EXEMPLE DE BUNE PRACTICI ALE REUŞITEI

REINTEGRĂRII COPILULUI ÎN FAMILIA NUCLEICĂ

CUPRINS

Indroducere.........................................................................................................................................3

Prezentarea instituţiei de practică şi a departamentului CRI........................................................5

Efectele instuţionalizării asupra copiilor abandonaţi.....................................................................7

Modele de succes ale reintegrării copilului în familia nucleică....................................................11

Concluzii............................................................................................................................................15

2

INTRODUCERE

„Copilul nu face decât să-şi creeze, să-şi educe şi să-şi perfecţioneze propriul spirit. Calomniat, el

nu răspunde. Persecutat, el nu rezolvă. Şi continuându-şi drumul său, el crează omul de mâine."

(Maria Montessori)

De cele mai multe ori avem tendinţa să respingem persoanele necunoscute, de cele mai

multe ori îi respingem pe cei pe care îi vedem pe stradă crerând o pâine şi care sunt îmbrăcaţi umil,

de asemenea îi respingem pe cei care au comis o infracţiune şi au făcut închisoare dar nu în ultimul

rând îi respigem pe acei copii care nu au o familie în sânul căreia să crească şi sunt nevoiţi să îndure

lipsuri şi să se mulţumească cu un acoperiş deasupra capului şi cu o masă caldă oferite de centrele

de plasament care pentru ei reprezintă familia pe care nu au avut-o niciodată. Dar ce vină au aceşti

copii, dacă părinţii îi resping? Noi de ce, la rândul nostru îi respingem? Cred că este o întrebare care

îşi găseşte răspunsul în natura umană a fiecăruia.

Dacă analizăm situaţia acestor copii, şi ei sunt oameni la fel ca noi ceilalţi, şi ei pot gândi,

acţiona şi se pot comporta civilizat în societate. Ei poate sunt mai motivaţi ca noi să răzbească în

viaţă şi să-şi clădească un viitor.

Singurii vinovaţi pentru situaţia acestor copii sunt părinţii lor care îi resping şi îi lasă în voia

sorţii fiind indiferenţi de ceea ce li se poate întâmpla în viitor.

Aceste cazuri nefericite sunt doar o categorie care intră în atenţia instituţiilor D.G.A.S.P.C.

Cu mai mult noroc sunt aceia care în cele din urmă după eforturi enorme atât din partea lor cât şi

din partea instituţiilor în atenţia cărora se află reuşesc să se întoarcă în sânul familiilor nucleice. Nu

sunt foarte multe cazuri dar ar putea reprezenta modele şi pentru ceilalţi părinţi care şi-au abandonat

copiii şi care le refuză dreptul de a reveni în cadrul familiei. Nici cei care reuşesc să-şi recupereze

copiii nu sunt oameni lipsiţi de probleme, şi de cele mai multe ori trăiesc în condiţii modeste şi

poate mai au în grijă alţi copii dar aceste motive nu-i determină să-i lase în voia sorţii şi luptă

pentru ei.

De aceea în prezenta lucrare mi-am propus să evidenţiez acele modele de succes ale

reintegrării copiilor în familiile naturale. Cercetarea a fost realizată în cadrul instituţiei D.G.A.S.P.C

Dolj, în interiorul Centrul de consiliere şi sprijinire în vederea reintegrării copilului “Destine

Schimbate”, denumit CRI.

Lucrarea prezintă pentru început o prezentare generală a instituţiei de practică şi a

departamentului în care am desfăşurat aproape în totalitate activităţile întreprinse. Ulterior apare o

parte teroretică a efectelor pe care le are procesul de instituţionalizare asupra dezvoltării copilului şi

de asemenea voi prezenta ce înseamnă un process de reintegrare.

3

În ultima parte a lucrării voi prezenta cercetarea realizată pe cazuri concrete şi ceea ce i-a

determinat pe acei părinţi să-şi reintegreze copiii în cadrul familiei.

La final voi prezenta concluziile a ceea ce am analizat pe parcursul lucrării.

4

PREZENTAREA INSTITUŢIEI DE PRACTICĂ ŞI A DEPARTAMENTULUI CRI

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj (DGASPC) este instituţia

publică cu personalitate juridică ce funcţionează în subordinea Consiliului Judeţean Dolj.

