1.Managementul aprovizionarii cu resurse materiale si energetice(def,activ, componente)Managementul aprovizionării reprezintă activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare producţiei, în volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii, în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare.

In activitatea practica concreta pentru procesul de aprovizionare se folosesc mai multi termeni: achizitionare, cumparare, aprovizionare, asigurare, alimentare, gestiunea fluxurilor materiale, logistica.

Achizitionarea reprezinta o tranzactie monetara concreta, un act efectiv de cumparare a unui produs Cumpararea este termenul similar achizitionariiAprovizionarea reprezinta un termen cu o sfera de cuprindere extinsa incluzand alaturi de achizitionare si

actiuni de:- Identificare si evaluare a cererilor de consum de resurse materiale de la toate destinatiile de utilizare din

unitatile de productie;- Elaborarea planurilor de aprovizionare- Studiul pietei de furnizare- Selectia furnizorilorAsigurarea este un termen cu o extensie si mai mare, incluzand alaturi de aprovizionare si actiunile de

completare a bazei materiale si tehnice necesara intreprinderii ce provin din surse proprii.Alimentarea reprezinta activitatea prin care se finalizeaza procesul de aprovizionare si prin care se asigura

trecerea resurselor materiale de la depozitele unitatii de productie la subunitatile de consum ale acesteia.Gestiunea fluxurilor materiale face parte din procesul complex de asigurare a bazei materiale si tehnice

necesara unitatii de productie si realizarea programelor de dezvoltare la parametrii proiectati.Logistica este termenul cu cea mai extinsa sfera de cuprindere incluzand alaturi de asigurarea materiala si cu

echipamente tehnice, fluxul de transport, de forta de munca, sistemul informational, decizional.Managementul aprovizionării reprezintă un concept unitar complex, căruia îi este propriu o structură extinsă de activităţi componente, care au în vedere, ca elemente de ansamblu, problemele de conducere-coordonare, previziune-programare-contractare, de organizare, antrenare, derulare efectivă, de urmărire-control, analiză şi evaluare. Managementul aprovizionării - componentă a funcţiunii comerciale a întreprinderii -asigură echilibrul între necesităţile şi disponibilul de resurse materiale care poate fi asigurat de o unitate economică.Managementul aprovizionării - componentă a funcţiunii comerciale a întreprinderii -asigură echilibrul între necesităţile şi disponibilul de resurse materiale care poate fi asigurat de o unitate economică. Principalul "obiectiv" al activităţii de aprovizionare se concretizează în „asigurarea completă şi complexă a unităţii economice cu resurse materiale şi tehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele solicitate, cu un cost minim”. Pentru realizarea acestui obiectiv, se iniţiază şi desfăşoară în principiu mai multe activităţi specifice cu grad de complexitate şi dificultate diferit. Între acestea amintim:-Identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare desfăşurării activităţii de ansamblu a unităţii economice şi în primul rând a celei productive;-Elaborarea de bilanţuri materiale şi energetice care contribuie la evidenţierea modului de folosire a resurselor, ca şi a formei concrete de regăsire a acestora pe parcursul prelucrării (materiale încorporate în produse, resturi, pierderi prin ardere, evaporări etc.).-Dimensionarea pe criterii economice a stocurilor şi a loturilor (a cantităţilor de comandat) de resurse materiale pentru comandă şi aprovizionare;-Prospectarea pieţei interne şi externe de resurse materiale şi energetice în vederea depistării şi localizării surselor reale şi potenţiale de furnizare.-programelor operative şi a planurilor de aprovizionare, a contractelor economice pe total şi distinct pe furnizorii principali la resursele vitale, de importanţă strategică etc.;-Asigurarea condiţiilor normale de primire-recepţie a partizilor de materiale sosite de la furnizori; aceasta presupune: amenajarea de spaţii speciale de descărcare- recepţie, dotate cu mijloacele

tehnice adecvate; constituirea comisiilor de primire- recepţie şi organizarea activităţii acestora, a formaţiilor de lucrători specializaţi în efectuarea operaţiilor respective ş.a.;-Stabilirea anticipată a spaţiilor de depozitare, dotarea lor cu mobilier adecvat,organizarea internă a fluxurilor de circulaţie, alegerea sistemelor eficiente de depozitare, efectuarea operaţiilor de dezambalare (dacă este cazul) şi de depozitare- aranjare a resurselor materiale în magazii şi depozite. În acelaşi sens, se are în vedere înscrierea în evidenţă a intrărilor de resurse recepţionate şi acceptate, asigurarea condiţiilor de păstrare-conservare cerute de natura resurselor materiale depozitate, ca şi a celor de prevenire a sustragerilor, de securitate contra incendiilor;În consecinţă, managementul aprovizionării materiale poate fi privit ca o modalitate de grupare a activităţilor specifice, interpretat printr-o abordare sistemică.

2.Organizarea interna a subsistemului de aprovizionareDerularea normală a proceselor de aprovizionare necesită organizarea, în cadrul structurii manageriale a

unităţilor industriale, a unui compartiment de specialitate constituit sub formă de divizie, direcţie, departament, serviciu, birou, în funcţie de volumul şi profilul de activitate, forma de organizare şi mărimea firmei (corporaţie, concern, companie, trust, regie autonomă, societate comercială pe acţiuni sau curăspundere limitată ş.a.). Acestui compartiment, în funcţie de natura activităţilor care îi sunt specifice, trebuie să i se asigure o organizare internă raţională. Organizarea structurală proprie influenţează direct funcţionalitatea "subsistemului aprovizionare materială"; o organizare eficientă trebuie să aibă în vedere:-identificarea principalelor funcţii ale subsistemului;-definirea criteriilor pe baza cărora se va contura organizarea structurală;-precizarea rolului subsistemului în cadrul organizării structurale de ansamblu a întreprinderii;-stabilirea gradului de centralizare-descentralizare (de delegare a autorităţii şi responsabilităţilor pe niveluri ierarhice);-definirea precisă a funcţiilor, ca element esenţial al unei structuri organizatorice eficiente Organizarea structurală trebuie să prezinte mare mobilitate pentru adaptarea din mers la noile condiţii care apar atât în sistemul intern al întreprinderilor, cât şi în mediul socio-economic în care aceasta acţionează.

"Sistemul pe grupe de activităţi distincte" constă în departajarea procesului de aprovizionare pe principalele activităţi componente în funcţie de natura, gradul de complexitate sau de omogenitate a acestora. Sistemul, cunoscut şi sub denumirea de "funcţional", asigură o delimitare selectivă a activităţilor de prognozare-planificare programare a aprovizionării, de cele privind prospectarea, negocierea, contractarea, realizarea aprovizionării, de urmărire, control, analiză şi evaluare a acestuia, de depozitarepăstrare a resurselor materiale asigurate, de urmărire a modului de folosire a acestora pedestinaţii de consum. Aşadar, sistemul presupune identificarea, delimitarea şi gruparea activităţilor după criteriile amintite şi constituirea de subcolective (grupe) distincte care să le realizeze calificat şi operativ.

Organizarea internă a compartimentului de aprovizionare după acest sistem presupune ca la nivelul "grupei de plan, contractare, evidenţă" să se realizeze activităţi ca: prognozarea necesităţilor materiale, fundamentarea planurilor şi programelor de aprovizionare, elaborarea bilanţurilor materiale şi a cantităţilor economice de comandat, selecţia şi testarea credibilităţii furnizorilor, participarea la negocierea condiţiilor de livrare şi încheierea contractelor comerciale, determinarea stocurilor economice, a cantităţilor optime de comandat, întocmirea de situaţii privind stadiul şi gradul de acoperire cu materiale a necesarului, realizarea contractelor de aprovizionare, încadrarea în consumurile specifice din documentaţie şi în nivelul prestabilit al stocurilor."Grupele operative de aprovizionare" constituite, în principiu, după gradul de omogenitate sau de asemănare a resurselor materiale, sunt în număr mai mare (în funcţie de varietatea resurselor materiale necesare întreprinderii şi de sortimentaţia specific acestora, de sursa de provenienţă, de numărul şi dispersia teritorială a furnizorilor). Componenţii acestor grupe asigură realizarea, de regulă, a activităţilor concrete care au în vedere: contactarea

