecini, şcoala, diferite organizaţii social – economice, politice sau culturale, mass – media etc.

Unele dintre organizaţiile formale, care socializează indivizii, ca de exemplu organizaţii şi instituţii profesionale şi culturale, pot stipula dinainte anumite cerinţe, pe care indivizii selecţionaţi le vor îndeplini atunci când vor deveni membri activi ai acestora. În acest fel, între momentul selecţiei şi cel al participării se scurge o anumită perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de obiectivele respectivei organizaţii, care permite „candidatului” să se pregătească pentru rolul pe care îl va îndeplini ulterior, când va deveni participant cu drepturi depline la viaţa organizaţiei.

Page 34: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

34

Această pregătire sau „presocializare” a viitorului membru al organizaţiei – cum ar fi de pildă, pregătirea elevilor pentru rolul de studenţi, a acestora pentru rolul de specialişti,viitorul tată etc. este denumită „socializare anticipativă”. Ea desemnează procesul de pregătire a asumării de către individ a unui rol social, de cunoaştere şi învăţare parţială a drepturilor şi obligaţiilor solicitate de acesta.

Acest tip de socializare „în avans” care poate interveni chiar în cursul promovării individului în ierarhia profesională, facilitează o adaptare mai uşoară a persoanei la schimbările intervenite în statutul său.

Deşi implică conformitatea, se bazează pe ea, socializarea nu reprezintă doar un proces de conformare şi adaptare unilaterală a tânărului la cerinţele acţiunii educative, ci implică o relaţie reciprocă între acesta şi mediul socio-cultural, în cursul căreia tânărul se socializează în măsura în care se supune activ influenţei mediului, reacţionând, la rândul lui, asupra acestuia. După cum sublinia M.J. Chombart de Lauwe, „relaţia copil – mediu formează un tot, copilul însuşi este rezultatul acestei interacţiuni cu mediul său care i-a structurat personalitatea şi, în acelaşi timp, ca subiect, el lărgeşte necontenit câmpul său de cunoaştere şi încearcă, precum orice fiinţă umană, a acţiona asupra propriului său mediu”.

În esenţa sa deci, procesul socializării implică interacţiunea continuă dintre tânăr şi mediul său social în cursul căruia se schimbă atât tânărul cât şi mediul.

Reprezentând un proces care duce la un anumit tip de conformism, dar şi la tendinţe de inovaţie socială, socializarea poate să aibă o direcţie conformă cu cerinţele, valorile şi normele socialmente admise şi dezirabile - „socializarea pozitivă” – sau o direcţie contrară primeia, adeseori marginală în raport cu societatea, cu cerinţele sociale dominante, dar conformă cu cerinţele unor grupuri sau subculturi deviante - „socializare negativă”.

Aceste delimitări conceptuale, dar şi practice, în legătură cu finalitatea procesului de socializare conduc la concluzia că nonconformismul nu reprezintă, întotdeauna, un rezultat al socializării „negative”, întrucât, negarea unor valori tradiţionale sau inventarea („inovarea”) altora noi, poate fi o cale de progres sau chiar de schimbare socială cu efecte pozitive (devianţa pozitivă).

Din acest punct de vedere, se poate considera că un tânăr este socializat atunci când învaţă să se comporte în mod creativ, în concordanţă cu modurile de gândire şi simţire specifice societăţii în care trăieşte şi când selectează conduite compatibile cu cerinţele rolurilor sociale pe care trebuie să le îndeplinească cu creativitate şi unicitate individuală în cursul vieţii sale.

Rezultă că relaţia dintre socializare pozitivă sau „normală”, realizată conform cu modelul socio-normativ dominant într-o societate şi socializare negativă, realizată în grupurile marginale, constituie o cale importantă prin

Page 35: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

35

care sociologia devianţei contribuie la elucidarea cauzelor fenomenelor anomice sau deviante.

Când se referă la geneza devianţei unii autori preferă să utilizeze, în locul noţiunilor de „socializare pozitivă” şi „negativă”, noţiunii cum ar fi „socializarea concordantă” – în acord cu normele şi valorile dominante, şi „sociolizare discordantă” în conflict cu normele şi valorile dominante care determină diferite grade de conformitate sau devianţă (George Basiliade).

Socializare – resocializare

Când procesul de socializare pozitivă (normală sau concordantă) eşuează, prevalând socializarea „negativă” (sau discordantă), societatea sau grupurile sociale intervin, sancţionând comportamentele deviante sau marginale ale anumitor indivizi, supunându-i pe aceştia procesului de resocializare.

Resocializarea este similară unui proces de convertire, în cadrul căruia se intenţionează schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social.

Ea este unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizaţia le au la dispoziţie, în afara aşa – numitelor sancţiuni punitive.

Unii autori, printre care H. Nufer, consideră că, în adevăratul înţeles al termenului, resocializarea ca atare nu există; în decursul vieţii sale, fiecare individ este expus unor influenţe diverse, care provin din partea familiei, educaţiei şcolare, profesiunii, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare.

Datorită acestor influenţe variate, individul achiziţionează treptat norme şi reguli de comportament, astfel încât el se socializează oricum, dar nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile.

„În esenţă – spune T. Bogdan – resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când, la anumiţi indivizi, socializarea a fost stagnată şi iniţial greşit orientată”.

În schimb, alţi autori (L. Broom, Ph. Selznik) consideră resocializarea ca un proces de reorientare şi remodelare a personalităţii individului deviant, de reeducare şi retransformare a acesteia în raport cu normele de conduită socialmente acceptabile. Ea presupune, „schimbări fundamentale, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea (învăţarea) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopuri sociale dorite şi permise în societate”.

Acest proces are o importanţă deosebită pentru cercetarea unor deficienţe şi neîmpliniri ale socializării primare, întrucât, pe de o parte, societatea se schimbă, suferă mutaţii, astfel că individul va apare confruntat

Page 36: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

36

cu multiple roluri nepredictibile, iar pe de altă parte agenţii „primari” de socializare (familia, în primul rând, grupul de joacă etc.) pot greşi în acţiunea lor.

În consecinţă o educaţie flexibilă şi creativă este necesară, pentru a se putea realiza o eventuală readaptare la cerinţele efective şi actuale ale rolurilor sociale îndeplinite de către adult.

Pe lângă aceasta, indivizii nu pot fi socializaţi în mod complet pentru toate rolurile exercitate în timpul vieţii adulte, din care cauză „socializare secundară”, alături de „resocializare” reuşeşte să completeze, să înlăture, multe din „lacunele” socializării de bază sau primare.

Factori de socializare

Fiind un proces social de mare complexitate, socializarea morală a adolescentului, întâmpină o serie de dificultăţi educative care îngreunează, uneori, desfăşurarea, derularea normală a lui. O primă dificultate rezultă din modul cum este concepută şi realizată socializarea morală a adolescentului la nivelul diferiţilor factori: familie, şcoală, grup de muncă, de vecini, de joacă etc. Prin acţiunea comună a acestor „instanţe” sociale, marea majoritate a adolescenţilor îşi însuşesc principalele exigenţe ale conformităţii de grup, comportându-se în funcţie de repere sociale dezirabile. Dar, se constată că, în pofida sancţiunilor educative, există suficienţi adolescenţi care se îndepărtează sensibil de la modelele de conduită estimate ca favorabile de către educator, adoptând comportamente nonconformiste, deviante. Până de curând – spun D. Banciu, S. Rădulescu – apariţia unor asemenea comportamente era pusă în legătură cu realizarea unei socializări „imperfecte” sau discordante în familie, şcoală, grup de muncă, şi cu integrarea socială „negativă” a tânărului în anumite grupuri – grup de prieteni, de stradă, de petreceri etc. În legătură cu acest punct de vedere – spun cei doi autori – sunt necesare următoarele precizări:

a) în cadrul societăţii există mai multe instanţe de socializare şi deci este firesc să existe diferite modele de socializare, specifice fiecăreia dintre ele; de pildă, familia realizează socializarea într-un climat afectiv, promovând un anumit stil educativ şi utilizând sancţiunile parentale cunoscute, ca şi un anumit tip de control asupra conduitei adolescenţilor; şcoala la rândul ei, utilizează alte modalităţi şi mijloace de socializare, mult mai sistematizate şi mai fundamentate decât cele folosite de familie; grupurile de prieteni sau de clasă realizează o solidarizare informală, uneori cu efecte mult mai puternice decât familia sau şcoala;

Page 37: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

37

b) la nivelul fiecăreia dintre aceste instante sociale există modele educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ şi cultural al societăţii, altele, dimpotrivă, divergente faţă de acesta.

Între toţi factorii, familia reprezintă principala instantă de socializare al cărei rol funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două funcţii principale:

1. socializarea primară a copiilor, pentru a deveni membri ai societăţii respective; şi

2. stabilizarea personalităţii adultului. Dacă socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori

şi norme prin intermediul primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă ale copilului – spune T. Parsons – stabilizarea personalităţii adultului impune trecerea de la socializarea primară la socializarea continuă, potrivit cu dobândirea de către adult a unor poziţii sociale noi, însoţită de o serie de imperative şi cerinţe adiacente.

Pentru sociologul englez B. Bernstein, familia îşi realizează funcţiile sale socializatoare în cadrul a patru situaţii şi direcţii compatibile între ele:

1. – situaţiile de educaţie morală în care sunt esenţiale relaţiile de autoritate din interiorul familiei, prin care i se inculcă copilului regulile morale şi fundamentale ale acestora;

2. – situaţiile de învăţare cognitivă, care îi formează copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare convieţuirii sociale;

3. – situaţiile de invenţie ţi imaginaţie, care dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare;

4. – situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană, având un rol important în echilibrul moral şi psihologic al insului uman.

Pentru alţi autori, orice proces de învăţare şi educaţie, la fel ca şi orice situaţie de interacţiune socială (intervenită în cursul relaţiilor cu ceilalţi indivizi) constituie un prilej de socializare, limbajul şi imitaţia având un rol determinant. În copilărie, spre exemplu, în afara educaţiei afective şi instrumentale oferită de grupul familial, jocul cu prietenii reprezintă o puternică formă de socializare care utilizează ca mecanism fundamental imitaţia.

O altă formă de învăţare socială spontană, care acţionează ca mecanism de socializare este identificarea, proces care implică „asimilarea şi internalizarea valorilor, standardelor, aşteptărilor sau rolurilor sociale ale altor persoane (de exemplu unul dintre părinţi) în propriul nostru comportament şi propria noastră concepţie de viaţă” (G.E. şi A.G. Theodorson).

În ceea ce priveşte familia ca factor de socializare, cercetările şi experienţa au pus în evidenţă mai multe situaţii deficitare:

Page 38: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

38

1. familii care practică un stil educativ deficitar, lipsit de valenţe morale, care adoptă o atitudine tolerantă şi permisivă faţă de conduitele deviante ale tinerilor;

2. familii care nu-şi îndeplinesc sarcinile educative, realizând, de fapt o „subsocializare” a adolescentului, lipsindu-l de un model valoric şi cultural adecvat;

3. familii care realizează, dimpotrivă, o „suprasocializare” a adolescentului, ferindu-l de orice contact cu dificultăţile vieţii sociale, crescându-l într-un climat asigurator şi protector, diminuându-i în felul acesta toleranţa la frustrare;

4. familii care practică un stil educativ autoritar, „despotic”, privându-l pe tânăr de afectivitatea şi securitatea emoţională paternă, ceea ce conduce la tendinţe de evaziune din familie, acte de violenţă şi agresivitate;

5. familii care realizează o socializare „negativă” a tinerilor, inducându-le modele de conduită aflate în discordanţă cu normele şi valorile dezirabile social, favorizând, astfel, propensiunea spre devianţă a acestora.

Alături de familie, de influenţele durabile exercitate de părinţi, un important factor educativ, care facilitează învăţarea şi interiorizarea de către tineri a normelor şi regulilor de conduită socialmente recunoscute este şcoala. Comparativ cu familia, şcoala utilizează o gamă variată de modalităţi şi mijloace sistematice de socializare.

Încercând să realizeze o socializare individualizată, în funcţie de particularităţile de vârstă şi instrucţie ale tinerilor, şcoala nu poate acoperi, întotdeauna, deficitul educativ al unor tineri (elevi) fie datorită diferenţelor de status familial, fie a celor de nivel cultural sau moral existente între diferite tipuri de familii. Perioada adolescenţei se caracterizează, între altele, prin orientarea tânărului spre diverse grupuri de referinţă – grupul de prieteni, de vecini, de stradă etc. - care-i permit afirmarea de sine şi concretizarea dorinţei lui de a se emancipa de autoritatea familiei şi şcolii. Majoritatea acestor grupuri realizează a socializare „secundară” cu efecte pozitive. Ele constituie un cadru propice de concretizare şi manifestare a unor comportamente şi atitudini învăţate în familie şi şcoală. Există, însă, şi anumite grupuri „stradale”, unele constituite spontan, altele organizate şi structurate, alcătuite din indivizi fără ocupaţie sau care se îndeletnicesc cu „afaceri ilicite”, indivizi recidivişti sau cu antecedente penale, care reuşesc să atragă în anturajul lor o serie de tineri cu serioase deficienţe de socializare morală în familie şi şcoală sau care prezintă serioase tulburări de comportament.

Adeseori, asemenea grupuri „stradale” exercită o influenţă educativă „negativă” asupra multor tineri, antrenându-i în acte şi fapte deviante şi delincvente cu periculozitate socială sporită (tâlhării, violuri, vătămări corporale, furturi etc.). O altă dificultate intervenită în cadrul procesului de

Page 39: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

39

socializare morală a adolescenţilor se referă la identificarea criteriilor de evaluare a gradului de eficienţă a diferitelor acţiuni educative.

Existenţa unei discrepanţe – la anumiţi tineri – între comportamentul formal, conformist şi dezirabil, manifestat în familie, şcoală, loc de muncă, şi comportamentul informal, nonconformist sau deviant, în afara acestor instituţii sociale, impune găsirea şi validarea unor criterii concrete de măsurare a gradului de adaptare şi integrare a tinerilor. Este necesară o analiză diferenţiată a influenţei educative a fiecărei instituţii sociale pentru a identifica atât contextul social pozitiv, cât şi pe cel negativ în care s-a desfăşurat socializarea tânărului.

Page 40: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

40

C A P I T O L U L V

PROCESUL DE INTEGRARE SOCIALĂ ŞI ABATEREA DE LA CONDUITA „NORMALĂ” (DEVIANŢA)

INTEGRAREA SOCIALĂ

Ca o consecinţă directă a procesului de socializare, exercitarea corectă şi eficientă a rolurilor de către indivizi, complementaritatea acestora în cadrul unor reţele de acţiuni interdependente, cunoaşterea şi respectarea prescripţiilor normative, asigură, de fapt, gradul de coeziune socială a unei colectivităţi, contribuind la ordinea şi stabilitatea sistemului social. Armonizate şi coordonate în sistemul social, toate aceste elemente ale coeziunii sociale facilitează funcţionalitatea eficientă a întregii societăţi sporind gradul de integrare socială a indivizilor şi grupurilor sale.

Integrarea socială apare astfel ca o stare obiectivă, definită de asamblarea şi ajustarea reciprocă (armonizarea) într-un sistem organizat (un tot unitar) a unei totalităţi de elemente (indivizi, grupuri, norme, valori, acţiuni, roluri etc.) între care se stabilesc raporturi de interdependenţă (Emilio Willems).

Dependent de aspectele „stabilităţii”, „conformismului” şi „controlului social”, care trebuie să caracterizeze orice tip de societate, conţinutul noţiunii de integrare socială caracterizează, concordanţa între norme şi conduite, coexistenţa şi consistenţa valorilor în acelaşi spaţiu cultural. Este însă vorba de un echilibru relativ, dinamic, care în condiţiile asimilării de noi şi noi elemente solicită o serie de schimbări şi restructurări ale raporturilor de interdependenţă dintre acestea. Ca proces social fundamental, diferenţiat de la o societate la alta, de la un nivel de organizare la altul, integrarea socială cuprinde, include, o serie de trăsături distincte, esenţiale pentru configuraţia închegată a oricărei colectivităţi şi organizaţii sociale:

a) – realizează o permanentă reînnoire a unei unităţi sociale, în condiţiile păstrării echilibrului relativ, structural şi funcţional al

Page 41: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

41

acestei unităţi, implicând, în mod necesar, întărirea coeziunii elementelor ei;

b) – asigură o stare de „echilibru” social relativ dinamic, caracterizată prin convergenţa a doi termeni – mediul integrator şi subiectul integrării – iniţial deosebiţi sau aflaţi chiar în stare de tensiune, convertită ulterior într-o relaţie de armonie şi acţiune cooperatoare;

c) – realizează apartenenţa şi participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori şi atitudini comune ale grupului, care, odată internalizate şi exteriorizate de indivizi în comportamente explicite, generează întărirea solidarităţii grupului;

d) – reprezintă rezultatul unei serii de adaptări şi ajustări normative ale individului la un câmp definit de relaţii de grup.

Concept cu multiple conotaţii, date fiind atât aria sa largă de răspândire în diverse ştiinţe, cât şi conţinutul său care acoperă o arie vastă a vieţii sociale şi psihice a individului, grupului şi societăţii, integrarea socială se află însă, într-o situaţie de polisemie, suscitând puncte de vedere contradictorii şi identificări cu alţi termeni.

Pentru o serie de autori din ţara noastră (Gh. Chepeş, Em. Drob, Maria Popescu), procesul de integrare socială este identic cu cel de adaptare socială, în măsura în care individul sau grupul se adaptează la cerinţele mediului social înconjurător. Tratând acest concept din perspectiva conformării individului la necesităţile sociale şi la solicitările mediului organizaţional de referinţă (întreprindere, muncă, profesie, şcoală etc.) această perspectivă de abordare urmăreşte caracteristicile procesului prin care o persoană sau un grup social capătă aptitudini (dobândeşte cunoştinţe, asimilează valori, internalizează norme) de a trăi într-un anumit mediu.

Adaptarea spune S. Rădulescu constituie însă o noţiune mai largă decât integrarea socială, fiind un proces de durată care se localizează mai mult în plan psihologic decât sociologic, în sensul eliminării tensiunilor (stress-ului) şi contradicţiilor (dezacordul cu motivaţiile generale) generate de apartenenţa individului la un nou grup sau sistem social.

Pentru E. Willems, adaptarea reprezintă „procesul prin care organismul reacţionează la transformările mediului fizic şi îşi restabileşte echilibrul care a fost întrerupt”, iar pentru Alain Birou desemnează „armonia indivizilor cu mediul fizic şi condiţiile materiale de existenţă”. De reţinut că mediul fizic include şi „sfera civilizaţiei materiale sau tehnologice care, acţionând asupra organismului, solicită reacţii adaptive”.

Pentru alţi autori, în principal cei americani, conceptul de integrare socială se identifică cu noţiuni care sintetizează particularităţi ale proceselor transformatoare şi de restructurare care se produc prin contactul dintre două sau mai multe culturi, prin confruntarea sistemelor culturale cu

Page 42: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

42

sistemul personalităţii. În acest sens, pot fi menţionate următoarele noţiuni utilizate interşanjabil de către antropologi, cu noţiunea de integrare socială:

a) ajustarea – procesul care tinde a stabili relaţii de echilibru între indivizi sau între grupuri, între indivizi şi grupuri, între elementele unei civilizaţii, între indivizi şi diferite elemente de civilizaţie „(J. Zubrzycky). Pentru G. Horobin, ajustarea reprezintă procesul care duce la concordanţa reciprocă între imigrant şi noua societate în care este inclus”;

b) asimilarea – ansamblul de schimbări comportamentale şi de ordin psihic ale individului care se deplasează de la o societate la alta (aceasta diferind de prima prin sistemul său cultural şi normativ), schimbări care constau în înlocuirea şi modificarea obişnuinţelor şi atitudinilor anterior achiziţionate (R. Clemens). Pentru R.E. Park, asimilarea constă în identitatea comportamentelor imigrantului şi nativilor;

c) absorbaţie – constând în încorporarea unui sistem cultural sau normativ de către altul prin ajustarea comportamentului la noile cerinţe (S.N. Eisenstadt);

d) acomodare – soluţionarea conflictelor existente între diferite aspiraţii şi atitudini comportamentale, între indivizi, grupuri, clase sociale, entităţi naţionale, soluţionare care are loc prin compromis, conciliere sau conversiune (G. şi A. Theodorson). Pentru D.R. Taft şi R. Robins, ea constă în rezolvarea sau suspendarea temporară a conflictului între două medii opuse (imigrant – nativi) prin consens şi adaptare;

e) aculturaţie – ansamblul de transformări ce se produc în sistemele culturale şi normative a două sau mai multe grupuri atunci când sunt puse în contact direct şi continuu (R. Redfield, R. Linton şi J.M. Herskowitz).