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului s-a înfiinţat în anul 2005, prin

reorganizarea Serviciului public specializat pentru protecţia copilului – înfiinţat în 1997 - şi a

Serviciului public de asistenţă socială care funcţionau în subordinea Consiliului Judeţean.

Serviciile oferite de această instituţie sunt într-o continuă dezvoltare, oferind soluţii unei

game largi de probleme sociale cu care se confruntă diverse categorii de persoane aflate în

dificultate, în vederea prevenirii, combaterii şi depăşirii unor situaţii de nevoie.

Instituţia promovează respectarea drepturilor copilului, şi în egală măsură, drepturile

persoanelor adulte cu handicap.

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj aplică, la nivelul judeţului,

politicile şi strategiile de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor

singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi oricăror persoane aflate în

nevoie.

Finanţarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj este asigurată

din bugetul Consiliului Judeţean Dolj, iar din punct de vedere metodologic coordonarea este

asigurată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Autoritatea Naţională

pentru Persoane cu Handicap şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Din cadrul DGASPC Dolj fac parte 88 structuri organizatorice (servicii, compartimente,

centre etc.), cu un numar de 1364 de posturi, din care 237 pentru asistenţii maternali profesionişti.

Stagiul de practică în cadrul instiuţiei DGASPC l-am desfăşurat la Centrul de consiliere şi

sprijinire în vederea reintegrării copilului “Destine Schimbate”, denumit CRI.

Acest deparatment din cadrul instituţiei are drept misiune creşterea calităţii vieţii copiilor

instituţionalizaţi, a copiilor străzii prin oferirea de sevicii de consiliere şi sprijin în vederea

reintegrării lor în familie, sau, în situaţia în care aceasta nu este posibilă găsirea de alternative

pentru copiii care au o măsură de protecţie.

Rolul departamentului este acela de a-i determina pe beneficiari să conştientizeze importanţa

menţinerii legăturii dintre copil, părinţi, familia lărgită, încurajarea relaţiilor interpersonal dintre

aceştia şi totodată responsabilizarea acestora cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea

obigaţiilor ce le revine. Funcţiile esenţiale pe care le îndeplineşte sunt:

Evaluarea;

Pregătirea;

5

Sprijinirea şi monitorizarea copilului şi familiei pentru realizarea eficientă a procesului de

reintegrare.

6

EFECTELE INSTITUŢIONALIZĂRII ASUPRA COPIILOR ABANDONAŢI

„Trebuie să începi de la zero: casă, familie...Trebuie să renunţi la obiceiurile unei vieţi

„comune" - aceste cuvinte le-a rostit un tânăr de 19 ani la absolvirea instituţiei, în care s-a aflat de

când se ţinea minte.

Aceeaşi situaţie se repetă anual când zeci de copii, după absolvirea instituţiei, nu ştiu ce pot

face în continuare pentru a se descurca în multitudinea de probleme şi dificultăţi, ce cad avalanşă

peste ei.

În prezent, în instituţiile de tip internat din România se află sute de mii de copii şi

adolescenţi. Mulţi din aceşti copii, care pe parcursul anilor se află permanent într-o asemenea

instituţie, îşi cunosc părinţii, însă nu beneficiază de căldura căminului familial, întrevederile cu

părinţii şi rudele devenind din ce în ce mai rare pe parcursul anilor (să fie doar o imposibilitate

fizică de a face vizite sau lipsa necesităţii de a-şi revedea copilul?), producând o ruptură emoţională

profundă, foarte dificil de restabilit.

Locul copilului este în familie şi comunitate, iar plasarea lui într-o instituţie în urma unor

circumstanţe trebuie să devină o ultimă soluţie, cu statut temporar, până la depăşirea situaţiei de

dificultate, prin găsirea unei oportunităţi permanente, ce ar asigura protecţia copilului, oferindu-i

modele de urmat în viaţa de adult.

Cu regret, în realitate instituţiile au devenit nişte „depozite" pentru mii de copii, iar

instituţionalizarea - oricât de bine intenţionată, influenţează totuşi negativ dezvoltarea intelectuală,

fizică, emoţională şi socială a copilului.

Cu cât vârsta copilului este mai mică şi perioada de instituţionalizare mai mare, cu atât

efectele, consecinţele instituţionalizării sunt mai grave în plan psihologic şi social.

