sub semnul lui clio
DESCRIPTION
Sub Semnul Lui ClioTRANSCRIPT
Vasile Diacon
SUB SEMNUL LUI CLIO
Coperta: Cristian Almăşanu Redactor: Aurel Ştefanachi ISBN 978-973-168-042-2 © Tipo Moldova Editura Tipo Moldova este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (C.N.C.S.I.S.) Iaşi, 2009 Editura Tipo Moldova, E-mail: [email protected]
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DIACON, VASILE Sub semnul lui Clio / Vasile Diacon. - Iaşi : Tipo Moldova, 2009 ISBN 978-973-168-042-2 008(498.6)
Vasile Diacon
SUB SEMNUL LUI CLIO
TIPO MOLDOVA
IASI, 2009
5
Aspecte privind viaţa culturală
în Bucovina după anul 19001
Începuturile vieţii culturale bucovinene, dincolo
de zidurile mănăstirilor, ar putea avea un punct de
plecare în anul 1803, când învăţătorul Ioan Bilevici din
Suceava cerea autorităţilor habsburgice aprobarea
pentru tipărirea unei gazete „pentru intelighenţa
moldovenească”2 din provincie. Nu se cunoaşte dacă
demersul a avut vreun rezultat. Ulterior, în 1816,
Teodor Racoce, „k. k. tălmaciu a Guberniei de
Galiţia”, conştient de faptul că naţiunea a rămas „atât
de mult în urmă în privinţa ştiinţifică”, a solicitat
aprobarea pentru „a redacta un ziar politic cât şi o
revistă ştiinţifică în limba moldovenească”3. Ziarul
trebuia să poarte numele de „Gazeta moldovenească”.
1 Lingvistică şi cultură. Omagiu profesorului Ilie Dan la
împlinirea vârstei de 70 de ani, Coordonator Vasile Diacon,
Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2008, pp. 432-499. 2 Erich Prokopowitsch, Die Romanische national
bewegung in der Bukowina und der Dako – Romanismus, Köln,
1965, p. 89, apud Ioan V. Cocuz, Presa românească în Bucovina
(1809-1994), în Suceava – Anuarul muzeului judeţean, Suceava,
an XVI (1991), p. 14. 3 Ioan V. Cocuz, Presa românească în Bucovina (1809-
1994), în Suceava – Anuarul muzeului judeţean, Suceava, an XVI
(1991), p. 14.
6
Deşi aprobarea a venit la 20 ianuarie 1817, Racoce,
deşi a lansat un apel (Înştiinţare pentru Gazetele
româneşti) pe 8 martie 1817, adresat românilor cu
scopul de a strânge banii necesari tipăriturilor.
Nereuşind să adune suma necesară, Teodor Racoce
publică la Cernăuţi, în tipografia lui Petru Ekhart,
materialele adunate pentru rubricile cultural – literare
ale preconizatei reviste sub titlul „Chrestomaticul
românesc”.
În schimb, s-a păstrat Calendariu pe anul 1809 a
lui Vasile Ţintilă, învăţător din Tereblecea, urmat de
ediţiile pe anii 1811, 1812, cu titlul Calendarul pentru
casă, 1813, cu titlul german Neu und alt
eingerichtteter Haus Kalender, 1814, 1816, 1820, când
revine la titlul de Calendar pentru casă şi 1824, când
apare cu titlul Calendariu a Bisericii Răsăritului. A
fost cea mai veche publicaţie periodică din provincie şi
este prima în care apar cele dintâi încercări literare din
Bucovina.
Abia în anul 1841 avea să apară un al doilea
calendar, numit Calendarul pentru Bucovina. Întocmit
de Porfirie Dimitrovici, pe lângă informaţii
administrative şi bisericeşti, erau publicate o serie de
materiale cu valoare de cunoştinţe ştiinţifice, erau date
fel de fel de sfaturi cu utilitate în gospodărie. Iată
spicuite câteva titluri: Însemnare a sosinţelor şi
merginţelor poştei cu răvaşuri la k. k. Diregătorie
poştii Eraricească de graniţă din Cernăuţi, Despre
eclipsurile (întunecimile) anului 1841, Despre cele
patru timpuri ale anului, Răsăritul şi apusul soarelui
pentru orizontul Cernăuţilor.
Creaţia literară a fost reprezentată prin fabulele
lui Teoctist Blajevici (Cucuveica şi Vrabia, Flămândul
7
motan, Dreapta şi Stânga), Samuil Andrievici (Albina
şi furnica, Luna şi stelele, Cucoşul curcănit) În satira
Calendarul vechi către cel nou, Samuil Andrievici
biciuieşte societatea bucovineană a celor care îşi uită
limba şi portul şi imită tot ce este străin. În condiţiile în
care autorităţile habsburgice duceau o politică de
deznaţionalizare a românilor, T. Vasilovici, în poezia
Limba noastră către noi, face un vibrant apel către
românii bucovineni să-şi iubească limba mai presus de
orice. În acest context trebuie privită publicarea
poeziei lui Vasile Bumbac Portul românesc şi a lui
Gavril Berariu O noapte pe ruinile Sucevei, în care este
reluată tema inaugurată în literatura română de către
Vasile Cârlova.
În viaţa culturală a Bucovinei, un moment
deosebit de important l-a constituit apariţia, 1 mai
1848, a ziarului „Bucovina”. În ediţie bilingvă, română
şi germană, având subtitlul Gazetă românească pentru
politică şi literatură – Romänische Zeitung für Politik,
Kirche und Literatur, a apărut până la 20 septembrie
1850.
De subliniat că această gazetă românească
reflectă pas cu pas situaţia economică şi revoluţionară
a anului 1848 şi de după, din Transilvania, Valahia şi
Moldova. Cu mult curaj, pentru vremurile respective,
ziarul a publicat materiale care reţin în mod deosebit
atenţia: Din istoria românilor din Transilvania (până la
adunarea de la Blaj din 15 iunie 1747); Seminarul de la
Socola; Jurnalistica din Moldova (cu trimitere la
„Albina românească”, „Buletinul oficial”, „Alăuta
românească”, „Foaia sătească”, „Dacia literară”,
„Icoana lumei”, „Arhiva românească”, „Arhiva albinei
româneşti”, „Jurnalul Dunărea”), Faptele belice ale
8
românilor transilvăneni în anul 1849; Epistola
pastorală a episcopului Andrei Şaguna; Despre
deregotariatul din timpul de faţă; Neatârnarea limbii
române în dezvoltarea sa şi în modul de a o scrie în
care Arune (Aron) Pumnul trata despre: 1. Endreptarul
cel mai nalt în vorbire, scrierea şi formarea limbei
române şi 2. Literele corespunzătoare firei limbei
române şi modul de a scrie cu ele Tot Arune Pumnul,
profesoriu cesariu regiu de limba şi literatura
românească., a publicat Fragmente din literatura
românească.
De remarcat este faptul că în paginile gazetei şi-
au găsit găzduire creaţii literare ale numeroşi autori
români din celelalte provincii precum Vasile
Alecsandri (Lăcrămioarele, Strigoiul, Adio Moldovei),
D. Bolintineanu (O fată tânără pe patul morţii, Mircea
cel Mare şi solii, Ştefan cel Mare şi maica sa), Vasile
Cârlova (Ruinele de la Târgovişte şi Păstorul întristat),
Vasile Pogor (Profeţia scrisă în anul 1839 şi împlinită
în 1849), Gr. Alexandrescu (Umbra lui Mircea La
Cozia).
Foarte important a fost şi faptul că în această
publicaţie au fost tipărite primele poezii populare ale
românilor: Toma Alimoş Balada Mioarei (Mioriţa),
Mihu Copilu, redacţia menţionând în mod explicit că:
„acestea constituie un drept la recunoştinţa naţiei
pentru asemenea îmbogăţire a literaturii naţionale”, ca
răspuns lui Vasile Alecsandri, care, trimiţând lui Al.
Hurmuzachi poeziile populare culese de Alecu Russo
în munţii Vrancii şi încredinţate lui, le însoţeşte de o
scrisoare către redacţie în care, referindu-se la Mihu
Copilu şi la Mioriţa spune: „Românii vor rămânea şi
vor dovedi că sunt români prin limba lor, prin tradiţiile,
9
prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cântecele lor şi
chiar prin jocurile lor”
Idealul spre care tindea gazeta este precizat fără
echivoc: „Năzuinţa spre existenţă naţională", aceasta a
fost „principala problemă şi steaua conducătoare de la
întemeierea Bucovinei şi acestei tendinţe am
subordonat pe celelalte”1, ceea ce justifică numărul
mare de informaţii din Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Oradea,
Năsăud, Arad, explicabil şi prin faptul că în redacţia
ziarului scriau doi ardeleni: Gh. Bariţ şi Aron Pumnul.
Forţa penetrantă în spaţiile româneşti a „Bucovinei” a
devenit şi mai puternică după ce „Gazeta
Transilvaniei” a lui Gh. Bariţ a fost sistată de regimul
maghiar.
Evenimentele politice din Principatele Române
Moldova şi Muntenia nu au fost neglijate. Răspunzând
pribegilor moldoveni din Cernăuţi, „Bucovina” a
criticat dur „terorismul fără pildă al lui Mihai Sturza”,
atitudine care va duce la încetarea apariţiei ziarului,
datorită intervenţiei consulului rus de la Iaşi pe lângă
Ministerul de Interne austriac2.
Începutul celui de-al XX-lea secol găseşte în
Bucovina o activitate culturală a cărei importanţă avea
să se vadă în anii care au urmat până la primul război
mondial. Erau în activitate societăţile cultural –
naţionale Societatea pentru Cultura şi Literatura
Română în Bucovina, Societatea Academică Română
„Junimea”, Clubul Român din Suceava, „Şcoala
Română” din Suceava, Societatea Mazililor şi
1 „Bucovina”, Cernăuţi, nr. 41 din 14 septembrie 1849.
2 Apud Ion N. Oprea, Bucovina în presa vremii, I, Cernăuţi
1811-2004, Edict Production, Iaşi, 2004, p. 16.
10
Răzeşilor din Bucovina, care au desfăşurat o intensă
activitate de înfiinţare unor aşezăminte culturale în
satele româneşti sau cu populaţie mixtă, în special
cabinete de lectură, organisme care au jucat un rol
deosebit la menţinerea entităţii naţionale a românilor
bucovineni.
Cu o experienţă de patru decenii, Societatea
pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina1 a
1 Societatea a fost înfiinţată la 1 mai 1862 cu numele de
Reuniunea Română de Leptură în Cernăuţi. În adunarea generală
din 26 mai 1863, se hotărăşte transformarea Reuniunii într-o
„societate culturală şi literară”. Se întocmeşte un nou statut,
propunându-se şi schimbarea denumirii societăţii în Soţietatea
Bucovineană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român.
Guvernul nu a fost de acord cu această titulatură şi, ca atare, a fost
schimbată în Soţietatea pentru Literatura şi Cultura Română în
Bucovina. Menirea acesteia era să promoveze, cu mai mult
succes, cultura românească în Bucovina. Noul statut prevedea,
între altele: „promovarea pe toate căile şi în toate direcţiile a
culturii naţionale: scrierea de cărţi româneşti, atât didactice cât şi
beletristice, încurajarea autorilor prin acordarea de premii,
editarea cărţilor bune, acordarea de burse pentru elevii români,
obţinerea unei catedre de limba română” (la Universitate) ş.a.
Statutul obţine aprobarea autorităţilor abia la 29 august 1864.
Adunarea de constituire sau de reorganizare, are loc la 23 ianuarie
1865. Societatea, şi-a modificat, pe parcurs, atât titulatura, ultima
fiind Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina,
cât şi statutul. Între sprijinitorii săi s-au aflat personalităţi din
întreg spaţiul românesc, nu numai din Bucovina: M.
Kogălniceanu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Eliade Rădulescu,
Gr. Sturdza, Al. Xenopol, Al. Vlahuţă, Andrei Şaguna, Al. Sterca-
Şuluţiu, T. Cipariu, Gh. Bariţiu, Al. Papiu-Ilarian, A. T. Laurian,
Valeriu Branişte, Gh. Bogdan Duică, B. P. Hasdeu ş. a.
A avut ca organ de presă Foaia Societăţii pentru literatura
şi cultura română în Bucovina (1865-1869), redactată la început
de Ambrozie Dimitroviţă, apoi de I. G. Sbiera. După dispariţia
acesteia, a editat Aurora română (1881-1884).
11
jucat un rol hotărâtor în salvgardarea idealului naţional
românesc în spaţiul bucovinean. Începând cu anul
1900, pentru o perioadă de 22 de ani a fost condusă de
arhipresviterul cavaler Dionisie de Bejan, căruia i-au
urmat până la încetarea activităţii, după război,
următorii: preot, prof. univ. dr. Vasile Gheorghiu
(1923-1929); prof. univ. dr. Grigore Nandriş (1923-
1942); dr. Ion Nandriş (1942-1944); Maximilian
Hacman (1944), iar vicepreşedinţii au fost, în aceeaşi
perioadă, Iancu cavaler de Flondor (1896-1909); prof.
univ. dr. Sextil Puşcariu (1909-1910); Teodor V.
Ştefanelli (1910-1920); Nicu Vasilovschi (1920-1929);
Ion Brăteanu (1929-1938); Alexandru Vitencu (1929-
1936); Emanoil Iliuţ (1936-1942); Constantin Loghin
(1942-1944); prof. dr. Erast Costea (1944); Oreste
Bucevschi (1944).
Începând cu anul 1900, sub preşedinţia lui
Dionisie cavaler de Bejan, care fusese vicepreşedinte
între 1896-1900, activitatea societăţii se revigorează.
Este achiziţionat hotelul Weiss, din Piaţa Unirii şi
transformat în Palatul Naţional al societăţii, unde şi-au
găsit adăpost principalele instituţii culturale româneşti
din Cernăuţi, fiind recunoscut ca vatră a românismului
Pentru istoricul şi activitatea societăţii vezi Constantin
Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura română din
Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi realizări. Cernăuţi,
1943; Idem, Societatea pentru cultura şi literatura română din
Bucovina (1862-1932). Schiţă istorică cu prilejul jubileului de 70
de ani, Cernăuţi, 1932; Idem, O pepinieră de românism în
Bucovina. Internatul Societăţii pentru Cultură din Cernăuţi,
Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, f. a.; Vladimir
Trebici, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în
Bucovina (125 de ani de la înfiinţarea ei), în Suceava, Anuarul
Muzeului Judeţean, an XIII-XIV, 1986-1987, pp. 31-35.
12
în Bucovina.
După participarea la Expoziţia Generală de la
Bucureşti, din 1906, pentru a nu intra în conflict cu
autorităţile, societatea are grijă să ducă la serbările
jubiliare din 2 decembrie 1908, de la Viena, prilejuite
de împlinirea a 60 de ani de domnie împăratului Franz
Iosef, un grup de ţărani care au prezentat în faţa
monarhului scene de viaţă românească.
Pentru a pune în evidenţă marea influenţă a
expoziţiei din 1906 asupra românilor bucovineni,
cronicarul a pus în oglindă cele două evenimente:
„Evident că la Viena s-au făcut, pentru a sărbători
prilejul, mari serbări, la cari au luat parte toate
naţionalităţile monarhiei. Din iniţiativa Soc. pt. cult. s-
a ales un comitet care să organizeze participarea
românilor la serbări. N-a fost decât un festival, la care
au contribuit reprezentanţii tuturor popoarelor
monarhiei şi au contribuit şi românii, reprezentând
scene din vieaţa românească a Bucovinei. N-a fost nici
participare de mii de ţărani, deşi transportul şi
întreţinerea erau gratuite, n-a fost nici entuziasm, n-a
stăruit în mintea participanţilor nicio reminiscenţă mai
trainică. A fost o manifestare oficială fără niciun ecou,
aşa cum sunt de obiceiu manifestările organizate din
ordin superior”1.
Activitatea societăţii intră într-o nouă etapă odată
cu alegerea ca vicepreşedinţi a lui Sextil Puşcariu, care
a elaborat un nou statut, şi a lui Iancu Flondor, iar ca
secretar, a lui George Tofan. Noul comitet îşi îndreaptă
1 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura
română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi
realizări. Cernăuţi, 1943, p. 239.
13
atenţia asupra satelor din nordul provinciei, care din
româneşti, datorită masivelor imigrărilor galiţiene, au
devenit copleşitor rutene şi în pericol de a-şi pierde
identitatea românească.
În legătură cu acest pericol, Constantin Loghin
consemna: „Atenţia cercurilor conştiente româneşti din
Bucovina nu mai putea fi distrasă cu astfel de
manifestaţii [serbarea jubiliară de la Viena, din 1908],
ea se îndrepta încordată înspre alt orizont, unde se
proiecta ameninţător un pericol de moarte: pericolul
ucrainean.
Inventaţi de austrieci încă dela 1848 ca un fel de
contrabalansă împotriva elementului românesc prea
puternic din Bucovina, sporiţi din an în an prin
necontenite imigraţiuni în mase din Galiţia, săltaţi în
„drepturi” de guvernatorul Bourguignon şi ceilalţi
guvernatori austrieci, conduşi de transfugi români ca
Coco Vasilco şi alţii, rutenii sau ucrainenii, cum se
complăceau a fi numiţi, deveneau din ce în ce mai
pretenţioşi şi mai obraznici”1.
Rezultatele activităţii societăţii pe acest tărâm
sunt remarcabile. Sprijinind înfiinţarea, în 1900, a
Societăţii Mazililor şi Răzeşilor din Bucovina, cu
sprijin financiar din România, s-a reuşit la
recensământul din 1910, în condiţiile falsificării lui de
către autorităţi, ca un număr de sate considerate ca
fiind rutene să se declare româneşti, precum Şerbăuţi,
Mihalcea, Corapciu pe Ceremuş şi altele, fiind
recâştigate pentru românismul bucovinean circa 60.000
de persoane, fapt care diminua simţitor pe cel al
rutenilor.
1 Ibidem, p. 46.
14
La acest fapt s-a ajuns printr-un amplu proces de
susţinere a intereselor româneşti, mai ales a
învăţământului în limba maternă. Astfel, au fost
înfiinţate şcoli particulare româneşti căci autorităţile
refuzau deschiderea de şcoli româneşti chiar dacă
populaţia solicita acest lucru. În 1912, erau susţinute
din fondurile proprii 14 de astfel de şcoli, cu 26 de
clase, frecventate de peste 1.400 de elevi, şi având 25
de învăţători, apoi o şcoală normală şi cursuri pentru
pregătirea elevilor în vederea examenului de admitere
la gimnazii şi câteva grădiniţe de copii.
Înfiinţarea de şcoli particulare se făcea în condiţii
anevoioase, autorităţile punând fel de fel de condiţii şi
numai după ce elevii pentru care se cerea şcoală în
limba română erau supuşi unui examen public în limba
română, în faţa unei comisii oficiale.
În anul 1914, când a izbucnit războiul, societatea
şi-a încetat activitatea, închizându-şi birourile,
internatele i-au fost transformate în spitale militare,
şcolile particulare au fost desfiinţate, iar sumele din
conturi au fost preluate de către Austria ca
împrumuturi de război.
Exceptând anii primului război mondial, când şi-
a încetat temporar, activitatea, Societatea pentru
Cultura şi Literatura Română în Bucovina a acţionat,
de-a lungul timpului, în direcţia sprijinirii dezvoltării
învăţământului sub toate aspectele: a înfiinţat şcoli, pe
care le-a susţinut material, a susţinut dezvoltarea
învăţământului în limba română la şcolile secundare, a
editat manuale şcolare, a întreţinut un internat pentru
elevi (înfiinţat în 1895) şi un cămin pentru ucenici (în
perioada interbelică), a editat calendare, broşuri de
popularizare a literaturii române în colecţiile
15
„Biblioteca pentru tinerimea română” (1866) şi
„Biblioteca pentru tinerimea adultă” (1890); a acţionat
şi a obţinut înfiinţarea Catedrei de limba română la
Universitatea germană. A organizat numeroase acţiuni
culturale, biblioteci, filiale ale societăţii în diferite
localităţi. A depus eforturi deosebite pentru înfiinţarea
unui teatru românesc la Cernăuţi.
Pe lângă multiplele acţiuni pe care le-a
desfăşurat societatea, una merită o evidenţiere
deosebită. În primăvara anului 1912, George Tofan, în
numele societăţii, adresează lui Aurel Vlaicu invitaţia
de a zbura cu aparatul său la Cernăuţi, invitaţie care a
fost acceptată. Toată presa bucovineană, atât cea de
expresie română, cât şi cea germană, a apreciat geniul
lui Aurel Vlaicu şi au făcut o deosebită publicitate: „În
curând o să vedem pe aviatorul Aurel Vlaicu, mândria
neamului nostru, zburând deasupra Cernăuţilor. În
curând geniul românesc va pluti uşor, triumfător,
deasupra înstrăinatei capitale a Bucovinei”1.
Numărul foarte mare de oameni care se îndreptau
spre Cernăuţi pentru acest eveniment a determinat
Direcţia Căilor Ferate din Bucovina să introducă un
tren speciale pe linia Iţcani – Cernăuţi, în ziua
zborului.
Primul zbor a avut loc pe 8/21 aprilie 1912, în
prezenţa autorităţilor, a guvernatorului Bucovinei,
contele Meran, a ofiţerilor unităţilor militare staţionate
în Cernăuţi, a tuturor instituţiilor statului, a
reprezentanţilor presei şi a circa 40.000 de oameni
veniţi din toate părţile Bucovinei. Cel de-al doilea zbor
a avut loc pe 15/28 aprilie 1912.
1 „Viaţa nouă”, Cernăuţi, 6 aprilie 1912.
16
Despre acest eveniment cu semnificaţii
deosebite, Nicolae Iorga scria următoarele: „Şi când l-
au văzut acolo, tăind udele văzduhului luminos,
frângând împotriva vântului, întrecând negurile,
neamul lui întreg, toţi acei iobagi de ieri, zeloşi de
libertate, de lumină, de neatârnare, s-au închinat nu
numai ca unui fiu iubit, mai isteţ şi mai viteaz decât
ceilalţi, ci ca unui vestitor, ca unui simbol”1.
În prejma Unirii, societatea şi-a reluat activitatea,
acţionând pe multiple planuri: a susţinut orice acţiune
românească, indiferent cine a iniţiat-o; s-au bucurat de
sprijin societăţile „Junimea”, „Dacia” în activitatea lor
la sate, precum societăţile culturale săteşti şi pe cele
arcăşeşti; a subvenţionat grădiniţe de copii, precum cea
din comuna Dănila; a proiectat şezători cu oameni de
litere şi de ştiinţă din România, la care a participat
Vasile Pârvan; a iniţiat colecte pentru ridicarea unui
monument pe mormântul lui Pompiliu Pipoş; a
subvenţionat societatea „Armonia” atunci când a adus
la Cernăuţi societatea muzicală „Carmen” din
Bucureşti; a cumpărat mii de broşuri editate de Casa
Şcoalelor, pe care le-a distribuit gratuit şcolilor şi
cabinetelor de lectură din întreg spaţiul bucovinean; a
organizat festivalul prilejuit de sărbătorirea lui T.
Maiorescu; a sprijinit financiar apariţia în bune condiţii
grafice a revistei „Junimea literară” şi a susţinut
apariţia poeziilor lui G. Rotică şi Istorioarele pentru
popor ale lui Silvestru Danilescu şi altele.
Importanţa cabinetelor de lectură rezidă din
însăşi definirea scopurilor sale, de a spori cultura
1 Apud Ioan Cocuz, File din istoria Bucovinei, Grupul
Editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava, 2000, p. 64.
17
intelectuală a membrilor şi de a răspândi în rândul
membrilor cunoştinţe economice, precum şi din faptul
că s-au implicat în bătălia contra alcoolismului,
militând pentru scoaterea horelor din bătătura
crâşmelor, ceea ce le-a atras opoziţia fermă a
comercianţilor de băuturi alcoolice.
Efectele alcoolismului asupra ţăranilor români
era devastator. În anul 1910, conform datelor statistice,
ţărănimea avea următoarele proprietăţi: circa 15.000
capi de familie n-aveau nici o proprietate, 30.000 de
capi de familie aveau proprietăţi mai mici de un ha, iar
20.000 capi aveau proprietăţi până la 2 ha. Se
considera că cel puţin 2 ha pot hrăni o familie. Deci
peste 250.000 de locuitori, ceea ce reprezenta aproape
jumătate din populaţia Bucovinei, s-au proletarizat, nu
mai puteau trăi din ogorul lor.
Deşi autorităţile austriece au intervenit în
speranţa stopării fenomenului, emiţând trei legi, în
1877, 1887 şi 1894, împotriva beţiei şi reglementarea
fabricării şi vânzării alcoolului în comune. Din păcate
aceste legi nu au avut nici un efect asupra mult prea
extinsului flagel.
În unele comune au luat fiinţă, sub numele de
trezvii, societăţi care militau pentru abandonarea
obiceiului de a bea orice fel de băutură spirtoasă.
Astfel de societăţi au devenit foarte numeroase înainte
de Unire în tot cuprinsul Bucovinei.
În aceste condiţii, începe o adevărată cruciadă
împotriva alcoolismului susţinută cu toată energia de
către preoţi: „Ei organizau într-o comună o liturghie în
sobor, la care aveau grijă să invite şi satele vecine.
Liturghia se termina cu o puternică predică
antialcoolică, în urma căreia preoţii luau făgăduinţa
18
solemnă a sătenilor de a se lepăda de băuturi spirtoase.
Cu acest prilej se sfinţea de către preoţi şi o cruce, care
apoi era dusă cu alai bisericesc şi aşezată într-un loc
potrivit în comună. Această cruce avea menirea să
aducă aminte locuitorilor de făgăduinţa solemnă a
treziei şi de obligaţia de a o respecta”1. Adeseori, sub
cruce, în mod simbolic, se îngropa un butoiaş cu
băutură spirtoasă, ceea ce ar fi trebuit că semnifice că
locuitorii respectivei comunităţi au abandonat definitiv
acest viciu al consumului de alcool.
Pe de altă parte, cârciumarii evrei şi nu numai –
propinatorii, adică cei care dobândeau dreptul de
propinaţie2 sau, explicit, de a vinde băuturi alcoolice –
constatând că tot mai multe bodegi nu mai aveau
consumatori, au intervenit pe lângă autorităţi.
Acţiunea, având în centru preoţimea română, a fost
calificată ca fiind o mişcare antisemită sau chiar
iredentistă. Problema a ajuns şi în parlamentul vienez,
unde a fost ridicată de către preotul deputat I. Ţurcan:
„Astfel la noi, în Bucovina, chiar şi cea mai nevinovată
activitate, care tinde a combate beţia şi a propaga
cumpătarea în băutura rachiului e calificată de o
mişcare antisemită şi o excitare a poporului în contra
ovreilor, ba ce e mai mult, este stigmatizată şi
condamnată cu toată asprimea ca o propagandă
iredentistă română”3.
1 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura
română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi
realizări. Cernăuţi, 1943, p. 214. 2 Dreptul de propinaţie era monopolul de fabricare şi
desfacere a alcoolului (Propinationsrecht), un drept medieval al
marii proprietăţi, a dăinuit în Bucovina până în anul 1907. 3 Apud Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi
19
Unele dintre aceste cabinete de lectură au
înfiinţat coruri permanente de plugari, aşa cum s-a
întâmplat la Vatra Dornei, Stulpicani, Bila, Uideşti,
Broscuţii Noi etc. În anul 1905 existau în satele
bucovinene 87 de cabinete de lectură.
Despre cabinetele de lectură, Constantin Loghin
scria că acestea au fost „adevărate cetăţui naţionale în
care se păstra cu sfinţenie şi se cultiva cea mai curată
dragoste de neam. Dacă nu toate cabinetele au
corespuns acestui ideal, ele totuşi au fost un loc de
refugiu pentru tot ce era românesc. La umbra lor,
ţărănimea bucovineană a dus, aşa cum a putut, în
preajma veacului nostru, marea luptă de conservare
naţională […].
Izvorâte din adâncul instinct de conservare a
neamului, înjghebate şi conduse decenii de-a rândul de
umili intelectuali de la sate, aceste cabinete au fost în
timpuri de vitregie străină cuiburi de lumină şi suflet
românesc. Alături de mai marile lor, Societatea pentru
Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Societatea
Doamnelor Române, Societatea Mazililor şi Răzeşilor,
Societatea Meseriaşilor Români etc., ele au crescut şi
au fortificat conştiinţa românească din Bucovina.
Au fost cuiburi de lumină şi suflet românesc, şi
puteau rămâne până astăzi focare de lumină. Destinul
şi oamenii au voit altfel”1.
După unire, Societatea pentru Cultura şi
Literatura Română în Bucovina a sprijinit eforturile de
aliniere culturală a Bucovinei la noile realităţi, unul
literatura română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric
şi realizări. Cernăuţi, 1943, p. 215. 1 Vezi Constantin Loghin, op.cit., pp. 207-208.
20
dintre obiectivele importante ale noului statut, votat în
1931, fiind „ridicarea culturală şi economică a satului”.
Moment de referinţă în istoria societăţii l-a
constituit primirea la sediul din Palatul Naţional, la 18
mai 1920, a regelui Ferdinand I, care a vizita
Bucovina.
Din păcate, începând cu prima adunare generală
din ianuarie 1921, Societatea pentru Cultura şi
Literatura Română în Bucovina a început să se
molipsească de epidemia timpului: politicianismul.
Prin manevre nu tocmai curate vechiul comitet, alcătuit
în majoritate din membrii Partidului poporului,
reuşeşte să-şi impună în întregime lista în alegeri. În
această adunare Dionisie Bejan este proclamat
preşedinte de onoare. Preşedinte activ este ales prof.
univ. Radu Sbiera, iar vicepreşedinţi: prof. univ. Vasile
Gheorghiu şi avocat Nicu Vasiloschi.
Dându-şi seama de atmosfera viciată în care s-a
ţinut adunarea, Radu Sbiera refuză funcţia, dar
comitetul rămâne. Alegerea unui comitet, aparţinând
aproape excluziv unui partid politic, a transformat
Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în
Bucovina. în arenă politică. „De acum încolo,
activitatea societăţii se limitează la un lung şir de lupte
politice, cari i-au pricinuit nu numai mari daune
materiale, dar i-au diminuat considerabil prestigiul
moral. Organizaţia naţional-liberală locală,
desconsiderată la alegerea comitetului, a pornit o
sistematică contra-acţiune împotriva comitetului.
Voind să lovească în câţiva oameni din comitet,
liberalii locali loveau de fapt, fără sau cu intenţie, în
21
înseşi interesele societăţii”1.
Deşi statutul societăţii stipula că adunările
trebuiau să ţină anual, noul comitet a amânat până în
1928 întrunirea adunării generale, dar şi de data
aceasta guvernul liberal a oprit convocarea. De teama
unei atitudini ostile, încă din anul 1927, guvernul
impune societăţii un comisar guvernamental, care a
încercat să se substituie comitetului prin orice
mijloace, chiar şi cu sprijinul poliţiei. Conflictele care
au degenerat au determinat intervenţia parchetului în
viaţa internă a societăţii. Abia odată cu venirea la
putere a Guvernului Maniu a fost retras respectivul
comisar, încetând în felul acesta ingerinţele
autorităţilor în viaţa societăţii.
Mai este de menţionat faptul că între anii 1874-
1931 societatea a avut o activitate editorială notabilă.
A editat un calendar în care era cuprinsă şi o parte
literară şi culturală foarte dezvoltată, iar între anii
1897-1916 a tipărit nouă reviste şi 20 de ziare, precum
şi broşuri şi cărţi în limba română, şi a subvenţionat
alte publicaţii. În 1897 a achiziţionat o tipografie, iar
din 1935 a avut editură proprie, ceea ce a determinat
deschiderea, în 1938, la Cernăuţi, a unei librării a
scriitorilor bucovineni. În 1942-1944 a editat „Revista
Bucovinei”2.
Societatea a avut o bibliotecă proprie, care a
ajuns la peste 13.000 volume în preajma anului 1940,
1 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura
română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi
realizări. Cernăuţi, 1943, p. 71 2 Ion Negură, Societatea pentru Cultura şi Literatura
Română din Bucovina, în Suceava – Anuarul Muzeului Judeţean,
Suceava, IV, 1977, p.187.
22
an în care a finalizat construcţia unui Palat Cultural, în
care a avut loc, la 5 martie 1944, ultima adunare a
societăţii când a fost prezentat Raportul General al
Comitetului pe anii 1942/43.
Începând cu anul 1944, pentru o lungă perioadă
de timp, Societatea pentru Cultura şi Literatura
Română în Bucovina şi-a încetat activitatea.
Activitatea de susţinere a învăţământului
românesc la sate a fost sprijinită intens şi de către
societatea „Şcoala Română” din Suceava, care fusese
înfiinţată în 1883, şi avea scopul „de a aduna elevi
inteligenţi de pe la sate, de a-i ajuta şi de a-i susţine la
şcoală, de a-i pregăti pentru examenele de primire în
şcolile secundare, de a-i priveghi în şcoală şi afară de
şcoală, de a lăţi astfel cultura în masele mari ale
poporului şi de a forma un material bun şi rodnic
pentru toate păturile din viaţa publică”1. Societatea a
creat 14 filiale, dintre care zece activau la sate. „Şcoala
Română” a avut rezultate remarcabile în dezvoltarea
învăţământului românesc din Bucovina, în educarea
tineretului în spiritul marilor idealuri naţionale.
Societatea a înfiinţat şcoli primare în sate, pe care le-a
înzestrat cu manuale şcolare şi biblioteci, şi a sprijinit
material elevi la Şcoala Normală din Cernăuţi,
pregătind o generaţie de învăţători români care au
împânzit satele Bucovinei ducând cu ei în mediul rural
un nou impuls de propăşire pe cale culturală a naţiunii
române. Învăţătorilor care trimiteau în şcolile
secundare elevi din ciclul primar bine pregătiţi le
acorda uneori premii.
1 Iorgu Toma, Şcoala Română, societate culturală în
Suceava, Suceava, 1908, p. 32.
23
Din 1903, „Şcoala Română” a dispus de o
tipografie proprie şi a deschis în Suceava cea dintâi
librărie românească din monarhia habsburgică, prin
intermediul căreia s-au vândut numeroase rechizite şi
manuale şcolare, cărţi de literatură şi istorie naţională,
reviste primite din patrie. Societatea a întreţinut câteva
internate şcolare în Suceava, Siret, Câmpulung
Moldovenesc, în care sute de fii de ţărani au fost
găzduiţi gratuit şi au fost educaţi în spirit naţional. Cel
mai cunoscut internat a fost „Vasile Cocârlă” din
Suceava.
„Şcoala Română” a sprijinit, prin burse şi alte
ajutoare materiale pe elevii merituoşi care terminau
studiile secundare, pentru a urma studii superioare în
diferite centre universitate1, mulţi copii ai ţăranilor
români au reuşit să-şi finalizeze studiile, constituind o
preţioasă generaţie de intelectuali care se va pune cu
întreaga energie în slujba intereselor naţionale.
Învăţământul primar de la sate a fost sprijinit
material de Societatea Doamnelor Române din
Bucovina, prin cele 30 de filiale ale sale. Pe lângă
instituţiile educative întreţinute din fondurile ei, în
Cernăuţi (un internat, şcoală publică pentru fete, un
pensionat pentru fete românce, o grădiniţă şi două
aziluri de copii), Societatea a organizat cursuri de
limba română, a acordat numeroase ajutoare materiale
unor elevi si studenţi si s-a preocupat de latura practică
a instruirii tinerelor fete, prin organizarea de cursuri de
croitorie, broderie şi economie casnică. O preocupare
permanentă a acestei societăţi a fost păstrarea tradiţiei
în meşteşugurile casnice, în portul strămoşesc.
1 Vezi „Viaţa nouă”, Suceava, an I, 1912, nr. 11.
24
Membre ale societăţii au adunat colecţii de modele
tradiţionale şi reţete de vopsit cu culori vegetale, pe
care le-au răspândit în satele bucovinene. Societatea a
organizat mai multe expoziţii cu vânzare permanentă a
produselor de artă populară, trimiţând exponate şi la
expoziţii în România1.
Un rol deosebit în lupta pentru salvarea
identităţii naţionale l-a avut Societatea Mazililor şi
Răzeşilor din Bucovina, înfiinţată în pragul secolului
XX, care a desfăşurat o activitate intensă în satele cu
populaţie mixtă, în care românii erau ameninţaţi cu
înstrăinarea etnică. Ea a înfiinţat şcoli primare
particulare, a organizat cursuri de alfabetizare şi
învăţare a limbii române pentru adulţi, sprijinind
acţiunile de ridicare cultural-economică a satelor
româneşti. Societatea s-a raliat iniţiativei Societăţii
pentru cultură de a înfiinţa un muzeu naţional,
ocupându-se de strângerea de la ţărani a unor
documente, obiecte de artă şi etnografie2.
Societatea a editat o preţioasă publicaţie, „Gazeta
mazililor şi răzeşilor”, care se adresa în mod special
ţăranilor români din satele ameninţate cu slavizarea,
după cum se menţiona în primul său număr, apărut în
1911.
Învăţătorii şi profesorii au desfăşurat acţiuni
proprii în cadrul Reuniunii Pedagogice Române,
înfiinţată în 1898 şi denumită, din 1905, Asociaţia
Corpului Didactic Român. Societatea îşi propunea
1 Vezi Sofia Ştefanovici, Istoricul şi activitatea „Societăţii
doamnelor române din Bucovina” (1891), în Românii din
Bucovina (1775-1906), Bucureşti, 1906, pp. 79-86. 2 Vezi „Gazeta mazililor şi răzeşilor”, Cernăuţi, an II, nr.
5/1912, p. 74.
25
„unirea învăţătorilor şi a altor oameni pentru
prosperitatea institutelor de educaţie şi instrucţie şi în
general pentru luminarea poporului român din ţară”1.
Principala linie de acţiune a membrilor Societăţii a fost
educarea în spirit naţional a tinerei generaţii,
desfăşurând o bogată, activitate de ridicare cultural-
economică a satului românesc, făcând din şcoală „un
factor puternic în viaţa poporului, nu numai pentru
tineret, dar prin îndemn, sfat şi exemplu, pentru toţi
sătenii”2.
„Asociaţia Corpului Didactic Român” a
organizat după 1905, opt cercuri culturale ce
cuprindeau 35 de sate, în care s-au desfăşurat şezători,
conferinţe, serbări populare, se difuzau cărţi de
literatură şi istorie, erau alcătuite culegeri de folclor si
se prezentau spectacole de teatru3.
Pentru a sprijini funcţionarea şcolilor primare de
la sate, societatea a înfiinţat şi susţinut din fonduri
proprii, o şcoală normală particulară, în Cernăuţi4, iar
pentru sprijinirea şcolilor româneşti de la sate, au fost
create în 1912 „Fondul şcolar Hurmuzachi”, susţinut
de toate societăţile culturale din Cernăuţi şi „Fondul
şcolilor româneşti din comunele mixte” al preoţilor
bucovineni5.
1 Statutele Reuniunii pedagogice române din Bucovina, în
„Patria”, Cernăuţi, an II, 1898, nr. 103, p. 4. 2 „Gazeta mazililor şi răzeşilor”, Cernăuţi, an III, nr. 15-
16/1914, p. 242. 3 I. V. Goraş, Învăţământul românesc în ţinutul Sucevei
(1775-1918), Bucureşti, 1975, p. 155, 4 Şcoala normală particulară de învăţătoare, în „Viaţa
nouă”, Cernăuţi, an I, nr. 7/1912, p. 5. 5 „Gazeta mazililor şi răzeşilor”, Cernăuţi, an II, nr. 6-
76/1912.
26
Între unele dintre aceste societăţi exista o strânsă
colaborare pentru atingerea scopurilor pe care şi le-au
propus. Spre exemplu, Însoţirea Orăşenilor Români,
Clubul Român, Şcoala Română şi Casa Naţională au
acţionat împreună pe tărâm cultural-artistic, cu
rezultate remarcabile.
Am văzut mai sus că etnicii germani din
Bucovina se manifestau cultural prin intermediul a
două societăţi. Şi rutenii aveau propriile lor asociaţii
culturale. Continuatoarea societăţii Rusca Besida, care
publicase Bukovinska zorja (Zorile Bucovinei),
societatea Ruskii Narodnii Dom (Casa Populară
Rusină) avea ca scop „Susţinerea şi apărarea
intereselor materiale şi morale ale rutenilor în
Bucovina” şi a editat ziarul Bukovina, având în anul
1906 şapte filiale în zone preponderent rutene.
Alte două societăţi rutene, Ruska Rada, care avea
să dobândească în 1898 o tipografie care îi permitea să
publice cărţi, ziare şi reviste, prin intermediul cărora
propaga idealuri culturale şi naţionale ucrainene, şi
Ruska Şkola (Şcoala Rusină), care în 1910 şi-a
schimbat numele în Ukrainska Şkola, iar în 1914
număra 14 filiale, au jucat un rol important în viaţa
etnicilor ruteni. Cea de-a doua, a înfiinţat, în 1907, la
Cernăuţi, Seminarul ucrainean pentru fete, şi, în 1912,
un gimnaziu real în Văşcăuţi.
În perioada care a urmat până la declanşarea
primului război mondial, puţine au fost societăţile
culturale care s-au înfiinţat. Prima, Reuniunea de
Cântare „Ciprian Porumbescu” în Suceava, numită
ulterior Reuniunea Muzicală-Dramatică „Ciprian
Porumbescu”, a fost înfiinţată la 16 iulie 1903, întru
cinstirea memoriei lui C. Porumbescu, la iniţiativa
27
profesorului Severin Procopovici, având ca punct de
pornire trupa de artişti amatori (corişti) de la Clubul
Român. În urma apelului lansat prin intermediul presei
locale de către Severin Procopovici şi consilierul de
tribunal Ilie Dan, la sediul Clubului Român de la
Hotelul Langer, s-au adunat vârfurile intelectualităţii
româneşti, spre a hotărî asupra destinului vieţii artistice
româneşti din Suceava. Revista „Deşteptarea”, cu
referire la acest moment, consemna personalităţile
participante: „Ilie Dan cu soţia; prof. Vasile Bumbac,
prof. dr. Animpodim Daşchievici, Constantin
Procopovici, prof. Arsenie Comoroşan, preot I.
Cercavschi cu soţia, preotul I. Doroftei, Eugen Botezat
cu soţia şi fiica Elena, consilierul dr. N. Ţurcan, preot
V. Lucan, învăţătorii: Rodinciuc, Preutesei, Rusu,
Ieremiciuc, Mleşniţă, Ţăran, Donisă, Franciuc, Şandru,
Borosan, Gemeniuc, Corjan, Cosmovici; doamnele:
Susana Ciupercovici cu fiica Virginia, d-ra Elena
Lazăr, d-ra A. Patraş, d-na M. Siretean cu fiica Viola,
d-na Isopescu, soţia prof. Samuil Isopescu, cu fiicele
sale; Nicolae Prelici, d-na R. Reuţ, d-ra Silvia
Isopescu; Eugen Comoroşan, Nicolae Abageriu, Tica
Grigorovici, Cosmovici şi Macovei; „cetăţenii” Saghin
şi G. Bulandra, G. Vihovici, studenţii universitari:
fraţii Inocenţiu şi Liviu Marian, Laurenţiu Tomoioagă
ş. a.”1. Cei prezenţi au hotărât înfiinţarea unei Reuniuni
de cântare „care să cultive muzica naţională” şi, la
propunerea lui Liviu Marian, au adoptat numele lui
Ciprian Porumbescu, pentru noua societate. Reuniunea
a funcţionat cu o secţie de teatru şi una muzicală,
suplinind, cu succes, timp de o jumătate de secol, lipsa
1 „Deşteptarea”, nr. 52/1903.
28
unui teatru liric şi dramatic profesionist. Ea s-a îngrijit
de editarea operelor lui Ciprian Porumbescu şi de
promovarea repertoriului compozitorului bucovinean1.
În preajma primului război mondial, la
Câmpulung Moldovenesc, a fost înfiinţată Societatea
Filarmonică „Răsunetul Carpaţilor”, a cărei activitate
se remarcă după anii războiului.
Este de reţinut faptul că la începutul secolului al
XX-lea erau la modă „feeriile”, montări scenice
tematice cu un mare impact la public. Poate cel mai
cunoscut creator de astfel de feerii a fost Grigore
Pantazi, a cărui creaţii Tricolorul, Muzica înalţă
sufletul, Naţiunea şi cântul, Cântecul neamului i-au
adus un respect deosebit din partea contemporanilor,
fiind numit „crainic al frumosului naţional”2.
O discuţie aparte comportă rolul avut de
asociaţiile şi societăţile studenţeşti, numite şi întruniri
academice, în anii care au urmat înfiinţării Almei
Mater Cernoviciensis şi până în anii premergători celui
de-al doilea război mondial. Acestea se pot grupa în
două categorii: a) societăţi organizate fără specific
naţional, şi b) în principal, pe criteriul naţional. În
categoria asociaţiilor fără specific naţional se înscriu
Corporaţia Academică „Austria” (17.X.1875 - 1918);
1 Emil Satco, op. cit., p. 643. Vezi şi Victor Morariu, Şt.
Pavelescu, Istoricul Reuniunii Muzicale-dramatice „Ciprian
Porumbescu” din Suceava, Suceava, 1939. 2 Dimitrie Marmeliuc, Feeriile lui Pantazi, în „Junimea
literară”, Cernăuţi, an. X, nr. 12/1913, p.193; Leca Morariu,
Grigore Pantazi, în „Făt – Frumos”, Suceava, an XIV, nr. 4/1939,
p. 111; Alis Niculică, Aspecte ale vieţii muzicale din Bucovina
(1775-1918), în Analele ştiinţifice de istorie „Codrul
Cosminului”, Suceava, Serie nouă, nr. 6-7 (16-17), 2000-2001,
fundaţia Culturală a Bucovinei, 2003, pp. 423-428.
29
Asociaţia Academică „Lesehalle” (26.X.1875 – 1918);
Corporaţia academică „Gothia” (13.V.1876 – 1930);
corporaţia academică „Alemania” (13.V. 1877 – 1938).
În cea de-a doua categorie avem: a) asociaţii
româneşti: „Arboroasa” (1875 – 1878); „Junimea”
(1878 – 1938); Întrunirea academică „Bucovina”
(20.VI.1880 – 1938); Societatea academică „Academia
Ortodoxă” (23.XI.1884 – 1938); Societatea academică
„Dacia” (21.V.1905 – 1938); Întrunirea academică
„Moldova” (1910 – 1938); Cercul studenţesc
„Arboroasa” (1919 – 1938), constituit iniţial ca un
„Centru studenţesc”, apoi activând ca societate
distinctă; b) asociaţii naţionale germane: Akademische
Burschenschaft ,,Arminia” (10.VlI.l877 – 1938); A. B.
„Teutonia” (5.XII.1903 – 1938); Asociaţia catolică
„Franconia” (27.XII.1906 – 1938); Asociaţia
academică confesională „Unitas”, (catolică), fără
discriminare naţională (31.1.1891 – 1906); c) asociaţii
ucrainene: „Soiuz” (1875 – 1938), „Zaporoje”
(10.V.1910 – 1938); „Ciorno More” (1913 – 1938); d)
asociaţii polone: Asociaţia Academică Polonă
„Ognisko” (Towarzistwo Akademików Polskich
„Ognisko”; 1876 - 1938); Corporaţia Academică
„Lechia” (Korporacja Akademików Polskich „Lechia”;
1910 - 1938); e) asociaţii evreieşti: „Hasmonea”
(14.VII.1891 - 1938); „Zephirah” (24.X.1897 - 1938);
„Hebronia” (1899 - 1938); „Humanitas” (18.III.1900 -
1903); „Emunah” (1903 - 1938); „Heatid” (1918 -
1938)1.
1 Emil Satco, Din viaţa universitară bucovineană 1875 –
1938. Societăţile studenţeşti, în Analele ştiinţifice de istorie
„Codrul Cosminului”, Suceava, serie nouă, nr. 5 (15)/1999.
30
Prima societate academică românească a fost
„Arboroasa”1, care a avut o activitate de doar doi ani.
Desfiinţarea societăţii, la 11 noiembrie 1877, şi arestarea
membrilor Comitetului (Zaharia Voronca, Orest Popescu,
Eugen Sireteanu, Constantin Moraru şi Ciprian
Porumbescu), a determinat studenţii români să se
reorganizeze în Societatea Academică „Junimea”, care a
luat fiinţă la 7 decembrie 18782, continuând prin structură
organizatorică şi obiective programatice3, şi amplificând
admirabil idealurile proclamate de către Arboroasa4, care
urmăreau să consolideze „individualitatea naţională”,
ridicând „prestigiul poporului român din Bucovina”5.
Steagul societăţii a fost tricolorul, membrii ei aveau
1 Societatea Academică „Arboroasa” a fost înfiinţată la 22
decembrie 1875, propunându-şi să contribuie la „perfecţionarea
reciprocă a membrilor pe tărâmul naţional, literar, cultural, prin
prelegeri literare, îndeletnicire în arta oratorică, susţinerea unui
cabinet de lectură şi a unei biblioteci, aranjarea de petreceri, serate
literar – declamatorice – muzicale, sprijinirea membrilor lipsiţi de
mijloace” (Raportul Societăţii Academice Române „Junimea” din
Cernăuţi asupra anilor administrativi 1908/9 – 1925/26, Cernăuţi,
1926, p. 9).
Despre „Arboroasa”, a se vedea Teodor Balan, Procesul
„Arboroasei”. 1875-1878, Cernăuţi, 1937; Corneliu Crăciun,
Societăţi academice din Bucovina (I) „Arboroasa” şi „Junimea”,
Oradea, 1997. 2 Societatea a fost inaugurată festiv, la 12 ianuarie 1879, în
Hotelul „Zum Kronprinzen von Österreich”. 3 Vezi Ilie Dugan, Istoricul Societăţii academice române
„Junimea”, partea întâi, Arboroasa (1875-1877), Bucureşti, 1930,
pp. 10-19. 4 Vezi Dan Jumară, Societăţile culturale academice
româneşti din Bucovina în perioada interbelică, Editura Alfa,
Iaşi, 2005, p. 61. 5 Romulus Cândea, Arborosenii. Trădători austrieci şi
naţionalişti români, Cernăuţi, 1937, p. 22.
31
deviza „Uniţi să fim în cugete/ Uniţi în Dumnezeu”,
purtau o cocardă tricoloră şi o insignă cu inscripţia
„Vivat, Crescat, Floreat Junimea”.1
Conducerea organizaţiei era exercitată de un
Comitet format din: preşedinte, vicepreşedinte, casier şi
controlor. Membrii societăţii erau activi, emeritaţi,
onorari, sprijinitori, în general personalităţi marcante ale
vieţii politice şi culturale atât din Bucovina, cât şi din
Transilvania, Banat, Basarabia, din Regatul României,
Macedonia. Printre aceştia se numărau regina Elisabeta,
Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga,
V. A. Urechia, Dimitrie Anghel, Simion Mehedinţi,
Sextil Puşcariu, Titu Maiorescu, Şt. O. Iosif, Petre
Liciu, Nae şi Lili Bulandra, Epaminonda Bucevschi, A.
C. Cuza, Timotei Cipariu, Alexandru Vaida – Voevod,
Simion Florea Marian, Nectarie Cotlarciuc, Dionisie
cavaler de Bejan, generalul Iacob Zadik, Teofil
Sidorovici şi mulţi alţii2.
În perioada de până la primul război mondial
societatea a desfăşurat o activitate admirabilă. După anul
1900, când celebra memoria lui Mihai Viteazu „care
înainte de 300 de ani şi-a văzut pentru o clipă visul său
devenit faptă”, şi îl comemora pe Vasile Alecsandri,
„regele poeziei”, societatea a organizat numeroase
şezători literare cu participarea unor scriitori români de
prestigiu; au continuat toate celelalte forme de implicare
1 Emilian Dan – Petrovici, Societăţile academice româneşti
din Bucovina la realizarea Marii Uniri, în „Suceava” – Anuarul
Muzeului Judeţean, an VIII, 1981, p. 355. 2 Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale [D.J.A.N.
Iaşi], fond Colecţia Dugan, Cronicarul. Albumul Mare al
Societăţilor Academice Române „Arboroasa” şi „Junimea”, vol.
V, passim.
32
a tineretului în cultivarea spiritului naţional.
Rolul şi importanţa activităţii „Junimii” în anul
1900 era precizat în Cronica Arboroasa – Junimea, în
Raportul din 10 noiembrie, în următorii termeni:
„«Junimea» luptă pentru trezirea poporului din letargia
sa seculară, redeşteptarea simţului naţional şi oţelirea
forţelor spirituale. A lupta sub această egidă e datoria
sacră a fiecărui român. Adăpat cu o cultură străină
intră junele în templul «Junimii». Aici pătrunde el în
istoria şi literatura neamului său, aude puternicile
suspine din inimile româneşti. Cercul vederilor se
lărgeşte, fermitatea caracterului creşte, simţul naţional
prinde rădăcini adânci. În fine bărbat,… e gata a
sacrifica totul pentru salvarea naţiei sale. Astfel de civi
a crescut, creşte şi va creşte «Junimea». Victoria va fi a
noastră!”1
Conştienţi de pericolul înstrăinării, al pierderii
tradiţiilor, căutând să combată cosmopolitismul promovat
de autorităţile imperiale, junimenii făceau apel la trecutul
istoric al românilor, la mândria naţională. Astfel, în
raportul prezentat la 17 noiembrie 1901, Eusebie
Antonovici consemna: „Românul a fost odată avant-
garda pusă la hotarul puternic... spre a despărţi omenirea
cu lege şi ideal de chaosul barbarilor. Pus de soarte în cel
mai greu loc al apărării, s-au isbit în el, fără a-l clinti,
torentele sălbatice... Şi s-a înfipt pe veci în Carpaţi, pentru
ca, mai târziu, să aducă creştinătăţii acele servicii care
le aduse lumii antice. Fiinţa etnică a românului s-ar
asemăna cu un gigantic stejar, ale cărui rădăcini despică
stâncile, străbat Carpaţii... ramurile se extind peste
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, Cronica Arboroasa –
Junimea, dosar 4, p. 132.