În concepţia celor doi autori români – S.M. Rădulescu şi D. Banciu – conceptul de integrare socială se caracterizează prin două trăsături fundamentale care impun precauţii în utilizarea lui:

a. este un concept evaluativ, cu semnificaţie ideologică, ceea ce explică şi tendinţele de vehiculare a lui de către sociologi, mai ales în situaţii de criză, când apare necesitatea întăririi controlului social şi a câmpului normativităţii sociale. Conflictul de norme şi, de aici starea de anomie descrise de către Durkheim, contradicţiile care decurg din ruptura existentă între scopurile definite cultural şi mijloacele structurate social, pentru realizarea acestor scopuri analizate de către R.K. Merton, confruntarea „subculturilor” şi „contraculturilor” cu valorile dominante ale societăţii globale, evidenţiată de A. Cohen, ca şi alte probleme generale de procesele de mobilitate socială, reprezintă un reflex al acestei stări de lucruri, angajând, explicit sau implicit, noţiunea de integrare socială.

Page 43: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

43

Interpretând integrarea socială în funcţie de valorile pozitive sau negative ale societăţii, autorii americani, implică mai mult sau mai puţin, o sinergie (apariţie concomitentă, coordonată a contracţiilor mai multor grupe de muşchi, în afara muşchilor antagonişti. În psihologie, termenul se utilizează prin extensiune, desemnând îndeplinirea corelativă, concomitentă a unor acte sau procese de tip fizic sau organic), independentă de voinţa participanţilor, şi care aduce noţiunea de integrare pe un teren implicit ideologic;

b. preluat, în mod critic, şi cu semnificaţie orientată în direcţia asimilării sale în domeniul dinamicii şi schimbării sociale, conceptul de integrare socială poate fi considerat un concept sociologic „cheie”, în sensul că unifică un câmp mare de evenimente empirice, inaccesibile empiric din punct de vedere global, dar posibil a fi surprinse individual.

FORME FUNDAMENTALE DE INTEGRARE SOCIALĂ

Evidenţierea diferitelor moduri după care o anumită unitate socială sau subsistem social pot fi calificate ca fiind integrate, a permis identificarea mai multor tipuri şi subtipuri de integrare socială, caracterizate după aspecte particulare, observabile, ale naturii concrete ale acestui proces general. Pe această bază – aşa cum subliniază şi W.S. Landecker – se poate constitui o tipologie a proceselor de integrare, urmând postulatul după care cele mai mici unităţi ale unui grup sunt normele sociale pe de o parte, iar pe de altă parte, persoanele şi comportamentul lor, evidenţiindu-se astfel, trei forme de integrare: - integrarea între norme; - integrarea între norme şi comportamentele persoanelor; - integrarea între persoane. Vom prezenta următoarele tipuri de integrare: - integrare culturală - integrare normativă - integrare comunicaţională - integrare funcţională. a) Integrarea culturală Definită, de obicei, ca un proces de realizare a unei concordanţe sau compatibilităţi depline între normele uneia şi aceleiaşi culturi, integrarea culturală exprimă transformarea culturii într-un sistem cultural armonios. Pentru R. Linton, integrarea culturală constituie distribuţia optimă a trei tipuri de trăsături culturale:

Page 44: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

44

1. „universale” 2. „specializate” (ambele dau consistenţă culturii) 3. „alternative” (care generează şi unele conflicte). Ca unităţi funcţionale, sistemele culturale furnizează standarde şi

modele culturale care ghidează comportamentul şi-l fac predictibil. Gradul de integrare culturală, determinat de raportul dintre trăsăturile

universale, specializate şi alternative este mai ridicat când proporţia ultimelor este mai coborâtă, adică, atunci când indivizii aleg mai frecvent comportamente culturale care nu se abat prea mult de la modelele prescrise.

Linton adaugă faptul că orice integrare culturală implică prioritar interdependenţa dintre instituţii – definite drept „configuraţii de modele culturale”, având funcţii importante în domeniul stratificării şi organizării indivizilor, al îndeplinirii unor obligaţii şi realizării unor satisfacţii personale. Apartenenţa la asemenea instituţii şi la viaţa de grup, oferă un criteriu esenţial de măsură a integrării culturale şi determină gradul de participare a indivizilor la cultură. În acest cadru, valorile instituţionalizate şi atitudinile individuale care urmează mai mult sau mai puţin modelele prescrise, formează împreună o configuraţie stimul – răspuns de o importanţă deosebită pentru consistenţa culturii respective. Această configuraţie este dependentă de „presiunea socială" exercitată de grup asupra individului, concretizată în faptul că acceptarea modelelor culturale unanim recunoscute este recompensată de societate, în timp ce abaterile sau devierile de la aceste modele sunt sancţionate.

Integrarea culturală sintetizează procesul prin care membrii unei societăţi acceptă, resping sau modifică itemuri care s-au difuzat din alte culturi, proces care explică labilitatea culturală şi actele deviante ale indivizilor dintr-un sistem cultural. Identificată deseori cu integrarea socială, integrarea culturală presupune congruenţa valorilor cu comportamentul şi interdependenţa funcţională între valori, comportamente şi instituţii sociale. În orice societate şi cultură, chiar şi cel mai bine integrate, există însă zone „permisive” care oferă anumite grade de libertate în alegerea comportamentului individual.

b) Integrare normativă Ca proces în esenţa sa relaţional, integrarea normativă se identifică

cu „integrarea între norme şi persoane”, variind în funcţie de concordanţa dintre conduită şi norme. Ea mai este definită şi ca mod eficient de articulare a modelelor normative cu procesul motivaţional, astfel ca indivizii să acţioneze conform standardelor prescrise. Opusă stării de integrare normativă este starea de „anomie”, definitorie pentru un conflict de norme.

Integrarea normativă, la fel ca şi celelalte tipuri de integrare, este dependentă de procesul de socializare, prin care un individ învaţă să „intre” în cultura societăţii sale, să cunoască şi să aplice ideile, normele şi valorile

Page 45: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

45

grupului social în care trăieşte şi pe care le internalizează în vederea utilizării lor în diferite situaţii sociale.

De asemeni, este dependentă de conformitatea cu normele şi regulile societăţii globale. Un asemenea proces facilitează predictibilitatea comportamentelor sociale şi furnizează elemente pentru eficienţa acţiunilor în cadrul grupului.

În diferite studii empirice au fost utilizaţi diferiţi indici de integrare normativă, luându-se ca bază conformitatea cu normele sociale.

R.C. Angell a utilizat un indice al integrării alcătuit din două măsuri particulare:

- un indice de criminalitate, care măsoară, integrarea „negativă” (absenţa integrării în cadrul sistemului normativ de bază, dar prezenţa ei în interiorul unui sistem normativ delicvenţial) şi;

- un indice de ameliorare (bunăstare) care măsoară integrarea „pozitivă” (participarea individului la consolidarea sistemului normativ existent). Măsura acestui proces de integrare normativă depinde de frecvenţa şi amploarea actelor deviante care se abat de la normele prescrise.

c) Integrarea comunicaţională Definită şi ca integrare „consensuală”, acest tip de integrare

caracterizează un anumit sistem de relaţii, definitorii pentru concordanţa dintre conduite şi norme. Fiind concretizat în modul de distribuţie şi transmitere a modelelor normative între membrii sistemului social, acest proces utilizează ca noţiune de bază comunicarea interpersonală, constând din schimbul de idei, atitudini între membrii unui grup. El formează baza pentru orice tip de interacţiune socială şi facilitează transmiterea cunoaşterii cumulative, ca şi realizarea procesului de socializare. Întrucât integrarea comunicaţională nu a fost încă, explicit aperaţionalizată şi evidenţiată concret de cercetarea empirică, analiza sa conceptuală se bazează pe următoarele ipoteze:

- cu cât reţeaua de comunicare interpersonală este mai densă, cu atâta există un proces mai scăzut de persoane izolate; izolarea reprezintă un indice negativ al integrării comunicaţionale (această ipoteză a fost utilizată de Durkheim, pentru a explica una din cauzele principale ale „sinuciderii egoiste”);

- cu cât reţeaua de comunicare interpersonală este mai slabă şi izolarea socială este mai mare cu atât există un număr mai ridicat de persoane caracterizate prin tulburări psihice; frecvenţa lor ridicată într-un mediu social constituie un indice de izolare şi, totodată, un indice negativ al integrării comunicaţionale;

- cu cât barierele comunicaţionale sunt mai mari, cu atât există un procent mai mare de relaţii antagoniste în cadrul grupului;

Page 46: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

46

- cu cât restricţiile comunicaţionale sunt mai mari, cu atât există mai multe dificultăţi de comunicare între subgrupurile aceluiaşi grup.

Facilitând schimbul între valori şi semnificaţii ca şi transferul de norme, integrarea comunicaţională contribuie la realizarea celorlalte forme de integrare socială.

d) Integrarea funcţională Acest concept – spun D. Banciu şi S. Rădulescu – implică cel puţin

două semnificaţii: - una cu caracter mai general, şi care priveşte unitatea sau armonia

din cadrul unui sistem social datorită interdependenţei părţilor sale specializate;

- a doua, cu caracter particular, care se referă la diviziunea şi sincronizarea sarcinilor într-un grup, în măsura în care diversele activităţi specializate sunt dependente una de la alta.

Acest tip de integrare reuşeşte să furnizeze o schemă conceptuală adecvată pentru sintetizarea unor procese sociale de mare amploare, ale căror dimensiuni sunt legate „organic” între ele, ca de exemplu, raporturile reciproce dintre urbanizare, industrializare, devianţă.

INTEGRAREA, NEINTEGRAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ

Toate cele patru subtipuri de integrare socială menţionate, vizează multitudinea sferelor vieţii umane, circumscriind procese sociale care angajează, deopotrivă, dimensiuni valorice, normative, afective, acţionale şi relaţionale. Din punctul de vedere al sociologiei devianţei, ele reprezintă un interes atât teoretic, cât şi practic, pentru a surprinde în mod global şi multidimensional aspectele etiologice ale comportamentului delincvent. Astfel, pentru aprecierea gradului de integrare, respectiv, neintegrare socială, o importanţă deosebită o are tipul de integrare normativă, care presupune articularea pattern-urilor (modele, valori, norme) normative ale societăţii cu procesele motivaţionale ale indivizilor, astfel încât să se realizeze conformitatea cât mai deplină a acestora. În analiza relaţiei dintre integrarea socială şi procesul de socializare, trebuie avut în vedere faptul că deficitul de socializare manifestat la anumiţi indivizi sau grupuri sociale – sub forma necunoaşterii, nereceptării sau chiar respingerii sistemului de norme şi valori sociale – conduce la un eşec al integrării lor sociale şi, în special, a celei normative şi ca urmare, integrarea acestor indivizi sau grupuri este „negativă”, având un caracter antisocial, fiind în discordanţă cu modelele, valorile şi normele societăţii globale.

Page 47: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

47

Abordând problemele integrării sociale din perspectiva dinamicii sociale, din punctul de vedere al raporturilor contradictorii care se stabilesc între devianţă şi conformitate, schimbare şi stabilitate socială, conflict şi cooperare, unele concepţii consideră că ordinea socială, respectiv procesul de integrare, depind, în cea mai mare măsură, de conformitate cu normele şi valorile sociale de bază dar, în acelaşi timp, această ordine nu este fixată definitiv, fiind supusă unor permanente schimbări şi transformări. Din această perspectivă, comportamentul care se abate de la normele stabilite nu este, întotdeauna, un comportament distructiv, ci dimpotrivă, uneori contribuie la funcţionalitatea şi dinamica structurilor sociale, având un caracter novator; mai mult, se consideră că presiunea socială – concretizată în internalizarea valorilor şi interiorizarea controlului social – are, în orice societate, un caracter ambivalent, cuprinzând o dimensiune conformistă şi una novatoare. Deşi, neconformă cu normele şi valorile sociale recunoscute, inovaţia nu este o creaţie liberă, detaşată de constrângere. În calitatea ei de „conduită variantă”, neconformă cu un anumit model cultural şi normativ, inovaţia se conformează totuşi, unor modele culturale şi normative alternative. De fapt, aşa cum sublinia H. Janne, devianţa comportă şi ea conformism „un conformism, adeseori, mai constrângător decât cel al vieţii normele”, iar J. Fichter, plecând de la distingerea, în orice societate, a unui nivel superior şi a altuia inferior al normelor, evidenţia o „devianţă pozitivă” şi o „devianţă negativă”. Procesul de integrare socială nu este un proces liniar, ci presupune grade diferite de intensitate, de la formele mai mult sau mai puţin conformiste până la tendinţe accentuate de dislocare a acestui conformism şi chiar tendinţe distructive pentru sistem. Conformitatea reprezintă conduita de supunere, acceptare şi urmare a prescripţiilor normei. Normativitatea, ca ansamblul normelor care definesc viaţa de grup, dispune de două dimensiuni opuse şi complementare:

- latitudinea (lărgimea) care desemnează faptul că norma tolerează o anumită variaţie a gradelor de împlinire a ei, sau că, în alţi termeni, conformarea la regulă nu se face univoc, în limitele unui singur model de comportament, ci în limitele unui evantai de comportamente;

- a doua, acceptabilitatea, arată până la ce grad comportamentele situate în interiorul limitelor de latitudine sunt acceptate sau dezaprobate de membrii grupului. Legătura dintre cele două dimensiuni se exprimă tocmai în faptul că între limitele de conformitate ale latitudinii se pot distinge regiuni cu un grad mai mare sau mai mic de acceptabilitate. Alcătuind un continuum ale cărui diviziuni se extind de la formele cele mai profunde de integrare până la forme mai slabe, mergând chiar până la absenţa integrării, acest proces (integrarea socială) implică mai multe trepte de variaţie.

Page 48: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

48

Reprezentând, de cele mai multe ori, eşecul socializării şi integrării sociale, comportamentul „dezintegrativ” constituie un indicator cert al apariţiei unor manifestări aflate la limita devianţei sociale, cu posibilitatea transformării ulterioare, în forme delincvente cu periculozitate socială ridicată. În această situaţie, se pune atât problema respingerii şi sancţionării în forme instituţionalizate antisociale, cât şi a recuperării sociale şi morale a indivizilor devianţi, printr-un complex proces de resocializare şi reintegrare socială.

Implicând restructurarea profundă a personalităţii şi comportamen-tului individului deviant, reintegrarea socială, care presupune o rupere cu trecutul şi adoptarea unui nou mod de viaţă, este condiţionată de o serie de factori, între care:

a) caracteristicile şi elementele specifice instituţiei sau organizaţiei în care se desfăşoară acest proces = mediu închis (penitenciar) sau deschis (grup de muncă, şcoală specială etc.);

b) caracteristicile psihice ale individului supus reintegrării. În funcţie de durata şi felul sancţiunii, reintegrarea individului

deviant (delincvent) cuprinde două momente distincte: 1. în timpul executării – cu sau fără privare de libertate – când

acţiunea factorilor de reintegrare urmăreşte, în principal, restabilirea şi crearea capacităţii, pentru individul deviant, de a avea relaţii sociale normale în familie, în şcoală, la locul de muncă şi pregătirea acestuia pentru un nou status social după executarea sancţiunii (pedepsei);

2. după executarea sancţiunii – denumită, adesea, integrare socială post penală – când se urmăreşte, prioritar, reintegrarea psihologică a deviantului în societate, printr-un proces de „destigmatizare”.

Ambele momente ale procesului de reintegrare socială a indivizilor cu comportamente deviante implică realizarea diferitelor forme de integrare amintite anterior, în primul rând, a celei normative, dar şi culturale, comunicaţionale şi funcţionale.

Page 49: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

49

C A P I T O L U L VI

DEVIANŢA ŞI DELINCVENŢA

NOŢIUNEA DE „DELINCVENŢĂ” (INFRACŢIONALITATE)

În ansamblul formelor particulare de devianţă, delincvenţa sau infracţionalitatea apare ca având gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau juridice care orientează comportamentul indivizilor.

În lucrările de sociologia devianţei dintr-o serie de ţări, este utilizată, în mod frecvent, noţiunea de delincvenţă (fenomen delincvent), prin care este definit ansamblul abaterilor şi încălcărilor de la normele juridice penale.

De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima (infracţiunea) se deosebeşte de delincvenţă, prima intrând sub incidenţa dreptului penal, iar a doua fiind echivalată mai ales cu delicte civile sau penale comise de tineri.

În ce priveşte ţara noastră, conform terminologiei consacrate în Codul penal şi legile penale speciale, pentru ansamblul de acte şi fapte sancţionate penal, comise atât de minori şi tineri, cât şi de adulţi, este folosită noţiunea de infracţionalitate (fenomen infracţional), care – spun S. Rădulescu şi D. Banciu – poate fi utilizată interşanjabil cu noţiunea de delincvenţă (fenomen delincvent).

Caracterul antisocial al delincvenţei este specificat şi în dreptul nostru penal, în Codul penal, unde se prevede că „infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.

Din această definiţie rezultă că o faptă devine infracţiune numai dacă dobândeşte următoarele trăsături:

a) să prezinte pericol social; b) să fie săvârşită cu vinovăţie; c) să fie prevăzută de legea penală.

Page 50: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

50

Prima trăsătură, aceea de pericol social, priveşte aspectul material sau obiectiv al infracţiunii;

- a doua priveşte latura morală sau subiectivă a infracţiunii; - a treia, are în vedere aspectul legal (ilegal) – incriminarea. În mod frecvent – spun D. Banciu şi S.M. Rădulescu – se întâlneşte

şi noţiunea de încălcări ale normelor de drept, care nu trebuie suprapusă celei de infracţiune, deoarece, unele dintre aceste încălcări nu afectează ordinea socială şi de drept, neavând urmări socialmente periculoase pentru structura şi stabilitatea grupurilor sociale şi pentru securitatea indivizilor. Aşa de pildă, sunt de ordin administrativ, contravenţiile, încălcările de ordin civil (delictele civile) ori anumite încălcări de ordin disciplinar (în special la locul de muncă). Deşi asemenea încălcări ale normelor de drept prezintă un anume pericol social ele nu atrag decât sancţiuni administrative (amenzi), civile (despăgubiri, reparaţii) ori disciplinare (retrogradări).

Spre deosebire de aceste abateri sau încălcări ale normelor sociale, delincvenţa atrage după sine o serie de sancţiuni explicite şi directe, organizate sistematic într-un corpus de reguli juridice.

Deosebirea constă în aceea că, pe când nerespectarea conduitei prescrise în celelalte norme sociale atrage după sine oprobiul public şi celelalte forme de influenţare morală, nerespectarea conduitei prescrise în norma de drept atrage după sine intervenţia forţei civile a statului. Ca fenomen juridic, delincvenţa cuprinde o serie de fapte şi acţiuni care, violând regula de drept, sunt pasibile de sancţiune, a cărei severitate creşte în funcţie de gravitatea faptei comise şi de circumstanţele în care s-a produs. Formele de sancţiune pentru aceste fapte şi acţiuni contrare legii sunt aplicate în forme instituţionalizate şi presupun existenţa unor mijloace de control specializate (forţe de ordine, parchetul, penitenciare etc.).

Un comportament infracţional implică, după opinia lui E.H. Sutherland, următoarele caracteristici:

a) are o serie de consecinţe antisociale, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi;

b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;

c) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiune culpabilă; d) fapta este probată juridic şi este sancţionată ca atare. Reprezentând o formă particulară a devianţei sociale, delincvenţa

include ansamblul manifestărilor antisociale care prezintă o gravitate şi o periculozitate deosebită din punct de vedere al consecinţelor lor şi care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice penale. În consecinţă, delincvenţa sau devianţa socială penală se defineşte nu în funcţie de „etichetă” sau „reacţia” membrilor societăţii faţă de un anumit tip de comportament, ci în raport cu relaţiile şi valorile sociale lezate şi care sunt protejate prin normele juridice penale. Sfera fenomenului delincvent, trebuie circumscrisă numai la faptele antisociale săvârşite în mod real şi concret într-o societate, fără a considera şi acele

Page 51: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

51

fapte prevăzute ca infracţiuni de normele dreptului penal, dar care nu s-au produs sau săvârşit în realitate.