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului prin art. 20

menţionează: „Copilul care este temporar ori permanent lipsit de mediul său familial sau care pentru

protejarea intereselor sale nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi asistenţă

specială din partea statului".

La momentul actual, asistenţa copilului lipsit de mediul familial se realizează, preponderent,

prin sistemul naţional de instituţii de educaţie şi îngrijire a copiilor. Această reţea de instituţii oferă

servicii pentru diverse categorii de copii în dificultate, printre care serviciile pentru copiii orfani sau

temporar lipsiţi de îngrijirea părintească.

În majoritatea cazurilor anume părinţii sunt iniţiatorii instituţionalizării copiiilor, motivând

că nu-şi pot onora obligaţia de a asigura îngrijirea şi condiţiile necesare dezvoltării copilului.

Aflarea copilului în instituţie duce la înstrăinarea acestuia de familie, copilul fiind vizitat din

ce în ce mai rar, până părinţii „uită" de propriul copil şi se îngrijesc doar de nevoile personale.

7

Plasarea copiilor în instituţii de către propria familie a devenit un fenomen al abandonului

nedeclarat de părinţi, dar care practic nu se deosebeşte de abandonul în maternitate sau la vârsta

fragedă a copilului. Acest tip de abandon este foarte periculos pentru o bună evoluţie a dezvoltării

copilului, condiţionând comportamente dificile şi o abordare cu efecte negative în dezvoltarea

psihologică.

Astfel, minorul se pomeneşte singur într-un colectiv de copii cu aceeaşi soartă şi unul la

unul cu acei maturi, care în virtutea obligaţiunilor de serviciu, se află permanent în preajma lui. Din

momentul separării de familie, indiferent care au fost motivele acesteia, copilul trece printr-o

perioadă dificilă de adaptare la noile condiţii de viaţă, la persoanele care vor constitui noua sa

„familie".

Pentru a „supravieţui" şi a obţine abilităţi utile pentru viaţa de matur în cadrul instituţiei

copilul trebuie să dea dovadă de multă răbdare, insistenţă de a-şi atinge scopul şi de a-şi asigura un

viitor. De aceea este necesar ca persoanele ce-1 vor „însoţi " în perioada de instituţionalizare, să se

preocupe nu doar de condiţiile fizice ale copilului, dar şi să-i asigure sprijin continuu şi condiţii

optime pentru dezvoltarea personalităţii sale. Copilul are nevoie de modele de comportament

adecvat, de soluţii, care să-i permită depăşirea dificultăţilor cu care se confruntă.

Copilul, dezvoltându-se în mod previzibil, de la o totală dependenţă de adult până la

autonomie personală şi independenţă fizică şi socială, are nevoie de o apreciere pozitivă şi o

susţinere permanentă. Anume încurajarea copilului este extrem de importantă pentru dezvoltarea şi

socializarea acestuia, ceea ce instituţia însă nu-i poate oferi.

Copilul lipsit temporar sau permanent de mediul familial devine o preocupare deosebită a

structurilor de stat şi a organizaţiilor nonguvernamentale.

S-au efectuat evaluări, studii şi sondaje referitor la situaţia copiilor aflaţi în instituţii pentru

educaţie şi îngrijire de tip rezidenţial şi temporar, care au încercat să elucideze problemele copilului

privat de mediul familial şi să propună soluţii atât pentru copii şi familiile lor, cât şi pentru adulţii

care deseori sunt unicii responsabili de pregătirea minorului pentru viaţa de adult.

Condiţiile social-economice actuale oferă prea puţine soluţii tânărului, educat într-o

atmosferă mai mult izolată de comunitate, pentru a obţine specialitatea dorită, a se angaja în câmpul

muncii, a beneficia de locuinţă şi de a nu deveni ispită pentru persoanele ce doresc să profite de

naivitatea şi incapacitatea de adaptare a acestuia.

Criza economică pe care o traversează România , contribuie şi ea la agravarea situaţiei

minorilor, însă copiii lipsiţi temporar sau definitiv de mediul lor familial au dreptul la protecţie şi

îngrijire specială din partea statului, cum ar fi: adopţia, plasarea temporară într-o familie de tutelă

sau într-o casă de copii de tip familial, plasarea temporară în instituţii de îngrijire rezidenţială.