33
şesurile Tisei şi se apleacă peste murmurul Mării
Negre... Românul şi-a împlinit menirea de santinelă a
civilizaţiei europene... el are dreptul de a fi – puterea şi
geniul rasei sale – zid de apărare culturii romane şi
creştinismului. Sfântă e misiunea Junimii pe cel mai
istoric pământ românesc. Ea rezumă aspiraţiunile unui
popor leal şi hotărât, popor de ordine şi civilizaţie, care
şi-a împlinit şi-şi va împlini menirea. Fiinţa poporului
român e de a fi, cu fisiognomia lui de popor romantic,
pe locul stăpânit de dânsul neîntrerupt, contribuind
totodată la binele şi armonia generală a omenirii”1.
Rapoartele anuale scot în evidenţă importanţa
activităţii societăţii. În cel întocmit pentru perioada 9
noiembrie 1903 – 20 noiembrie 1904 se consemna:
„«Junimea», acest Făt Frumos al ideii naţionale, a
prins rădăcini până în păturile cele mai îndepărtate ale
poporului român din Bucovina. «Junimea» ţi-a câştigat
o importanţă istorică. […]
În sânul «Junimei» au petrecut membrii iubiţi de
aproape fiecare casă românească din Bucovina. Cu
mândrie priveşte românul bucovinean la «Junimea»,
căci munca serioasă este scopul ei. Ea cultivă limba,
literatura şi istoria naţională cu sfinţenie. Oferim
simbolul acesta al dragostei nemărginite pentru
naţiune, al speranţei în viitorul ei auriu şi credinţei
nestrămutate în idealurile ei. Vivat, crescat, floreat
«Junimea», viitorul şi mângâierea românilor de bine”2.
O atenţie deosebită au acordat studenţii de la
„Junimea” ridicării culturale a lumii satelor, dedicându-i
tot mai multe programe. „Ei iau parte la înfiinţarea de
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 12, f. 149 v.
2 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 4, f. 164 v.
34
Case naţionale, cabinete de lectură şi invită ţărani la
unele manifestări organizate în oraşe. Societatea
înfiinţează o secţie juridico-economică, care va coordona
desfăşurarea unui bogat program economico-cultural la
sate”1.
Renaşterea naţională a românilor din acel colţ al
Imperiului Austro-Ungar a stat mereu în centrul
preocupărilor tinerilor membri ai Societăţii Academice.
Maximilian Hacman, preşedintele din 1902 al
junimenilor, afirma că românii aveau să-şi apere cu
fermitate limba, ţara şi naţiunea împotriva vrăjmaşilor.
Cu acelaşi prilej se afirma, cu mândrie, că „Pe vecie e
înfipt în vârful Carpaţilor stindardul tricolor”.
Societatea „Junimea”, a jucat un rol covârşitor în
evoluţia culturală a Bucovinei, acesteia revenindu-i
meritul înfiinţării celei dintâi reviste literare a
Bucovinei „Junimea literară”, în anul 1904. Aceasta s-
a circumscris unui curent mai larg, panromânesc am
putea spune, care a determinat apariţia, la Bucureşti, în
decembrie 1901, a revistei „Sămănătorul” sub
conducerea lui Al. Vlahuţă şi G.. Coşbuc, care, trecând
mai târziu sub direcţiunea lui N. Iorga, „frânge
graniţele nefireşti, revărsându-şi propaganda
mântuitoare în toate colţurile, locuite de Români”2, şi la
Budapesta, în 1902, „Luceafărul.
Revista bucovineană, condusă la început de Ion I.
1 Emilian Dan – Petrovici, Aspecte ale activităţii
societăţilor cultural – naţionale româneşti în lumea satelor, în
Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, anii XVII – XVIII – XIX
(1990-1992), p. 337. 2 D. Marmeliuc, Aspecte din viaţa culturală a Bucovinei, în
„Revista Fundaţiilor Regale”, an VIII (194), nr. 8-9/august –
septembrie 1941, p. 448.
35
Nistor şi Gh. Tofan, a adunat în jurul crezului ei nu
numai pe vechii scriitori şi luptători bucovineni, ca T.
V. Ştefanelli, preotul Const. Morariu, S. FI. Marian,
Constantin Berariu, Em. Grigorovitza, preotul D. Dan,
poeţii Nicu şi Taniu Dracinschi, folclorista Elena
Niculiţă-Popovici, ci şi întreaga pleiadă de tineri
scriitori în frunte cu Iorgu G. Toma, iscusit traducător
din literatura germană, Ion Grămadă, Gavril Rotică,
poetul „Bucovinei în pătimire”, Ion Cocârlă – Leandru,
Liviu Marian, Vasile Huţan, poeţii Nicu şi Taniu
Dracinschi şi alţii, cărora li se alătură în calitate de
colaboratori Victor Morariu şi profesorii de mai târziu
Radu Sbiera, D. Marmeliuc, Al. Procopovici, Leca
Morariu, N. Tcaciuc – Albu, precum şi publicistul I. E.
Torouţiu.
Dintre tinerii scriitori ardeleni colaborează la
revistă V. Loichiţă şi I. Broşu, iar dintre scriitorii din
Vechiul Regat, M. Sadoveanu, Ion Dragoslav,
bucovinean de origine, şi Artur Gorovei. Numărul
colaboratorilor avea să sporească tot mai mult după tot
mai repetatele manifestări de unitate culturală, care
pornesc de la gruparea aceasta de energii tinereşti. În
anul 1906 ea primeşte un puternic sprijin prin venirea
la Cernăuţi a profesorului Sextil Puşcariu ca succesor
al lui Ion Gh. Sbiera la catedra de limba şi literatura
română de pe lângă Universitatea cernăuţeană.
„Intrând în rândurile luptătorilor pentru o nouă viaţă
culturală şi naţională în Bucovina, Sextil Puşcariu
formează de aici înainte împreună cu Ion I. Nistor şi cu
Gh. Tofan trinitatea nedespărţită, care caută să
infiltreze în toate manifestările sufleteşti ale românilor
bucovineni noul crez naţionalist, care, închegând şi
mai puternic unitatea culturală a neamului, trebuia să
36
conducă la unitatea lui politică”1.
Crezul acesta a fost fixat astfel de întemeietorii
revistei: „Noi nu reprezentăm numai arta, frumosul
menit a înnobila sufletul omenesc şi a ne ridica în
sferele luminoase, noi reprezentăm şi ideea naţională.
Noi tindem ca fiecare român să fie conştient de
bunurile ideale ale naţiunii sale, să le stimeze – fără a
dispreţui pe cele străine – căci, ca să nu dispărem în
valurile popoarelor ce ne înconjoară, trebuie să avem o
cultură a noastră proprie, care să fie produsul firesc al
nostru, trebuie să fim însufleţiţi de o dragoste
nemărginită pentru tot ce e al nostru, care dragoste să
ne servească drept zid de apărare contra mulţimii de
influenţe străine.
Ca direcţie literară credem a fi ţinuţi să o urmăm
pe aceea, care e unica posibilă după cele schiţate mai
sus, pe aceea, care corespunde mai mult idealului
nostru de înălţare naţională”2.
Credincioşi acestui crez, conducătorii revistei şi
ai curentului naţionalist, urzit de ea, convinşi că
sentimentul naţional se alimentează cel mai puternic
prin contactul viu între fiii aceluiaşi neam, despărţiţi de
graniţe nefireşti, ei pornesc iniţiativa unei mari serbări
naţionale cu prilejul aniversării a 400 ani de la moartea
lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care se ţine la Putna în
vara anului 1904 şi care întruneşte pe reprezentanţii
românilor de pretutindeni.
În semn de preţuire pentru activitatea depusă în
slujba idealului naţional, „Junimea” a fost nominalizată
1 Ibidem; idem, Bucovina în cultura naţională, extras din
„Revista cursurilor şi conferinţelor universitare”, Bucureşti, 1944,
p. 13. 2 „Junimea literară”, Cernăuţi, II (1905), p. 18.
37
în comitetul executiv al serbării, iar junimenii au ţinut
în satele Bucovinei conferinţe despre „importanţa
istorică a serbării de la Putna”1.
În iunie 1904 junimenii redactau un apel „Către
studenţii români din toate părţile", pentru a participa la
celebrarea, la Putna, a Voievodului Ştefan cel Mare.
Apelul se constituia şi într-un îndemn la acţiune pe tărâm
cultural şi patriotic51
.
Nu trebuie uitat faptul că un loc important în
rândul mijloacelor de manifestare ale junilor universitari
l-au avut şi alte publicaţii editate de societatea
studenţească, dintre care amintim: „Tinerimea română”
(1892), „Deşteptarea” (1900-1904; 1906-1908; 1921-1922)
şi cele câteva reviste satirice cu apariţie efemeră în
perioada interbelică: „Broscoiul”, „Leuşteanul”,
„Cociorva”, „Urzica”2 (1927), cu subtitlul „revistă
umoristică, satirică şi de… spirit”, „Cociorva nouă
liberă”, „Vulpoiul”3, „Hacu” (1900-1914), pe
frontispiciul căreia se poate citi că „Apare când se
naşte” sau „Apare când poate […]. Preţul unui număr,
după învoială. Pentru idioţi… gratis”, „Ciocârlanul”,
care a început să apară în 1905, „Cocoveica”,
„Tângălăul”, „Săpunul”, „Moartea Hacului”, „Mojicul”
şi „Cârligaşul” (1919-1930), care „se împarte gratuit la
cei săraci cu… Duhul”, majoritatea litografiate4, în
paginile cărora se promovau valori ale culturii naţionale
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 16, f. 159.
2 Redactor Parfenie Siretean. O foaie umoristică cu acelaşi
nume a publicat, începând cu 1907, societatea „România jună”. 3 Redactor Victor Moraru.
4 Un număr mare de exemplare din „Hacu”, „Cârligaşul” şi
„Ciocârlanul” de află în D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, inv.
1275.
38
şi se apărau drepturile românilor.
În anul 1908, societatea studenţească „Junimea”
împlinind 30 de ani de existenţă aranjează mari serbări
panromâneşti, la care participă proeminente
personalităţi culturale din Vechiul Regat, învăţaţi şi
scriitori, ca Nicolae Iorga, D. Onciul, S. Mehedinţi, C.
Stere, M. Sadoveanu, Z. Bârseanu, St. O. Iosif, D.
Anghel, C. Sandu-Aldea şi alţii.
În bătălia pentru întărirea sufletească a românilor
bucovineni în lupta lor pentru limbă şi lege, care se
dădea tot mai dârză, întărită de nenumăratele
manifestări de unitate culturală a neamului, care,
provocate de curentul din jurul „Junimii literare”, se
succedau tot mai des pe pământul Bucovinei. Ele au
culminat în vizita la Cernăuţi a lui Aurel Vlaicu, care
în 1912 a făcut câteva zboruri deasupra capitalei
Bucovinei.
La începutul lui 1914, a fost înfiinţată Societatea
Academică Română „Centrul Studenţesc Cernăuţi”,
care nu a avut viaţă lungă, iar la Bucureşti, a fost
constituită de către bucovinenii din România
Societatea social – literară „Arboroasa”1. În acelaşi an,
„Junimea” întreţinea legături cu societăţile „România
Jună” din Viena, „Carmen Sylva” din Graz, „Patria”
din München, „Junimea” din Craiova, „Petru Maior”
din Budapesta şi „Baron Şaguna”, la care se adaugă o
serie de asociaţii de tipul Centrul Studenţesc din… şi
Tinerimea Română din…, iar din Bucovina, cu „Şcoala
Română”, „Societatea pentru Cultura şi Literatura
Română în Bucovina”, „Doamnele Române”,
Societatea Răzeşilor şi Mazililor, „Lumina”,
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 4, p. 256.
39
„Armonia”, „Româncuţele”, „Cetăţenii Români din
Suceava”, „Academia Ortodoxă”, arcăşiile, cluburile
române de la oraşe.
În afară de aceste societăţi, de-a lungul timpului,
până în anii ’30, „Junimea” a mai întreţinut legături cu:
„Uniunea Română” din Paris, „Uniunea” şi „România”
din München, Societatea Academică Română din
Berlin, Societatea Academică Română „Sonda” [de
montanistică] din Leoben, Societatea Academică
Română „N. Iorga” din Strasbourg, Uniunea Naţională
a Studenţilor din România, filiala Timişoara, Clubul
Academic Bucovinean tot din Timişoara, Clubul
Studenţilor Universitari din Iaşi, „Alexi Şincaiana” din
Gherla, „Inocenţiu Clainiana” din Blaj, „Dacia
Traiana” din Roma, Societatea de Lectură a Tineretului
„Iulia” şi Centrul Studenţesc „Petru Maior” din Cluj,
„Ioan Popasu” din Braşov, Societatea Teologilor
Români din Arad, Societatea Academică „Dacia” din
Iaşi (la 18 aprilie 1922, „Dacia” din Cernăuţi
sărbătorea la Suceava înfiinţarea societăţii surori la
Iaşi), Societatea Studenţilor Macedo-Români din
Bucureşti (care, la 8 martie 1924, invita junimenii la
sărbătorirea lui C. Belimace, trubadurul popular al
aromânilor, autorul cunoscutului cântec Demândarea
părinţească), Societatea Ştiinţifică – Literară
„Tinerimea”, Societatea Studenţilor Medicinişti,
Societatea Studenţilor Universitari şi Cercul
Studenţilor Bucovineni din Bucureşti 1, Cercul
Studenţilor Naţionalişti Români „Alexandru Ioan Cuza
Vodă” din Chişinău, Societatea de Lectură „Andrei
Şaguna”.
1 Vezi D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 17, f. 60.
40
La acestea se adaugă societăţile culturale
româneşti din Cernăuţi, în primul rând cu societăţile
„Dacia”, „Bucovina”, „Moldova”, despre care se
preciza că „acestea sunt neamurile cu care ne-am
stricat, sfădit, împăcat, apoi iar stricat…”1, Cercul
Studenţesc „Arboroasa”, Societatea Academică
„Fiducia”, a studentelor interne, în care „multe jidane,
polone şi cinci românce”, Societatea Academică
„Hygiea” a studenţilor farmacişti, cărora li se alătură
societăţile fără specific naţional, precum Corporaţia
Academică „Austria”, Corporaţia Academică
„Alemania”.
Societăţile culturale academice ale
reprezentanţilor altor etnii, cu care „Junimea” a
colaborat sau a intrat în legături fie şi pasagere, au fost:
„Arminia”, „Germania”, (care a fost recunoscută de
către „Junimea” la 2 iulie 1905 „ca o contrabalansă
contra «Arminiei» şi «Teutoniei» cari ni preferă
«Bucovina»”), „Franconia”, „Teutonia” (care a fost
înfiinţată de „Arminia”, la 5 iulie 1903) ale germanilor,
societăţile academice „Karpat”, (cu care „Junimea” a
rupt relaţiile în data de 26 ianuarie 1902, la propunerea
lui Ion istor), „Soyuz”, „Ciornomore” „Zaporoze” şi
„Bukowyna” ale rutenilor, societăţile academice
„Zefirah”, „Hasmonea” şi „Hebronia” ale studenţilor
evrei, apoi „Ognisko” şi „Lehia” ale studenţilor
polonezi şi Societatea Studenţilor Teologi Sârbi2.
Şi simpla enumerare a acestor societăţi culturale
academice, şi nu numai, arată amploarea fenomenului
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 4 p. 14.
2 Pentru problematica relaţiilor cu alte societăţi a se vedea
D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 16, f. 134 seq.
41
cultural în Heidelberg-ul bucovinean, întinderea lui
geografică, de la Paris la Chişinău, dar şi multitudinea
contactelor culturale a le „Junimii”.
În primăvara anului 1914, după ce a lipsit din
Cernăuţi timp de nouă ani, profesorul Arcadie Dugan a
făcut o serie de constatări privind activitatea „Junimii”,
comparând-o cu cea de pe vremea când el era membru
activ, şi văzând o importantă diminuare a acesteia,
nota: „Dar între ieri şi azi, ce schimbare, ce năcaz!”1 şi
a prezentat un memorandum cu privire la observaţiile
sale, făcând propuneri concrete pentru revigorarea
societăţii. Constatări neplăcute face asupra raporturilor
dintre politică şi societate: „De când a intrat politica în
societate, de atunci dăm înapoi, ear alte societăţi de
concurenţă răsar ca să ne sugă măduva din oase”2,
subliniind faptul că „Blăstămata de politică a adus
schimbările cele mai radicale”. Unii membri emeritaţi
aparţineau partidului guvernamental, pactist – Lupu,
alţii erau aşa-zişii Români Tineri – Flondor, Popovici.
„Junimea” era situată pe punctul de vedere al
Partidului Naţional Român. Era agreată de ziarul
„Patria” şi combătută de ziarul „Timpul”.
Când a izbucnit lupta între democraţi şi
naţionalişti, între „Foaia poporului” şi „Apărarea
naţională”, junimenii nu au rămas neimplicaţi. Unii
susţineau pe democraţi, fiind cuceriţi de promisiunile
electorale ale acestora, iar alţii, cea mai mare parte s-au
alăturat naţionaliştilor.
Climatul care se instalase înainte de război este
redat de Arcadie Dugan în următorii termeni:
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 17, f. 60.
2 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 17, f.107
42
„Deputaţii erau desbinaţi, studenţimea desbinată, s-a
desbinat şi publicul, s-au desbinat stările, era un hal
cum nu s-a mai pomenit. Interesul cel mare al
membrilor emeritaţi era angajat în politică şi deoarece
«Dacia»” şi «Bucovina» erau de partea democraţilor,
noi, logic, trebuiam să fim pe partea naţionalităţilor.
Asta a fost greşeala cea mare ce am comis-o. Trebuiam
să rămânem mai departe nemuritori şi rece, dar asta o
pot numai duhurile, şi noi eram oameni”1.
Concluzionând, Arcadie Dugan, afirmă că „Şi
democraţii şi naţionaliştii se-ndesau la masa «Junimii»,
cerându-i sprijinul moral şi promiţându-i ceriul şi
pământul. Agitaţia era mare.
Nenorocirea cea mai mare a fost însă că Florea
Lupu, vrând să presteze guvernului un serviciu şi pe
români să-i scape de inventata fantomă a
iredentismului, s-a exprimat foarte prost asupra
tricolorului românesc”2.
În privinţa tricolorului, studenţii junimeni au
dovedit o fermitate impresionantă. În anul 1901,
conform unei notiţe3 publicate în presa cernăuţeană, în
care se relata că Florea Lupu s-a adresat injurios la
adresa tricolorului cu prilejul timpul unei clarificări
cerută de către prim ministrul Körber privitoare la
legăturile tradiţionale şi istorice între poporul român şi
tricolor, „Junimea”, pentru a-şi apăra distincţia ei
academică, a solicitat acestuia, la 20.03.1901,
explicaţii, deoarece „aţi denegat orice conex între
aceste două, declarând totodată că tricolorul e ceva
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 17, f. 66.
2 Ibidem, f. 60 v., 61.
3 Vezi „Deşteptarea”, nr. 14/1901.
43
exclusiv al regatului român”1.
Răspunsul lui Florea Lupu, trimis la 27.03.1901,
este de-a dreptul stupefiant: „Am străbătut la
convingerea că românii bucovineni nu sunt în stare să
probeze deplin şi apriat îndreptăţirea usării colorilor
roş – auriu – albastru drept colori naţionale. Lupta
pentru tricolor o consider o luptă contra morilor de
vânt ce nu aduce nici un folos real”2.
Ca urmare, junimenii Nicu Blându, Alex.
Popovici, Iorgu Toma, Dorimedont Popovici au cerut o
şedinţă specială pentru discutarea cazului, deoarece
„nu putem admite ca persoana aceluia care şi-a bătut
joc de cel mai indispensabil obligământ faţă de
«Junimea» să mai rămâie în rândurile noastre”3.
Prin urmare, adunarea generală ordinară „din 17
noiembrie a. c. a luat în unanimitatea voturilor decizia
de a şterge cum infamia din lista membrilor săi
emeritaţi pe dl. consilier la Tribunal şi deputat în
Camera Imperială dr. Fl. Lupu pentru motivul unei
incalificabile exprimări asupra tricolorului într-un local
public în prezenţa altor membri emeriţi”4.
Un an mai târziu, la 15 decembrie 1902, a
demisionat din cadrul societăţii şi Aurel Onciul,
cumnatul lui Florea Lupu.
Mult mai târziu, la 18 ianuarie 1906, Dionisie
Bejan, Simionovici, Nicu Flondor, Cuparencu, Alex.
Berariu, V. Petrescu, Ipolit Călinescu, Tudor Flondor,
Dr. Volcinschi, Modest Grigorcea, St. Scalat, Dr.
Sluşanschi, A. Buga, Num. Litviniuc, Artemie Beraru
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 16, f. 225.
2 Ibidem, f. 225.
3 Ibidem, f. 228.
4 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 16, f. 230.
44
şi Dr. Iliuţ se adresează „Junimii” şi solicită să se
reanalizeze situaţia din 1901 „având în vedere starea
socială a domnului dr. Fl. Lupu, meritele sale recente
pentru studenţimea română în special”.
În legătură cu această solicitare s-a discutat în
şedinţa din 12 februarie 1906, când s-a hotărât ca „dl.
Lupu să se şteargă din analele «Junimii» şi să fie privit
de aici înainte ca orice român”1.
Am precizat mai sus că semnul distinctiv al
junimenilor era tricolorul. Aceştia au intuit că lupta va
avea alţi sorţi de izbândă dacă se va duce în numele
unui simbol, şi acesta a fost tricolorul român, dar nu în
ordinea de astăzi a culorilor ci inversă: roşu, galben şi
albastru. În puţin timp, întregul neam românesc din
Bucovina a adoptat tricolorul ca semn distinctiv faţă de
celelalte naţionalităţi ale monarhiei austro-ungare.
Se ştie că guvernatorul baronul Friedrich
Bourguignon de Bamberg vedea în aceste culori un
semn al solidarităţii românilor de deoparte şi alta a
graniţei sudice a Bucovinei, motiv pentru care a pornit
o dură prigoană asupra tricolorului. Studenţii au
transferat câmpul de luptă pentru tricolor în mediul
sătesc, ducând drapelul la cabinetele de lectură, de
unde era purtat arborat ostentativ la toate acţiunile
culturale, era sfinţit cu mare fast. Împotriva acţiunilor
jandarmilor, care adesea confiscau drapelul, românii au
introdus tricolorul peste tot: în port, ca brâu ori cusut în
altiţele cămăşilor, în cosiţele fetelor, în biserica
ortodoxă sub forma brâului de care se ţin mirii, naşii,
cuscrii şi nuntaşi în momentul în care se cântă Isaia
dănţuieşte.
1 Ibidem, f. 234.
45
O problemă interesantă ridicată de către Arcadie
Dugan a fost cea a studenţilor „sălbatici”. Constatând
că în Universitatea cernăuţeană exista un număr foarte
mare de studenţi români neînscrişi în niciuna dintre
societăţile academice existente, îi grupează pe aceştia
în trei categorii:
1) studenţi care „petrec la ţară, unde au lecţii sau
funcţiuni mici sau studiază. Despre aceştia nu poate fi
vorba.
2) Alţii însă se află în Cernăuţi, dar nu-i vezi
nicăire. Aceştia n-au bani spre a-şi permite luxul
societăţii sau studiază aşa de mult încât n-au vreme de
a îndeplini ce se cere de la dânşii dacă ar fi într-o
societate.
3) Partea cea mai mare petrece însă în Cernăuţi,
nu studiază tocmai aşa de mult, are bani de prisos, dar
se ţine mai pe sus decât cetera plebs, joacă lawn tennis,
îmblă lasată pe la baluri, stă la Kaharczyk pe trepte,
merge la Variste. Cu cât mai muţi studenţi selbatici are
o naţiune, cu atât mai prost […].”1
De remarcat este şi faptul că Societatea „Junimea”
s-a situat mereu pe o poziţie combativă faţă de
autorităţile habsburgice, apărând drepturile românilor în
toate împrejurările şi prin toate mijloacele. Membrii
acesteia au fost în fruntea campaniei de apărare a
tricolorului în zilele de prigoană din perioada 1898-1899;
în 1900 participau, alături de ceilalţi studenţi români, la
manifestările de protest împotriva germanismului
profesorilor de la Universitatea cernăuţeană; delegaţi ai
„Junimii” şi-au manifestat sprijinul faţă de mişcarea
memorandistă şi au participat la procesul de la Cluj, în
1 Idem, dosar 17, f. 70.
46
1904. Nicolae Iorga a fost ales ca membru de onoare al
„Junimii” în 1908, când i s-a interzis accesul în
Bucovina1.
În vara anului 1914 trebuia să se ţină la Suceava
Congresul general al învăţătorilor români de
pretutindeni, dar atentatul de la Serajevo şi izbucnirea
războiului au împiedicat această nouă şi puternică
manifestaţie de unitate a neamului, care, prin sacrificii
de sânge, avea să-şi cucerească, pe câmpiile de bătaie,
unitatea politică.
Odată cu declanşarea primului război mondial, a
început o înverşunată prigoană împotriva tuturor
patrioţilor români, ceea ce a determinat ca un număr
mare de membri ai societăţii, în frunte cu preşedintele
de la acea dată, Traian Popovici, să treacă în România.
Parte dintre aceştia s-au înrolat în armata română, unii
jertfindu-se pe front în lupta pentru întregirea
neamului. Primul erou avea să fie Ion Grămadă, care a
căzut în luptele de la Cireşoaia, fiind urmat de Lascăr
Lutia, Iustin Breabăn, Toader Turturean, Ambrozie
Micuţari, Silvestru Micuţari, Cârlan, Mihalaş.
Alţii, precum Ion Nistor, Emil Şlusanschi,
Gheorghe Tofan, Iorgu G. Toma, Aurel Morariu, au
activat informând mereu opinia publică din vechiul
Regat despre situaţia dificilă în care se găsea populaţia
română din Bucovina şi au militat pentru grăbirea
intrării României în război, pentru realizarea idealului
întregirii neamului2.
După război, în anul 1919, luptătorii din jurul
1 Idem, dosar 12, f. 179.
2 Asupra acestor probleme, vezi A. N. Filiala Iaşi, fond
Colecţia Dugan, dosar 12, filele 157-158, 179-180.
47
„Junimii literare” se reîntrunesc la Cernăuţi, reeditează
revista, grupând în jurul ei şi pe tinerii scriitori, ieşiţi
din zbuciumul greu al anilor războiului, iar societatea
Junimea îşi reia activitatea.
Cât de importantă a fost activitatea „Junimii”
rezultă din cuvintele lui Ion Nistor, pe care le scria în
1909: „E doară „Junimea” societatea în care mi-am
făcut şcoala românească”1.
Dumitru Marmeliuc, scriind despre importanţa
activităţii societăţii, preciza următoarele: „Rolul
societăţii «Junimea» este foarte mare în evoluţia
culturală a Bucovinei româneşti. Studenţii care o
alcătuiau, aparţinând tuturor categoriilor sociale, se
îndreptau cu deopotrivă grijă atât spre cercurile
orăşeneşti cât şi spre pătura ţărănească, pe care căutau
s-o lumineze prin crearea acelor case de cetire, numite
cabinete de lectură, cât şi prin editarea unei gazete
pentru popor, numită «Deşteptarea», al cărei cel dintâi
redactor a fost preotul Constantin Morariu.
Dar meritul cel mai important al «Junimii» este
de a fi dat din sânul ei pe înfiinţătorii revistei „Junimea
literară”, care a apărut în 1904 sub conducerea tinerilor
profesori Ion I. Nistor şi Gh. Tofan, dintre care cel
dintâi ajunse mai târziu profesor universitar, membru
al Academiei Române şi rector al Universităţii
româneşti din Cernăuţi, iar al doilea un sbuciumat
luptător pentru şcoala şi cultura românească din
Bucovina, de la care porneşte în anul 1908 şi ideea
Universităţii populare de la Văleni de Munte şi care, cu
energie neasemuită îmbrăţişează toate problemele de
1 Apud Emilian Dan – Petrovici, op. cit., p. 367.
48
viaţă ale poporului românesc din Bucovina”1.
Imensa importanţă a activităţii „Junimii” în
mediul românesc din Bucovina este admirabil
subliniată de către istoricul literar Constantin Loghin,
cronicarul activităţii Societăţii pentru Cultura şi
Literatura Română în Bucovina: „Nu s-a scris încă
istoricul studenţimii române din Cernăuţi decât în
parte, lipseşte mai ales istoricul societăţii „Junimea”.
Atunci când se va scrie acest istoric — dacă se va
scrie cândva — se va vedea ce rol determinant a jucat
studenţimea română în vieaţa publică a Bucovinei. Am
putea spune chiar că această vieaţă a fost croită în cea
mai mare parte de studenţi. Nu există în Bucovina
faptă românească mai importanta care să nu fi pornit
sau chiar să nu fi fost realizată de studenţime”2.
Plecând de la deviza societăţii, s-a precizat că
„Trăind «Junimea» a dat viaţă mai multor generaţii de
buni români. Crescând, ea a format şi a promovat
personalităţi remarcabile. Înflorind, a făcut să rodească
în inimile bucovinenilor sentimentul naţional
românesc”3.
Leca Morariu scria în 1961, adresându-se lui Ilie
Dugan, fratele lui Arcadie Dugan, căruia datorăm
salvarea arhivei societăţii, în următorii termeni:
1 D. Marmeliuc, Bucovina în cultura Neamului, Extras din
„Revista cursurilor şi conferinţelor universitare”, Bucureşti, 1944,
p. 13. 2 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura
română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi
realizări. Cernăuţi, 1943, p. 187. 3 Ştefan Hostiuc, Societatea Academică „Junimea” din
Cernăuţi (Fondul Dugan, Arhivele Statului – Iaşi), în „Glasul
Bucovinei”, Cernăuţi – Bucureşti, nr. 2/1994, pp. 129.
49
„Junimea n-a fost o simplă societate studenţească ci o
impresionantă citadelă culturală, generată de Măria Sa
iniţiativa particulară [s-a transformat] într-un grav
război de afirmare naţională. De aceea te felicităm din
toată inima că i-ai pus patrimoniul la bun adăpost”1.
Activitatea „Junimii” a încetat în anul 1938,
când, fiind acuzată de solidaritate cu mişcarea
naţionalistă de dreapta a fost dizolvată prin Decret
regal2, odată cu toate societăţile studenţeşti.
După anii războiului, membrii „Junimii” care se
refugiaseră şi se înscriseseră la Universitatea „Regele
Ferdinand I” din Cluj au strâns rândurile şi pe data de
10 aprilie 1946 a avut loc prima întrunire a studenţilor
bucovineni, în vederea organizării lor într-o societate,
când s-a pus problema reorganizării societăţii
„Junimea”, sub preşedinţia lui Ioan G. Gherman. Au
participat profesorul Alecu Procopovici şi Erast Diti
Tarangul alături de 50 de studenţi bucovineni.
Scopurile înscrise în noul statut, ţinând cont de noile
condiţii istorice, erau: a) promovarea spiritului
bucovinean; b) strângerea legăturilor de prietenie cu
colegii din celelalte regiuni; c) creşterea spiritului de
societate; d) cultivarea simţământului social în păturile
poporului; e) ajutorarea membrilor lipsiţi de mijloace.
În 1947, societatea era activă şi avea ca preşedinte pe
1 Ibidem, p. 126. Despre fraţii Ilie şi Arcadie Dugan, vezi şi
Rodica Şcraba, Arcadie Dugan: o viaţă consacrată „Junimei”
(text întocmit după biografia făcută de fratele său Ilie), „Glasul
Bucovinei”, Cernăuţi – Bucureşti, nr. 3/1994, pp. 131-135, şi
idem, Bădiţa Arcadie Dugan – ultima parte a vieţii, loc. cit., nr.
3/1994, pp. 46-49. 2 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 28, f. 371, 371
v.
50
Vasile Havrilescu1. Probabil teroarea comunistă care a
urmat a determinat încetarea definitivă a activităţii
societăţii, care va trece definitiv în paginile istoriei
româneşti.
Activitatea desfăşurată de „Junimea” în perioada
1900-1938 a fost impresionantă şi s-a manifestat prin
numeroase forme de activitate2, dintre care reţinem:
- organizarea de cursuri de iniţiere în istoria şi
literatura română a membrilor nou intraţi în societate,
având în vedere că înainte de unirea din 1918 aceste
obiecte nu figurau în nici un program al şcolilor din
Bucovina. După 1918 cursul de iniţiere consta în
cunoaşterea istoriei societăţii „Arboroasa” şi al
„Junimii”, precum şi în predarea practică a comportării
în societate;
- primirea festivă a noilor membri, însoţită
totdeauna de manifestări patriotice, cântece, recitări,
petreceri şi întâlniri cu foştii membri activi ai
societăţii. Această manifestare se făcea prin decembrie
şi se numea ,,comers”;
- fiecare membru nou intrat în societate primea
ca îndrumător personal un ,.bădiţă”, care putea fi un
student mai vechi sau un fost membru al societăţii,
ieşit din rândurile studenţimii. Acesta îl îndruma pe
novice în cazurile mai grele şi în orice împrejurări de
viaţă. A fost de mare folos tuturor. Era, de fapt,
legătura între generaţii, trainică şi afectivă;
- organizarea „Clubului membrilor emeritaţi”, a
1 Idem, dosar nr.15, filele 24, 25 şi 30.
2 Enumerarea acestora s-a făcut apud Orest Tofan,
Societăţile academice din Bucovina. Scurtă privire istorică, în
Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, anii XVII – XVIII – XIX
(1990-1992), p. 318 seq.
51
fost o acţiune pe linia întăririi legăturii între generaţii.
După ce un junimean îşi termina studiile, el primea, în
plenară, titlul de „membru inactiv”, adică nu mai era
membru cu răspunderi în societate. El avea însă dreptul
de a participa oricând şi oriunde la manifestările
societăţii şi, uneori, i se putea încredinţa unele sarcini,
dacă era necesar şi dacă el era de acord. După un timp
el devenea „membru emeritat” al „Junimii” şi avea
îndatorirea de a ajuta societatea în toate domeniile. În
localităţile în care locuiau 3-4 membri emeritaţi, acolo
se înfiinţa un „Club al membrilor emeritaţi”, cu
îndatoriri statutare precise Ca „frate mai mare”, orice
membru inactiv sau emeritat era pentru junimeanul mai
tânăr „bădiţă”, iar soţia acestuia era „leliţă”, apelative
curente între junimenii de toate vârstele. (N. Iorga,
vizitând Bucovina prin 1909, surprins de acest obicei,
numise Bucovina „ţara bădiţilor”);
- acordarea titlului de „membru onorariu” unor
mari personalităţi culturale române, în vederea ridicării
nivelului activităţii proprii şi în vederea organizării
unor activităţi cu ajutorul acestora;
- întreţinerea unor legături strânse cu alte
societăţi studenţeşti şi culturale româneşti, din ţara
liberă şi din provinciile pe atunci ocupate, în vederea
unor acţiuni comune. „Junimea” a întreţinut legături
frăţeşti cu 31 de societăţi culturale;
- alcătuirea unei biblioteci a societăţii. Biblioteca
„Junimii" a devenit, înainte de primul război mondial,
cea mai mare bibliotecă românească din Bucovina, cu
cele 1021 volume. În 1925 „Junimea” avea o bibliotecă
de 3191 volume;
- pentru buna desfăşurare a activităţii
multilaterale pe plan cultural, „Junimea” avea
52
organizate patru secţii: literară, muzicală, teatrală si
economică, toate conlucrând la organizarea de
manifestări publice;
- organizarea de festivaluri şi aşezări literar-
muzicale la oraşe şi sate, cu precădere în satele
răzeşeşti înstrăinate;
- organizarea „Seratei mari”, care strângea toată
intelectualitatea Cernăuţilor. Era o manifestare cu
accentuat caracter naţional;
- invitarea de personalităţi culturale din ţara
liberă pentru conferinţe şi întâlniri cultural artistice;
- organizarea de baluri şi şezători culturale la
sate;
- înfiinţarea la sate de biblioteci şi cabinete de
lectură, şi donaţii pentru aceste instituţii;
- colectarea de cântece populare bucovinene,
care apoi au fost publicate în revista societăţii,
„Junimea literară”;
- organizarea de bănci populare de tip Raiffeisen,
pentru ridicarea economică a populaţiei româneşti şi
scoaterea ei din mâinile cămătarilor. Unul din
preşedinţii „Junimii” Grigore Filimon, şi-a închinat
toată viaţa acestei activităţi ;
- obligaţia fiecărui junimean de a ţine, în timpul
vacanţelor conferinţe pentru săteni;
- organizarea şi sprijinirea activităţii la sate a
„arcăşiilor”, care erau asociaţii cultural-naţionale în
cadrul cărora se cultivau tradiţiile poporului român, se
organizau şezători cu dansuri şi alte producţii populare,
se recitau poezii patriotice, se organizau hore etc.;
- în şedinţa plenară din 23 noiembrie 1903,
„Junimea” a înfiinţat o revista „Junimea literară”, în
care se publicau lucrările literare ale tineretului român
53
din Bucovina şi din alte părţi.
- în 1906 „Junimea” editează Foiletoanele
junimeanului Mihai Teliman şi, începând cu 15
noiembrie 1907, editează şi ziarul „Deşteptarea”,
gazetă pentru popor ;
- organizarea de reprezentanţii teatrale, cu piese,
feerii şi scenete, în scop de propagandă culturală
românească şi de a strânge fonduri pentru diferitele
acţiuni pe care le întreprindea. După o statistică
incompletă, „Junimea” a organizat peste 85 de
reprezentaţii teatrale de tot felul, iar în anul 1923 a
inaugurat bustul lui Petre Liciu în holul Teatrului
Naţional din Cernăuţi. Junimenii au dat totdeauna
sprijin Teatrului Naţional din Cernăuţi, participând în
diferite piese ca figuranţi.
- organizarea de excursii la mănăstiri şi la alte
locuri istorice, cu acelaşi scop de a lega prezentul de
trecut, pe baze naţionale;
- organizarea unei „Universităţi libere” la
Câmpulung Moldovenesc, în anii 1934 şi 1935, în
cadrul căreia personalităţi de mare valoare culturală pe
plan naţional au ţinut conferinţe deosebit de apreciate
de cei veniţi la odihnă.
„Junimea” nu făcea nici o politică de partid,
votând în adunarea plenară din 11 mai 1919 acest
principiu. În acest fel îşi asigura concursul tuturor
foştilor membri, fără a se obliga faţă de nici o grupare
politică. Fiecare membru era însă liber să activeze în
orice partid politic, dar numai în calitate strict
personală, fără a aborda „culorile”, adică panglica,
societăţii. În cadrul manifestărilor societăţii se puteau
deci întâlni, astfel membrii diferitelor partide, dar nu
ca adversari politici, ci ca „fraţi de culori”, ceea ce era
54
în folosul unităţii de acţiune promovate de „Junimea”.
Societatea Academică Română „Junimea” a fost
cea mai mare şi cea mai însemnată societate
studenţească din Cernăuţi, de la înfiinţarea ei şi până în
1938. In 1936 ea număra 336 membri activi, băieţi şi
fete. Pentru a înlesni studiile celor fără mijloace
materiale, „Junimea” a înfiinţat în 1928 „Căminul
studenţesc „Junimea”, într-o clădire special cumpărată
în acest scop, unde aveau loc peste 30 de junimeni. În
curtea acestui cămin „Junimea” a ridicat un bust de
bronz lui Dimitrie Onciul, primul ei preşedinte. În
subsol funcţiona şi o cantină studenţească, la care luau
masa, zilnic, peste 50 studenţi. Căminul şi cantina erau
conduse de un junimean, ales dintre cei cu mai mare
experienţă, care făcea parte din comitetul societăţii.
„Dacia” şi arcăşiile
În viaţa studenţimii cernăuţene, în majoritate
grupată în „Junimea”, în preajma anului 1900 se
conturau două curente: unul „aristocrat” cu viaţă
studenţească tradiţională, „sburdalnică şi costisitoare”,
şi altul „democrat”, care tindea să orienteze viaţa
studenţească spre necesităţile şi durerile ţărănimii
române1, care trebuia să fie pregătită pentru acţiuni de
contrabalansare a atitudinii autorităţilor austriece care
susţineau interesele valurilor de galiţieni care se aşezau
în satele româneşti şi acţionau constant pentru
1 Vezi Filaret Doboş, Societatea Academică Română
„Dacia”. 25 de ani de viaţă studenţească.21 mai 1905 – 21 mai
1930, Cernăuţi, 1930, p. 14.
55
deznaţionalizarea românilor.
Tensiunile dintre cele două curente din sânul
„Junimii” devin tot mai evidente după candidatura, din
8 noiembrie 1903, a lui Gheorghe Tofan la preşedinţia
societăţii, exponent al curentului democratic, şi în
timpul sărbătorilor dedicate lui Ştefan cel Mare din
1904. Orientările se despart definitiv după examenul
regulamentar din 25 februarie 1905, când studenţii
Teodor Balan şi Simion Ivanovici s-au simţit
neîndreptăţiţi şi au demisionat din societate.
Tot din rândul membrilor „Junimii” a plecat un
grup de studenţi, trei la număr, Liviu Marian, Filaret
Doboş, Dimitrie Logigan, care, alăturându-li-se lui
Teodor Balan şi Simion Ivanovici, şi lângă care a venit şi
studentul V. Marcu, demisionat din „Bucovina”, va
înfiinţa, la 21 mai 1905, o altă societate studenţească,
Societatea Academică „Dacia”, a cărei deviză era:
„Altarul de jertfă al naţiunii să fim şi sufletul neamului
nostru”, fondatorii ei aplecându-se cu precădere asupra
răspândirii românismului în rândurile ţăranilor
bucovineni şi a ridicării economice şi culturale a
satelor bucovinene. Pe lângă sprijinirea activităţii
cabinetelor săteşti de lectură şi a caselor naţionale, s-au
organizat cursuri gratuite pentru meseriaşii români şi un
serviciu de asistenţă juridică.
Membrii fondatori ai „Daciei” îşi motivau
despărţirea de „Junimea” şi înfiinţarea noii societăţi în
următorii termeni: „Progresul neamului, întărirea şi
consolidarea lui pe toate terenurile, îngrijirea de cele
spirituale ca şi cele materiale, deşteptarea conştiinţei sale
etnice şi pregătirea lui pentru lupta ce e silit să o lupte, să
fie îngrijirea statornică a studenţimei, să fie farul
conducător pe toate căile vieţii, pe care nici în ceasurile
56
cele mai grele ale vieţii sale să nu-l scape din vedere.
Acesta e stindardul studenţiei, nepătat, pe care pururea
trebuie să-l ţie sus şi neatins de micile inconveniente
silnice. Acesta-i idealul şi ne mângâiem cu credinţa că
nu e student care să nu-l recunoască, că nu e suflet de
român care să nu-l aprobe. Dară care sunt mijloacele cele
spre a ni le apropia tot mai mult şi cu paşi mai repezi de
acest ideal recunoscut de toţi? Acest punct e discutabil”1.
Societatea a primit numele de „Dacia” pentru a
ţine trează conştiinţa tineretului studios asupra originii
românilor şi asupra aspiraţiilor de unitate.
Considerând că centrul de greutate al activităţii
lor pe tărâmul naţional trebuie să se afle la sate, studenţii
de la „Dacia” au pornit o acţiune cu profunde implicaţii
naţionale, aceea de înfiinţare a societăţilor de arcaşi în
satele bucovinene.
Statutele arcăşiilor au fost publicate în presă şi
apoi în broşuri, care au fost răspândite la sate. Ele vor
avea şi un imn propriu, „Marşul arcaşilor” pe un text
de V. Huţanu şi muzica Emilian Sluşanschi, care va fi
folosit la festivităţile organizate cu membrii lor.
Presa cernăuţeană anunţa, încă de la 8 ianuarie
1905: „Arcaşii se vor numi […] reuniunile flăcăilor de
pe la sate, al căror scop va fi îndeletnicirea cu arme de
foc, cu gimnastica şi ajutor în caz de incendii. Ruşii au
deja aceste societăţi numite Sicz. E timpul suprem ca şi
noi românii să organizăm holteimea şi gospodarii tineri.
Numirea cea mai potrivită pentru aceste reuniuni este
arcaşul, pentru că ştiut este că arcaşii sub Ştefan Vodă au
1 Filaret Doboş, Societatea Academică Română Dacia. 25
de ani de viaţă studenţească. 21 mai 1905 – 21 mai 1930,
Cernăuţi, 1930, p. 23.
57
jucat primul rol. Arcaşii lui Ştefan cel Mare au devenit
legendari”1.
Inspirându-se din organizaţiile Sokol ale cehilor
şi polonezilor, rutenii au înfiinţat în satele mixte
organizaţii Sicz care, sub masca de pompieri voluntari,
erau organizaţii paramilitare, cele mai multe fiind
conduse de preoţi şi învăţători galiţieni, şovini
înverşunaţi, duşmani declaraţi ai românilor autohtoni.
Aceste organizaţii exercitau o adevărată teroare
împotriva populaţiei româneşti din comunele mixte,
împiedicând ţăranii români să ia contact cu
conducătorii lor fireşti, opreau studenţii şi intelectualii
să pătrundă în satele unde românii erau copleşiţi de
către străini pentru a stăvili propaganda românească în
sate cu populaţie mixtă.
Se ştie că stăpânirea austriacă a sprijinit, în
Bucovina, elementul german şi cel evreiesc (care era
vorbitor al unei limbi germane impecabile) pentru a-l
face stăpânitor definitiv în provincie şi arbitru între
ruteni şi români care se aflau într-o continuă luptă
adesea nedreaptă, întrucât coloniştii galiţieni erau
sprijiniţi pe toate planurile, în detrimentul românilor.
Perioada cea mai grea pentru români a început în
prejma lui 1900, când s-a declanşat o eră de sălbatice
persecuţii împotriva neamului românesc de către
guvernatorul Friedrich Bourguignon de Bamberg, care
a dat concurs făţiş rutenilor să se organizeze şi să se
dezvolte sub aspect cultural.
Având în vedere scopul declarat, organizaţiile
rutene se bucurau de sprijinul oficialităţilor austriece,
care le subvenţiona. Astfel, de pildă, în şedinţa
1 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, 8 ianuarie 1905.
58
Comitetului Ţării dela 20 aprilie 1903, un număr de 33
de Sicz-uri ucrainene a primit o subvenţie în suma de
4.600 cor. (500.000 lei).
În aceste condiţii, trebuia desăvârşită organizarea
culturală a ţărănimii. Vechile cabinete de lectură, acele
cazinouri populare, nu păreau să fie organizaţia care să
ducă, în deplin succes, la atingerea acestui scop,
deoarece aveau o structură învechită, iar activitatea lor
s-a redus la aranjarea de petreceri populare. Era
necesară o structură nouă, care să fie opusă cu energie
asalturilor tot mai îndrăzneţe ale străinilor asupra
caracterului românesc al Bucovinei. Pentru aceasta,
Florea Lupu a propus înfiinţarea organizaţiilor
arcăşeşti şi a întocmit statutul tip.
Arcăşiile au izvorât din aceeaşi necesitate ca şi
cabinetele de lectură: de a apăra neamul românesc din
Bucovina împotriva încercărilor de înstrăinare din
partea guvernului austriac.
În prefaţa regulamentului societăţii arcăşeşti se
motiva că „Puterile tinere trebuie organizate şi conduse
ca puterile lor să fie binele neamului şi al omeniei”. Se
sublinia apoi că „e în interesul intelighenţiei de la sate ca
să se apuce serios de muncă şi să creeze în fiecare sat
Arcaşii şi cu cât va face-o aceasta mai degrabă, cu atâta va
putea pune mai de timpuriu stavilă mizeriei ce bântuie
poporul şi-şi va putea câştiga meritul de-a fi fost o
adevărată plăsmuitoare şi păstrare a unui neam
viguros”1.
Alături de scopul oficial de „a stinge focuri
1 Idem, Societatea Academică Română Dacia. 25 de ani de
viaţă studenţească. 21 mai 1905 -21 mai 1930, Cernăuţi, 1930, p.
23.
59
(incendiuri) şi a cultiva dezvoltarea fizică prin
gimnastică şi atletică”, arcăşiile îşi propuneau să
activeze şi pentru dezvoltarea culturală şi social-
economică a membrilor săi. Pentru îndeplinirea
scopurilor sale, Societatea „Arcaşul” îşi propunea
următoarele mijloace: „exerciţii de pompieri; exerciţii
gimnastice şi atletice; organizarea de cortegii
pompoase, de producţiuni gimnastice, muzicale,
declamatorii şi teatrale; întreţinerea de coruri vocale şi
muzicale, de cabinete de lectură şi de biblioteci
poporale; întreţinerea de cursuri didactice şi de
conferinţe folositoare”1.
Membri ai arcăşiei puteau fi numai români, iar
cei care erau neştiutori de carte aveau datoria să înveţe,
într-un an, să citească şi să scrie.
Arcăşiile au fost societăţi ai căror membri erau
educaţi în sensul cultivării cu îndârjire a spiritului de
fraternitate, a limbii române şi a datinilor strămoşeşti2,
educarea în spirit naţional a tineretului pentru a-şi
putea atinge scopul propus: rezistenţa dârză la tendinţa
de deznaţionalizare a elementului românesc şi
pregătirea pentru lupta de înfăptuire a marilor idealuri
naţionale ale românilor.
Iniţiatorii şi-au dat seama că este necesară
înfiinţarea unui alt „soi de asociaţii care să fie mai
aproape de mentalitatea rudimentară a ţărănimii
noastre. Revistele trebuiau abandonate, iar în locul lor
trebuiau aduse steaguri, costume, brâie, în locul
cetitului au fost introduse exerciţii gimnastice, tot
1 Regulament pentru înfiinţarea şi conducerea societăţii de
„Arcaş”, Cernăuţi, 1906, p. 12 seq. 2 Vezi T. Balan, Arcăşiile din Bucovina, Cernăuţi, 1926.
60
lucruri care pot fi înţelese şi gustate de ţărani”1.
Prima arcăşie a fost înfiinţată în localitatea
Cuciuru Mare, în august 1905 (apoi în 1906, la Ceahor
şi Voloca), în inima Codrilor Cosminului. La
festivităţile ce au avut loc cu acest prilej, alături de cei
250 de arcaşi, au participat delegaţi ai Societăţii
„Dacia”. Studentul Filaret Doboş, evocând tradiţiile
glorioase ale românilor arăta că „ ...aceste pământuri
le-am moştenit de la strămoşi, pe ele suntem crescuţi,
pe ele suferim nevoi, pe ele batem veseli cu opinca
când scripca şi cobza ne îndeamnă la horă şi arcan”2.
Un an mai târziu, cu ocazia inaugurării arcăşiei
la Cacica, unul din participanţi arăta că: „arcaşii vor fi
ceata care va frânge toate valurile duşmane; arcaşul va
apăra ca odinioară, averea românului, limba, legea şi
gloria strămoşească”3.
În judeţul Câmpulung Moldovenesc, prima
arcăşie a fost înfiinţată în comuna Frumosu, la 26
februarie 1906.
În mai 1906 desfăşurau activităţi deja circa 30 de
arcăşii. Nu după multă vreme, în mai toate aşezările
din Bucovina exista câte o societate Arcaşul. În pofida
măsurilor de îngrădire luate de autorităţile habsburgice,
până în 1912 au fost înfiinţate peste o sută de arcăşii,
care prin activitatea lor au impulsionat viaţa naţională
a satelor bucovinene, iar la începutul războiului
aproape că nu exista sat în care să nu fie arcăşie.
În momentul declanşării acţiunii de constituire de
arcăşii, entuziasmul care a cuprins pe români a fost
1 Ibidem, p. 4.
2 Apud Emilian Dan – Petrovici, op. cit., p. 338
3 Teodor Balan, Arcăşiile din Bucovina, Cernăuţi, 1926, p.
7.
61
impresionant. Pentru a ilustra acest aspect, spicuim din
câteva scrisori adresate „Daciei” pentru a cere ajutor
sau pentru a mulţumi, Astfel, arcaşul Gh. Lavric din
Vicovu de Sus invită „Dacia” la adunarea generală a
societăţii: „Dară noi straşnic tare din toată inima şi tare
vă rugăm, că noi nu ştim cum să ţinem gineral
ferzamnunc [adunare generală]”, iar în altă scrisoare
adresează „Mulţumitele noastre cele mai profunde
pentru truda ce aţi avut-o ostenind până la Vicov spre a
ne trezi din somnul cel vecinic, că n-avem pe cine să
mai întrebăm să ne îndrepte pe drumul drept decât pe
D-voastre”.
Secretarul arcăşiei din Straja, învită „Dacia” la
sfinţirea steagului „care se va face de Sâmbătă ce vine
în 2 săptămâni şi tare mă rog să ne sprijiniţi cu
învăţături, cum avem de făcut aceasta, că Straja se ţine
cam sus şi-i curat tineret şi îi în mijlocul Bucovinei şi
lângă Mănăstirea Putnei. Aşa mi se pare că învie
Ştefan cu steagu’ şi arcaşii lui la mare lucru. Odată
acest lucru aşa a rămâne cum a fost!”
Răzeşii din Ropcea învită „Dacia” la „serbare
împodobind-o Dv. cu vorbe frumoase despre scopul
societăţii Arcaşul”, iar arcaşii din Banila
Moldovenească scriu, după sfinţirea steagului :
„Multămim la domnişorii de la Dacia că n-au lăsat să
fie Banila prăpădită sau rusască, cât suntem români”,
pe când locuitorii satului Gemenea cereau statutul
pentru arcăşie, „căci suntem în mare pericol, ca
contrarii românilor să facă Sicz!”1.
1 Vezi Filaret Doboş, Societatea Academică Română
Dacia. 25 de ani de viaţă studenţească. 21 mai 1905 – 21 mai
1930, Cernăuţi, 1930, p. 23.
62
Caracterul naţional al acestor societăţi era pus în
evidenţă de însemnele de arborare înscrise în statut:
„societatea are un steag roşu-galben-albastru, membrii ei
activi poartă panglică roşă-galbănă-albastră, cu
inscripţia: Arcaş din...” „Toţi românii au înţeles că, sub
pretextul unor organizaţii al căror scop era, în mod
oficial, formarea unor grupe de pompieri, se făcea, de
fapt, operă de educaţie naţională, de ridicare spirituală a
românilor, de trezire a conştiinţei de neam”1.