Aşadar, fenomenul delincvent sau infracţional este constituit din totalitatea infracţiunilor comise de către diferiţi indivizi, într-o anumită societate (de pildă, într-o anumită zonă sau într-o anumită ţară), într-o anumită perioadă de timp (de regulă un an). Ca totalitate de infracţiuni, fenomenul de delincvenţă este alcătuit din infracţiuni diferite ca natură, în funcţie de relaţiile sociale, economice şi culturale dintr-o societate dată. El include, de regulă, infracţiuni contra proprietăţii (furturi, delapidări, abuzuri etc.), infracţiuni contra persoanei (omoruri, vătămări corporale, calomnii etc.), infracţiuni cu privire la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (specula, înşelăciunea, concurenţa neloială), infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (infracţiuni contra familiei, contra sănătăţii publice, ultrajul contra bunelor moravuri), infracţiuni îndreptate împotriva ordinii sociale şi a securităţii statului etc. Fenomenul de delincvenţă prezintă aspecte şi forme diferite, în funcţie de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor comise de diferiţi indivizi. Pe baza acestor criterii, - spune Ion Oancea – literatura de specialitate juridică şi criminologică face distincţie între următoarele categorii de delincvenţă:

a) delincvenţa reală, săvârşită ca atare în realitate, denumită adeseori „cifra neagră” a delincvenţei, alcătuită din totalitatea mani-festărilor antisociale cu caracter penal care sau comis sau au avut loc în realitate;

b) delincvenţa descoperită, reprezentată numai de acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite, care a fost identificată de către organele specializate ale societăţii; de regulă, infracţionalitatea „descoperită” este mai mică decât cea reală, întrucât nu toate faptele penale comise de indivizi se pot identifica, în pofida faptului că au fost săvârşite (aşa – numitele infracţiuni cu autori „necunoscuţi”);

c) delincvenţa judecată sau legală, reprezentând acea parte din delincvenţa „descoperită” care ajunge să fie judecată şi sancţionată de către instanţele specializate ale statului.

Din punct de vedere statistic, acest tip de delincvenţă este mai redus decât delincvenţa „descoperită” deoarece nu toate faptele penale descoperite sunt pasibile de judecare şi sancţionare; astfel, este posibil ca unele fapte săvârşite şi descoperite să fie amnistiate sau graţiate, în timp ce altele, până la judecarea lor, pot să fie dezincriminate de o nouă legislaţie penală.

Din punct de vedere obiectiv, delincvenţa reală sau săvârşită prezintă cea mai importantă semnificaţie pentru evaluarea stării de infracţionalitate, întrucât ea exprimă încălcările reale ale normelor juridice penale, ca şi periculozitatea socială reală a tuturor manifestărilor antisociale dintr-o societate. Chiar dacă unele infracţiuni nu sunt descoperite sau nu ajung să

Page 52: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

52

fie judecate şi sancţionate, ele nu sunt inexistente, fiindcă, de fapt, au fost săvârşite în realitate, aducând serioase prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale. Lipsa de uniformitate a diferitelor jurisdicţii penale din diferite ţări, împiedică a aduce la un numitor comun tipurile de delicte şi infracţiuni şi a le clasifica în funcţie de un criteriu unic.

Dacă la o primă analiză delincvenţa apare ca fenomen juridic – spun S. Rădulescu şi D. Banciu - ca un fapt înscris şi reglementat prin norme de drept penal, ea reprezintă, prin determinările sale profunde, prin circumstanţele ei de producere şi existenţă, ca şi prin consecinţele induse şi un fenomen social, deoarece abaterile şi încălcările legii penale lezează cele mai importante valori şi relaţii sociale. În raport cu aceste valori sociale şi norme de conduită socială, anume prin încălcarea lor, delincvenţa dobândeşte un caracter antisocial şi ilicit, devenind obiectul de studiu al unor ştiinţe sociale cum sunt: sociologia, criminologia, psihologica socială.

Aşadar, analiza juridică solicită şi o analiză sociologică, criminologică, psihologică, complementară, cu ajutorul căreia se poate identifica contextul social – cultural al acestei forme de devianţă specifică – delincvenţa – şi se pot raporta normele de conduită la cele mai de seamă valori şi relaţii sociale.

Apărând din necesitatea de a evidenţia caracteristicile sociale, generale şi comune mai multor societăţi, în legătură cu mecanismele de producere şi reiterare a actelor infracţionale şi cu mijloacele de control social existente, sociologia devianţei are ca obiect principal de studiu, identificarea, explicarea şi predicţia cauzelor şi condiţiilor sociale care generează comportamentul delincvent.

Page 53: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

53

C A P I T O L U L VII

MORALITATEA ADOLESCENTINĂ,

PREDELINCVENŢA ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ

MORALITATEA ADOLESCENTINĂ ŞI PREDELINCVENŢA

„Capitolul cel mai greu al formării eului în epoca (perioada) adolescenţei – subliniază Maurice Debesse – este educaţia conştiinţei morale”. A educa adolescentul în sens moral semnifică, din punct de vedere pedagogic, adaptarea acestuia la constrângerile şi interdicţiile mediului social.

Adaptarea la mediul fizic şi social – subliniază J. Piaget – reprezintă „un echilibru între două mecanisme indisociabile – asimilarea şi acomodarea – a cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei şi al adolescenţei şi defineşte structurarea proprie a acestor perioade ale existenţei”. În căutarea acestui echilibru, adolescentul dezvoltă în plan moral o serie de conduite fluctuante, originale, prin intermediul cărora încearcă, pe de o parte, să-şi asimileze conţinutul normativ al cerinţelor exterioare, iar pe de altă parte, să-şi acomodeze treptat acţiunile sale morale la interdicţiile, tabuurile şi constrângerile care definesc aceste cerinţe.

Până la adolescenţă, viaţa morală nu reprezintă decât supunerea la reguli fixate de adult. Începând cu această perioadă – spune M. Debess – moralei instituite de adult îi ia locul o morală a „idealului”, „o morală a valorilor”, care determină aprecierea propriei conduite şi a conduitei celorlalţi, din perspectiva a ceea ce este adevărat şi bun din punct de vedere moral. O asemenea morală- spune în continuare autorul – se „ordonează în jurul unor forme de conduită care au în ochii adolescenţilor un preţ nemăsurat: devotamentul, sinceritatea, mila, eroismul etc. În acest efort de autoperfecţionare, valorile de natură morală nu se mai reduc la principii abstracte ci, sunt personificate în modele umane exemplare cu care adolescenţii se străduiesc să semene (părinţii sau modele extrafamiliale,

Page 54: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

54

reale sau imaginare). Este însă greşit – spun S. Rădulescu şi D. Banciu – să identificăm acţiunea morală cu conştiinţa moralităţii.

Evoluţia conştiinţei morale permite adolescentului să adopte conduite morale autonome, care să fie în acord sau în dezacord cu ea.

Adeseori, acţiunile adolescentului, limbajul, comportamentul, raporturile cu adulţii şi cu anturajul în general, contrazic valorile morale ideale cu care adolescentul încearcă să-şi structureze propriul său univers normativ.

Sub acest aspect, nu trebuie ignorat faptul că dobândirea capacităţii de autonomie morală poate fi însoţită şi de o serie de acte care „frizează imoralitatea”, aşa cum este înţeleasă ea de adult. Printre ele se numără violenţa fizică, agresivitatea limbajului, nonconformismul în ţinută, indisciplina, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activităţile ilicite ale unor anturaje, fuga sau comportamentul de evaziune din mediul familial etc.

Asemenea acte nu reprezintă întotdeauna fapte penale în adevăratul înţeles al termenului, prin încălcarea legilor în vigoare, ci conduite care violează normele şi regulile de convieţuire morală, având în comun faptul că reprezintă o formă de ruptură cu modul de viaţă obişnuit, cu comportamentul anterior şi cu aşteptările educatorului.

În ce priveşte comportamentul de evaziune, în opinia lui Ioan C. Cucu, acesta reprezintă o reacţie la momentele dramatice intervenite în cadrul familiei sau la stimulii negativi din mediul şcolar, şi cuprinde trei forme mai importante:

a) voiajul, considerat ca un fenomen normal, stimulat de curiozitatea adolescentului şi dorinţa de a vedea lucruri noi;

b) fuga propriu-zisă, manifestată în situaţii conflictuale şi situaţii stresante: abandon, maltratare, lipsă de speranţă, dorinţă de răzbunare faţă de părinţi, ameninţări etc.;

c) fenomenul „drumului” sau aşa – numitul „vagabondaj” – caracterizat prin tendinţa adolescentului de a părăsi definitiv familia sau mediul social, scopul drumului având doar un rol secundar.

În acest comportament se exprimă foarte pronunţat tendinţele infantile de care adolescentul se mai simte încă legat.

Comportamentul de evaziune al adolescentului poate fi descris deci, fie ca un fapt moral, determinat de multiple motivaţii vizând starea de inadaptare impusă de conflictele existente în cadrul unei instituţii socializatoare, cum este familia de pildă, fie ca un fapt patologic, care se manifestă ca un simptom tipic al unor tulburări de natură psihică. Fuga patologică, datorită unor tulburări de natură psihică, nu poate explica însă decât parţial semnificaţiile reale ale acestui comportament de evaziune.

Fuga normală, reprezintă o tentativă normală de evadare dintr-un univers perceput ca ostil şi restrictiv, dintr-un mediu „carceral”. Fuga nu reprezintă altceva – subliniază J. Joos, M. Sepulchra-Cassiers şi Chr.

Page 55: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

55

Debuyset – decât o „evadare” sau o „ruptură”, care determină pe adolescent să aspire la un alt spaţiu social în care nevoile şi aspiraţiile sale ar putea fi satisfăcute în mod corespunzător.

Psihologii atrag atenţia asupra perioadelor critice ale adolescenţilor, caracterizate prin conflicte permanente cu mediul, prin tensiuni şi dezechilibre, care amplifică riscul de fugă, dar potenţează totuşi structurarea personalităţii, prin reînnoirea mediului de viaţă. Se evidenţiază că fuga are atât un aspect pozitiv, prin motivaţiile şi semnificaţiile sale pentru minor, cât şi unul negativ, prin evadarea adolescentului într-un univers lipsit – de multe ori – de exigenţe morale sau caracterizat prin influenţe socializatoare negative. Din acest punct de vedere, comportamentul de evaziune, prin tentaţiile pe care le angajează (aventură, risc, agresivitate etc.) este înrudit (evident, nu în mod obligatoriu) cu comportamentul delincvent. Cu atât mai mult, pentru un adolescent rupt complet de mediul său familial şi şcolar, fuga reprezintă o „evadare” care oferă frecvent ocazia unor situaţii infracţionale tentante.

În ansamblul lor însă, asemenea acte precum cele menţionate – violenţa fizică, agresivitatea limbajului, nonconformism în ţinută, comportamentul de evaziune etc. – reprezintă manifestări agresive de respingere a autorităţii adultului, prin care se încearcă afirmarea ostentativă a independenţei şi autonomiei morale, în condiţiile existenţei unei personalităţi caracterizată încă, prin imaturitate şi labilitate.

Aceste acte, care nu aduc prejudicii valorilor sociale – ca în situaţia încălcării, prin mijloace infracţionale, a normelor de natură juridică – ci afectează, încalcă norma morală, aducând prejudicii mai mult celui care le săvârşeşte decât anturajului său, se circumscriu sferei aşa – numitei devianţe cu caracter moral sau altfel spus, ariei predelincvenţei, sau delincvenţei juvenile potenţiale.

O asemenea formă de devianţă – cu caracter moral – evidenţiază situaţia acelor adolescenţi care trăiesc cu intensitate tulburările pubertare ale acestei perioade de vârstă şi, care datorită unui climat familial inadecvat şi a unor erori educative, dovedesc o anumită incapacitate de a se adapta la exigenţele normative impuse.

Noţiunea de predelincvenţă poate avea un caracter operaţional – spun S. Rădulescu, D. Banciu – dar numai în măsura în care ţinem seama de faptul că manifestările adolescentine deviante pot intra, în anumite circumstanţe favorizante, în conflict cu legea penală (propensiunea spre delincvenţă) fără însă a infera o relaţie cauzală mecanică, între actele deviante şi cele cu caracter infracţional (delincvenţe).

Devianţa morală – aşa cum am mai arătat – nu este totuna cu delincvenţa, după cum nu există argumente pertinente pentru a califica actele „imorale” comise de către adolescenţi, drept un preludiu al unui potenţial comportament infracţional.

A proceda astfel înseamnă, de fapt, a pune în dependenţă de norma penală orice conduită deviantă a adolescentului. Faptul că există cel puţin

Page 56: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

56

două tipuri de reguli – reguli juridice şi reguli nonjuridice – impune găsirea unui criteriu de distincţie între delincvenţă şi predelincvenţă, cu atât mai mult cu cât, uneori conduitele sau comportamentele identice sunt măsurate prin sisteme normative diferite.

În consecinţă, nu se poate presupune că prin natura lor unele tipuri de comportamente intră „aprioric” şi necesar în sfera de acţiune a normativului penal, iar altele în cea a devianţei sociale normale.

De pildă, interdicţia de a fuma în anumite locuri – încăperi publice, mijloace de transport în comun etc. – poate fi o regulă juridică, după cum poate fi o regulă morală respectând semenii, sau o regulă de igienă. Cu alte cuvinte – aşa cum spune şi Jean Carbonnier - „juridicitatea nu este legată dinainte de un domeniu particular al relaţiilor sociale; ea este o calitate extrinsecă, ce poate veni să se grefeze indiferent asupra cărei relaţii sociale”.

De aceea, studiul predelincvenţei juvenile solicită înlocuirea perspectivei juridice şi a criteriului normativului penal sau moral cu o perspectivă multi şi interdisciplinară a problemelor specifice cu care se confruntă tânărul în mediul său de viaţă. Trebuie să se facă o delimitare între predelincvenţă – delincvenţă şi între predelincvenţă – comportament „normal”, ca succesiune de acte care nu se determină în mod necesar şi obligatoriu unul pe altul.

Astfel, comportamentele predelincvente manifestate de anumiţi adolescenţi, nu reprezintă întotdeauna un preludiu al comportamentului delincvent, după cum nici acesta nu reprezintă consecinţa firească a săvârşirii anterioare a unor acte predelincvente.

Referindu-se la excesele şi valorile ce caracterizează subculturile adolescentine din unele ţări, M. Debesse sublinia că, adeseori, ele intersectează universul infracţionalităţii sau perimetrul patologic, de unde şi prezenţa unei ambiguităţi în definirea clară a sensului moralităţii ce caracterizează această perioadă de vârstă; „de la zăpăciţii anilor ’40 până la golanii care se erijează în creatori ai violenţei, trecând prin faza de hippies cu chitară, huligani, adoratori ai cântăreţilor de succes, drogaţi, abrutizaţi sau deliranţi, ecologi neofiţi, contestatari înverşunaţi, motociclişti zgomotoşi, inşi de la periferia ambelor sexe, se amestecă în vântul schimbător al modei … unde este greu să deosebeşti admiraţiile simpatetice, extravaganţele trecătoare, superficiale, de inadaptările profunde, chiar incurabile. Fiecare adolescent este un caz concret, distinct şi trebuie tratat ca atare”.

Page 57: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

57

Noţiunea de delincvenţă juvenilă şi ambiguitatea criteriilor ei

de definire

Ca formă distinctă de devianţă – de natură penală – delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex, care defineşte ansamblul conduitelor şi acţiunilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală, săvârşite de tineri, de regulă, cei care n-au împlinit vârsta majoratului. Sensul moralităţii adolescentine trebuie descifrat în raport cu efervescenţa dramatică specifică acestei categorii de vârstă, cu motivaţiile profunde ale conduitei faţă de respectarea normelor şi cu valorile care fac din adolescenţă un tip de subcultură în cadrul culturii societăţii adulţilor. În raport cu aceste elemente fenomenul de delincvenţă juvenilă implică o evaluare nuanţată a criteriilor care disting moralitatea adolescentină de moralitatea adultului, cu atât mai mult, cu cât într-o serie de legislaţii din societatea contemporană, sunt consideraţi delincvenţi şi judecaţi ca atare, acei adolescenţi care comit delicte pentru care adulţii nu sunt încriminaţi, în timp ce în alte legislaţii nu pot fi considerate delicte acele fapte săvârşite de adolescenţi, pe care, dacă le-ar comite adulţii, aceştia ar fi sancţionaţi. Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă, vârsta majoratului, termenul de delincvenţă se aplică la diferite forme de comportament şi la categorii eterogene de minori sau adolescenţi:

♦ cei care transgresează legea (delincvenţii în sensul restrâns al termenului);

♦ cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în unele anturaje nefaste, potenţial delincvente;

♦ cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri;

♦ cei care au nevoie de îngrijire şi de protecţie din diferite motive (decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament etc.).

Considerând că expresia „delincvenţă juvenilă” se poate aplica la tot ceea ce „displace” adultului privind conduita tinerilor, J. Jasinski evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori, spre deosebire de cea aplicată adulţilor, sunt considerate ca delicte o serie de conduite care nu intră în incidenţa infracţionalităţii ca atare. În afara unor categorii de delicte echivalente, din punct de vedere al gradului de pericol social al faptei, cu infracţiunile săvârşite de adulţi (furt, omucidere, prostituţie etc.) legislaţia pentru minori cuprinde, în mai multe ţări, categorii de „delicte" ” cum sunt cele imputabile „tinerilor în derivă”, „tinerilor în pericol moral”, tinerilor care se sustrag autorităţii parentale etc.

Page 58: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

58

Din această cauză, noţiunea de delincvenţă juvenilă se confundă de cele mai multe ori, cu cea de criminalitate (infracţionalitate).

Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el produsul unei percepţii generale a „publicului” în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune care trebuie, în mod obligatoriu, să intre sub incidenţa legii şi să fie sancţionată. Această reacţie colectivă ignoră însă semnificaţia pe care o are pentru adolescent, actul de încălcare a normei.

Comportamentul de evaziune, fuga de pildă, încriminată ca „vagabondaj” de legislaţia pentru minori, reprezintă de cele mai multe ori, o conduită „normală”, având la bază multiple motivaţii legate de conflictele din, sau cu familia, cu educatorii, sau de tentaţia aventurii, tipică pentru perioada adolescentină.

De aceea, o „carieră” infracţională a unui tânăr nu seamănă cu cea a adultului, faptele sale ilegitime sau ilicite datorându-se, de fapt, în cele mai multe cazuri, greşelilor făcute de educator şi nu unei motivaţii antisociale a tânărului făptuitor (eşecul procesului de socializare; ex. copilul care fură din alimentară pentru a-şi potoli foamea).

În acest mod, sensul celor mai multe acte deviante sau delincvente săvârşite de minori este dependent de stiluri educative defectuoase şi nu de structuri deficitare ale personalităţii.

„Substituind explicaţia clinică paternalistă cu o explicaţie socială – spun S. Rădulescu şi D. Banciu – care pune accentul pe situaţie şi nu pe comportament, putem înţelege mai bine resorturile reale ale acestor acte deviante, faptul că majoritatea acestora au la origine manifestări specifice perioadei adolescentine”.

De aceea, chiar din perspectivă juridică (a normei juridice) nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie a unui adolescent care a încălcat normele penale, ci apare necesară evidenţierea gradului său de maturitate (discernământ) în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite, adică, evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor sale faţă de norma legală.

Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalentă, de fapt, cu fixarea răspunderii.