surselor de furnizare, urmărirea derulării efective a procesului de formare a loturilor de livrare la furnizori, participarea la recepţie-expediţie ş.a., aducerea resurselor materiale, întocmirea documentaţiei de atestare a acţiunii"Grupa depozitelor" asigură primirea-recepţia partizilor de materiale sosite de la furnizor, depozitarea şi păstrarea integrităţii proprietăţilor fizico-chimice a resurselor, în funcţie de natura şi condiţiile specifice de conservare, evidenţa şi securitatea lor, pregătirea şi eliberarea în consum sau pe destinaţiile de utilizare-valorificare a acestora.Grupele operative şi cele de depozite sunt aşezate pe acelaşi nivel ierarhic. Între toate grupele compartimentului de aprovizionare se stabilesc relaţii stricte de colaborare. Conducerea, coordonarea, corelarea şi controlul pe ansamblul grupelor se asigură la nivelul şefului de compartiment. Salariaţii din cadrul ultimelor două grupe, de regulă, au pregătire medie, în mai mică măsură superioară, incluzând pentru depozite şi angajaţi cu pregătire primară (muncitori cu sau fără calificare).Sistemul pe grupe de aprovizionare-depozitare-control, utilizare a resurselor materiale are în vedere constituirea de grupe de materiale în cadrul compartimentului în a căror atribuţie intră realizarea procesului de aprovizionare în întregul său după o concepţie unitară.O importanţă deosebită revine criteriului de constituire a grupelor în cadrul acestui sistem care poate fi omogenitatea resurselor, în funcţie de destinaţia de utilizare. În acest sens se pot folosi 3 variante: pe grupe omogene de materiale, pe secţii consumatoare sau ca sistem mixt.

3. Rolul, functiile si natura economica a stocurilor. Tipologia stocurilor de materiale pt productie;modalitati de exprimare a stocurilor.

Desfasurarea normala la parametrii estimati a activitatii generale a unitatii de productie, in primul rand a celei de baza, presupune formarea unor stocuri in depozitele de aprovizionare ale acestora.

Stocul reprezinta acumularea unei anumite cantitati dintr o resursa materiala pe o perioada determinata, cu un anumit scop. Scopul este diferit in functie de specificul activitatii factorului care recurge la actiune. De fapt stocurile sunt rezultatul activitatii de aprovizionare si de desfacere. In ceea ce priveste scopul:

- Guvernul adopta decizia de constituire a unor stocuri sub forma rezervei nationale in scopul desfasurarii normale a activitatii in situatia influentei unor factori de forta majora

- Unitatile de productie isi constituie stocuri de resurse materiale in depozitele proprii de aprovizionare in scopul desfasurarii normale a activitatii de productie pe parcursul perioadei de gestiune

- Intermedialii comerciali, isi constituie stocuri de materiale si produse in scopul recomercializarii acestora si obtinerii astfel a unui profit din activitatea specifica.

Importanta care se acorda gestiunii stocurilor are la baza ratiuni economice. Formarea si detinerea stocurilor necesita eforturi financiare apreciabile; in mod obisnuit, in cadrul companiilor mari stocurile de resurse materiale detin 25% din capitalul investit. La efortul financiar se adauga si cheltuielile ocazionale de depozitare, protectie, conservare, inclusiv efectul uzurii morale.

Resursele financiare antrenate la cumpararea si stocarea celor materiale devin pe perioada stocarii resurse neactive, neaducatoare de profit. Aceasta trasatura se defineste ca reprezentand imobilizari de resurse materiale, aspect care se interpreteaza ca fenomen negativ. Ca urmare acestei trasaturi, ideal este sa se evite stocarea de resurse materiale si implicit imobilizarea sub aceasta forma a celor materiale.

Actiunea de aceasta maniera nu este posibila practic, deoarece pe plan intern ale unitatii de productie si in afara lor actioneaza o multitudine de factori care determina necesitatea obiectiva a constituirii de stocuri. Astfel:

- Potentiala apartitie a influentei unor factori de forta majora determina necesitatea obiectiva a constituirii de stocuri sub forma rezervei nationale

- Periodicitatea fabricatiei unor materiale si produse la producatori determina necesitatea productiva a constituirii unor stocuri curente la utilizatorii acestora

- Potentiala intrerupere a livrarilor resurselor de la furnizori sau a transportului acestora de la sursa de furnizare la destinatar determina constituirea unui stoc de protectie

- Necesitatea asigurarii caracteristicilor fizico-chimice necesare resurselor materiale pentru a putea fi prelucrate la unitatile consumatoare, determina constituirea unor stocuri de pregatire

- Intreruperea exploatarii unor produse pe perioada sezonului rece, determina constituirea stocului de iarnaIn aceste conditii si tinand cont de cele 2 trasaturi contrare se pune problema adoptarii unor politici eficiente in

domeniul gestiunii stocurilor. Efortul direct de stocare (Eds) cuprinde toate cheltuielile care se inregistreaza cu formarea si detinerea de stocuri in depozitele de aprovizionare ale intreprinderii, respective.Efortul direct de stocare se estimeaza ca suma globala pe ansamblul depozitului, dupa caz si pe categorii de resurse materiale stocata. In cazul in care nu se inregistreaza modificari importante in volumul si structura resurselor materiale prevazute pentru stocare, efortul direct de stocare se poate estima si ca un procent de reprezentare fata de valoarea medie a stocului depozitabil.

Ets = Eds + EidsEds = a x Spv(mediu)Eids se interpreteaza si estimeaza prin efectele care se obtin in cazul evitarii stocarii resurselor materiale,

disponibilizarii astfel a resurselor financiare aferente care pot fi folosite la extinderea capacitatii de productie, crearea unor noi obiective productive sau antrenarea la alte actiuni aducatoare de profit.

Eids = [(a x Spv(mediu)) + Spv(mediu)] eiei = Pr / i

Acest efort total de stocare trebuie amortizat cu efectele economice favorabile determinate de formarea si detinerea de stocuriIn cadrul stocului de productie se cuprind, dupa caz urmatoarele tipuri de stocuri: Stoc curent, stoc de siguranta, stoc in curs de transport, stoc de conditionare, stoc pt transport intern, stoc de iarna.Sp = Scr + Ss + Str + Scd + Stri

Tipologia stocurilor"Stocul curent" reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale noi şi refolosibile, de combustibili şi lubrifianţi, de piese de schimb, subansamble etc. care se acumulează în depozitele şi magaziile unei unităţi economice în scopul acoperirii cererilor pentru consum în volumul, structura şi ritmicitatea specifice, în intervalul dintre două aprovizionări succesive. Este stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi, pentru alimentarea consumului.

"Stocul de siguranţă" reprezintă cantitatea de materiale acumulată în depozitul consumatorului, fiind destinată asigurării continuităţii consumului când stocul curent a fost epuizat şi întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări în livrările de la furnizori, în transport sau creşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate.

"Stocul de condiţionare" reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează şi este staţionată o perioadă de timp în spaţii special amenajate, în vederea aducerii resurselor respective, prin operaţii de condiţionare, la parametrii fizico - chimici care să permită prelucrarea lor corespunzător condiţiilor impuse de normele tehnologice."Stocul pentru transport intern" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile subunităţilor de consum (secţii sau ateliere de fabricaţie) în scopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberării şi transportului materialelor de la depozitul central (comun) la destinaţiile de folosire."Stocul de iarnă" reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă.Modalitati de exprimare

1. Stocurile de producţie se exprimă în diferite mărimi şi unităţi de evaluare fizicăşi valorică, în

funcţie de necesitatea corelării lor cu alţi indicatori; o primă formă de exprimareeste în "unităţi

naturale" (tone, kg, buc., m.p., m.c. etc.) şi serveşte la estimarea fizică apotenţialului de producţie,

de lucrări sau servicii, care se poate realiza din cantitatea stocată lao resursă definită.

2. A doua formă de exprimare este cea "valorică" (în lei, mii lei, mil.lei) prin care seasigură evaluarea

resurselor financiare şi valutare antrenate de formarea stocurilor deproducţie şi, prin aceasta,

stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca şi a dobânzilor caretrebuie plătite. Exprimarea

valorică permite, totodată, stabilirea, prin însumare, a"stocurilor totale", indiferent de tipul resursei

materiale, determinarea capitaluluicirculant aferent materiilor prime şi materialelor, a vitezei de

rotaţie, a volumului de creditenecesar, a cheltuielilor de stocare al căror nivel se calculează în raport

cu valoarea medie astocului de producţie. Expresia valorică este rezultatul produsului dintre stocul

de producţiefizic, pentru fiecare tip de resursă materială, şi preţul de aprovizionare aferent.