Concepute ca societăţi de propagandă naţională
în rândurile tineretului de la sate, arcăşiile au
desfăşurat, sprijinite şi de celelalte societăţi culturale,
acţiuni ce au contribuit la dezvoltarea conştiinţei
naţionale, la emanciparea ţărănimii române pe plan
cultural, social-economic şi politic.
Împotriva arcaşilor şi a conducătorilor lor s-a
acţionat pe toate căile pentru a-i descuraja sau pentru a-i
discredita. Spre exemplu, unui arcaş din Vicovu de Sus i se
refuza de Prefectură eliberarea unui permis pentru
exercitarea meseriei sale pentru a nu-l concura pe neamţul
care practica aceeaşi meserie în acelaşi sat, sub un pretext
mărunt, Parchetul din Cernăuţi a percheziţionat în 27
august 1908 localul „Daciei”. La Gemenea şi Ceahor,
rutenii protejaţi de jandarmi au înfăşurat tricolorul pe câte
un porc pe care îl plimbau prin sat, strigând: „Iată un
arcaş”,
O contribuţie foarte importantă a avut societatea
„Dacia” în susţinerea învăţământului românesc în
localităţile cu populaţie mixtă română şi ruteană, în
1 Dan Jumară, Societăţile culturale academice româneşti
din Bucovina în perioada interbelică, Editura Alfa, Iaşi, 2005, p.
77.
63
care, de regulă, autorităţile favorizau pe ruteni.
Condica cronicală a Parohiei Gemenea consemnează,
în legătură cu bătălia pentru impunerea limbii române
în şcoala din localitate, următoarele, pe care le
reproducem in extenso, pentru a se putea observa
contextul în care activau societăţile culturale şi, în
speţă, „Dacia”:
„Ca în alte comune mixte cu populaţiune română
şi ruteană în Bucovina, aşa şi în comuna Gemene s-au
apucat conducătorii fireşti ruteni din Cernăuţi, să
rutinizeze cu desăvârşire şi comuna aceasta precum ni-
au rutenizat în ţara noastră mai multe sate româneşti.
La această slăvizare a satului acestuia au pus la cale
conducătorii propagandei rutene pre învăţătoriul local
rutean Dumitru Antoniuc, ca să aţâte pre poporul de
aice în contra păstoriului sufletesc local, dupre vorba
veche a sfintei scripturi «bate-voi păstoriul, şi voi
răsipi turma». Aşa a înscenat acest învăţătoraş în
decursul verei şi toamnei acestui an lupta aceasta
contra românilor şi a păstoriului sufletesc de aice, a
căutat să-şi căştige mai mulţi lipaşi în comună însă din
cauza încrederei şi stimei prea mari ce o au poporenii
faţă cu preotul lor, ce-i păstoreşte timp de preste 22
ani, n-a putut afară de vreo câţiva oameni mai decăzuţi
în comună să-şi câştige mai mulţi lipaşi, şi a
conchemat o adunare poporală în vara trecută, 1909, la
carea a invitat câţiva huţani din Ruşii-Moldoviţei şi pe
preotul gr. cat. din Câmpulung, cu un medic de
naţionalitate ruteană şi confesiunea gr. cat. La această
adunare convocată în şcoala poporală de aice fără o
încuviinţare de cătră forurile competente, n-au luat
parte fruntaşii poporului nostru român, ci numai pleava
poporului rutean din comună şi intelectualii sus numiţi
64
invitaţi de învăţătoraşul sus numit. În această adunare
au îndemnat învăţătoriul acesta cu cei alalţi
intelectuali, pre oamenii adunaţi, ca să ceară în şcoala
şi biserica de aice numai limba ruteană, le-au esplicat
că această comună este de origine ruteană, i-au pus la
cale să ceară preot de naţiune ruteană ş. a.
După aceste adunări a denunţat acest învăţătoraş
rutean pre preotul de aice cu colorile cele mai negre la
Consiliul Şcolar al Ţării şi de district, apoi la Guvernul
Ţării din Cernăuţi ca pre un preot de tot negligent şi
neapt pentru această comună, ca pre un preot ce
desnaţionalisează totul ce este rutean în această
comună, cerând în aceste arătări în numele poporului
de aice un preot rutean; ba acest învăţătoriu punea pre
oameni la cale ca să treacă la legea unită gr. cat., dacă
nu li se va face pe plac.
Contra acestor uneltiri ucrainomane a convocat
preotul local împreună cu preoţii de pe valea Suhei,
domnii părinţi Ioan Tonegariu din Negrileasa şi Ioan
Iliuţ din Ostra, învăţătorii din satele învecinate însă cu
permisiunea î. r. Capitanat districtual din Câmpulung,
în sala primăriei comunale de aice, unde prin oraţiuni
potrivite s-a deşteptat în poporul român de aice simţul
naţional, s-a îndemnat poporul la trezire, la trimiterea
copiilor la şcoală, în care să ceară poporul întroducerea
limbei naţionale române ca limbă de instrucţiune şi să
nu să lese poporul amăgit de cei venetici galiţieni
veniţi aici cu torba, puindu-le oamenilor noştri la inimă
legea noauă electorală, să nu aleagă la conducerea
destinelor comunei pre ovrei, şi îndemnându-i să ţină
strânşi şi tare la legea şi naţiunea strămoşilor noştri,
carii şi-au vărsat sângele pe aceste plaiuri pentru legea
şi naţiunea din care ne tragem. În urma tuturor
65
acestora, au înăintat apoi deputaţi ruteni în Camera
(Dieta) ţărei din Cernăuţi, în luna decemvre a. c. o
interpelare în contra preotului local în sensul denunţării
învăţătorului local, care denunţare o înăintă
preşedintele Guvernului ţărei din Cernăuţi domnul dr.
Octavian cavaler de Bleileben de Battenberg cătră
Excelenţa Sa domnul Archiepiscop şi Mitropolit
Vladimir de Repta, ca să facă o remedură în afacerea
aceasta ardentă a rutenilor, eară Excelenţa Sa Înalt Prea
Sfântul Mitropolit îi trimite preotului local această
interpelaţie tradusă din limba ruteană în limba germană
spre rectificare. Preotul local se rectifică Prea
Venerabilului Consistoriu după adevăr şi conştiinţă,
întonând în această rectificare, cum că aice, atât în
biserică cât şi în şcoală, a fost limba română la
serviciul bisericesc şi în uricul de fundăţiune al şcoalei
de aice stă răsvedit, că limba de instrucţiune are să fie
în şcoală limba cea românească. […].
Luptele între români şi ruteni, precum în întreaga
Bucovină aşa şi în comuna de aice, se continuă şi în
decursul anului acestuia [1910] cu o învierşunare mai
mare ca în trecut, cerând rutenii tineri (ucrainii) de la
forurile mai înalte din Viena despărţirea diecesei şi a
Fondului Religionar gr. or. al Bucovinei în doauă părţi
însă Prea bunul nostru şi vrednicul Archiepiscop şi
Metropolit Excelenţa Sa dl. Vladimir de Repta s-a opus
cu bărbăţie acestor uneltiri ucraine şi s-a întrepus
pentru diecesa periclitată pe lângă forurile mai înalte
până la Maestatea Sa Prea Luminatul nostru Împărat
Francisc Iosif I la Viena, şi a făcut pe un timp
zădarnice încercările rutenilor de a face sciziune în
biserica noastră ort. or. din ţeară cu caracter încă
românesc.
66
În vara anului 1910 se continuară aceste lupte şi
în comuna de aice cu o învierşunare nemaipomenită
între locuitorii români şi ruteni. Rutenii tineri
intelectuali din Cernăuţi – precum deputaţii rutenilor
din Bucovina – faimoşii şi marii naţionalişti Pihuleac
şi vicemareşalul Ţării Smal Stoţchi, cu teologi – preoţi
şi alţi aderenţi de naţionalitate ruteană pătrund până în
aceste plaiuri româneşti, ţin adunări cu poporul de aice,
eară mai cu seamă în contra preotului de aice, cu
scopul ca să capete pe un preot de naţionalitate ruteană
în această comună de origine românească.
Spiritul tuturor uneltirilor ucraine este
învăţătoriul de aice Dumitru Antoniuc, carele este
foarte mult sprijinit în urma protecţiunei ce o are la
conaţionalii săi în Cernăuţi, de cătră guvernul Ţării. În
contra acestor uneltiri ucrainomane periculoase
bisericei şi naţiunii noastre s-au întreprins toţi paşii
necesari de cătră păstoriul sufletesc de aice împreună
cu preoţii şi învăţătorii români din această împrejurime
la Societatea pentru Cultură şi Literatură Românească
din Bucovina, la Cernăuţi, carea fără întârziere a sărit
întru ajutoriul românilor de aice. […]
În urma încuragiărilor primite de la domnul
consilier consistorial Dionisie cavaler de Bejan,
parochul local a întreprins paşii necesari întru purtarea
acestor lupte naţionale şi a conchemat adunări poporale
împreunate cu petreceri poporale, declamări, oraţiuni şi
representări de icoane vii ale celor mai mari voievozi şi
eroi români din trecut până astăzi prin chinomatograf,
adus aice de cătră studenţii academici români din
Cernăuţi, de la Societatea academică română „Dacia”,
în frunte cu marele naţionalist dl. George Tofan,
profesor la Şcoala Normală din Cernăuţi, în ziua de Sf.
67
apostoli Petru şi Paul, chramul bisericii locale. În
această comemorabilă zi, au ţinut Reuniunea
învăţătorilor români din districtul Câmpulungului
conferenţa ambulantă în grădina gospodariului,
epitropului bisericesc şi membrului din Partidul
Poporal districtual Gavriil Covalschi, din Gemene, în
frunte cu dl. inspector şcolar districtual din Câmpulung
Dumitru Teleaga. La această adunare şi petrecere
poporală au participat toţi fruntaşii şi cărturarii români
din districtul Câmpulungului şi Homorului, pe lângă
cei din întreaga împrejurime.
La serviciul dumnezeiesc, în biserica de aice,
celebrat de parohul local, au participat corul plugarilor
din Câmpulung şi corul copiilor de la şcoala din
Stulpicani, sub dirigenţa tânărului învăţător din
Stulpicani Teodor Blanar, carele a pus prin cântările
bine executate în uimire pre publicul auditor, eară mai
ales pre ţăranii de aice, carii cu lacrimi în ochi se
deplângeau că ei nu au fericirea să audă pre copiii lor
cântând în sfânta biserică cu învăţătoriul în limba cea
dulce românească.
Acestea toate s-au fost pus la cale în ziua deamnă
de amintire din 3 iunie 1910 stil nou, când s-a
conchemat de către parochul local în anul acesta prima
adunare poporală în Gemene, în grădina vrednicului şi
ospitalului gospodar Gavriil Covalschi. În această
adunare, la carea au participat, afară de poporul român
de aice cu cărturarii săi, toţi cărturarii români cu preoţi
şi învăţători şi mulţi ţărani din întreaga împrejurime, s-
au hotărât înăintarea mai multor petiţiuni la forurile
mai înalte, cu sub-semnături din partea locuitorilor
români de aice pentru înfiinţarea despărţiturei române
la şcoala de aice, precum şi înfiinţarea societăţii
68
„Arcaşul”. Şi la această adunare s-a celebrat dimineaţa
sfânta liturghie în biserica locală, la carea au cântat
şcolarii din Stulpicani sub diriginţa învăţătorului din
Stulpicani Toader Blanar. […].
Despre prima adunare poporală din 3 iunie 1910,
carea a reuşit aşa de splendid şi a împus în mod aşa de
înălţător tuturor rutenilor, care erau aice adunaţi şi din
Cernăuţi în contra românilor, din ură de tot mare şi din
invidie pentru reuşita cea bună a adunării, i-au spart
parochului local geamurile de la fereştele casei
parochiale în pre-seara zilei de 9 iulie stil nou; se vede
că oameni puşi de către conducătorii fireşti ai
ucrainilor.
Întru sprijinirea cauzei naţionale a românilor de
aice periclitaţi, şi-au mai câştigat merite nepieritoare
dl. Vasile Gheorghiu, protopresviter şi profesor î. r. de
la Facultatea Teologică a Universităţii „Francisc
Iosefine” din Cernăuţi şi domnul cassariu de la visteria
Ţării din Cernăuţi Vasile Jemna, carii cunoscând bine
pericolul ce ameninţă pre românii de aice, au mijlocit
de la Societatea pentru Cultura şi Literatura Românilor
din Bucovina sume considerabile de bani ca
subvenţiune pentru societatea „Arcaşului” de aice şi
cărţi poporale pentru lectură.
În urma neobositelor trude aduse pe altarul
naţiunei române de către parochul local cu
mărinimosul sprijin al vrednicilor anteluptători români
amintiţi mai sus, s-a înfiinţat după multe lupte amintite
în comuna Gemene societatea română „Arcaşul”, cu
menirea de a apăra interesele românilor periclitaţi de
pe aceste plaiuri istorice din trecut, în ziua
comemorabilă din […], în care zi s-a sânţit şi steagul
tricolor românesc după amiazăzi la 2 oare de către
69
parochul local cu asistenţa preoţilor domnii expoziţi
parochiali Ioan Tonigar din Negrileasa şi Ioan Iliuţiu
din Ostra.
La această serbare solemnă naţională pentru
românii de aice au mai participat: dl. profesor George
Tofan cu studenţii academici români de la Societatea
academică „Dacia” din Cernăuţi, dl. notar î. r. dr.
Blându din Gura Homorului cu învăţători de acolo şi
din această împrejurime, dl. pretor î. r. din Stulpicani,
cu judecătorii, popor numeros din loc şi împrejurime.
Ca naşi la sfinţirea steagului au funcţionat dl. pretor î.
r. Alexie Bendas cu preoteasa Maria Popescu, dl. dr.
Nic. Blându î. r. notar, şi dl. profesor George Tofan. La
baterea ţintelor pe steag s-au adunat şi sume frumoase
de bani la cassa Arcaşului. […].
La ceastă serbare s-a explicat bravilor arcaşi, de
cătră domnul profesor George Tofan, originea şi
însemnătatea arcaşilor pe vremurile cele vechi, când
năvăleau hoardele barbare în părţile locuite de români,
îndemnându-i ca, şi ei, ca şi arcaşii din vechime, deşi
nu cu armele ca ei, ci cu armele intelectuale să apere
limba, legea şi moşia strămoşească de potopul ucrain
din Galiţia şi de alte neamuri duşmane naţiunii române.
Afară de aceste adunări naţionale poporale
române, s-au mai ţinut în loc, în decursul anului
acestuia, şi alte adunări şi petreceri poporale de către
societatea „Arcaşul”, în care s-au dezbătut afacerea
punerii cadastrului naţional, pentru alegerile în Dieta
Ţării după legea noauă electorală, în carea fiecare
naţiune are a-şi alege deputatul său naţional în Dieta
Ţării şi apoi afacerea despre recensământul sau
70
numărarea poporului tot la 10 ani”1.
Înfiinţarea Arcăşiilor într-un număr mare de sate a
adus foloase imediate în plan politic. La alegerile parţiale
pentru parlament în judeţele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret,
din toamna anului 1905, românii au solicitat sprijinul
studenţimii pentru susţinerea în alegeri a lui Aurel Onciul.
După o campanie electorală de peste două luni, condusă de
studenţi „Daciei”, cu un rol hotărâtor al ţăranilor români
înscrişi în Arcăşii, candidatul român a fost ales. După
comunicarea rezultatelor, Gheorghe Tofan se adresa
studenţilor de la „Dacia” în următorii termeni: „Vă felicit
călduros la grandiosul succes ce l-aţi obţinut. E desigur
cel mai frumos succes politic ce l-au obţinut românii
bucovineni de când există viaţă constituţională şi o
privelişte neuitată mi-a arătat această zi: poporul unit,
conducătorii uniţi, toate păturile unite, apărând domeniul
naţional!”2
După război, în 1922, în vederea realizării unei
unităţi de acţiune a arcăşiilor, a fost redactat un statut
unic pentru toate societăţile, care prevedea crearea
Uniunii Societăţilor Arcăşeşti cu un Comitet Central şi
un Birou de conducere cu sediul la Cernăuţi, precum şi
comitete şi birouri judeţene. Abia în anul 1928 s-a
întrunit la Cernăuţi un număr de arcăşii care
recunoşteau acest statut şi care au constituit doar
birourile judeţene.
Văzând că organizarea arcăşiilor este anevoioasă,
studentul Dumitru Străchinaru, care era sufletul
mişcării arcăşeşti în anul 1930, aflând de intenţia
autorităţilor de a înfiinţa Senatul Cultural pe lângă
1 Condica cronicală a Parohiei Gemenea.
2 Filaret Doboş, op. cit., p. 49.
71
Ministerul Instrucţiunii Publice, se adresează la data de
1 octombrie 1932 ministrului de resort cu o cerere prin
care solicită ca cele peste 70 de arcăşii să fie integrate
mişcării culturale proiectate, iar cu ocazia vizitei lui
Carol II la Cernăuţi (25 mai 1933) s-a cerut ca
societăţile arcăşeşti să fie primite sub înalta protecţie
regală. Un an mai târziu se pune problema afilierii
societăţilor arcăşeşti la Oficiul de Educaţie a
Tineretului Român (O. E. T. R.), care avea să se voteze
la congresul societăţilor arcăşeşti (care fusese
planificat pentru toamna anului 1914) din 11-12
noiembrie 1934.
Câtă importanţă a fost acordată acestui
eveniment, se poate observa din lista participanţilor
care au luat cuvântul: preotul Puiu, delegatul
Mitropoliei, ministrul Ion Nistor, generalul Manolescu,
în numele Ministerului Instrucţiunii, colonelul
Georgescu, reprezentantul armatei, profesorul D.
Marmeliuc, primarul oraşului Cernăuţi, prefectul
Gheorghe Vântu, maiorul Teofil Sidorovici,
reprezentantul O. E. T. R., generalul Zadik, inspectorul
şef Filaret Doboş, Lunguleac, secretarul Ligii
Antirevizioniste, Popescu, în numele Fundaţiilor
Regale, profesorul Grigore Nandriş, în numele
Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în
Bucovina, studentul Buzdug, în numele Centrului
Studenţesc, profesorul Grigore Raţiu, în numele
cercetaşilor.
După congres, activitatea de înfiinţare a
arcăşiilor se intensifică, ajungându-se în iulie 1937 la
un număr de 150 de societăţi arcăşeşti.
Acţiunea cea mai mare care a fost organizată
vreodată de arcaşii bucovineni s-a consumat la 2 iulie
72
1937, în comuna Bucşoaia, satul natal al lui Teofil
Sidorovici, cu ocazia inaugurării stadionului şi a
sfinţirii şcolii din localitate, când a avut loc festivitatea
de încadrare a arcăşiilor bucovinene în Oficiul de
Educaţie a Tineretului Român. La festivităţi a
participat regele Carol II, Mihai, Principele de Alba
Iulia, care se întorceau dintr-o vizită efectuată în
Polonia, un număr mare de reprezentanţi ai guvernului,
politicieni, ziarişti şi o asistenţă de circa 50.000 de
oameni. Cu ocazia aceasta i s-a acordat regelui titlul de
Mare Vornic al Arcăşiilor Români.
În legătură cu această festivitate s-a realizat un
film de propagandă intitulat Serbările de la Bucşoaia
(1937)
În 1943 se consemna că „Arcăşiile bucovinene, a
căror muncă, de la înfiinţarea lor şi până în clipa
prăbuşirii Austriei, a contribuit în largă măsură la
menţinerea conştiinţei româneşti în satele din
Bucovina, conştiinţă care a fost cel mai puternic suport
al Unirii din 1918, — au fost silite de vitregia
împrejurărilor să-şi înăbuşe în ultimii ani, viaţa, sub
tăcere şi lipsă de activitate. Abia serbările Unirii din
anul acesta au îngăduit arcăşiilor să-şi manifeste
existenţa colectivă”1. Delegaţii de arcaşi din toate
judeţele bucovinene, cu steaguri şi în pitoreasca lor
ţinută reglementară, au participat la aceste serbări. Cu
acest prilej arcăşiile prezente şi-au ales un comitet
central, alcătuit din Filaret Doboş, preşedinte, şi S.
Coroamă, V. Doboş, T. Mihăiţă, C. Burlă, V. Streangă,
E. Rodeanu, I. Şârghie, G. Berciu şi L. Şandru,
1 Pe urmele vremii, în „Revista Bucovinei”, Cernăuţi, an II,
nr. 11/1943, p. 569,
73
membri. În acelaşi timp, arcăşiile au hotărât unanim,
afilierea lor la Societatea pentru Cultura şi Literatura
Română în Bucovina, sub a cărei supraveghere vor
putea în viitor, să-şi desfăşoare activitatea
nestingherite. Din păcate, noile condiţii politice
ulterioare anului 1944 nu au mai făcut posibilă
activitatea acestor societăţi.
O altă înfăptuire meritorie a Societăţii Academice
„Dacia” a fost mobilizarea, în vara anului 1906, a peste
două mii de ţărani pentru deplasarea la Bucureşti, la
Expoziţia generală.
Încă din ianuarie 1906, românii bucovineni au
constituit un comitet care s-a ocupat de pregătirea
deplasării la Bucureşti a unui număr cât mai mare de
români bucovineni, subliniind că „Datoria noastră
naţională este să participăm cu toţii la expoziţia din
Bucureşti şi să expunem cât de multe şi alese obiecte. Cu
cât mai mândră va fi participarea noastră la expoziţia din
Bucureşti, cu atât mai bine va fi dovada dată că
dezvoltarea noastră sub dominaţia habsburgică a ţinut pas
cu dezvoltarea culturală din Regatul României”1.
Şi munca studenţilor de la „Dacia” a putut
determina aprecierea făcută de ziarul „Vocea
poporului” cu referire la deplasarea românilor
bucovineni la expoziţia de la Bucureşti: „Astăzi o
putem mărturisi fără înconjur că străinii din Bucovina
şi presa lor aveau perfectă dreptate, când spuneau că
«excursiunea ţărănimii bucovinene la Bucureşti a fost
un act de înfrăţire pan-românească, menit să tulbure
minţile românilor din Bucovina cu idei iredentiste»”2.
1 Ibidem, p. 26.
2 Apud Ibidem, p. 72.
74
Pentru toamna anului 1914, „Dacia” a planificat să se
ţină la Suceava un prim congres al arcăşiilor, cu scopul de a
alege o conducere unică sub forma unui comitet, care să
urmărească desfăşurarea de acţiuni unitare la nivelul
provinciei şi angrenarea tuturor forţelor, căci arcăşiile
deveniseră principalul instrument de luptă naţională
românească.
Odată cu izbucnirea primei conflagraţii mondiale şi
cu mobilizarea din 28 iulie 1914, care a angrenat Bucovina
în operaţiuni militare timp de patru ani şi trei luni, societatea
„Dacia” îşi încetează activitatea pentru o lungă perioadă de
timp. Membrii ei s-au împrăştiat, mulţi fiind mobilizaţi şi
trimişi pe câmpurile de luptă ale Europei. Peste tot au fost
urmaţi, adesea la curţile marţiale, de dosarele secrete
întocmite de colonelul Fischer, vestitul cerber al Bucovinei,
în care era prezentată activitatea fiecăruia în ultimii nouă ani
(de la înfiinţarea „Daciei”) şi acuzaţi de propagandă daco-
română.
Iată ce scria Filaret Doboş, în 1916, din Fălticeni:
„Vijelia răsboiului ni-a pustiit patria şi sub furia ei s-au
prăbuşit şi florile plăpânde ale muncii noastre juvenile.
Din tovarăşii Dacieni mulţi au pierit pe câmpiile
viforoase ale Galiţiei şi Serbiei, făcându-şi datoria faţă
de jurământul prestat, mulţi mai luptă şi vor lupta până
la sfârşit, făcându-şi datoria faţă de străinul stăpânitor
aşa cum şi-au făcut-o părinţii şi moşii lor în toate
răsboaiele, câte le-a avut Austria de 140 de ani
încoace. Mulţi am pribegit la fraţii din regat în speranţa
că-i vom putea îndupleca să meargă cu noi cu toţii, ca
să dezrobim pământul eroilor de la Cosmin şi să
răsbunăm tot amarul celor 140 de ani de înstrăinare,
sbucium şi durere. Încă n-am pierdut speranţa că aşa o
75
să fie!”1
Un număr mare de dacieni au luptat ca ofiţeri
voluntari în armata românească, precum Nicolai
Grămadă, Ion Petriuc, Dimitrie Strugariu, Nicolae
Lutic, Mihai Polocuşeriu, George Chira, Ştefan Chiraş,
iar o altă parte a acestora a îndeplinit cu abnegaţie
importante misiuni militare sau civile care le-au fost
încredinţate în timpul războiului de către autorităţile
române, printre aceştia numărându-se Dimitrie
Logigan, Simion Boca, Vasile Ungurean, Constantin
Leontieş, şi mulţi alţii. Filaret Doboş a fost trimis ce
către Guvernul român la Kiev, ca membru al Comisiei
pentru organizarea repatrierii în România a românilor
bucovineni şi ardeleni din captivitatea rusească.
Tot dintre dacieni s-au ales cei care au contribuit
la constituirea „Legiunii” din prizonierii din Italia.
Fără nici o reţinere, deşi a înfiinţat arcăşiile,
societatea „Dacia”, al cărui punct cardinal în
programul său era răspândirea culturii în popor, a
colaborat îndeaproape cu cabinetele de lectură,
sprijinindu-le şi donându-le ziare, broşuri şi cărţi.
Foarte multe cabinete de lectură au mulţumit societăţii
în termeni foarte calzi. Cabinetul „Buciumul” din
Stulpicani scria că „Micile daruri sunt pentru noi
comori mari”.
O formă a activităţii societăţii s-a materializat în
aşa – numitele Congrese ale inteligenţei, primul având
loc în Ilişeşti, în 1905, sub conducerea lui Simion
Florea Marian. Acestei activităţi i s-au adăugat
1 Apud Filaret Doboş, Societatea Academică Română
„Dacia”. 25 de ani de viaţă studenţească. 21 mai 1905 – 21 mai
1930, Cernăuţi, 1930, p. 45.
76
reprezentaţiile teatrale susţinute de trupe de studenţi
dacieni, conferinţele, proiecţiile cu schiopticonul. O
atenţie deosebită s-a acordat învăţământului, şcolile
particulare fiind cu precădere susţinute. Au fost
organizate, în Cernăuţi, cursuri gratuite pentru
meseriaşi, care adesea nu ştiau carte, iar în ideea
înfiinţării de bănci populare săteşti, a iniţiat, începând
cu anul 1906, cursuri serale e contabilitate
După marea Unire, societatea „Dacia” şi-a reluat
activitatea la 30 martie 1919, neagreând nici ea ideea
înfiinţării unui Centru studenţesc. În schimb s-a revenit
la formula de dinainte de război, a unui Comitet
Central, în care fiecare societate îşi trimitea
reprezentanţii săi. Acest Comitet Central lua în
discuţie, în exclusivitate, doar probleme studenţeşti de
ordin general. Primul preşedinte al noului comitet,
înfiinţat în 1919, a fost un dacian.
Atenţia şi-o îndreaptă cu precădere asupra
ţinuturilor deznaţionalizate de peste Prut, unde a
desfăşurat o intensă activitate de trezire a sentimentului
naţional şi patriotic. Această activitate a fost sprijinită
de către armată, atât în timpul generalului Zadik, cât şi,
ulterior, în al generalului Mircescu. Armata, care avea
şi ea echipe de propagandă culturală a pus în zilele de
sărbătoare la dispoziţia dacienilor camioane sau câte
un vagon de tren pentru transportul membrilor în
diferite localităţi.
În acelaşi timp dacienii s-au implicat în
reorganizarea cabinetelor de lectură şi a arcăşiilor care
se desfiinţaseră din cauza războiului, şi au avut grijă de
viaţa spirituală a coloniilor româneşti înfiinţate în
zonele rutenizate. Astfel, lângă Iurcăuţi, în apropiere
de Zastavna, un grup de 41 de familii din judeţul
77
Rădăuţi au înfiinţat o astfel de colonie în anul 1925, pe
care au numit-o Straja Nistrului, şi dacienii au
prezentat aici un interesant program, asigurând
locuitorii de tot sprijinul lor.
O altă categorie de societăţi studenţeşti a fost cea
a societăţilor conservative, care îşi îndreptau atenţia
asupra propriilor membri. Prima, Întrunirea Academică
Română „Bucovina”, a fost înfiinţată în ianuarie 1880,
prin plecarea din „Junimea” a nouă membri, în frunte
cu Ştefan Cocinschi. Întrunire avea drept idee de bază
„iubirea de neam”, iar membrii ei purtau ca semn
distinctiv un chipiu roşu cu cocarda tricoloră şi o panglică
tricoloră la piept şi aveau deviza „În unire şi-n frăţie
vom trăi până-n mormânt!”, iar scopul precizat era:
„perfecţionarea reciprocă a membrilor pe teren
naţional-literar, dezvoltarea spiritului social, cultivarea
colegialităţii studenţeşti, promovarea intereselor
academice şi cultivarea corpului prin exerciţii
gimnastice”1.
Membrii Întrunirii erau fermi apărători ai
tricolorului, fiind recunoscuţi pentru atitudinea lor
intransigentă în privinţa onoarei naţionale şi personale.
În 1891, însuşi rectorul universităţii cernăuţene era
provocat la duel, în urma unor ofense aduse românilor
în general. „Buchezul Aurel Băleanu l-a obligat astfel
pe profesorul german să-şi retragă cuvintele
ofensatoare” 2
.
1 E. Tudan, Întrunirea Academică Română „Bucovina”, în
Românii din Bucovina. Privire istorică asupra dezvoltării lor pe
terenul cultural şi economic de la încorporarea Bucovinei la
monarhia austro-ungară, 1775-1906, Cernăuţi, Societatea
Tipografică Bucovineană, 1906, p. 367. 2 Vezi Dan Jumară, op. cit., p. 73.
78
Întrunirea Academică Română „Bucovina” a editat
Almanahul literar, care a apărut în 1903 şi 1905 şi care a
promovat autorii români din provincie.
O a doua societate conservativă a fost Întrunirea
Academică Română „Moldova”. Aceasta a fost
întemeiată în anul 1909, având acelaşi stat ca şi
„Bucovina”, diferenţierea făcându-se doar prin culorile
drapelului şi al ţinutei de gală. Deşi au participat la
activităţile studenţeşti organizate în vederea apărării
drepturilor românilor, membrii acestei societăţi nu s-a
remarcat în mod deosebit.
A treia societate de aceeaşi categorie, a studenţilor
de la Facultatea de Teologie, al cărei statut prevedea
„perfecţionarea reciprocă a membrilor ei pe terenul literar,
retoric, declamatoric şi muzical - bisericesc”, a fost
înfiinţată la 23 decembrie 1884, cu numele de „Academia
Ortodoxă, Societate pentru Literatură, Retorică şi Muzică
Bisericească din Cernăuţi”. Membrii societăţii şi-au adus o
contribuţie însemnată la opera de culturalizare a satelor,
susţinând conferinţe pe teme de morală şi religioase,
publicând, începând cu 1888 şi până în preajma primului
război mondial, Calendarul poporului bucovinean
(iniţiativa aparţinând lui Vasile Găină, Constantin Morariu
şi Victor Zaharoschi), o revistă umoristică „Săpunul” şi a
editat colecţia Biblioteca populară bucovineană1
Dispersarea studenţimii române într-un număr mare
de societăţi: „Bucovina”, „Academia Ortodoxă”, „Dacia”,
1 Vezi Corneliu Crăciun, Societăţile academice din
Bucovina. (I) „Arboroasa” şi „Junimea”, Fundaţia Culturală Cele
trei Crişuri, Oradea, 1997 şi Eugenia Glodariu, Asociaţiile
culturale ale tineretului studios român din Monarhia
habsburgică, 1860-1918, Complexul Muzeal de Istorie al
Transilvaniei, Cluj – Napoca, 1998, p. 95.
79
„Moldova” ar putea fi privită cu ochi critici în sensul
fărămiţării forţelor româneşti. Cert este că această grupare
a forţelor a condus la mobilizarea energiilor pe diferite
linii de luptă în vederea unei ţinte comune: afirmarea
energică a caracterului românesc. Studenţii români din
Cernăuţi, în orice societate studenţească ar fi fost
constituiţi, erau animaţi de un singur sentiment: „cel
curat românesc, fără compromisuri şi ascunzişuri, şi
urmăreau un singur ţel comun: înălţarea neamului
românesc”1. Chiar şi societăţile studenţeşti, ca
„Bucovina” şi „Moldova”, care au adoptat în exterior
anumite forme străine precum chipiu, flaus etc., au
făcut-o din dorinţa şi din intenţia de a capta studenţii
români care, iubitori de strălucire exterioară, puteau fi
ademeniţi şi înstrăinaţi în societăţi studenţeşti
internaţionale.
O primă încercare de a uni eforturile tuturor
societăţilor cultural-naţionale în activitatea de ridicare
a nivelului cultural, economic şi politic al poporului
într-un singur organism s-a făcut în 1908, la Suceava,
din iniţiativa lui Liviu Marian, când a fost înfiinţată
Liga Românilor.
Pentru realizarea scopurilor, conform organului
său de presă, „Foaia Societăţii Liga Românilor. Organ
pentru interesele societăţilor naţionale”, Liga
Românilor îşi propunea următoarele acţiuni:
cumpărarea de pământ şi distribuirea la familiile
româneşti, acordarea de sprijin material în caz de
nenorociri, sprijin pentru tineri la şcolile de comerţ şi
1 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura
română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi
realizări. Cernăuţi, 1943, p. 87.
80
meserii, procurarea unor articole pentru gospodării,
crearea unor instituţii de economie şi credit, redactarea
unor petiţii către autorităţi, pentru promovarea
intereselor românilor, înfiinţarea unor cursuri, prelegeri
şi şcoli (pentru agricultură, meserii, comerţ şi
industrie,) aranjarea unor expoziţii naţionale,
organizarea unor adunări festive, excursii în toate
părţile locuite de români1.
Imediat după război, la 19 noiembrie 1918,
doctorandul în teologie Ion ască încearcă să adune toate
societăţile studenţeşti în ideea unităţii de acţiune a
întregului tineret studios din Bucovina. Adunarea de
constituire s-a ţinut pe 23 martie 1919, dar ideea unităţii nu
a avut mulţi susţinători. Membrii societăţilor „Junimea”,
„Bucovina”, „Academia ortodoxă”, „Dacia” şi „Moldova”
au dorit reînceperea activităţii societăţilor respective. În
aceste condiţii, cei care nu aveau legături mai vechi cu alte
societăţi au constituit Centrul Studenţesc „Arboroasa”,
primul preşedinte fiind studentul doctorand în teologie
Domiţian Spânu.
Atât pentru faptul că avea în titulatură cuvântul
centru, cât şi pentru că a luat numele de „Arboroasa”, nu a
fost recunoscută de către celelalte societăţi, motiv pentru
care în primăvara anului 1921 îşi schimbă numele în
Cercul Studenţesc „Arboroasa”. Societatea „Junimea” care
se considera continuatoarea directă a vechii societăţi
„Arboroasa”, nu a recunoscut Cercul Studenţesc
„Arboroasa” până în anul 1933.
Noua societate a pus accentul pe activitatea în
mediul rural, pe munca de educare a copiilor, contribuind
1 „Foaia Societăţii Liga Românilor. Organ pentru interesele
societăţilor naţionale”, Suceava, an I, nr. 6/1909, p. 59-62.
81
în mod deosebit la realizarea unităţii spirituale a românilor.
Referitor la înfiinţarea Centrul Studenţesc
„Arboroasa”, raportorul „Junimii” din 1919 consemna:
„La mijloc nu era numai dorul explicabil de a vedea în
România Mare toată studenţimea română din Cernăuţi
într-o singură corporaţiune, mai erau şi alte doruri la
mijloc, mai puţin explicabile şi mai puţin lăudabile”,
menţionând cu satisfacţie că „Junimea” nu a dispărut
definitiv din peisajul cultural cernăuţean: „Soarta, logica,
dreptatea au vrut reactivarea”1.
La cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-
lea îşi desfăşurau activitatea Societatea Clubul Român
„Rarăul” din Câmpulung Moldovenesc, Societatea
Corală „Lumina” din Cernăuţi, care în 1906 înregistra
şase filiale, cu tot atâtea coruri populare, apoi
Societatea Doamnelor Române din Bucovina, care
avea preşedintă, în 1924, pe contesa Elena Popovici-
Logothetti2, Societatea Muzicală „Armonia” din
Cernăuţi, Verein zur Förderung der Tonkust în der
Bukowina (Societatea Filarmonică), Societatea
Germanilor creştini din Bucovina, care a jucat un rol
important în viaţa comunităţii germane, Însoţirea
orăşenilor români din Suceava3. Toate aceste societăţi
au avut ca obiective cultivarea şi răspândirea muzicii
1 D.J.A.N. Iaşi, fondul Colecţia Dugan, d. 4, f. 265.
2 Olga Ştefanovici, Societatea Doamnelor Române din
Bucovina, în Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, XVII –
XVIII – XIX, 1990-1991-1992, pp.172-177. 3 Datele despre societăţile culturale au fost preluate după
Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. II, Princeps Edit,
Suceava, 2004, passim. Vezi şi Emilian Dan – Petrovici,
Societăţile academice româneşti din Bucovina, forme ale luptei de
emancipare socială şi naţională, în Suceava – Anuarul Muzeului
Judeţean,an VIII, 1981, pp. 353-373.
82
naţionale româneşti, uneori şi a muzicii bisericeşti,
impulsionarea mişcării corale, jucând un rol deosebit
în dezvoltarea muzicii naţionale româneşti, a mişcării
teatrale şi, uneori, având scopuri culturale şi
filantropice, unele devenind importante focare de
cultură.
Aceste societăţi au grupat cele mai însemnate
forţe artistice ale Bucovinei: compozitori, interpreţi
lirici şi dramatici, dirijori precum: Leon Goian - un
virtuoz al viorii; Aglaia Lupu-Onciul, Ecaterina
Mandicevschi, Ştefan Scalat, Constantin Şandru,
Octavia Lupu-Morariu, Elena Eusebie şi Claudia
Saghin, Max Săveanu, Aurora Brăiescu, Eugenia
Biriucov - interpreţi lirici şi dramatici, artişti
instrumentişti; Amuliu Liteanu, Tudor Flondor,
Alexandru Zavulovici - dirijori; Leca Morariu -
violoncelist; Gheorghe Mandicevschi, Adrian Forgaci,
Dionisie Para, Mircea Hoinic, Liviu Rusu -
compozitori; Aglaia Drogli - sora lui Eminescu, o actriţă
foarte apreciată, Adalbert şi Otokar Hrimaly (tată şi
fiu), Hans Horner, Franz Paur, Josef Zwonicek, dr.
Korn, românii Elena şi Gheorghe Flondor, Leon
Goian, Victor Stârcea şi alţii.
O menţiune specială trebuie făcută cu referire la
Societatea Muzicală „Armonia”1. Aceasta avea un cor
renumit şi a organizat numeroase spectacole muzicale
şi dramatice, atât cu forţe proprii, cât şi cu artişti
români invitaţi. A colaborat cu muzicieni şi interpreţi
de la celelalte societăţi, ale minorităţilor, în special cu
1 Vezi Elena Cristuş – Paşcaniuc, Societatea culturală
„Armonia” (1881-1944), în „Analele Bucovinei”, Bucureşti, an
X, partea 2/2003, pp. 421-426.
83
cei germani. A pus în scenă operetele lui Tudor
Flondor şi ale lui Ciprian Porumbescu. A promovat
muzica naţională şi teatrul românesc având un rol
major în deşteptarea naţională a românilor bucovineni.
Şi-a continuat activitatea şi după Unire, contribuind la
înfiinţarea Teatrului Naţional şi a Conservatorului din
Cernăuţi.
Societatea Filarmonică (Verein zur Förderung
der Tonkust în der Bukowina) a înfiinţat o şcoală de
muzică, care s-a bucurat de un frumos renume. Având
o orchestră şi formaţii instrumentale, a organizat
concerte, contribuind la răspândirea muzicii culte
occidentale şi, în 1924, a instituit un premiu, pentru
compoziţii de muzică românească. Societatea a fost
deschisă pentru colaborarea cu toţi etnicii din
Bucovina până când şi-a încetat activitatea, în 1936.
După unirea cu Ţara, are loc o revigorare a
activităţii culturale. Iau fiinţă noi instituţii şi societăţi
culturale, atât în Cernăuţi, cât şi în alte localităţi din
fosta provincie. În anul 1920 ia fiinţă, la Gura
Humorului, Societatea de Muzică şi Artă Dramatică
„Fluieraşul”, care a fiinţat până în anul 1941, iar în
Cernăuţi se înfiinţa în 1921 Societatea Muzicală
„Tudor Flondor”, care a montat opereta Crai nou de
Ciprian Porumbescu şi o serie de operete ale unor
compozitori străini, a organizat în anul 1929 un mare
festival „Eusebie Mandicevschi”, colaborând foarte
bine cu societatea „Armonia”.
În anul 1928, un grup de profesori de la
Conservatorul din Cernăuţi a înfiinţat Asociaţia de
Muzică de Cameră „George Enescu”, primul concert
fiind susţinut în iunie 1928.
Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică
84
fusese înfiinţat în anul 1924, în urma demersurilor
insistente ale intelectualilor cernăuţeni şi ale societăţii
„Armonia”. În primul an de activitate a avut 275 de
cursanţi, numărul acestora crescând anul următor la
555 de elevi, repartizaţi în şapte clase de
instrumentişti, şase clase de pian, câte trei de violină şi
de solfegii, câte două de declamaţiune şi de canto şi
câte o clasă de armonie şi de muzică de cameră.
Cu o existenţă efemeră, la 12 noiembrie 1930, a
luat fiinţă Opera de Est. În spectacolul inaugural a
participat Pfiffer Lax de la Opera din Viena, care a
interpretat rolul principal din Un bal mascat de G.
Verdi. A continuat cu punerea în scenă a operelor
Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Bal Mascat şi
Rigoletto de G. Verdi.
Etnicii ucraineni se vor dinamiza imediat după
unire şi, în 1920, vor înfiinţa societatea Bukovynskyi
Kobzar, care a funcţionat până în 1940 şi care a
omagiat anual pe poetul naţional ucrainean Taras
Şevcenco, şi din cinci în cinci ani pe Olga Kobilanska
şi Iuri Fedkovici.
Este de remarcat şi bogata activitate culturală a
etniei poloneze desfăşurată prin societăţile „Ognisko”
şi „Lechia”, cărora li se adăugau Asociaţia Poloneză de
Lectură şi Ajutor Frăţesc din Cernăuţi (Towarzistwo
Polskie Bratniej Pomocy w Czernowiach), înfiinţată în
1869 şi care a construit, în 1905, Dom Polski (Casa
Polonă) din Suceava, în 1907, societatea
meşteşugărească „Gwiazda” („Steaua”; 1892), Polska
Kasa Zaliczkowa şi Koło Pan TSL (Towarzistwo
Szkoły Ludowej), ambele înfiinţate în 1898, iar în anul
1902 a fost înfiinţat Koło Mieszane TSL
Tineretul polon îşi desfăşura activităţile în
85
societăţilor „Sokol”, echivalentul Arcăşiilor româneşti,
prin clubul sportiv „Wawel”, Asociaţia Tinerimii
Polone”, pe când femeile dispuneau de „Asociaţia
Doamnelor Polone”.
După Marea Unire, activităţile acestor organisme
debutau întotdeauna, în semn de respect, cu intonarea
Imnului regal al României Mari şi cel al Republicii
Polone1.
Atmosfera culturală a Bucovinei de după
înfiinţarea Universităţii de la Cernăuţi a fost influenţată
într-o mare măsură de către racordarea spaţiului
academic cernăuţean la tradiţiile spiritului universitar
german, ceea ce a putut permite tineretului studios,
indiferent de etnie, să se cunoască şi să stabilească,
adeseori, durabile legături, asigurate şi dezvoltate, în
primul rând, de cunoaşterea reciprocă şi de toleranţa
multietnică şi multiconfesională, ceea ce a asigurat
premisele perpetuării raporturilor armonioase dintre
naţionalităţile provinciei. Acest spirit heidelbergian,
promovat admirabil de studenţimea cernăuţeană, a dus,
pe bună dreptate, la câştigarea de către oraş a
renumelui de „ultima Alexandrie a Europei”2.
Legăturile strânse cu scriitorii din spaţiul
românesc aveau să determine pe termen lung un
imbold deosebit pentru viaţa literară şi, în final,
1 Pentru problematică, vezi Daniel Hrenciuc, Societăţile
culturale ale comunităţilor polonezilor din Bucovina. Elemente
ale consensului multietnic în spaţiul geografic al Bucovinei
istorice, în Analele Bucovinei, Editura Academiei Române,
Bucureşti, an XI, nr. 1/2004, pp. 115-125. 2 Apud Florin Pintescu, Bucovina, zonă de convergenţă
etnică şi spirituală, în „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi – Bucureşti,
an VIII, 2001, nr. 1-2 (29-30), p. 33.
86
ducând, fără tăgadă, la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor
Bucovineni. Momente de referinţă în acest domeniu au
rămas şezătorile literare organizate în Bucovina în
1908, cu ocazia serbărilor studenţeşti ale „Junimii”,
când au participat Mihail Sadoveanu, D. Anghel şi Şt.
O. Iosif, fapt despre care Ion Grămadă scria în
„Junimea literară” că „Şezătoarea literară propriu-zisă
s-a făcut după modelul celor inaugurate de dl.
Iorga…au cetit Şt. O. Iosif, D. Anghel şi M.
Sadoveanu, care au dat în modul acesta ocazie
publicului românesc de aici ca să-i cunoască mai de
aproape…”1
Şi în ianuarie 1910, scriitorii Mihail Sadoveanu,
Cincinat Pavelescu, A. de Hertz (Dinu Ramură), Caton
Teodorian, Emil Gârleanu, Natalia Iosif – Negru, Ilarie
Chendi, Ion Minulescu şi Şt. O. Iosif au vizitat oraşele
Suceava, (15 ianuarie), Câmpulung Moldovenesc (16
ianuarie), Cernăuţi (17 şi 18 ianuarie) şi Rădăuţi (19
ianuarie). Presa bucovineană atrăgea atenţia „onor
publicului” asupra manifestărilor ce urmau să fie
găzduite de cele patru oraşe: „Un important eveniment
cultural şi naţional se pregăteşte pentru românii
bucovineni. Peste puţine zile vom putea saluta în
mijlocul nostru cu căldura frăţească pe unii din
fruntaşii literaturii române moderne”, precizând că
,,Visita scriitorilor vine să pecetluiască noua legătură
de idei. Societatea Scriitorilor este chemată să fie
pentru noi focarul de la care să purceadă razele
încălzitoare către cele mai îndepărtate colţuri ale
1 Apud Brânduşa Steiciuc, Societatea Scriitorilor Români
şi Bucovina în prejma Marii Uniri, în Suceava – Anuarul
Muzeului Bucovinei, anii XVII – XVIII – XIX (1990-1992), p.
351, nota 1.
87
românismului şi să formeze o legătură indestructibilă
între toţi bărbaţii ce şi-au dedicat viaţa propovăduirii
culturii şi literaturii române... Societatea Scriitorilor
Români este chemată să ţie nestinsă flacăra idealului
nostru: unitatea culturală a neamului”1.
Sunt de remarcat momentele câmpulungene ale
acestei întâlniri, când primirea făcută oaspeţilor a fost
de-a dreptul triumfală, în consemnările lui Dinu
Rămurică: „O mare de capete se arată afară, sub
umbrarul staţiei, în drum bătrâni, tineri, femei, fete şi
copii, toţi trupeşi, toţi frumoşi şi cântând Deşteaptă-te,
române… Văile răsună de pocnete şi de cântece,
săcăluşurile bubuie din ogrăzi, cordelele fâlfâie în
vârfurile steagurilor”. Scriitorii părăsesc masa la care
abia fuseseră poftiţi, la Casa Regională, şi merg afară,
unde „se leagă hora şi saltă jocurile”, spre a se alătura
celor ce „frământă zăpada ... se prind la jocul arcanului
şi trag bătuta”. După masă au făcut o scurtă vizită prin
oraş şi la Şcoala de arte şi meserii, unde, spre aducere
aminte, directorul le dăruieşte câte un tăietor de hârtie
din lemn de nuc. „Ne-au umplut ochii de lacrimi şi
inima de-o fericire ce nu se poate scrie cântările
româneşti şi steagul românesc înfipt la toate casele şi
portul ţărănesc îmbrăcat de miile de ţărani, toţi chipeşi,
toţi trupeşi, cu plete lungi pe spate, cu căciuli ţuguiete,
de ţi se părea că trăieşti încă vremea Sfântului de la
Putna”2.
Seara, a avut loc şezătoarea în sala cea mare a
primăriei, când, în deschidere, se rosteau cuvinte
memorabile şi se făcea o emoţionantă pledoarie pentru
1 „Patria”, Cernăuţi, 13 ianuarie1910 şi 16 ianuarie 1910.
2 Vezi „Sămănătorul”, Bucureşti, nr. 3/1910, p. 43.
88
păstrarea comorii celei mai de preţ, a limbii materne:
„Soc. Scriitorilor Români este o societate pur culturală
din care fac parte scriitori din toate ţările locuite de
români; în activitatea lor, membrii ei s-au gândit să
închege pretutindeni oriunde sunt români o legătură
între ei şi între cărturarii neamului. De aceea, ca şi un
cântăreţ pribeag, au pornit printre fraţii lor ca să-i
cunoască şi cu dragoste să le dee încă o dată îndemn
pentru păstrarea limbii şi a cărţii noastre româneşti;
căci cartea este lumina ce va risipi întunericul din juru-
ne, iar limba românească este maica noastră; dacă am
pierde-o am rămânea orfani şi ne-ar călca în picioare
neamurile străine... Salut, fraţilor, în d-voastre,
stăruinţa şi tăria sufletului românesc!...”1
Frământările, căutările şi evoluţia pozitivă a vieţii
literare în spaţiul bucovinean îl determină pe scriitorul
Mircea Streinul să creeze o nouă mişcare literară, după
cea a iconarilor, care fusese interzisă de propagandiştii lui
Carol al II-lea. Numai că mişcarea iconaristă, provocată
de Iancu Nistor şi sprijinită de Iancu Nistor, de N.
Tcaciuc-Albu şi de Traian Brăileanu, mobiliza şi elibera
generaţia tânără de „raţionalismul sec al bătrânilor”,
ceea ce nu mai era posibil, în 1938, când bătrânii,
osificaţi de „o pasivitate specific bucovineană”, cum
nota George Ionaşcu, aveau un cuvânt greu de spus, iar o
nouă generaţie scriitoricească se întrezărea greu şi
anemic. În jurul lui Mircea Streinul se grupaseră poeţi
precum Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor, E. Ar
Zaharia, George Drumur, Vasile Posteucă, Teofil Lianu,
Neculai Roşea sau George Antonescu, dar nici ei nu
mai aveau zvâcnetul acela de generozitate şi de
1 „Junimea literară”, Cernăuţi, nr. 1/1910, p. 4.
89
comunitarism, care justificase conceptul „scriitorului
regional”, formulat şi reformulat de Mircea Streinul, care
îşi propusese să înfiinţeze, în toamna anului 1938, la
Cernăuţi, „o Academie liberă” care să se delimiteze
strict şi ostil de literatura românească la modă.
Societatea Scriitorilor Bucovineni, visul lui
Mircea Streinul, începe să existe din 12 noiembrie 1938,
dar ca secţie a Societăţii pentru Cultură şi Literatură
Română în Bucovina, sub prezidenţia lui Grigore
Nandriş, preşedintele Societăţii pentru Cultură şi
Literatură Română, cu Mircea Streinul vicepreşedinte,
Traian Chelariu - secretar; Dragoş Vitencu şi Traian
Cantemir, membri în comitet, şi având membri pe
Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, Leca Morariu,
Claudiu Usatiuc, George Antonescu, Octav Rusu,
Sebastian Popovici, Liviu Rusu, Aurel Fediuc, George
Ionașcu, George Voevidca, George Drumur, Iulian
Vesper, Neculai Roşea, Leon Ţopa, George Fonea, George
Ionaşcu, şi Procopie Milişte.
După şedinţa inaugurală, din 12 noiembrie 1938,
şi, mai ales, după prima şezătoare externă, cea de
duminică, 14 decembrie 1938, numărul membrilor
creşte (Rudd Rybiczka, Constantin Turtureanu, Ionel
Negură, Neculai Pavel, Octavian Gruia etc.), iar în 14
decembrie 1938 Grigore Nandriş se retrage din
conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni,
încredinţându-i-o vicepreşedintelui său de la Societatea
pentru Cultură şi Literatură Română, Constantin Loghin,
care, în anii următori, va organiza sărbători aniversare
doar în 14 decembrie, deşi Societatea Scriitorilor
Bucovineni fusese întemeiată în 12 noiembrie 1938.
Visată drept „o Academie liberă”, dar aflată sub
„raţionalismul sec” mult prea monden şi fălos al
90
autocraţilor din Societatea pentru Cultură şi Literatură
în Bucovina, secţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni
este, la începuturi, „nici moartă, nici vie”, după cum
scria George Ionaşcu, iar dinamicul Mircea Streinul
încearcă două diversiuni constructive: o colecţie
editorială, intitulată „Gruparea de Nord” şi, odată cu
înfiinţarea ziarului „Suceava”, la 1 ianuarie 1939,
datorită demersurilor făcute de Mircea Streinul pe
lângă profesorul Gheorghe Alexianu, Rezidentul Regal
în Bucovina, o „grupare de literatură şi artă”, care poartă
numele noului cotidian, „Suceava”, ambele menite
întăririi Societăţii Scriitorilor Bucovineni1.
Organul de presă al Societăţii a fost „Bucovina
literară” (1941-1944), care apărea ca supliment al
ziarului „Bucovina” şi având ca subtitlu „Ziar de
afirmare românească”, iar în ianuarie 1942 societatea
sprijină apariţia „Revistei Bucovinei”.
Societatea, deşi a avut o existenţă scurtă, a avut
un puternic impact în viaţa cultural-literară a
Bucovinei. A editat broşuri, a organizat manifestări
literare având ca oaspeţi scriitori de valoare, a dus o
puternică campanie propagandistică împotriva
tendinţelor revizioniste.