Page 59: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

59

C A P I T O L U L VIII

NORMATIVITATE ŞI RĂSPUNDERE PENALĂ DIN PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ

NOŢIUNILE DE „RESPONSABILITATE ŞI DISCERNĂMÂNT”

Una dintre cele mai importante categorii juridice cu care operează dreptul penal este aceea de responsabilitate, care exprimă un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faptelor sale. Spre deosebire de această noţiune, cea de răspundere ne indică o obligaţie impusă din afară, individul percepând şi resimţind normele ca reguli obligatorii impuse din exterior. Răspunderea intervine post factum, ca un factor ce acţionează pe terenul răului deja făcut, ca urmare a nerespectării prescripţiilor normativului penal, ea presupunând însă, capacitatea individului, de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpân pe ele „de a voi sau nu”, de a fi tras la răspundere (sancţionat). Identificarea răspunderii cu sancţiune ignoră latura psihologică a răspunderii, întrucât, în timp ce sancţiunea vizează doar aspectul tragerii la răspundere din punct de vedere al reacţiei sociale faţă de fapta comisă, răspunderea penală reprezintă o capacitate psihologică, care include un aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul social al faptei comise şi urmările produse prin săvârşirea ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea aceluiaşi individ de a voi comiterea faptelor dinainte stabilite, în vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate. În absenţa acestor două aspecte ne aflăm în prezenţa unei incapacităţi psihofizice, implicit a stării de iresponsabilitate penală sau de lipsă de răspundere penală. Constatarea acestei stări – subliniază legiuitorul – poate fi făcută numai de către specialişti, la cererea organelor judiciare, prin intermediul expertizei medico-psihiatrice, care trebuie să stabilească cert, fie prezenţa,

Page 60: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

60

fie absenţa discernământului subiectului infracţiunii în momentul săvârşirii faptei antisociale (conform Codului penal). În teoria şi practica penală, caracterul infracţional al unei fapte include, în mod cumulativ trei elemente:

- pericolul social; - vinovăţia; - incriminarea. Lipsa oricăruia dintre acestea conducând, pe cale de consecinţă, la

excluderea caracterului penal al faptei, a existenţei infracţiunii şi implicit, a răspunderii.

Prin derogare de la acest principiu privind incriminarea faptei şi a sancţiunii, există o serie de cazuri şi împrejurări a căror apariţie sau producere pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei, denumite „cauze care exclud infracţiunea” sau „cauze care exclud răspunderea penală”:

- legitima apărare; - starea de necesitate; - constrângerea fizică şi constrângerea morală; - cazul fortuit; - beţia completă involuntară; - eroarea de fapt; - iresponsabilitatea; - minoritatea făptuitorului (CP art. 44-51). Dintre acestea, ultimele două – iresponsabilitatea şi minoritatea

făptuitorului – ridică o serie de probleme şi aspecte controversate în literatura juridică, medicală şi penală, întrucât se referă în mod direct la noţiunea de discernământ, a cărui prezenţă sau absenţă poate conduce la sancţionarea penală sau exonerarea răspunderii. Articolul 48 din Codul penal precizează că: „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.

Această definire conduce la constatarea că iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv – făptuitorul nu realizează caracterul ilicit al faptei şi nici ce face, fiind inconştient sau neavând discernământ – sau de ordin volitiv – făptuitorul nu se poate stăpâni să nu comită fapta, nu poate să-şi controleze acţiunile.

Stabilirea stării de iresponsabilitate este o problemă extrem de importantă şi complexă, deoarece se face prin expertiză medico-psihiatrică, de către un medic psihiatru, într-un institut de specialitate, însă, hotărârea asupra existenţei stării de responsabilitate o ia numai instanţa de judecată, concluziile expertizei medico-psihiatrice nefiind absolut obligatorii pentru instanţă.

În stabilirea stării de iresponsabilitate, se cere, aşadar, medicului psihiatru să constate post-factum, prin intermediul diagnosticului clinic, o

Page 61: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

61

aşa – numită „capacitate psiho-fizică”, intelectivă şi volitivă, existentă sau nu în timpul comiterii faptei antisociale. „Observăm – spun cei doi autori S. Rădulescu şi D. Banciu – abdicarea juristului, de la principiile dogmaticii penale, pentru a recurge aposteriori la un construct care nu mai aparţine domeniului juridic, dar care este menit să constituie proba peremptorie a fixării răspunderii penale. Odată cu intervenţia noţiunii de „discernământ”, juristul transferă psihiatrului propria sa competenţă, obligându-l să convertească în plan medico-psihiatric noţiunea de responsabilitate, şi să fixeze prin diagnosticul său, un criteriu extrajuridic, ca reper principal, însă al domeniului juridic.

Acest criteriu, spun cei doi autori, nu are o validitate ştiinţifică absolută, ci una relativă.

În ceea ce priveşte legătura dintre noţiunea de discernământ şi cea de responsabilitate, atunci când este vorba de a stabili răspunderea penală a unei persoane, pare paradoxal – spun autorii – dar noţiunea de discernământ, invocată într-o serie de articole ale Codului penal, nu este expres definită de legiuitor, singura precizare referindu-se la faptul că „până la proba contrarie, orice individ care a săvârşit o faptă penală se presupune că a acţionat cu discernământ” (cu excepţia minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani) având, în consecinţă, responsabilitate. În teoria şi practica penală, discernământul este considerat drept „capacitatea subiectului de înţelegere şi manifestare conştientă în raport cu o anumită faptă concretă”, în timp ce pentru psihiatru el reprezintă „o aptitudine de a deosebi binele de rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, de a distinge, prevedea şi anticipa faptele proprii şi a alege soluţii morale”.

Astfel, noţiunea de responsabilitate, convertită într-un concept psihiatric – discernământul – evoluează într-un univers teoretic, cadru în care dispare relaţia ca suport al oricărei acţiuni sociale şi rămâne doar individul rupt de orice relaţii sociale, ca subiect solitar al unei fapte care va trebui să fie imputabilă exclusiv psihismului său. Socializarea personalităţii, biografia personală, situaţia de viaţă „delictuală”, ca şi orice alte variabile intermediare dispar, pentru a face loc cu prioritate parametrilor psihismului.

În ceea ce priveşte regimul de sancţionare al minorilor delicvenţi, conform art. 50 din Codul penal, se consideră că „nu este infracţiune fapta săvârşită de un minor care în momentul comiterii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a avea răspundere penală”. Stipularea acestei dispoziţii este făcută pe considerentul că minorii, până la o anumită vârstă (14 ani) nu au răspundere penală deoarece prezintă o insuficientă maturizare psihică, neputând să-şi dea seama de caracterul antisocial şi periculos al faptelor comise, sau să fie receptivi faţă de sancţiunile penale. Utilizându-se drept criterii ale răspunderii penale vârsta şi existenţa – inexistenţa – discernământul, prin art. 99 din Codul penal sunt stabilite trei categorii de minori:

Page 62: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

62

a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi care nu răspund penal pentru faptele antisociale comise, întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută a lipsei de discernământ;

b) minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au depăşit vârsta de 16 ani, au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală cu discernământ; această prezumţie este însă relativă, putându-se dovedi că în momentul săvârşirii faptei nu aveau discernământul necesar, neputând deci aprecia caracterul şi consecinţele socialmente periculoase ale faptei;

c) minorii care au împlinit vârsta de 16 ani şi care răspund penal. În evaluarea actelor antisociale comise de minori ca şi în stabilirea şi

individualizarea sancţiunii se au în vedere şi alte criterii precum: ♦ gradul de pericol social al faptei săvârşite; ♦ starea fizică a minorului; ♦ dezvoltarea sa intelectuală, condiţiile în care a fost crescut şi

educat, conduita şi comportarea lui anterioară şi altele. Cu toate acestea, vârsta şi discernământul sunt cele care decid de

cele mai multe ori, răspunderea penală şi sancţionarea minorului. În legătură cu criteriile utilizate pentru individualizarea sancţiunilor

aplicate minorilor, S. Rădulescu şi D. Banciu, pun întrebarea dacă într-adevăr vârsta reprezintă un criteriu echitabil în stabilirea vinovăţiei unui minor.

Fără a pune la îndoială valabilitatea acestui criteriu în materia penală, - spun cei doi autori – nu se poate să trecem cu vederea că, de pildă, în materie de drept al familiei, al muncii sau drept civil, legiuitorul utilizează alte limite de vârstă privind capacitatea (discernământul) unui minor de a aprecia consecinţele acţiunilor sale sociale. Astfel, conform legislaţiei familiei, femeia se poate căsători dacă a împlinit vârsta de 16 ani, iar prin dispensă, chiar la vârsta de 15 ani, în timp ce bărbatul poate contacta o căsătorie numai la împlinirea vârstei majoratului. De asemenea, autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, la cererea acestuia dreptul să aibă o locuinţă pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.

Aceste exemple, privind diferitele limite de vârstă stabilite de legiuitor în legătură cu dobândirea de către tânăr a capacităţii de înţelegere a consecinţelor juridice ale acţiunilor sale, arată că este dificil de stabilit această capacitate – convertită în discernământ – în domeniul delincvenţei juvenile.

Pentru acest motiv, sunt necesare multiple evaluări de natură psihologică, sociologică, medicală, psihiatrică, pedagogică etc.; care să identifice întregul complex de factori şi condiţii ce pun în dependenţă personalitatea încă insuficient structurată şi maturizată a minorului, de contextul social în care se găseşte amplasat.

Page 63: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

63

C A P I T O L U L IX

ORIENTĂRI, TEORII ŞI MODELE EXPLICATIVE ÎN DOMENIUL DEVIANŢEI ÎN GENERAL ŞI A DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN PRINCIPAL

În prezent, analiza etiologică a devianţei este marcată de existenţa a două orientări principale:

- psihologică - sociologică Prima orientare se caracterizează, cel mai adesea, printr-o abordare

individuală a comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delincvent care încearcă să explice devianţa penală ca rezultat al unor tulburări de comportament şi personalitate, datorate incapacităţii de adaptare la exigenţele normative.

Cea de-a doua orientare pune accentul pe condiţiile şi proprietăţile mediului social şi cultural, considerând fenomenul de delincvenţă ca pe un efect al conflictelor şi contradicţiilor existente în cadrul sistemului social. Nici una dintre aceste orientări nu este însă strict reducţionistă, deoarece, într-o măsură mai mare sau mai mică este obligată să facă apel atât la factorii de natură psihică cât şi la factorii cu caracter social.

Orientarea psihologică

Cuprinde mai multe direcţii de abordare: a) – psihanalitică, ce atribuie tânărului delincvent o structură

„nevrotică”, manifestată prin conflicte intro şi interpersonale, cauzate de eşecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familial. Acest eşec, datorat fie unei carenţe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenţei unei identificări cu imaginea tatălui prin absenţa lui din cămin, crează un traumatism,

Page 64: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

64

care reapare la vârsta adolescenţei sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive, proiectate asupra celor din jur (S. Freud, E. Erikson, J. Lacan);

b) – abordarea psiho-pedagogică a comportamentului, care evaluează cauzele delincvenţei juvenile din perspectiva erorilor educaţiei şi socializării morale, considerând că tendinţa spre delicvenţă este rezultatul manifestat al eşecului asimilării şi internalizării normelor de conduită de către indivizi, ca urmare a unei educaţii greşit orientată. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei abordări etiologice se numără H. J. Eysenk şi Skinner, ale căror concepţii se referă la caracterul deficitar al educaţiei care, punând accentul pe sancţiuni, nu face altceva decât să întărească motivaţiile negative ale conduitelor ce violează norma morală.

Orientarea sociologică

Cuprinde o serie de direcţii şi perspective teoretice, care încearcă să completeze punctul de vedere mai limitat al orientării psihologice, punând în dependenţă tendinţa spre delincvenţă nu atât de caracteristicile climatului familial, cât mai ales de cele ale mediului social şi cultural. În calitatea ei de ştiinţă generală a societăţii, sociologia nu se ocupă decât în mod tangenţial de problema personalităţii care, prin structura ei, tinde să săvârşească acte deviante, această sarcină revenind cu prioritate psihologiei şi psihiatriei, preocupate de identificarea trăsăturilor individuale sau caracterelor ereditare care determină geneza anumitor personalităţi cu tendinţe patologice mai mult sau mai puţin persistente. Spre deosebire de disciplinele care îşi propun evidenţierea şi evaluarea psihismului individual, sociologia se concentrează cu precădere asupra proceselor, structurilor şi relaţiilor sociale, ale diferitelor forme specifice de organizare a vieţii sociale – grupuri, organizaţii, instituţii, comunităţi – care determină, în anumite condiţii, producerea unor acte de devianţă ocazionale sau persistente. Din acest punct de vedere, delincvenţa este o formă de exprimare a conflictului individului cu valorile societăţii în ansamblul ei. Ea ar fi în consecinţă, un mijloc ilegitim şi ilicit, o formă de protest contra inegalităţilor în ceea ce priveşte puterea, bogăţia, prestigiul şi securitatea existenţei. Acest fenomen este amplificat, totodată, de tendinţa asocierii tinerilor în „subculturi delincvente” aşa – numitele „bande de la marginea străzii” – care oferă adolescentului un sentiment de solidaritate cu cei defavorizaţi ca şi el.

Page 65: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

65

Subcultura grupului influenţează, deci, apariţia unor procese de educaţie şi adaptare – socializare negativă, integrare socială negativă – contrare celor promovate de societatea adulţilor. O altă direcţie de abordare specifică orientării sociologice, este teoria „dezorganizării sociale”, care pune în dependenţă delincvenţa de o serie de schimbări şi conflicte sociale care însoţesc procesele modernizării (industrializare, urbanizare, migraţie). De asemenea, direcţii de analiză etiologică de natura sociologică sunt şi teoria „anomiei” şi teoria „etichetării sociale”. În cele ce urmează ne vom opri mai pe larg asupra câtorva teorii fundamentale în evaluarea cauzelor devianţei.

1. Teoria „rezistenţei la frustrare”

Este o teorie care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic. Acest model de abordare a delincvenţei, are ca fundament conceptual „structura interioară” a individului. Există, subliniază W.C. Reckless, o structură socială externă şi o structură psihică interioară, care acţionează ca mecanisme de protecţie în calea frustrării şi agresivităţii individului. Structura sau „rezistenţa” externă este alcătuită din grupurile sociale în care individul (tânărul) participă şi este socializat (familia, vecini, prieteni etc.) şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul etc. În schimb structura sau „rezistenţa” interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată „matrice” care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine, în raport cu alte persoane sau grupuri, conştiinţa orientării spre scopuri dezirabile şi „toleranţa” la frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori (tânărul), individul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială, care-l împiedică să-şi satisfacă interesele şi scopurile. Ea se manifestă într-o tensiune afectivă sporită, care-l poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui tânăr de a surmonta o situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, a fost definită – de către B.M. Clinard - „toleranţă” la frustrare, care poate acţiona fie ca element favorizant, stimulator, fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau ilicite. Strâns legată de noţiunea de frustrare este cea de agresivitate, care este considerată de mulţi autori ca un instinct sau ca o necesitate, ca un răspuns sau contrarăspuns la o excitaţie sau frustrare. Ea poate apărea ca o referinţă la anumite nevoi vitale ale individului, ca: foamea, apărarea,

Page 66: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

66

sexualitatea. Problema raportului frustrare – agresivitate se pune sub doua aspecte:

a) frustrarea prin ea însăşi, nu declanşează automat un compor-tament agresiv, ci suscită, mai degrabă, o stare de anxietate şi tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresivă;

b) nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări, identificându-se în patologia individuală cazuri de agresivitate constituţională (în epilepsii, paranoie), accidentală ori câştigată, precum şi agresivitatea datorată condiţiilor sociale de mediu (familii dezorganizate, părinţi bolnavi sau alcoolici, părinţi violenţi).

Abordând mecanismele etiologice ale frustrării şi agresivităţii în perioada adolescenţei, alţi autori, între care L. Festinger, a introdus noţiunea de „disonanţă” cognitivă şi afectivă, definită ca fiind un element ce intervine atunci când este încălcată sau nerealizată o necesitate legitimă a tânărului, ceea ce conduce la apariţia unor stări tensionate şi conflictuale între tânăr şi mediul său socializator. Reprezentând efectul cumulat al mai multor factori, agresivitatea nu implică cu necesitate devianţa, fiind doar sursă potenţială a acesteia, evoluând spre devianţă numai în anumite condiţii.

Teoria „rezistenţei” la frustrare, încearcă să demonstreze că mecanismele psihosociologice ale frustrării şi agresivităţii, implicate în delincvenţă, nu au o relaţie cauzală unilaterală, ci mediată de o serie de variabile intermediare.

2. Teoria „asocierilor diferenţiale”

Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din „elementele care intră în joc în momentul comiterii faptelor” (circumstanţele şi împrejurările socioeconomice şi culturale), cât şi din „elementele care au influenţat anterior viaţa delincventului” (aşa – numita anamnează socială), sociologul şi criminologul american E.R. Sutherland a elaborat o teorie „genetică” a delincvenţei, denumită teoria „asocierilor diferenţiale”. El a făcut o critică severă concepţiei lombrosiene privind delincventul (criminalul) „înnăscut” sau transmiterea delincvenţei pe cale ereditară, disociindu-se, totodată de ideile lui G. Tarde privind explicarea delincvenţei prin „imitaţie”, introducând teza „învăţării sociale” a comportamentului delincvent. Autorul pleacă de la premisa că în viaţa socială indivizii, atât cei adulţi, cât şi cei tineri, se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament şi conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se „învaţă” în cadrul

Page 67: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

67

proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri diverse. Indivizii se pot ataşa sau asocia la unul sau altul din cele două tipuri de grupuri:

- conformiste (nondelincvente); - nonconformiste (delincvente). Acest moment este cel mai important, de el depinzând evoluţia

carierei ulterioare a individului. Un alt element al acestei paradigme, se referă la frecvenţa, durata şi intensitatea asocierii, a contactelor, care oferă posibilitatea de a alege şi de a învăţa între comportamentele convenţionale, conformiste şi cele nonconformiste sau deviante.

Teoria „asociaţiilor diferenţiale”, elaborată de E.R. Sutherland şi completată de D. Cressey, aparţinând teoriilor „transmisiei culturale”, consideră socializarea ca factor explicativ fundamental în geneza delincvenţei. În sonsecinţă, comportamentul delincvent se învaţă ca orice tip de comportament prin intermediul socializării, individul preluând „modele” şi norme care-i induc o serie de atitudini, deprinderi şi comportamente negative. Teoria lui Sutherland, deşi are meritele ei, ea este totuşi reducţionistă şi simplificatoare, deoarece face abstracţie de problematica atât de complexă a motivaţiei actului delincvent. Răspunsul cu privire la geneza mecanismelor devianţei se reduce doar la procesul de „învăţare” socială în cadrul grupului restrâns, fără să explice însă, care sunt cauzele acestei „diferenţieri în asociere”, precum şi motivele pentru care indivizii se asociază diferit. (Ex. de învăţare: violenţa, agresivitatea, consumul de droguri, de alcool, sunt deseori, comportamente învăţate în grupurile de tineri).

3. Teoria „dezorganizării sociale”

Încercarea de a explica delincvenţa juvenilă prin această teorie, aparţine aşa numitei Şcoli de la Chicago, confruntată cu „explozia” de criminalitate apărută în societatea americană interbelică, reprezentanţii ei, avansând un set de ipoteze şi paradigme, care să surprindă influenţa proceselor de schimbare şi dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanşate de acestea asupra fenomenului de delincvenţă. Conform acestei orientări, geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate sensibil, de marile depresiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural. Reprezentanţii acestei teorii – C.R. Shaw şi H.D. McKay - au evidenţiat, pe baza metodelor statistice şi de cartografiere, faptul că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe, care nu au cunoscut schimbări sociale, economice şi culturale spectaculoase. Procesele de dezvoltare şi modernizare socială au fost însoţite de o creştere constantă a

Page 68: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

68

nivelului delincvenţei juvenile şi datorită constituirii unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace. Teoria „dezorganizării sociale” consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenţei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor, datorită eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor de aculturaţie în cadrul oraşului. (aculturaţie – transferul unor valori culturale dintr-o comunitate în alta, precum şi efortul de asimilare a acestora; trecerea unui individ dintr-un mediu cultural în altul) Soluţia eredicării (reducerii) delincvenţei constă, deci, în elaborarea şi aplicarea unor măsuri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele, ariile şi cartierele defavorizate. Deşi conţine numeroase idei valoroase, această teorie absolutizează, considerând în mod exclusiv delincvenţa juvenilă ca un efect nemijlocit şi direct al proceselor de urbanizare, industrializare şi dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbării şi dezorganizării sociale, fără a lăsa loc şi intervenţiei anumitor factori covarianţi, care acţionează prin intermediul unei reţele de alţi factori (familiei, şcoală, grup de prieteni, de cartier etc.).