8

Sistemul de servicii pentru copiii lipsiţi temporar de îngrijirea părintească a suportat în

ultimii ani modificări esenţiale prin crearea serviciilor comunitare pentru copiii aflaţi în dificultate,

în scopul prevenirii situaţiilor de risc (vagabondaj, consum de alcool şi substanţe narcotice, trafic de

fiinţe umane, exploatare şi abuz fizic, comiterea infracţiunilor etc.) şi reabilitării lor sociale.

Fiecare minor aflat în instituţia rezidenţială este în drept de a-şi cunoaşte părinţii şi rudele,

instituţia fiind obligată pe parcursul instituţionalizării copilului să depună eforturi pentru a asigura

menţinerea unor relaţii permanente cu membrii familiei şi reintegrarea în familie a minorului după

depăşirea situaţiei de dificultate.

Serviciile de stat abilitate urmează să monitorizeze permanent relaţiile copiilor cu familia,

condiţiile de educaţie şi îngrijire în instituţie, cu scopul de a propune soluţiile optimale ale

reîntoarcerii în familie sau de plasament în familia de substituţie.

Este mai complicat atunci când familia s-a îndepărtat de copil. În astfel de situaţii acţiunea

de protecţie prin instituţionalizare constituie şi ea o anumită formă de marginalizare socială, care

vine să o adâncească pe cea datorată familiei prin situaţia sa economică, socială, sanitară sau

culturală care, de fapt, a determinat necesitatea protecţiei copilului.

Orice formă de plasament instituţional trebuie neapărat revăzută periodic, pentru a urgenta

reintegrarea copilului în propria familie sau pentru a schimba forma de protecţie printr-o soluţie

alternativă de model familial. Este important ca fiecare copil să locuiască într-un mediu de familie.

Din cauza lipsei mecanismului de evaluare a plasamentului copilului, repartizarea acestuia în

instituţiile de stat de multe ori devine definitivă până la atingerea vîrstei de 18 ani.

Continuitatea creşterii copilului implică necesitatea ca statul să întreprindă toate măsurile

pentru a evita multiplele replasări. Când copilul a suferit trauma pierderii familiei sale, plasarea

dintr-o instituţie de îngrijire în alta poate crea probleme grave de conduită a copilului şi subdezvolta

capacitatea acestuia de reintegrare socială. în aceste situaţii copilul este afectat de factorii sociali şi

funcţionali, care, în final, determină necesitatea aplicării unor cerinţe educative speciale faţă de el.

De aceea instituţiile abilitate din România fac tot ceea ce este posibil pentru a reintegra

copilul în familia nucleică, de a-i oferi posibilitatea de a creşte alături de familia sa, de a avea parte

de educaţia necesară dezvoltării sale profesionale dar şi personale.

Însă în România autorităţile au pus în practică o strategie de reducere a a numărului de

minori aflaţi în centele de plasament şi au ajuns să-i reintegreze forţat în familiile naturale. Astfel se

face că strategia statului de a reduce numărului copiilor instituţionalizaţi a distrus zeci de destine.

Aceşti copii au ajuns să fie puşi la muncă, să fie practic exploataţi. Aceste suferinţe i-au afectat atât

de mult încât au decis să pună capăt chinului lor şi să fugă de familiile care nu-i doresc. În întreaga

ţară sunt copii care trăiesc pe străzi şi nu au un acoperiş deasupra capului din cauza acestei

reintegrări forţate care în loc să le schimbe viaţa în mai bine mai rău le-a distrus-o.

9

Pentru ca o reintegrare să aibă succes şi pentru a reuşi să facem un bine acestor copii trebuie

să lăsăm la decizia familiei dacă îşi doresc cu adevărat să se ocupe de cei cărora le-au dat viaţă şi

cărora le pot asigura un viitor normal şi o familie de care să se bucure.

10

MODELE DE SUCCES ALE REINTEGRĂRII COPILULUI ÎN FAMILIA NUCLEICĂ

Obiectivele cercetării

Principalul obiectiv al cercetării îl reprezintă identificarea cauzelor abandonului copiilor

care intră în atenţia D.G.A.S.P.C şi ajung în centrele de plasament sau în grija asistenţilor maternali.

Un al doilea obiectiv urmărit în prezenta cercetare îl reprezintă evidenţierea acelor cazuri

care ar trebuie să fie modele de reintegrare şi pentru ceilalţi părinţi.

Ipotezele cercetării

Nivelul scăzut de educaţie al părinţilor creşte riscul ca aceştia să-şi abandoneze copiii.