În anul 1937, în Câmpulung Moldovenesc se
aflau în activitate societăţile „Deşteptarea”, „Rarăul”,
„Răsunetul Carpaţilor”, „Societatea Meseriaşilor
Români”, filiale ale societăţilor „Doamnele Române”
şi „Şcoala română”, şi Cercul gospodinelor, iar în
comunele judeţului de afla un număr de 30 de societăţi,
1 Pentru întreaga problematică vezi Ion Drăguşanul,
Societatea Scriitorilor Bucovineni, Editura Muşatini, Suceava,
2008, pp. 5-8.
91
cabinete de lectură sau cămine culturale; în Cernăuţi,
pe lângă societăţile deja discutate mai funcţiona o
filială a „Ligii Culturale” cu 120 de membri, societatea
„Reuniunea Femeilor Române” cu 160 de membri,
„Ţeţina”, societate cultural – economică a românilor
din suburbia Roşa – Cernăuţi, la care se adăugau încă
29 de astfel de organisme culturale; în judeţul Rădăuţi
erau 59, iar 46 activau în judeţul Suceava1 (în Suceava
activa în 1923 Societatea Clericală „Mitropolit
Silvestru”).
Încetarea activităţii societăţilor culturale
La începutul celui de al IV-lea deceniu, Guvernul
României a început să se preocupe tot mai mult de
modul cum este coordonată activitatea culturală în ţară
şi a lansat ideea constituirii unui Senat Cultural care să
centralizeze conducerile societăţilor culturale. Ca
urmare, în ziua de 10 septembrie 1932, s-a ţinut la
Ministerul Instrucţiunii publice o consfătuire asupra
acestei probleme. Printre participanţi, Societatea pentru
Cultura şi Literatura Română în Bucovina a declarat că
acceptă să facă parte din Senatul Cultural condiţionat
de respectarea următoarele principii:
„a) independenţa instituţiunilor chemate să
compună acest senat şi asigurarea libertăţii iniţiativei
particulare ca izvor creator de energie. Nu e nevoie de
tutela statului, ci de o colaborare prin coordonarea
metodelor de muncă şi de stimularea societăţilor
1 Vezi C. Loghin, Activitatea societăţilor culturale din
Bucovina în anul 1937, Tip. Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, f. a.
92
culturale prin sprijinul moral al statului şi prin sprijinul
material acordat în raport cu vechimea şi activitatea
dezvoltată de fiecare societate.
b) noua instituţie să nu fie numai un prilej pentru
discursuri frumoase. În ea să se facă gospodărie, iar
societăţile culturale să nu se prefacă numai în capitole
bugetare. Dar nici n-am cere statului să ne dea din
bugetul său, ci i-am fi recunoscători, dacă nu ne-ar lua
prea mult din bugetul nostru, cum a făcut prin
impunerea excesivă a societăţii de către fisc, aplicarea
sechestrului asupra Palatului Naţional pentru restanţe
de impozite, primejduirea tipografiei societăţii prin
monopolizarea tuturor lucrărilor tipografice la
Imprimeria Statului”1.
Punctele de vedere diferite ale conducerilor
societăţilor culturale, deseori în contradicţie cu
interesele Guvernului, au determinat amânarea sine
diae luarea unei hotărâri în acest sens.
În anul 1938, în condiţiile deteriorării vieţii
politice şi a instaurării, în luna februarie, a regimului
de dictatură regală, după ce partidele politice au fost
desfiinţate, societăţile culturale din Bucovina au avut
aceeaşi soartă. Iată ce relata un junimean cu privire la
găsirea momentului pe care avea să-l exploateze
regimul totalitar carlist şi care s-a consumat la 24
octombrie 1938, la Cernăuţi, cu ocazia inaugurării
noului an universitar, care, relata studentul N. Răileanu
„a pornit cu mare fast, dar a terminat, de asemeni, cu
mare tămbălău. Au luat parte la serbare mitropolitul,
1 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura
română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi
realizări. Cernăuţi, 1943, p. 91.
93
rezidentul, rectorul, decanii, profesorii şi, natural,
studenţii. S-au ţinut cuvântări şi cursul de inaugurare,
care au decurs în toată regula, până a ajuns la cuvânt
un anume Mocanu, el altfel, licenţiat, care a vorbit în
numele studenţimii. La început, a fost cum a fost, dar,
până la sfârşit, nu s-a putut răbda să nu-şi spuie păsul
şi anume: «D-le Rezident, studenţimea a rămas în
vechiul ei făgaş şi cu ocazia aceasta, cere deschiderea
închisorilor pentru a elibera pe legionari, să se dea
drumul legionarilor din taberele de concentrare,
precum şi eliberarea lui Codreanu». După asta, a
început studenţimea să cânte cântecele legionare.
Rectorul, rezidentul, mitropolitul au plecat, imediat,
din sală; între timp, însă, l-a prins rezidentul pe rector
de reverele hainei şi i-a suflat, furios, ceva la ureche.
Studenţimea s-a încorporat şi a plecat, în cântece
legionare, cu steagurile în frunte, la Căminul
«Xenopol», unde s-a baricadat, până a venit poliţia de
i-a scos cu forţa, arestând 76 de studenţi legionari, care
se află, acu, la închisoarea militară. Tot ieri, s-a întrunit
Consiliul profesoral, care a şi exmatriculat pe toţi, din
universitate. Între cele trei steaguri, confiscate, se află
şi steagul «Junimii», care a fost purtat ele eroii
Dracinschi şi Jitaru. Azi, am primit ordinul de
suspendare a Societăţilor, care, aproape sigur, va fi
urmat ele dizolvarea lor şi confiscarea averii lor.
Căminul «Junimii» a fost închis, ca şi celelalte, şi
studenţii aruncaţi pe drumuri”1.
Ulterior, un grup de membri ai Societăţii a
obţinut o audienţă la rezidentul regal Gheorghe
Alexianu, solicitând anularea deciziei în temeiul
1 D.J.A.N. Iaşi, fondul Colecţia Dugan, d. 4, f. 371, 371 v.
94
faptului, că o parte din junimişti se desolidarizează de
„acest gest necugetat”. Grupul, urma să elaboreze un
Memoriu, semnat „de toţi junimenii buni, care înţeleg
să respecte tradiţia”1. Memoriul a fost prezentat de
rezidentul regal primului ministru Armand Călinescu,
care a făcut mari promisiuni. Cum o revenire asupra
deciziei iniţiale nu a fost făcută, la începutul anului
1939, Comitetul de conducere al Societăţii a intervenit
pe lângă rectorul Universităţii din Cernăuţi, profesorul
Ion Nistor, care a decis de a supune problema analizei
Consiliului Senatului, „unde se va discuta modalitatea
sub care va fiinţa «Junimea» mai departe, cu alte
cuvinte, vom avea obligaţiuni mult mai mari, faţă de
Rectorat. Părerea mea este să ne supunem acestor
ordine, bineînţeles, dacă nu sunt prea umilitoare; în
cazul din urmă, neavând nici un rost o viaţă umilită;
trebuie să luptăm din răsputeri, pentru a menţine
autoritatea şi independenţa Societăţii, lucru ce-l putem
face numai prin o luptă foarte abilă, de după culise”2.
La o nouă intervenţie a preşedintelui Societăţii
pe lângă rezidentul regal, acesta a fost informat că
factorii de decizie ai ţării lucrează la elaborarea unui
Statut, care va cuprinde toate organizaţiile studenţeşti
din ţară, ,,care, bineînţeles, vor fi încadrate la Straja
Ţării”3. Societatea rămânea interzisă, iar sediul
acesteia ocupat de forţe militare. Se aştepta o
percheziţie la sediul Societăţii, aşa cum se întâmplase
la Societatea Academică „Dacia”, de unde au fost
confiscate documente şi fotografii, considerate de
1 Ibidem, f. 371 v.
2 Ibidem, f. 380.
3 Ibidem, f. 408.
95
autorităţi „subversive”.
Prevalându-se de calitatea sa, în virtutea căreia
avea dreptul, între orele 12-13, să intre în sediul
Societăţii, preşedintele Radu Cosmovici a încercat să
facă ordine în documentele „Junimii” care, pentru
autorităţi, puteau constitui capete de acuzare: „Un
album din tabără şi o carte de raport, zisă «Prezent», au
fost distruse. În proces-verbal, am şters ceva, ce putea
să ne compromită existenţa. În pod, am găsit, aproape,
o haraba de cărţi a lui Totu, de pe frontul spaniol, şi
fotografii ale lui Codreanu şi alte lucruri; calendare
care, în scurt timp, au şi dispărut fără urmă, la iniţiativa
şi energia subsemnatului. Vorbesc aşa, pentru faptul că
n-a fost uşor să fac acest lucru. Am revizuit Cabinetul
şi Secretariatul, foaie cu foaie, citind totul, să nu se fi
strecurat, prin «bunăvoinţa» cuiva, ceva
compromiţător”1. Dar, Societatea a rămas interzisă
2.
Se ştie că D. Gusti, Ministrul Instrucţiunii
Publice, a pus în discuţie, încă din primele luni ale
anului 1938, problema unificării activităţii culturale în
ţară. Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”,
devenită ulterior „Regele Mihai”, al cărei director era
D. Gusti, a primit însărcinarea, ca instituţie de stat, să
organizeze această acţiune. În aprilie 1938, au avut loc
discuţii între conducătorii Fundaţiei şi Societatea
pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina în
sensul ca aceasta din urmă să fie însărcinată cu
executarea programului cultural în Bucovina.
1 Ibidem, f. 410.
2 Cu privire la această problemă, vezi Anghel Popa,
Societatea Academică „Junimea” din Cernăuţi 878-1938,
Fundaţia Culturală „Alexandru Bogza”, Câmpulung
Moldovenesc, 1997, p. 36 seq.
96
Problema s-a rezolvat prin Legea Serviciului
Social, care a fost promulgată şi pusă în executare în
octombrie 1938, şi prin care a fost creată o nouă
instituţie oficială autonomă numită „Serviciul Social”,
care avea menirea ridicării culturale, economice şi
sociale a satelor şi oraşelor din întreg spaţiul românesc.
Cu toate asigurările primite, executarea pe teren
a Serviciului Social în Bucovina n-a fost încredinţată
Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în
Bucovina, ci Fundaţiei Culturale Regale „Principele
Carol”, iar Societatea pentru Cultura şi Literatura
Română în Bucovina urma numai să colaboreze cu
Serviciul Social. În Ardeal, executarea pe teren a
Serviciului Social a fost încredinţată „Astrei”, ceea ce
ar putea fi interpretat ca o ţinere sub observare foarte
atentă a spaţiului bucovinean, urmărindu-se scoaterea
Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în
Bucovina de pe teren. S-a creat în Bucovina un întreg
cortegiu de improvizaţii. S-au improvizat directori şi
inspectori culturali cu retribuţii substanţiale, s-au creat
la ordin cămine culturale, fără să se ţină seamă de un
principiu verificat de mult: că propaganda culturală nu
se face din ordin, ci din tragere de inimă, nu se face de
funcţionari, ci de misionari.
La un moment dat Serviciul Social trezise atâtea
resentimente în opinia publică şi angajase atât de mult
bugetul statului, încât numai după un an de la aplicare,
în octombrie 1939, legea a fost suspendată în oprobriul
întregii ţări. „Întreaga ficţiune creată de această lege s-
a prăbuşit în neant ca un castel de carton, iar căminele
culturale înfiinţate din ordin în Bucovina au dispărut
peste noapte, fără să lase nici urmă de activitate
culturală şi nici urmă de regrete”, consemna
97
Constantin Loghin.
La începutul anului 1940, când ministrul
propagandei era C. Giurescu, Statul a încercat o nouă
organizare culturală a satelor. Societatea pentru
Cultura şi Literatura Română în Bucovina a solicitat
din nou pentru ea sarcina acestei propagande pentru
Ţinutul Suceava. Din păcate, invazia bolşevică în
Bucovina, în baza Notelor Ultimative din 27 şi 28
iunie 1940, a determinat încetarea oricărei activităţi
culturale, Palatul Cultural, care fusese construit în
Cernăuţi de către societate între 1937-1940, devenind
sediul Casei Armatei Roşii, Palatul Naţional a fost
transformat în tribunal militar, iar internatele societăţii
au fost devastate.
Abia după ce trupele române au intrat în
Cernăuţi, la 5 iulie 1941, după declanşarea operaţiunii
„Barbarosa”, la 22 iunie 1941, activitatea a fost reluată,
organizându-se în cadrul Universităţii libere, în
perioada 7 decembrie 1941-19 mai 1942, un număr de
nouă serii de conferinţe.
***
Pe lângă societăţile amintite deja, în anul 1900,
se aflau în activitate trei instituţii muzeale: Muzeul
Bisericesc Arhidiecezan, un Muzeu de Industrie şi
Muzeul Ţării (Landesmuseum), ultimul având
următoarea organizare: 1) colecţia de documente şi
cărţi, 2) arheologie, 3) etnografie şi industrie casnică,
4) istorie naturală, 5) numismatică şi istoria artei.
Secţia arheologică, în care au activat J. Polek, H.
Mittelmann, I.I. Nistor, E. Klauser, E. Kozak, D.
Isopescu, K.A. Romstorfer, R.F. Kaindl şi alţii, a
98
dirijat, practic, cercetările arheologice de pe cuprinsul
întregii Bucovine şi studierea monumentelor
medievale.
În anul 1930 Muzeul Ţării este reorganizat,
primind denumirea de Muzeul Regional, având ca
obiectiv: „Promovarea şi aprofundarea cunoştinţelor
istorice, arheologice, etnografice şi naturaliste din Ţara
de Sus a vechii Moldove”. În 1935, Muzeul Regional
se unifică cu Muzeul Industrial, noua instituţie având
doar două secţiuni: istorico-culturală şi a meseriilor. În
acelaşi an 1930, aici se organizează cel de al III-lea
Congres de arheologie şi numismatică din România.
În timpul celui de al doilea război mondial,
muzeul este din nou reorganizat, căpătând trei secţiuni:
arheologică, istorică şi etnografică.
Muzeul Bisericesc Arhidiecezan a fost destinat
să adăpostească „obiecte antiquae şi ieşite din uz”.
Conform statutului, întocmit de Eusebie Popovici şi
Ştefan Saghin în 1903, muzeul avea menirea de a
„promova arta bisericească şi arheologia... cu toate
disciplinele”. În timpul primului război mondial
activitatea muzeului a încetat, fiind reluată după unire,
denumirea lui fiind schimbată în Muzeul Eparhial al
Bucovinei. În 1939, Muzeul eparhial este mutat în
Şcoala de Cântăreţi, adăugându-i-se o nouă secţie:
„Muzeul pictor Epaminonda Bucevschi”, la conducere,
este numit marele specialist de mai târziu I. D.
Ştefănescu. Între colecţiile muzeului se aflau obiecte
deosebit de preţioase cum ar fi Evangheliarul de la
Humor, Evangheliarul de la Voroneţ, sau cărţile
tipărite la Rădăuţi, Cazania lui Varlaam şi multe altele.
La 4 ianuarie 1900 se înfiinţează Societatea
Muzeul din Suceava”, numită ulterior Muzeul
99
Orăşenesc Suceava. La baza constituirii acestui muzeu
au stat obiectele descoperite cu ocazia săpăturilor
arheologice de la Cetatea de Scaun a Sucevei efectuate
sub coordonarea lui Karl Romstorfer.
O instituţie de prestigiu, care după înfiinţarea
Universităţii din Cernăuţi (1875), a trecut sub
administrarea acesteia, a fost Biblioteca Ţării
Bucovina, a cărei colecţii numărau, în anul 1918, peste
200.000 de volume. Între cele două războaie se aflau în
colecţiile sale peste o sută de incunabule (cel mai vechi
datând din 1474), 56 volume de carte veche
românească (care fuseseră tipărite până în 1830), între
care un exemplar din Psaltirea lui Coresi din 1570, 460
de manuscrise (cel mai vechi, din sec. XIII), numeroase
cărţi rare şi bibliofile, stampe, hărţi, planşe etc. În anul
1932 catalogul alfabetic conţinea 250.000 fişe, iar în
1940, Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, cu cele
peste 450.000 volume, era a doua ca mărime din
România.
Este de reţinut că în perioada interbelică, la
Cernăuţi, funcţionau mai multe biblioteci: Biblioteca
Universităţii, Biblioteca municipală „Nicolae Iorga”,
Biblioteca Societăţii pentru Cultura şi Literatura
Română din Bucovina, o bibliotecă germană, una
ucraineană, una polonă, una franceză, una evreiască şi
15 alte biblioteci pentru împrumutul cărţilor la
domiciliu.
Cu o tradiţie de loc de neglijat, teatrul
bucovinean şi-a adus contribuţia sa la ilustrarea vieţii
culturale. La 3 octombrie 1905 s-a inaugurat noua
clădire a teatrului orăşenesc, cu piesa Maria Theresia
de Franz Schonthan. Începând cu acest an, teatrul va
primi subvenţii de la guvernul bucovinean. În anul
100
1922 teatrul german a fost transformat în teatru
românesc, primul director fiind prof. Constantin
Berariu.
Trei ani mai târziu, în 1925, se înfiinţează
Teatrul Naţional din Cernăuţi, purtând numele lui
Vasile Alecsandri, care era unul dintre autorii foarte
cunoscuţi şi îndrăgiţi în Bucovina. În 1935, ca urmare
a crizei economice care a afectat România, teatrul şi-a
încetat activitatea, în locul său va funcţiona Teatrul
„Muncă şi voie bună”, după o formulă impusă de
guvernul de la Bucureşti. După ocuparea nordului
Bucovinei de către U. R. S. S., teatrul din Cernăuţi a
devenit ucrainean, fiind botezat cu numele scriitoarei
Olga Kobilanska.
Un rol deosebit în istoria modernă a Bucovinei
avea să-l aibă Universitatea „Francisco-Josephina” din
Cernăuţi1. La 31 martie 1875, împăratul Franz Josef
sancţionează Legea pentru înfiinţarea Universităţii din
Cernăuţi, ca universitate de limbă germană, fiind
inaugurată la 4 octombrie 1875.
În anul 1900, universitatea avea misiunea de a fi
un „Vorpost” al germanismului în faţa lumii slave, să
contribuie la germanizarea naţionalităţilor, în primul
rând a românilor din Bucovina. Avea trei facultăţi:
1 Despre istoricul acestei instituţii, vezi Anton Horst, Alma
mater Francisco-Josephina, Czernowitz, 1900; Rudolf Wagner,
editor, Alma mater Francisco Josephina. Die deutschsprachige
nationalitäten – Universität in Czernowitz, Verlag Hans
Meschendörfer, München, 1975; Mircea Grigoroviţă,
Universitatea din Cernăuţi în perioada interbelică, Suceava,
2005; Grigore Bostan, Universitatea românească din Cernăuţi
(1920-1940), în „Ţara Fagilor”, Cernăuţi – Târgu Mureş, 1995,
pp. 73-85.
101
Facultatea de Teologie, Facultatea de Drept şi
Facultatea de Filosofie, divizată, în 1923 în: Facultatea
de Filosofie şi Litere şi Facultatea de Ştiinţe.
Facultatea de Filosofie avea secţiile: filosofie, filologie
şi lingvistică, istorie, matematică şi ştiinţele naturii,
limbi moderne.
Primul rector al Universităţii a fost profesorul
român Constantin Tomasciuc (1875-1876), principalul
iniţiator al acestei instituţii de învăţământ superior.
Ultimul rector al Universităţii germane fiind tot un
român: prof. dr. Vasile Tarnavschi (1918-1920). Din cei
44 de rectori, nouă au fost români şi doi ucraineni.
Facultatea de Teologie avea majoritatea profesorilor
români şi doar doi ucraineni.
După Unirea Bucovinei cu România, la 1
octombrie 1919, Universitatea din Cernăuţi devine
românească, act consfinţit de Decretul regal din 12
septembrie 1919. Dintre profesorii germani au rămas
în continuare: Cari Siegel, Alfons Penecke, Fritz
Netolitzky, Carol Bauer, Eugen Herzog şi Friedrich
Kleinwächter (membru de onoare al Academiei
Române).
Solemnitatea inaugurării a avut loc în anul
următor, la 24 octombrie, în prezenţa regelui Ferdinand
şi a reginei Maria. Denumirea iniţială a fost
Universitatea „Regele Carol I”. Din 1933 adoptă
numele regelui Carol al II-lea.
Ce a reprezentat această universitate, în raport de
aspiraţiile românilor, exprimă sintetic I. I. Nistor, într-o
conferinţă ţinută în Cernăuţi, în ianuarie 1927:
„Spiritul de dispreţ şi ostilitate faţă de tot ce era
românesc, a stăpânit în universitatea germană din
Cernăuţi de la inaugurarea ei în 1875 până la
102
desfiinţarea ei în 1920. Ea fost şi a rămas o plantă
exotică răsădită cu gânduri politice de desnaţionalizare
în grădina vechei culturi moldoveneşti, fără nici un
contact cu această cultură şi fără nici un îndemn pentru
promovarea ei”1.
În galeria profesorilor germani este de remarcat
totuşi un mare filoromân: Matthias Friedwagner, care
„merită multă cinstire în sufletul românesc pentru că
face parte din grupul celor câţiva învăţaţi apuseni, care,
cunoscându-ne mai apropiat, au ştiut să ne preţuiască.
Opera de savant al lui Friedwagner se leagă în
întregime de poporul român. Şi inima lui a fost aşa de
temeinic legată de inima acestui popor, că el, rectorul
austriac al Universităţii din Cernăuţi, în chip oficial a
rostit cătră studenţii români ai acelei Universităţi cam
aşa: «Şi dacă vi se aduce acuzaţia că trageţi cu coada
ochiului dincolo (adică înspre România liberă),
răspundeţi că într-acolo vă uitaţi cu întreagă privirea,
căci aşa trebuie să fie». De aceia cinstirea postumă pe
care i-a făcut-o institutul «Cernăuţi», numindu-l
membru onorar post mortem, nu înseamnă decât
satisfacerea unui drept”2.
1 Ioan Nistor, Originea şi dezvoltarea Universităţii din
Cernăuţi, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chişinău,
1927, p. 5. 2 „Revista Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr. 5/1942, p. 266.
Matthias Friedwagner a fost un îndrăgostit de folclorul
românesc şi de spiritualitatea satului românesc bucovinean. A
organizat o importantă acţiune de culegere a folclorului românesc
bucovinean cu ajutorul studenţilor şi învăţătorilor. Principala
lucrare este Rumänische Volkslieder aus der Bukowina.
Liebeslieder, apărută la Würzburg, în 1940. Tot el a înfiinţat un
lectorat de limba română, la Universitatea din Frankfurt am Main.
103
Primul rector al Universităţii „Regele Carol I” a
fost istoricul Ion I. Nistor (1919-1921). Universitatea
românească a funcţionat cu patru facultăţi: Facultatea
de Teologie, Facultatea de Drept (Secţia juridică şi
Secţia politico-economică), Facultatea de Filosofie şi
Litere (cu trei secţii: Filosofie, Istorie şi Filologie) şi
Facultatea de Ştiinţe (cu secţiile: Ştiinţele matematice,
Ştiinţele fizice, Ştiinţele chimice, Ştiinţele naturale şi
Ştiinţele geografice). în cadrul Universităţii s-a
desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică. Pentru
coordonarea unor cercetări în anumite domenii s-au
înfiinţat: Institutul şi Seminarul de Pedagogie condus
de Constantin Narly (cu trei secţii), care editează,
începând din 1931, Revista de pedagogie; Institutul de
Istorie şi Limbă (1922), condus de Ion Nistor (secretar
- Leca Morariu), iar din 1925, de Vasile Grecu, având
ca publicaţie Codrul Cosminului (1924-1939; 10
numere); Institutul de literatură, filologie, istorie,
etnografie şi folclor (1938), care edita un Buletin.
Cercetări importante se desfăşurau în cadrul
laboratoarelor diferitelor catedre. Aici au activat
somităţi ale ştiinţei şi culturii: teologii: Eusebiu
Popovici, Vasile Tarnavschi, Vasile Gheorghiu,
Valerian Şesan, Simion Reli, Domiţian Spânu ş. a.;
juriştii: Gh. Alexianu, Dimitrie Gălăşescu-Pyk,
Maximilian Hacman, Constantin Isopescu-Grecul,
Erast Diti Tarangul; sociologul Traian Brăileanu,
pedagogul Constantin Narly, istoricul Ion Nistor,
istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş, filologul
Leca Morariu, slavistul Grigore Nandriş, muzicologul
şi compozitorul George Onciul (lectoratul de
muzicologie), matematicienii Simion Stoilow,
Gheorghe Vrănceanu, şi Dan Hulubei, astronomul
104
Constantin I. Pârvulescu, fizicienii Eugen Bădărău,
Constantin I. Bedreag şi Gh. I. Atanasiu, chimiştii
Nicolae şi Gheorghe Costeanu, zoologul Eugen
Botezat, botaniştii Mihail Guşuleac şi Emilian Ţopa,
paleoantropologul Karl Alfons Penecke, geograful
Constantin Brătescu ş. a. Parte din ei erau membri ai
unor prestigioase forumuri ştiinţifice de peste hotare
sau membri ai Academiei Române.
La 12 octombrie 1935 s-a inaugurat noua clădire
a Universităţii.
Publicaţiile editate în cadrul Universităţii:
Candela - buletinul ştiinţific al Facultăţii de Teologie
(1923-1945); Buletinul Mihai Eminescu (1930-1944),
redactat de Gh. Bogdan Duică şi Leca Morariu;
Buletinul Facultăţii de Ştiinţe (1927-1938); Pagini
Juridice (1935-1938), Analele Dobrogei (1924-1938).
După ocuparea nordului Bucovinei de către
Uniunea Sovietică şi încorporarea acestuia la R.S.S.
Ucraina, Universitatea este transformată în instituţie
ucraineană de învăţământ superior, după model
sovietic, pierzând mult din prestigiul ştiinţific pe care
l-a avut. Din trei facultăţi a rămas cea de Filozofie
care, mai târziu, s-a divizat în zece noi facultăţi:
Biologie, Geografie, Chimie, Fizică, Matematică,
Filologie română-germană, Filologie slavă, Istorie,
Filozofie. La Catedra de filologie romanică s-a hotărât
să se facă studii separate de limba română şi limba
moldovenească, ceea ce era o aberaţie, cele două limbi
fiind, de fapt, una singură. S-a mai înfiinţat un Institut
independent de Medicină. Universitatea a anexat
reşedinţa mitropolitană, în care s-au organizat facultăţi
şi institute. Cu toate modificările survenite după
proclamarea independenţei Ucrainei, Universitatea,
105
care a fost cândva o instituţie ştiinţifică de nivel
european, a ajuns, după aprecierea lui Rudolf Wagner,
un foarte bun cunoscător al realităţilor ucrainene, „o
şcoală superioară provincială”1.
Şi după primul război mondial au fost înfiinţate o
serie de instituţii care şi-au avut un rol important în
istoria culturală a zonei. Au fost înfiinţate trei muzee.
Primul, Muzeul Etnografic din Rădăuţi se naşte la 23
februarie 1920 când se adoptă statutul unui Muzeu de
antichităţi şi etnografie. După primul custode Vladimir
Mironescu, sarcina de organizare a muzeului a fost
preluată de soţii Ioneţ, profesori, mari colecţionari de
obiecte de artă populară. Aceştia au venit la Rădăuţi,
aducând o colecţie impresionantă de obiecte
etnografice. Ei şi-au expus colecţia întâi în locuinţa
proprie, apoi la Şcoala generală nr. 4 şi, în fine, la
Palatul Hergheliei (aprilie 1934). Samuil Ioneţ a fost
numit director pe viaţă. Prin activitatea sa şi a soţiei
sale, colecţiile au ajuns, în 1937 să însumeze 4.937 de
obiecte, din care 1300 de etnografie şi artă populară. El
are şi meritul de a fi obţinut o clădire pentru muzeu
(1935).
În anul de restriște 1944, întreg patrimoniul
muzeului, ajuns la 10.000 exponate, împachetat spre
evacuare, a fost dus într-o direcţie necunoscută,
probabil spre teritoriul U. R. S. S., dispărând fără
urmă. Samuil Ioneţ reia munca titanică de a aduna alte
obiecte. Ajutat de ţăranul Vasile Fundu, care a
cutreierat judeţul şi a adunat obiecte cu valoare
etnografică, directorul reuşeşte să redeschidă muzeul la
16 mai 1948.
1 Apud ibidem, p. 656.
106
Tot în această categorie de instituţii se include şi
Muzeul Etnografic din Câmpulung Moldovenesc. Iniţiat
de profesorul Ion Ştefureac de la Şcoala de Arte şi
Meserii, care a amenajat primele microexpoziţii în
sediul şcolii. La 23 aprilie 1935, un comitet de
iniţiativă, condus de C. Leontieş, prefectul judeţului şi
profesorii C. Brăiescu, Ilie Vasilovschi, Ioan Sârghie şi
N. Nichitovici, lansează un apel pentru înfiinţarea
muzeului. Obiectele adunate, împreună cu colecţia lui
I. Ştefureac, sunt expuse în două săli ale Şcolii de Arte
şi Meserii. Inaugurarea oficială a muzeului a avut loc
la 1 iunie 1936, iar începând cu anul 1941 are sediu
propriu. Colecţiile sale numărau 2600 de piese de
etnografie specifice zonei Câmpulungului
Moldovenesc.
Un muzeu cu aspect memorialistic, Muzeul
„Ciprian Porumbescu” a fost înfiinţat cu documentele,
instrumentele şi mobilierul adunat de către familia
Morariu (colecţiile lui Constantin Morariu, obiecte de
la Mărioara Raţiu-Porumbescu, sora lui Ciprian
Porumbescu şi alţii.), la Cernăuţi, în 1926, în casa din
str. Arhim. E. Popovici, nr. 4. După moartea lui C.
Morariu (16 martie 1927), Banca Suceveana, prin dr.
Teofil Lupu, a preluat patronajul financiar al muzeului.
La 21 octombrie, 1928, Muzeul Porumbescu se
redeschide la Suceava, în prezenţa lui Nectarie
Cotlarciuc, Mitropolitului Bucovinei, a miniştrilor Al.
Lapedatu şi I. I. Nistor. Printre piesele de „rezistenţă”
ale muzeului, în afară de operele lui Ciprian şi ale lui
Iraclie Porumbescu, se aflau pianul, violoncelul şi
bagheta compozitorului.
La 5 mai 1932 muzeul este mutat la Casa
Naţională, clădire construită prin strădania lui Eusebie
107
Popovici. Astăzi, o parte din obiecte se regăsesc în
Casa memorială de la Stupca (Ciprian Porumbescu).
Dacă la Cernăuţi exista un număr mare de
biblioteci care însumau un număr apreciabil de
volume, la Suceava se impunea cu necesitate
înfiinţarea unei astfel de instituţii, care avea să fie
întemeiată abia la 12 decembrie 1923, sub denumirea
Biblioteca Centrală, iniţiativa aparţinând societăţilor
culturale „Şcoala Română” şi „Casa Naţională” din
Suceava. După ce pe parcursul timpului a purtat
diferite denumiri, din 1990 a primit denumirea de
Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, simbol al unităţii
culturale a românilor din această provincie şi al
moştenirii culturale a vechii Biblioteci a Ţării
Bucovina. Profilul ei este enciclopedic, făcând parte
din reţeaua de biblioteci judeţene. De la 2000 volume
existente în anul fundării, a ajuns la peste 350.000 de
titluri în 2004. în fondul documentar „Bucovina” se
află donaţiile unor personalităţi ca: Dragoş Rusu, Ion
Sbiera, George Nimigean, Ion Negură, Dragoş Vicol,
Constantin Ştefuriuc, Leon Ţopa, Gh. Antonovici. În
afară de cărţile rare şi bibliofile, manuscrise,
corespondenţă etc., biblioteca are o mică pinacotecă
formată din donaţii. Din anul 1994 editează revista
„Scriptum”.
Scriind despre activitatea Societăţii pentru
Cultura şi Literatura Română din Bucovina, pentru a
caracteriza importanţa activităţii societăţilor culturale
în acest spaţiu, istoricul literar Constantin Loghin, nota
în 1943 următoarele: „Pentru a-şi apăra aceste bunuri
supreme (limba şi conştiinţa naţională) şi pentru a putea
rezista cu succes tendinţelor de înstrăinare el [românul]
şi-a dat din vreme seama că trebuie să se organizeze în
108
asociaţii solide. De aceea, asociaţiile bucovinene, de
orice natură, n-au fost ficţiuni, ci realităţi care au
corespuns unor trebuinţe organice şi care şi-au împlinit
rostul”1
Activitatea desfăşurată de societăţile culturale în
lumea satelor a fost sprijinită de instituţii precum
Academia Română, Banca Naţională, de societăţi ca
„Transilvania”, „Liga pentru Unitatea Culturală a
Tuturor Românilor” „Ateneul Român”, municipalităţi
şi persoane particulare din România, care au acordat
ajutoare în bani şi burse pentru elevi şi studenţi şi au
donat cărţi, portrete istorice, reviste şi ziare pentru
şcoli şi cabinetele de lectură din satele bucovinene.
Este de remarcat faptul că în activitatea
desfăşurată la sate, societăţile culturale au evitat, în
general, ralierea la diversele curente politice, dar au
sprijinit politica Partidului Naţional Român de apărare
a intereselor româneşti în viaţa publică. Ele au militat
făţiş pentru introducerea limbii române în administraţie
şi justiţie, pentru promovarea unui mare număr de
români în domeniile vieţii publice.
1 Constantin Loghin, Societatea pentru Cultură şi
Literatură Română în Bucovina (1862-1942) la 80 de ani. Istorie
şi realizări, Cernăuţi, 1943, p. 1.
109
Insula Şerpilor
între trecut şi prezent
Cu ocazia semnării, la 4 februarie 1948, a
Protocolului referitor la precizarea traseului liniei
frontierei de stat între România şi U.R.S.S.,
succesoarea în ambiţii teritoriale a Rusiei ţariste îşi mai
adjudecă o palmă din sfântul pământ românesc: Insula
Şerpilor, după ce, în baza Pactului Ribbentrop-
Molotov, îşi adjudecase Basarabia, pe care aveau să o
numească Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească, apoi partea de nord a Bucovinei şi
ţinutul Herţei, iar fără nici o justificare istorică, satele
maramureşene din ţinutul Bârjabei şi al Apşei.
Insula Şerpilor, care a fost stăpânită de Mircea
cel Bătrân, asemeni Dobrogei, ajunge în stăpânirea
turcilor după transformarea Mării Negre într-o mare
interioară şi după ce Ţara Românească a căzut în sfera
de influenţă a Turciei (1415). Deşi definitivarea
cuceririi Dobrogei de către turci a avut loc între anii
1445-1462, Delta Dunării şi Insula Şerpilor vor intra
sub stăpânirea Imperiului otoman după evenimentele
din 1484 şi vor avea acest statut timp de 328 de ani.
În urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-
1812, se schimbă statutul juridic al Insulei Şerpilor,
deşi nu a fost precizată în mod expres în Tratatul de
110
pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, unde se
stipula că insulele mici de pe Dunăre, care nu erau
populate înainte de război „să nu fie luate în stăpânire
de nici unul dintre state […] ele să fie lăsate deşarte
[nepopulate]”1. Aceste prevederi trebuie interpretate ca
extinzându-se în mod automat şi asupra Insulei
Şerpilor. Din păcate, Rusia ţaristă a considerat că
insula îi aparţine şi a dispus organizarea unor expediţii
de cercetare ştiinţifică a acesteia: în 1823, condusă de
către comandantul Kritzky, în 1839, de P.V. Soloviev,
în 1841, de către N. Murzachevici şi altele.
După cel de-al şaselea război ruso-turc (1828-
1829), în urma semnării Tratatului de pace de la
Adrianopol (2/14 septembrie 1829), Imperiul ţarist a
obţinut stăpânirea ţărmului caucazian al Mării Negre şi
a anexat braţul Sf. Gheorghe, şi prin acesta Delta
Dunării în întregime, şi insulele din zona gurilor
Dunării, implicit şi Insula Şerpilor. Deşi Poarta
otomană nu avea dreptul de a înstrăina ceea ce nu era
al său, în anul 1812 cedase braţul Chilia, iar în 1826,
braţul Sulina, iar acum şi ultimul braţ al Dunării.
În timpul războiului Crimeii (1853-1856), la 9
septembrie 1854, Insula Şerpilor a fost locul de
întâlnire a flotelor de război aliate, ale Franţei, Angliei
şi Turciei, de unde au pornit atacul comun împotriva
flotei ruseşti şi asupra Sevastopolului2. După războiul
Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie
1856), Moldova, sub suzeranitatea Imperiului otoman,
1 Dominuţ I. Pădureanu – Insula Şerpilor, în „Revista
istorică”, Bucureşti, tom VI (1995), nr. 9-10/septembrie –
octombrie 1995, p. 826. 2 A. Brişcă, Insula Şerpilor, în „Dreptatea”, Bucureşti, an
XXII, seria IV, nr. 145/1.08.1990.
111
a primit sudul Basarabiei, Delta Dunării şi Insula
Şerpilor, iar Dobrogea rămânea a Turciei. Acesteia i-a
revenit sarcina să întreţină farul de pe Insula Şerpilor.
După o dispută între marile puteri europene în legătură
cu rectificarea liniei de frontieră a Basarabiei în zona
Bolgradului, Rusia trimite în octombrie 1856, o
circulară puterilor semnatare ale Tratatului de pace în
care declara că „nu acordă Insulei Şerpilor nici
importanţă politică, nici militară”1.
Sentimentele antiruseşti ale românilor au fost
admirabil sintetizate de către poetul Grigore
Alexandrescu în patru versuri memorabile prilejuite de
plecarea precipitată a consulului rus la Bucureşti, în
1854, ca rezultat al războiului Crimeii:
„Te du, te du cu bine şi fără revedere
Departe, tu, departe te du de ţara mea,
Pământul Siberiei te-aşteaptă cu plăcere,
Pământul să te-ghită şi dracu’ să te ia!”2
Este inutil să subliniem faptul că versurile rămân
de o evidentă actualitate.
Prin Tratatul de la San Stefano din 19 februarie/3
martie 1878, din timpul războiului din 1877, Poarta
cedează Insula Şerpilor ruşilor în contul unei părţi a
despăgubirilor de război. Prin Tratatul de la Berlin
(1/13 iulie 1878) aceasta revine, împreună cu Delta
Dunării, la România, iar sudul Basarabiei trece din nou
1 Ibidem, p. 827.
2 Apud Andrei Nistreanu, Un „moft” diplomatic, în
„România liberă”, Bucureşti, serie nouă, nr. 1758/ 10 ianuarie
1996.
112
în posesia Rusiei. Farul de pe Insula Şerpilor urmând a
fi întreţinut de către Comisia Europeană a Dunării.
Moment de o importanţă deosebită în istoria
Insulei Şerpilor, în data de 12 aprilie 1879, în prezenţa
ministrului de război al României, Dabija, aveau loc
formalităţile oficiale pentru reintegrarea Insulei
Şerpilor în graniţele ţării.
În anul 1917, în timpul operaţiunilor militare
care vizau cucerirea teritoriului României de către
Puterile Centrale, nava de război germană Breslau a
bombardat Insula Şerpilor, distrugând farul, care a fost
construit în anul 1837 (după unele surse, în 1842)1.
Acesta a fost reconstruit abia în anul 1922 (după alţii,
în 1924) de către guvernul României, la cererea
Comisiei Europene a Dunării. Farul reconstruit avea 55
m înălţime şi emitea sclipiri la 15 secunde cu o bătaie
de 19 mile, pentru a dirija navigaţia spre porturile
Sulina şi Odessa.
Tratatul de Pace de la Paris (28 octombrie 1920),
semnat în urma Conferinţei de Pace de la Paris, de
către Anglia, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi
România pe de altă parte, deoarece nu s-a putut ajunge
la semnarea unui tratat de pace între U.R.S.S. şi
România, reconfirmă hotărârea stipulată în Tratatul de
la Berlin în privinţa Insulei Şerpilor, rămânând cea fost
întotdeauna: pământ românesc.
De-a lungul timpului, pentru a da o utilitate mai
mare insulei, s-au făcut mai multe propuneri. În anul
1879 se propunea ca pe insulă să fie organizat un punct
militar, să fie amplasată o staţie de semnalizare, iar
1 Vasile Cucu, Vlăsceanu Gheorghe, Insula Şerpilor, Casa
de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, p. 32.
113
pentru a arăta navigatorilor străini apartenenţa acesteia
la România, să fie instalat un catarg înalt pe care să se
arboreze drapelul românesc. În anul 1930 s-a propus ca
prin intermediul Institutului de Meteorologie al
Staţiunii de Zoologie Marină de la Agigea (a
Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi), a Comisiei
Europene a Dunării şi a statului român, să se înfiinţeze
două instituţii de cercetare ştiinţifică: una de
meteorologie şi una ornitologică. În 1936, Episcopul
Cosma al Dunării de Jos, împreună cu alţi 12 prelaţi,
vizitând Insula Şerpilor a propus ca pe ea să se
construiască, un paraclis, un schit mănăstiresc cu un
arhondaric, care să servească de adăpost celor în
nevoie.
În urma semnării la 18 august 1938, de către
Anglia, Franţa şi România a „Aranjamentului de la
Sinaia”, Comisia Europeană a Dunării a pus la
„dispoziţia guvernului român, în deplină libertate şi în
conformitate cu interesele navigaţiei, toate bunurile
sale mobile, imobile, aparate, nave, drage, instalaţii,
ateliere, precum şi farurile de pe Insula Şerpilor, de la
Sulina şi Sf. Gheorghe”1.
Notele ultimative ale lui Stalin, din iunie 1940,
emise în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, nu privesc
şi Insula Şerpilor, care rămâne în posesia României,
fapt consfinţit de către Tratatul de Pace de la Paris (10
februarie 1947), în care se precizează că „Frontiera
sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu
Acordul sovieto-român din 29 iunie 1940”.
Certificarea diplomatică şi juridică internaţională a
drepturilor legitime ale României asupra Insulei
1 Dominuţ I. Pădureanu, op. cit., p. 834.
114
Şerpilor a fost primită prin ratificarea Tratatului de
pace de către Parlamentul României, la 22 august
1947, şi de către Sovietul Suprem al U.R.S.S., la data
de 29 august 1947. Prin aceste acte, U.R.S.S. a
recunoscut faptul că Insula Şerpilor aparţine de jure şi
de facto României.
Trupele sovietice au ocupat prima dată Insula
Şerpilor la 28 august 1944, când un mic efectiv de
ostaşi ai marinei militare sovietice a debarcat pe ea1.
Insula va fi luată de sovietici, în 1948, prin Protocolul
referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de
stat între Republica Populară Română şi Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste semnat la 4 martie
1948 de către Petru Groza şi Viaceslav Mihailovici
Molotov. Lapidaritatea textului este extremă: „Insula
Şerpilor, situată în Marea Neagră la răsărit de gurile
Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.”
În memoria românilor a rămas faptul că în 1948
Ana Rabinovici Pauker, ajunsă în post de decizie, acela
de ministru al afacerilor de externe şi aparţinătoare
Kominternului, a hotărât, se pare, la solicitarea ruşilor,
să cedeze Insula Şerpilor U.R.S.S., dând în acest sens
indicaţii ambasadorului României la Moscova2. Insula
Şerpilor a dispărut de pe harta României la 23 mai
1948, când Eduard Mezincescu, adjunct al ministrului
Afacerilor Străine al Republicii Populare Române şi
Nikolai Pavlovici Sutov, prim secretar în ambasada
1 Constantin Necula, Aşa a fost răpită Insula Şerpilor, în
„Marea noastră”, Constanţa, an IV (1994), serie nouă, nr. 12/ iulie
– septembrie 1994. 2 Vezi Hannes Hofbauer, Viorel Roman, Bucovina,
Basarabia, Moldova (O ţară uitată între Europa de vest, Rusia şi
Turcia), Editura Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 106.
115
U.R.S.S. din Bucureşti, în calitate de reprezentant al
Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S., au
încheiat, în un proces verbal de cedare (scris cu creion
chimic, pe Insula Şerpilor, în două exemplare, fiecare
în limba rusă şi română), de parcă un teritoriu al unei
ţări se poate ceda în acest mod, şi nu printr-un tratat.
La Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, Insula
Şepilor nu a fost cedată U.R.S.S. pentru că nici ruşii nu
au cerut-o în harta prezentată la Conferinţa de Pace.
„Procesul-verbal din 23 mai 1948 nu a fost supus
ratificării Parlamentului Român şi, în consecinţă, nu au
fost îndeplinite condiţiile esenţiale de validitate
prevăzute de dreptul internaţional. Este cazul ca Rusia
să restituie Insula Şerpilor deţinută ilegal”1.
Procesul verbal semnat de către Eduard
Mezincesu (care era coreligionar cu Ana Pauker),
consemnează faptul că la 23 mai 1948, „la ora 12 (ora
locală), Insula Şerpilor sau Zmeinîi, situată în Marea
Neagră […] a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către
Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul
Uniunii R.S.S. Prin semnarea prezentului Proces
Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a
Insulei”2.
Interesul imens al Rusiei asupra Insulei Şerpilor
rezidă din poziţia sa strategică. Se susţine că aici se
află două radare ale fostei U.R.S.S., care acoperă şi
ascultă o mare zonă geografică. Unul acoperă zona
1 Tudor Voicu, Adevărata însemnătate a Insulei Şerpilor,
în „România Mare”, Bucureşti, an XI (2002), nr. 524/28 iulie
2002. 2 Petre Dogaru, Insula şerpilor în calea rechinilor, Editura
Saeculum I. O.: Editura Vestala, Bucureşti, 1996, p. 159; Dominuţ
I. Pădureanu, op. cit., p. 837.
116
Europei centrale şi răsăritene, iar al doilea, Balcanii,
Orientul Apropiat, parţial Marea Mediterană şi nordul
Africii până în Liban1 , ceea ce-i asigură supremaţia în
Marea Neagră.
România nu s-a putut împăca cu gândul că
această insulă ar putea rămâne pierdută, şi ca atare a
redeschis „dosarul” Insulei Şerpilor cu ocazia
discuţiilor dintre anii 1967-1987, când s-au negociat, în
patru runde (o primă etapă între anii 1967-1974, apoi
în 1980, 1986 şi 1987), cu U. R. S. S., limitele apelor
teritoriale, a platoului continental şi a zonei economice
exclusive.
După ce problema Insulei Şerpilor a fost ridicată
în Parlamentul României de către senatorii Romulus
Vulpescu, Mihai Iacobescu şi de către deputaţii Vasile
Diacon, Alin Mihai Dumitru Drugă, Vasile Rădulescu,
chestiunea a fost ridicată, alături de cea a tezaurului, de
către preşedintele Ion Iliescu, la Moscova, cu ocazia
semnării Tratatului de bună vecinătate, colaborare şi
amiciţie. La această problemă, preşedintele Mihail
Gorbaciov, precizând că nu este la curent cu toate
problemele respective, s-a angajat „să le studieze cu
obiectivitate în vederea degajării unei soluţii
convenabile ambelor părţi”.
Deşi la 24 decembrie 1989 Congresul
Deputaţilor Poporului din U.R.S.S. a condamnat
semnarea Protocolului adiţional al Pactului Ribbentrop
– Molotov din 1939, recunoscând că acestea sunt, din
punct de vedere juridic, lipsite de temei din momentul
semnării lor, ele „venind în contradicţie cu
suveranitatea şi independenţa unor state terţe”, după
1 Tudor Voicu, op. cit.
117
destrămarea U.R.S.S., insula a fost preluată abuziv de
către Ucraina, ca parte moştenitoare a fostului imperiu
sovietic, fără a avea vreun drept juridic sau istoric,
diplomaţii ruşi comunicând omologilor lor români, în
1993, că problematica referitoare la Insula Şerpilor se
va trata exclusiv cu Ucraina.
Este ştiut că în funcţie de posesia acestei insule
se poate delimita, conform normelor de drept
internaţional (Convenţia O.N.U. asupra mării, de la
Montego Bay), platoul continental al Mării Negre. La
această dată România are doar şase mile marine, pe
când, dacă Insula Şerpilor s-ar alipi teritoriului naţio-
nal, aşa cum este normal, apele teritoriale româneşti s-
ar extinde la 12 mile, iar zona de exclusivitate
economică, la 200 de mile marine. Interesul pentru
această suprafaţă de platou este dat şi de faptul că
aceasta este bogat în zăcăminte de petrol şi
hidrocarburi.
Protocolul semnat la data de 4 februarie 1948,
din ordinul odiosului premier al sovieticilor, V.M.
Molotov, nu a fost ratificat niciodată până la destră-
marea Imperiului Sovietic, de către guvernele celor
două ţări, el fiind nul şi neavenit, iar Insula Şerpilor
aparţinând de jure României, până la semnarea de către
notorii trădători ai neamului românesc a Tratatului de
Stat cu Ucraina, la 2 iunie 1997.
Insula Şerpilor, cea mai mare din Marea Neagră,
cu o suprafaţă de 17 ha, se află la 44,814 km nord-est
de la oraşul Sulina (pe care pilotina „Hirondelle” a
Comisiei Europene a Dunării o parcurgea în trei ore, în
anul 1930) în faţa gurilor Dunării, pe coordonatele 45°
15’ 53’’ latitudine nordică şi 30° 14’ 41’’ longitudine
estică, fiind socotită parte a complexului lagunar al
118
Deltei Dunării. Cu un relief stâncos, cota cea mai înaltă
ajungând la 40 m, şi cu un perimetru neregulat având o
lungime de 1 973 m, este populată de păsări de mare şi
de şerpi, numărul mare al acestora din urmă dându-i
numele.
În antichitate insula era numită Insula Leuce,
Leuca, Leuké, „insula albă”, „stânca albă”, „insula
strălucitoare”, după culoarea albicioasă a stâncilor sale
care seamănă cu piatra calcaroasă a Dobrogei.
Conform miturilor antice, Neptun, zeul mărilor, la
rugămintea zeiţei Thetis, mama lui Ahile, şi ea
divinitate marină, ar fi scos o stâncă din apele Pontului
Euxin, menită să constituie locul ideal pentru
convieţuirea eroului grec şi a frumoasei Elena, cea care
provocase războiul troian. Aşa cum consemnează
Arktinos din Milet, în anul 777 înainte de Hristos, în
scrierea sa Aethiopida, se pare că zeiţa Thetis s-a
străduit în zadar să-şi apere fiul de duşmani,
cufundându-l în apele Sfinxului, pentru a-l face
invulnerabil, degeaba i-a dăruit scutul şi armele divine
făcute de Hephaestos şi caii lui Poseidon. Până la urmă
Ahile a fost ucis de Paris, cel ce i-o răpise regelui
Menelaus pe frumoasa soţie Elena, declanşând
îndelungatul război troian. Săgeata otrăvită a lui Paris
îl nimerise pe Ahile în călcâi, singurul loc care nu
fusese spălat de apele proteguitoare. Mâhnită, Thetis
„luând de pe rug pe fiul său Ahile, îl duse în insula
albă Leuce”, unde eroul ar fi trăit dincolo de moarte, o
viaţă veşnică, alături de Elena, ajunsă lângă el după o
viaţă plină de peripeţii.
Poetul grec Pindar (c. 518–438 î. Hr.) îşi
exprimă, într-o odă a sa, şi impresiile despre Insula
Leuce: „În Pontus, scrie el, Ahile are o insulă
119
strălucitoare”.
Euripide (480-406 î. Hr.) relevă în celebra sa
piesă Andromaca faptul că Peleu, tatăl lui Ahile, îşi
„va vedea fiul locuind în lăcaşurile insulare, pe ţărmul
cel alb, în mijlocul Portului Euxin”. El vorbeşte de
asemenea despre „ţara bogată în păsări”, despre
„tărâmul cel alb” şi despre frumosul drum al lui Ahile”
din Pontul Euxin.
Philostratos din Lemnos, în secolul II înainte de
Hristos, relata în Heroica că zeul Neptun s-ar fi ridicat
din adâncurile mării în dreptul acestei insule pentru a
găsi un loc de veşnică odihnă pentru sufletul lui Ahile,
care fusese omorât în războiul troian, ocazie cu care
istoricul grec face o amănunţită descriere a insulei,
precizând că Ahile locuieşte pe insula Leuce, „pe care
cei ce intră în Pont o au la stânga”.
Poetul alexandrin Lycophron arată în Cassandra
că Ahile „locuieşte de mult timp pe stânca albă de
spume de la gurile fluviului Celtic (Istrul)”.
Geograful Scylace, în Periplus, afirmă că „…aici
există un golf în care se află o insulă, pustie ce e drept,
numită Leuce şi consacrată lui Ahile”
Flavius Arrianus Nicomedensis, contemporan al
împăratului Adrian (117-138 d. Hr.), în Periplus Ponti
Euxini, scria: „Cam din dreptul acestei guri [se referă
la una dintre gurile de vărsare ale Istrului, la Psilon —
gura Chiliei], dacă pluteşti spre largul mării, dincotro suflă
vântul Aparctias, se află o insulă căreia unii îi zic Insula lui Ahile,
alţii o numesc Insula Albă, Leuca, după culoarea ei. Se
zice că Thetis a scos-o din mare pentru fiul ei şi că acolo
locuieşte Ahile. Într-însa se află un templu al lui Ahile şi
o statuie, lucru din vremea veche. Iar insula este pustie de
oameni şi capre nu prea multe pasc într-însa... În templu
120
se mai văd şi multe daruri oferite eroului: cupe şi inele
şi pietre preţioase... Şi sunt şi inscripţii, unele latine, altele
greceşti, aducând laude lui Ahile. Sunt câteva şi pentru
Patrocle... Dintre cei ce coboară pe insulă, unii aduc ei înşişi pe
corăbii animale pentru jertfă, din care pe unele le
sacrifică, iar pe altele le lasă libere în cinstea lui Ahile.
Unii vin acolo siliţi de furtună şi animalul de
sacrificiu îl cer de la zeu. Ei întreabă oracolul, căci este
un oracol în insulă... Iar eu am scris acestea despre
Insula lui Ahile, auzindu-le din gura altora, care, ori ei
au tras în insulă, ori le-au aflat de la alţii”.