3. A treia formă de exprimare este cea "în zile" prin care se evidenţiază perioada de timppentru care

stocul fizic constituit acoperă cererea pentru consum. În funcţie deexprimarea în zile se stabilesc

momentele calendaristice de declanşare a acţiunilor dereaprovizionare pe parcursul anului de plan.

4. Dimensionarea stocurilor de productie. Calculul stocului curent si de siguranta -2

Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importanţă pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţilor din diferite sectoare de activitate; de această acţiune depinde nemijlocit gradul de activizare care se asigură fondurilor materiale şi financiar- valutare de care se dispune sau care pot fi asigurate, eficienţa în deţinerea stocurilor.Stocul de producţie (Sp) se stabileşte pe fiecare tip de resursă prin însumarea elementelor care îl compun, respectiv, a stocului curent (Scr), în curs de transport (Str), de siguranţă (Ss), de condiţionare (Scd), de transport intern (Stri): Sp = Scr + Str + Ss + Scd + StriAvând în vedere "nivelele" semnificative (de maxim, mediu, minim) pe care le înregistrează stocul curent,

în procesul consumului din cadrul acestuia, pe parcursul intervalului dintre două reîntregiri succesive ale

lui, acest tip de stoc va determina o evoluţie similară şi a celui de producţie care va căpăta prin mişcare

aceleaşi nivele.

nivelul maxim (Spmax) :Sp max = Scr max + Ssk

nivelul mediu ( S p ): S p = S cr + S s

nivelul minim (Spmin): Sp min = Scr min + SsCalculul stocului curent si stocului de siguranta"Stocul curent" reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale noi şi refolosibile, de combustibili şi lubrifianţi, de piese de schimb, subansamble etc. care se acumulează în depozitele şi magaziile unei unităţi economice în scopul acoperirii cererilor pentru consum în volumul, structura şi ritmicitatea specifice, în intervalul dintre două aprovizionări succesive. Este stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi, pentru alimentarea consumului.Sc="Stocul de siguranţă" reprezintă cantitatea de materiale acumulată în depozitul consumatorului, fiind destinată asigurării continuităţii consumului când stocul curent a fost epuizat şi întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări în livrările de la furnizori, în transport sau creşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate.Ss=În general, baza de calcul a stocului curent este asigurată de consumul mediu zilnic (cmz) şi intervalul dintre două aprovizionări succesive (I); formarea acestuia este determinate de funcţia care îi este specifică - aceea de acoperire a cererilor pentru consum evidenţiate prin necesarul de consum (Npl) care asigură realizarea programelor de producţie elaborate pentru perioada de gestiune (Ө).

Stocul de siguranţă (de securitate sau de rezervă) joacă un rol important în asigurarea continuităţii proceselor productive, a activităţii generale a întreprinderii, dar el constituie în acelaşi timp şi o imobilizare anuală suplimentară a unor resurse materiale şi financiare. Datorită acestui fapt, este necesar să se acorde o atenţie deosebită la adoptarea deciziei de constituire şi de determinare a nivelului acestui stoc.

O metodă care poate fi folosită în determinarea stocului de siguranţă este cea a „devierii (abaterii) medii” în contextul căreia datele de calcul se preiaudinperioade anterioare celei de plan (definindu-i astfel caracterul statistic).

5.Metode si tehnici de urmarire si control a dinamicii stocurilor. Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu miscare lenta si fara miscare-stocuri neeconomice- h2

Gestiunea economica a stocurilor presupune pe langa dimensionarea acestora, conducerea

procesului de stocare si actiuni sustinute de urmarire, control a evolutiei stocurilor efective in raport cu

limita anterior stabilita considerate noi.Pentru desfasurarea actiunilor de urmarire si control se pot folosi

mai multe tehnici:

1. Metoda minim-maxim: prevede ca urmărirea existenţei şi mişcării stocurilorefective în depozitele

întreprinderilor să se realizeze cu aceeaşi exigenţă pentru toatematerialele, indiferent de importanţa

acestora în procesul de producţie. Metoda constă îndesfăşurarea acţiunii de urmărire a evoluţiei

stocurilor efective pe parcursul a trei etape,respectiv:

Stabilirealimiteloreconomicemaxime şiminimealestocurilordeproducţie pe elemente componente

(curent, de siguranţă), înscrierea în fişele de magazie şiurmărirea de către gestionar a evoluţiei lor

pe parcursa astfelîncât,laatingerea nivelelor de alarmă sau de aprovizionare, să se declanşeze acţiuni

operative pentrumenţinerea acestora între nivelele estimate. Apare, deci, necesară introducerea în

cadrullimitelor maximă şi minimă ale stocului estimat, a unor "nivele de alarmă, deaprovizionare"

declanşatoare pentru acţiuni care se impun, în funcţie de caz. Urmărireastocurilor în raport cu

limitele stabilite anticipat se poate face prin controlul sistematic directal fişelor de magazie sau prin

elaborarea de grafice comune în care se fac înregistrări permanente.

semnalizarea – atentionarea de catre gestionar, ag de aproviz asupra sit constatate: accelerarea

ritmului iesirilor de res mat din stoc, incetinirea ritmului iesirilor de res mat din stoc, nivelul de

reaproviz, etc.

adoptarea de catre ag de aproviz a masurilor care se impun in fct de situatie: urgentarea sosirii

lotului urmator de materiale, amanarea sosirii lotului urmator de materiale, initierea actiunilor de

aducere a lotului urmator de materiale prin:

atentionarea furniz de faptul ca a sosit momentul livrarii lotului urmator de materiale.

emiterea unei comenzi noi de aprovizionare.

Metoda min-max presup ca actiunea de urmarire si control sa se desf cu acelasi grad de exigenta pentru

toate res mat necesare intreprinderii in perioada de gestiune. Act de aceasta maniera nec un volum mare de

munca care in cazul multor res mat nu se justif ec. In acest context in fct de nr de res mat care pot intra sub

incidenta control eval stocurilor aferente se poate face opt ptr aplicarea metodei ABC.

2. Metoda ABC : Se analizeaza si interpreteaza in contextul sist ABC de abordare diferentiata a

stocurilor dupa anumite criterii. Aplicarea met ABC presupune parcurgerea acelorasi etape de la

met min-max. Specificul metodei are in vedere ritmul de desf a act de urmarire si control a dinam

stocurilor efective. Acest ritm se stabileste diferentiat in fct de zona de importanta in care au fost

asezate res mat. Astfel:

ptr res mat din zona de importanta A se recomanda ca act de urmarire control a evol stocurilor

efective aferente sa se desf o data, de 2 ori sau de 3 ori pe sapt, de mai multe ori pe luna.

ptr res mat din zona de importanta B se recom a se realiza o data, de 2 sau de 3 ori pe luna, de

mai multe ori pe trimestru.

ptr res mat din zona de importanta C se recom a se realiza o data, de 2 sau de 3 ori pe semestru,

de mai multe ori pe an.

Lipsa de res mat in stoc. suprastocarea, stocurile cu miscare lenta si fara miscare. stocurile

neeconomice

Pe parcursul evolutiei proceselor de stocare se pot inregistra diferite fenomene considerate negative:

- Lipsa de resurse materiale in stoc in anumite perioade de timp ale per de gestiune

- Suprastocarea prin acumularea unor cantitati suplimentare

- Formarea unor stocuri cu miscare lenta sau fara miscare

Aceste fenomene negative sunt generatoare de consecinte economice nefavorabile dupa caz

semnificative.

Lipsa de resurse materiale in stoc se interpreteaza in functie de politica adoptata de intreprindere

pentru procesul de stocare:

- Admiterea lipsei de resurse in stoc in anumite secvente ale perioadei de gerstiune

- Neadmiterea lipsei de resurse pe intreaga perioada de gestiune

Lipsa de stoc poate fi rezultatul intensitatii consumului peste limitele estimate, inregistrarii

unor intreruperi in livrarile furnizorilor sau in transportul resurselor materiale sau inregistrarii unor

mutatii in procesul de fabricatie.

Caile de actiune pentru prevenirea lipsei de resurse materiale in stoc sunt:

- Urgentarea sosirii lotului urmator de materiale

- Asigurarea resurselor materiale de la terti furnizori, indiferent de pretul de cumparare

- Intocmirea documentatiei pentru consumul din stocul de siguranta si solicitarea aprobarii

conducerii pentru o asemenea actiune

- Folosirea de substituenti indiferent de pretul de achizitionare

- Reprogramarea fabricatiei produselor pentru care materia prima nu este in stoc

Suprastocarea reprezinta acumularea unor cantitati suplimentare in stoc de resurse materiale

peste nivelul maxim stabilit initial. Se poate inregistra in anumite perioade de timp mai mari sau

mai mici din cadrul perioadei de gestiune.