4. Teoria „subculturilor delincvente” şi teoria „grupurilor de la marginea străzii”

Principalii reprezentanţi ai acestei orientări – A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger – consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie cu sistemul de valori dominante, impunând membrilor lor, desfăşurarea unor activităţi ilicite şi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi „învăţarea” diferitelor procedee şi tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumită şi „teoria învăţării (însuşirii) reacţiei delincvente”. Preluând aceste idei, alţi autori, între care F.M. Thrasher, consideră că delincvenţa juvenilă are ca sorginte constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate şi structurate, care reprezintă în esenţă, un „mod de supravieţuire” şi „adaptare” a celor marginalizaţi şi frustraţi în

Page 69: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

69

raport cu modelul normativ şi valoric al celor privilegiaţi. Banda, reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare socială” negativă a tinerilor, datorită eşecului acţiunii unor instituţii sociale, datorită corupţiei şi indiferenţei faţă de situaţia tineretului, şomajului, sărăciei etc. O variantă a teoriei „subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvenţa juvenilă, este cea a „grupurilor de la marginea străzii” sau a „societăţii de la colţul străzii”, elaborată de W.F. Whyte. El arată că perioada adolescenţei şi a tinereţii, se caracterizează, între altele, prin stabilirea şi fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie. Unele dintre aceste grupuri care se formează, au o situaţie periferică, marginală în societate şi adoptă norme de conduită ilegitime şi mijloace de reuşită indezirabile, transformându-se în adevărate surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă, prin inducerea şi „învăţarea” de către membrii lor a unor tehnici infracţionale. Ele, aceste grupuri, sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din tineri care prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat şcoala, au fugit de acasă, tineri fără serviciu şi tineri care au suferit deja condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului stradal – caracterizată mai întâi prin poluarea morală a locurilor publice – se structurează treptat şi preponderent deviant, spre comiterea unor delicte deosebit de grave. Şi aceste teorii, au neajunsul că supralicitează importanţa socializării „negative” în grup, neglijând alţi factori.

5. Teoria „etichetării sociale”

Reprezentanţii acestei teorii (H. Beker, K.T. Erikson, M. Wolfgang, E. Goffman ş.a.) concep delincvenţa nu ca pe o trăsătură inerentă unui anumit tip de comportament, ci ca o însuşire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care evaluează conduita ca deviantă. Adepţii acestei orientări constată că, în orice societate există indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi sau grupuri care se pronunţă asupra conduitelor primilor şi evaluează abaterile. Astfel, apar diverse tipuri de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante şi delincvente. În funcţie de modelul normativ care întruchipează forţele tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efectiv jucate de indivizi, grupurile sau societatea vor aprecia şi sancţiona diferitele comportamente (roluri) ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante (anormale). În realitate, pe parcursul derulării acţiunii indivizilor, pot interveni o serie de distorsiuni şi distanţări între modelul normativ şi rolurile jucate de indivizi. Problemele care se ridică, sunt acelea de a şti care sunt normele sociale care prescriu regulile de conduită obligatorii pentru indivizi, de către cine şi cum sunt elaborate şi

Page 70: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

70

aplicate, şi cine stabileşte care comportamente sunt conforme cu normele şi care sunt cele care se abat sau se îndepărtează de la ele şi în funcţie de ce criterii. Încercând să răspundă la aceste probleme, reprezentanţii „teoriei etichetării sociale”, consideră că nici un comportament nu este, prin el însuşi, conformist sau deviant. Devianţa în general, delincvenţa în special, nu există ca atare decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancţionându-l pe cel considerat ca „deviant”. Delincvenţa nu reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului sau acţiunii unui individ, ci mai degrabă, o consecinţă a aplicării unei etichete de către ceilalţi (societate, grupuri etc.). Aşadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalţi, devine deviantă şi se va comporta ca atare. Teoreticieni, „etichetării sociale” concep delincvenţa ca pe un tip special de „reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie de factori, cum ar fi: puterea, bogăţia, clasa privilegiată etc. De multe ori, cei din categoriile privilegiate social, au tendinţa de a „eticheta” ca deviante actele nonconformiste ale unor indivizi proveniţi din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii, care, la rândul lor, fie că acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping şi adoptă noi conduite. De aceea, definirea unui comportament ca deviant, depinde numai în parte de ceea ce săvârşesc cu adevărat indivizii care încalcă normele, el fiind de fapt, consecinţa a ceea ce gândesc alţii despre acest comportament. Explicând mecanismele procesului de „etichetare”, F. Tannenbaum arată că apariţia şi definirea delincvenţei se face prin „dramatizarea” răului, în orice societate fiind consideraţi ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali”, un număr de indivizi, dar nu în funcţie de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacţiei faţă de acestea, reacţie ce influenţează evoluţia carierei lor de viitori delincvenţi. Evidenţiind rolul important al agenţilor de control social, în special al instituţiilor represive, K.T. Erikson consideră că în procesul etichetării, aceştia îl „împing” pur şi simplu pe individ către o carieră delincventă, pe care el o acceptă în cele din urmă ca fiind singura variantă posibilă. Pe lângă meritele sale şi această teorie are neajunsul că nu surprinde totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delincvente. În concluzie, teoriile şi orientările etiologice, nu pot fi aplicate şi experimentate fără precauţii, şi în consecinţă, se impune desfăşurarea unor ample cercetări cu caracter interdisciplinar.

Page 71: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

71

C A P I T O L U L X

CONTROL SOCIAL, SANCŢIUNI SOCIALE ŞI COMPORTAMENT DEVIANT

NOŢIUNEA DE CONTROL SOCIAL: DIMENSIUNI ŞI SENSURI

Organizarea şi funcţionarea oricărei societăţi (sau grup social), consistenţa şi coeziunea structurilor şi instituţiilor sale fundamentale, depind hotărâtor de consensul şi conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun faţă de modelul său etic, cultural şi normativ. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori, norme, reguli şi îndatoriri asigură stabilitatea şi continuitatea societăţii, progresul sau imobilismul său. Exprimând formele şi realităţile vieţii sociale, valorile şi normele inspiră întotdeauna, definesc şi motivează conduitele sociale. Spre deosebire de valori, care nu sunt legate direct de conduite, normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, în funcţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Ele sunt elaborate într-o formă generală şi impersonală, neadresându-se anumitor indivizi sau grupuri. Normele nu stipulează în detaliu modalităţile concrete de comportament ale indivizilor şi nici mijloacele prin care aceştia pot să îndeplinească sau nu anumite roluri în funcţie de statusul lor social. Din acest motiv, în orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament, a căror gamă include atât pe cele conformiste, inovatoare, cât şi pe cele nonconformiste, evazioniste sau deviante. Tipurile de comportament sunt determinate şi influenţate, în mare măsură, de caracteristicile diverşilor participanţi la acţiunile sociale, ca şi de condiţiile concrete în care aceste acţiuni se desfăşoară. În acelaşi timp, existenţa unor comportamente atât de diverse se datorează fie perceperii şi receptării diferenţiate a normelor, fie utilizării unor mijloace inadecvate pentru atingerea scopurilor, fie devansării sau transgresării normelor prescrise şi adoptării altora, dar care diferă sensibil de cele ale societăţii globale.

Page 72: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

72

Urmărind respectarea şi corespondenţa rolurilor prescrise prin norme cu cele efectiv jucate de către indivizi, societatea apreciază diferenţiat comportamentele, stimulând pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere – pozitivă sau negativă – a comportamentelor se face prin intermediul controlului social care – spune D. Banciu – reprezintă, în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora:

a – sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;

b – sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural.

Deci, el desemnează condiţionarea acţiunilor unei persoane sau grup, de către grupuri, comunitate, societate etc.

Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate.

Constituind un mecanism specializat de reglare socială şi psihosocială, controlul social se manifestă diferit de la o societate la alta în funcţie de capacitatea sa integratoare, de presiunile pe care le exercită, de relaţiile între structurile ei economice şi politice, de raporturile între sistemul ei cultural şi cel al personalităţii.

În acest sens, M. Banton consideră că el reprezintă „o proprietate caracteristică a relaţiilor sociale, fiind determinat în ultima instanţă, de genul de relaţii sociale care se stabilesc între indivizii care alcătuiesc societatea”.

Noţiunea de control social se referă la împletirea presiunilor exterioare cu convingerile individului.

Ea – noţiunea – cuprinde două dimensiuni: a) – una cu caracter extern, care se referă la conformarea

indivizilor faţă de totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale care se exercită asupra lor şi,

b) – alta cu caracter intern, care implică acceptarea normelor grupului ca şi cum ar fi propriile norme.

Altfel spus – apreciază Roger Pinto şi Madeleine Grawitz – acceptarea normelor şi valorilor sociale şi respectarea lor apar, fie ca, „o necesitate de coerenţă socială internă, fie ca o expresie a unei constrângeri sociale exterioare”.

Prin funcţiile sale, procesul de socializare care are ca efect internalizarea normelor şi valorilor sociale, reprezintă o sursă esenţială de control pozitiv, permiţând promovarea şi aprobarea de către indivizii înşişi a modelelor dezirabile de conduită. Ca urmare a acestui control social pozitiv, constând în identitatea dintre motivaţiile sau aşteptările indivizilor

Page 73: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

73

şi exigenţelor normative, individul crede în normele sociale, manifestă puternice tendinţe de adeziune la normele şi valorile sociale ale grupului, internalizându-le în structura personalităţii sale.

Observând această trăsătură esenţială a controlului social pozitiv, de a concilia motivaţia internă cu exigenţa externă, faţă de cel negativ constând în constrângere, Jean Cazeneuve apreciază controlul social ca reprezentând „ansamblul proceselor de socializare şi îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea celorlalţi membrii ai societăţii şi care orientează comportamentul său într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi”. Totuşi, trebuie precizat – spune el – că, contrar unor definiţii prea restrictive, controlul social nu constituie, în mod necesar, o funcţie de imobilizare, deoarece el poate menţine societatea stabilizând-o sau făcând-o să evolueze. Deşi indivizii manifestă în mare parte un comportament autoreglat (motivat în mod intern), acest comportament nu este unul static, conservator, ci unul evolutiv, în consens cu tendinţele progresului social.

Ca efect al controlului social, conduita individuală este stimulată să se identifice, cât mai mult, cu modelul de conduită socială valorizată pozitiv de întreaga societate. În acest sens spune J. Szczepanski „fiecare grup, fiecare colectivitate socială, dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de constrângere, interdicţii şi constrângeri, sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni, până la constrângerea fizică, inclusiv sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismului membrilor”.

În orice societate există un sistem de instanţe, modalităţi şi mijloace de influenţare şi conformare a membrilor, de apărare şi promovare a normelor şi valorilor care-i sunt proprii. Funcţia principală a controlului social o reprezintă asigurarea ordinii sociale şi normative cu ajutorul unor mijloace de natură etică, juridică şi culturală, care sunt elaborate de diferite „instanţe” (agenţi).

Preocupările pentru controlul social au condus la elaborarea a numeroase concepţii în acest sens. Astfel, Auguste Comte preocupat de noţiunile de ordine socială, (care în sistemul său filosofic era denumită „ordine civilă”) şi consens social, avea în vedere congruenţa dintre instituţiile sociale şi ideile sau sentimentele individului, într-o societate stabilă aflată într-o perioadă „organică” a istoriei sale, el atribuind o mare influenţă doctrinelor, în special a celor morale şi religioase.

Adoptând o atitudine ostilă faţă de drept, pe care îl consideră un „vestigiu metafizic anarhic şi imoral” el nu admitea decât „îndatoriri după funcţiuni” care decurg direct din morală şi dragoste, afirmând că „nimeni nu are alt drept în afară de dreptul de a-şi îndeplini mereu datoria”. Printre sociologii care s-au preocupat, implicit, de noţiunea de control social se

Page 74: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

74

numără şi E. Durkheim, care consideră că reglarea conduitelor membrilor colectivităţii nu se datorează voinţelor lor individuale, ci presiunii şi constrângerii constante a conştiinţei colective asupra individului, această „conştiinţă colectivă”, funcţionând ca o formă fundamentală de control social a comportamentelor, asigurând manifestarea întregii vieţi sociale şi ordinea ei.

Imprimând o tendinţă „juridizantă” sociologiei sale, Durkheim a acordat un loc important dreptului, considerat ca fiind „un simbol vizibil al oricărei solidarităţi sociale”, arătând că în orice societate numărul de relaţii sociale este în mod necesar proporţional cu cel al regulilor juridice care le determină şi că viaţa generală a unei societăţi nu se poate extinde asupra unui anumit obiect, fără ca viaţa juridică să o facă în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. El constată că în societăţile bazate pe solidaritatea mecanică – în care domină asemănarea dintre indivizi – dreptul are un caracter represiv, în timp ce în societăţile întemeiate pe solidaritatea organică în care indivizii diferă unii de alţii – dreptul are un caracter restitutiv, care este de două tipuri:

- negativ, stabilind raporturile individului cu lucrurile, şi - pozitiv, stabilind raporturile indivizilor între ei şi este deci

considerat cooperativ. Spre deosebire de noţiunea de constrângere socială, utilizată de

şcoala sociologică franceză, întemeiată de E. Durkheim, noţiunea de control social a fost introdusă în sociologie la începutul acestui secol de către şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice” ai cărei principali reprezentanţi, E.A. Ross şi R. Pound (dar şi O.W. Holmes, L. Brandeis) au fundamentat pentru prima dată noţiunea de control social, care se referă iniţial la pârghiile principale prin care orice societate îşi asigură şi menţine, prin diferite mijloace, stabilitatea şi funcţionalitatea. Atât pentru Ross şi Pound, cât şi pentru alţi sociologi americani, controlul social, nu include, în mod necesar, numai mijloace sau reguli legate de vreo sancţiune, ci şi forme sau modalităţi neorganizate, spontane şi difuze cum ar fi: moravurile, etica, arta, idealul personal, recunoştinţa, flatarea, dispreţul, batjocura, oprobiul etc.).

Pentru acest motiv J. Carbonnier consideră că, de fapt, noţiunea de control social „reprezintă o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”. Ideea principală a lui E.A. Ross (care a utilizat pentru prima dată noţiunea de control social în 1901 – lucrarea „Controlul social”) este aceea că ordinea socială nu este nici spontană, nici instinctivă, fiind un produs, un efect al controlului social care constă atât în influenţele sociale (presiune psihologică directă, stimularea sau sugestia) cât şi în „instituţii reglatoare” speciale. Deoarece nici o societate nu poate funcţiona în mod adecvat fără ordine, controlul social este un element indispensabil al realităţii sociale, comportamentul deviant fiind acel tip de comportament care perturbă ordinea socială, ameninţând stabilitatea şi echilibrul societăţii.

Page 75: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

75

În pofida includerii, în cadrul mecanismelor de control social, a modalităţilor informale, Pound şi Ross acordă un rol principal legii (dreptului), pe care o consideră ca principal fundament al ordinii sociale şi reprezentând cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism de control social. Controlul social, include, în mod real, pe lângă mecanismele formale – legi sau prescripţii – şi o mulţime de mijloace informale. Pentru W.G. Summer, de exemplu, ordinea socială şi, implicit orientarea conduitelor membrilor societăţii are loc prin intermediul cutumelor sau tradiţiilor populare – aşa numitele folkways – şi al moravurilor. Mecanismul lor de producere constă în repetarea frecventă a unor acte cotidiene care se manifestă într-un ansamblu. Falkways, sunt căi tradiţionale şi legale de a satisface toate interesele. Opusul lor este reprezentat de tabuuri. Moralitatea grupului reprezintă o sumă de tabuuri şi interdicţii care orientează conduita legală.

În calitatea lor de acte devenite obişnuinţă, prin care un grup social se acomodează la mediu, „folkways” reprezintă pentru un grup, cam ceea ce reprezintă deprinderile pentru individ. Dacă aceste „folkways” sunt adecvate şi sunt încorporate în generalizări etice sau filosifice, ele dau naştere la „mores”, devin „mores”, adică, deprinderi morale cu caracter coercitiv, impuse grupului în ansamblul său. Având o puternică forţă reglativă, aceste deprinderi – devenite moravuri – nu sunt coordonate de către o autoritate, fiind impuse conştiinţei colective prin caracterul lor tradiţional. Diferenţa între aceste „mores” şi legi, constă în sistemul de sancţiuni care, în cadrul legii, apar mai bine raţionalizate şi mai adecvat organizate.

În concepţia lui Sumner, ca şi a altor sociologi americani, controlul social informal - aceste folkways şi mores – are o influenţă fundamentală în evoluţia societăţii, facilitând progresul ei social şi moral. Acest tip de control se manifestă ca un proces iminent, complementar cu auto-crearea societăţii şi cu naşterea structurilor sociale. Aducând o serie de critici şi completări acestor concepţii, G. Gurvitch elaborează a teorie „pluralistă” în cadrul căreia acordă un rol important atât psihologiei colective – reprezentări, atitudini, sentimente, opinii -, cât şi legii în dirijarea conduitei.

Psihologia colectivă – spune el – influenţează indirect legea, prin intermediul religiei, moralităţii, cunoaşterii etc. La rândul ei, legea exercită influenţe asupra psihologiei colective. T. Parsons, consideră socializarea ca factor fundamental de control social. În concepţia lui, coerciţia ca factor sancţionator al controlului social se estompează, pentru a face loc mecanismelor de internalizare a valorilor şi normelor în cadrul conduitei.

Noţiunea de control social este utilizată de numeroşi sociologi, ea găsindu-şi o fundamentare explicită în teoriile „reacţiei sociale” faţă de devianţă, formulate de interacţionişti, care au fost preocupaţi de ceea ce se petrece între indivizi, fără nici o legătură cu ceea ce se afirmă anterior despre caracterele şi antecedentele lor. Pentru E.M. Lemert, de exemplu, controlul social nu este atât un efect al actelor de devianţă a indivizilor, cât

Page 76: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

76

o cauză a acestor acte. Din acest punct de vedere, presiunea socială naşte, nu conformism, ci tendinţa indivizilor de a transcende normele şi valorile impuse de societate, tendinţă apreciată ca devianţă de către organele şi instituţiile specializate, care sunt adevăraţii şi singurii „agenţi ai controlului social”.

În pofida unor limite tributare unei perspective incomplete asupra relaţiei dintre ordine, raţionalitate şi legalitatea conduitei în societate, aceste concepţii oferă – spune D. Banciu – suficiente elemente comparative privind modalităţile şi formele concrete de manifestare şi exercitare a controlului social în diferite societăţi.

FORME ŞI MIJLOACE DE REALIZARE A CONTROLULUI SOCIAL

Forme ale controlului social

Urmărind în toate societăţile orientarea comportamentului indivizilor într-un sens conform cu necesităţile menţinerii structurii şi coeziunii comunităţii respective, controlul social poate îmbrăca forme diferite, în funcţie de instanţele - „agenţii” – de la care emană, fiind realizat prin diferite mijloace şi modalităţi. Funcţionarea normală a mecanismului social şi deci, menţinerea ordinii sociale, nu pot fi concepute în absenţa unor forme şi mijloace de influenţare a conduitelor indivizilor, a controlului social care poate fi:

a) – pozitiv sau negativ; b) – formal sau informal; c) – direct sau indirect. Controlul social pozitiv, se fundamentează, în principal, pe

cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi, a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere.

Această formă de control poate fi realizată prin sugestii, aprobări, recompense şi stimulente cu caracter moral şi material, mergând până la aprobarea şi recunoaşterea socială a acţiunilor şi comportamentelor dezirabile. În consecinţă, indivizii sunt conduşi spre acceptarea şi respectarea normelor şi modelelor sociale ca şi cum ar fi propriile lor norme şi modele de acţiune şi reuşită socială (autocontrol).

Controlul social negativ se bazează, în special pe temerile individului că va fi sancţionat, în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale.

Page 77: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

77

Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţii de natură juridică, morală, culturală, religioasă, administrativă, această formă a controlului social constă în dezaprobarea, respingerea şi sancţionarea comportamentelor indezirabile dintr-o comunitate, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, izolare, marginalizare, exilare, detenţie etc.