Referiri despre Insula Şerpilor se găsesc la anticii
Hesychin, Philostrat, Ştefan din Bizanţiu, Hesychiu,
Amianus Marcellinus, Scylax din Caryanda, Scymnos
din Chios, Dionisos Periegetul, Strabon, Pomponius
Mela, Pliniu cel Bătrân, Adrianus, Iulius Solinus,
Rufus Festus, Ptolemeu, Jordanes, Pausanias,
Priscianus Avienus, Leonin, Maxim din Tyr, Tzetzes,
iar mai târziu la H. Köhler în Mémoire sur les îles et la
course consacrées ŕ Achille dans le Pont Euxine
(1825), E. Taitbout de Marigny (Plans des golfs, baies,
ports et rades de la Mer Noire et de la Mer D’Azov
lévés, recueilleis ou corrigés; 1830), P. V. Soloviev,
N. Murzachevici, A. Müller, R. Drost, G.P. Lisseanu,
G. Murgoci, V. Meruţiu, A. Borza, R.I. Călinescu, C.
Brătescu, P. Enculescu, M.D. Ionescu, R. Seişanu, M.
Drăghicescu şi alţii. Insula Şerpilor a fost descrisă de
către Alexandru Vlahuţă în România pitorească,
Carmen Silva (regina Elisabeta) în De prin veacuri,
Ion Simionescu în O ţară de poveşti.
În scrierile vechi se vorbeşte despre Templul lui
Ahile, insula mai era pomenită şi sub numele de
Achillea (Akilleis), „Insula lui Ahile”.
121
Urmele templului pe care îl admira
antichitatea au fost descoperite de către căpitanul rus
Kritzky, în 1823. Prima hartă a insulei a fost făcută în
anul 1824 din ordinul amiralului Greig, iar prima
lucrare ştiinţifică cu privire la aceasta a fost realizată în
anul 1827 de către Köhler. Cea dintâi menţiune
românească aparţine botanistului A. Procopianu.
Insula a fost cunoscută sub mai multe nume.
Grecii îi mai spuneau Phidonissi, Fidonixi, ruşii,
Zmeinoi Ostrov, iar turcii, Ilan Adassi. A mai fost
întâlnită sub numele de Macron, Selina, Cacearia,
Faena, Nisi, Rubea, Rubra, Isola Rosia, L’Île des
Serpents, Insulele de la Foy.
Despre Insula Şerpilor s-au exprimat puncte de
vedere în Parlamentul României şi după semnarea
Tratatului de bază cu Ucraina. În şedinţa Senatului, din
18 noiembrie 2003, senatorul Gheorghe Bunduc
aprecia că „în cazul în care negocierile bilaterale
privind delimitarea spaţiilor maritime şi a regimului
frontierei de stat româno-ucrainene nu ar duce la rezultate
satisfăcătoare într-un interval de timp rezonabil, Ministerul de
Externe, întregul Executiv trebuie să sesizeze Curtea
Internaţională de Justiţie de la Haga, în vederea
obţinerii unei soluţii echitabile, în deplină conformitate
cu dreptul internaţional. Orice renunţare, indiferent
cum este ea justificată, reprezintă un gest impardonabil
faţă de statul român”. Din păcate, nici după atâţia ani
nu se vede vreun progres pe linia acţiunilor în vederea
recuperării, pe cale paşnică, a acestei palme de pământ
străvechi românesc.
O împrejurare nefericită, care pune în dificultate
orice acţiune de recuperare a Insulei Şerpilor o
constituie semnarea Tratatului de bază cu Ucraina. Cu
122
privire la semnarea acestui tratat, reţinem poziţia
Partidului Reîntregirii – Opţiunea Dacolatină, al cărui
preşedinte Mircea Druc, nu s-a dezminţit, rămânând
acelaşi naţionalist convins, exprimată într-o Rezoluţie
privind Tratatul româno – ucrainean, din data de 5
aprilie 1997. Printre altele, se reţine: „Considerăm că
actualele frontiere cu Ucraina reprezintă o linie
provizorie de demarcaţie, iar refuzul părţii ucrainene
de a recunoaşte drepturile legitime ale românilor
asupra teritoriilor răpite de imperiul sovietic nu poate
avea drept răspuns decât refuzul României de a semna
Tratatul, urmând exemplul Japoniei în relaţiile acesteia
cu Rusia […].
Considerăm că orice putere este trecătoare şi din
această cauză, nici Preşedinţia, nici Parlamentul, nici
Guvernul nu au mandat să facă «sacrificii istorice»,
renunţând la teritorii naţionale în schimbul integrării în
diverse structuri regionale sau globale.
Considerăm că Preşedintele Ţării, Guvernul şi
Parlamentul, care ar fi răspunzători de semnarea unui
tratat cu Ucraina, prin care s-ar renunţa la teritorii
aparţinând de jure României, ar putea fi apreciaţi fără
îndoială drept trădători de către Naţiunea Română.
Cerem tuturor parlamentarilor, indiferent de
culoarea politică, să nu sprijine semnarea şi ratificarea
Tratatului cu Ucraina, în eventualitatea iresponsabilă
că, în acest document, s-ar putea stipula o renunţare la
teritoriile naţionale.
Cerem românilor din întreaga lume să combată
orice delimitare etnică falsă între «români» şi
«moldoveni», delimitare practicată de către autorităţile
ucrainene în scopul continuării procesului de
123
deznaţionalizare a românilor, proces declanşat în anul
1940 de către regimul de ocupaţie sovietică.
Respingem ideea că «sacrificiul istoric» ar fi
necesar pentru apărarea identităţii etnice, lingvistice,
cultuale şi religioase a românilor care locuiesc în
Ucraina […]”.
Opinii ferme contra semnării unui tratat cu
Ucraina s-au exprimat din partea Uniunii Românilor
Bucovineni, care considera că reîntregirea ţării avea
prioritate faţă de integrarea în Uniunea Europeană şi în
N. A. T. O., precum şi din partea a douăsprezece
societăţi culturale, semnatare a unei scrisori deschise
prin care se cerea guvernului să nu încheie acest tratat1,
iar prin unele luări de poziţie se cerea ca românii din
teritoriile ocupate să nu fie abandonaţi de către
autorităţile de la Bucureşti prin parafarea respectivului
tratat2.
Contrar acestor atitudini demne, guvernanţii
noşti s-au acoperit de adâncul dispreţ al neamului
românesc. Iată o părere exprimată tranşant: „O năpârcă
din multele pe care România le ţine la sânul său a
transformat Insula Şerpilor într-un cuib de vipere.
Drepturile noastre de singuri şi autentici stăpâni ai
acestui sâmbure uscat care pluteşte dintotdeauna
deasupra Mării Negre, au fost înmormântate odată cu
parafarea şi semnarea Tratatului de Stat cu Ucraina,
document care constituie mai degrabă actul unei
1 Ţarii Rusiei au recunoscut Nistrul ca graniţă cu
Moldova, în „Ziua”, Bucureşti, an III (1996), nr. 540/26 martie
1996. 2 Ion Beldeanu, Românii din teritoriile ocupate nu pot fi
abandonaţi, în „Românul”, Bucureşti, an VIII (1997), nr. 9
(359)/3-9 martie 1997.
124
capitulări necondiţionate. Încheind acest Tratat, actuala
Putere [regimul Constantinescu] a consimţit cu bună
credinţă să renunţe la Sudul Basarabiei, Nordul
Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor, trădând
speranţele propriului popor, care i-a încredinţat
misiunea sacră de a gestiona treburile Statului şi de a
apăra integritatea, suveranitatea şi unitatea ţării. Marea
neşansă a românilor a fost că, în acel moment, în
fruntea diplomaţiei noastre să se afle cocoţat intrusul
Adrian Severin, un laş, un individ fără pregătirea şi
experienţa necesară unei asemenea misiuni, un ins
lipsit de capacitatea şi maturitatea pe care le impun
slujirea cu abnegaţie a Interesului Naţional. Acelaşi
individ venal a acţionat ca turbat la Strasbourg pentru a
impune României criminala Recomandare 1201, o
plăsmuire de inspiraţie budapestană […].
Temându-se pentru actul trădător pe care l-a
comis, de a parafa Tratatul cu Ucraina în condiţii de
dictat, Adrian Severin a încercat să liniştească opinia
publică din ţara noastră, afirmând, la 3 mai 1997, că
problema Insulei Şerpilor va fi soluţionată în următorii
doi ani prin schimbul de scrisori între miniştrii de
externe ai celor două ţări. Deşi a trecut un an şi
jumătate de la semnare, până acum n-a auzit nimeni de
vreo astfel de scrisorică. Singurul lucru pe care l-a
obţinut delegația română a fost acordul de principiu
(nu cel de fapt) al preşedintelui Ucrainei privind
demilitarizarea Insulei Şerpilor. Tratatul cu Ucraina
confirmă încă o dată că, în ultimii ani, România nu a
gândit cu capul propriu politica sa externă, ci cu
tărtăcuţa unui Severin, care, prin întreaga sa activitate
în domeniul relaţiilor externe, s-a ilustrat ca un zelos
slujitor al relaţiilor străine plătit de statul român.
125
Constituie o impietate faptul că într-un domeniu vital,
ca acela al relaţiilor noastre internaţionale, unde s-au
ilustrat personalităţi de notorietate ca Mihail
Kogălniceanu, Take Ionescu, Ionel Brătianu, Nicolae
Titulescu, care au aşezat la temelia politicii externe
româneşti, principii perene, rezultate dintr-o experienţă
istorică de apărare a fiinţei şi identităţii naţionale, a
pătruns o caiafă forjată la tabăra ideologică patronată
de mentorul bolşevic Leonte Răutu, cel care a terfelit
România ani şi ani de la microfonul Moscovei […].
După nefasta prestaţie a fostului ministru de
externe în cadrul dialogului de la Kiev, este greu de
crezut că astăzi România şi-ar putea reglementa
divergenţele acute pe care le are cu bunul său vecin de
la răsărit în privinţa Insulei Şerpilor şi a celorlalte
teritorii. Dar nici nu ne vom consola cu ideea că de
acum trebuie să ne resemnăm în spatele unor iluzii pe
veci pierdute. Există posibilitatea ca la expirarea
actualului Tratat, guvernul care va gestiona politica
externă a României, desemnat după viitoarele alegeri
parlamentare, să refuze prelungirea unui asemenea act
trădător şi să-l denunţe ca neavenit. Să sperăm că până
atunci, şerpii care au fost dintotdeauna stăpânii Insulei
din Marea Neagră vor alunga viperele care
i-au năpădit în ultimul deceniu al acestui mileniu”1.
Vorbind despre Tratatul de bază cu Ucraina, nu
putem să nu ne amintim poziţia clar exprimată de un
alt personaj din galeria trădătorilor hidoşi a istoriei
noastre contemporane: fostul preşedinte Emil
1 Nicolae Dăscălescu, Pe Insula Şerpilor s-au aciuat
viperele, în „România Mare”, Bucureşti, an X, nr. 445/22 ianuarie
1999 şi următoarele.
126
Constantinescu. Iată-l cu afirmaţia care trebuie să fi
umplut inima lui Leonid Kucima, preşedintele
Ucrainei, cu ocazia semnării, la 2 iulie 1997, a
Tratatului: „Istoria însăşi nu ne dă dreptul să deturnăm
acest spirit în favoarea unor nostalgii, oricât de corect
motivate; istoria însăşi ne interzice să facem din
interesul naţional o noţiune arheologică” (s.n. V.D.).
Aceeaşi istorie pe care o invocă îl va judeca pe
nenorocit!
Cert este că raptul teritorial suferit de către
România prin Pactul Ribbentrop – Molotov este astfel
acceptat de către diplomaţia bucureşteană. Din păcate,
cuvintele deputatului şi cunoscutului poet Ioan
Alexandru, rostite de la tribuna Parlamentului, la 25
octombrie 1990, au fost contrazise de către realitatea
istorică ulterioară: „Sper că, nici de data aceasta, cum
n-au fost de-a lungul istoriei niciodată, nu se vor ivi
oameni dintre noi [care] să vândă pământul Patriei”.
Din păcate, iată că cel mai mare vânzător s-a dovedit a
fi însuşi preşedintele României!
În acest context trebuie să amintim că Ucraina,
încă din anul 1917 făcea opoziţie aspiraţiilor de
independenţă a Moldovei, având pretenţia de a
considera Basarabia ca o parte integrantă a sa,
negociind, la Petersburg, constituirea unei Ucraine
autonome, cuprinzând zece gubernii, printre care şi
Basarabia. Guvernul ucrainean a remis în martie 1918
Puterilor Centrale, angajate în negocieri cu România, o
notă în care se arăta că Basarabia se află în sfera de
influenţă a Ucrainei, cu care ar fi constituit din punct
de vedere etnografic, politic şi economic o unitate
indestructibilă. În ceea ce priveşte teritoriul Bucovinei,
Ucraina ducea tratative cu Austria, prin cancelarul
127
Czernin, „pentru vânzarea Bucovinei în schimbul unei
cantităţi de grâu”1. Unirea cu România a spulberat
aspiraţiile expansioniste ale Ucrainei. Din păcate, ceea
ce nu a reuşit diplomaţia ucraineană între 1917-1918 a
desăvârşit Emil Constantinescu împreună cu Adrian
Severin, în anul 1997.
Interesantă este poziţia lui Mircea Snegur cu
privire la Bucovina, care, în concepţia sa, trebuia să
devină obiect de negociere între cele două republici
independente, Ucraina şi Moldova. „Nimeni nu ne
poate împiedica să trimitem reprezentanţi în Bucovina,
acum când Ucraina şi-a declarat independenţa”, afirma
acesta. Din păcate, guvernanţii de la Bucureşti nu au
făcut nici măcar atât, deşi de la tribuna Parlamentului li
s-a cerut de către deputatul Vasile Diacon să înceapă
discuţii cu Moscova asupra teritoriilor româneşti luate
României în urma Pactului Ribbentrop – Molotov şi
care nu se aflau sub jurisdicţia Chişinăului.
Nepăsarea de care au dat dovadă autorităţile
române îndrituite a rezolva şi problema sorţii Insulei
Şerpilor a determinat, iată, după atâţia ani, declararea
de către oficialităţile ucrainene a înfiinţării unui sat,
Belîi, pe această palmă de pământ românesc, în
speranţa că va fi un argument în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga pentru a-şi
adjudeca insula cu acte în regulă. Să sperăm că nu se
va întâmpla aşa!
1 I. I. Nistor, Bucovina sub dominaţie românească. La 20
de ani de la Unire, Cernăuţi, 1938, p. 18.
128
Luptele politice din Bucovina
între anii 1900 – 19141
Noul prim-ministru austriac Ernst von Körber
(1900-1904), care dorea să promoveze o politică
menită să ducă la aplanarea conflictelor naţionale2, a
sugerat deputaţilor români să încerce împăcarea cu
guvernatorul Bucovinei, baronul Bourguignon de
Bamberg. Ca urmare, la 16 martie 1900, membrii
grupului dietal şi deputaţii din legislativul vienez
încetează lupta împotriva guvernului şi încep tratative
cu Bourguignon. Aceştia îşi motivează atitudinea,
inclusiv părăsirea rândurilor Partidului Naţional
Radical Român, prin faptul că nu erau pregătiţi pentru
o îndelungată şi dură luptă în opoziţie. Doar doi
deputaţi români, George Popovici3 şi Iancu Flondor, nu
au semnat pacea sau împăcarea, cum a fost denumită
înţelegerea cu guvernul. Grupul celor care au semnat
1 Studiu publicat în volumul Paradigmele istoriei. Discurs.
Metodă. Permanenţe. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu,
Coordonator Stele Cheptea, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009,
vol. I, pp. 179-196. 2 Mihai – Ştefan Ceauşu, Parlamentarism, partide şi elită
politică în Bucovina habsburgică (1848-1918), Editura Junimea,
Iaşi, 2004, p. 343. 3 În anul 1900, George Popovici a ridicat, în parlamentul
vienez, problema persecuţiei românilor din Transilvania de către
guvernul maghiar.
129
pacea a fost aspru criticat pentru trădarea intereselor
naţionale, iar românii cereau cu tărie, într-un glas, ca
deputaţii „să ne dea socoteală amănunţită despre toate
cele ce au pus la cale când au încheiat pacea”, arătând
că „astăzi, când toţi răuvoitorii îşi râd în pumni de noi
din pricina relelor nenumărate ce se descarcă ca o
grindină deasupra noastră, astăzi, deputaţii noştri se
împacă cu baronul Bourguignon, şi-şi strâng mâna cu
zâmbete tainice. Ei încheie pacea în numele unui popor
întreg şi o încheie liniştit şi fără mustrări de cuget”1.
Acest lucru a determinat accentuarea rupturii
dintre cele două grupări, a românilor tineri de cei
bătrâni. Din această sciziune a luat fiinţă, în primăvara
anului 1900, Partidul Conservator Român, cunoscut şi
sub numele de Partidul Pactist.
Cu această ocazie îşi încetează apariţia ziarele
„Patria” şi „Sentinela”, dar apare, în schimb, la 1 iulie
1900, ziarul „Timpul”, care era organul de presă al
pactiştilor. Programul politic susţinut de noua
publicaţie avea la bază „patru puncte cardinale”, şi
anume : politica, biserica, cultura şi economia
naţională. Se susţinea de către iniţiatori că „Pe teren
politic vom stărui ca elementul român din Bucovina să
fie susţinut, pentru că suntem încredinţaţi că elementul
român este un element conservator de stat, pentru că
elementul român este unicul element în ţară care poate
pune stavilă tendinţelor expansioniste şi tocmai din
această cauză credem că susţinerea elementului român
în această ţară este o necesitate eminentă de stat”2.
1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an VIII (1900), nr. 10/6 mai
1900. 2 Programul nostru în „Timpul”, Cernăuţi, an I (1900), nr.
1/1 iulie 1900.
130
Se sugera guvernului, pentru eliminarea
conflictelor să dovedească mai multă obiectivitate şi să
aplice principiul audiator et altera pars, iar pentru
celelalte naţiuni conlocuitoare, se preciza că „vom
observa toleranţă absolută şi numai atacuri nemotivate
contra neamului nostru vor fi combătute resolut – însă
cu putinţă”, pe când o „unică şi dreaptă măsură, care
va avea să se aplice strict faţă de toate naţiunile
conlocuitoare”, căci numai atunci va putea „încăpea o
mulţumire relativă la naţiunile conlocuitoare şi
fricţiunile dăunătoare, care sunt piedica principală a
fiecărui progres sănătos, vor trebui să dispară”, căci
numai aşa se poate deschide calea unei munci rodnice
pe teren economic şi cultural.
O altă direcţie în care conservatorii (pactiştii) îşi
propuneau să acţioneze era „de a ţine morţiş la
autonomia ţării şi de a stărui ca competenţa legiuitoare
a Dietei provinciale să fie lărgită corespunzător. Nu
ezităm însă a declara sincer şi clar că, satisfăcându-se
trebuinţele cultural – economice ale poporului nostru,
orice politică naţională revendicativă sau expansivă
este departe de noi”.
Referitor la viaţa politică, se cerea libertate de
mişcare, angajându-se să lucreze pentru „vaza
guvernului în ţară”, considerând că libertatea politică
este „pentru popor aceea ce-i siguranţa personală
pentru un individ. Nici unul nici altul nu poate
prospera fără elementul său vital”.
Cât priveşte cultura, se tindea spre reformarea
raţională a sistemului şcolar, la mărirea numărului
şcolilor, la salarii mai mari pentru învăţători,
urmărindu-se nu cantitate, ci calitate în învăţământ.
Numărul bibliotecilor şi al cercurilor de lectură urmând
131
să crească.
În plan economic, se intenţiona să se acţioneze
pentru „organizarea agriculturii pe baza principiului
asociaţiunii, pentru deschiderea unui credit agricol
ieftin şi lesne accesibil, pentru crearea şi răspândirea
unei industrii puternice etc.”1
Pentru realizarea programului, partidul avea în
vedere solicitarea bunăvoinţei guvernului şi alianţe cu
germanii, evreii şi polonezii din Bucovina, dar nici
într-un caz cu rutenii2.
Românii tineri dezaprobă şi ei pacea cu
Bourguignon şi, regrupându-se, în august 1900
fundează Partidul Poporal Naţional Român, având ca
organ de presă ziarul „Deşteptarea” şi continuând
activitatea Partidului Naţional Român Radical din
Bucovina. Programul partidului cuprindea cinci direcţii
de acţiune: biserica, şcoala, administraţia, economia şi
politica. Se milita pentru instituirea definitivă a
Congresului Bisericesc şi pentru autonomia deplină a
bisericii. Se cerea conservarea neştirbită a caracterului
istoric român al bisericii noastre, iar pacea
confesională, spre deosebire de conservatorii care
declaraseră toleranţă absolută, era susţinută condiţionat
de faptul dacă biserica şi drepturile sale vor fi
respectate şi de celelalte confesiuni.
Recunoscându-se importanţa culturii, se cerea
creşterea şi instruirea poporului pe baza învăţământului
naţional. „Absolut nu vom suferi ca şcolile să se abată
de la menirea lor şi să se prefacă în institute de
1 Ibidem.
2 Vezi Ioan Cocuz, Partidele politice româneşti din
Bucovina 1862-1914, Suceava, 2003, p. 283.
132
deznaţionalizare şi propagandă politică”1.
Din punct de vedere administrativ se preconiza
separarea completă a Bucovinei de Galiţia, urmând a
se milita pentru crearea unei Curţi de Apel şi a unei
Direcţiuni a Căilor Ferate Bucovinene cu sediul în
provincie.
Pe teren economic, considerând că ţăranul este
temelia neamului românesc, se urmărea ca acesta să
rămână stăpân al pământului şi al averii sale. Erau
prevăzute înfiinţarea de instituţii pentru reglementarea
creditului agricol, a chestiunii muncitorilor agricoli,
formarea de asociaţii agricole obligatorii şi altele.
Domeniul politic era foarte bine acoperit.
Întărirea autonomiei ţării rămânea şi pentru această
formaţiune politică un deziderat de prim rang: „Ne
vom lupta din răsputeri contra tendinţelor agresive ale
rutenilor şi ne vom ataşa în lupta aceasta acelor naţiuni
care cu noi împreună au a se apăra în contra aceluiaşi
duşman etnic. Pretindem ca poporul român să fie
reprezentat în corpurile legiuitoare, nu numai
corespunzător numărului şi importanţei sale istorice, ci
şi nealterat conform principiilor sale politice”2.
Reforma electorală, care viza introducerea votului
universal şi direct, constituia un punct forte al
programului politic.
Ca şi conservatorii, membrii Partidului Poporal
Naţional Român au hotărât să nu colaboreze politic cu
rutenii, ai căror reprezentanţi erau resimţiţi ca fiind cei
mai înverşunaţi duşmani ai neamului românesc din
1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an VIII (1900), nr. 48/15
noiembrie 1900. 2 Ibidem.
133
Bucovina.
Înţelegerile Partidului Conservator Naţional
Român cu autorităţile habsburgice nu au dus la
rezultatele scontate, motiv pentru care acesta a
încercat, cu toate regretele, să reia colaborarea cu
Partidul Poporal Naţional Român. Faptul pare a se fi
materializat cu ocazia alegerilor parţiale din octombrie
1901 pentru ocuparea unui loc de deputat în
circumscripţia electorală Câmpulung Moldovenesc
după moartea lui Dimitrie Isopescul, când Partidul
Poporal Naţional Român nu depune candidatură, după
ce George Popovici, care se afla la Bucureşti, a refuzat
candidatura, pentru a favoriza pe compozitorul Tudor
Flondor, fratele lui Iancu Flondor, care candida din
partea conservator-pactiştilor şi a cărui candidatură
fusese agreată de către acelaşi Bourguignon, motiv
pentru care era considerat, pe bună dreptate, un
candidat „guvernamental”1. Poziţia lui Iancu Flondor a
fost fermă împotriva acestei maşinaţiuni a guvernului.
Partidul Poporal Naţional Român recomandă
electoratului din respectiva circumscripţie să boicoteze
alegerile. Şi problema „păcii”, la care se adaugă cea a
tricolorului2, ca simbol naţional românesc, îi ţine încă
1 Cu privire la această problemă a se vedea Ioan Cocuz,
Partidele politice româneşti din Bucovina 1862-1914, Suceava,
2003, pp. 295-297 2 Guvernatorul Bourguignon, duşman înverşunat al
românilor, a dispus prin ordonanţă interzicerea purtării sau
arborării publice a tricolorului naţional. (Vezi „Patria”, Cernăuţi,
an III, 1899, nr. 261, p. 1). Ordonanţa a declanşat o serie de
acţiuni de ameninţare şi molestare a românilor de către
reprezentanţi ai autorităţilor sau intentarea de procese, aşa cum s-a
întâmplat cu un grup de ţărani din Bosanci, pentru vina de a fi
arborat tricolorul la o horă populară (Vezi „Patria”, nr. 162, 163,
134
pe poziţii distincte. Dacă pactistul Florea Lupu
considera problema tricolorului o „bagatelă care aduce
numai prejudicii românilor deoarece lupta pentru
tricolor1 este o luptă cu morile de vânt, fără folos, care
dă duşmanilor noştri o armă puternică pentru
calomnierea noastră la Coroană, fiindcă tricolorul
cuprinde în sine culorile regatului român; prin arhive
nu există dovezi că tricolorul constituie culorile
naţiunii române ca unitate etnică”2, poziţia partidului
este fără echivoc: „Ce este crucea pentru creştin este
tricolorul pentru român; un simbol plin de sfinţenie.
Tricolorul este simbolul unităţii noastre etnice şi
culturale, a sentimentului şi drepturilor noastre
inalienabile, simbolul principiului fundamental pe a
cărui bază purtăm lupta naţională pe feluritele sale
terene”3, iar Iancu Flondor, adresându-se
guvernatorului Bucovinei, prezent în dezbaterile
Dietei, este ferm: „Domnule Preşedinte, te rog să iei
cunoştinţă că culorile roşu – galben – albastru le
privim drept culori naţionale române şi că e sub
demnitatea noastră de a discuta cu dumneata de o
putem dovedi prin fapte istorice sau ba, chiar şi în caz
că aceste culori ar fi identice cu culorile regatului
român”4. La aceste cuvinte, guvernatorul a părăsit
182, 211, 216, 218, 234/1898-1899). 1 Despre acest subiect a se vedea Teodor Balan, Lupta
pentru tricolor. Un capitol din istoria politică a Bucovinei, 1898-
1904, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.
2 Apud Ioan Cocuz, op. cit., p. 292.
3 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an IX (1901), nr. 25/1-14 aprilie
1901. 4 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an IX (1901), nr. 61/9-22 august
1901.
135
precipitat dezbaterile din Dietă, profund ofensat.
În Dieta ţării, deputaţii partidului atacă deschis
guvernul Bucovinei şi pe guvernator pentru greaua
stare economică şi socială, pentru politica de
deznaţionalizare. Pe această bază Partidului Poporal
Naţional Român din Bucovina strânge relaţiile cu
Partidul Conservator Român din Bucovina.
În schimb, pactiştii au continuat să fie ţinta
multor lovituri. Încercând să le minimalizeze şi să
demonstreze că nu există un partid românesc în
opoziţie, guvernul, făcând aluzie la pactul încheiat cu
conservatorii, afirma că s-a împăcat cu poporul român.
Replica suna astfel: „Dacă s-a făcut împăcarea între
românii din Bucovina şi Guvern, apoi care sunt roadele
acelei împăcări? Au nu urmează nedreptăţile şi
loviturile date românilor acuma ca mai înainte? Deci
cum s-a împăcat guvernul cu poporul românesc? S-a
împăcat ca să-l lovească, iar poporul să rabde şi să
tacă?... Nu, căci vedem că loviturile zilnice sunt
îndreptate împotriva întregului popor şi nefiind
poporul împăcat cu guvernul, nici în totalitate şi nici în
parte, urmează necesar că nu-i nici dezbinare în
popor”1. Pactul în sine fiind calificat ca „un monstru
politic în privinţa cuprinsului”, care se pronunţa asupra
unor aspecte minore, lăsând deoparte o serie de
pretenţii politice, care îndeplinite ar fi înlăturat o serie
de nedreptăţi care le erau făcute românilor.
Pe parcursul anului 1902, momentele de
apropiere între cele două partide au culminat cu
hotărârea de a înfiinţa un organism de conducere
1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an VIII (1900), nr. 56/13
decembrie 1900.
136
comun pentru ambele partide, care rămâneau să
funcţioneze independent, numit Dirigenţă. Preşedintele
Dirigenţei era Eudoxiu Hurmuzachi, iar vicepreşedinte
era Ioan Volcinschi. Deciziile Dirigenţei erau
obligatorii pentru membrii ambelor partide, iar
deputaţii acestor partide urmând să formeze un grup
parlamentar român în Camera imperială şi unul în
Dietă. Colaborările politice erau posibile cu orice
formaţiune, mai puţin cu rutenii1.
Frământările din sânul elitei politice româneşti şi
nemulţumirile generate de faptul că marea proprietate
deţinea preponderenţa în plan politic au determinat
apariţia unui curent nou, cel democratic. Această nouă
direcţie politică se înscrie în cadrul ideologic al
doctrinei reformei sociale, ce se adresa mai ales păturii
mici burgheze şi care, la sfârşitul secolului XIX şi
începutul celui următor, a dat naştere unor mişcări
reformatoare în Austria, precum cea social – politică
sau cea pentru drepturile femeilor. Sub influenţa
acestei doctrine, unii politicieni adepţi ai politicii
sociale au înfiinţat o serie de partide social-politice,
precum Partidul Social – Democrat, Partidul Social –
Creştin sau Partidul Democrat Vienez, care militau nu
numai pentru o politică socială, şcolară sau economică
în favoarea păturilor de jos ale populaţiei, ci şi pentru
obţinerea de drepturi politice pentru acestea, prin
instituirea dreptului de vot universal2.
În acest context, unitatea politică a românilor
este puternic zdruncinată odată cu înfiinţarea, la 2
1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an X (1902), nr. 44/9-22 iunie
1902. 2 Vezi Mihai Ştefan Ceauşu, op. cit., p.347.
137
februarie 1903, a Asociaţiei politice „Unirea” care a
constituit nucleul din care s-a format Partidul Ţărănesc
Democrat al lui Aurel Onciul.
În scurt timp, noua doctrină politică înregistrează
un număr mare de adepţi în rândul ţăranilor, al
corpului didactic de la sate, care au fost abandonaţi cu
salarii mizere de către naţionali, şi în cel al
intelectualilor, mai ales al studenţilor cernăuţeni.
Organul de presă al noului partid a fost ziarul
„Privitorul”, pe care l-a editat între 1 mai 1902 şi 24
decembrie 1903 Aurel Onciul la Brün, în Moravia,
unde se afla cu serviciul în calitate de căpitan
districtual1, şi care a apărut şi la Viena şi Cernăuţi,
urmat apoi de „Voinţa poporului”, Cernăuţi, 1
octombrie 1902 şi 11 octombrie 1908, şi „Foaia
poporului”, Cernăuţi, 20 decembrie 1909 – iulie 1914.
Orientarea principală a ziarelor „Privitorul” şi
„Voinţa poporului” era dezaprobarea politicii naţionale
revendicative şi colaborarea atât cu autorităţile
austriece cât şi cu celelalte etnii din Bucovina, mai ales
cu rutenii. În acest sens, la iniţiativa lui Aurel Onciul, a
fost încheiată, în campania electorală pentru alegerile
dietale din iulie 1904, aşa numita Tovărăşia
ţărănească (Freisinniger Verband), o înţelegere
politică cu rutenii, germanii şi evreii, îndreptată
împotriva Partidului Poporal Naţional Român şi a
Partidului Conservator2. Programul Tovărăşiei
Ţărăneşti avea drept fundament, prevăzut în articolul
1 Ion Nistor afirmă că Aurel Onciul era director al unei
bănci ceheşti din Brün (Vezi Ion Nistor, Istoria Bucovinei,
Bucureşti, 1991, p. 308). 2 Vezi Marian Olaru, Aurel Onciul şi revista „Privitorul”,
în Analele Bucovinei, an I (1994), nr. 2/1994, p. 281 seq.
138
II, apărarea intereselor politice, culturale şi economice
ale păturilor muncitoare din Bucovina, propunându-şi:
„a) să schimbe legea pentru alegeri după dreptate; b) să
întocmească creditul obştesc prin înfiinţarea unei bănci
a ţării şi a unor case de ajutor; c) să îndrepte şcoala şi
îndeosebi să facă şcoale pentru minorităţile naţionale;
d) să rânduiască trebile săteşti şi să desfiinţeze
gutzgebiturile [domeniile] ; e) să mijlocească venituri
noi fără a mări birurile pentru a pune la cale
gospodăria ţării şi îndeosebi pentru a reglementa lefile
învăţătorilor”1.
Atacurile nedrepte îndreptate de democraţi
împotriva lui Iancu Flondor, pe care îl acuzau, printre
altele, de atitudine antisemită, că ar fi autorul
articolelor Rumänen und Juden şi Zur Abwehr, care au
fost publicate în octombrie 1903 de către „Bukowinaer
Journal”, au determinat depunerea mandatului de
deputat şi retragerea acestuia din viaţa politică la 17
iunie 1904.
Lipsit de politicianul cel mai autorizat, Partidul
Poporal Naţional pierde alegerile din iulie 1904, intră
în dezagregare şi ajunge la autodizolvare în noiembrie
1904, constatând cu amărăciune: „Corpul naţiunii
noastre este spart în caste separate. Marii proprietari,
preoţii, învăţătorii, poporul rural, toţi se separează
politiceşte unii de alţii şi se mărginesc a lupta pentru
interesele particulare ale stării căreia îi aparţine: acesta
este tristul efect al agitaţiei democraţilor români”2.
Frământările politice din rândul elitelor nu
1 Alegătorilor Bucovinei, în „Voinţa poporului”, Cernăuţi,
an III (1904), nr. 24/17 iunie 1904. 2 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an XII (1904), nr. 46/20
noiembrie 1904.
139
ocolesc nici alte etnii, determinând apariţia unor noi
formaţiuni politice. Astfel, în februarie 1902, se
desprinde din gruparea progresist – liberală germană
gruparea politică din jurul lui Beno Straucher dând
naştere Partidului Popular Evreiesc din Bucovina. Era
pentru prima dată în Bucovina când evreii îşi
constituiau un partid propriu care îşi propunea să
militeze pentru recunoaşterea populaţiei evreiești de
către autorităţile habsburgice nu doar ca o confesiune
religioasă, ci ca o naţionalitate distinctă, egală în
drepturi cu alte naţiuni, atât în Bucovina, cât şi în toată
Cisleithania, opunându-se categoric împotriva politicii
de asimilare pe care o practica guvernul vienez, limba
idiş urmând a fi proclamată limbă naţională. În spiritul
ideilor democrate şi liberale, partidul îşi propunea să
acţioneze pentru reforme social – economice, pentru
autonomie culturală şi susţineau ideea schimbării legii
electorale, care nu mai fusese modificată din anul
1861.
Şi rutenii înregistrează în acest început de secol o
nouă mişcare politică. Este gruparea politică din jurul
lui Nicolae Vasilco, care s-a situat între „bătrânii”
conservatori şi „tinerii” poporali, fiind un adversar
înverşunat al lui Smal – Stocki. În plan parlamentar va
colabora cu Beno Straucher şi Aurel Onciul, şi,
împreună, în vara anului 1903, vor înfiinţa clubul
parlamentar Alianţa Liberală care va ataca dur
majoritatea alcătuită din români şi armeano – polonezi,
în sesiunea parlamentară din toamna – iarna anului
1903, ducând într-un final la blocarea lucrărilor şi, pe
cale de consecinţă, la dizolvarea Dietei la 3 iunie 1904
140
şi convocarea de noi alegeri pentru luna iulie1.
În septembrie 1898 avuseseră loc alegeri pentru
Dieta Bucovinei. Erau ultimele din secolul al XIX-lea,
şi au avut loc într-un climat politic extrem de tensionat.
De altfel şi viaţa politică vieneză, unde românii
bucovineni priveau cu atenţie, nu era mai relaxată. Era
cunoscut fruntaşilor bucovinenilor faptul că unele
mişcări politice care aveau loc la Viena se repercutau
într-un fel sau altul asupra ţării lor. Aşa se întâmplase
şi în timpul guvernării lui Eduard Taaffe (1879-1893)
când chestiunea limbilor oficiale precum şi cea a
naţionalităţilor deveniseră problema politică principală
a monarhiei. Sprijinind guvernul Taaffe, polonezii,
care pretindeau hegemonia în detrimentul rutenilor, au
obţinut autonomia deplină a Galiţiei, limba polonă
fiind limbă oficială. Pentru a linişti opoziţia ruteană,
Taaffe îi promise acesteia satisfacţie în Bucovina,
evident peste aspiraţiile românilor.
În timpul aceleiaşi guvernări, un nou curent
politic prinde rădăcini. Încă de la 1890, Partidul Social
– Democrat unificat de către Viktor Adler avea o
puternică bază de masă în muncitorimea din zonele
industriale ale Austriei Inferioare, Boemiei, Moraviei
şi Stiriei, care se manifesta public foarte puternic cu
ocazia sărbătorilor anuale din mai.
Organul de presă al partidului a fost ziarul de
limbă germană „Volkspresse” (Gazeta poporului), care
a apărut la Cernăuţi în anul 1897, acesta fiind primul
ziar socialist din Bucovina.
În timpul guvernării lui Kazimir Badeni (1895-
1897) a fost votată, în 1896, o nouă lege electorală în
1 Vezi Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit, p. 349 seq.
141
baza căreia Bucovina a mai primit două mandate de
deputat în Parlamentul Imperial, numărul acestora
crescând de la nouă la unsprezece. Prin această lege s-a
introdus votul universal şi ca urmare a fost creat un
nou colegiu electoral, al clasei votului universal.
Bucovina a fost împărţită în două districte electorale.
Primele alegeri pentru Consiliul Imperial (Parlamentul)
din Viena, în baza acestei legi, au avut loc în martie
1897.
În această legislatură, un român, în persoana lui
Ioan Lupul, a fost ales pe o funcţie de vicepreşedinte al
Camerei Deputaţilor. În această calitate, declara că
parlamentarii români vor susţine noul guvern, căci
între timp guvernul Badeni a fost demis şi înlocuit, la 7
martie 1898, cu cabinetul condus de către contele
Franz Anton Thun. Susţinerea urma să fie acordată
condiţionat, şi anume dacă guvernul va avea în vedere
dorinţele îndreptăţite ale Bucovinei, între care
autonomia naţională a românilor1.
În Parlamentul vienez, deputaţii români
bucovineni au constituit Clubul Parlamentar Român,
„al cărui vot era adesea căutat de guvern pentru
obţinerea majorităţii necesare la votarea diverselor
proiecte de lege. Într-o asemenea situaţie se găsea la
1897 guvernul Badeni, care a obţinut voturile Clubului
Parlamentar Român numai în schimbul semnării
decretului pentru înfiinţarea de clase paralele
româneşti pe lângă Liceul german din Cernăuţi”2.
Alegerilor pentru Parlamentul Imperial, din
1897, le-au urmat cele de la începutul anului 1901,
1 Vezi Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 203.
2 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p. 262.
142
când au avut loc o serie de schimbări „mai mult de
personaje decât de opţiune politică”1. Acum are loc o
schimbare de generaţie în politică. Apar nume noi.
Cinci din cele 11 mandate ale Bucovinei au fost
ocupate de către români, reprezentanţii Partidului
Conservator Român. Ucrainenii au avut doi deputaţi,
evreii, doi deputaţi care erau reprezentanţi ai Partidului
Progresist German. Germanii şi-au adjudecat un
mandat prin profesorul universitar Arthur Skedl ca
reprezentant al aceluiaşi Partid Progresist German.
Polonezii au avut un mandat pe care l-a câştigat
judecătorul armeano-polon Zacharias Bohosiewicz, ca
reprezentant al Partidului Conservator Polonez.
Alegerile din 1901 au avut loc „în timpul acestor
detestabile destrămări în lagărul românesc”2. Pactiştii,
care sperau în sprijinul guvernului, s-au raliat
împotriva candidaturii lui George Popovici în
circumscripţia electorală Câmpulung Moldovenesc,
reuşind să impună pe directorul Şcolii Normale din
Cernăuţi, Dimitrie Isopescul, om în vârstă şi suferind,
care avea să moară la puţin timp după alegeri.
Pierderea mandatului de către George Popovici a
constituit o grea lovitură pentru Partidul Popular
Naţional Român. George Popovici3, dezgustat de
meschinăriile politice care l-au copleşit în aceste
alegeri şi cu o serioasă pierdere financiară datorată
investiţiei în campania electorală, a părăsit definitiv
1 Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 204.
2 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ediţie şi studiu bio-
biografic de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, 1991. p. 265. 3 Despre personalitatea lui George Popovici, a se vedea
George Popovici (T. Robeanu), jurist, istoric şi poet (1863-1905),
în Analele Bucovinei, anul VII (2000), nr. 1/2000, pp. 11- 24.
143
Bucovina, instalându-se la Bucureşti spre a se căsători,
unde a primit o catedră universitară la Facultatea de
Drept. Avea să moară în chip tragic, la Muncaci
(Ungaria), la 26 iulie 1905.
La cumpăna dintre secolului al XIX-lea şi al XX-
lea, mai exact în 18 ianuarie 1900, prelua conducerea
guvernului austriac Ernst von Körber, care considera
că „recomandarea intereselor economice comune
permitea, dacă nu învingerea naţionalismului, oricum o
oarecare distragere de la lupta acută a
naţionalităţilor”1. Cu toate acestea, lupta politică s-a
acutizat, aceasta văzându-se şi cu ocazia bătăliei pentru
reforma electorală care prevedea introducerea votului
secret, universal şi direct, şi care trebuia să înlocuiască
votul cenzitar.
În acest climat relativ relaxat, căci după plecarea
baronului Bourguignon, noul preşedinte al Bucovinei,
Conrad Hohenlohe – Schillingsfurt, a mai diminuat
controlul şi presiunile guvernului asupra partidelor
politice înainte de şi timpul campaniei electorale
pentru alegerile pentru Dieta Bucovinei din iulie 1904,
care succedau celor din 1898.
În faţa coaliţiei partidelor neromâne din
Bucovina, a mişcării distructive a Partidului Ţărănesc
Democrat, Partidul Poporal Naţional Român din
Bucovina e înfrânt în alegerile din 1904 şi în noiembrie
acelaşi an se autodizolvă.
În aceste alegeri participă pentru prima dată
Partidul Social Democrat, care, după Congresele de la
Viena din 1897 şi Brün din 1899, s-a reorganizat pe
1 Erich Zöllner, Istoria Austriei de la începuturi până în
prezent, Bucureşti, 1997, p. 533.
144
principiul naţionalităţilor, formându-şi secţiile română,
ucraineană, germană şi evreiască1, care funcţionau ca
nişte partide independente şi care erau coordonate de
către Organizaţia Regională Socialistă Internaţională
din Bucovina2. La alegerile din 1901 pentru Camera
vieneză, social – democraţii au sprijinit candidaţii
Partidului Naţional Român, „mai ales la Suceava şi
Rădăuţi”3.
Partidul se pronunţa pentru democratizarea
sistemului politico – parlamentar bucovinean prin
introducerea votului universal şi reformarea sistemului
electoral din Bucovina, idei care au stat la baza
apropierii sale de partidele reunite în Alianţa Liberală.
Surpriza acestor alegeri a constituit-o ieşirea din
Dietă a poporalilor şi intrarea democraţilor lui Aurel
Onciul, care au ocupat cinci din cele şase mandate de
deputat care reveneau românilor în cadrul districtelor
rurale.
Şi în rândul deputaţilor ucraineni au avut loc
modificări esenţiale. Rutenii bătrâni, „moscofilii”,
vechii aliaţi ai românilor, pierd alegerile, acestea fiind
câştigate de rutenii tineri (poporalii) din cadrul coaliţiei
liberale.
Noul guvernator al Bucovinei, dr. Octavian
Regner de Bleyleben, face propunerea ca funcţia de
mareşal (căpitan) al ţării să fie ocupată de către George
Vasilco, iar cea de locţiitor, de către Ştefan Smal –
Stocki, decretul imperial fiind semnat la 11 septembrie
1 Vezi „Socialismul”, Bucureşti, nr. 60/30 martie 1919.
2 Vezi „Socialismul”, Bucureşti, nr. 97/30 mai 1919.
3 Apud Petru Rusşindilar, George Grigorovici şi social –
democraţia în Bucovina, Editura Fundaţiei „Constantin – Titel
Petrescu, Bucureşti, Decembrie 1998, p. 25.
145
1904, ambii fiind reprezentanţi ai majorităţii, compusă
din germani, ruteni, evrei şi românii democraţi.
Interesul întregului spectru politic era
reformarea şi democratizarea sistemului electoral
existent. De altfel, Aurel Onciul, Benno Straucher şi
Nicolaj Vassilko au pus bazele, încă din 1903, Ligii
pentru reforma electorală. Numai că sistemul
preconizat de către Aurel Onciul şi aliaţii săi
defavoriza net pe români, aceştia urmând a pierde
majoritatea în Dietă. Şi Iancu Flondor dorise adoptarea
unei noi legi electorale, dar pe baza unor principii care
să nu afecteze interesele naţionale ale românilor1. Pe
lângă acest deziderat, deputaţii dietali şi-au propus să
adopte şi legea alegerilor comunale, pe lângă o serie de
legi cu caracter economic (cea a desfiinţării
propinaţiilor, cea a salarizării învăţătorilor).
Deşi legea electorală provincială a fost adoptată,
ea nu a fost sancţionată de împărat, problema urmând a
fi soluţionată în cadrul reformei electorale care urma să
fie realizată în întregul imperiu.
În perioada de după alegerile dietale din 1904 se
afirmă tot mai mult social –democraţia bucovineană. În
iulie 1906 preia conducerea partidului George
Grigorovici, iar printre membrii marcanţi găsim pe
Iacob Pistiner, Traian Dan, Rudolf Gaidosch, organul
de presă fiind ziarul „Lupta”, care a apărut la Cernăuţi
între mai 1906 şi iulie 1910.
Partidul Social Democrat din Bucovina îşi avea
originile în mişcarea social – democrată austriacă,
programul său inspirându-se din cel al social –
1 Vezi „Deşteptarea”, Cernăuţi, an XI (1903), nr. 82/16-29
octombrie 1903.
146
democraţiei austriece, accentul căzând pe lupta
parlamentară în vederea impunerii de reforme sociale.
Au militat pentru ziua de lucru de opt ore, repaus
duminical, salarii juste etc. În privinţa problemei
naţionale, în cadrul partidului s-au conturat două
opinii: una susţinea o confederaţie democratică a
popoarelor din Bucovina, iar cealaltă dorea unirea
tuturor românilor într-un stat naţional unitar.
Social – democraţii s-au bazat întotdeauna pe
sindicate, aceştia conducând grevele din industria
forestieră, minieră, construcţii şi tipografii, din anul
1905, când au forţat patronii să acorde ziua de 1 Mai
ca zi liberă plătită. Muncitorii neorganizaţi erau
chemaţi să strângă rândurile: „Frate muncitor, dacă nu
faci parte, încă, din partidul muncitorilor, nu întârzia
nici un moment de a te uni cu fraţii tăi uniţi în
organizaţii. Nu sta deoparte, ci pune-te în fruntea
coloanei de luptă”1. Această formaţiune politică a fost
singura care a organizat o grevă politică pentru
introducerea votului universal.
În acelaşi an 1906, la 17 octombrie, deşi înfrântă,
mişcarea naţională renaşte. Un grup de politicieni
înfiinţează Partidul Apărărist cu scopul de a aduna în
jurul său toate forţele naţionale, ţintind către
intelectualii care s-au retras din viaţa politică după ce
Partidul Poporal Naţional şi-a încetat activitatea şi
care, nemulţumiţi de colaborarea democraţilor cu
conservatorii, au refuzat să se înscrie în noul Partidul
Naţional. Numele partidului vine de la organul de
presă, ziarul „Apărarea naţională”, care a apărut la
1 „Lupta”, Cernăuţi, an I (1906), nr. 4/5 august – 23 iulie
1906.
147
Cernăuţi, între 17 octombrie 1906 şi 29 septembrie
1908.
Programul partidului era preluat de la fostul
Partid Naţional Român, dar actualizat cu problematica
social – economică şi politică de la data respectivă.
Apropierea de democraţi nu a fost posibilă, naţionalii
hotărând să înceapă lupta cu aceştia. Conservatorii nu
au aprobat acţiunile apărăriştilor, Ioan Volcinschi fiind
categoric în această privinţă: „A forma pentru toată
nimica partide şi de a da un prilej străinilor de a se
manifesta şi nutri zâzanie în cuibul nostru, spre a slăbi
forţa politică a poporului român, e politiceşte
imprudent”1.
Abia în timpul guvernului condus de către Max
Wladimir von Beck (1906-1908), este introdus votul
universal, secret şi direct, primele alegeri în baza noii
legi electorale, care a fost sancţionată de către
împăratul Franz Joseph la 26 ianuarie 1907, au avut loc
în mai 1907. Bucovina a primit 14 mandate de deputaţi
în Parlamentul Imperial. Acestea au fost repartizate
astfel: câte cinci mandate pentru români şi ruteni, două
pentru germani şi câte un mandat pentru evrei şi
polonezi; electoratul bucovinean fiind împărţit în curii
electorale naţionale.
Introducerea sufragiului universal, direct şi secret
a constituit pentru Bucovina un moment de răscruce în
viaţa politică a provinciei. Mai întâi s-a înregistrat o
creştere a numărului persoanelor cu drept de vot de la
13% la 69% din totalul populaţiei2, politica în sine
1 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, nr. 46/12 noiembrie 1906.
2 Die Ergebnisse der Reichsraswahlen in den im
Reichsrate vertretenen Königreichen und Ländern für das Jahr
1907, Wien, 1908, apud Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 214.
148
devenind un fenomen de masă, alegerile din 1907 fiind
„un moment de ruptură faţă de toată evoluţia
parlamentarismului din Monarhia de Habsburg de după
1867, constituind un important imbold pe calea
democratizării”1 vieţii politice şi în Bucovina. La
aceste alegeri a participat un număr mare de partide,
uneori şi fracţiuni ale unui singure formaţiuni politice:
Partidul Democrat, Partidul Naţional Român, grupările
„rutenilor tineri” conduşi de către Smal – Stocki şi
„rutenilor bătrâni” conduşi de Eugen Hackman din
cadrul Partidului Naţional Democrat Ucrainean,
Partidul Radical Ucrainean (de puţin timp înfiinţat),
Partidul Naţional German, Partidul Social – Creştin
German, Partidul Liberal German, Partidul Progresist
German, Partidul Agrarian German, Partidul Creştin şi
Asociaţia Populară Germană, Partidul Popular
Evreiesc (care fusese înfiinţat în februarie 1902 de
către avocatul Beno Straucher. Până la această dată,
evreii votaseră cu Partidul Naţional German).
În februarie 1907, evreii naţionali conduşi de
către Beno Straucher se retrag din Partidul Popular
Evreiesc şi fondează Partidul Naţional Evreiesc.
Organul de presă era ziarul „Volkswehr” (Apărarea
poporului). Cei rămaşi în Partidul Popular Evreiesc s-
au regrupat în jurul sionistului Leon Kellner, profesor
la Universitatea cernăuţeană. Organul de presă al
sioniştilor era ziarul „Volksrat” (Consiliul Poporului).
Aceste două partide evreieşti s-au situat pe poziţii
opuse în lupta pentru putere2.
1 Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 215.
2 Idem, Reprezentarea evreimii în Dietei Bucovinei, în
Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae, vol. V, Editura
Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 207
149
Numărul mare de formaţiuni politice angajate în
lupta electorală demonstrează interesul pe care îl arătau
politicienii pentru ocuparea unui loc în Camera
Deputaţilor din Viena. Unii reprezentanţi ai partidelor
politice, pentru a fi siguri de reuşită, şi-au depus
candidaturile în două circumscripţii electorale. Aşa a
fost cazul lui Aurel Onciul, preşedintele Partidului
Democrat Român, care a candidat în circumscripţiile
nr. 10 (Câmpulung Moldovenesc cu Vatra Dornei) şi
nr. 14 (Gura Humorului - Solca), câştigând în cea de-a
doua.
Este de remarcat faptul că la aceste alegeri a
intrat în competiţie şi un candidat independent. Este
vorba despre contele Franz Bellegarde1 care a candidat
în circumscripţia electorală nr. 10, având
contracandidaţi pe Aurel Onciul din partea Partidului
Democrat şi Teodor Stefanelli din partea Partidului
Naţional Român.
Contele Bellegarde, care îndeplinise funcţia de
căpitan (prefect) al căpitanatului Câmpulung
Moldovenesc, al Bezirk-ului, cum numeau austriecii
1 Contele Franz von Bellegarde (născut la Ischil, Austria, la
14.06.1866 şi dispărut pe front lângă Lorborczow), a absolvit
Gimnaziul din Schotten şi Universitatea din Viena. Şambelan
imperial, consilier la Guvernământul Bucovinei (1903) şi căpitan
districtual în Câmpulung Moldovenesc (1904 - 1907). La alegerile
din 1907 a câştigat mandatul de deputat al districtului electoral
rural Câmpulung şi Dorna şi a reprezentat pe românii bucovineni
în Parlamentul vienez în perioada 1907 - 1910, făcând parte din
Clubul parlamentar român. (Mihai-Ştefan Ceauşu,
Parlamentarism, partide şi elită politică în Bucovina habsburgică
(1848 - 1918), Editura Junimea, Iaşi, 2004, p. 420. Despre contele
Bellegarde vezi Vasile Diacon, Cronicile Suhei Bucovinene, Iaşi,
2005, Anexa VIII, pp. 336-360).
150
ocolul1, a fost rugat să candideze pe un post de deputat
în Parlamentul din Viena din partea câmpulungenilor.
Acesta era un om foarte iubit de către ţăranii din satele
districtului Câmpulung Moldovenesc pentru faptul că
i-a ajutat în nenumărate rânduri, dovedindu-se a fi un
bun filoromân. Delegaţia care s-a deplasat la
domiciliul grafului Bellegarde din Bruck an der Mur
(Stiria, Austria) cerându-i acestuia să primească a fi
deputat al judeţului Câmpulung Moldovenesc a fost
compusă din dr. Teofil Lupu, Vasile Moisescu din
Sadova, I. Spânu din Vatra Dornei, Raia din Pojorâta,
Leon Cehovschi, directorul şcolii din Sadova, Ion
Lehaci din Câmpulung şi încă trei persoane, probabil
primari ai unor localităţi câmpulungene.