Suprastocarea se interpreteaza sub aspectul acceptarii sau neacceptarii; acest aspect are in

vedere natura resurselor materiale, destinatia de utilizare, potentialul de furnizare al pietei, sursa de

provenienta, conditiile de asigurare a acesteia, evolutia pretului de vanzare etc.

Astfel:

- Pentru resursele materiale cu caracter limitat care se asigura din zone cu instabilitate

politico-sociala, pentru care pretul de vanzare este in crestere se poate accepta suprastocarea chiar

pe perioade mai lungi de 1 an

- Pentru resursele materiale cu potential mare de furnizare pentru care intensitatea concurentei

este mare la vanzare, resursele usor substituente nu se accepta suprastocarea, care nu se justifica sub

nicio forma.

La anumite categorii de resurse materiale, iesirile din stoc prezinta un ritm lent, se manifesta

in intervale mari de timp(minim 6 luni) si in cantitati mici. In cazul acestor resurse, stocurile

aferente se considera a fi cu miscare lenta. Nu se considerea stoc cu miscare lenta cel constituit la

resursele materiale, piese, componente de produse destinate interventiilot tehnice care au loc cu

ocazia iesirilor neprevazute din functiune a utilajelor si instalatiilot productive.

Sunt si unele resurse materiale la care, pe intreaga perioada de gestiune nu se inregistreaza

iesiri din stocurile aferente. Asemenea resurse au devenit de prisos, nenecesare pentru intreprindere,

iar stocurile aferente se numesc stocuri fara miscare.

Toate cele 3 tipuri de stocuri, suprastocare, stocuri cu miscare lenta si fara miscare, se considera

neeconomice, inregistrarea lor reprezentand fenomene negatice, care genereaza consecince

economice nefavorabile, uneori greu de suportat,

Cauzele care conduc la formarea unor asemenea fenomene negative:

- Lipsa unei fundamentari tehnico-economica a planurilor si programelor de aprovizionare

- Comandarea resurselor materiale in alte cantitai sau in alta structura, dimensiune, calitate

fata de caracteristicile cererilor

- Livrarea de catre furnizori a resurselor in alta cantita, dimensiune, calitate

6.Norma de consum: def, continut, clasificareNorma tehnică de consum, reprezintă cantitatea maximă de materii prime noi şi refolosibile, combustibili, energie electrică, energie termică şi carburanţi, piese de schimb etc., admisă a fi consumată pentru fabricaţia unei unităţi de

produs, executarea unei unităţi de lucrare sau prestaţie de serviciu în condiţii tehnice, tehnologice şi organizatorice definite.

Nivelul normei de consum se stabileşte în condiţiile organizării optime a proceselor de producţie,

încărcării la parametrii proiectaţi de funcţionare a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor, respectării stricte a prescripţiilor tehnologice de lucru, aplicării soluţiilor care conduc la folosirea raţională a materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei etc., şi implicit la resturi şi pierderi minime de material.

Norma tehnică de consum cuprinde cantitatea maximă de material stabilită pe baza documentaţiei tehnicoeconomice pentru a fi consumată în vederea realizării unei unităţi de produs, de lucrare sau prestaţie în procesul tehnologic prevăzut pentru aplicare şi fazele anterioare ale acestuia. În ceea ce priveşte "structura materială" a normei de consum, aceasta poate include:

a. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "noi" aprovizionate din afara unităţii economice consumatoare;

b. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "noi" produse de unitatea care le şi consumă;

c. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "refolosibile" aprovizionate din afara unităţii economice care le consumă;

d. materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb "refolosibile" rezultate în cadrul unităţii economice consumatoare.

Unitatea de măsură a normei de consum se prezintă sub forma unui raport între unitatea de măsură specifică fiecărei resurse materiale şi cea a produsului, lucrării sau prestaţiei la care se prevede folosirea acesteia.

Elementele componente normei tehnice de consum sunt: norma de consum tehnologic, norma de recuperare a materialelor refolosibile si de pierderi in fazele netehnologice, norma de consum net sau util, norma de recuperare a materialelor refolosibile si de pierderi in fazele tehnologice.

Relatiile folosite in calculul normei de consum sunt:

Nc = Nct + Mrpnt

Nc = Cn + Mrpt + Mrpnt

Nc = Cn + Mrt + Pt + Mrnt + Pnt

Clasificarea normelor de consum:

a. După elementele componente:

-normă de consum tehnologic - se foloseşte la calculul cantităţilor de materiale ce urmează a fi eliberate din depozit pentru trecere în consum în cadrul secţiilor de producţie în scopul realizării programelor de fabricaţie specifice;

- normă de consum de aprovizionare - se foloseşte la fundamentarea necesarului de resurse materiale pentru îndeplinirea planului şi programelor de producţie indicator component al planului de aprovizionare al întreprinderii.

b. După destinaţia de consum a resurselor materiale şi energetice:

-norme de consum pentru materii prime de bază destinate fabricaţiei produselor finite, executării de lucrări sau prestaţii (ca obiect al activităţii de bază specifică unităţii economice);

- norme de consum pentru materiale auxiliare destinate fabricaţiei producţiei finite sau confecţiei de ambalaje, executării de lucrări de reparaţii, asigurării funcţionării normale a utilajelor, creării condiţiilor normale de muncă -norme de consum de combustibil, diferenţiate pentru scopuri tehnologice, transport, încălzit şi altele;

-norme de consum de energie electrică folosită în scopuri tehnologice, ca forţă motrice, pentru iluminat etc.

c. După natura resurselor materiale:

-norme de consum pentru materii prime siderurgice şi materiale metalurgice;

-norme de consum pentru lemn şi produse plate din lemn;

-norme de consum pentru materiale şi produse chimice;

-norme de consum pentru carburanţi;

-norme de consum pentru piese de schimb ş.a.

d. După orizontul de timp de aplicare sau perioada de valabilitate:

- norme de consum pe termen scurt (cu orizont de valabilitate, după caz, de până la un an); se folosesc la fundamentarea planului anual şi programelor de aprovizionare materială;

-norme de consum de perspectivă (cu durată de timp de valabilitate medie sau lungă), folosibile în previziuni privind evoluţia consumului de resurse materiale.

e. După modul de grupare şi nivelul de agregare:

-norme de consum individuale - sunt cele care se elaborează distinct pe tip, variantă constructivă de produs realizabil în condiţii tehnice şi tehnologice concrete bine delimitate;

-norme de consum grupate pe material sau familia de materiale, pe produs sau grupă de produse, pe mai multe tipuri de utilaje şi instalaţii, pe verigă organizatorică a întreprinderii sau pe întreprindere.

7. Metode de determinare a normelor de consum

Fiecare element component al normei de consum trebuie să facăobiectul analizei pentru ilustrarea posibilităţilor de limitare la maximum necesar a consumului.Condiţiile concrete de producţie unde va avea loc consumul, nivelul tehnic al mijloacelor de muncă,