Sărăcia reprezintă un factor important pentru care părinţii îşi abandonează copiii.

Ataşamentul faţă de proprii copii creşte posibilitatea ca părinţii să-i reintegreze în familia

naturală.

Copiii aflaţi în plasament la rude sunt reintegraţi într-un timp mai scurt şi într-un număr mai

mare în cadrul familiei nucleice comparativ cu cei aflaţi în plasament la AMP sau în centre.

Metodologia cercetării

Studiul întreprins pentru a analiza situaţia tinerilor pe piaţa muncii din societatea actuală

a fost realizat în mai multe etape:

Stabilirea obiectivelor cercetării prezentate mai sus;

Stabilirea ipotezelor cercetării de mai sus;

Alegerea metodei de cercetare utilizată. Am întreprins o analiză calitativă pe bază de

anchetă socială şi studiu de caz. De asemenea am folosit şi studiul documentelor sociale.

Stabilirea eşantionului – am ales un eşantion format din opt familii care au reuşit să-şi

reintegreze copiii care au ajuns în atenţia D.G.A.S.P.C în urma abandonului sau a neglijenţei

părinţilor.

Perioada de culegere a datelor a fost: 12.12.2012- 24.02.2013;

Perioada de descărcare a datelor: 25.02.2013-10.03.2013;

Perioada de prelucrare a datelor: 12.03.2013-30.03.2013;

Analiza datelor culese prin intermediul anchetelor sociale şi a studiilor de caz

În urma analizării datelor culese, putem aprecia că în eşantion au fost incluşi ca principali

actori, minori cu vârste cuprinse între 3 şi 17 ani. Aceştia provin în totalitate din relaţii de

concubinaj ale părinţilor, majoritatea având paternitate nerecunoscută. Nerecunoaşterea paternităţii

este o problemă semnificativă cu care se confruntă majoritatea copiilor care ajung în centrele de

11

plasament. Cel mai posibil este ca mamele care nu au parte de sprijin din partea celor care le-au

lăsat însărcinate, din lipsa resurselor materiale sau a sprijinului familiei decid să-şi abandoneze

pruncii şi să-i lase în grija statului, considerând că este cel mai bine pentru ei. Ele însă nu

conştientizează că o familie nu o va înlocui nimeni şi nimic în lume. Lipsa familiei este cea care îi

marchează pentru totdeauna şi care îi marginalizaează de societate pe copii.

Cu privire la părinţii copiilor, cei care au fost incluşi în eşantion sunt fie neşcolarizaţi fie au

absolvit cel mult şcoala primară. Mediul de provenienţă şi etnia constituie şi ele factori importanţi

la momentul abandonului copiilor. Părinţi incluşi în studiul nostru sunt în proporţie de 80% de etnie

rromă şi 50% din aceştia provin din mediul rural. Mai mult de o treime din aceştia mai au în

îngrijire de la 2 până la 6 copii. Locuinţele în care coabitează s-au dovedit a fi unele sărăcăcioase

pe care le împart fie cu bunicii copiilor fie cu alţi membri ai familiei extinse. Există şi situaţii în

care părinţii nu au locuinţe proprii sau cel puţin ale rudelor fiind nevoiţi să locuiască cu chirie.

Nimeni nu contestă faptul că sărăcia este factorul de bază care ca efect principal abandonul copiilor,

însă sărăcia este un factor pe care numai noi o putem combate prim ambiţie, perseverenţă şi prin

dorinţa de a le oferi un viitor copiilor noştri, care ar trebui să fie motorul nostru de a merge mai

departe şi de a răzbi în viaţă. Ceea ce acţionează în principal la persoanele care îşi abandonează

copiii este lipsa instinctului maternal şi paternal. Celor fără un nivel de şcolarizare li se adugă lipsa

unei educaţii asupra necesităţii copilului de a creşte în sânul unei familii şi de a avea parte de

elementul fundamental în parcursul lui personal dar şi profesional: iubirea părintească.

Factorul principal care i-a determinat pe aceştia să-şi abandoneze proprii copii îl constituie

lipsa resurselor materiale necesare pentru creşterea şi îngrijirea acestora, dar la acest factor mai

putem adăuga viciile părinţilor pentru alcool, tutun şi comportamentul violent faţă de minori.