Interesant este faptul că în 12 martie 1907,
Comitetul executiv „Apărarea” al Partidului Naţional
Român îi cerea contelui Francisc Bellegarde să renunţe
la candidatura sa pentru mandatul Câmpulungului
Moldovenesc în Parlamentul Imperial (Reichsrath).
Gruparea „apărăristă” avea candidatul său în persoana
lui Aurel Onciul. Contele Bellegarde răspundea din
Viena, la 19 martie 1907, printr-un comunicat pe care
îl publica ziarul câmpulungean „Bukowinaer Gebirgs-
Journal” în numărul său din 27 martie 1907 şi al cărui
final este edificator: „Eu nu am aspirat niciodată la
acest mandat şi nici nu aspir nici acuma. Însă nu am
înţeles niciodată să fiu surd la chemarea poporului şi
nu o voi face nici acum în cazul în care această
1 Termenul utilizat de către administraţia austriacă era
Politischer Bezirk, tradus prin district politic sau căpitanat
(Bezirkshauptmannschaften), care avea în fruntea sa un căpitan,
adică un prefect (Bezirkschauptmann).
151
chemare va răsuna în mod serios în momentul
alegerilor şi sunt gata să o urmez din nou”1.
Rezultatul alegerilor a fost surprinzător. Contele
Bellegarde a învins cu un scor zdrobitor: din cele 8.422
voturi valabil exprimate, Bellegarde şi-a adjudecat
4.653 voturi, pe când Aurel Onciul a adunat 2.755
voturi, iar Teodor Ştefanelli a avut 1.014 voturi2.
Cuvinte frumoase la adresa lui Bellegarde s-au
publicat în „Convorbiri literare”, în 1908. Se afirma
despre acesta că a venit în Bucovina ca funcţionar
administrativ şi a stat mai mulţi ani la guvernul
provincial din Cernăuţi, timp în care a învăţat limba
română reuşind să citească în original o serie de scrieri
ale autorilor români contemporani cu el. De aici a fost
trimis ca prefect al judeţului Câmpulung Moldovenesc,
pe ai cărui locuitori a avut ocazia să îi cunoască şi să îi
îndrăgească cu ocazia vânătorilor organizate în
pădurile acestui ţinut3.
La 10 octombrie 1908 se constituie Partidul
Creştin Social Român din Bucovina în fruntea căruia
este chemat Iancu Flondor. Ziarul „Românul” devine
organul de presă unic al noului partid. În ianuarie 1909
acest partid îşi ia numele de Partidul Naţional Român
din Bucovina, iar organul de presă îşi schimbă numele
în „Patria”. În primăvara anului 1909 deputaţii români
1 Die rumänische Nationalpartei und Graf Bellegarde, în
„Bukowinaer Gebirgs – Journal”, Kimpolung, an V (1907), nr.
364/27 martie 1907. 2 Vezi „Bukowinaer Gebirgs-Journal”, Kimpolung, an V
(1907), nr. 377/15 mai 1907. 3 G. Codreanu, Contele Francisc de Bellegarde, deputatul
Câmpulungului Moldovenesc, în „Convorbiri literare”, Bucureşti,
an XLII (1908), nr. 5/mai 1908, pp. 642-644.
152
din parlamentul de la Viena, împreună cu cei italieni,
pun bazele Uniunii Latine şi reuşesc să obţină
înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la
Universitatea din Cernăuţi, al cărei prim titular a fost
Ion I. Nistor.
După cum s-a putut observa, interesul politic a
determinat o puternică ascuţire a divergenţelor dintre
diversele grupări politice, care au dus, în final, la
divizarea etniilor din punct de vedere politic. Acest
lucru s-a manifestat şi în cadrul grupărilor politice
româneşti care nu au putut ajunge la încheierea unei
înţelegeri electorale, aşa cum s-a întâmplat între
Partidul Social Democrat din Bucovina şi Partidul
Naţional Român1.
Dezamăgit de „reaua conducere” a ţării şi pentru
a nu decepţiona pe cei care l-au votat cu speranţe
multe, contele Bellegarde, a demisionat din
Parlamentul vienez.
Este posibil ca hotărârea de a demisiona din
Parlamentul vienez să fi fost determinată şi de foarte
durele atacuri din partea presei evreieşti din Bucovina,
în frunte cu ziarul „Volkswehr”. Evreii nu i-au putut
ierta contelui Bellegarde filoromânismul şi îndrăzneala
de a fi trimis primului ministru al Austriei Richard
Bienerth (1908-1911) un memoriu în care descria şi
demasca cumplita corupţie pe care o patrona evreimea
din Bucovina, unde puseseră mâna pe principalele
pârghii economice şi proclamaseră oraşul Cernăuţi
1 Vezi Constantin Loghin, Istoria literaturii române din
Bucovina 1775-1918, Cernăuţi, 1926, p.207.
153
„Klein Jerusalem am Pruth” (micul Ierusalim de pe
Prut)1.
Vacantându-se un mandat de deputat în
Parlamentul Imperial din Viena prin demisia contelui
Francisc Bellegarde, în Colegiul al III-lea Câmpulung
Moldovenesc – Vatra Dornei au avut loc alegeri dietale
anticipate la finele anului 1909. Din partea P. N. R. a
candidat Gheorghe Hutu, având contracandidat un
evreu. A câştigat Hutu cu un scor zdrobitor: 327 voturi,
la doar şapte ale candidatului evreu2.
În 5 decembrie 1910 au avut loc din nou alegeri
în aceeaşi colegiu câmpulungean, când au candidat
judecătorii Romul Reuţ şi Hippolit Calinescu,
inspectorul silvic George Sârbu, primarul dornean
George Boncheş şi Toader Leuştean, primarul din
Fundu Moldovei, ocazie cu care au fost exprimate în
total 6.919 voturi.
Nici unul dintre candidaţi nu a întrunit
majoritatea şi s-a impus un al doilea tur de scrutin în
12 decembrie 1910 pentru a departaja pe George
Boncheş de George Sârbu, administratorul pădurilor şi
domeniilor Fondului Bisericesc. La cel de-al doilea tur
de scrutin din 12 decembrie au fost exprimate 6.806
voturi. A câştigat G. Sârbu, candidatul P. N. R. cu
majoritatea absolută3.
Între timp, la începutul anului 1908, la Viena, a
fost lansat de către dr. Karl Lueger programul
Partidului Creştin – Social din Austria, care avea şi o
1 Vezi „Patria”, Cernăuţi, nr. 76/31.10.1909, nr.
19/14.03.1910 şi nr. 22/20.03.1910. 2 Idem, nr. 85/2.12.1909.
3 Vezi „Bukowinaer Gebirgs-Journal”, Kimpolung, an VIII
(1910), nr. 718/7 decembrie 1910 şi 720/14 decembrie 1910.
154
tentă antisemită. Reacţia bucovineană la acest
eveniment politic a fost că agrarienii germani ai lui
Josef Wiedmann au hotărât afilierea, în martie 1908, la
Partidul Creştin – Social Austriac, iar fracţiunile
politice româneşti naţional – conservatorii, democraţii
şi apărăriştii şi-au conciliat punctele de vedere
divergente, hotărând fuzionarea într-un singur partid.
Ca urmare, marea Adunare Naţională a românilor
bucovineni de la Cernăuţi, din 19 octombrie 1908, la
care a participat „floarea naţiunii române din
Bucovina”1, consfinţeşte apariţia Partidului Creştin –
Social Român din Bucovina şi afilierea lui la acelaşi
partid austriac.
Nu la mult timp după înfiinţare, la 31 ianuarie
1909, Partidul Creştin – Social Român din Bucovina
îşi schimbă numele în Partidul Naţional Român.
Conducerea partidului a fost asigurată de o dirigenţă
care avea în frunte pe Iancu Flondor, care a acceptat să
preia preşedinţia acestui partid după ce o delegaţie
numeroasă de oameni politici şi câte doi studenţi de la
societăţile studenţeşti „Bucovina”, „Dacia”, „Junimea”
şi „Academia Ortodoxă” s-a deplasat la Storojineţ să îl
roage să reintre în politică.
Organul de presă al noului partid a fost ziarul
„Românul”, care a apărut la Cernăuţi, între 16
octombrie 1908 şi 4 februarie 1909.
Ca noutate absolută pentru viaţa politică
bucovineană, conducerea partidului a hotărât
interzicerea cumulului de mandate de deputat în Dietă
1 Marea adunare naţională a partidelor unite, în
„Timpul”, Cernăuţi, an I (1908), nr. 2/22 octombrie 1908.
155
şi în Camera Imperială pentru ca responsabilităţile să
fie clar delimitate1.
Necesitatea reformării sistemului electoral care
să aibă la bază votul universal a provocat vii discuţii în
Dieta provincială, care au determinat, în cele din urmă
(la 22 octombrie 1908), înfiinţarea unei comisii dietale
care să redacteze proiectul legii electorale pentru
ducatul Bucovinei.
În anul 1910, Aurel Onciul a iniţiat în Dieta de la
Cernăuţi discuţii între reprezentanţii românilor,
rutenilor, germanilor, evreilor, polonezilor şi
armenilor, şi pe calea compromisului s-a încheiat un
acord (Ausgleich-ul) în privinţa modului de
reprezentare în Cameră, în Bucovina „celor patru
limbi”2, văzut ca un succes al politicii de înţelegere
naţională, în baza căruia a fost adoptată legea
electorală din 1910, iar alegerile din 1911 pentru Dietă
s-au făcut pe baza criteriilor naţionale. Acum s-a
constituit cadastrul electoral pe circumscripţii
naţionale.
Deşi păstra într-o oarecare măsură principiul
reprezentării intereselor, „clasele electorale
privilegiate”, noua lege electorală a desfiinţat alegerile
indirecte şi impunea principiul proporţionalităţii
naţiunilor din Bucovina, pe baza unui cadastru
naţional, care înregistra electoratul pe grupe naţionale.
Ca urmare a apărut acum clasa alegătorilor sufragiului
universal, iar numărul mandatelor de deputat fiind
majorat de la 31 la 63. Repartizarea acestora a fost
1 „Românul”, Cernăuţi, an I (1908), nr. 2/22 octombrie
1908. 2 Erich Zöllner, op. cit., p. 537.
156
următoarea: două ale viriliştilor, mitropolitul ortodox
al Bucovinei şi rectorul Universităţii din Cernăuţi, 13
ale colegiului electoral al marii proprietăţi, doi ale
Camerei de Comerţ şi Industrie, 28 ale comunelor şi 18
ai clasei sufragiului universal.
Conform analizei făcute sistemului electoral
bucovinean de către istoricul Mihai – Ştefan Ceauşu, în
Bucovina, spre deosebire de alte provincii ale
imperiului, chiar şi marea proprietate alegea în cadrul
unui colegiu naţional, care era împărţit în şase clase
electorale: prima era alcătuită din membrii cu drept de
vot ai Consistoriului Bisericesc greco-ortodox al
Bucovinei şi egumenii mănăstirilor Dragomirna, Putna
şi Suceviţa, care desemnau un deputat; a doua era
alcătuită din clericii ortodocşi de rang înalt de
naţionalitate română din dioceza bucovineană, care
alegeau un deputat; a treia era a clericilor ortodocşi de
naţionalitate ucraineană care alegeau un deputat; a
patra era a moşierilor de naţionalitate română
îndreptăţiţi să aleagă în colegiul marii proprietăţi şi
care alegeau patru deputaţi; a cincea era a moşierilor
de naţionalitate armeano – polonă şi polonă care
desemnau tot patru deputaţi, şi, în fine, clasa a şasea
era alcătuită din moşieri de altă naţionalitate care
alegeau doi deputaţi, colegiul trimițând în total, în
Dieta Bucovinei, un număr de 13 deputaţi, scrutinul
ţinându-se în Cernăuţi.
Compoziţia etnică a Bucovinei a fost reflectată în
legea electorală fiind principiul care a stat la baza
alegerilor pe baza cadastrului naţional în colegiul
comunelor şi în cel al votului universal. Principalele
etnii, românii, ucrainenii, germanii şi polonezii au avut
circumscripţii electorale distincte. Grupurile etnice
157
minoritare au fost incluse în listele electorale ale uneia
dintre „naţiunile principale”. Aşa s-a întâmplat cu
maghiarii, care au fost înglobaţi în lista românilor, iar
lipovenii în cea a ucrainenilor, fie în lista alegătorilor
acelei naţionalităţi care deţinea majoritatea într-o
anumită comună.
Fără doar şi poate, această lege care a reformat
sistemul electoral a constituit un important pas înainte
în exerciţiul democratic din Bucovina. Potrivit
prevederilor noii legi electorale, vârsta de la care se
putea exercita votul era de 24 de ani, dreptul de a vota
fiind în exclusivitate al bărbaţilor cetăţeni austrieci.
Pentru a face parte din corpul electoral al marii
proprietăţi, un cetăţean trebuia să fie proprietar al unei
moşii intabulată sau al mai multor părţi de moşie
pentru care plătea un impozit real anual de cel puţin
200 de coroane. Pentru cetăţenii care votau în colegiul
comunelor se cerea să plătească un anumit impozit
anual, iar cei care votau în clasa sufragiului universal
trebuiau să aibă domiciliul în comuna în care era
îndreptăţiţi să voteze de cel puţin şase luni.
Cu privire la eligibilitate, au fost menţinute mai
vechile prevederi conform cărora nu putea candida
decât persoana cu cetăţenie austriacă care avea 30 de
ani împliniţi, avea exercitarea drepturilor civile şi se
înscria în una dintre clasele electorale ale provinciei.
Le era interzis să candideze şi să voteze persoanelor
care erau puse sub curatelă, cele care trăiau din mila
publică sau erau întreţinute din fonduri comunale, cele
care aveau averea pusă sub supraveghere
judecătorească, cele cărora le fusese ridicată temporar
exercitarea drepturilor civile prin hotărâri judecătoreşti
ca urmare a comiterii unor infracţiuni, cele arestate mai
158
mult de două ori pentru beţie, ofiţerii şi militarii aflaţi
în serviciul activ etc.
Exercitarea dreptului de vot se putea face în mod
personal doar într-o singură circumscripţie electorală şi
în cadrul unui singur corp electoral, listele electorale
fiind alcătuite în ordine alfabetică pentru fiecare clasă
electorală. În cazul claselor electorale a comunelor şi a
sufragiului universal, listele se întocmeau pe comune,
şi în cadrul fiecărei comune, separat pentru fiecare
corp electoral. În baza acestor liste, se eliberau
legitimaţiile de alegător, în baza cărora se putea
exercita votul.
Alegerea deputaţilor se făcea pe baza votului
direct, egal, secret şi obligatoriu; cei care nu se
prezentau la scrutin şi erau înscrişi în listele electorale
fiind pasibili de sancţiuni pecuniare.
Legea electorală pentru alegerea Dietei ducatului
Bucovinei avea să fie votată în 16 octombrie 1909 şi
sancţionată de către împăratul Franz Iosef în luna mai
1910.
Între români intervin din nou disensiuni politice.
Partidul Naţional Român din Bucovina se divizează în
trei grupări: naţională, democrată şi conservatoare,
fiecare prezentând în alegerile din 1911 liste de
candidaţi proprii, spre satisfacţia autorităţilor austriece,
care aplicau admirabil principiul divide et impera.
În Dieta constituită în baza legii electorale din
1910 românii deţineau 22 de mandate, la care se
adăuga încă unul, al unui virilist, ceea ce reprezenta
36,5% din totalul de 63 de mandate, postul de căpitan
al ţării fiind ocupat de către Alexandru Hurmuzachi.
Ucrainenii deţineau 17 mandate, evreii aveau zece,
germanii ocupau şapte portofolii, iar armeano-
159
polonezii deţineau şase locuri. Mareşalul Ţării a fost
desemnat în persoana lui Alexandru Hurmuzachi.
După alegeri intervine din nou o împăcare,
reconstituindu-se Partidul Naţional Român din
Bucovina, al cărui nou organ de presă devine „Viaţa
nouă”. Acesta contribuie la uşurarea situaţiei
economice a ţăranilor români, care, de pe urma
hazardatei operaţii financiare „Centrala Însoţirilor
Economice Române”, pierduseră aproximativ două
milioane de coroane.
Că la baza luptei politice din Bucovina nu au stat
mereu solide principii politice, ci interese meschine o
dovedeşte ceea ce se publica în presa vremii despre
alegerile din acest an: „Dar o luptă electorală în care,
în faţa candidatului cu program bogat, întocmit pentru
nevoile neamului, se ridică un individ obscur, cu
mijloace de corupţie, o luptă în care hotărârea n-o dau
alegătorii ci străinii care nu au nici dreptul de votare, e
tot ce poate produce mai scârbos în viaţa
constituţională a unei ţări, şi în multe părţi ale
Bucovinei s-a văzut de astă dată o aşa luptă. S-au văzut
candidaţi luptând cu toată sinceritatea inimii lor pentru
un program de idei şi principii, combătuţi de indivizi
care în locul programului, ale calităţilor, ale integrităţii
personale, aveau următoarele arme care s-au dovedit
mai puternice: promisiuni, bani şi băutură”1.
Desfiinţându-se alegerile indirecte şi
introducându-se votul direct, s-a lărgit considerabil
dreptul la vot, mase largi de cetăţeni, mai ales din
mediul rural, luau parte pentru prima dată la scrutin, şi,
1 Scrisori din Bucovina (alegeri), în „Viaţa românească”,
Iaşi, an IV (1911), nr. 4/1911, p. 134.
160
implicit, bătăliile electorale nu s-au mai dat doar între
candidaţii diferitelor etnii, ci între candidaţii aceleiaşi
naţionalităţi sau chiar între reprezentanţii unor curente
ale uneia şi aceleiaşi formaţiuni politice aşa cum s-a
întâmplat cu Partidul Naţional Român în rândurile
căruia s-au conturat fracţiunile „apărărist” –
naţionalistă, conservatoare şi democrată.
Ca şi la alegerile precedente, formaţiunile
politice româneşti nu reușesc să găsească o cale
comună în stabilirea candidaţilor doar pe criteriul
naţional, neputându-se concilia poziţiile democraţilor
lui Aurel Onciul cu gruparea „apărăristă”, care se
concentrase în jurul ziarului „Apărarea naţională” şi
care era condusă de deputatul dietal Dorimedont (Dori)
Popovici, funcţionar la Administraţia Domeniilor
Fondului Bisericesc al Bucovinei. Cu toate eforturile
depuse de către Iancu Flondor, confruntările dintre cele
trei orientări din sânul Partidului Naţional Român
devin tot mai acute, iar grupările respective tinzând
spre separare. În aceste condiţii, în noiembrie 1910,
Iancu Flondor se retrage de la conducerea partidului,
arătând că „În faţa acestor împrejurări îmi este peste
putinţă a răspunde pentru viitorul neamului nostru în
Bucovina şi trebuie cu inima întristată să mă retrag de
la conducerea Partidului Naţional”1.
Ca urmare a acestui fapt, fiecare fracţiune
depune liste proprii de candidaturi sub sigla Partidului
Naţional Român. Unitatea partidului se va reface după
alegeri, în sensul că naţionalii şi conservatorii hotărăsc
să meargă împreună sub acelaşi stindard, preluând
1 „Patria”, Cernăuţi, an II (1910), nr. 92/27 noiembrie
1910.
161
vechiul program politic. Conducerea partidului este
preluată de către Eusebie Popovici. Organul de presă a
fost oficiosul „Vremea nouă”, care a apărut la Cernăuţi
începând cu 6 ianuarie 1912.
Din păcate, românii au fost sabotaţi de o serie de
renegaţi în frunte cu Koko Wassilko, care trecuse în
tabăra ucraineană, ajungând chiar şef al partidului
ucrainean, care, după cum declara el însuşi în
Parlamentul Imperial, a dat lui Florea Lupu,
preşedintele Băncii Ţării, „multe mii de coroane, ca să
nu-mi candideze candidaţii care nu-s pe placul meu.
Pentru că, domnii mei, la noi în Bucovina, alegătorii
nu costă nici o para. Eu trebuie însă să vă spun: ţăranul
nostru e un alegător foarte cumsecade. Ştiţi D-voastră
cine costă bani? Vreo câţiva conducători politici, ce fac
gheşefturi cu politica lor şi la aceştia se numără
prezidentul Băncii Ţării, Lupu”1.
Partidul Naţional Român din Bucovina a rezistat
cu succes cererilor repetate ale rutenilor de a se
despărţi arhidioceza ortodoxă din Bucovina într-o
dioceză română şi alta ruteană. Într-o Adunare
Naţională care a avut loc la Cernăuţi, la 21 martie
1912, a fost semnată o petiţie de către 46.136 români
cerându-se păstrarea caracterului naţional românesc al
Bisericii din Bucovina.
Partidul Naţional Român din Bucovina şi-a
încetat definitiv activitatea în august 1914, odată cu
declanşarea primului război mondial.
Acuze dure s-au adus democraţilor pentru modul
dezastruos cum au gestionat o serie de probleme
economice. Problema cea mai gravă era înregistrată la
1 Apud Ioan Cocuz, op. cit., p. 445.
162
Banca Ţării, al cărui preşedinte era Florea Lupu,
cumnatul lui Aurel Onciul, şi la Centralele Băncilor
raiffeisiene româneşti, ucrainene şi germane. Disputele
dure din Dietă, referitoare la aceste probleme au
determinat ca însuşi guvernatorul Bucovinei, contele
Meran, să intervină în dezbateri şi să ceară „sanarea”
morală a ţării, fapt ce va îngrijora pe Aurel Onciul,
Florea Lupu şi românul renegat Koko Wassilko, care
erau implicaţi în afacerile Centralelor Însoţirilor
economice din Bucovina. Guvernatorul Meran
considera că luptele dintre partide trebuie abandonate
şi toate energiile politice să fie subordonate unui singur
scop: „Ţara să fie salvată de ruina materială”1. Fiecare
formaţiune politică aştepta ceva de la „sanare”.
Naţionalii sperau la patru milioane de coroane din
împrumutul care, se spera a se face, cu care să
alimenteze însoţirile raiffeisiene româneşti şi cereau ca
atât statul austriac cât şi guvernul local să acorde
subvenţii care să acopere diferenţa de dobândă dintre
dobânda practicată de băncile săteşti de 7% şi cea
propusă de autorităţi de 8-9 %. Conservatorii români şi
poloni susţineau proiectul guvernamental, pe când
evreii deşi aveau o poziţie ambiguă şi-au asigurat o
reducere de impozit e circa jumătate de milion de
coroane şi solicitau încă o reducere de jumătate de
milion de coroane pentru a pune bazele unei bănci
evreieşti. Germanii au obţinut un împrumut ieftin de
1,5 milioane de coroane şi o subvenţie anuală de
28.090 coroane din partea statului pentru Centrala
băncilor raiffeisiene germane, pe când ucrainenii se
1 Camera provincială, în „Viaţa nouă”, Cernăuţi, an I
(1912), nr. 52/28 noiembrie 1912.
163
temeau că „sanarea” va duce la anularea oricăror
competenţe ale centralei lor. Singurii care aveau mari
emoţii erau democraţii români care sperau în „sanare”,
căci numai aşa ar fi putut scăpa de răspunderea penală
pentru prăbușirea economică pe care au provocat-o1 şi
care avea să rămână pentru „timpurile viitoare cea mai
jalnică pagină din istoria suferinţelor necăjitului popor
român din Bucovina2.
În dorinţa de a cosmetiza imaginea democraţilor
şi chiar pe a sa, care fusese puternic şifonată şi pentru a
nu îşi pierde definitiv credibilitatea ca urmare a
dezastrului provocat Centralei băncilor raifeisiene
româneşti şi, implicit, ţăranilor români, Aurel Onciul
convoacă la Cernăuţi, în ziua de 13/26 aprilie 1914, o
adunare pentru înfiinţarea Partidului Ţărănesc Român.
Noul partid îşi propunea, conform statutului, „a)
de a-i învăţa pe ţărani să fie toţi pentru unul şi fiecare
pentru toţi; b) de a deştepta mândria ţărănească şi
iubirea de pământului strămoşesc; c) de a îndrepta
starea politică, economică şi culturală a ţăranilor”
mijloacele utilizate fiind: „a) va lumina poporul prin
rost şi în scris, ţinând adunări şi scoţând gazete; b) va
numi şi sprijini candidaţi potriviţi pentru alegerile în
comună, dietă şi în sfatul împărătesc; c) va apăra prin
deputaţii ce se ţin de partidul ţărănesc toate interesele
ţărăneşti şi, în urmă; d) va da sfat şi ajutor ţăranilor în
toate trebile lor”3.
Această mişcare pe eșichierul politic bucovinean
avea să fie ultima înainte de primul război mondial,
1 Vezi Ioan Cocuz, op. cit., p. 438.
2 Dieta, în „Viaţa nouă”, Cernăuţi, an I (1912), nr. 53/22
decembrie 1912– 4 ianuarie 1913. 3 Apud Ioan Cocuz, op. cit., p. 439.
164
partidul nemaiavând viaţă odată cu izbucnirea
conflagraţiei mondiale. Din păcate, discursul
antinaţional al lui Aurel Onciul ţinut cu ocazia
încheierii adunării de constituire a Partidului Ţărănesc
Român din Bucovina, în care se făcea apologia
împăratului şi a imperiului, avea să prefigureze
trădarea intereselor româneşti de mai târziu a lui Aurel
Onciul: „În vremea din urmă, gazetele domneşti şi
preoţii au început a se văieta, a cârti asupra împărăţiei
şi a o înjosi în ochii României. Vaietele, cârtelile şi
înjosirile acestea au găsit un răsunet puternic în
România, stricând prietenia dintre ţara aceasta şi
Împărăţia noastră în dauna amândorura […]. Din
pricina aceasta am fost huliţi, batjocoriţi şi traşi în
noroi îndeosebi pentru credinţa noastră în Împărat […],
pentru că ştim cu toţii că soarta întregului neam
românesc atârnă de Austria puternică. Hulească-ne
domnii şi preoţii cât voiesc, noi rămânem credincioşi
Împăratului”1.
Refuzul partidelor politice româneşti de a
colabora cu formaţiunile politice ale rutenilor are la
bază revărsarea acestora în mod continuu în Bucovina,
având pretenţii de deznaţionalizare a românilor şi chiar
pretenţii teritoriale asupra Bucovinei, precum şi
opoziţia acestora cu ocazia dezlipirii Bucovinei de
Galiţia în 1848 şi apoi faptul că rutenii l-au sprijinit pe
episcopul Hacman în refuzul său de a recunoaşte
mitropolia românească a Transilvaniei.
Ivirea pe scena politică galiţiană a Partidului
Naţional – Democrat al lui Mihail Hruszewski, care
1 „Foaia poporului”, Cernăuţi, an (1914), nr. 9/1 martie
1914.
165
fusese expulzat din Kiev tocmai din cauza
convingerilor sale ucrainene, în 1894, a constituit
apariţia programului Ucrainei Mari: „Noi cerem ca
teritoriul locuit de ruteni în Austria să se formeze o
provincie aparte şi unitară, cu o largă autonomie în
sensul administrativ şi legislativ. Noi cerem ca Galiţia
să fie împărţită în două, în aşa fel ca partea ruteană să
fie unită cu Bucovina, într-o provincie naţională
unitară, care să aibă o administraţie provincială proprie
şi o Dietă naţională deosebită”1. Tot acum este
schimbat numele etnic de ruteni sau maloruşi în
ucraineni sau ucrainţi, după numele provinciei
maloruse Ucraina, denumire care deşi a fost combătută
de către rutenii bătrâni avea să se impună începând cu
secolul XX.
Fie rutenii bătrâni, fie cei tineri, urmăreau
anexarea Bucovinei în proiectul lor teritorial. Diferenţa
ideologică dintre grupul rutenilor tineri şi cel al
rutenilor bătrâni consta în faptul că tinerii urmăreau
crearea unei provincii rutene autonome care să includă
pe lângă Galiţia de est, Rusia Subcarpatică şi
Bucovina, la care să fie atras ulterior restul Ucrainei de
la Rusia, proclamând oraşul Cernăuţi drept „Metropola
Ucrainei Bucovinene”2, pe când bătrânii ruteni visau
crearea Ucrainei Mari în cadrul Rusiei, care să
cuprindă Ucraina, Galiţia de est, o mare parte a
Maramureşului, nordul Slovaciei, Bucovina, Basarabia
şi Moldova până la Siret, „dacă nu chiar întreagă”3. Şi
1 Apud Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p.
309. 2 Ioan Cocuz, Partidele politice româneşti din Bucovina
1862-1914, Suceava, 2003, p.102. 3 Ion Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei,
166
într-o variantă şi în alta, Bucovina, fiind situată în
calea aspiraţiilor panslaviste, se afla în mare primejdie.
Austria susţinea gruparea tinerilor ruteni, iar
Rusia pe cea a rutenilor bătrâni, fără doar şi poate în
funcţie de interesele strategice ale fiecăreia. Proiectul
rutenilor tineri avea să fie susţinut în Parlamentul
vienez, în şedinţa din 20 iunie 1907, de către un român,
renegatul Nicolae Wassilko: „Dorim crearea fostului
regat rutean al Haliciului şi Vladimirului – Galiţia şi
Lodomeria – cu Bucovina învecinată şi constituirea
acestui teritoriu într-o provincie ruteană deosebită cu
Dieta ei provincială”1, iar argumente pentru acest
proiect erau aduse de către Aurel Onciul, Florea Lupu
care au denaturat adevărul istoric, ignorând afirmaţiile
cronicarului Grigore Ureche şi ale lui Dimitrie
Cantemir. Au mers până la a susţine că de fapt
Bucovina nu se ucrainizează, ci, din contra ea se
românizează prin asimilarea ucrainenilor,
contrazicându-l până şi pe Emil Kaluszniacki, care în
1870 scria: „Este caracteristic şi interesant a constata
că populaţia română din Bucovina, acolo unde ea vine
în atingere cu rutenii, se deznaţionalizează din partea
acestora; astfel că în unele sate din Bucovina, unde
înainte de treizeci de ani populaţia era română sau în
majoritatea ei română, astăzi se vorbeşte aproape
numai ruteneşte”2.
Propaganda ucraineană a avut efecte. Au fost
tipărite broşuri cu încoronarea la Kiev, ca domnitor al
Ucrainei, a arhiducelui Franz Ferdinand, care se şi visa
Editura Septemtrion, Rădăuţi, 1997, p.175. 1 Apud Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p.
310. 2 Ibidem.
167
mare hatman al proiectatei ţări. Împăratului Franz Iosef
îi plăcea ideea şi ca urmare îl trimitea pe arhiducele
Carol, cel care avea să îi succeadă la tron, după
căsătoria cu prinţesa Zita, în garnizoana de la
Colomeea, unde ucrainenii îl aclamau ca protector al
lor. În Franţa şi Germania ideea unei Ucraine mari
independente a găsit susţinători. La Paris, în 1894, Paul
Chélard publica lucrarea L’Autriche contemporaine, în
care preluase teza conform căreia Bucovina, în
vechime, a fost o ţară ruteană care a fost românizată
de-a lungul timpului de către români, nevoind să ia în
calcul concluziile lui Emil Kaluszniacki şi ale lui
Adolf Ficker, iar la Berlin, în ajunul primului război
mondial a fost înfiinţată Asociaţia pentru eliberarea
Ucrainei de sub jugul ţarist şi unirea ei cu Galiţia,
Bucovina şi Basarabia, sub supremaţia Austriei1.
Elanul ucrainenilor a fost brusc temperat de
expansiunea bolşevismului în Rusia şi, ca urmare, la
Conferinţa de pace de la Paris, solicitau printr-un
Memoriu semnat, printre alţii şi de preotul bucovinean
Kasian Bohatâreţ, solicitau constituirea unei noi
provincii autonome carpato-ruse în care să intre
Galiţia, Bucovina şi partea nord – vestică a Ungariei.
În componenţa proiectatei provincii urmau să intre
„oraşul Siret, apoi râul Siret până la Storojineţ, iar de
acolo Cosciuia, Straja, Putna, Suceviţa, Cacica, Gura
Humorului, Cârlibaba, Pasul Stiol, iar de acolo Culmea
Carpaţilor până la Sighetul Marmaţiei etc.”2 Ar fi
rămas în afara acestor graniţe oraşele Suceava, Rădăuţi
1 Cu privire la această problemă, vezi Ion Nistor, Istoria
Bucovinei, Bucureşti, 1991, p. 308 seq. 2 Ion Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei,
Editura Septemtrion, Rădăuţi, 1997, p.183.
168
şi Câmpulung Moldovenesc.
Spre deziluzia patrioţilor români, un alt român,
deputatul Constantin Isopescu – Grecul declara în
Camera de la Viena că „întâmplându-se să fie dată
necesitatea ca districtele ucrainene să fie separate de
Bucovina, spre a fi încorporate teritoriului
administrativ ucraineano – galiţian, compatrioţii noştri
ucraineni nu vor întâmpina la noi românii greutăţi prea
mari”1. Această atitudine conciliantă a parlamentarilor
români din legislativul vienez a primit prompt replica
din partea opiniei publice româneşti: „Cât pentru
Bucovina, avem impresia că deputaţii noştri din
parlament s-au prea grăbit a consimţi la desmembrarea
Bucovinei prin cesiunea celor «patru districte
ucrainene» de peste Prut. Bucovina este o unitate
istorică şi geografică; ea este pământ curat românesc,
nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra
Dornei până la Nistru. În acest pământ s-a organizat de
la a doua descălecare viaţa de stat românesc. Bucovina
ni-a rămas moştenire, aşa cum este în întregimea ei, de
la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm
neştirbită vremurilor viitoare”2. Această luare de
poziţie a determinat o reorientare a atitudinii
politicienilor români, care nu au mai susţinut în mod
făţiş aspiraţiile ucrainene asupra spaţiului bucovinean,
exceptând pe Aurel Onciul.
Este de remarcat faptul că românii bucovineni au
avut de ţinut piept nu numai pretenţiilor ucrainenilor,
politicii antiromâneşti a autorităţilor austriece, ci şi
grupării armeano – poloneze, care făcea mari presiuni
1 Cf. Ion Nistor, op. cit., p. 183.
2 „Viaţa nouă”, Cernăuţi, an V (1918), 27 octombrie 1918.
169
pentru a impune limba polonă în administraţie şi
instanţe judecătoreşti, pentru deschiderea de şcoli în
limba polonă, precum şi pentru recunoaşterea limbii
polone ca limbă oficială în Bucovina, alături de
română, germană şi ucraineană.
Oficiosul polonezilor, ziarul „Gazeta Polska”,
care era subvenţionat din Galiţia, a făcut o intensă
propagandă pentru ideea poloneză şi o permanentă
campanie antiromânească.
Aroganţa cu care tratau polonezii pe ceilalţi
locuitori ai Bucovinei, în special pe români, se reţine
din cuvintele contelui Pininski: „În Bucovina, polonii
sunt acei privilegiaţi de care ţara are să poarte grija mai
întâi! Aici ne aflăm deja la începutul unei gospodării
galiţiene în care polonul este fiul cerului, iar ceilalţi,
capete plecate şi desconsiderate, cerşitori de-a
dreptul”1.
Încercând să forţeze mâna guvernului austriac,
deputatul polonez Roszkowski din Parlamentul din
Viena cerea, în numele Clubului Polonez, „scut pentru
poloni în Bucovina”. Întrebându-se, „Scut? Contra cui
şi din care motiv?”, publicistul Valeriu Branişte,
directorul ziarului „Patria”, făcea o analiză pertinentă
polonismului bucovinean. Constatând că statisticile din
1890 înregistrau la Cernăuţi 7610 polonezi, la Suceava
879 de suflete, apoi câte 100 de suflete în 17 aşezări,
peste 200 de suflete în patru aşezări, peste 300 de
suflete în trei locuri, peste 400 de suflete în cinci
aşezări, peste 700 de suflete în două aşezări, respinge
categoric aberantele pretenţii:
„Şi cine sunt polonii în Bucovina? Mari
1 George Bogdan – Duică, op. cit., p. 199.
170
proprietari, care, în cea mai mare parte, nici nu sunt
poloni de origine, ci armeni, care, prin nobilime şi
împrejurările din trecut, s-au polonizat; apoi birocraţi
şi servitori. Popor polon nu avem în Bucovina […].
Ei bine, cine prigoneşte pe aceşti poloni? Pentru
ţară şi îndeobşte pentru noi constituie aceşti poloni un
pericol, dar nici din partea noastră, nici din altă parte
n-au avut şi nu au de suferit nici o prigonire sau
nedreptăţire. Din contra, ţara încălzeşte la sânul său
suma de străini, care vin an de an în ţară – între aceşti
în primul loc polonii – şi în scurtă vreme ajung aceşti
străini la poziţii şi situaţii cu mult mai favorabile decât
înşişi fiii ţării.
Birocraţia e de sus până jos împănată cu poloni,
încât unul din cele mai puternice adăposturi ale polo-
nismului îl constituie birocraţia. Spiritul german al
birocraţiei descompune toate familiile funcţionarilor –
numai funcţionarii poloni conservă şi dezvoltă cu
tenacitate limba lor în familie şi în viaţa publică.
Biserica catolică este alt adăpost tot atât de
însemnat pentru polonism, în ţară amvonul şi
propaganda catolică în Bucovina merge mână în mână
cu răspândirea polonismului în ţară […].
Direcţia căilor ferate, care e în Galiţia, ne aduce
an de an sumedenii de impiegaţi poloni, care aşezându-
se aici înmulţesc în mod considerabil familiile polone.
Toţi aceştia propagă cu deosebit zel limba polonă în
sarcina limbilor ţării […]. Am remarcat că pe liniile
vecinale în regiuni curat româneşti, cum este d. e. linia
Hadic – Rădăuţi – Putna – Brodina dai aproape
exclusiv numai de impiegaţi poloni, care folosesc
pretutindeni în serviciu şi afară de serviciu limba
polonă.
171
Mai înfiorător ni se prezintă tabloul, când
analizăm servitorii. Începând din palatul Rezidenţei
până la ultimul burlac vom găsi pretutindeni servitori,
lachei, bucătari ş.c.l. Poloni, care păstrează cu
tenacitate limba lor şi necesitează pe stăpânii lor să
înveţe pentru ei limba polonă şi să o folosească în casa
proprie”1.
Toate aceste pretenţii nejustificate au determinat
replici pe măsură, ţinând treaz românismul
bucovinean, care, în final, a ştiut să-şi apere naţiunea şi
teritoriul.
1 Valeriu Branişte, Scut pentru poloni în Bucovina!?, în
„Patria”, Cernăuţi, an II, nr. 215 din 13/25 decembrie 1898.
172
Din istoria industriei berii în
România. Fabrici de bere din
Bucovina şi Basarabia1
Berea, gulerata licoare care îşi măsoară vârsta în
milenii, este atestată în spaţiul românesc pentru prima
dată în anul 1362, când este menţionat Iacob berariul
din Cluj2, iar cea de-a doua semnalare aparţine spaţiu-
lui moldovenesc şi datează cu 40 de ani mai târziu şi
este din 31 octombrie 1402, când voievodul Alexandru
cel Bun dăruia mănăstirii Moldoviţa, printre alte veni-
turi provenite din nişte mori obişnuite, şi o „jumătate
din altă moară de sladniţă”3 din Baia, sladniţa fiind
instalaţia de producere a malţului, termenul utilizat
pentru materia primă pentru bere fiind, pentru lungă
perioadă de timp, de slad şi nu de malţ.
În Bucovina istorică, încorporată Imperiului
Austriac în anul 1775, prima aşezare în care a fost înre-
gistrată o „fierbătoare de bere” este Sadagura. Această
1 Articol publicat în „Analele Bucovinei”, Rădăuţi –
Bucureşti, an XVI, nr. 1/2009, pp. 109-125, pe care îl reluăm cu
mici adăugiri.. 2 Vezi Documenta Romaniae Historica., C. Transilvania,
vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 114. 3 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I,
Bucureşti, 1975, p. 23.
173
„fierbătoare de bere” era menționată în anul 1776,
alături de o moară și alte meșteșuguri, ca argument în
susținerea cererii locuitorilor respectivei localități
pentru ca aceasta să fie ridicată la rang de târg1.
Cea de a doua localitate care a avut o fabrică de
bere a fost târgul Rădăuţi, unde avea să fie pusă în
funcţiune, prin subvenţia Administraţiei Domeniale
Rădăuţi, prima fabrică de acest gen din ţinut, în anul
1789, pe o uliţă care a fost denumită mai târziu Strada
Berăriei. În 1860 i se adăuga o distilerie de spirt care
rafina spirtul brut produs în velniţele existente în
împrejurimi, precum cele de la Negostina, Şerbăuţi,
Vicşani, Măreţei şi altele. Cu această fabrică s-au pus
bazele industriei băuturilor alcoolice în Bucovina.
Datorită dificultăţilor de administrare, Ministerul
Agriculturii austriac a arendat fabrica, „Brauerei
Radautz”, succesiv, mai multor industriaşi. În 1870,
arendaşul era M. Koflen, iar în1881, Mechel Rudich.
În anul 1890, Ministerul Agriculturii a vândut fabrica
Fondului Bisericesc greco–ortodox, aceasta devenind
„Brauerei des griechisch-ortodoxen Religionfondes”,
fiind arendată apoi lui Michael Rudich & Co. În 1897,
Fondul Bisericesc o vinde lui M. Rudich, de la care
trece în mâinile urmaşului său Solomon Rudich, care o
va moderniza în anul 1911 la nivelul tehnologiei epocii
şi îi măreşte considerabil capacitatea de la circa 8 000
hl la 20 000 hl de bere anual. În 1907/1908 producţia
de bere înregistrată a fost de 18 509 hl. Până în anul
1918 fabrica se va numi „Erste Bukowinaer
Dampfbrauerei S. Rudich”.
1 Arhivele Naționale, București, fond Consiliul Aulic de
Război, pachet I, dosar 42/1776, f. 1.
174
În timpul primului război mondial, Rădăuţii fiind
teatru de război, fabrica a fost incendiată şi distrusă. În
perioada 1918-1919, Erwin, fiul lui Solomon Rudich, a
refăcut clădirile, a reparat utilajele şi a repus fabrica în
funcţiune. Dotarea tehnică a fabricii în anul 1922 era
următoarea:
a) pentru producerea forţei motrice: două maşini
cu aburi de 120 şi de 150 CP, trei cazane de vapori cu
suprafaţa de încălzire de 90 m2, 110 m
2 şi 250 m
2 şi
presiune opt atmosfere, un generator cu curent
continuu de 68 kw şi 220 V, opt motoare electrice cu
un total de 54 CP;
b) instalaţie pentru prepararea malţului cu o
capacitate de 100 vagoane malţ;
c) pentru prepararea mustului: un concasor
pentru măcinatul malţului, o presă pentru malţ, un
cazan pentru fiert cu o capacitate de 75 hl, un cazan
pentru bere, două pompe de apă, un filtru pentru apă, o
maşină pentru curăţat şi sortat orzul, o maşină pentru
curăţat malţul;
d) pentru fermentare: două bacuri răcitoare cu o
capacitate totală de 75 hl, un aparat de răcit, o pivniţă
pentru fermentare, o pivniţă pentru depozitare;
e) pentru răcire: o instalaţie completă cu
condensator de 50 CP, pentru producerea gheţii;
f) pentru îmbuteliere: un aparat de umplut
butoaie, un aparat de umplut sticle, o spălătorie
mecanică pentru curăţarea şi spălarea butoaielor, un
aparat pentru ungerea butoaielor cu păcură;
g) dogărie şi fierărie cu fierăstrău circular,
maşină de găurit şi alte scule.
Cantitatea de materie primă necesară anual era
de 60 vagoane orz şi o jumătate de vagon de hamei, iar
175
combustibilul utilizat anual era de 700 vagoane lemne
de foc.
Personalul întrebuinţat a fost de 30 funcţionari şi
95 de lucrători.
Producţia realizată în anul 1921 a fost de circa
20 000 hl bere, capacitatea maximă a producţiei fiind
de 60 000 hl de bere anual, capacitate care era
înregistrată şi în anul 1926.
Fabrica dispunea de o linie de garaj şi un parc de
vagoane care îi permitea să expedieze la mari distanţe,
cu promptitudine, cantităţile de bere comandate.
Din 1918 şi până la naţionalizare, fabrica va
purta numele de „Prima Fabrică Bucovineană de Bere,
Spirt, Rom şi Liqueururi, Rafinărie de Spirt S.
Rudich”, şi era situată pe str. Regele Ferdinand, nr. 3.
În anul 1935, datele statistice arătau astfel: capitalul
investit – 33 390 400 lei, forţa motrice – 230 CP,
personal de conducere şi lucrători – 47 de oameni,
capacitatea maximă de producţie – 80 000 hl1. Fabrica
producea şi malţ. Sortimentele de bere produse erau
Lumen, Ideal, Doppelmalz.
Fabrica a funcţionat neîntrerupt până în anul
1944, când, datorită evacuării populaţiei din oraş,
aceasta a fost închisă.
1 Informaţiile despre fabrica de bere din Rădăuţi au fost
preluate după Dragoş Luchian, Rădăuţi, vatră românească de
tradiţii şi înfăptuiri socialiste, Editura Litera, Bucureşti, 1982, pp.
70-71, şi N. Arcadian, Industria berei în România, Editura
Revistei „Industrie şi comerţ”, 1936, p.14. Datele referitoare la
dotarea fabricii în anul 1922 au fost preluate după Aurel Râşcanu,
Bucovina din punct de vedere industrial, Cernăuţi, 1299, pp. 55-
56.
176
După naţionalizare s-a numit Fabrica de Spirt,
Bere şi Amidon Rădăuţi, devenită ulterior
Întreprinderea de Bere, Amidon şi Ape Minerale
Rădăuţi. A avut în componenţă fabrica de bere de la
Solca şi, până în 1990, pe cea de la Suceava.
În oraşul Siret a existat una dintre vechile fabrici
de bere din Bucovina care, se pare, a fost fondată în
anul 1795 şi care a reuşit să supravieţuiască o lungă
perioadă de timp. În 1908 funcţiona sub numele de
„Lagerbierbrauerei Julius Beill, Inh. Ines Beill”, când
producea cantitatea de 9 700 hl de bere, iar în 1912 a
ajuns la 11 400 hl. În anul 1912 devine „Bierbrauerei
Julius Beill”, având ca proprietar pe Oskar Beill, care a
arendat-o lui „Dihm & Chwastek”. A produs 11 749 hl
de bere în 1913; 11 870 hl în1915 şi 12 250 hl în 1917.
Începând cu 1919 devine „Prima Fabrică Bucovineană
de Bere, Julius Beill”.
În anul 1922 fabrica întrebuinţa o maşină stabilă
de 12 CP cu un cazan de 30 m2 suprafaţă de încălzire.
Ca dotări, aceasta avea: o instalaţie completă pentru
prepararea malţului cu maşină de curăţat şi sortat
cerealele şi malţul, un cazan de fiert dublu, cu o
capacitate de 60 hl, pivniţă pentru fermentat, pivniţă
pentru depozitat 2 500 hl, diferite filtre, un aparat de
umplut butoaiele, un aparat de umplut sticlele, un
aparat de uns vasele.
Materiile prime utilizate în procesul de fabricaţie
au fost de circa 45 vagoane orz şi 3 000 kg hamei
anual, iar combustibilul întrebuinţat anual era de circa
125 vagoane de lemne de foc.
Personalul se compunea din şase funcţionari şi
30 de lucrători.
177
Producţia înregistrată în 1921 a fost de 12 000 hl
bere, producţia maximă putând atinge circa 30 000 hl
anual. Şi în anul 1936 a produs doar 1 200 hl de bere.
După 1945 se va numi Fabrica de Bere „Siret” şi a
funcţionat doar până în anul 1950.
Între 1898-1905, în Siret, a mai funcţionat o
fabrică de bere: „Brauerei Josef Kwiatkowsky”.
Pentru Gura Humorului, Georg Geib, în Istoria
unui mic oraş1, citându-l pe istoricul austriac Franz
Wickenhauser2, atestă, în anul 1802, la întâi august,
1 Vezi după Erich Beck, Ştefaniţa – Mihaela Ungureanu,
Georg Geib, Istoria unui mic oraş. Studiu monografic al
localităţii Gura Humorului 1774-1940, articol în curs de apariţie
în „Analele Bucovinei”, Bucureşti, an XVI, nr. 1 (32), ianuarie -
iunie 2009 (vezi cuprinsul). 2 Deşi în anul 1490, într-un act de danie al lui Ştefan cel
Mare, este atestată o selişte, „anume Poiana, la Gura Humorului”,
lipsa localităţii Gura Humorului de pe hărţile militare întocmite de
către ofiţerii austrieci înainte şi în vremea anexării Bucovinei, în
timp ce sate din imediata apropiere a respectivei poieni, precum
Voroneţ, Humorul, Bucşoaia, Frasin, Stulpicani, Capu Codrului,
erau menţionate, indicându-se inclusiv poziţia caselor, bisericilor
etc. (hărţile fiind întocmite pentru necesităţi militare), ne
îndreptăţesc să afirmăm că seliştea din Poiana de la vărsarea
Humorului în Moldova a dispărut din diverse motive cu mult
înainte de anul 1770, ca apoi localitatea Gura Humorului să se
înfiripeze imediat după anexarea Bucovinei. (Pentru atestarea
seliştei de la Gura Humorului vezi Documenta Romaniae
Historica. A. Moldova, vol. III, (1487-1504), Bucureşti, 1980, p.
160, iar pentru hărţile militare austriece a se vedea Brouillons des
Bukowiner Aufname bestehend in 71 Sectionen, sc. 1:57 600,
Viena, 1773-1775 [elaborate probabil de maiorul Büschel] (ms. la
Arhivele Naţionale, Bucureşti, cota C VII-2); General Carte von
der neuen Geometrischen Aufnahme; Theils von denen à la vue
aufgenohmenen Gegenden zusamengesetzt, zu Ersehung
derjenigen Gräntz linie, welche bey Formirung eines
178
existenţa unei fabrici de bere, când este menţionat
meşterul berar Xaver Niemayer, însă despre această
fabrică nu mai există nici o altă menţiune.
Informaţia vehiculată de către Georg Geib
trebuie luată cu rezervă. Este posibil ca respectiva
fabrică de bere să fi existat în Mănăstirea Humorului şi
nu în Gura Humorului, deoarece, în 1802, localitatea
Gura Humorului dacă avea două - trei decenii de când
se înfiripase, iar Franz Wickenhauser vorbeşte despre
„şura fostei mănăstiri”. Fără dubii, este vorba despre
mănăstirea înălţată în 1530, pe valea Humorului, în
jurul căreia s-a întemeiat satul cu acelaşi nume şi care,
mai târziu a devenit Mănăstirea Humorului.
Wickenhauser precizează că este vorba despre fosta
mănăstire, deoarece, aşa cum se cunoaşte, aceasta a
fost desfiinţată de către autorităţile austriece odată cu
celelalte mănăstiri, în anul 1783. Or, în Gura
Humorului nu a existat niciodată vreo mănăstire.
Citatul din Franz Wickenhauser, care poate
lămuri acest aspect, este următorul: „În timpul
războiului cu turcii din 1788, localitatea Humor avea
sub administrare fortificaţii şi baraje de lemn [pălănci],
două companii de infanterie dotate cu două tunuri şi o
Arrondissements, vor das Allehöchste Interesse fürzuwählen
erfördelich wäre, [ms. din 1774 atribuit lui Fr. Von Mieg] (anexă
la Daniel Werenka, Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer
Erverbung durch Oesterreich, 1774-1785, Cernăuţi, 1895);
Departament des Kazser[ich] Königlich[en] General-Staabs,
Plans des Bukowiner Distrits, bestehend in 72 Sections welche in
denen Jahren 1773, 1774, und 1775, von einem Departament des
Kayss[erliches] Königliches General Staats geometrisch
aufgenomenn worden, Viena, 1778, [elaborate probabil de
maiorul Fr. von Mieg] (ms. la Arhivele Naţionale, Bucureşti, cota
C VII-1).
179
brutărie de campanie situată în şura fostei mănăstiri. În
1850, în Humor s-a întemeiat o distilerie (ale cărei
cazane au fost fabricate din aramă de Lemberg de către
un căldărar – lucrător în aramă – din Siret), iar în 1802
o fabrică de bere (lucrător berar Xaver Neimayer
începând cu 1.08.1802).
O nouă cazarmă pentru cele două companii
militare şi o nouă cârciumă s-au zidit în anul 1785.
Meşteşugurile au înflorit odată cu popularea locului şi
a împrejurimilor, astfel că în 1841 Gura Humorului
avea 185 de case şi 1183 de locuitori, aproape 40 de
meşteşugari cu tot cu ucenici”.
Popularea locului şi a împrejurimilor, la care
se referă Franz Wickenhauser, a avut loc, fără dubii,
mai ales după anexarea Bucovinei de Austria.
Având în vedere aceste aspecte, putem
considera că respectiva fabrică de bere trebuie să fi fost
una de campanie şi să fi produs bere pentru necesităţile
trupelor austriece care erau cantonate în valea
Humorului. Odată cu plecarea respectivelor trupe din
zonă, nu s-a mai vorbit niciodată de o astfel de fabrică
în zona Humorului.
Una dintre fabricile de bere vestite din România
a fost cea de la Solca. Aceasta a fost înfiinţată în anul
18101 în cadrul fostei mănăstiri de călugări, construită
aici de către Tomşa Vodă între anii 1615-1623, şi
desfiinţată ca mănăstire în anul 1785. Amplasarea
fabricii s-a făcut în pivniţele şi anexele gospodăreşti
ale fostei mănăstiri. Cu administrarea fabricii s-a
1 Precizăm că Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Editura
Cartier, Bucureşti – Chişinău, 1999, p. 1698, sotto voce Solca,
afirmă în mod eronat: „Fabrică de bere (cea mai veche din ţară, c.
1615)”.