procedeul tehnologic utilizat sunt factori care condiţionează folosirea economică a resurselor materiale. "Calitatea normelor de consum" de materiale este determinată de gradul de fundamentare tehnică a acestora, care depinde în mare măsură de metoda folosită în acest caz.Principalele "metode de determinare a normelor de consum de materiale" sunt: metodele bazate pe calculul tehnico-analitic; metodele experimentale şi metodele statistice.a. Metodele bazate pe calculul tehnico-analitic sunt folosite cu prioritate în elaborarea normelor tehnice de consum de materiale. Ele pornesc de la documentaţia tehnică (proiectulprodusului, desenul piesei, reţeta de fabricaţie, fişa tehnologică de prelucrare a piesei etc.), de la cunoaşterea configuraţiei produsului, a caracteristicilor procesului tehnologic ceurmează a fi folosit, ale utilajului tehnologic de prelucrare, ale tuturor factorilor care pot influenţa dimensiunea consumului (eliminându-se din calcul eventualele consumuri suplimentare determinate de cauze subiective -unele neajunsuri ale procesului tehnologic, ale organizării producţiei, funcţionarea defectuoasă a utilajelor, slaba calificare a muncitorilor, calitatea necorespunzătoare a materiei prime etc.- care ar conduce la o supradimensionare a normei de consum nejustificată economic).O metodă tehnico-analitică cu largă sferă de aplicabilitate este cea a croirii, pentru care s-acreat o gamă largă de modele matematice de optimizare a folosirii resurselor materiale, aplicabilepe scară largă cu ajutorul mijloacelor electronice de prelucrare a datelor.Elementele principale ale problemelor de croire sunt, în general, următoarele:1. materiile prime care urmează a fi supuse procesului de croire, privite din punct de vederedimensional şi al configuraţiei;2. reperele, piesele care urmează a se obţine din materiile prime supuse croirii, privite, deasemenea, ca formă, dimensiune şi cantitate;3. condiţiile tehnice şi tehnologice în care se va realiza debitarea.În rezolvarea problemelor de croire se folosesc frecvent mai multe "noţiuni specifice", între careamintim:_ suportul pentru croire reprezentat de materialele supuse operaţiei, definite prin dimensiunileşi formele specifice;-planul de croire (reţeta de croire) care indică o aşezare posibilă a reperelor pe suprafaţa,lungimea materialului (suport pentru croire); pe baza acestuia se stabileşte partea din suprafaţa, lungimea, volumul materialului care este efectiv folosită la obţinerea reperelor croite şi se calculează coeficientul de utilizare productivă a materiei prime pentru etapa primară (se are în vedere folosirea în continuare a părţilor din material neacoperite cu reperele iniţial luate în calcul);b. Metoda experimentală se prezintă în două variante: de laborator şi de producţie.Metoda experimentală de laborator porneşte în determinarea normelor de consum dematerii prime, materiale, combustibili, energie de la încercări, probe, experienţe, cântărireefectuate asupra materialelor în sistemul de simulare în laborator a condiţiilor de producţieobişnuite. Prin această metodă se determină, în general, norma de consum tehnologic pentru materialele care se depun pe produs prin pulverizare (consumul de vopsea pe unitatea de suprafaţă; consumul de combustibil pe unitate de timp şi pe unitate de putere etc.c.Prin metoda statistică normele de consum se elaborează pe baza datelor privind consumurile specifice realizate anterior şi rezultate din evidenţa statistică. Normele de consum astfel stabilite au deficienţă de fond pentru că prin ele se extrapolează neajunsurile din perioadaanterioară, neţinându-se seama de condiţiile noi intervenite, de perfecţionările aduse tehnologiilor de fabricaţie, organizării producţiei şi a muncii

8.Modalitati concrete de calcul a influentei reducerii normelor de consumInfluenţa asupra volumului de producţie se prezintă sub două aspecte:a. Pentru un volum de producţie definit (care nu poate fi depăşit), necesarul de resursemateriale şi energetice se reduce în mărime absolută în proporţie directă cu diminuareaconsumurilor specifice pe produs. Acest aspect este evidenţiat de relaţiile:

Npl = Q x Nc si în care:Npl = necesarul de materiale pentru îndeplinirea volumului de producţie estimat Q (buc.);Nc = norma de consum pe unitate de produs (kg/buc.);

ΔNc = nivelul fizic de reducere a normei de consum (kg/buc.);Q x ΔNc = economia fizică absolută obţinută pe seama diminuării normei de consum.Sensul de influenţă evidenţiază faptul că astfel se asigură realizarea aceluiaşi volum deproduse, lucrări sau prestaţii cu un efort financiar-valutar (buget de aprovizionare) mai mic,antrenat la cumpărarea-asigurarea de resurse materiale şi energetice; acţiunea se transmite şiasupra cheltuielilor materiale pentru realizarea volumului de producţie estimat, în sensul diminuării(implicit asupra costului aferent producţiei respective). Ultimul sens de influenţă va determinasporirea sau menţinerea aceleiaşi marje de profit, după caz.b. Plecând de la un volum definit de resursă materială aprovizionată, prin reducerea normei deconsum se creează condiţii pentru obţinerea unui volum suplimentar de producţie, aşa cumrezultă din sistemul de relaţii următor:

sau

în care:Q = volumul fizic de producţie care se poate obţine din materia primă asigurată (M) încondiţiile normei de consum Nc;ΔQ = sporul fizic de producţie care se poate obţine pe seama economiei fizice de material(Q x ΔNc) posibilă de realizat prin reducerea normei de consum Nc cu ΔNc.

În final: În acest caz, influenţa creează condiţii reale pentru a obţine un volum mai mare de produse,lucrări, prestaţii cu acelaşi efort financiar-valutar (buget de aprovizionare) antrenat laaprovizionarea cu resurse materiale şi energetice. Consecinţa se transmite mai departe în acelaşisens specificat la pct.a. Semnificativ este faptul că procentul de creştere a producţiei care se obţinedin economia fizică de material este mai mare decât cel de reducere a normei de consum (deciefectul este mai mare decât efortul).

9.Nomenclatorul de materiale si echipamente tehnicePentru aprovizionarea cu resurse materiale in cantitatile si structura necesara la momentele calendaristice la ce

se manifesta cererile pentru consum pe intreaga perioada de gestiune in vederea indeplinirii astfel a planurilot de dezvoltare economica, se impune elaborarea anticipatica a unor planuri si programe de asigurare, cu asemenea resurse.

În sistemele computerizate de planificare a cererilor de materiale, un rol important revine "nomenclatorului de materiale şi echipamente tehnice". Acesta reprezintă o listă (catalog) centralizatoare a tuturor resurselor materiale, pieselor de schimb, subansamble, alte repere necesare unităţii economice, ordonate după anumite criterii, definite prin toate caracteristicile fizico-chimice, dimensional-configurative şi de calitate, prin care se asigură individualizarea distinctă a fiecărui articol. Totodată, în cadrul nomenclatorului se mai precizează, pentru fiecare articol component, sursele de furnizare cunoscute, preţurile de ofertă, după caz, şi condiţiile de livrare-furnizare care sunt specificate în oferte. Pe baza acestui nomenclator se elaborează "fişierul de materiale şi de echipamente tehnice" care va fi actualizat ori de câte ori este nevoie pentru lucrările de prelucrare automată a datelor de genul: elaborare de planuri strategice şi programe de aprovizionare, stabilirea cantităţilor economice de comandat, studierea şi alegerea furnizorilor, alegerea substituenţilor etc.

În elaborarea nomenclatorului general de materiale, produse şi echipamente tehnice sunt antrenate toate compartimentele şi subunităţile întreprinderii în scopul identificării reale a tuturor resurselor necesare pentru fiecare perioadă de gestiune; totodată, se foloseşte o documentaţie largă de informare care să evidenţieze elementele şi caracteristicile care prezintă interes pentru a fi precizate în cadrul nomenclatorului: purtătorii de informaţii existenţi în unitatea economică care evidenţiază clar şi complet resursele folosite curent în cadrul

acesteia (reţete de fabricaţie, listele cu cereri de materiale emise de secţii, ateliere etc., fişe de magazie ş.a.), cataloage de STAS-uri, cataloage comerciale, oferte ale furnizorilor, prospecte, pliante etc. Pe această bază se defineşte în detaliu, până la ultimul element de individualizare, fiecare "articol". De fapt, toate elementele de caracterizare permit întocmirea unei "cartele informative", sugestive pentru fiecare material, care să asigure informarea factorului de decizie şi a celui de aprovizionare, în scopul identificării şi formulării cererilor de resurse materiale, ca şi în asigurarea acestora. Datele din nomenclator asigură vehicularea şi comunicarea informaţiei tehnico-economice într-un "limbaj comun" între utilizatorii din unitatea economică şi în relaţiile cu furnizorii resurselor prevăzute pentru aprovizionare.

În elaborarea nomenclatorului se succed două etape. Prima etapă este cea de pregătire a acţiunii şi constă în strângerea purtătorilor de informaţii (cataloage comerciale, STAS-uri, liste cu norme de consum, caiete de sarcini ş.a.) din care se vor colecta datele necesare definirii conţinutului viitorului nomenclator, ca şi în stabilirea formei de prezentare a acestui instrument. A doua etapă are în vedere elaborarea propriu-zisă.