Dar neglijenţa părinţilor pentru cei cărora le-au dat viaţă nu îi lasă indiferenţi pe ceilalţi

membri ai familiei. În aproximativ 60% din cazuri, copiii au fost daţi în plasament fie la bunici fie

la alţi membri ai familiei (fraţi, mătuşi, unchi etc.). Deşi cei care le-au dat naştere i-au refuzat

pentru o perioadă, constatăm că rudele lor s-au sensibilizat şi au hotărât să ia asupra lor

responsabilitatea de îngrijire şi creştere a copiilor până în momentul în care părinţii vor reflecta

asupra deciziei de a-şi lăsa micuţii fără un mediu stabil în care să se dezvolte. În cazul acestora

procesul de reintegrare în familia naturală a fost mai uşor pentru că părinţii au ajuns să revină

asupra deciziei luat într-un timp mult mai scurt şi au dorit să menţină legătura cu copiii. Neavând un

program de relaţionare strict au putut merge de câte ori au dorit să-i viziteze şi astfel s-au întreprins

relaţii de ataşament între părinţi şi copii. Acest lucru i-a condus pe părinţi la concluzia că îşi iubesc

copiii şi responsabilitatea de a-i îngriji şi de a se ocupa de creşterea şi educaţia lor le revine în

totalitate lor şi numai lor.

12

În cazul minorilor care au ajuns în centrele de plasament în urma fie a abandonului şi a

abuzului părinţilor, reintegrarea lor a reprezentat un proces mai dificil deoarece o întâlnire a

părinţilor cu copiii o dată pe lună nu poate determina într-un timp scurt luarea deciziei, din partea

părinţilor, de reintegrare a copilului în familia naturală. Însă şi aceştia, în ciuda faptului că nu îşi

văd şi nu relaţionează cu copiii foarte des, ajung la concluzia că acestor copii ei le-au dat viaţă şi că

nu pot să-i lase în voia sorţii fără a şti nimic de ei. Şi în cazul lor iubirea faţă de copii iese la iveală

mai devreme sau mai târziu şi reprezintă principalul stimul de reintegrare a copilului în familia

naturală.

În cazurile analizate de noi cea mai parte din copii au fost reintegraţi în cadrul familiei

materne, mamele fiind cele care s-au apropiat cel mai mult de pruncii lor. Poate este adevărat ceea

ce se spune din bărâni şi anume că “mamă este numai una şi iubirea pentru copil este mai presus de

orice lucru în viaţă.” Nu sunr excluse nici cazurile în care taţii sunt cei care solicită reintegrarea

copiilor în familie, nefiind de acord cu decizia mamelor de a-i lăsa în voia sorţii. În cercetarea

realizată am fost impresionată de un caz în care tatăl deşi avea o vârstă înaintată (53 de ani) şi deşi

era încadrat într-un grad de handicap care îl împiedica să se mişte cu uşurinţă a solicitat reitegrarea

copilului în familia sa, a cerut ajutorul celorlaţi copii pentru a-l ajuta în îngrijirea şi creşterea celui

mic, fiind motivat de dorinţa de a-l avea aproape pe fiul său şi de a-l ajuta să-şi clădească un viitor.

Aceste cazuri sunt rare, dar există şi prin intermediul lor îi putem motiva şi pe care care şi-

au lăsat copii în grija statului şi îi putem convinge că locul unui părinte nu îl va coupe nimeni

niciodată. Pentru un părinte copilul ar trebui să fie fiinţa cea mai scumpă şi cea mai iubită din lume

însă realitatea destul de dură ne demonstrează exact contrariul.

Din analiza documentelor constatăm că dintr-un total de 318 cazuri care au ieşit din

protecţia DGASPC în intervalul ianuarie 2012 – decembrie 2012, 121 de cazuri au fost reintegrate

în interiorul familiei nucleice. Dacă facem o comparaţie între numărul copiilor care au avut ca

măsură de protecţie plasamentul la rude până la gradul IV şi cei care au fost în plasament la AMP

sau în centre constatăm că 73% dintre copiii aflaţi în plasament la rude au fost reintegraţi în familia

naturală pe când doar 27% din cei aflaţi în centre şi la AMP s-au întors în cadrul familiei nucleice.

Prin urmare ceea ce am afirmat mai sus şi anume: Copiii aflaţi în plasament la rude se

reintegrează mai uşor în cadrul familiei nucleice s-a dovedit a fi adevărat pentru că diferenţa dintre

numărul cazurilor copiilor reintegraţi din cadrul centrelor şi de la AMP este semnificativ mai mic

decât cel al copiilor reintegraţi care au fost daţi în plasament la rude.