În acest caz, indivizii se vor conforma faţă de normele şi regulile de conduită nu din convingere, ci tocmai pentru a nu fi sancţionaţi pentru actele lor deviante sau antisociale.

În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi: - organizat (formal); - neorganizat (informal). Controlul social organizat (instituţionalizat) este exercitat de către

societate în ansamblul ei, prin intermediul diferitelor organisme şi organizaţii statale şi sociale şi realizat prin legi şi prescripţii de natură juridică, morală, administrativă etc.

Controlul social neorganizat (informal) – neinstituţionalizat – este realizat de diferite grupuri de apartenenţă – de prieteni, vecinătate, cartier etc. – sau chiar de indivizi, care realizează de multe ori un control social spontan şi difuz.

R.E. Park distinge existenţa în orice societate, a trei modalităţi sau forme mai importante de exercitarea controlului social:

1. – formele elementare – realizate prin ceremonii, prestigiu, tabuuri, spirit conformist;

2. – formele neinstituţionalizate – opinia publică, moravuri, obiceiuri, cutume;

3. – instituţiile, legile şi reglementările juridice, politice, economice, religioase (care realizează un control social organizat).

Factorii sau instanţele (agenţii) de la care emană (pleacă) controlul social pot fi clasificaţi în:

a) – instituţionalizaţi (organizaţi), reprezentaţi de forţa coercitivă a statului şi dreptului, care exercită un control social direct, precis, organizat asupra conduitelor indivizilor;

b) – neinstituţionalizaţi (neorganizaţi), reprezentaţi de anumite grupuri sau chiar indivizi, care realizează un control social indirect, spontan şi difuz.

Mijloacele controlului social

Sunt acele instrumente de presiune şi presuasiune, formale sau informale, organizate şi neorganizate, directe şi indirecte, conştiente şi difuze (spontane), care au rolul să-i influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, comunităţii sau societăţii. Aceste mijloace sunt extrem de numeroase şi

Page 78: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

78

diverse, în funcţie de formele şi instanţele de control social care le utilizează, mergând de la recompense, sugestii, acte de prestigiu, propagandă şi până la sancţiuni. Sistematizând diferitele mijloace şi modalităţi de control social, A. Cuvillier arată că cele mai frecvente sunt: dreptul, educaţia, religia, obiceiurile, credinţa, convenţiile, ceremoniile, opinia publică, moravurile, tradiţiile, arta, tabuurile, ironizarea, sugestia etc. Pornind de la această diversitate, mijloacele controlului social pot fi grupate astfel:

1. – psihosociale, prin care se acţionează asupra opiniilor, reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor şi comportamentului indivizilor, urmărindu-se internalizarea (interiorizarea) normelor şi valorilor sociale, astfel încât individul să le respecte din convingere, crezând în validitatea şi ligitimitatea acestora;

2. – instituţionalizate, prin care se exercită presiunea socială şi este impusă ordinea socială, prin intervenţia organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice, administrative etc.;

3. – neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei cultural-istorice şi recunoaşterii de către majoritatea membrilor societăţii, devin adevărate „etaloane” de conduită pe care indivizii trebuie să le adopte în diferite situaţii concrete de viaţă.

În concluzie, se poate aprecia că eficacitatea mecanismelor controlului social depinde, în mare măsură, de complementaritatea dintre normele şi valorile interiorizate prin intermediul mijloacelor psihosociale şi cele transmise sau impuse prin mijloacele instituţionalizate şi neinstitu-ţionalizate.

Control, norme şi sancţiuni

Normele sociale reprezintă reguli de conduită obligatorii, standarde sau etaloane de comportament social, care determină raporturile sociale impuse de grupul social căruia îi aparţinem, la a căror „observare şi respectare, societatea ne poate constrânge printr-o presiune exterioară mai mult sau mai puţin intensă” (J. Carbonnier). Normele nu constituie însă un câmp absolut şi rigid demarcat, la graniţele căruia comportamentul se fixează în mod definitiv şi irevocabil şi deci, nici conformitatea nu este întotdeauna perfectă. În mod obişnuit (normal), în interiorul acestui „câmp” există şi zone permisive, de „toleranţă”, în cadrul cărora comportamentul poate varia, depăşind uneori limita instituţional acceptată.

Page 79: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

79

Abordând aspectele normative ale ordinii sociale, H.L. Ross apreciază că membrii unei comunităţi sociale se conformează şi suportă normele şi regulile de conduită din două motive:

a) – în primul rând pentru că ele sunt însuşite şi internalizate în procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme întrucât le consideră o parte din „eul” lor social, ceea ce le crează un sentiment de stinghereală sau vinovăţie atunci când nu le respectă sau le violează;

b) – în al doilea rând, membrii unui grup se aşteaptă unul de la celălalt la un anumit comportament, conform cu normele grupului, iar atunci când se abat de la acest comportament ceilalţi îşi manifestă dezacordul în diferite modalităţi. Aceste exprimări, de aprobare sau dezaprobare, manifestate de grupul social faţă de un anumit tip de comportament individual, formează sistemul sancţiunilor sociale.

În sensul cel mai general al termenului, orice sancţiune reprezintă o pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este să realizeze conformitatea la normele de comportament considerate ca dezirabile de către un grup social (J. Gould). Orice sancţiune este, în consecinţă, o „reacţie” din partea societăţii (sau a unui grup social) sau a unui număr considerabil de membrii ai săi, faţă de un anumit comportament, prin care acesta este aprobat sau dezaprobat.

Sancţiunea include, o pedeapsă sau o răsplată, al cărei scop este realizarea conformităţii conduitelor la normele considerate legitime şi dezirabile într-o societate.

Acceptând ideea lui Jean Carbonnier, că „norma este un fenomen sociologic, încă înaintea aplicării sale şi independent de aceasta”, se consideră că orice normă presupune atât acceptarea, cât şi suportarea (respectarea) ei de către indivizi sau grupuri. Dacă acceptarea are în vedere faptul că elaborarea normei a fost făcută printr-o acţiune comună a grupului, suportarea se impune ca o constrângere exterioară, întrucât conţinutul ei este respins de unele elemente ale colectivităţii.

Noţiunea de sancţiune socială reflectă unele preocupări mai vechi ale sociologilor, privind raporturile dintre „constrângere” şi „solidaritatea socială” în cadrul colectivităţii.

Astfel, Durkheim arată că în societăţile bazate pe „solidaritatea mecanică”, în care predomină conformismul şi asemănarea dintre indivizi dreptul are un caracter represiv, în timp ce în societăţile întemeiate pe „solidaritatea organică” în care indivizii diferă unii de alţii, dreptul are un caracter restitutiv.

Fiind un ansamblu de „reguli cu sancţiuni organizate” spre deosebire de morală, care este caracterizată de „reguli cu sancţiuni neorganizate”, dreptul aparţinând societăţilor bazate pe solidaritatea mecanică este însoţit de sancţiuni represive, în timp ce dreptul întâlnit în societăţile întemeiate pe

Page 80: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

80

solidaritate organică, este caracterizat de sancţiuni restitutive (recompen-satoare de refacer, reparaţie a stării anterioare infracţiunii).

Durkheim, împărţea sancţiunile în: - represive; - restitutive (recompensatoare). Abordând aspectele controversate ale contractului dintre diferitele

sisteme juridice – aşa-numita „aculturaţie juridică” -, ca şi cele ale cutumelor şi „folclorului juridic”, R. Maunnier distinge existenţa a patru tipuri de sancţiuni sociale cu ajutorul cărora se realizează conformitatea indivizilor:

a) – sancţiuni mistice, întemeiate pe forţa credinţei, a religiei, a dogmelor şi miturilor;

b) – sancţiuni juridice, întemeiate pe forţa statului, dreptului şi administraţiei;

c) – sancţiuni morale, reprezentate de moravuri, modă, tradiţii, spirit public, obişnuinţe colective etc.;

d) – sancţiuni satirice, întemeiate pe forţa ridicolului (bârfeli, zeflemisiri, rumori, satiră etc.).

Plecând de la forma şi intensitatea reacţiei sociale faţă de compor-tament, Radcliff – Brown consideră că sancţiunile pot fi:

- pozitive, care reprezintă moduri de aprobare şi premiere a comportamentului dezirabil;

- negative, reprezentate de reacţii de dezaprobare sau de respingere a comportamentului nonconformist.

Atât sancţiunile pozitive cât şi cele negative, pot fi indirecte (difuze, neorganizate, spontane), sau directe (organizate). Sancţiunile difuze reprezintă expresii spontane de aprobare sau dezaprobare din partea membrilor comunităţii, în timp ce sancţiunile organizate sunt reacţii sociale efectuate în conformitate cu anumite proceduri tradiţionale recunoscute.

Ori de câte ori o sancţiune emană de la opinia socială spontană (de la „lume”) – spun M. Ralea şi T. Herseni – ea are un caracter de sancţiune difuză, opinională sau morală. Ori de câte ori o sancţiune emană de la o opinie publică organizată (asociaţii, uniuni, sindicat etc.), sau de la un corp constituit (stat, instituţii, fundaţii) şi este aplicată prin intermediul unui organ definit, depăşind deci simpla opinie spre măsuri exterioare, materiale, obiective, ea are un caracter de sancţiune organizată, cazul tipic al sancţiunilor juridice, legale.

Încercând o tipologizare a sancţiunilor sociale, cei doi autori consideră că acestea pot fi:

- negative, penale, care pe planul psihologiei colective nu au decât rolul de a restabili stările psihosociale tulburate prin infracţiune, deci un rol preparator, şi

- premiale, care consfinţesc marile cuceriri ale omenirii, recunosc expres, în chip solemn, valoarea lor socială şi le aşează în tezaurul cultural al omenirii, invitând oamenii pe temeiul lor şi

Page 81: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

81

uneori după modelul lor, la noi creaţii din ce în ce mai desăvârşite.

Sancţiunile penale refac sau repară ceea ce s-a stricat, cele premiale, ori de câte ori sunt acordate de pe poziţii progresiste, certifică şi consolidează progresele realizate, le pecetluiesc ca atare.

În orice acţiune sancţionatoare concretă, punctul de vedere hotărâtor este al grupului social care sancţionează.

Astfel, premialul şi penalul sunt două acţiuni corelative ale societăţii sau clasei (grupului) sociale, desfăşurate după interesele ei vitale, fie pentru conservare, fie pentru dezvoltarea ei, şi deci, aceeaşi acţiune socială sau colectivă poate fi „tratată” premial de către o clasă socială (sau putere) şi penal de clasa socială opusă.

De asemenea, diferitele trepte de dezvoltare a societăţii pot să ducă la o confirmare, dar şi la o infirmare a sancţiunilor de altă dată.

Cele două categorii de sancţiuni – premiale şi penale – sunt o consecinţă a împărţirii, divizării normelor sociale în două categorii fundamentale:

- norme pozitive, care arată ce este de făcut (norme indicative – invitaţii);

- norme negative, care arată ce nu trebuie făcut (ineterdictive – oprelişti).

Prin combinarea celor două criterii – cel al formei reacţiei sociale şi cel al instanţelor şi al „agenţilor” de la care emană – S. Rădulescu şi D. Banciu, grupează sancţiunile astfel:

a) – sancţiuni pozitive formale (organizate) care includ reacţiile de exprimare a recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea reprezentanţilor unor instituţii şi organizaţii, acordarea de distincţii, premii, ordine şi recompense pentru acele comportamente care se remarcă în sens pozitiv peste media comportamentelor recunoscute în societate;

b) – sancţiuni pozitive neformale (neorganizate) incluzând reacţiile de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe, covârstnici) sau a opiniei publice, faţă de acele comportamente care sunt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau colectivităţii;

c) – sancţiuni negative formale (organizate) fundamentate pe forţa şi coerciţia unor instituţii şi organizaţii formale şi prin care sunt „amendate” conduitele ilicite sau deviante; cea mai mare parte a acestui tip de sancţiuni sunt reglementate prin proceduri juridice speciale (dreptul penal);

d) – sancţiuni negative neformale (neorganizate) constituite din expresii de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare), sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu regulile grupului.

Page 82: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

82

Sancţiunile pozitive şi negative, organizate şi neorganizate, reprezintă, după părerea lui J. Szczepanski, „factorii cu caracter material – istoric ai controlului sociale”. El începe să acţioneze acolo unde controlul interiorizat devine ineficace, când individul pierde sentimentul interior a ceea ce nu este permis, devenind necesar să fie, în interesul grupului, adus la ordine de către ceilalţi sau eliminat din grup.

Mulţi autori consideră conformitatea ca o finalitate fundamentală a oricărui proces de socializare şi integrare socială.

Astfel T. Hirschi dezvoltă o teorie a controlului social (1969), care concepe conformitatea, realizată prin socializare, ca formarea unei legături puternice între individ şi societate, caracterizată de patru elemente de bază:

a) ataşament, corespunzând relaţiilor afective pe care tinerii le dezvoltă faţă de o serie de persoane semnificative pentru ei (părinţi, colegi, şcoală etc.). Sursa acestui ataşament o reprezintă mediul familial în care se realizează socializarea „primară” şi unde părinţii acţionează ca modele de „rol”;

b) angajament, corespunzând aspiraţiei tinerilor de a-şi continua şi desăvârşi pregătirea şcolară şi a dobândi, în consecinţă, un status socioprofesional ridicat. Un asemenea angajament tinde să-i plaseze pe tineri într-un comportament convenţional, în afara căruia ei riscă să devină delincvenţi;

c) implicare (comportare), care priveşte participarea la activităţi convenţionale ce conduc la succese valorizate social;

d) convingere (credinţă), reprezentând acceptarea validităţii morale a sistemului central de valori sociale. Există însă o anumită variaţie în această acceptare, care este fundamentală pentru teoria controlului social, deoarece, cu cât indivizii se simt mai puţin constrânşi de reguli şi norme, cu atât ei sunt mai tentaţi să le încalce.

Cu cât sunt mai puternice aceste patru elemente, cu atât sunt mai puţin probabile comportamentele delincvente.

Cu toate acestea, aşa cum observă printre alţii şi T. L. Empey, suportul empiric al teoriei lui Hirschi nu este suficient pentru a putea oferi o explicaţie completă a faptelor aşa cum se petrec ele în mod real. Apare neclară măsura în care cele patru elemente reprezintă componente ale socializării, distincte din punct de vedere empiric. De asemenea, el nu încorporează în teoria sa elemente esenţiale cum ar fi: nivelul socio-economic al familiei, aptitudini personale, modele, etc.

O abordare mai originală în legătura cu relaţia ce se stabileşte între controlul social şi actul deviant, îi aparţine lui E. M. Lemert (1970) care în acord cu poziţia sa interacţionistă, accentuează rolul „etichetării”, în ansamblul mecanismelor de control social. Din această perspectivă, controlul social nu mai apare ca o reacţie socială constantă faţă de devianţă, ci ca o variabilă independentă, capabilă să provoace ea însăşi devianţă. În consecinţă, Lemert consideră actul deviant ca efect nemijlocit al intensităţii

Page 83: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

83

şi formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile şi normele de convieţuire socială.

În această viziune, normele sociale nu mai sunt considerate ca reprezentând puncte de referinţă pentru acţiunile indivizilor, ci un „set de probabilităţi” care în multe situaţii riscă să aducă multiple neplăceri indivizilor. În concepţia lui Jan Szczepanski, desfăşurarea normală, ordonată a vieţii sociale constă în aceea că, „comportările presupuse şi aşteptate reciproc se înfăptuiesc”. Se stabileşte, deci, o anumită schemă a vieţii sociale colective, fiecare om ştie ce aşteaptă de la el ceilalţi membri ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aşteta în urma acţiunilor sale. Conduitele care nu se încadrează în modelele recunoscute şi permise se întâlnesc cu sancţiuni. Sancţiunile constituie unul din elementele controlului social. Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, interdicţii şi constrângeri, sisteme de presuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea fizică inclusiv, sisteme de modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii datorită cărora comportarea indivizilor şi a subgrupurilor sunt conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţionare, de respectare a criteriilor de valori, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor.

Acest sistem, Szczepanski îl denumeşte „sistemul controlului social”. Faptele necesare sau indispensabile pentru desfăşurarea vieţii colective sunt mult mai controlate decât faptele care au o anumită importanţă individuală.

Referitor la relaţia individ-societate spune autorul, grupul, colectivitatea din care facem parte, devine o componentă a noastră, iar faptul că ne preocupăm de grup este, de asemenea, o dovadă a interesului manifestat faţă de noi înşine. Controlul asupra altora este tot o manifestare a interesului faţă de propriile probleme.

Astfel, în ansamblul de mijloace ale controlului social se disting două feluri de mecanisme:

a) – psihosocial; b) – material-social. Primul constă în interiorizarea normelor şi valorilor, în aşa fel încât

individul să simtă supunerea faţă de acestea, ca o obligativitate morală, interioară.

Al doilea constă în obligativitatea exterioară uzitată de către instituţii.

Alături de constrângerea socială interiorizată există şi alte mecanisme psihosociale de control social. Unul dintre acestea este – în concepţia lui Szczepanski – dorinţa fiecărui om de a se bucura de apreciere şi de a se simţi în siguranţă. Aprecierea este necesară fiecăruia pentru echilibrul interior, pentru integrarea personalităţii sale interioare. Omul lipsit în mod sistematic de apreciere pierde acest echilibru şi personalitatea lui se va dezintegra.

Page 84: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

84

Fenomene asemănătoare de dezintegrare a personalităţii apar şi atunci când omul se află în mod sistematic în stare de pericol sau de încordare, trăind permanent sub imperiul pericolului.

La limita dintre mecanismele psihosociale şi material-sociale ale controlului social se află obişnuinţele şi obiceiurile.

Obişnuinţele sunt modalităţi de conduită statornicite pentru anumite situaţii, care nu trezesc obiecţii şi nu întâlnesc reacţii negative din partea mediului înconjurător. Obişnuinţa este o deprindere propriomotivată ce se impune în conduită în virtutea unei necesităţi afective, indiferent de împrejurări (Vezi Dicţionarul de psihologie. Ex. obişnuinţa de a citi de a scrie ceva zilnic).

Fiecare individ se conduce după obişnuinţele sale: se scoală mai devreme sau mai târziu, face gimnastică, merge la cafenea, are un stil de a se îmbrăca, un mod de a saluta, etc.

Obişnuinţele apar ca nişte deprinderi individuale, ce pot să se stabilească pe calea tradiţiei (de ex. unele grupe de studenţi beau bere), fiind tolerate, iar apoi devenind respectate. Unele deprinderi (obişnuinţe) pot fi reminiscenţe în urma vechilor ritualuri religioase (sâmbăta morţilor, rusaliile, etc.).

Încălcarea obişnuinţei acceptată în cadrul grupului nu este condamnată, dar membrii grupului cu o puternică legătură, au sentimentul îndatoririi respectării lor. Obişnuinţele spune J. Szczepanski, sunt deci elemente ale sistemului de control social, datorită faptului că sunt modele de conduită instituţionalizate – deşi nu obligatoriu formalizate - pentru situaţii care nu sunt indiferente grupului ca întreg. Obişnuinţele individuale sunt de asemenea importante pentru grup, deoarece ele influenţează asupra funcţionării individului în rolurile sale sociale.

De exemplu, obişnuinţele unui profesor de botanică, de a colecţiona în timpul liber exemplare rare, pot ridica eficacitatea muncii sale pedagogice.

Obiceiul este un mod de conduită statornicit de care grupul leagă deja anumite aprecieri morale şi a cărui încălcare provoacă sancţiuni negative. (Dicţionarul de psihologie. Obicei = practică sau uzanţă socială sau tehnică, fiind o tradiţie comună pentru grup şi învăţată de individ ca o deprindere).