10. Metoda directa de determinare a necesarului de materiale• Metoda de calcul direct, care ia în calcul volumul fizic, pe structură, al producţiei prevăzutepentru fabricaţie (Qp) şi "consumul specific standard" stabilit prin proiect, reţetă de fabricaţie etc.care, în practică, este cunoscut sub denumirea de normă de consum (Nc); calculul se realizează cuajutorul relaţiei:Npl = Qp x NcÎn situaţia cea mai frecventă, când, pentru fabricaţia mai multor tipuri de produse sausortimente, variante constructive ale unui produs, se foloseşte aceeaşi materie primă, relaţia decalcul va fi:Npl = Δ Qpi x Nciîn care volumul estimat al producţiei Q şi norma de consum specific se referă la produsulvarianta constructivă i. Metoda de calcul direct se utilizează în două variante, în funcţie demodul de exprimare a volumului de producţie şi a normei de consum specific, astfel:a. metoda de calcul direct pe piesă, caz în care necesarul de consum se determină cu ajutorulrelaţiei:Npl = Qp x Ncp Sau Npl = ΣQpi x Ncpiîn care:Qpi = volumul estimat al producţiei pentru fiecare piesă i ;Ncpi = norma de consum specific din documentaţia tehnico-economică de execuţie apiesei i ;b. metoda de calcul direct pe produs, care prevede stabilirea necesarului cu ajutorul metodei:Npl = Qpr x Ncpr x (1 ± K) sau Npl = ΣQpri x Ncpri x (1 ± Ki)în care:Qpri = volumul estimat al producţiei pentru produsul i ;Ncpri = norma de consum specific din documentaţia tehnico-economică de execuţie aprodusului i ;K = coeficient care exprimă modificarea stocului de producţie neterminată la produsul i."Coeficientul" K se utilizează atunci când, la momentul calculului, nu se cunosc "fizic" stocurilede producţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune, sau această formă deexprimare necesită un volum prea mare de muncă (aşa cum este cazul produselor care se fabricăîntr-o gamă sortimentală mare). Acest "coeficient" se determină pe baza metodei "indicatorilorvalorici", care se prezintă în două variante, în funcţie de elementele de calcul de care se dispune lamomentul stabilirii necesarului, astfel:1. în cazul cunoaşterii stocurilor de producţie neterminată de la începutul (Spnî) şi sfârşitulperioadei de gestiune (Spns), "coeficientul de corecţie" a necesarului se calculează cu ajutorulrelaţiei:

în care Pmf reprezintă valoarea producţiei-marfă contractate şi cea probabilă;2. dacă, la momentul determinării necesarului, nu sunt sau nu se pot preciza stocurile deproducţie neterminată de la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune pentru care se facedeterminarea coeficientului de corecţie, se consideră stocul de producţie neterminată laînceput egal cu cel de la sfârşitul perioadei curente (Spnî = Spns0). Având în vedere căproducţia neterminată se modifică, de regulă, proporţional cu variaţia volumului producţieimarfă în perioada de gestiune următoare (Pmf) faţă de cea de bază (Pmf0), stocul la sfârşit seva stabili prin corectarea celui de la început cu procentul de modificare a producţiei marfă(K'), care se va calcula cu ajutorul relaţiei:

iar: Spns = Spnî + (K' x Spnî)Pe baza elementelor astfel stabilite se procedează apoi la determinarea coeficientului de corecţie K cu ajutorul relaţiei de la varianta 1 sau raportând (K' x Spnî) la Pmf; (K' x Spnî) reprezintă, de fapt, diferenţa (Spns - Spnî). Metoda de calcul a lui K, folosind "indicatorii valorici" în ambele variante, conduce la obţinerea unor rezultate aproximative, pentru că nu se ia în considerare volumul fizic pe structura reală a producţiei neterminate şi a stadiului concret de execuţie a produselor. Eliminarea acestui neajuns se asigură în practică prin folosirea unor modalităţi de calcul bazate pe "corelarea" volumului şi structurii fizice a producţiei neterminate cu volumul şi structura reală de materii prime necesare. Aşadar, când se cunoaşte nivelul fizic al stocurilor de producţie neterminată se apelează la metoda "indicatorilor naturali" de calcul al necesarului de resurse aferent modificării acestor stocuri (DN), sens în care se foloseşte relaţia:DN = (Spns - Spnî) NcprRelaţia de calcul al "necesarului" pentru realizarea producţiei estimate (deci, a necesarului deconsum) - Npl - va fi, în acest caz, următoarea:Npl = Qpr x Ncpr ± DN sau Npl = Δ ( Qpri x Ncpri) ± DNiPentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie, de peste un an, metoda de calcul direct se poate aplica într-o variantă specifică care ţine seama de stadiul execuţiei acestora. Astfel, dacă produsul este deja în fabricaţie, se stabileşte "coeficientul de finisare tehnică" la care s-a ajuns în perioada anterioară şi cel care urmează a fi realizat în cea următoare. Pentru produsele care se lansează în fabricaţie în perioada de gestiune următoare, se va preciza coeficientul de finisare tehnică care se prevede a se înregistra în etapa respectivă. Pentru desfăşurarea calculelor se folosesc relaţiile:Npl = Δ Qi x Nci x Kfi sau Npl = Δ Qi x Nci + (Spns x Kf2 - Spnî x Kf1) Nciîn care:Kf = coeficientul de finisare tehnic care se prevede a fi asigurat în perioada de gestiuneurmătoare;Kf1 = coeficientul de finisare tehnică care se preconizează să îl înregistreze produsele laînceputul acestei perioade;Kf2 = coeficientul de finisare tehnică care se prevede să se obţină la sfârşitul perioadei luateîn calcul;Spns = stocul de producţie neterminată la sfârşitul perioadei de gestiune;Spnî = stocul de producţie neterminată la începutul perioadei de gestiune.Aplicarea acestor relaţii este condiţionată de stabilirea exactă a stadiului fabricaţiei fiecărui produs şi a normelor de consum specifice elaborate pe bază de documentaţie tehnică pe fiecare sortiment, reper, piesă - elemente absolut necesare, în special, în cazul produselor complexe cum sunt maşinile, utilajele, instalaţiile ş.a. De altfel, metoda de calcul direct, în variantele prezentate, are în vedere produsele complexe care, de obicei, au ciclul de fabricaţie mai lung, cu prevederea execuţiei în interiorul sau peste perioada de gestiune luată în calcul. De regulă, metoda de calcul direct se recomandă cu prioritate pentru folosire la fundamentarea necesităţilor (cererilor) de materiale; aceasta pentru că rezultatele determinărilor matematice se concretizează, în final, în stabilirea unor necesităţi precise, reale, corespunzătoare cerinţelor concrete de consum ale producţiei. Dar, aplicabilitatea acestei metode presupune ca, la momentul stabilirii necesităţilor de materiale, fiecare unitate economică să îşi asigure "nominalizarea în expresie fizică", pe structură, a întregului plan de producţie şi să aibă elaborate normele de consum specific pe bază de documentaţie tehnică pentru

toate produsele din profilul de fabricaţie şi pentru toate materialele care participă la obţinerea lor - aspect care, în economia de piaţă, este mai dificil de realizat.

11.Metodele indicelui global de consum si prin analogie de determinare a necesarului de materialeMetoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată se foloseşte la stabilirea

necesarului de materiale când unitatea economică nu are "nominalizată integral", la data elaborării planului, producţia marfă pe volumul şi structura fizică prevăzute pentru fabricaţie. Prin această metodă, necesarul de consum se determină în mai multe etape:

a. stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei fizice nominalizate (Nn), folosind în

acest sens metoda de calcul direct: Nn = Σ Qni x Nci

în care n reprezintă nominalizarea fizică a produselor i.

b. determinarea "indicelui mediu de consum" de materiale pentru fabricaţia unui milion de

lei producţie nominalizată (Igc) cu ajutorul relaţiei: Igc = Nn / Pn x 1 milion

c. stabilirea necesarului de materiale aferent producţiei nenominalizate (Nnn) cu ajutorul

relaţiei: Nnn = Pnn x Igc

în care Pnn reprezintă valoarea producţiei nenominalizate, în milioane lei;

d. determinarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului la întreaga structură

a producţiei (Npl) prin însumarea celor două categorii de necesar, folosind relaţia: Npl = Nn + Nnn

Metoda indicelui global de consum la un milion de lei producţie nominalizată conduce însă la obţinerea unor rezultate de regulă aproximative, deoarece "se extrapolează" consumul de materiale aferent producţiei fizice nominalizate asupra celei nenominalizate, fără o fundamentare riguroasă12. Continutul planului de aprovizionare, indicatori de fundamentare ai planului de aprovizionare si relatia de echilibru a planului

Pentru aprovizionarea resurselor materiale in cantitatile si structura necesara la momentele calendaristice la care se manifesta cererile pentru consum pe intreaga perioada de gestiune in vederea indeplinirii astfel a planurilor de dezvoltare a unitatilor economice, se impune elaborarea anticipativa a unor planuri si programe de asigurare a unor asemenea resurse. Prin aceste planuri se raspunde la intrebari precum: Ce trebuie aprovizionat si stocat? In ce cantitati sunt necesare resursele materiale? Ce efort financiar este necesar? Etc

In general, structura acestor instrumente este complexa, cuprinzand o paleta extinsa de articole diferite.