180
ocupat Fondul Bisericesc greco–ortodox al Bucovinei,
care a arendat-o diferitor comercianţi. Aceştia s-au
îngrijit prea puţin de modernizarea fabricii, care a
rămas dotată cu utilaje de mică productivitate, dacă nu
chiar primitive, până după al doilea război mondial. În
acest sens, Cronica Bisericii Tomşa Vodă consemna că
„arendaşii fabricii nu numai că nu s-au îngrijit de
instalaţii şi clădiri, dar au făcut şi distrugeri, instalând
în imediata apropiere a fabricii grajduri de vite, lucru
care era nepermis”1. De altfel, protocoalele întocmite
an de an de către autorităţile bisericeşti care făceau
vizitaţiile canonice la biserica din Solca menţionau
constant, precum în anul 1878, că „Din cauza porţii de
la clopotniţă, care nu se poate încuia duraver, serveşte
(…) şi clădire de gheaţă pentru pivniţele berăriei”2 .
În anul 1896 fabrica se numea „Bierbrauerei des
griechisch-ortodoxen Religionsfondes” şi era arendată
lui Ferdinand Schaffer & Co. Începând cu 1905,
arendaşul a fost Aron Pressner et Co., care în 1908 îi
dă numele de „Bierbrauerei-Unternehmung Solka,
Aron Prossner jun. & Chaim Zwecker”. Producţia
înregistrată a fost de 8 300 hl în 1913, în 1915 de
10 000 hl şi de doar 100 hl în anul 1917, dar aceasta
din cauza teatrului de război în care era cuprinsă
localitatea Solca. În anul 1918 fabrica se afla în
exploatarea aceloraşi arendaşi, dar cu numele de
„Bierbrauerei des Religionsfonds”.
1 Arhiva S. C. „SAB Rădăuţi” S. A., Fişa tehnică de
prezentare a Fabricii de Bere din oraşul Solca, jud. Suceava,
întocmită de M. Gherman şi Z. Doboş, f. 1. 2 D.J.A.N. Suceava, fond Mitropolia Bucovinei, Secţia 6/2,
dosar 783, fila 23; Secţia 9/1, dosar 214, fila 72, pentru anul 1879.
181
În anul 1922 se preciza că fabrica era dotată
rudimentar, fără maşini de forţă motrice. Ca inventar
avea o instalaţie simplă pentru prepararea malţului, o
instalaţie pentru fierbere şi zaharificare cu o capacitate
de 30 hl în 24 de ore, o pivniţă pentru fermentare
pentru 300 hl şi un beci pentru depozitare pentru 1 400
hl. Producţia înregistrată a fost de circa 3 000 hl deşi ar
fi putut produce până la 10 000 de hl de bere pe an.
Materia primă întrebuinţată anual era de 8-10
vagoane de orz, iar combustibilul necesar anual fiind
de circa 50 vagoane lemne.
Personalul întrebuinţat a fost de patru funcţionari
şi zece lucrători.
În 1929, Prener & Co. exploatau „Solca” -
fabrică de bere s. c. g., iar în anul 1936 apărea cu
numele de Fabrica de Bere Solca şi producea 3 000 hl
de bere. Fabrica a fost arendată succesiv lui Iosef
Weinreb, Arnold Zwecker şi lui Josef Margulies1.
Ultimul contract de închiriere a intervenit între Fondul
Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei de Sud, care
era proprietarul fabricii de bere, şi firma „Solca” –
fabrică de bere, spirt şi lichior Margulies et Comp.
s.i.n.c. Închirierea începea la data de 4 noiembrie 1944
pentru o durată de trei ani. Arendaşul se angaja să
crească producţia de la 4 000 hl în 1944, la 6 000 de hl
în al treilea an de închiriere. Preţul chiriei a fost de 250
000 lei anual, plătibili la începutul fiecărui an, la care
se adăuga o redevenţă de câte 50 lei pentru fiecare
hectolitru de bere produs peste cantitatea anuală de 3
1 D.J.A.N. Iaşi, fond Inspectoratul industrial al Reg. III,
Iaşi, dosar 114/1945, f. 6.
182
000 hl1. Josef Margulies a menţinut fabrica în
funcţiune până la 20 august 1947, activitatea acesteia
fiind apoi întreruptă până în trimestrul IV al anului
1948. La naţionalizare a devenit Fabrica de Bere
„Constantin Dobrogeanu Gherea”.
Apa folosită pentru fabricarea berii era adusă din
pârâul de munte Solcuţa, prin tuburi de lemn.
Toate muncile în fabrică, indiferent de natura lor,
erau executate manual, chiar şi transportul apei calde
pentru spălarea butoaielor de bere s-a efectuat cu
ciubărul cărat de doi oameni pe umeri.
Începând cu data de 1 decembrie 1952 fabrica de
bere a trecut sub administraţia Fabricii de Spirt din
Rădăuţi, devenind astfel o secţie de producţie a
acesteia, moment din care încep primele refaceri
timide, după cum urmează: înlocuirea majorităţii
conductelor de lemn pentru aducţiunea apei; înlocuirea
utilajelor de la secţia de fierbere a berii prin scoaterea
plămăditorului din lemn, unde amestecarea plămezii se
făcea manual, cu un cazan de plămădire metalic
prevăzut cu agitator mecanic; evacuarea borhotului din
plămăditor cu transportator elicoidal, înlocuind
evacuarea manuală cu furcă în vagonete de unde se
transporta pe o linie decovil la o staţie de distribuire;
fierbătorul de must pătrat cu amestecarea manuală cu
lopata a fost înlocuit cu un fierbător sistematic rotund
transferat de la Fabrica de Bere Azuga, prevăzut cu
antrenare mecanică; budanele mici de 20-30 hl au fost
înlocuite cu altele de 50-58 hl, mărind capacitatea de
depozitare a secţiei de fermentare secundară.
1 Arhiva Ocolului Silvic Solca, dosar contracte pe 1944,
filele 257-266.
183
În locul întunecoasei săli de fierbere, fără tavan,
cu acoperişul din lemn putred şi învelitoare din
şindrilă, s-a construit o sală de fierbere cu o înălţime de
trei metri prevăzută cu tavan şi acoperită cu tablă.
S-a construit şi o nouă clădire pentru amplasarea
tăvii de răcire la o înălţime de 4,6 m, având montat în
cascadă răcitorul tubular, şi totodată s-au creat condiţii
pentru depozitarea materialelor şi a materiilor prime şi
a hameiului.
În anul 1954 s-a pus în funcţiune un motor
Diesel de 30 CP cuplat cu un generator de 28 kw. Până
în anul 1954 curentul electric pentru iluminatul
exterior al fabricii a fost furnizat de uzina oraşului
Solca, iar în interior, în pivniţe, se întrebuinţau
lumânări.
Odată cu asigurarea unei centrale electrice
proprii s-au creat condiţiile pentru iluminat precum şi
mecanizarea unor operaţiuni care înainte se făceau
manual, situaţie care a condus la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, cât şi la creşterea capacităţii de
producţie de la 10 902 hl în anul 1952, la 12 054 hl în
anul 1959.
Până în anul 1956, ca sursă de combustibil s-au
utilizat deşeuri de cherestea şi lemn de foc, după care
s-au realizat modificările tehnice care au permis
trecerea pe combustibil lichid (păcură).
Urmează o altă etapă de dezvoltare a producţiei,
care se finalizează cu creşterea capacităţii de bere finită
la l6 000 hl/an, începând cu anul 1965.
Frigul natural a fost înlocuit cu cel artificial prin
punerea în funcţiune a unei centrale de frig cu o
capacitate instalată de 120 000 Kcal/oră.
184
Renunţarea la gheaţa naturală ca agent de răcire a
permis utilizarea fostelor pungi de gheaţă ca suprafeţe
de producţie, trecându-se în anul 1966 la mărirea
capacităţii de producţie până la 40 000 hl/an. Pentru
realizarea acestei producţii mărite s-a montat un
plămăditor şi un cazan nou de fierbere a mustului, cu o
capacitate de 220 hl bere finită pe zi, realizabile în
două şarje.
La secţia de fermentare primară s-au scos linurile
vechi, din lemn, confecţionându-se 12 linuri de
fermentare din beton armat, placate în exterior cu
faianţă, răcirea asigurându-se cu serpentine de cupru
prin care circula apă potabilă cu alcool, subrăcită.
În secţia fermentare secundară s-au introdus în
spaţiile eliberate tancuri de bere cu capacităţi de la
110-250 hl, menţinându-se în continuare şi o parte din
vechile budane de lemn. Pentru îmbutelierea berii la
sticlă s-a montat un tanc din oţel şi o maşină de spălare
sticle orizontală, un bloc îmbuteliere şi capsulare de tip
„Seitz – Rola”, cu o capacitate de
3 000 de sticle pe oră, adusă prin transfer de la Fabrica
de Bere „Griviţa” din Bucureşti.
Aparatul isobarometric da umplere a butoaielor a
fost înlocuit cu unul nou, prevăzut cu două guri de
umplere, cu o capacitate de 20 hl/oră, furnizat de o
firmă din Magdeburg (Germania). În acest sector s-au
montat o instalaţie nouă de smolire din Cehoslovacia, o
presă hidraulică de confecţionat turte de filtrare în
locul celei manuale şi un filtru de bere nou cu 48 de
rame.
Pentru asigurarea apei tehnologice, s-a construit
o staţie de captare şi filtrare a apei pe Pârâul Izvor,
185
care asigură apa potabilă, iar apa industrială necesară
centralei de frig a fost captată din pârâul Solcuţa.
Pentru creşterea cantităţii de bere îmbuteliată,
vechea instalaţie de tip „Seitz – Rola” a fost înlocuită
cu una de tip „Nama”, de fabricaţie cehoslovacă,
transferată de la secţia Fabricii de Bere „Rahova” din
Constanţa.
Vechea moară de malţ cu două valţuri a fost
înlocuită cu o moară de malţ austriacă, transferată de la
Fabrica de Bere din Timişoara, iar în anul 1981 s-a
montat o moară cu patru valţuri, achiziționată din
Cehoslovacia, cu o capacitate de două tone pe oră.
A fost înlocuită, la secţia de fermentare
secundară, o serie de budane din lemn cu vase
metalice.
Toate aceste modificări au permis mărirea
capacităţii de producţie a fabricii la 56 000 hl/an.
În februarie 1984 s-a montat o instalaţie nouă de
spălat şi îmbuteliat sticle de tip „Coma”, cu o
capacitate de 8 000 - 9 000 sticle/oră, furnizată de către
„Tehnofrig” Cluj-Napoca.
Pavilionul administrativ a fost construit în anul
1973. În anul 1983 s-a înfiinţat aici un mic muzeu al
berii.
După 1990 a fost preluată de către SAB Rădăuţi
S.A. şi producea berea Trei Brazi, pe eticheta căreia
stătea scris „Brasajul realizat după legea purităţii din
1516”. Se făcea referire la vestita legea purităţii berii
„Bayrische Reinheitsgebot”, adoptată în anul 1516, la
23 aprilie, la München, în Bavaria, care permitea
fabricarea berii doar din orz, hamei şi apă potabilă.
Fabrica de bere din Solca a fost, de-a lungul
anilor, un punct de atracţie pentru turişti şi nu numai.
186
Faptul că toţi cei care soseau în fabrică erau trataţi pe
săturate cu vestita bere, nefiltrată, proaspătă, direct din
budane, a ajuns de notorietate a determinat un număr
mare de personalităţi să dorească să vadă procesul
tehnologic şi să deguste la sursă vestita licoare. Cu toţii
aveau să utilizeze, pentru a bea direct din vasele de
fermentare, un linguroi mare din lemn, care era numit
de către berarii locului răpănosul. I se spunea astfel,
datorită faptului că avea pe el urme de spumă de bere
uscată şi lăsa impresia că nu a fost spălat de multă
vreme. În anul 1974, răpănosul avea o vechime de 56
de ani. Probabil va fi fost utilizat încă multă vreme
după acest an1.
La Suceava prima fabrică de bere a fost
„Bierbrauerei Georg Meixner (1862-1890). I-a urmat
„Bierbrauerei Moses Schwerberg” (1880) care în 1890
a devenit „Erste Suczawaer Lagerbierbrauerei Mendel
Schwerberg & Leib Breier”, iar în 1895 apare sub
numele de „Erste Suczawaer Lagerbierbrauerei Leib
Breier & Mendel Schwerberg’s Erben” şi produce în
1908 cantitatea de 10 000 hl de bere, an în care devine
„Bierbrauerei Leib Breier & Gebr. Hellmann”, nume
sub care apare şi în 1925.
În 1974 se pune în funcţiune Fabrica de Bere
Suceava, devenită ulterior Întreprinderea de Bere
Suceava. Sortimentele de bere produse au fost:
Arcaşul, Balada, Bucovina, Bucegi, Carpaţi,
Dragomirna, Rarău, Mestecăniş, Suceava. În anul
1 Nu puţini dintre oamenii care au vizitat fabrica şi care au
avut cunoştinţă de faptul că urmează să apară o carte despre
istoria berii m-au întrebat dacă am scris despre răpănos. Ultimul,
cronologic vorbind, a fost universitarul ieşean, prof. dr. Ilie Dan,
el însuşi bucovinean şi mare iubitor al berii de Solca.
187
1991 fabrica a devenit S. C. „Bermas” S.A., având o
capacitate de 450 000 hl de bere. Noile sortimente de
bere au fost: Ariniş, Bermas, Călimani şi Suceava.
În anul 2001, S. C. „Bermas” S. A. a fost ţinta
unor tentative de achiziţionare de către S. C. „Sil-
Prodinvest” S. R. L. din Târgu Ocna, care deţinea
pachetele majoritare de la S. C. „Albrau” S. A. Oneşti
şi S. C. „Zimbru” S. A. Iaşi, şi care a reuşit să preia
doar 16,5% din acţiuni1. Poziţia fermă a conducerii
societăţii a făcut ca „Bermas” Suceava să rămână, cel
puţin până la această dată, o marcă regională de bere
foarte apreciată.
Având în vedere faptul că producţia de bere2 de
dinaintea primului război mondial, din Bucovina, era
de circa 200 000 hl de bere anual, ceea ce reprezenta
25 litri anual de cap de locuitor, pe câtă vreme, în
1 Vezi Florin Gheţău, Zimbru adulmecă încă o fabrică de
bere, în „Ziarul financiar”, Bucureşti, 10 decembrie 2001;
Laurenţiu Ispir, Zimbrul a început atacul la Bermas, în „Ziarul
financiar”, Bucureşti, 10 decembrie 2001; Neculai Roşca, Bermas
– regina blondă a Bucovinei, pe cale de a fi „răpită” de un
împărat al berii, în „Obiectiv”, Suceava, 8 ianuarie 2002; Mihaela
Mihai, Bermas în derivă, în idem, 28 ianuarie 2002; Neculai
Roşca, În lupta pentru Bermas, interesele nu au culoare politică,
în „Obiectiv”, Suceava, 17 iunie 2002; Alex Livadaru,
Moldovenii mai puternici pe piaţa berii, în „Ziarul financiar”,
Bucureşti, nr. 886/05.06.2002; Dan Constantin, Berea „Zimbru”
se revarsă peste Moldova, în „Ziarul de Iaşi”, Iaşi, 07.06.2002; S.
C. Bermas S. A. Suceava, în „Obiectiv”, Suceava, 12 iunie 2002;
Comunicat de presă, în „Monitorul de Suceava”, Suceava, 20 mai
2002. 2 Vezi Aurel Râşcanu, Bucovina din punct de vedere
industrial, Cernăuţi, 1922, pp. 53.
Datele pentru fabricile de bere din Cernăuţi, aferente
anului 1921 şi 1922, sunt preluate din aceeaşi sursă.
188
1921, producţia întregii ţări (inclusiv noile ţinuturi) era
de 968 669 hl, adică echivalentul a 5,7 litri anual pe
cap de locuitor, se poate vedea marea importanţă a
acestei industrii pentru Bucovina. Cantitatea de bere
produsă era utilizată pentru consumul intern al
Bucovinei, şi doar o mică parte se expedia în Galiţia şi
Vechiul Regat.
Fabricile de bere existente înaintea războiului,
având de suferit de pe urma războiului în aceeaşi
măsură ca şi celelalte unităţi productive, s-au refăcut
printre cele dintâi. Situaţia lor se prezenta, în 1921, în
mod cu totul favorabil, nemaiavând a lupta cu
concurenţa produselor din Boemia şi câştigând un
important debuşeu în nordul Moldovei şi în Basarabia.
În tendinţa către o dezvoltare mai mare, această ramură
industrială a întâlnit un puternic obstacol în criza
transporturilor, industria berii fiind avizată prin natura
ei la mari transporturi de combustibil şi materii prime.
Situaţia industriei berii în Bucovina, în anul
1921, se prezenta în cifre încurajatoare. Existau în total
şase fabrici (trei în Cernăuţi şi câte una în Rădăuţi,
Siret şi Solca) întrebuinţând o forţă motrice de 632 CP
şi un personal de 408 salariaţi, din care 340 de
lucrători. Producţia acestora a atins în anul 1921
cantitatea de 126 000 hl bere, înregistrând un surplus
de circa 350 vagoane malţ anual, reprezentând o
valoare de circa 58 000 000 lei, capacitatea maximă de
producţie fiind de 292 000 hl bere, şi un prisos de 800
vagoane malţ, ceea ce reprezenta o valoare de circa
140 000 000 lei. Combustibilul total consumat a fost
de 2025 vagoane de lemne de foc.
Producţia de bere în anul 1919 a României fiind
de 497 768 hl, se constată că cea a Bucovinei
189
reprezenta aproximativ a patra parte din producţia
întregii ţări, de unde se observă marea dezvoltare a
industriei berii în Bucovina, în raport cu cea din restul
ţării.
Odată cu ocuparea nordului Bucovinei şi a
Basarabiei ca urmare a Notelor Ultimative din 26-27
iunie 1940 ale Guvernului sovietic, în urma cărora
România a fost nevoită să abandoneze aceste teritorii,
şi în urma raptului teritorial practicat de către U.R.S.S.
în 1944, România a pierdut un număr mare de fabrici
de bere din diferite localităţi situate în aceste provincii,
unele dintre acestea având o tradiţie remarcabilă în
producerea guleratei licori.
În Cernăuţi1 primele fabrici de bere au început să
producă în 1862: „Bierbrauerei Samuel Schätz”, care a
funcţionat între 1862-1869 şi „Bierbrauerei Josef
Goebel”, care a produs bere între 1862-1895, fiind
urmate, în 1865, de „Bierbrauerei A. Steiner”, care în
1885 a devenit „Bierbrauerei A. Steiner & Co.” şi a
funcţionat până în anul 1916, când şi-a întrerupt
activitatea din cauza războiului. Producţia de bere
înregistrată a fost: 10 000 hl/1892, 24 073 hl/1907,
20 270 hl/1915.
În anul 1922, pentru producerea forţei motrice
necesare, „Bierbrauerei A. Steiner & Co.” utiliza o
maşină cu aburi de 20 CP, (având planificată
achiziţionarea încă a unei maşini de aburi), un
1 Pentru fabricile de bere bucovinene şi din Basarabia, a se
vedea Almanachul special din Bucovina şi Basarabia p. industria
şi comerţ, Tip. Weisz, Satu Mare, 1929, passim şi Traian Popescu
– Braurei – verzeichnis Rumänien, 3 auflage 1995, Furth, Essen:
Förderergemeinschaft von Brauerei – Werbemittel – Sammlern e.
V., 1995.
190
generator electric de 24 kw şi şapte motoare electrice,
cu un în total 25 CP.
Ca dotare, fabrica avea: o arie pentru încolţirea
orzului, putini pentru muiatul orzului, o cameră de
uscat, o maşină de curăţat grânele, o maşină de curăţat
malţul, un elevator, o maşină pentru transportat malţul,
o maşină de măcinat malţul, o instalaţie pentru fiert, un
răcitor de bere, o pompă pentru bere, două pompe
pentru apă, o pompă pentru aer, un aparat pentru
umplut butoaiele, un aparat pentru umplut sticlele, un
aparat pentru spălat sticlele.
Materiile prime necesare erau 25 vagoane de orz
şi 2 000 kg de hamei, iar combustibilul, circa 150
vagoane de lemne anual. Personalul se compunea din
patru funcţionari şi 40 de muncitori.
Fabrica nu a lucrat în anul 1921, urmând să-şi
reînceapă activitatea în cursul anului 1922. Materiile
prime necesare erau 25 de vagoane de orz şi 2 000 kg
de hamei, iar combustibilul, circa 150 de vagoane de
lemne de foc anual. Personalul se compunea din patru
funcţionari şi 40 de muncitori, producţia estimată fiind
de 14 000 hl de bere, iar capacitatea maximă era de 38
000 hl anual.
Producţia estimată a fost de 14 000 hl de bere, iar
capacitatea maximă de producţie era de 38 000 hl
anual.
În 1869 şi-a început activitatea „Erste
Bukowinaer Dampfbierbrauerei Schnirch, Rubinstein,
M. Zucker & Co.”, care, în 1886, a devenit „Erste
Bukowinaer Dampfbierbrauerei A. G.”, iar în 1895 îşi
schimbă numele în „Erste Bukowinaer Bierbrauerei A.
G.” A produs bere în următoarele cantităţi: 57 060
hl/1912; 86 150 hl/1915; 26 750 hl/1917. Imediat după
191
anul 1918 fabrica a fost numită Prima Fabrică
Bucovineană de Bere şi Industria Spirtului „Beresa”
S. A. şi era situată pe str. Hotinului, nr. 505-508.
În anul 1922 fabrica avea următoarea dotare:
a) pentru producţia forţei motrice: două maşini
cu aburi de 285 CP, patru cazane de aburi cu suprafaţa
totală de încălzire de 370 m2 şi o presiune de opt
atmosfere, 15 motoare electrice de la 1-10 CP – în total
72 CP -, un generator pentru curent continuu de 220 V;
b) pentru prepararea malţului: patru arii pentru
încolţirea orzului, cu o capacitate de opt vagoane, opt
vase de ciment pentru înmuiatul orzului (cu o
capacitate de patru vagoane), o uscătorie pentru malţ
cu amestecare automată (cu o capacitate de două
vagoane în 24 de ore), o uscătorie pentru malţ cu
amestecare manuală (cu o capacitate de un vagon şi
jumătate în 24 de ore), un cuptor al uscătoriei, o
cameră pentru depozitarea malţului cu o capacitate de
80 vagoane, un ascensor electric cu un aparat de
aspirat, şase elevatoare, o maşină pentru curăţat şi
sortat orzul, o maşină pentru curăţat malţul, două
ascensoare;
c) pentru prepararea mustului: un concasor
pentru măcinatul malţului (cu o capacitate de jumătate
de vagon în 24 de ore), două cazane răcitoare (cu o
capacitate de 100 hl), două cazane de fier (cu o
capacitate totală de 150 hl), două pompe de apă, un
filtru pentru apă;
d) pentru fermentare: trei bacuri răcitoare, un
aparat de răcit, 200 putini de fermentat cu capacităţi
cuprinse între 30 şi 40 hl, 150 putini zăcătoare cu
capacităţi cuprinse între 60 şi 100 hl;
192
e) pentru răcire: o instalaţie pentru producerea
temperaturii reci (cu amoniac), cu o reţea de tuburi de
transmitere, un aparat pentru producerea gheţii, care
fabrica 3 000 kg de gheaţă pe zi;
f) pentru îmbuteliere: un aparat de umplut
butoaie, un aparat de umplut sticle, o spălătorie
mecanică pentru curăţarea şi spălarea butoaielor, un
aparat pentru revizuirea şi întărirea cercurilor
butoaielor, un aparat pentru ungerea butoaielor cu
păcură;
g) dogărie şi fierărie cu diferite maşini şi scule.
Materia primă necesară anual a fost de un vagon
şi jumătate de hamei şi 120 vagoane de orz, iar
cantitatea de combustibil de care era nevoie se ridica la
circa 800 vagoane de lemne de foc anual.
Personalul întrebuinţat se compunea din 22
funcţionari şi 105 lucrători.
Producţia, la nivelul anului 1921, a fost de 50
000 hl bere şi înregistra un surplus de 180 vagoane de
malţ, capacitatea maximă a producţiei fiind de
120 000 hl de bere.
În anul 1935, datele statistice arătau următoarele:
capitalul investit – 120 000 000 lei, forţa motrice – 300
CP, personal de conducere şi lucrători – 83 de oameni,
capacitatea maximă de producţie – 80 000 hl,
conducerea fiind asigurată de către Dionys cavaler de
Anchauch şi dr. Ion Ghiţescu1. Fabrica producea şi
malţ.
În 1936 a fabricat 15 000 hl de bere în sortimente
ca Jupiter, Porter Englez, Porter Regală.
1 N. Arcadian, op. cit., p. 14. Autorul dă ca dată de
înfiinţare a fabricii anul 1858.
193
În 1870 au fost puse în funcţiune alte două
fabrici: „Bierbrauerei L. Baygar” şi „Bierbrauerei J.
Oehlgiesser”, dar care, se pare, au avut o viaţă scurtă,
fiind menţionate în activitate, ambele, în anul 1876.
În 1895 îşi începe activitatea „Bierbrauerei
Ronchetti, Reck & Co.”, care în 1902 devine
„Bierbrauerei Ferdinand Ronchetti & Co.” Producţia
de bere înregistrată a fost de 15.190 hl în 1908 şi de 15
200 hl în 1910. În anul 1911 devine „Bürgerliches
Brauhaus, Meyer, Goldstein, Grünberger & Bilgrey”
până în anul 1913, când a produs 7.612 hl de bere şi
când îşi schimbă numele în „Bürgerliches Brauhaus
Gebr. Goldstein & Co”. Cantităţile de bere produse
ulterior s-au cifrat la 14 945 hl în 1914; 7 612 hl în
1915; 12 370 hl în 1917.
În anul 1921, pentru producerea forţei motrice,
fabrica avea o maşină cu aburi de 45 CP, un cazan de
aburi cu suprafaţa de încălzire de 45 m2 şi presiune de
opt atmosfere, un cazan de aburi cu suprafaţa de
încălzire de 16 m2 şi presiune de şase atmosfere. Restul
instalaţiilor erau: o arie pentru încolţirea orzului cu
patru despărţituri, o cameră de uscat cu o capacitate de
3 000 kg în 24 ore, o maşină de tocat, o presă pentru
malţ, o putină de dospit (cu o capacitate de 60 hl), un
cazan de fier (de 60 hl), un compresor de aer, o pompă
de alimentare cu apă, o pompă pentru apă, un aparat
complet pentru umplut butoaiele, un aparat pentru
umplut sticlele, o maşină pentru uns butoaiele cu
păcură, două rezervoare de apă (de 240 hl şi de 40 hl).
Materiile prime utilizate au fost de 60 vagoane
orz şi un vagon de hamei anual, iar combustibil
întrebuinţat anual era de 200 vagoane lemne de foc,
194
personalul încadrat fiind de 12 funcţionari şi 50 de
lucrători.
Producţia anului 1921 a fost de 27 000 hl bere,
iar capacitatea maximă, de 34 000 hl.
În 1925 aceasta a devenit „Fabrica de Bere
Civică” - Wiznitzer & Goldstein, fiind atestată cu acest
nume şi în anul 1935. În 1929 producea berile Mercur,
Regală şi Porter Prior, şi era situată pe str. Plevnei, nr.
3.
Fabrica de bere de pe Strada Gării, care se numea
în 1921 „Berăria Populară” şi era în proprietatea
fraţilor Iacob şi Josef Wijnitzer, fiind arendată fraţilor
Goldstein, lansa în consumul de masă, la 17
decembrie, aceeaşi bere care fusese servită la masa
regală, cu ocazia vizitei regelui Ferdinand în Bucovina
şi inaugurarea solemnă a Universităţii din Cernăuţi,
sub marca „Bere Regală”, arătând că producătorul
acesteia a „beneficiat de distincţia de a furniza bere
atât pentru banchetul regal de la reşedinţă, cât şi la
comersal festiv din Casa Germană şi servind Berea
Regală, anume preparată pentru acest scop.
Atât înalţilor oaspeţi cât şi demnitarilor, care au
luat parte la prânzul regal, le-a plăcut berea aceasta atât
de mult din cauza gustului delicios şi fin, încât de
atunci conducerea berăriei a fost asaltată de
consumatori cu cererea de a pune în consum această
calitate deosebită”1.
Berea era prezentată ca fiind „de o calitate
excelentă şi neîntrecută, are 16 grade şi-i foarte
gustoasă”, şi se vindea atât din fabrică, cât şi la
1 Vezi „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, an IV (1921), nr.
878/23 decembrie 1921.
195
localurile: Palatul Naţional, Casa Germană, Casa
Polonă, Hotelul Central, Restaurantul din Gară,
Cafeneaua L’Europel, Cafeneaua Grand, Cafeneaua
Royal, restaurantele Ebner din Strada Templului,
Schwed, Stach Michailiuk etc.
În anul 1905 îşi înceta activitatea cea de-a opta
fabrică de bere din Cernăuţi: „Bierbrauerei Josef
Proske”. Anul înfiinţării acesteia nu ne este cunoscut.
Numărul mare de fabrici de bere şi de localuri
unde se bea această licoare în Cernăuţi, cosmopolitul
oraş recunoscut ca fiind Heidelberg-ul României, nu a
descurajat în lumea studenţească pe susţinătorii
vinului. Îmi face plăcere să amintesc de regretatul şi
inegalabilul romanist al Universităţii ieşene, prof. univ.
dr. Ştefan Cuciureanu, om foarte cunoscut de boema
ieşeană şi împreună cu care, adeseori, în anii ’70 ai
secolului trecut, am „golit” multe, multe sticle de bere,
din cele îmbuteliate la fabrica de bere din Iaşi.
Povestind adeseori despre timpurile studenţiei sale
cernăuţene, îndrăgitul profesor ieşean m-a învăţat un
catren, pe care îl ştia din acele vremuri. L-am reţinut,
fără a-i cunoaşte paternitatea:
Wein nach Bier
Trinken wir.
Bier nach Wein
Trink nur ein Schwein.
În traducere mot á mot, acesta este: „Vin după
bere / Bem noi. / Bere după vin / Bea numai un porc”,
iar în traducere liberă, versurile, aşa cum mi-au fost
traduse de către Ştefan Cuciureanu, sunt:
196
Vin după bere
Este o plăcere.
Bere după vin
Este un chin.
Nu este exclus să fie o vorbă de duh spusă la un
pahar...de bere de către studenţii germani şi nu numai,
care veneau de la Universitatea din Viena sau poate din
alte centre universitare germane.
Alte fabrici de bere se aflau în localităţi din
judeţul Cernăuţi. Astfel, la Clociucica, funcţiona în
1928 Prima Fabrică de Bere şi Industria Spirtului; în
Lujeni exista Fabrica de Bere „Iacob & Iosif Peritz”,
care era în funcţiune în anul 1935; în Vijniţa a existat
fabrica „Erste Bukowinaer Bierbrauerei” A. G., care a
funcţionat între 1905-1912.
Şi la Chişinău au existat mai multe fabrici de
bere. În 1890 erau trei astfel de fabrici: „Fabrica de
Bere R. Iller”, „Fabrica de Bere Laff” şi „Fabrica de
Bere Rafna”, toate încetându-şi activitatea în acelaşi an
1898. Zece ani mai târziu, în 1908, intră în funcţiune o
nouă fabrică pe care o întâlnim în 1930 cu numele de
Fabrica de Bere „Bohemia” - J. Katz, iar din 1935, cu
numele de Fabrica de Bere „Bohemia” - Dorsin Katz,
devenită după 1940 Fabrica de Bere nr. 1 din Chişinău.
Între 1928-1935 a funcţionat Fabrica de Bere
„Bergschloss”, - M. Chiperwasser, situată pe str.
Munceştilor, nr. 13.
În 1890 îşi începe activitatea „Bierbrauerei
Sophie Rapp”, care devine în 1902 „Bierbrauerei
Mathilde Kempe” şi care apare în 1930 cu numele de
Fabrica de Bere „Rapp” - Crutz Fii. În 1935 era în
funcţiune şi se afla situată pe str. Ion Inculeţ.
197
O alta, „Fabrica de Bere Ziegler” a intrat în
funcţiune în 1890, iar în 1902 a devenit „Fabrica de
Bere J. Sprit” şi a produs bere până în anul 1906.
În 1929 era consemnat ca producător de bere
Rudich S., cu stabilimentul situat pe str. Constantin
Brâncoveanu, nr. 3. În acelaşi an era în funcţiune
fabrica de bere „Bohemia”, de pe str. Unirii, nr. 25.
În Bălţi au existat două fabrici de bere: prima a
fost pusă în funcţiune în 1906 de către Meyer
Brestecico, înregistrată sub numele Fabrica de Bere şi
Malţ „Meyer Brestecico”, Situată pe str. Noul Plan, nr.
24.
Pentru anul 1935, datele statistice arată: capitalul
investit – 3 600 000 lei, forţa motrice – 15 CP,
personal de conducere şi lucrători – opt oameni,
capacitatea maximă de producţie – 5 000 hl. Fabrica
funcţiona în 1940. Brestecico deţinea şi la Iaşi o
fabrică de bere cu o capacitate de 5 000 hl şi în care
investise, în 1935, un capital de 1 400 000 de lei1.
Cea de-a doua, Fabrica de Bere „Abram Dardic”,
a funcţionat între 1928-1937 şi se afla pe str. General
Schina, nr. 4.
La Hotin au funcţionat şase fabrici de bere.
Prima a fost „Chotinsker Bierbrauerei”, care a fiinţat
între 1870 şi 1896, fiind urmată de „Bierbrauerei
Bukarestsky & Goldenthal”, înfiinţată în 1890,
devenită în 1896 „Bierbrauerei L. Bukarestsky &
Goldenthal’s Nachf”, iar în 1901, „Bierbrauerei L.
Bukarestsky”, nume sub care a funcţionat până în
1915.
1 N. Arcadian, Industria berei în România, Editura Revistei
„Industrie şi comerţ”, 1936, p.13.
198
Tot în 1890 ia fiinţă „Bierbrauerei Kolpatschek”,
care în 1896 devine „Bierbrauerei J. Bronstein & M.
Kolpatschek”, iar în 1904, „Bierbrauerei Konstanczi
Bronstein” şi funcționează până în 1915, când şi-a
întrerupt activitatea, probabil, din cauza războiului. În
1929 era cunoscută sub numele de fabrica „Colpacci &
Bronstein” şi era situată pe str. Coşbuc, nr. 9.
Fabrica „Bierbrauerei M. Löwenthal”, pusă în
funcţiune în 1890, a devenit în 1896 „Bierbrauerei
Sura Löwenthal”, iar în 1901 „Bierbrauerei S.
Weinbaum” şi a produs până în 1915.
Între 1925-1935 a funcționat, pe str. Ştefan cel
Mare, nr. 1, o fabrică numită Fabrica de Bere „N.
Peisach & Muller”, care în anul 1935 şi-a schimbat
numele în Fabrica de Bere „Praha”, S. i. n. c.
În Ismail, pe str. Albinelor, nr. 7, se afla Fabrica
de Bere „IUG”, societate în comandită, iar o a doua
fabrică era cea a lui A. Silbermann, P. Gauzner, I.
Gaizner & J. Lachmanovici. Ambele sunt atestate în
anii 1928-1935.
În Orhei, a funcţionat „Bierbrauerei” (1898),
cunoscută între anii 1925-1928 ca fiind Fabrica de
Bere „M. Caţap”, iar între 1929-1936, purta numele de
Fabrica de Bere „Livonia” S. A. În 1936 a produs
1.200 hl de bere. Între anii 1939-1940 era societate în
nume colectiv, iar ulterior a devenit Fabrica de Bere
din Orhei. Se afla pe str. Ivanos, nr. 142.
La Rezina – Târg, între anii 1925-1932 a
funcţionat Fabrica de Bere „Zelerz Şlioma”.
În Secureni – Târg, Fabrica de Bere „Fraţii
Zisman & Co.” era atestată între anii 1928-1932.
La Soroca, în 1872, exista, pe Calea Oituz,
Fabrica de Bere din Soroca. Acesteia i-a urmat
199
„Bierbrauerei P. Selzer”, atestată în 1902, care
producea în perioada 1925-1932 sub numele Fabrica
de Bere „Fraţii Selţer”.
În Tarutino a funcţionat între anii 1925-1935
Fabrica de Bere „Bergguelle”.
La Tighina era atestată Fabrica de Bere şi Malţ
„Nistru” S. i. n. c., despre care ştim doar că a
funcţionat între anii 1925-1940.
Cu referire la fabricile de bere din Bucovina,
trebuie să amintim faptul că acestea, la începutul
secolului al XX-lea, au avut de înfruntat acerba
concurenţă a berii fabricate în Galiţia, dar şi pe
politicienii epocii care doreau cu orice preţ desfiinţarea
propinaţiei1, fapt ce ameninţa interesele producătorilor
de bere. În data de 28 mai stil nou, în legislativul
vienez, avea loc o anchetă privind desfiinţarea acestei
instituţii medievale. Dezbaterea care a avut loc nu a dat
câştig de cauză berarilor bucovineni care cereau o
subvenţie din partea ţării de patru coroane pe hectolitru
de bere, ceea ce s-ar fi ridicat la suma de 1.500.000
coroane pe an2. Deputaţii bucovineni români au arătat
1 Dreptul de propinaţie era monopolul de fabricare şi de
desfacere a alcoolului (Propinationsrecht), care constituia un drept
medieval al marii proprietăţi şi a dăinuit în Bucovina până în anul
1907.
Această prevedere fiscală a constituit o veritabilă
pârghie în susţinerea aşezării străinilor în satele bucovinene, în
special a evreilor galiţieni, care primeau cu uşurinţă dreptul de a
comercializa băuturi alcoolice în debitele de desfacere (crâşmele)
lor. Pentru acest sprijin primit de la autorităţi, aceşti străini au
susţinut întotdeauna interesele guvernamentale în detrimentul
românilor autohtoni, fiind consideraţi „ochiul şi urechea
stăpânirii”. 2 În afacerea propinaţiilor, în „Gazeta Bucovinei”,
200
că desfiinţarea acestei taxe ar duce la o creştere a
consumului de bere şi, implicit, a producţiei, subliniind
faptul că nici concurenţa berii galiţiene nu poate afecta
pe producătorii bucovineni, arătând că în Silezia, şi ea
învecinată cu Galiţia, nu există propinaţia şi că
fabricile de bere au prosperat, dar recomandă berarilor
autohtoni „să producă bere mai bună decât acuma, ca
să poată evita şi combate cu succes concurenţa
Galiţiei”1.
Pentru a-şi apăra şi promova interesele, fabricile
de bere bucovinene, cinci la număr, s-au asociat în
„Uniunea Fabricilor de Bere din Bucovina”. Cele cinci
fabrici care făceau parte, în 1929, din această uniune
erau: „Prima fabrică bucovineană de bere şi industria
spirtului S. A. (Beresa)” din Cernăuţi; „Prima fabrică
bucovineană de bere, spirt, rom, lichioruri, rafinăria de
spirt S. Rudich” din Rădăuţi; „Fabrica Civică de Bere
Wiznitzer & Goldstein” din Cernăuţi; „Prima Fabrică
de Bere Lager, Iulius Beill” din Siret şi Societatea
pentru fabricarea berii” s. c. g. l. din Solca2.
Referitor la preţul berii, în februarie 1929,
aceleaşi fabrici precizau că „au urcat preţurile berii
numai cu diferenţa dintre impozitul vechi şi cel actual
pe alcool (înainte, 150 lei la hl, acuma 300 lei la
hectolitru), plus impozitul pe consumaţie mărit, adică
160 de lei la hectolitru mai mult. Preţurile s-au urcat,
prin urmare, cu un leu la criglă (înainte 10 lei, acum 11
Cernăuţi, an VII (1906), Ediţie separată la nr 13 din 18/31 mai
1906. 1 Ce-i cu propinaţiile?, în „Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi,
an VII (1906), nr. 14 din 3 iunie (21 mai) 1906. 2 Vezi „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, an XII (1929), nr.
2914/31 martie 1929, p. 19.
201
lei), şi nu, cum se zvonea, de 2 lei la criglă. Prin
urmare, o scumpire efectivă n-a avut loc, ci s-a adaos
numai diferenţele la impozitele urcate”1.
Înainte de a încheia enumerarea localităţilor din
spaţiul bucovinean şi basarabean care au avut (sau au)
fabrici de bere, trebuie să precizăm că pentru oraşul
Câmpulung Moldovenesc doar o singură sursă indică
faptul că prin anul 1930 Adela şi Iehezkiel Polak au
avut o fabrică de bere şi se ocupau cu vânzarea berii en
gros2, berea cea mai vândută fiind „Aur”, produsă la
Solca, căreia presa locală îi făcea reclamă3.
1 Idem, nr. 2888/26 februarie 1929.
2 Vezi Veronica Bârlădeanu, sub redacţia, Viaţa şi martirul
evreilor din Câmpulung - Bucovina, f. loc, f. a., vol. II, p.613.
[Informaţia trebuie preluată cu rezerve, deoarece nu a putut fi
verificată din altă sursă]. 3 Vezi „Glasul muntelui”, Câmpulung Moldovenesc, an I
(1934), nr. 54/19 mai 1935.
202
Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă1
Pământul românesc dintre Prut şi Nistru, cu
ţinutul Basarabilor din nordul Mării Negre, care a dat,
în final, numele de Basarabia întregii provincii, a fost
răpit de hrăpăreţul vecin de la răsărit şi încorporat în
Imperiul Ţarist în urma Războiului ruso – turc din
1806-1812, odată cu pacea ruşinoasă de la Bucureşti,
din 16/28 mai 1812, când turcii „cedau un teritoriu
care nu le aparţinea şi care făcea parte dintr-o ţară
căreia ei se angajaseră să-i respecte integritatea”, după
cum remarca Nicolae Iorga. Partea răşluită de către
ruşi însuma 45.630 km pătraţi şi era, după expresia
boierilor moldoveni, care protestau împotriva răpirii,
„tot trupul şi inima ţării”. Populaţia românească în
acest teritoriu reprezenta 86% din totalul locuitorilor.
Pentru a preîntâmpina orice confuzie de nume,
dar şi din raţiuni politico-diplomatice care vizau
ocuparea întregii Moldove, ţarul Alexandru I îi
schimbă numele în Basarabia.
Succesorul lui Alexandru I, ţarul Nicolae, în
urma războiului ruso - turc încheiat cu pacea de la
Adrianopole, din 1829, mai smulge o bucată din
pământul românesc, şi anume Delta Dunării şi Insula
1 Articol publicat în „Ţara noastră”, Iaşi, an II, nr. 2 (4),
martie 2009.
203
Şerpilor. Situaţia rămâne neschimbată până în anul
1856, când, prin tratatul de la Paris, Moldova
redobândeşte judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, care,
din păcate, vor fi încorporate iarăşi imperiului ţarist, în
urma războiului ruso-turc din 1877-1878. Statu-quo-ul
va rămâne neschimbat până în 1918.
Imediat după ocupare, s-a trecut la o susţinută
acţiune de rusificarea administraţiei, învăţământului, în
general, cu ţintă precisă înstrăinarea românilor
moldoveni de fraţii lor rămaşi în stânga Prutului, ceea
ce a creat o puternică reacţie ostilă faţă de ocupantul
rus şi o îndreptăţită şi firească dorinţă de reîntregire a
spaţiului românesc.
Declanşarea revoluţiei dela 1848 a creat
premisele consolidării mişcării naţionale în spaţiul
Basarabean, determinând apariţia, la Chişinău, în 1848,
a ziarului „Românul”, iar zece ani mai târziu, a unei
reviste, cu acelaşi titlu, care apărea în ediţie bilingvă
română şi rusă.
Din păcate, în anul 1867, ministrul instrucţiunii
publice din guvernul rus, făcând o vizită în Basarabia
şi constatând că românii de aici nu se speteau studiind
în limba rusă şi că „unirea Moldovei şi Munteniei, şi
formarea unui principat aproape independent şi puţin
binevoitor la adresa noastră (a Rusiei) exercită o
atracţie vizibilă asupra vecinilor lor moldoveni din
Basarabia” dispune eliminarea limbii române, încă din
1867, din programa şcolară şi înlocuirea acesteia cu
limba rusă, iar începând cu anul 1871, în aplicarea
planului de deznaţionalizare a românilor moldoveni,
provincia a căpătat statut identic cu al oricărei alte
provincii din imperiul ţarist.
Un nou curent naţionalist avea să se manifeste
204
începând cu anul 1905, când armatele ruseşti au fost
înfrânte în Manciuria, şi în urma declanşării, în acelaşi
an, a revoluţiei burghezo-democratice, care a zguduit
imperiul, facilitând afirmarea puternică a principiului
naţionalităţilor. O parte a naţionaliştilor moldoveni se
grupează şi editează gazeta românească „Basarabia”.
Printre aceştia se regăsesc Pantelimon Halippa, C.
Stere, Al. Nour, V. Stroenescu, N. Bivol, N. Alexandri,
V. Oatu şi alţii. Tot ei pun bazele Societăţii
Moldoveneşti pentru Răspândirea Culturii Naţionale,
al cărei preşedinte a fost P. V. Bicescu .
Mişcările de emancipare naţională, care
cuprinseseră ample spaţii imperiale, din Finlanda până
în Georgia şi Armenia, apoi până în Ucraina, nu puteau
lăsa deoparte Basarabia. Ca urmare, la Chişinău, a
apărut ziarul „Cuvântul Moldovenesc”, iar la 3/16
aprilie 1917 a fost înfiinţat Partidul Naţional
Moldovenesc ce-şi propune „lupta alături de
celelalte popoare ale Rusiei, pentru slobozeniile
naţionale ale tuturor”. Ulterior, au avut loc congrese
ale societăţilor cooperatiste, ale ostaşilor moldoveni
din armata ţaristă, ale ţăranilor ş. a. La 23 iunie 1917
s-au întrunit în Palatul Libertăţii, delegaţi ai
comitetelor militare, prilej cu care a luat naştere Sfatul
împuterniciţilor ofiţeri şi soldaţilor moldoveni de pe
frontul românesc, condus de Gherman Pântea şi I.
Cojocaru, care a cerut organizarea pe bază
proporţională a Sfatului Tării, care să hotărască asupra
„proiectului autonomiei Basarabiei pe temeiul
naţional şi teritorial”.
La 20 octombrie 1917, la Chişinău are loc
Congresul soldaţilor moldoveni, la care au participat
800 de delegaţi de la diverse unităţi militare
205
reprezentând peste 250 000 soldaţi de pe toate
fronturile, care au hotărât să „declare autonomia
teritorială şi politică” şi crearea „în cel mai scurt
timp” a Sfatului Ţării. Sfatul Tării şi-a deschis
lucrările la 21 noiembrie/4decembrie 1917, fiind
constituit în mod democratic din 150 de deputaţi:
105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani,
2 bulgari, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec,
proporţional cu numărul populaţiei.
Proclamată de către Sfatul Ţării, pe data de 2
decembrie 1917, drept Republica Democratică
Moldovenească, Basarabia se va declara
independentă, la 24 ianuarie 1918, dată când Comitetul
Naţional al Studenţilor români din Basarabia adresa o
Chemare către tinerii din această provincie, în care se
preciza: „Noi vrem o Românie a tuturor românilor” şi se
sublinia faptul că „De 106 ani, Basarabia a fost ruptă
de la sânul mamei noastre Moldova şi dată pe mâna
străinilor, care ne-au asuprit şi ne-au batjocorit cum au
vrut, luându-ne orice drept la viaţă naţională şi
omenească”. Acest act a provocat reacţia Ucrainei,
aceasta cerând guvernului român retragerea trupelor
sale în 48 de ore, deoarece aprecia că „Basarabia, din
punct de vedere etnografic, economic şi politic,
formează o unitate indivizibilă cu Ucraina”.
După proclamarea independenţei, gazetele
„Cuvântul moldovenesc” şi „România nouă” au
militat deschis pentru unirea Basarabiei cu
România, exprimând în acest fel sentimentele şi
aspiraţiile românilor basarabeni, populaţie
majoritară în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Aproximativ două luni mai târziu, la 27 martie
1918, Sfatul Ţării, adopta Declaraţia de Unire:
206
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia),
în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi
vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o
sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în
puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza
principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta
lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu
mama sa România”.
Dacă, încă la 7 decembrie, o delegaţie a
României, Franţei, Angliei şi S.U.A. a transmis, la
Chişinău, din partea guvernelor lor, felicitări cu ocazia
înfiinţării Republicii Autonome Democratice
Moldoveneşti, iar actele unirii votate la Chişinău au
fost recunoscute în tratatele internaţionale încheiate la
Paris între 1919-1920, doar Moscova nu s-a putut
împăca niciodată cu gândul că trebuie să renunţe la
Basarabia şi, ca urmare, nu a recunoscut niciodată
unirea Basarabiei cu Ţara Mamă. Ba, mai mult, a trecut
la o serie de acţiuni care dezvăluiau, fără echivoc,
intenţiile imperialiste ale Rusiei Sovietice. În
septembrie 1924 guvernul sovietic a declanşat răscoala
de la Tatar-Bunar, iar în octombrie acelaşi an
înfiinţează dincolo de Nistru aşa – zisa Republică
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu
capitala la Balta (mutată în 1929 la Tiraspol), pentru a
menţine în conştiinţa lumii că această republică, chiar şi
fără teritoriile reîntoarse la România, este o realitate
geografică şi politică. În Memoriul cu privire la
necesitatea creării acestei republici, autorităţile de la
Kremlin precizau: „Republica Moldovenească ar putea
juca rolul de factor politico – propagandistic pe care îl
joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă
207
faţă de Finlanda”.
Nu uităm să amintim că unele personalităţi ruse
vedeau pământul răşluit în 1812 reîntors la Ţara Mamă
cu mult înainte de Unire. Astfel, Ticomirov scria în
„Rusia politică”, în 1885, că „Liberată, Rusia se va
grăbi – este aproape sigur – de a înapoia românilor
acest teritoriu, precum şi o parte din Basarabia”, iar
celebrul general rus A. N. Kuropatkin, fost Ministru de
Război al Rusiei, scria în 1910: „Populaţia românească
a Basarabiei, anexată acum o sută de ani, trăieşte astăzi
separată şi în afară de populaţia rusă. În viitor, fie pe
cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului
român este de neînlăturat”.
Interesante sunt şi rândurile cunoscutului om
politic al Rusiei, N.N. Durnowo, care, în 1908, scria
următoarele: „În curgerea unui secol, mii şi mii de
hectare de pământ s-au dat ruşilor, bulgarilor şi
coloniştilor germani cu singurul scop de a sili pe
moldoveni, autohtoni în această ţară, de a părăsi
pământul lor de baştină. Şi chiar în anul 1908 sunt
pornite în Siberia 885 familii moldoveneşti pentru a
coloniza acolo pământurile îngheţate din această parte a
imperiului rusesc”.
Politrucii de sorginte sovietică, care susţin astăzi,
la Chişinău, în deplin consens cu autorităţile moscovite,
teoria moldovenismului, adică existenţa unei limbi şi a
unei naţiuni moldoveneşti distincte de limba şi naţiunea
română, nu sunt altceva decât continuatorii ideologiei
celor care au creat, în 1924, amintita republică.
Că lucrurile au stat aşa, a dovedit-o Pactul
Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939 şi, apoi
Notele Ultimative ale guvernului sovietic din 26-27
iunie 1940.
208
Astăzi, la 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu
Ţara Mamă, nu facem decât să consemnăm faptele
istorice şi să recunoaştem că datorită unor interese încă
nepuse în evidenţă ale guvernanţilor de la Bucureşti, în
urma podurilor de flori din 1990, care, iată, s-au veştejit
repede, România a ratat un moment istoric, când şi-ar fi
putut întregi o parte din teritoriile răşluite de către
sovietici.
209
Documente inedite referitoare la
Serbarea de la Putna din
15/27 august 18711
Împlinirea a patru secole de existenţă a
mănăstirii Putna avea să constituie un deosebit prilej
pentru manifestarea spiritului naţional român din
Bucovina, ţinut intrat în legendă, pământul unde
odihnesc voievozi care sunt simboluri vii ale unităţii de
neam şi ale neatârnării ţării de vreo putere străină şi
care avea să împlinească, în scurt timp, un veac de
când, smuls în mod samavolnic din trupul Moldovei,
fusese anexat coroanei habsburgice. Existenţa
neamului românesc în acest ţinut s-a desfăşurat, în
întreagă această perioadă, sub semnul unei continui
dorinţe de realizare a unităţii naţionale.
Comemorarea a 400 de ani de existenţă a
mănăstirii Putna, planificată a avea loc la 27 august
1870, trebuia să devină prilej de trezire a conştiinţei
naţionale, o expresie grăitoare a ceea ce reprezintă
idealul de unitate al tuturor românilor din spaţiul
carpato – danubiano – pontic.
Ideea serbării de la Putna s-a născut la Viena,
1 Publicat în „Moldova”, Iaşi, an IV (1993), nr. 1 (14)/
ianuarie 1993, pp. 18-21.
210
centrul universitar în care s-au regăsit tineri studioşi
din toate provinciile româneşti. În legătură cu
paternitatea acestei idei au existat mai multe păreri. T.
V. Stefanelli o atribuie lui Eminescu iar I. Slavici,
studentului C. Aronovici. O altă ipoteză susţine că
ideea s-a născut în sânul societăţii „România” din
Viena, fiind lansată de fostul ei preşedinte, Aurel
Mureşianu1.
Adevărul asupra acestei probleme a fost elucidat
de neobositul istoric bucovinean T. Bălan, care ajunge
la concluzia că ideea unei serbări naţionale s-a născut
în 1868 printre studenţii români de la societăţile
academice din Viena („România” şi „Societatea
Literară şi Ştiinţifică”, care vor fuziona în 1871,
constituind „România Jună”). În 1869 a avut loc o
adunare comună, ocazie cu care a fost ales un comitet
provizoriu care începe pregătirile şi lansează, în
decembrie acelaşi an, un apel către studenţii români ai
tuturor universităţilor europene. Ca urmare a aprobării
serbării, a fost ales un comitet definitiv care lansează
un nou apel, în martie 1870. „Aceşti studenţi au hotărât
să se întâlnească la o serbare românească pe pământul
«clasic al Bucovinei, unde, între zidurile mănăstirii
Putna, zac de trei secole şi mai bine osemintele lui
Ştefan cel Mare», osemintele acelui erou român
«carele cu braţul său puternic a fost cel mai mare
apărător al românismului în Orient şi al civilizaţiunii
creştine în secolul al XV-lea»”2.