Observăm că existenţa şi iubirea rudelor faţă de micuţi le poate schimba viaţa radical. Dacă

în cazul copiilor aflaţi în centre sau la AMP pot trece şi ani până se întorc în sânul familiei în cazul

celorlaţi timpul este mult mai scurt.

13

Prin intermediul cercetării am mai aflat că părinţii care, în cele din urmă, îşi reintegrează

copiii în familie întreţin relaţii armonioase şi calde cu ceilalţi membri dar şi cu comunitatea în care

convieţuiesc.

În cazul copiilor care au fost reintegraţi, a urmat o perioadă de monitorizare post-operatorie

în care reperezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, din cadrul

Centrului de consiliere şi sprijinire în vederea reintegrării copilului în familia naturală au efectuat

vizite constant la domiciliul unde se aflau minorii pentru a evalua situaţia şi relaţiile acestora cu

părinţii. În urma vizitelor la domiciliu s-a constatat că părinţii care au solicitat reintegrarea copiilor

se ocupă de îngrijirea lor, le oferă şansa la educaţie, aceştia mergând la şcoală sau grădiniţă, îi

îmbracă corespunzător, şi le oferă un mediu familial în care să crească plin de armonie şi înţelegere.

În cazul familiilor incluse în eşantionul nostru nu au existat probleme iar cazurile au fost

închise în cele din urmă.

14

CONCLUZII

În urma datelor prezentate ne dăm seama că orice faptă făcută în viaţă se poate îndrepta mai

devreme sau mai târziu şi răul făcut fiinţelor dragi în putem repara, aşa cum s-a întâmplat în cazul

părinţilor care au reuşit să-şi recupereze copiii şi să le ofere ceea ce într-un centru de plasament nu

ar fi avut niciodată: siguranţa si căldura unui mediu familial.

Nici sărăcia, nici problemele de sănătate ale părinţilor, nici refuzul unuia din părinţi nu-i

împiedică pe ceilalţi să-şi reconsidere decizia şi să le acorde un loc primordial fiinţelor pe care le-au

conceput şi cărora le-au dat viaţă.

În cele din urmă constatăm că ipotezele de la care am plecat au fost confirmate.

Analizându-le pe rând constatăm că prima ipoteză Nivelul scăzut de educaţie al părinţilor

creşte riscul ca aceştia să-şi abandoneze copiii s-a dovedit a fi adevărată pentru că din cercetarea

noastră putem observa că cei care şi-au abandonat copiii nu sunt şcolarizaţi sau au absolvit cel mult

şcoala primară.

Cea de-a doua ipoteză Sărăcia reprezintă un factor important pentru care părinţii îşi

abandonează copiii a fost confirmată de asemenea deoarece familiile incluse în eşantion trăiesc în

condiţii modeste, unele neavând niciun venit şi de cele mai multe ori nici o locuinţă stabilă.

Trecând la cea de-a treia ipoteză Ataşamentul faţă de proprii copii creşte posibilitatea ca

părinţii să-i reintegreze în familia naturală reuşim să o confirmăm şi pe aceasta doarece iubirea

pentru proprii copii este principalul factor care îi determină pe părinţi să-ţi ia copiii acasă. Dacă nu

ar exista acest ataşament procesul de reintegrare ar eşua.

În cele din urmă, ultima ipoteză a fost şi ea confirmată Copiii aflaţi în plasament la rude

sunt reintegraţi într-un timp mai scurt şi într-un număr mai mare în cadrul familiei nucleice

comarativ cu cei aflaţi în plasament la AMP sau în centre. Cum am menţionat şi pe percursul

lucrării relaţionările mai dese şi faptul că nu există un timp limitat al comunicării dintre copil şi

părinte îi permite celui din urmă să se ataşeze mai mult de copii într-un timp mult mai scurt.

Cocluzionând, obesrvăm că există modele de succes ale reintegrării copilului în familia

naturală, chiar dacă sunt puţine ele există. Aşa cum la momentul actual avem aceste modele mai

târziu putem avea altele şi în felul acesta copiii abandonaţi îşi pot recupera familiile şi pot avea un

viitor normal la fel ca ceilalţi copii.

15