Resursele materiale necesare unei intreprinderi de productie se difernetiaza dupa anumite criterii:

a) Dupa importanta intreprinderii:- Resurse materiale vitale- Resurse de o importanta foarte mare- Resurse de o importanta mare- Resurse de o importanta medie

- Resurse de o importanta micab) Dupa sfera de utilitate:- Resurse materiale de uz general destinate unei palete extinse de utilizatori- Resurse specifice destinate unuia sau unui nr restrans de utilizatoric) Dupa destinatia de consum:- Destinate acitivitatii de baza- Cu un consum auxiliard) Dupa sursa de provenienta:- Reurse materiale care se asigura din economia nationala- Resurse importatee) Dupa forma de aprovizionare:- Resurse care se asigura direct de la producator- Resurse care se asigura de la intermediarif) Dupa stadiul tehnic de prelucrareg) Dupa potentialul de furnizare al pieteih) Dupa gradul de substituirei) Dupa efortul financiar

Analiza diferentierii resurselor de mai sus, evidentiaza gradul de complexitate al procesului de aprovizionare. Cunoasterea unei asemenea clasificari serveste la elaborarea unor strategii eficiente in aprovizionarea materiala in raport cu piata de furnizare, cu furnizorii.

13.Continutul planului si al programelor de desfacere a produselor si activitatea de desfacere a produselor

Strategia în domeniul desfacerii se elaborează distinct pe categorii de produse. Aceasta se concretizează la nivelul fiecărui an într-un plan global care cuprinde vânzările estimate a se realiza într-un orizont de timp definit

Evaluarea, în cadrul planului global anual, a nivelului viitoarelor

vânzări (desfaceri) de produse se realizează cu ajutorul unor indicatori specifici, care definesc, în

acelaşi timp, conţinutul acestuia şi al programelor de desfacere ale unităţii economice; aceştia

sunt:

_ volumul desfacerilor (Vd);

_ stocul preliminat de produse finite la începutul perioadei de gestiune (Spî);

_ stocul de produse finite (de desfacere) la sfârşitul perioadei de gestiune (Ssf).

Existenţa simultană a acestor indicatori, ca şi modalitatea lor de calcul este condiţionată de :

_ tipul de producţie (individuală, de serie mică, mijlocie sau mare, în masă);

_ natura produselor (specifice, de utilitate generală, cu ciclul lung de fabricaţie, cu consum

sezonier etc.);

_ stabilitatea probabilă în fabricaţie (determinată de gradul de uzură morală, de gradul specific

de înnoire etc.);

_ stadiul în care se află produsul (nou-prevăzut pentru trecere în fabricaţia de serie în perioada

de gestiune, se află în fabricaţie curentă cu extensie şi în viitor sau pentru care se prevede

încetarea producţiei în perioada de gestiune următoare - stadiu definit în funcţie de faza în

care se află produsul: lansare, dezvoltare, maturitate, declin);

_ strategia adoptată de firmă pe linia formării şi deţinerii de stocuri ş.a.

Volumul desfacerilor exprimă cantitatea de produse care se prevede pentru livrare-vânzare diferiţilor clienţi într-o perioadă de gestiune definită (an, semestru, trimestru, lună).

Stocul la începutul perioadei de gestiune - Spî - exprimă cantitatea probabilă de produse finite care se prevede să existe la momentul respectiv, în scopul satisfacerii cererilor, servirii clienţilor în primele zile ale acesteia.

Stocul de produse finite la sfârşitul perioadei de gestiune - "Ssf" exprimă cantitatea de produse finite programată să existe la încheierea acestei perioade în depozitele şi magazinele unităţii producătoare.

Activitatea operativă de desfacere (vânzare) a produselor-Procesul operativ de livrare-vânzare presupune parcurgerea unui număr relativ mare de operaţiuni specifice:

Eliberarea produselor finite de către secţiile de fabricaţie Primirea şi recepţionarea produselor finite Înscrierea în evidenţă şi trecerea în gestiune Depozitarea şi conservarea, marcarea, etichetarea, ambalarea etc Formarea stocurilor de produse finite (scriptic şi faptic) Eliberarea dispoziţiilor de livrare pe clienţi Formarea loturilor de livrare pe căi de distribuţie Organizarea expediţiei produselor finite Expedierea la clienţi a produselor finite

14. Etape in organizarea si concretizarea relatiilor comerciale de aprovizionare-desfacere. Contractul comercial

În economia de piaţă, în care cererea şi oferta definesc rolul factorilor participanţi la procesul de schimb, asigurarea materială şi vânzarea produselor se realizează, de regulă, numai prin înţelegeri bilaterale între furnizori şi beneficiari; prin aceste înţelegeri se conturează toate elementele care înlesnesc vânzarea-cumpărarea de materiale şi produse, executarea de lucrări sau prestaţia de servicii etc. Pentru a se ajunge la un consens pe această linie, se parcurg mai multe etape :

1.Studierea pieţei de materiale şi produse; acţiunea se desfăşoară, pe de o parte, de către producători furnizori în scopul informării potenţialilor cumpărători asupra produselor destinate vânzării, iar pe de altă parte, de către consumatori în vederea identificării potenţialilor furnizori ai resurselor materiale necesare

2.Alegerea de către viitorii clienţi, după analiza resurselor oferite spre vânzare de către furnizori (deci existente pe piaţă), a preţurilor, a celorlalte condiţii de livrare (în raport cu caracteristicile necesităţilor proprii) - a materialelor, produselor şi echipamentelor tehnice care sunt cele mai potrivite scopului (destinaţiilor de folosire) şi mai avantajoase economic sau/şi din alte puncte de vedere

1. Alegerea furnizorului în baza condiţiilor precizate în oferte sau rezultate din alte investigaţii.2. Testarea credibilităţii furnizorilor, după caz şi poziţie, a clienţilor

3. Negocierea condiţiilor viitoare de vânzare-cumpărare, etapă complexă care implică o strategie bine definită şi elaborată de către fiecare factor de pe poziţia de furnizor sau cumpărător;

4. Derularea efectivă a activităţilor de livrare (vânzare) – aprovizionare (achiziţionare-aducere) a resurselor materiale şi produselor în concordanţă cu elementele stabilite prin negociere finalizată

5. Analiza, pe parcursul derulării, la anumite intervale, a livrărilor (vânzărilor) de materiale şi produse în raport cu elementele prestabilite, evaluarea diferitelor stări de fapt şi adoptarea măsurilor care se impun, după caz: impulsionarea partenerului pentru respectarea obligaţiilor asumate, adaptarea contractelor, a unor clauze din cadrul lor (actualizări ale preţurilor, modernizări ale produsului etc.), rezolvarea litigiilor, rezilierea contractelor, renunţări la cantităţile nelivrate la termen ş.a.

Contractul commercial Finalizarea negocierilor în procesele de vânzare-cumpărare (achiziţionare) se concretizează, atunci când se ajunge la un acord între partenerii de tratative, în întocmirea şi încheierea unor instrumente (contracte, comenzi etc.) în cadrul cărora se menţionează toate elementele care interesează părţile şi asupra cărora s-au înţeles. În cele mai frecvente cazuri, instrumentul principal folosit în concretizarea viitoarelor relaţii de vânzare-cumpărare este contractul economic.

Contractul economic de vânzare-cumpărare este un acord de voinţă între două părţi, în virtutea căruia, cel care vinde se obligă să transmită celui care cumpără dreptul de proprietate asupra unui obiect (materie primă, piesă, subansamblu etc.), în schimbul unui preţ pe care-l plăteşte cel din urmă.

Prin definiţie, contractul de vânzare-cumpărare exprimă:

- un acord bilateral, care dă naştere la obligaţii pentru ambele părţi (vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul);

- un acord cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că fiecare dintre părţi urmăreşte realizarea unui folos patrimonial în schimbul prestaţiei la care se obligă (vânzătorul urmăreşte primirea preţului pentru produsul dat, iar cumpărătorul să intre în posesia acestuia pentru preţul achitat);

- un acord de voinţă, adică se încheie numai în momentul în care s-a realizat acordul între vânzător şi cumpărător cu privire la bunul care se vinde şi preţul care se plăteşte în schimb - fără alte formalităţi necesare.