Obiceiul presupune în mod clar o anumită constrângere în recunoaşterea valorilor de grup şi o constrângere pentru a exista în mod obligatoriu comportări dorite după aprecierea grupului. De exemplu, în grupurile de studenţi se adoptă obiceiurile tradiţionale (pe lângă altele) ale oamenilor „bine crescuţi”. Obiceiul indică, de exemplu, să te comporţi faţă de profesor cu respect, obiceiul indică să oferi colegelor locul când sala de cursuri este plină, obiceiul presupune să oferi locul în tramvai unui om infirm sau vârstnic, obiceiul indică să respecţi tradiţia şi simbolurile consfinţite prin tradiţie ale grupului; (Dicţionarul de psihologie: Tradiţie – lat. traditio = transmitere – ansamblul de structuri şi valori culturale

Page 85: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

85

mentalităţi, credinţe, datini, moravuri, meşteşuguri şi arta folclorică ce sunt elaborate istoriceşte într-o societate şi fixate ca un patrimoniu cultural ce se transmite de la o generaţie la alta).

Obiceiul obligă să respecţi durerea şi nefericirea altora etc. Nerespectarea obiceiurilor ameninţă sudura internă a grupului şi de

aceea prilejuieşte sancţiuni negative, în timp ce respectarea obiceiurilor atrage după sine o apreciere pozitivă a individului. De aceea obiceiurile sunt elemente ale controlului social; ele se bazează nu numai pe interiorizarea valorilor, dar totodată pun în mişcare mecanismele interioare de represiune faţă de comportările nedorite. Încălcarea obiceiurilor nu este pedepsită de către lege, ci de către opinie prin sancţiuni morale (omului care nu respectă obiceiurile nu i se întinde mâna, nu este invitat nicăieri, nu se întreţin relaţii apropiate cu el).

Sancţiunile, spune Szczepanski, sunt restricţii ale grupului faţă de comportările membrilor în situaţii sociale importante, sunt reacţii ce dirijează comportările membrilor grupului. El divizează sancţiunile în două genuri:

- negative, adică pedepse; - pozitive, adică recompense. Atât cele pozitive cât şi cele negative pot fi formale (reacţiile

instituţiilor formalizate – poliţia, tribunale etc.) şi neformale (reacţii ale opiniei publice, cercuri de colegi, de vecini etc.).

Din punctul de vedere al caracterului sancţiunii acestea pot fi: a) sancţiuni juridice, adică sistemul de pedepse şi recompense

conţinute în prevederile legii; b) sancţiuni etice, adică, sistemul de pedepse şi recompense pentru

conduita calificată ca morală sau amorală (ex. bun coleg, lucrător conştiincios sau „lipsit de conştiinciozitate”, „laş”, „josnic”, etc.);

c) sancţiuni satirice, adică batjocuri, ironii, desconsiderare, etc.; d) sancţiuni religioase, adică recompense şi pedepse prevăzute prin

sistemul de dogme şi credinţe ale oricărei religii pentru respectarea sau încălcarea ordinelor, interdicţiilor ei (penitenţă, excomunicare, condamnare veşnică sau veneraţie, mântuire veşnică).

Dacă între sancţiuni apar disensiuni, dacă, de exemplu, sancţiunile juridice sunt în discordanţă cu cele morale sau religioase, atunci eficacitatea lor se reduce (perioadele de „cotituri” sociale). Mecanismele controlului social constau într-o combinare continuă a sancţiunilor juridice, etice, satirice şi religioase. Eficacitatea controlului social, constă de asemenea, în completarea reciprocă a valorilor interiorizate şi a mecanismelor de constrângere.

Page 86: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

86

Specificul normelor şi sancţiunilor juridice

Reprezentând sinteza sau nucleul ordinii sociale, ordinea juridica sau de drept, este, în esenţa ei, o ordine coercitivă a normelor publice adresate persoanelor raţionale, în scopul reglementării comportamentului lor şi asigurării cadrului necesar cooperării sociale. Ordinea normativă, de drept, asigură, în fapt, orientarea, desfăşurarea şi controlul acţiunilor şi comportamentelor sociale şi individuale, pe baza unui sistem ierarhizat de norme şi reguli juridice. Constituind o categorie specială a normelor sociale, regulile juridice reprezintă fundamentul pe care se instituie şi funcţionează ordinea juridică în orice societate. Dacă toate normele juridice sunt şi sociale, nu şi toate normele sociale sunt şi norme juridice. Există anumite reguli nonjuridice, aşa cum sunt cele din domeniul moralei, cutumelor, uzanţelor şi obiceiurilor.

Acestea din urmă deşi au aceeaşi finalitate ca şi normele juridice – protejarea valorilor şi relaţiilor sociale - prezintă o serie de diferenţe sensibile în privinţa:

a) modului de elaborare. Normele morale, cutumele şi obiceiurile reprezintă produsul creaţiei

colective a grupurilor sociale, fiind elaborate spontan, anonim şi difuz, în timp ce elaborarea şi modificarea normelor juridice se face organizat, cu respectarea anumitor proceduri;

b) duratei şi acţiunii în timp şi spaţiu. Apariţia şi dispariţia normelor juridice este precizată spaţial şi

temporal, în timp ce, în cazul normelor morale sau cutumelor, această durată nu poate fi stabilită cu precizie;

c) eficienţei. Normele juridice sunt însoţite de sancţiuni organizate, întemeiate pe

constrângere, fiind susceptibile de a fi traduse în viaţă cu ajutorul forţei coercitive a organelor specializate, în timp ce normele nejuridice, întemeiate pe constrângere neorganizată, spontană şi difuză, au o eficienţă, de regulă mai redusă.

Încercând să găsească criterii valide, capabile să permită evidenţierea trăsăturilor caracteristice ale regulilor de drept, comparativ cu cele sociale, o serie de jurişti şi sociologi şi-au concentrat eforturile în direcţia relevării importanţei pe care o are în orice societate „autoritatea publică”, oficială şi legitimă, investită cu atribuţii speciale de legiferare. Ea este singura în măsură să adopte şi să aplice reguli obligatorii de conduită, reguli însoţite de sancţiuni organizate şi care sunt traduse în practică cu ajutorul forţei coercitive a unor organe şi instituţii specializate de control social.

Page 87: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

87

În consecinţă, atâta timp cât normele sociale nu sunt impuse de o putere sau autoritate organizată şi nu sunt însoţite de măsuri coercitive sau de constrângere forţată din partea unor agenţi specializaţi, nu suntem în prezenţa unor reguli juridice.

Normele sociale devin juridice atunci când „organizarea autorităţii şi constrângerii ating un anumit grad de precizie, când executarea lor directă poate fi asigurată prin manifestarea deschisă a forţei sau constrângerii”. (E. A. Hoebel).

E. Durkheim care a acordat un rol primordial dreptului, pe care îl concepea ca pe un ansamblu de „reguli cu sancţiuni organizate” şi care, în societăţile bazate pe solidaritatea mecanică are un caracter predominant represiv, fiind însoţit de sancţiuni represive, iar în societăţile fundamentate pe solidaritatea organică el are un caracter restitutiv şi este însoţit de sancţiuni restitutive sau recompensatoare, a formulat sintetic două tendinţe sau „legi” ce caracterizează evoluţia în timp şi spaţiu a pedepselor:

a) legea variaţiilor cantitative, conform căreia frecvenţa, intensitatea şi gravitatea pedepsei sunt cu atât mai mari şi mai puternice cu cât societăţile aparţin unui anumit tip mai puţin evoluat şi în care puterea centrală are un caracter mai absolut;

b) legea variaţiilor calitative, care evidenţiază faptul că, în anumite perioade, în funcţie de gravitatea delictelor şi crimelor comise de indivizi, sancţiunile privative de libertate tind să devină „tipul normal de represiune”.

R. Pinto şi M. Grawitz, evidenţiază anumite diferenţe de grad şi diferenţe specifice care există între normele sociale şi cele juridice.

Diferenţele de grad, constau în principal în: a) modul de elaborare; b) formă şi structură (legi, decrete, hotărâri, ordine, ordonanţe etc.

sau fără forme precise); c) tipul de sancţiuni (organizate – neorganizate); d) eficienţă şi efectivitate. Diferenţele specifice constau în: a) neutralitate; regulile de drept nu se raportează direct la sistemul

de valori sociali, ci indirect, prin intermediul normelor sociale, dobândind un caracter normativ prin intervenţia autorităţii legitime, oficiale;

b) globalitate; în timp ce normele nejuridice au o validitate parţială, limitându-se la anumiţi indivizi, grupuri sau colectivităţi, cele juridice au o vocaţie „universală”, fiind opozabile, în principiu, tuturor indivizilor ce alcătuiesc societatea respectivă.

Page 88: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

88

FORMA ŞI STRUCTURA NORMELOR ŞI SANCŢIUNILOR JURIDICE

Reglementând normativ acţiunile şi conduitele indivizilor şi grupurilor sociale, diversele norme juridice nu sunt izolate unele de altele, între ele existând raporturi şi interacţiuni care conduc la o anumită articulare şi ierarhizare a lor în funcţie de domeniul pe care-l reglementează. Există, mai întâi, fenomenele cele mai elementare, care „constau dintr-un act unic, definitiv şi determinant, pozitiv sau negativ denumite practici juridice”. De pildă, arată Durkheim, exogamia este o practică juridică de natură negativă, care constă în prohibiţia căsătoriei între indivizii determinaţi. Însă fiecare practică juridică este solidară cu alte practici, formând împreună un ansamblu cu un oarecare grad de autonomie, denumit instituţie. Astfel, exogamia, ca practică juridică primară, elementară, intră, la rândul ei, ca element component în ansamblul de practici care alcătuiesc instituţia familiei şi căsătoriei. Toate instituţiile juridice ale unei societăţi sunt solidare unele cu altele, formând împreună un ansamblu unitar şi coerent denumit sistemul juridic, înlăuntrul căruia pot fi identificate ramurile sau subramurile dreptului (civil, comercial, procedural, administrativ, constituţional, penal, etc.). În funcţie de sistemul dreptului, de ramurile şi subramurile acestuia, normele juridice pot fi de drept civil, comercial, procedural, financiar, penal, constituţional, administrativ etc. Indiferent de diversitatea lor şi de domeniul pe care îl reglementează, normele juridice prescriu conduita tipică a indivizilor în diferite situaţii acţionale, în funcţie de care comportamentul lor este apreciat sau evaluat ca (fiind) legal – ilegal, legitim – nelegitim, licit – ilicit, dezirabil – indezirabil. Prescriind modele de conduită obligatorii pentru indivizi, normele juridice au un caracter general şi impersonal, în sensul că prescriu doar forma generică a acţiunilor şi comportamentelor pe care trebuie sau nu să le urmeze aceştia, neputând prevedea totalitatea situaţiilor concrete ce pot apărea în realitate. Ele se adresează indivizilor şi grupurilor sociale. Cu excepţia normelor înscrise în actul juridic fundamental al oricărei societăţi – Constituţia – care se adresează tuturor indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi instituţiilor, există unele norme care se adresează numai anumitor categorii de indivizi (cum sunt , de pildă, cele referitoare la instituţia căsătoriei şi familiei) sau anumitor categorii de organizaţii, instituţii sau asociaţii (funcţionarea organelor administrative, de justiţie, poliţie, organizaţii nonguvernamentale, asociaţii, ligi etc.).

Page 89: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

89

Normele juridice se caracterizează printr-o structură unitară, în cadrul căreia pot fi identificate trei elemente:

- ipoteza; - dispoziţia; - sancţiunea.

1. Ipoteza arată împrejurările, faptele sau circumstanţele de care norma leagă anumite consecinţe juridice.

Deşi majoritatea acţiunilor indivizilor se desfăşoară în prezenţa şi sub imperiul unui complex de prescripţii normative, acestea din urmă nu-şi fac simţită prezenţa corectivă decât în momentul producerii unui fapt, a unei împrejurări prin care sunt lezate interesele sau aşteptările indivizilor. Ca atare, pentru producerea unor consecinţe juridice, normative, trebuie să existe, mai întâi, o împrejurare, un fapt, o circumstanţă (cum ar fi moartea sau naşterea unei persoane, încheierea unui contract sau unei înţelegeri, furtul unui obiect, uciderea unei persoane etc.), care lezează sau violează drepturile şi obligaţiile protejate printr-o normă de drept, drepturi şi obligaţii care existau până atunci în stare latentă. De aceea, arată juristul Mircea Djuvara, „a vorbi de fenomene juridice, de relaţii juridice, fără a avea în vedere împrejurările şi actele concrete ale anumitor persoane este lipsit de sens”. În funcţie de generalitate şi precizie, ipoteza poate fi:

a) nedeterminată, atunci când împrejurările, condiţiile sau circumstanţele sunt precizate la modul general, nedefinit;

b) determinată, când sunt concretizate diferitele situaţii şi împrejurări de care norma leagă anumite consecinţe juridice.

2. Dispoziţia, reprezintă acea parte din norma juridică care prescrie conduitele ce trebuie adoptate sau urmate de indivizi atunci când apar împrejurările sau circumstanţele cu efecte normative.

Ea stipulează, de fapt, fie impunerea, fie abţinerea, fie permisiunea unor acţiuni sau conduite în condiţiile prevăzute de normă.

În funcţie de caracterul şi felul acţiunii prescrise, normele juridice pot fi:

a) onerative, care stipulează obligaţia de a săvârşi acţiuni sau de a adopta anumite conduite (de pildă, în constituţie se stipulează că cetăţenii ţării sunt obligaţi să presteze serviciul militar);

b) prohibitive, care interzic comiterea anumitor acţiuni sau unor conduite contrare normei (este cazul marii majorităţi a normelor de drept penal);

c) permisive, care nici nu impun, dar nici nu interzic săvârşirea anumitor acţiuni sau adoptarea anumitor conduite, stabilind doar drepturile pe care le au indivizii în anumite situaţii conflictuale (de exemplu, dreptul la recurs în procesele civile sau penale);

d) supletive, care lasă la latitudinea indivizilor alegerea acţiunilor sau conduitelor pe care le doresc, iar în caz de litigiu sau neînţelegere se aplică, intervin, prescripţiile normei (cazul alegerii numelui soţilor după desfacerea căsătoriei prin divorţ).

Page 90: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

90

3. Sancţiunea include măsurile şi mijloacele ce sunt adoptate faţă de indivizii care încalcă prescripţiile normative privitoare la acţiunile impuse, permise sau interzise. În funcţie de valorile şi relaţiile pe care le protejează norma, sancţiunile pot fi:

- civile, constând din despăgubiri, reparaţii morale sau materiale, restituiri de bunuri etc.;

- disciplinare, incluzând retrogradări din funcţie, reţineri procentuale din salariu, desfacerea contractului de muncă etc.;

- contravenţionale (amenzi); - penale (amenzi, confiscarea de bunuri, privare de libertate etc.). În funcţie de gradul şi intensitatea măsurilor prevăzute, sancţiunile

pot fi: - absolut determinate, care nu pot fi mărite sau micşorate de

instanţele judiciare; - relativ determinate, care prevăd un minim şi un maxim de

pedeapsă, instanţa adoptând în funcţie de anumite criterii, cuantumul pedepsei;

- alternative, care permit instanţei de judecată alegerea între două sau mai multe pedepse (exemplu, pentru anumite infracţiuni, în funcţie de gravitate, instanţa poate alege fie sancţiunea contravenţională, fie condamnarea persoanei la muncă corecţională, fie privarea ei de libertate);

- cumulative, calculate prin însumarea mai multor pedepse sau măsuri (exemplu, pentru delicte deosebit de grave, instanţa poate hotărî pentru anumiţi delincvenţi, sancţiunea privării de libertate, confiscarea averii, interzicerea unor drepturi politice sau civile etc.).

Identificând, existenţa în orice societate a două tipuri de justiţie: distributivă (a da fiecăruia ce i se cuvine, adică ceea ce merită) şi remunerativă (a restabili ordinea socială prejudiciată, printr-o recompensă sau sancţiune corespunzătoare), sociologii – spune D. Banciu – consideră că, în realitate, nu există o justiţie distributivă organizată, iar cea remunerativă (restitutivă) funcţionează doar pentru pedepse nu şi pentru recompense, (pentru cei care au desfăşurat activităţi dezirabile şi folositoare binelui comun).

Page 91: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

91

C A P I T O L U L XI

DREPTUL – INSTRUMENT DE REALIZARE AL CONTROLULUI SOCIAL

1. SOCIOLOGIE ŞI DREPT

O abordare din perspectivă istorică a raportului dintre sociologie şi drept ne relevă anumite puncte de convergenţă între cele două discipline, ceea ce l-a determinat pe H. Haurion să afirme că „puţină sociologie te îndepărtează de drept iar multă sociologie te readuce la el”, iar pe G. Gurvitch să adauge că „puţin drept te îndepărtează de sociologie iar mult drept te readuce la ea”. „Sociologia – spune D. Banciu – analizează totalitatea relaţiilor sociale, dinamica ansamblului de structuri, relaţii şi acţiuni sociale existente în societate. Dar, tot asupra relaţiilor sociale acţionează şi dreptul care, prin ansamblul său de norme edictate şi sancţionate de autoritatea oficială, constituie nucleul ordinei sociale, având ca principală funcţie reglementarea şi ordonarea relaţiilor sociale pe baze normative”. Ştiinţa dreptului are în vedere analiza formei juridice pe care o îmbracă relaţiile şi raporturile sociale, pe când sociologia caută să descopere şi să explice întregul mecanism de formare şi dezvoltare a relaţiilor sociale, încercând să stabilească anumite regularităţi, tendinţe şi legităţi în evoluţia acestora. Structurile profunde ale dreptului nu pot fi sesizate decât raportate la contextul social în care apar şi se dezvoltă, şi care constituie obiectul de cercetare atât pentru drept cât şi pentru sociologie. În plus, fenomenele juridice, ca fenomene sociale, nu trebuie analizate izolat, ci reinserate, raportate la o structură mai complexă, într-un câmp spaţial şi temporal determinat. De multe ori însă, ştiinţele juridice nu cunosc şi nu analizează îndeajuns, ba doar în mod superficial, viaţa profundă a dreptului, reducând-o la prescripţiile existente în coduri, legi sau contracte. Dreptul nu trebuie considerat ca o simplă reglementare sau ca o simplă punere în forme juridice a „datului social”.

Page 92: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

92

La baza oricărui sistem de drept se află un sistem de valori, de care sociologul va trebui să ţină seama şi la care juristul trebuie să se raporteze atunci când elaborează regula de drept. Legislatorul – spune M. Grawitz – fixând un oarecare număr de roluri pentru prezent şi viitor, construieşte prescripţii şi norme juridice într-o manieră „impersonală”, mai mult sau mai puţin precisă, dar raportându-se la un sistem de valori. Sociologul nu fixează norme sau roluri, ci le observă; el nu judecă comportamentele, ci caută să descifreze semnificaţiile lor sociale. Sociologia observă, descrie şi explică acţiunile şi comportamentele sociale, iar dreptul intervine pentru a dirija aceste comportamente, prin impunerea unor reguli normative, în consens cu modelul valoric şi cultural al societăţii. Sociologia caută să identifice modul în care aceste reguli asigură conformitatea conduitelor, dreptului revenindu-i sarcina de a găsi noi reguli şi de a înlătura pe cele ineficiente sau devenite inefective (Jean Carbonnier). Evaluând comportamentul indivizilor în societate, sociologul îl ajută pe jurist, făcându-l să cunoască reacţia mediului social faţă de regula de drept care-i este impusă, receptivitatea sa probabilă faţă de o eventuală modificare a legislaţiei. Concepând dreptul ca un fenomen social, Th. Geiger acordă o importanţă deosebită studierii normei de drept, considerată ca elementul fundamental care asigură ordinea socială şi normativă în orice societate. Această normă nu trebuie însă definită prin concepte sau noţiuni metafizice, abstracte, ci prin cuvinte şi simboluri ce reflectă fidel realitatea socială. Adept al „dreptului social” şi al teoriei „pluralismului juridic”, George Gurvitch consideră că, alături de etatismul juridic al societăţii, pot coexista şi convieţui diferite forme şi tipuri de drept, care reprezintă creaţia unor grupuri sociale. Între aceste tipuri de drept, mai importante sunt:

a) dreptul social, aflat în antiteză cu cel individual, întemeiat pe încredere. Este un drept de integrare, comunicare şi cooperare între indivizi, grupuri şi chiar societăţi;

b) dreptul cutumiar, format dintr-un ansamblu de norme şi reguli elaborate colectiv şi anonim de diverse grupuri de-a lungul dezvoltării istorice, şi care devin reguli obligatorii prin recunoaşterea lor de către autoritatea publică;

c) dreptul folcloric, considerat ca un tip de drept popular care a supravieţuit de-a lungul timpului. El include reguli, uzanţe şi obiceiuri care sunt respectate cu ocazia diferitelor ceremonii sau sărbători populare;

d) dreptul infantil, incluzând regulile acceptate şi recunoscute de grupurile de copii şi tineri cu ocazia desfăşurării de jocuri, întâlniri, competiţii etc.