15.Modelele de determinare a necesarului de materiale pentru productie pe baza sortimentului tip si pe baza coeficientilor dinamici

16.Planul de aprovizionare,obiectivul de baza si obiectivele derivate, clasificarea resurselor materiale care formeaza obiectivul planului de aprovizionat.

19 – Stocul final de produse finite: definire, metode de determinare

Stocul de produse finite (de desfacere) la sfârşitul perioadei de gestiune (Ssf)

exprimă cantitatea deproduse finite programată să existe la încheierea acestei perioade în depozitele şi magazinele unităţii producătoare. Este, de fapt, stocul de produse finite care se formează în perioada de gestiune sub forma "stocului de desfacere" în scopul servirii continue, ritmice a clienţilor. El este o consecinţă a necesităţii efectuării operaţiilor pe care trebuie să le suporte produsele finite înaintea livrării sau vânzării lor.

În dimensionarea stocurilor de desfacere se pot folosi, după caz: metoda directă (de calcul

analitic) şi metoda statistică.

Metoda directă sau analitică presupune calculul nivelului stocului de desfacere, cu ajutorul relaţiei:

Sd = Σ tpli x qmz

în care:

Σtpli = suma duratelor de timp prevăzute pentru execuţia operaţiilor specifice depozitelor de produse finite de până la distribuţia acestora la magazinele proprii de vânzare, la angrosişti sau clienţilor finali, inclusiv întocmirea documentaţiei de livrare-vânzare;

qmz = producţia (ritmul) medie zilnică.

Durata timpilor care se iau în calcul se poate stabili prin metode ale studiului muncii (MTM, cronometrare, observare instantanee, fotografiere ş.a.). Producţia medie zilnică (sau ritmul mediu zilnic al producţiei) se determină prin raportarea producţiei prevăzute pentru fabricaţie Qpl la numărul de zile lucrătoare din perioada de gestiune avută în vedere (Nzl):

În cadrul elementului Qpl se cuprinde atât producţia pentru care s-au încheiat contracte şi s-au emis comenzi anticipate Qc, cât şi producţia suplimentară destinată acoperirii unor cereri previzibile (qs). Folosirea metodei analitice se recomandă cu prioritate.

Metoda statistică se bazează pe datele efective înregistrate în perioada de gestiune curentă

referitoare la stocurile fizice efective de produse finite sau la duratele efective destaţionare a produselor în depozite (respectiv a intervalelor efective de desfacere). După această metodă, stocul de desfacere se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

Sd = Ts x k x qmz

în care:

Ts = timpul mediu de stocare a produselor finite în depozitul de desfacere, în perioada

curentă (considerată bază de calcul);

k = coeficient de corecţie care exprimă efectul eventualelor măsuri tehnico-organizatorice

care se prevăd pentru aplicare în scopul reducerii perioadei de staţionare a produselor finite în depozitul de desfacere;

qmz = producţia medie zilnică estimată pentru perioada de gestiune următoare.

Timpul mediu de stocare (Ts) se poate determina în două variante statistice:

pe baza stocului mediu efectiv de desfacere înregistrat în perioada curentă (Sdm), care se

calculează prin însumarea, pentru fiecare produs, sortiment, variantă constructivă a acestuia, a stocurilor efective din ultimele 6-12 luni - Sefi (se exclud cantităţile existente în stoc care nu s-au vândut din diferite motive, sau cele suprastocate peste o limită normală stabilită, de exemplu, peste nivelul maxim al vânzărilor din stoc la un anumit moment) şi raportarea totalului la numărul de zile sau de intervale (Zi) pentru care stocurile efective Sefi s-au luat în calcul;

****

Stocul mediu "Sdm" astfel determinat se raportează la producţia medie zilnică din perioada

curentă şi rezultă "Ts", astfel ****

b. pe baza timpilor efectivi de stocare (Tefi) înregistraţi în perioada curentă pentru efectuarea

operaţiilor din depozitul de desfacere:

****

în care ni reprezintă numărul de asemenea timpi luaţi în calcul.

20 – Volumul desfacerii (vanzarilor) – definire,modalitati de determinare

Volumul desfacerilor exprimă cantitatea de produse care se prevede pentru livrare-vânzare diferiţilor clienţi într-o perioadă de gestiune definită (an, semestru, trimestru, lună). Acest indicator se determină pe fiecare tip, sortiment sau variantă constructivă de produs şi pe total producţie, fizic şi valoric, pornind de la raportul dintre cerere şi ofertă. Pentru unităţile de producţie industrială, volumul desfacerilor (vânzărilor) reprezintă indicatorul de bază care defineşte nivelul "cifrei de afaceri" al acestora.

Pentru produsele comandate în cantităţi mici sau unicat, fără repetabilitate a fabricaţiei, sau a căror producţie în cantităţi mai mari decât cele comandate nu se justifică economic, volumul de desfacere sau al vânzărilor (Vd) se va dimensiona prin simpla însumare a cantităţilor comandate de clienţi pe tipuri, sortimente şi variante constructive de produse (Qci) cu ajutorul relaţiei:

Vd = ΔQci

În cazul anumitor produse, cum sunt cele de sezon, sau pentru care se estimează vânzarea unor cantităţi suplimentare (qs) peste cele comandate, volumul desfacerilor se va calcula cu ajutorul relaţiei:

Vd = ΔQc + qs

În ambele cazuri volumul desfacerilor Vd astfel determinat va reprezenta element de calcul şi fundamentare a volumului producţiei de fabricat (Qf), astfel:

Qf = Vd = ΔQci

sau:

Qf = Vd = ΔQci + qs

Dacă luarea în calcul a lui qs implică formarea de stocuri la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune, atunci Qf se va calcula cu ajutorul relaţiei:

Qf = Vd + Ssf – Spî

Atât în primul caz, cât şi în cel de al doilea, "ΔQci" reprezintă cantitatea totală comandată sau/şi contractată de clienţii "i" pentru un anumit produs sau sortiment.

In ceea ce priveşte "qs", acesta reprezintă cantitatea suplimentară prevăzută pentru fabricaţie şi a cărei desfacere-vânzare se apreciază ca fiind probabilă. Baza de estimare o constituie datele privind dinamica cererilor pentru vânzările de acest gen din perioade anterioare.

În cazul în care o parte din cantităţile de produse prevăzute pentru fabricaţie urmează a se consuma în întreprinderea în care se şi produc - înregistrându-se sub forma consumului intern (Ci) - aceasta nu se va cuprinde în volumul desfacerilor sau în stocurile de desfacere de la începutul sau sfârşitul perioadei de gestiune. În această situaţie, producţia de fabricat (Qf) se va estima cu ajutorul relaţiei:

Qf = Vd + Ssf + Ci – Spî

Aşa cum s-a arătat, modalităţile de calcul al volumului de desfacere prezentate mai sus sunt specifice produselor a căror fabricaţie este limitată de cerinţele pieţei

În situaţia în care cererea este mai mare decât oferta (aspect evidenţiat anticipat prin studii de piaţă), vizează produse de utilitate generală pentru care fabricaţia se organizează în serie mare sau în masă sensul de acţiune în estimarea volumului desfacerilor se modifică.

Astfel, în prima fază, se organizează fabricaţia şi se defineşte potenţialul de producţie, respectiv producţia posibilă de executat Qf. În faza următoare, se determină volumul desfacerilor

(Vd), avându-se în vedere situaţiile:

- produs nou a cărui fabricaţie începe în perioada de gestiune, cu extensie în următoarele;

- produs în fabricaţie curentă, cu perspectiva extensiei şi în perioada de gestiune următoare;

- produs în fabricaţie curentă, cu extensie în perioada de gestiune următoare când producţia lui va şi înceta.

În primul caz, volumul desfacerilor (Vd) se va estima cu ajutorul relaţiei:

Vd = Qf - Ssf - Ci

În al doilea caz :

Vd = Qf + Spî - Ssf - Ci

În al treilea caz:

Vd = Qf + Spî - Ci

în care:

Qf = producţia prevăzută pentru fabricaţie (se estimează în raport cu capacitatea de producţie sau, mai corect, cu potenţialul factorilor de producţie care pot fi antrenaţi în fabricaţie);

Ssf = stocul de produse finite (de desfacere) la sfârşitul perioadei de gestiune;

Spî = stocul preliminat de produse finite la începutul perioadei de gestiune;

Ci = consumul intern al întreprinderii care şi fabrică produsul (dacă este cazul).