Alături de procesele de socializare morală şi integrare normativă – susţine J. Carbonnier – există şi o „socializare juridică”, ce nu se desfăşoară doar prin intermediul organismelor specializate de control social (administraţie, poliţie, justiţie), ci şi cu ajutorul unor instanţe sociale cum ar

Page 93: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

93

fi familia, şcoala, mass-media etc., eficienţa ei depinzând de o serie de variabile sociale, culturale şi individuale, care trebuie luate în considerare în definirea şi evaluarea regulilor de drept.

2. DISFUNCŢIILE ŞI DISTORSIUNILE DREPTULUI

Dreptul nu poate exista în afara societăţii, după cum nici o societate nu poate funcţiona normal în absenţa dreptului. Fiind necesară existenţa unei legături funcţionale între o societate şi dreptul său, se pune problema dacă se poate vorbi de a concordanţă perfectă între ele. Ipotetic – spune D. Banciu – pot apărea mai multe situaţii şi anume:

a) dreptul poate evolua, la un moment dat, înaintea societăţii, determinând prin regulile şi prescripţiile sale, anumite prefaceri şi schimbări sociale fundamentale;

b) societatea poate cunoaşte o serie de transformări, datorită unor cauze străine dreptului, determinându-l să le dea o formă normativă şi să se adapteze noilor transformări;

c) dreptul poate rămâne în urma societăţii, nereuşind să dea viaţă normativă schimbărilor sociale intervenite, devenind un factor de imobilism social sau chiar de anomie socială. Întrucât, prin structura şi funcţiile sale, dreptul nu arată niciodată ce se întâmplă în societate, ci numai ce trebuie să se întâmple, între societate şi dreptul său pot apărea numeroase neconcordanţe şi nepotriviri funcţionale, concretizate sub forma unor disfuncţii ale unor legi şi acte normative sau a inefectivăţii şi ineficienţei normelor şi regulilor de drept, între care şi cele ce urmează.

I. Absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale, sau nondreptul

Nondreptul – spune Jean Carbonnier – este absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane unde dreptul ar fi avut vocaţie teoretică de a fi prezent. Nondreptul nu trebuie însă identificat nici cu antidreptul sau dreptul injust, nici cu subdreptul unor subculturi sau grupuri sociale. Nondreptul – spune autorul – este retragerea sau restrângerea dreptului. Principalele forme de manifestare a nondreptului constau în: 1. Autolimitarea dreptului, atât spaţial cât şi temporal.

Page 94: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

94

a) Există locuri de nondrept, adică spaţii sau locuri în care dreptul fie că nu există, fie că este limitat în acţiunea sa, ca de pildă: dreptul de azil politic, care creează „insule” de nondrept, sau limitare a dreptului.

Astfel de locuri sunt de exemplu: incinta anumitor ambasade pentru dreptul la azil politic, interdicţia arestării sau pedepsirii unei persoane în interiorul unor instituţii religioase; presiunea juridică este mult mai puţin apăsătoare în locuinţele noastre – unde dreptul poate pătrunde cu diferite ocazii ca percheziţii şi vizite la domiciliu – decât pe străzi sau în localurile publice.

b) Există perioade şi epoci de nondrept. Acţiunea şi intensitatea dreptului, a presiunii sociale specific juridice, nu este aceeaşi în diversele momente ale duratei lui.

Astfel sunt duminicile şi sărbătorile legale în care nu se desfăşoară procese şi acţiuni juridice, sau nopţile, când sunt interzise percheziţiile juridice.

c) Autolimitarea dreptului se poate realiza şi prin nondreptul intelectual, prin care J. Carbonnier, desemnează regimul juridic în care, regula de drept prezentând lacune şi extinderea prin analogie fiind interzisă, anumite situaţii nu sunt în mod conceptual cuprinse de către drept. Maxima „tot ce nu e interzis e permis” – spune autorul – poate fi tradusă în acest caz, prin „tot ce nu este în mod expres juridicizat este nondrept”, şi dreptul apare ca o excepţie, iar nondreptul ca principiu.

2. Autoneutralizarea dreptului. Este situaţia ce apare atunci când, datorită propriilor sale exigenţe,

dreptul ajunge să se anihileze pe sine însuşi, pierzându-şi o mare parte din forţa de aplicare, sau cum spune J. Carbonnier, ajunge „ca un şarpe care-şi muşcă coada”, şi prin contradicţiile sale interne, sapă gropi de nondrept.

Astfel de exemplu îl constituie exigenţa dovezii, care, elimină în afara dreptului tot ceea ce nu poate fi dovedit (proceduri greoaie şi rigide de probaţiune; ex. adulterului), ceea ce conduce, de multe ori la imposibilitatea stabilirii adevărului şi aplicării sancţiunilor.

3. Rezistenţa faptului la drept (azi nu mai e valabilă). Este vorba de anumite obstacole opuse dreptului, care creează

nondrept. Fără a împărtăşi punctul de vedere al lui Adamson Hoebel, care lasă să se înţeleagă că o regulă nu se afirmă niciodată mai bine ca juridică decât atunci când este violată („o regulă de conduită socială care nu este niciodată violată spune A. Hoebel – ar putea să nu fie nimic mai mult decât o omnipotentă regulă de moravuri”. Numai o aplicare eventuală a unei sancţiuni juridice de către o procedură juridică va releva dacă avem de-a face aici cu dreptul), J. Carbonnier spune că „cei care calcă dreptul fac şi ei drept după chipul lor”. Autorul pune însă întrebarea, de ce criminalitatea condamnabilă de jure şi nepedepsită de facto, nu contribuie şi ea la constituirea nondreptului?

Page 95: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

95

Pentru a izola ceea ce este propriu-zis nondrept, autorul propune un dublu criteriu:

- trebuie în mod cumulativ ca dreptul să fi renunţat la sesizarea faptelor considerate; şi,

- renunţarea să aibă un caracter de generalitate. El dă următorul exemplu: „dacă în Franţa de astăzi câţiva răufăcători pot găsi adăpost în fundul pădurilor, nu vom deduce că desişul crângurilor – pentru că se opune aplicării dreptului – este o manifestare de nondrept. Dar pădurile medievale nepătrunse erau, într-adevăr, locuri masive de nondrept, unde trăia un popor de outlaws.

Dreptul renunţase în bloc de a se aventura acolo, mărturisindu-şi propriile limite.

„Mulţi indivizi văd o izbândă în viaţă de a nu întâlni dreptul sau de al întâlni foarte rar. Trebuie să atingă scopul pe căi ocolite. Oamenii fericiţi trăiesc ca şi când dreptul nici n-ar exista”. Autorul, pune întrebarea, dacă nu s-ar putea oare căuta pe cale de anchetă extensivă, cine deţine rolul principal, dreptul sau nondreptul, în motivările individuale?

O indicaţie a cercetării posibile ne-o poate oferi, spune J. Carbonnier, testul lui Mira I. Lopez, care nu a fost orientat în mod special în acest scop, dar care este sugestiv. Este vorba de o istorie ce se cere completată, o istorie cu totul clasică.

Soţul îşi adoră nevasta; aceasta adoră amantul. Fiecare anchetat este întrebat ce epilog, între zece posibile, ar adăuga istoriei dacă s-ar găsi el însuşi în locul celui înşelat. Ori, este foarte sugestiv că singura soluţie perfectă juridic, adică separaţia de corp (ne găsim într-o ţară de indisolubilitate canonică), n-a fost reţinută decât de 32% bărbaţi şi 17% femei (semn foarte palpabil al unui spirit juridic feminin mai scăzut, unde însă nu este interzis de a întrezări o superioritate). În mod corelativ, soluţia care pare tipică de nondrept, separarea de fapt, culege adeziunea a 19% din sufragiile masculine, 36% din cele feminine.

Printre celelalte soluţii propuse se remarcă unele care ar putea releva, mai curând decât nondreptul, straturi de drept arhaic:

- provocarea rivalului la duel; - asasinarea lui; - asasinarea infidelei; - aplicarea legii talionului rivalului, seducându-i nevasta. Aceste soluţii raliază, în totalul 16% dintre bărbaţi şi 9% dintre femei

(acest drept arhaic este înainte de toate un drept masculin). În fond, spune autorul (J. Carbonnier) nu trebuie dedus că această

proporţie s-ar regăsi în practică, nu trebuie să se confunde răspunsul pe care-l dă un individ cu capul liniştit, într-o anchetă, cu acela pe care el l-ar da evenimentelor după o eventuală consultare a rudelor, prietenilor şi oamenilor legii. Locul relativ redus pe care dreptul pare să-l ocupe în psihologia individuală nu este mai puţin simptomatic pentru existenţa

Page 96: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

96

nondreptului. În ceea ce priveşte raportul cronologic între drept şi nondrept, părerea cea mai răspândită – nu sistematică, ci difuză – este că, istoric, evoluţia s-a produs de la nondrept la drept. Progresul se traduce într-o societate, printr-o creştere a „cantităţii globale” de drept, datorită diviziunii muncii sociale, care intensificându-se, multiplică relaţiile între oameni şi deci şi raporturile de drept.

II. Dreptul nedrept (nejust)

O situaţie mai specifică ce (reflectă) atestă nefuncţionalitatea unor legi şi acte normative se referă la noţiunea de drept nejust (sau „legi nedrepte”). Pornind de la faptul că orice regulă de drept, fie că stabileşte o normă de conduită, fie că anunţă un principiu de drept, are ca finalitate ordinea şi solidaritatea socială, echilibrul social şi binele comun, unele puncte de vedere exprimate în literatura juridică consideră că legile care nu îndeplinesc aceste finalităţi sunt nedrepte, nejuste. Din această cauză, orice lege care contravine unui principiu de drept este lipsită de valoare şi forţă obligatorie, indivizii urmând să adopte acele conduite şi comportamente care conduc la ineficienţa şi inefectivitatea legii respective. Această rezistenţă faţă de legea nedreaptă nu înseamnă recurgerea la mijloace violente sau nelegitime, ci, aşa cum preciza L. Duguit, „supunerea la lege este o necesitate socială, dar fiecare este liber să aprecieze valoarea unei legi şi să facă ce este posibil fără a recurge la violenţă pentru a se sustrage de la o lege pe care o consideră contrarie dreptului, ca şi la executarea unui act pe care-l consideră ilegal”. Recurgerea la violenţă nu este un mijloc legal şi legitim pentru înlăturarea dreptului nejust, consideră Tr. Geny, preconizând ca formă de împotrivire „o rezistenţă temperată, judicios înţeleasă, limitată la liniile sale directoare şi mânuită cu tact şi înţelepciune”. De aceea, principiul respectării legii şi legalităţii este un principiu superior al ordinii sociale şi juridice. Legea nu este suverană şi nu dobândeşte forţă obligatorie fiindcă este expresia voinţei naţionale, ci pentru că reprezintă principalul mijloc de realizare şi menţinere a ordinii sociale şi de protejare a principalelor drepturi şi libertăţi individuale. Faţă de legile nedrepte, soluţiile preconizate presupun adoptarea şi manifestarea unor forme de rezistenţă legitime (pasive sau manifeste) din partea opiniei publice, precum şi instituirea unui sistem de garanţii preventive (constând în exercitarea controlului constituţionalităţii legilor) şi restitutive (destinate să oprească atât efectele negative ale legii, cât şi recompensarea indivizilor ale căror drepturi şi interese au fost lezate). Alţi autori, consideră că acest concept de „lege nedreaptă” ar trebui limitat doar

Page 97: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

97

la acele norme şi reguli care contravin principiului de justiţie legală şi distributivă ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi. Concretizarea acestui principiu – spune Johan Rawis – presupune realizarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor individuale în conformitate cu o anumită normă proporţională, denumită justiţie distributivă, prin:

- exercitarea egalităţii indivizilor în faţa legii; - posibilitatea unei protecţii egale a libertăţilor şi intereselor

individuale; - existenţa unor şanse egale de a ocupa funcţii şi poziţii sociale; - repartizarea egală a sarcinilor şi obligaţiilor.

Însă, formula „egalitate în faţa legii” este, după opinia multor jurişti şi sociologi, o noţiune destul de vagă şi elastică, fiindcă este dificil de elaborat o lege care să fie în acelaşi timp egală şi echitabilă pentru toţi indivizii, întrucât nevoile şi aşteptările acestora sunt inegale. De aceea – spune Ar. Weale – normele şi regulile dreptului trebuie să fie astfel elaborate încât:

a) fiecare persoană să aibă un drept egal cu sistemul cel mai extins de libertăţi formulate pentru toţi indivizii;

b) inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie în aşa fel reglementate încât să fie în avantajul celor dezavantajaţi şi legate de funcţii şi situaţii deschise tuturor indivizilor în condiţiile egalităţii şanselor.

După părerea lui John Rawis, formula justiţiei distributive trebuie limitată doar la îndeplinirea – neîndeplinirea – celor trei principii de bază:

a) egalitatea indivizilor din punct de vedere al libertăţilor fundamentale;

b) egalitatea şanselor de avansare; c) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi pentru a se

asigura echitatea. Dreptul şi legea, spune W. C. Runciman, nu pot asigura realizarea

efectivă a dreptăţii şi egalităţii, astfel încât o societate egalitară sau dreaptă nu va fi neapărat mai eficientă decât una inegalitară şi nedreaptă. După părerea lui, orice lege justă şi dreaptă trebuie să realizeze următoarele finalităţi:

a) ocrotirea libertăţilor fundamentale; b) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi; c) asigurarea egalităţii şanselor; d) includerea tuturor indivizilor, fără nici o excepţie, la sistemul de

drepturi, îndatoriri, obligaţii şi contribuţii; e) asigurarea imparţialităţii, astfel încât deosebirile existente să fie

acceptate ca fiind corecte, atât de către învingători – privilegiaţi – cât şi de cei învinşi – dezavantajaţi.

Realizarea unei asemenea liste de „însuşiri” ale dreptăţii prin reguli şi norme de drept – spune D. Banciu – este destul de dificilă, întrucât

Page 98: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

98

repartizarea egală şi echitabilă a datoriilor, drepturilor şi obligaţiilor sociale între indivizi nu se poate realiza după o egalitate matematică absolută, ci în funcţie de o regulă de egalitate proporţională, dar relativă, care ia în considerare indivizii reali, nevoile, aşteptările, veniturile şi poziţiile acestora în societate. Există unele situaţii în care dreptul nu numai că se îndepărtează sensibil de la principiile sale fundamentale, dar el încalcă regulile elementare referitoare la protecţia libertăţilor recunoscute în orice societate. Este vorba de dreptul represiv sau opresiv.

Asemenea situaţii s-au petrecut în regimurile totalitare – comuniste sau fasciste – unde dreptul a reprezentat principalul mijloc de impunere a dictaturii şi dominaţiei prin forţă, abuz, înşelăciune, a unei anumite clase, a unor grupuri sau partide politice.

Page 99: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

99

B I B L I O G R A F I E

1. Banciu D. - „Controlul social şi sancţiuni sociale”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1996

2. Banciu D. - „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995

3. Banciu D. - „Control social şi sancţiuni sociale”, Editura Victor, 1999

4. Banciu D., Rădulescu S.M., Voicu M.

- „Introducere în sociologia devianţei”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

5. Basiliade G. - „Socializare, integrare socială şi comportament deviant”, în vol. „Integrare socio-profesională a tineretului”, Bucureşti, C.C.P.T., 1976

6. Bernstein B. - „Studii de Sociologia educaţiei” (traducere), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

7. Boudon R. - „Tratat de sociologie” (traducere), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

8. Butoi-Severin T.B. - „Psihanaliza crimei” – femeia asasin -, S.C., „Ştiinţă şi Tehnică” SA Bucureşti, 1996

9. Cristea D. - „Tratat de psihologie socială”, Editura Pro Transilvania

10. Chelcea S., Chelcea A.

- „Din universul autocunoaşterii”, Editura Militară, Bucureşti, 1990

11. Dahrendorf R. - „Conflictul social modern” (traducere), Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

12. Debesse M. - „Adolescentul”, în vol. „Psihologia copilului” (traducere din limba franceză), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

13. Drăgan I. - „Socializarea, controlul social şi prevenirea delincvenţei juvenile”, Simpozion, Bucureşti, 1 –2 iulie, 1981

14. Durkheim E. - „Regulile metodei sociologice”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

15. Durkheim E. - „Despre sinucidere”, Institutul European, Iaşi, 1993

Page 100: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

100

16. Florian Gh. - „Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996

17. Giddens A. - „Sociologie” (traducere), Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000

18. Goodman N. - „Introducere în sociologie” (traducere), Editura LIDER, Bucureşti

19. Golu P. - „Psihologia socială”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974

20. Grosu N. - „Sentinţele sociologice”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

21. Jasinski J. - „Mesures de prevention de la delinquance juvenile”, seminar, Lillenhamer, 3 – 11 octombrie, 1977

22. Szczepanski J. - „Noţiuni elementare de sociologie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

23. Luminosu D.S., Popa V.

- „Sociologie juridică”, Editura Halicon, Timişoara, 1996

24. Mihu Achim - „Sociologia dreptului”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996

25. Mitrofan N., Zdrenghea V. Butoi V.

- „Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă „ŞANSA” – S.R.L., Bucureşti. 1994

26. Oancea I. - „Tratat de drept penal” (partea generală), Editura ALL, colecţia juridică, 1995

27. Pitulescu I. - „Delincvenţa juvenilă”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1995

28. Preda V. - „Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

29. Rădulescu S.M. - „Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale”, Bucureşti, 1994

30. Rădulescu S.M., Banciu D.

- „Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Editura Medicală, Bucureşti, 1990

31. Rădulescu S.M. - „Anomie, devianţă şi patologie socială”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1991

32. Rădulescu S.M., Banciu D.

- „Sociologia crimei şi criminalităţii”, Casa de Editură şi Presă – Şansa – SRL, Bucureşti, 1996

Page 101: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

101

33. Rădulescu S.M. - „Homo sociologicus, Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994

34. Rădulescu S.M. - „Sociologia devianţei”, Editura Victor, Bucureşti, 1998

35. Sutherland E., Cressey D.

- „Principes de criminologie”, Editura Cujas, Paris, 1996

36. Tannebaum F. - „Crie and Community”, Columbia University Press, 1938

37. Thrasher F.M. - „The Gang” University of Chicago – Press, Chicago, 1927

38. Zamfir C. - „Strategii ale dezvoltării sociale”, Editura Politică, Bucureşti, 1971

39. x x x - „Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, 1993

40. x x x - „Sociologia franceză contemporană”, Editura Politică, Bucureşti, 1971

41. x x x - „Codul Penal”, 1973

Page 102: Sociologia Deviantei Si Controlului Social

102

C U P R I N S

CAPITOLUL I Sociologia devianţei şi controlului social;obiectul de studiu al sociologiei devianţei.

Pag. 2

CAPITOLUL II Premise teoretice ale constituirii sociologiei devianţei; contribuţia sociologiei europene.

Pag. 7

CAPITOLUL III Contribuţia sociologiei americane la geneza sociologiei devianţei.

Pag. 18

CAPITOLUL IV Socializarea şi devianţa; socializarea morală şi integrarea socială.

Pag. 28

CAPITOLUL V Procesul de integrare socială şi abaterea de la conduita „normală”.

Pag. 40

CAPITOLUL VI Devianţa şi delincvenţa.

Pag. 49

CAPITOLUL VII Moralitatea adolescentină, predelincvenţa şi delincvenţa juvenilă.

Pag. 53

CAPITOLUL VIII Normativitate şi răspundere penală din perspectivă sociologică.

Pag. 59

CAPITOLUL IX Orientări, teorii şi modele explicative în domeniul devianţei în general şi a delincvenţei juvenile în principal.

Pag. 63

CAPITOLUL X Controlul social, sancţiuni sociale şi comportament deviant.

Pag. 71

CAPITOLUL XI Dreptul – instrument de realizare a controlului social.

Pag. 91

BIBLIOGRAFIE

Pag. 99