Despre planificata serbare, poetul Mihai
1 Vezi T. Bălan, Serbarea de la Putna, extras din volumul
Şaptezeci de ani de la înfiinţarea Societăţii pentru cultura şi
literatura română în Bucovina (1862-1932), Cernăuţi, 1932, p. 7. 2 Ibidem, p. 13.
211
Eminescu făcea, într-o notă publicată în ziarul
„Timpul” în 15 septembrie 1870, o diferenţiere clară
între aspectul jubiliar, „exteriorul” acesteia, şi cel
intrinsec, care viza crearea unui curent care să conţină
„germenii unei dezvoltări ulterioare”. Fără nici o
îndoială, Eminescu a sesizat importanţa întrunirii
tinerii generaţii la Putna:
„Serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare, deşi
pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră
trecutul nostru pe cât glorios, pe atâta nefericit, totuşi
cu vremea ideea a început a prinde un interes mai
bogat de cum puteam presupune din început. S-a
născut conştiinţa că o întrunire a studenţilor români din
toate părţile ar putea să constituie şi altceva decât
numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru şi
că, cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am
putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce
viitorul ne le impune cu atâta necesitate. Viitorul însă e
continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea
trecutului. Ca el să fie o simplă continuare a trecutului,
cu toate calităţile acestuia, a fost o idee ce trebuia
esclusă a priori. Pentru o rectificare a greşalelor şi
lipselor prezentului, care mâne fireşte va fi pentru toţi
trecut. Însă unul din cele mai mari defecte ale
prezentului e tocmai starea de lucruri ce am
caracterizat-o în liniile prime ale acestei notiţe, şi
trebuinţa cea mai mare ne s-a părut nouă că ar fi o
singură direcţiune a spiritului pentru generaţiunea ce
creşte.
Rezumându-ne, putem spune că, dacă esteriorul
acestei festivităţi are să fie de un caracter istoric şi
religios, interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă
212
pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei
dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din
toată inima.
Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un
singur organism, normal şi fără abatere, e, se-nţelege
de sine, un ideal a cărui împlinire nu e decât
problematică ; însă puţinul bine ce ar putea rezulta
dintr-o încercare de a organiza viaţa viitorului
însemnează totuşi mai mult decât nici o încercare spre
aceasta.
Asta-i espunerea scurtă a scopului serbărei de la
Putna”1.
Din cauza izbucnirii războiului franco-german şi
din motive de ordin material, sărbătorirea este amânată
pentru 15/27 august 1871, iar pregătirile reîncep la 18
martie 1871.
Serbarea a avut loc la data planificată şi la reuşita
ei au contribuit mai mulţi factori, printre care şi
egumenul mănăstirii Putna, Arcadie Ciupercovici,
care, faţă de autorităţile austriece, a accentuat
„caracterul bisericesc al serbării, iar studenţilor le-a
cedat iniţiativa, alcătuirea programei şi libertatea
executării”2.
Despre serbarea de la mormântul lui Ştefan cel
Mare s-a scris relativ mult3 şi documentele referitoare
1 M. Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la
mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, în, Eminescu: sens,
timp şi devenire istorică, Universitatea „Al. I. Cuza”, Colecţia
„Românii în Istoria Universală”, Iaşi, p. 8; volum îngrijit de Gh.
Buzatu, St. Lemny, I. Saizu. 2 T. Bălan, op. cit., p. 56.
3 M. Eminescu, op. cit., în Opera politică, vol. I.,
Bucureşti, 1941 p. 41-42; Idem, Serbarea de la Putna întru
213
la acest moment al istoriei culturale a românilor sunt
îndeobşte cunoscute. Din când în când, cercetătorii au
satisfacţia descoperirii unor documente inedite care
pun într-o lumină nouă o serie de aspecte sau
completează imaginea primei serbări cu caracter
panromânesc.
Ne facem datoria de onoare de a semnala
cititorilor şi cercetătorilor interesaţi de această
problemă existenţa în fondurile de documente ale
Arhivelor Naţionale Istorice din Bucureşti a unui dosar
cu câteva acte care privesc prima perioadă de pregătire
a serbării1. Actele sunt scrise în limba germană, cu
caractere gotice.
Prima filă cuprinde prezentarea pe scurt a
memoria lui Ştefan cel Mare, în „Curierul de Iaşi”, anul IV
(1871), nr. 92-93 din 22 şi 23.08.1871 (Referitor la paternitatea
acestui articol a se vedea N. Barbu, Un articol necunoscut al Iui
Eminescu asupra serbării de la Putna, în „Convorbiri literare”,
1970, nr. 11); T. V. Stefanelli, Eminescu şi serbarea de la Putna,
în Eminescu şi Bucovina, Cernăuţi, 1943, p. 58-82; Ioan Slavici,
Amintiri, 1967, Bucureşti, 1967, p. 40-73 ; A. A. Mureşianu,
Eminescu, Aurel Mureşianu şi serbarea de la Putna, Cernăuţi,
1935; D. Vatamaniuc, Serbarea de la Putna, în Ioan Slavici şi
lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968, p. 103-120; Anghel
Popa, Acum 105 ani, la Putna în „Magazin istoric”, anul X (1976)
nr. 8, p. 30-31; T. Bălan, op. cit.; Anghel Popa, Un document
privind serbarea de la Putna din 1871, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, an L (1974), nr. 5-6, p. 479-481; Idem, Date noi despre
serbarea de la Putna din 1871, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” anul LIX (1983) nr. 1-3. p. 90-94, A. D. Xenopol,
Cuventare festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui
Ştefan celu Mare în 15 (21) August 1871, Iaşi, 1871. 1 Arh. Naţionale Bucureşti, fondul Guvernământul
Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Învăţământului, dosar 3/1889-
1917, f. 1-6.
214
materialului anexat, şi anume că guvernatorul
Bucovinei comunică dorinţa studenţilor români aflaţi
la Viena de a comemora sfinţirea mănăstirii Putna
„printr-o adunare masivă a românilor din ţară şi din
ţara învecinată1, cu scopul de a întări sentimentul
naţional român”2.
Din acest document rezultă că raportul anexat a
fost adus la cunoştinţă persoanelor competente să
soluţioneze problema şi apoi a fost trecut la dosar.
Paginile 2, 2 verso şi 3 cuprind raportul guvernatorului
Bucovinei, cavalerul de Myrbach, adresat Ministrului
Cultelor şi Învăţământului, dr. Karl von Stremayr,
datat 8 iulie 1870, în care se arată că autorităţile din
Cernăuţi au fost înştiinţate de către prefectul din
Rădăuţi, Oreste Renney, că studenţii români din Viena
intenţionează să facă la 27 august 1870, la Putna, o
„adunare în masă a românilor din ţară precum şi din
ţara învecinată”3.
Guvernatorul Bucovinei, sesizând importanţa
deosebită pe care o acordau acestui eveniment
organizatorii, făcea următoarea precizare: „Câţiva
tineri români din Viena şi-au însuşit ideea de a folosi
serbarea bisericească ortodox-orientală pentru a întări
sentimentul naţional român, de a demonstra Unitatea
dintre românii din Bucovina cu cei din Principatele
dunărene şi cu cei din Transilvania şi de a organiza în
felul acesta, sub auspiciile religioase, o serbare
1 Ţara învecinată = România.
2 Arh. Naţionale Bucureşti, fondul Guvernământul
Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Învăţământului, dosar 3/1889-
1917, f. 1. 3 Ibidem, f. 2.
215
naţională”1.
În continuare, sunt prezentate informaţii cu
privire la pregătirile ce aveau loc în vederea serbării, se
cer indicaţii şi se recomandă efectuarea de investigaţii
mai precise cu privire la persoanele care au iniţiat
această acţiune şi scopul lor.
Documentul următor (pag. 4 şi 4 verso ale
dosarului) este copia raportului egumenului mănăstirii
Putna, Arcadie Ciupercovici, datat 12/24 mai 1870,
care a fost trimis în anexă la raportul guvernatorului
Bucovinei.
Ciupercovici înştiinţează Consistoriul Ortodox
din Cernăuţi că a luat cunoştinţă din ziare că „un
număr mai mare de români intenţionează să se adune la
mănăstire în semn de mare veneraţie şi recunoştinţă
pentru cel mai darnic ctitor al Mănăstirii Putna pe care
acest cel mai sărbătorit principe al Moldovei a dotat-o
în mărinimia sa, cu 59 de moşii, încorporate acum în
bunurile Fondului Religionar ort. or., pentru a-i
comemora a 400-a aniversare”2. Egumenul
Ciupercovici solicită ca Fondul Bisericesc, având în
vedere numărul mare de oaspeţi care vor veni cu
ocazia hramului, să aloce o sumă anuală de 300 de
florini.
Următoarele două foi ale dosarului cuprind două
documente, ambele publicate de către T. Bălan3.
Primul este raportul prefectului de Rădăuţi, Oreste
Renney, în care se comunica faptul că la Putna s-a
planificat o mare serbare naţională. Ultimul document
1 Ibidem, f. 2.
2 Ibidem, f. 4.
3 Vezi T. Bălan, op. cit., p. 72-73 şi 76.
216
care a fost anexat de guvernatorul Bucovinei la
raportul său este o copie după ordinul dat de către el
Prefecturii Rădăuţi, din 8 iulie 1870, în care se arată că
„proiectata adunare populară de la Putna necesită cu
atât mai mult o supraveghere din partea oficialităţilor
întrucât vor participa la ea mulţi străini şi se
intenţionează şi o serbare în amintirea lui Ştefan cel
Mare”1.
Din aceste documente, mai puţin raportul
egumenului Ciupercovici, se desprinde atenţia
deosebită cu care autorităţile urmăreau desfăşurarea
pregătirilor efectuate de către români în vederea
comemorării celor 400 de ani de existenţă a Mănăstirii
Putna. Dată fiind importanţa istorică a serbării de la
Putna, punem la îndemâna celor interesaţi primele trei
documente, redându-le in extenso:
I. 12 iulie 1870. Rezumatul raportului
guvernatorului Bucovinei referitor la proiectata
serbare de la Putna
Jahr 1870
Präsidium
des k. k. Ministeriums für Cultus und Unterricht
P. Nr. 325/Präs.
Datum 8 Juli 1870 u. Z. 1064/Präs.
präs. 12 Juli 1870
Landespräsident für die Bukowina mit der
Anzeige, dass einige in Wien weilende romanische
1 Ibidem, f. 76. Vezi şi Arhivele Naţionale, Bucureşti, loc.
cit., f. 6.
217
Studierende die in dem gr. ort. Kloster Putna vom 27
August 1. J. das Fest der Klosterweihe durch eine
Massenversammlung von Romanen aus dem Inn —
und benachbarten Auslande begehen wollen, um das
romanische Nationalgefühl zu Stärken.
Zur gef. Einsicht:
Herrn Ministerialrath Jireček
Dient zur Wissenschaft und geht ad acta.
Wien, 13 Juli 1870
Czudin
Traducere*:
Anul 1870
Prezidiul
Ministrului c. c.1 al Cultelor şi Învățământului.
Nr. înregistrare interior, 325/ prez[idial]
Data: 8 iulie 1870. Nr. 1064/ prez[idial[
Prezentat 12. VII.
Guvernatorul provinciei Bucovina comunică că
un grup de studenţi români aflaţi la Viena doreşte să
serbeze la 27 august a. c. aniversarea sfinţirii
mănăstirii gr(eco) – ort(odoxă) Putna prin o adunare
masivă a românilor din ţară2 şi din ţările învecinate, cu
* Traducerea textelor germane ne-a fost făcută în anul
1982 de către universitarul ieşean, latinistul Octav Tcaciuc, la
memoria căruia ne înclinăm cu pioşenie, şi, independent, de către
avocatul câmpulungean D. Popescul, şi el trecut în lumea
umbrelor, ambii cunoscători desăvârşiţi ai scrierii gotice. 1 c. c. = cezaro – crăiesc sau imperial – regal.
2 Bucovina.
218
scopul de a întări sentimentul naţional român.
Spre cunoştinţă:
D-lui consilier ministerial Jireček
Văzut ss. indescifrabil, 13/VII.
Serveşte spre cunoştinţă şi trecere la dosar.
Viena, 13 iulie 1870
ss/indescifrabil Văzut 12.VII.
ss. Czudin
ss/indescifrabil
(Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Guvernământul
Bucovinei, Ministerul Cultelor şi Învățământului, dosar 3/1889-
1917, f. 1. Original în limba germană).
II. 8 iulie 1870. Raportul guvernatorului
Bucovinei, cavalerul de Myrbach, adresat
Ministerului Cultelor şi Învățământului vienez, în
care arată ce a aflat despre proiectata serbare de la
Putna şi cere instrucţiuni pentru prefectul de
Rădăuţi.
Euere Excellenz !
Laut der in Abschrift beiliegenden Berichte des
gr. ort. Consistoriums und des k. k.
Bezirkshauptmaunns in Radautz, soll auf Veranlassung
einiger in Wien weilenden romanischen Studierenden
in dem gr. ort. Kloster Putna am 27. August d. J. das
Fest der Klosterweihe durch eine Massenversammlung
von Romänen aus dem Inn — und dem benachbarten
Auslande begangen werden.
219
Raportul guvernatorului Bucovinei,
cavalerul de Myrbach
220
Raportul guvernatorului Bucovinei,
cavalerul de Myrbach (finalul)
221
Durch verlässliche Umfragen über die Urheber
und den Zweck der beabsichtigen Versammlung habe
ich Folgendes in Erfahrung gebracht :
Einige junge Romanen in Wien fassten die Idee,
das erwähnte gr. ort. Kirchenfest zu benützen um das
romanische Nationalgefühl zu stärken, den
Zusammenhang der Romanen aus der Bukowina mit
jenen aus den Donaufürstenthümern und aus
Siebenbürgen zu manifestieren und auf diese Weise
unter religiösen Auspizien eine Nationalfeier zu
veranstalten.
Schriftliche Einladungen dieser Idee bei Zeiten
vorzuarbeiten sind bereits erlassen worden ; das in
Siebenbürgen erscheinende romanische Blatt „Trajan”
hat auch bereits ein Programm des Wiener Comitees
gebracht, welches jedoch von diesem angeblich als
apokryph bezeichnet wurde, indem das eigentliche
Programm erst festzusetzen sein soll.
Eins steht aber bereits fest, nämlich die
Ausschmückung des im Kloster befindlichen
Mausoleums Stefans, eines moldauischen Fürsten,
welcher im Jahre 1466 das Kloster stiftete und von den
Romanen mir dem Ehrentitel des „Grossen” und
„Eroul“ (der Held) geziert, wegen seiner Kämpfe
gegen Ungarn und Polen besonders verehrt wird.
Das Grabmal soll durch eine grosse silberne
Urne, dann durch kostbare Teppiche geschmückt und
in dem hinzu Kollekten unter allen Romanen die Mittel
bieten, hiedurch zum Nationaldenkmal gestempelt
werden. Sicherem Vernehmen zufolge sind zu diesem
Berufe bereits bei 12000 fl zusammengelegt worden.
Wiewohl die beabsichtigte kirchliche
222
Versammlung nicht ganz nach der hergebrachten Art
stattfinden soll, und auch national-politische Zwecke
verfolgt, so glaube ich doch vor der Hand bloss die in
Abschirift beifolgende Weisung an den Radautzer
Bezirkshauptmann richten zu sollen, bitte jedoch Seine
Excellenz den Herrn k. k. Minister des Innern um
Veranlassung, damit das Nähere über die Personen und
Zwecke der Urheber in Wien ermittelt und ich mit
eventuellen Weisungen hievon in Kenntnis gesetzt
werde. Ich werde übrigens nicht unterlassen, auch
hierlands die weitern Vorbereitungen zu überwachen
und hiernach die Vorkehrungen zu treffen.
Genehmigen Euer Excellenz den Ausdruck meiner
tiefsten Ehrfurcht und Ergebenheit.
Czernowitz, an 8 Juli 1870
Myrbach
An
Seine Excellenz
den Herrn K.K. Minister
für Kultus und Unterricht
Dr. Karl von Stremayr
Traducere:
Excelenţa Voastră,
În conformitate cu rapoartele Consistoriului
gr(eco)-ort(odox) şi a c.c. prefectului de Rădăuţi,
anexate în copie, urmează ca la iniţiativa unor studenţi
români aflaţi la Viena să se oficieze la 27 august a. c,
la mănăstirea gr(eco) – ort(odoxă) din Putna,
aniversarea sfinţirii mănăstirii prin o adunare în masă a
românilor din ţară precum şi din ţara învecinată.
223
Prin investigaţii speciale efectuate cu privire la
iniţiatorii şi la scopul adunării proiectate am obţinut
următoarele informaţii :
Câţiva tineri români din Viena au îmbrăţişat
ideea de a folosi serbarea bisericească ortodox-
orientală pentru a întări sentimentul naţional al
românilor, pentru a demonstra unitatea românilor din
Bucovina cu cei din Principatele dunărene şi cu cei din
Ardeal şi în acest fel să se organizeze, sub auspiciile
religioase, o serbare naţională.
Invitaţii scrise pentru pregătirea din timp a
acestei idei au fost deja lansate. Ziarul românesc
„Traian”, care apare în Ardeal, a publicat deja un
program al comitetului din Viena, pe care însă acesta l-
a calificat drept provenit din sursă dubioasă, programul
propriu-zis urmând a fi stabilit.
Un lucru este deja sigur şi anume împodobirea
mausoleului lui Ştefan aflat în mănăstire, principele
moldovean care a ctitorit în anul 1466 mănăstirea şi
care a fost cinstit de români cu titlul de onoare „cel
Mare” şi „Eroul” şi este venerat în mod deosebit
datorită luptelor sale împotriva ungurilor şi a polonilor.
Este vorba ca mormântul să fie împodobit cu o
mare urnă de argint, apoi prin covoare preţioase, în
care scop se vor face colecte printre toţi românii care
dispun de mijloace, acest mormânt să fie proclamat
monument naţional. Conform unor informaţii sigure s-
au strâns în acest scop circa 12 000 florini.
Deşi intenţionata adunare bisericească nu se va
desfăşura cu totul conform vechilor datini şi deşi se
urmăresc scopuri naţional-politice, sunt totuşi de
părere că deocamdată trebuie să i se trimită prefectului
de Rădăuţi numai instrucţiunile anexate în copie şi rog
224
pe Excelenţa Sa domnul Ministru c. c. al Internelor de
a dispune să se îndrumeze investigaţii mai precise cu
privire la persoanele şi la scopul iniţiatorilor din Viena,
iar eu să fiu încunoştinţat prin eventuale instrucţiuni
despre aceasta. De altfel eu nu voi neglija să
supraveghez pregătirile de aici din ţară şi să iau în
această direcţie măsurile cuvenite.
Primiţi, Excelenţa Voastră, expresia celei mai
profunde veneraţii şi supuşenii.
Cernăuţi, în 8 iulie 1870. ss. Myrbach
Către,
Excelenţa Sa dl. Ministru c. c. al Cultelor şi
Învăţământului,
Dr. Karl von Stremayr
(Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Guvernământul
Bucovinei, Ministerul Cultelor şi Învăţământului, dosar 3/1889 -
1917, f. 2 - 3. Original în limba germană).
III. 12/24 mai 1870. Raportul egumenului
mănăstiri Putna, Arcadie Ciupercovici, prin care
solicită fonduri suplimentare pentru praznicul
prilejuit de cea de a 400-a aniversare a sfinţirii
mănăstirii.
Hochwürdiges bischöfliches Konsistorium !
In Gemässheit des hohen Konsistorial-Auftrags
ddto 27. April/5. Mai 1870, Z. 2180, erlaubt sich das
gehorsamst gefertigte Kloster ehrfurchtsvoll dahin zu
225
berichten, dass selbes auch nur nach den
Zeitungsberichten und vom Hörensagen vernommen
hat, dass am 15/27 August, dem Tage der Maria
Himmelfahrt des Klösterlichen Kirchweihfestes, eine
grössere Anzahl von Romänen im Kloster sich zu dem
Zwecke zu versammeln gedenken, um zum Zeichen
der grossen Verehrung und Dankbarkeit für den
wohltätigsten Gründer des Putnaer Klosters, welches
dieser gefeierste Fürst der Moldau in seiner Grossmuth
mit 59 Gütern, dermalen dem gr. ort. Religionsfonde
einverleibt, dotirt hat, das 400 jährige Erinnerungsfest
abzuhalten, jedoch sind diesbezüglich von ihnen noch
keine Vorbereitungen in oder aus dem Kloster
vorgenommen worden, und wenn auch welche zur
Realisierung des beabsichtigten Zweckes nothwendig
wären, so dürfen sie nicht in das kirchlich
Gottesandacht ausübende Bereich des Klosters störend
eingreifen, auch wird sich das, Kloster dazu nicht
betheiligen, zumal dem Convente ohnehin mit der dem
Stifter und unserer Mutterkirche Zwecke gemäss
verbundenen Abhaltung der alljährlichen abberühmten
[sic!] Tage üblichen Kirchweihfestlichkeit, die allemal
von sehr zahlreichen Gästen verschiedenen Standes
und Konfession besucht wird, sehr grosse und zwar
unerschwingliche Auslagen bevorstehen, deshalb auch
der nunmehrige Klostervorsteher genötigt wird zur
Wahrung und Erhaltung des Ansehens und des
alterthüm-lichen Rufes für den im Inneren dieser
Klosterkirche ruhenden wohltätigsten Stifter, wie auch
für das einst berühmteste und reichste Kloster, aus
seinem Kleinen salarium 3 bis 400 Gulden ö. W.
auszugeben, nach dem der jährliche Pauschalbetrag
von bloss 300 Gulden behufs Ausübung der Gastfre-
226
Raportul egumenului Arcadie Ciupercovici
de la mănastirea Putna
227
undschaft und des Empfanges der im Jahreslaufe
dieses Kloster besuchenden Gäste äusserst niedrig
gegriffen ist, und daher es nur billig und gemecht (sic!)
die nunmehrige Conventualsbitte erscheint, womit das
hochwürdige Konsistorium zur jährlichen
abzuhaltenden feierlichen Kirchweih fest-lichkeit
wenigstens, behufs Empfangs der zahlreichen Gäste,
ein Tafelgeld von 300 Gulden ö. W. gnädigst aus dem
gr. ort. Religionsfonde hohen Amts, auszumitteln
gewähren wolle.
Kloster Putna, am 12/24 Mai 1870
Arcadie Czuperkowicz, m p. Igumen.
Nr. 2859. Hochlöbliche k.k. Landes Regierung !
Wird einer hochlöblichen Kais. Königl.
Landesregierung ergebenst zur Kcnntniss vorgelegt, -
vom bukowiner Konsistorium.
Czernowitz am 23 Mai/4 Iuni 1870. - Im
Auftrage Seiner Excellenz des hochwürdigen Bischofs.
Bendella, m. p.
Traducere:
La nr. 323/870 prez[idial]
Prea Venerabile Consistoriu Episcopesc,
În conformitate cu ordinul înaltului Consistoriu
cu data de 27 aprilie/9 mai 1870, nr. 2180, subsemnata
mănăstire, cu supunere îşi permite a raporta că a aflat
tot numai din articole de ziar şi din zvonuri că în 15/27
august, ziua înălţării Maicii Domnului, cu ocazia
sărbătoririi sfinţirii bisericii mănăstirii, un număr mai
mare de români intenţionează să se adune la mănăstire
228
Raportul lui Oreste Renney, prefectul de Rădăuţi
în semn de mare veneraţie şi recunoştinţă pentru cel
mai darnic ctitor al mănăstirii Putna, pe care acest cel
mai sărbătorit principe al Moldovei a dotat-o, în
mărinimia sa, cu 59 moşii, încorporate acum în
bunurile Fondului Religionar ort. or., pentru a
comemora a 400-a aniversare; că însă până acum nu s-
a făcut din partea lor pregătiri nici în interiorul
mănăstirii şi nici în afara ei, şi că chiar dacă pentru
scopul urmărit s-ar impune pregătiri; ele nu vor putea
229
tulbura sfera de activitate bisericească de serviciu divin
al mănăstirii, iar mănăstirea nu va participa la ele, mai
ales că conventul mănăstirii şi aşa va avea de suportat
cheltuieli foarte mari şi inaccesibile în legătură cu
scopurile ctitorului şi al
bisericii noastre legate de sărbătorirea anuală a
sfinţirii bisericii, a zilei amintită mai sus; or de fiecare
dată este frecventată de numeroşi oaspeţi de diferite
stări sociale şi de diferite credinţe, motiv pentru care
actualul egumen se vede nevoit, ca pentru menţinerea
şi conservarea prestigiului şi a vechii reputaţii a celui
mai generos ctitor care se odihneşte care a fost
odinioară cea mai bogată şi vestită mănăstire, de a
cheltui din micul său salar de până la 300 – 400 florini
v(alută) a(ustriacă), având în vedere că dotaţia totală
anuală de 300 florini v(alută) a(ustriacă) cu scopul
practicării ospitalităţii şi a primirii oaspeţilor care se
perindă în cursul anului este extrem de mică, motiv
pentru care apare dreaptă şi echitabilă rugămintea
actualului convenit ca venerabilul Consistoriu să
binevoiască a aproba o sumă anuală de 300 florini
v(alută) a(ustriacă) din Fondul Bisericesc ort. cr.,
pentru serbările anuale a sfinţirii bisericii, ceea ce este
puţin pentru primirea numărului mare de oaspeţi.
Mănăstirea Putna, în 12/24 mai 1871
Arcadie Ciupercovici, igumen, m. p.1
Nr. 2859.
Către prea onoratul guvernator c. c. al Ţării2
1 m. p. = manu propria.
2 Bucovina.
230
Se înaintează respectuos onor guvern c.c. al Ţării
spre ştiinţă, de la Consistoriul bucovinean,
Cernăuţi, 23 mai/4 iunie 1870.
Din ordinul excelenţei sale, a preasfinţitului
episcop.
Bendella, m. p.
(Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Guvernământul
Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Învăţământului, dosar 3/1889-
1917, f. 4. Copie în limba germană).
231
NICOLAE IORGA ŞI
NAŢIONALISMUL ROMÂNESC ÎN
SPAŢIUL BUCOVINEAN1
Bucovina, despre care N. Bălcescu afirma că este
„ţara care cuprinde templul de glorie al moldovenilor”
şi că este „fala Moldovei”2, M. Kogălniceanu o
considera „cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu
Câmpulung, vechea republică română, cu Suceava,
capitala domnilor-eroi, cu cele mai renumite şi mai
bogate mănăstiri, ca Putna, păstrătoarea oaselor lui
Ştefan cel Mare”3, A. D. Xenopol o numea „partea cea
mai frumoasă, grădina Moldovei”4, Ion Petrovici o
aprecia ca fiind „cristelniţa de aur, de la care am primit
pentru totdeauna crezul dragostei fanatice pentru
ţară”5, iar N. Iorga spunea că „a fost o pradă dulce
1 Comunicare prezentată în cadrul cursurilor de vară ale
Universităţii Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, la
data de 11 august 2008 şi tipărită în volumul Nicole Iorga 1871-
1940. Studii şi documente, vol. VI-VII, Editura Universităţii
Bucureşti, 2008, pp. 275-300. 2 Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 315. 3 M. Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei după documente
autentice, Editura Socec & Co., S. A. R., Bucureşti, 1941, p. 12. 4 A. D. Xenopol, Resboaiele dintre ruşi şi turci şi
înrâurirea lor asupra ţerilor române, vol. I, Jassy, 1880, p. 98. 5 Apud Mihai Iacobescu, Iorga şi Bucovina, în Nicolae
Iorga 1871-1940. Studii şi documente, vol. III, Editura
232
pentru cine ne-a luat-o”1, avea să se găsească la
cumpăna dintre veacurile XIX şi XX marcată de lupte
intestine între principalii lideri ai diferitelor formaţiuni
româneşti, pe de o parte, dar şi în bătălie directă cu
guvernatorul imperial baronul Friedrich Bourguignon
de Bamberg (1897-1903), cel care a manifestat
constant o atitudine antiromânească impunând o
cenzură draconică împotriva organului de presă al
Partidului Naţional Român, ziarul „Patria”, adesea
confiscându-l, o parte dintre colaboratori fiindu-i
expulzaţi (Valeriu Branişte, Adrian P. Deseanu); cel
care a dizolvat Congresul Bisericesc, acuzând constant
preoţimea de iredentism şi neloialitate faţă de Austria,
care a dispus ca studenţii români care au manifestat o
atitudine patriotică în timpul fugii mitropolitului
Arcadie Ciupercovici să fie aspru sancţionaţi; cel care
a pus în practică, cu foarte mult zel, politica
ocupantului austriac de deznaţionalizare a românilor şi
de sprijinire făţişă a intereselor străinilor în detrimentul
românilor autohtoni. Despre guvernatorul
Bourguignon, Iorga spunea că a fost un „duşman
îndârjit al românilor”2.
Tot ce se întâmpla în Bucovina din punct de
vedere politic, cultural, social-economic nu-i era străin
lui Nicolae Iorga. Încă din 1903 îşi exprima puncte de
vedere tranşante cu privire la mediul politic
bucovinean. Văzând ambiţiile politice ale lui Aurel
Onciul, cel care mai târziu avea să se opună intrării
Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 179. 1 N. Iorga, Împrejurări bucovinene, în „Sămănătorul”, an
II, nr. 48/30 noiembrie 1903, p.755. 2 Idem, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti,
1938, p. 114.
233
armatei române în Bucovina, Nicolae Iorga scria că
acesta „a îndrăznit, pentru triumful politicii pe care de
mult timp o credea cea mai bună, ceea ce nu îndrăznise
nimeni până la dânsul, dintre oamenii din popor ce
râvneau jilţurile boierilor: el a călcat în picioare idealul
naţional, a întins mâna rutenilor şi a înteţit ţărănimea la
războiul în alegeri pe tema urii de clasă”1.
Peste ani, despre această tristă figură a politicii
bucovinene, Iorga scria: „Aurel Onciul a fost cel mai
înfocat îndemnător la vrajbă, insultător neobosit, nu
numai al adversarilor săi locali, boieri şi preoţi, cărora
a ştiut a mobiliza pe învăţători şi pe ţărani, dar şi al
românilor din România, împotriva cărora a dus
campanii turbate…”2
Apariţia în 1903, la Cernăuţi a lucrării prof. univ.
Eugen Kozac, Die Inschriften aus der Bukovina îi
prilejuieşte lui N. Iorga o primă manifestare directă şi
de amploare prin publicarea unei luări de poziţie
intitulată Culegerea de inscripţii moldoveneşti din
Bucovina a D-lui Kozac, apărută la Cernăuţi, în 1904.
Deşi eruditul profesor rutean, Eugen Kozak, a reprodus
corect cele 170 de inscripţii pe care le publica (133
slave, 16 româneşti, 13 armeneşti, 4 greceşti şi câte
două latine şi arabe) a ignorat pur şi simplu punctele de
vedere ale specialiştilor români, căci nu putem crede
că, universitar fiind, nu a avut cunoştinţă de ce s-a
publicat în România, referitor la respectiva tematică,
până la data cercetărilor sale. Evident, în această
situaţie Kozak nu putea emite judecăţi corecte, ceea ce-
1 Ibidem.
2 N. Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti,
1938, p.116.
234
l îndreptăţeşte pe Iorga să precizeze că „Învăţătorii
străini nu mai pot cerceta, ca până mai dăunăzi istoria
noastră, fără a se adresa la lucrările noastre, fără a
utiliza lucrările noastre”.
Peste ani, adresându-se sucevenilor şi referindu-
se la aceeaşi lucrare, Iorga afirma următoarele:
„...cartea care cuprinde inscripţiile de piatră de la toate
bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte
frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul
român, dar şi de un duşman, pentru a ne face rău, e
făcută de d. profesor de la Universitatea din Cernăuţi
Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al
poporului românesc care şi-a scris cartea în limba
germană, a publicat-o în Viena cu sprijinul statului
austriac şi cu intenţia hotărâtă de a arăta de la un capăt
la altul că tot ce se găseşte în Bucovina este românesc
numai în aparenţă, iar în ce priveşte izvoarele şi
adevărata însemnătate e rusesc”1.
La 2 iulie 1904, Nicolae Iorga participă la
festivităţile prilejuite de comemorarea morţii lui Ştefan
cel Mare. A adus cu el extrasul despre Ştefan cel Mare
din Istoria românilor în limba germană („în două ediţii
de lux, cu un tiraj de 20.000 şi 40.000 de exemplare”2),
pe care „l-am împrăştiat gratuit şi aceşti ţărani chiar
întindeau după dânsul asprele lor mâini lacome”3.
Despre acest moment, Iorga consemna: „Era, oricum,
1 N. Iorga, Menirea Sucevei, în „Neamul românesc”,
Bucureşti, an XIV, nr. 254/14 noiembrie 1919. 2 „Junimea literară”, Cernăuţi, an I, 1904, nr. 7-8/1904, pp.
127-128 şi nr. 9/1904, p. 142-143. (Citat după M. Iacobescu, op.
cit., p. 233). 3 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Editura
Minerva, Bucureşti, 1981, p. 70.
235
începutul unor relaţii care se vor desemna din ce în ce
mai mult într-un sens contrar intereselor austriece”1.
Cu această ocazie, N. Iorga se afla pentru a doua
oară în Bucovina. Mai fusese în copilărie, adus de către
mama sa, la Sf. Ioan de la Suceava cu ocazia sărbătorii
Sânzienilor.
Bucovina cu inefabilul său l-a atras continuu şi în
1905 a revenit şi a străbătut-o de la un capăt la altul,
vizitând împrejurimile Sucevei, iar apoi, în ordinea în
care apar în volumul dedicat acestei călătorii, văile
Moldovei, Sucevei, Siretului şi a Prutului.
Monumentele de la Rădăuţi, Putna, Voroneţ,
Moldoviţa, Suceviţă, Sf. Ilie, Pătrăuţi, Părhăuţi,
Humor, Solca, Dragomirna îi reţin în mod deosebit
atenţia. O serie de localităţi îşi găsesc şi ele locul în
însemnările sale: Câmpulung, Vama, Straja, Iţcani,
Zahareşti, Reuşeni, Volovăţ, Bădeuţ. Toate acestea la
un loc arată spaţiul larg bucovinean pe care l-a
străbătut. În acelaşi an publică impresiile sale
referitoare la această călătorie sub titlul Neamul
românesc în Bucovina, apărute în Bucureşti.
Ajuns la Putna, în noaptea învierii „când arama
clopotelor, clopotelor celor vechi de tot, prinse a vui în
geamăt lung, în hohote de plâns, risipite asupra
munţilor şi văilor zguduind ziduri, morminte şi suflete,
atunci se săvârşi minunea. Aici, în noaptea care-i poate
fi mantie, el era cu noi, Ştefan, Ştefan al nostru,
Voievodul, Împăratul nostru cel drept, el şi nu Francisc
Iosif Întâilea”2.
1 Ibidem, p. 69.
2 N. Iorga, Neamul românesc şi Bucovina, Bucureşti, 1905,
p. 146.
236
Ideea unităţii culturale a tuturor românilor
propagată de N. Iorga a prins rădăcini şi sămânţa
„aruncată” de marele istoric în paginile
„Sămănătorului” a dat roade şi, ca urmare, la Cernăuţi
a apărut la începutul anului 19041 revista „Junimea
literară”, care avea să adune în jurul ei pe toţi
intelectualii care simţeau româneşte şi care, mai târziu,
aveau să se remarce în bătălia pentru trezirea
conştiinţei de neam şi afirmarea categorică a unităţii
culturale a românilor. Printre aceştia găsim pe I.G.
Sbiera, S.Fl. Marian, G. Tofan, Ion Nistor, V. Bumbac,
T.V. Stefanelli, C. Morariu, D. Dan, Sextil Puşcariu,
Const. Berariu, Iorgu G. Toma, E. Grigorovitza, Nicu
Dracea, Victor Morariu, G. Rotică, Filaret Doboş, Al.
Procopovici, I. Grămadă, Liviu Marian, Tr. Brăileanu,
D. Marmeliuc, Ion Cocârlă, Vasile Grecu, Ion Bileţchi,
Lascăr Luţia şi mulţi alţii.
Despre această revistă, element catalizator al
energiilor bucovinene, şi despre iniţiatorii ei, Iorga
scria: „Alături de Iancu Nistor, el [G. Tofan] a căutat
să transplanteze în Bucovina, contra spiritului
bătrânesc ce dăinuia încă, curentul de la
«Sămănătorul», întreg, cu tot ce cuprindea, cu tot ce
pregătea. «Junimea literară» a fost o publicaţie de
importanţă epocală în dezvoltarea spiritului românesc
din Bucovina şi pătrunzând destul de adânc în lumea
învăţătorească a produs în sufletul ei, pervertit adesea
de calomniile austriece contra românismului şi mai
1 Hotărârea de a tipări o publicaţie „Junimea literară” a fost
luată în şedinţa din 11 noiembrie 1903 a comitetului de conducere
a Societăţii Academice Române „Junimea”. (D.J.A.N. Iași, fond
Colecţia Dugan, vol. 4., p. 163).
237
ales a României, o reacţiune din cele mai fericite”1.
Despre George Tofan, care a condus această
revistă, arată că a desfăşurat „o activitate plină de
iniţiativă, sau poate mai bine o iniţiativă plină de
activitate. Căci la el ideea era generatoare şi nici o
faptă nu venea răzleţ, ci ca o manifestare necesară,
nelipsită, a ideii. Învăţător, a ştiut să prefacă o
învăţătorime înrobită până atunci, pe rând de guvernul
străin [austriac] şi apoi unei egoiste propagande
demagogice, care o întrebuinţa ca element
«democratic» contra preoţimii conservatoare, a ştiut s-
o prefacă zic, în elementul de căpetenie al refacerii
morale a neamului. ...Tofan a stat neclintit, exclusiv,
pe teren naţional”2.
În anul 1906 semnala în „Sămănătorul” apariţia
volumului Foiletoane al scriitorului bucovinean Mihai
Teliman, considerat a fi un adevărat eveniment literar
în Bucovina la începutul secolului al XIX-lea.
Volumul era prefaţat de marele tribun al românismului
bucovinean G. Tofan. Deplângând faptul că la moartea
ziaristului şi scriitorului Mihail Teliman nu s-a găsit
nimeni „să scrie câteva rânduri cu înţeles şi rostire”3,
remarcă faptul că o pleiadă de tineri are „merite
însemnate în cultura românească”, că aceştia au
„urmărit cu sârguinţă şi iubire toată literatura nouă a
neamului din toate părţile; ei au izbutit să se adune în
jurul unei nouă reviste româneşti pentru
1 N. Iorga, G. Tofan, în „Transilvania”, an LI, nr. 10/1920,
p. 801. 2 Ibidem.
3 N. Iorga, Un scriitor necunoscut: Mihail Teliman, în
„Sămănătorul”, Bucureşti, an V (1906), nr. 15/9 aprilie 1906, p.
281.
238
bucovineni…”1 Despre cele semnalate de Tofan, în
prefaţă, N. Iorga scria că „se vede puterea de a înţelege
şi a caracteriza o epocă de cultură sau individualitate
literară”2.
În toamna anului 1905, era făcută public
hotărârea guvernului român de a organiza la Bucureşti,
în vara anului următor, cu ocazia triplei aniversări:
împlinirea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către
romani, a 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I şi
a 25 de ani de la proclamarea României ca regat, a unei
Expoziţii Generale Jubiliare. Luând cunoştinţă despre
acest proiect, românii bucovineni hotărăsc să participe
la această manifestare: „Fiind însă poporul român din
Bucovina factorul cel mai interesat în chestiune, e
lucru firesc că nu poate să stea afară de cadrele acestor
comitete. În înţelegere cu cercurile competente a luat
deci comitetul românilor din Bucovina pentru
expoziţia din Bucureşti, în ultima-i şedinţă plenară din
7 martie a.c., următoarele decisiuni: Comitetul
românilor se ataşează comitetului provincial
bucovinean ca secţie autonomă, rezervându-şi dreptul
să expuie toate obiectele specifice româneşti în
pavilionul propriu, pe când toate acele obiecte care nu
sunt pur naţionale, vor trece la comitetul provincial.
Astfel, rămân în competenţa comitetului românilor
literatura, cultura, istoria, industria casnică, artă
naţională etc.”3
Dirigenţa Partidului Naţional Român din
1 Ibidem, p. 282.
2 Ibidem, p. 282.
3 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, anul V, nr. 11/18 martie
1906 (Apud Ioan Cocuz, Bucovina, file de istorie, Grupul editorial
Muşatini – Bucovina viitoare, Suceava, 2000, p. 54).
239
Bucovina cerea, la data de 30 ianuarie 1906,
societăţilor studenţeşti „Dacia”, „Bucovina” şi
„Junimea” să contribuie la reuşita acestei acţiuni1.
În ziua de 19 iunie 1906, s-a deschis la
Bucureşti, cu mare fast, Expoziţia jubiliară. Regele
Carol I şi regina Elisabeta au vizitat, cum era firesc, şi
pavilionul Bucovinei. Momentul deschiderii oficiale a
Expoziţiei este redat de către ziarul „Voinţa poporului”
din Cernăuţi în următorii termeni „Deşi zi de lucru, mii
de oameni de toate clasele sociale, tineri şi bătrâni,
bărbaţi şi femei se revărsau ca un potop înspre
expoziţie. La orele 9, marea piaţă Regina Elisabeta era
îndesată de mii de oameni, care aşteptau trecerea
cortegiului regal... De la orele 9 încep a sosi invitaţii şi
persoanele oficiale. Trăsurile invitaţilor pentru «Arena»
se duc pe șoseaua gării Filaret, până la biserica Sf.
Nicolae, pe unde este intrarea în «Arene». Miniştrii şi
membrii corpului diplomatic intră cu trăsurile pe
poarta principală şi apoi, pe Calea Moldovei... Privită
de pe piaţa Regina Elisabeta, expoziţia are un aspect
fermecător. Totul are un aer de sărbătoare. Aleea
Independenţa este splendid decorată cu drapele
tricolore, asemenea drapele se află şi pe toate
pavilioanele. Calea Moldovei e minunată, cu copacii ei
seculari şi cu splendidele plantaţii care se află pe coasta
dealului din dreapta”2.
Societatea studenţească „Dacia” nu a participat la
deschiderea expoziţiei şi făcea, în numărul din 1 iulie
1906 al ziarului „Voinţa poporului”, un călduros apel
1 Vezi Filaret Doboş, Societatea Academică Română
„Dacia” – 25 de ani de viaţă studențească, 21 mai 1905 – 21 mai
1930, Cernăuţi, 1930, p. 72. 2 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, anul V, nr. 26/1 iulie 1906.
240
pentru vizitarea acesteia: „Expoziţia, marele iarmaroc
din Bucureşti, s-a deschis. O mulţime de lume aleargă
încolo ca să vadă roadele muncii poporului românesc.
Pe câmpul Filaretului lângă Bucureşti s-au ridicat în
scurtă vreme peste 100 de palate, în care s-au adunat
din ţările româneşti vecine totul ce-i demn de văzut din
lucrările puterii şi minţii româneşti, din roadele şi
productele pământului şi dintre instrumentele pentru
lucrarea acestuia. Nu-i suflet românesc pe lumea asta,
care să n-aibă dorinţa de a călători la Bucureşti, la
expoziţie, de la care se poate învăţa şi deprinde foarte
mult. Cei şcoliţi şi avuţi s-or duce că ştiu unde-i
Bucureştiul şi ce-i expoziţia, s-or duce să se mire, să
vadă şi să-i vadă lumea. Dorinţa noastră însă este, ca să
ducem ţărănimea la Bucureşti să-i arătăm expoziţia şi
foloasele ce le poate trage din ea.
Invităm pe calea aceasta întreaga ţărănime, toate
societăţile ţărăneşti din ţară, băncile săteşti, cabinetele
de lectură, arcăşiile şi reuniunile agricole, să plece în
luna lui septembrie, înaintea culesului cu noi la
Bucureşti. Societatea noastră „Dacia”, în conţelegere cu
persoane însemnate şi binevoitoare poporului, s-a
adresat deja către guvernul român şi către Comisariatul
Expoziţiei cu rugămintea ca să puie la dispoziţie pentru
călătoria ţărănimii bucovinene la Bucureşti trenurile de
lipsă, locuinţă şi bucate. Guvernul român care a făcut
Expoziţia tocmai pentru şcolirea şi deşteptarea
ţărănimii, grijeşte ca ţărănimea să vie la Expoziţie cât
se poate de multă şi cu puţine cheltuieli. Noi vom veni
ca vecini şi ca neamuri la expoziţia din Bucureşti şi
sperăm să fim primiţi cum îl primeşti la casa şi la masa
ta pe un vecin şi frate bun. În privinţa aceasta românii
din România sunt mărinimoşi. Orişicum, vom primi de
241
la forurile unde ne-am adresat un răspuns pozitiv.
Deocamdată trimitem apelul acesta în ţară şi
rugăm pe toate conducerile societăţilor şi instituţiilor
de pe la sate şi pe onor inteligenţa din ţară ca să
binevoiască a se înţelege în fiecare comună asupra
persoanelor care voiesc să participe la expoziţie şi să ne
trimită listele alăturate foii de azi cu numele
participanţilor. Fiecare listă să fie subscrisă de acela
care a luat asupră-şi organizarea participanţilor din
comuna sa”1.
Autorităţile habsburgice au încercat să împiedice
deplasarea bucovinenilor la Bucureşti, proliferând fel
de fel de ameninţări şi lansând zvonul că studenţii
societăţii „Dacia” îi păcălesc pe ţărani pentru a-i duce
la muncă forţată pe moşiile boierilor români;
guvernatorul Bleyleben încercând, fără succes,
blocarea excursioniştilor în vama austriacă de la
Burdujeni, în ziua plecării, care a fost cea a sărbătorii
Schimbării la faţă (6 august).
Pentru vizita la Bucureşti, Societatea Academică
„Dacia” se adresase în 28 iunie 1906 lui N. Iorga,
cerându-i sprijin pentru transportul şi cazarea a 2000
de bucovineni, ţărani şi intelectuali. Scrisoarea este
adresată de către preşedintele societăţii, studentul
Filaret Doboş şi are următorul conţinut:
D-le Profesor,
S-a deschis expoziţia din Bucureşti şi lumea de
pe lume aleargă încolo, ca să admire marea operă.
Merg toţi cei bogaţi la expoziţie cu diferite scopuri,
iară unii numai de aceea, ca să zică, că şi ei au fost la
1 Idem.
242
Bucureşti. Am citit însă prin nenumărate ziare, ce le
primim din Regat, că la D-Voastră se lucră din
răsputeri ca ţărănimea din toate unghiurile ţării să vie
la expoziţie, să-şi vadă munca ce s-a prestat cu
sudoarea ei şi să-şi ieie un avânt nou în viaţa-i chinuită.
Dacă este scopul expoziţiei şcolirea ţărănimei, atunci
este el măreţ şi efectul va fi strălucit. Şi la noi este o
«clasă ţărănească», dară atâţia nechemaţi se apucă de
capul ei, încât au schilodii-o acum şi mulţi o privesc
numai ca un mijloc potrivit spre a ajunge la putere.
Dară despre acestea altădată.
D-le Profesor, Societatea studenţească «Dacia»,
al cărei conducător am onoarea de prezent să fiu, are ca
punct culminant din programul ei: răspândirea culturii
în popor.
De un an de când există societatea noastră a
înfiinţat în ţară 30 «arcaşii», a redeşteptat cabinetele de
lectură mai că adormite, a împărţit pe la aceste
societăţi ţărăneşti peste 1000 broşuri scrise pe înţelesul
poporului, a susţinui iarna trecută în Cernăuţi un curs
de şcoală gratuit pentru muncitorii români din Cernăuţi
şi suburbii ş. a. Văzând noi acuma în expoziţia D-
Voastră o şcoală eminentă pentru ţăranul din
Bucovina, copleşit de nevoi şi mai că desnaţionalizat
de puhoiul străinilor, ne-am decis să aranjăm în luna
Septemvrie o expediţie mare a ţărănimii din Bucovina
la Bucureşti. Aceasta o facem noi în înţelegere cu toţi
muncitorii adevăraţi pentru cauza ţărănească dela noi
din ţară. Lipsindu-ne însă mijloacele şi contând pe
generositatea şi ospitalitatea proverbială a Regatului
Român, ne-am adresat atât la comisariatul expoziţiei
cât şi la Ministerul Lucrărilor Publice, ca să ne permită
întrebuinţarea gratuită a trenurilor necesare, intrarea la
243
expoziţie şi locuinţe (cazarmă) pentru un număr de
1000 - 2000 oameni, când vom veni la Bucureşti. Fiind
D-Voastră, D-le Profesor, un apărător convins al
cauzei ţărăneşti şi un bărbat cu merite şi trecere la
Români, ne permitem a Vă ruga să sprijiniţi
întreprinderea noastră prin ziare şi intervenţiuni.
Rămân al D-Voastre devotat.
Filaret Doboş,
student în litere, prezident la „Dacia”1.
Profesorul Nicolae Iorga a reuşit să asigure din
partea guvernului român ajutorul solicitat.
Peste tot în România, cele două trenuri cu care
veneau bucovinenii au fost întâmpinate cu multă
căldură. De cealaltă parte a frontierei, în gara Iţcani,
călătorii au fost primiţi cu flori, steaguri tricolore,
cântându-li-se Deşteaptă-te, române. Pe traseu, la
Paşcani, Bacău, Buzău, sute de oameni au venit cu
flori şi famfare să întâmpine pe „fraţii înstrăinaţi”, să
dea mâna cu „plăieşii lui Ştefan” şi „străjerii
mormântului de la Putna”. În ziua de 7 august, la
prânz, primul tren ajungea în Bucureşti, unde
bucovinenii au fost întâmpinaţi de către primarul
capitalei, în ritmurile muzicii a trei famfare militare
care cântau Deşteaptă-te, române.
De la gară, oaspeţii bucovineni au fost conduşi,
sub o ploaie de flori, pe Calea Griviţei, apoi pe Calea
Victoriei şi, de aici, pe Dealul Spirii, la cazarma „Al.I.
Cuza”, unde au fost găzduiţi timp de trei zile.
1 Apud Filaret V. Doboş, Arcaşii. Gânduri şi fapte din
Ţara de Sus 1905-1940, Tipografia Cernăuțean Teodor, Cernăuţi,
1940, p. 71.
244
De la Bucureşti, cei 2000 de bucovineni au
plecat la Constanţa unde au vizitat oraşul, s-au
fotografiat la statuia lui Ovidiu, au vizitat vasul de
război „Elisabeta”, iar la Mangalia au făcut baie în apa
mării.
Pe drumul de întoarcere, la Tecuci, Bârlad,
Vaslui au fost întâmpinaţi de sute de cetăţeni cu
manifestaţii de simpatie. În gara Vaslui, bucovinenilor
din cele două trenuri li s-au împărţit vin şi colaci calzi,
„mari cât roata carului”. La Iaşi, manifestarea de
simpatie a localnicilor a fost exuberantă: o mulţime
imensă de oameni striga „Trăiască bucovinenii”,
„Trăiască Iaşul”, Trăiască România”, apoi i-au condus
pe oaspeţi la statuia lui Ştefan cel Mare, unde s-au
rostit înflăcărate discursuri; apoi, în Piaţa Unirii, s-a
încins o uriaşă horă a unirii „fraţilor cu fraţii”1.
Ajunşi în gara Iţcani, înainte de a trece frontiera,
Filaret Doboş, preşedintele societăţii „Dacia”, a ţinut o
cuvântare, încheind cu cuvintele „Mergeţi sănătoşi şi
povestiţi şi la cei ce nu au fost, cele ce aţi văzut şi
învăţaţi-i să-şi iubească mai mult limba, legea şi
pământul”2.
Fără doar şi poate, după acest ultim moment al
acestei memorabile excursii, treceau graniţa,
întorcându-se acasă nu mai puţin de 2000 de
propagandişti ai conştiinţei de neam.
Ceva mai târziu, la 28 octombrie 1906, un număr
320 de bucovineni (de la societăţile „Armonia”,
„Academia Ortodoxă”, „Bucovina”, „Dacia”,
„Junimea”, revista „Junimea literară”, ziarul „Voinţa
1 Idem, nr. 23 şi 30/septembrie 1906.
2 Idem.
245
poporului” a participat la dezvelirea statuii lui V.
Alecsandri la Iaşi, rememorând legăturile acestuia cu
Bucovina.
Bardul de la Mirceşti era foarte îndrăgit în
Bucovina, cunoscutele-i versuri din poezia Bucovina
(„Dulce Bucovină,/ Veselă grădină,/ Cu pomi roditori/
Şi mândri feciori!…”1) având o largă circulaţie, fiind
puse pe note muzicale de către un compozitor
bucovinean2.
În primăvara anului 1907, un număr de 160
persoane, membre ale Societăţii Corale „Carmen” din
Bucureşti, s-a deplasat în Bucovina şi a concertat la
Cernăuţi şi Suceava.
În aceeaşi vreme, la iniţiativa lui Spiru Haret,
elevi merituoşi din liceele, şcolile normale şi
seminariile din Muntenia au vizitat, timp de trei zile,
oraşele şi monumentele istorice ale Bucovinei3.
Un moment important al consolidării
naţionalismului bucovinean l-a constituit vizita la Iaşi,
în zilele de 17-19 aprilie 1908, a unui număr de 600 de
bucovineni din toate categoriile sociale şi profesionale
1 Poezia a fost publicată în „Foaia Societăţii pentru Cultură
şi Literatură Română în Bucovina”, Cernăuţi, nr. 1-3/1865, p. 47. 2 S-a presupus de către Ilarie Chendi că muzica poeziei
Bucovina a fost compusă de către cunoscutul compozitor
bucovinean Carol Miculi, ceea ce, se pare, nu este real. În acest
sens, vezi Eugen Păunel, Vasile Alecsandri şi Carol Miculi, în
„Făt-Frumos”, Cernăuţi, an X, nr. 3/mai-iunie 1935.
Se pare că şi o versiune a muzicii pentru Hora Unirii a
fost compusă de către Carol Miculi (Vezi Corneliu Buescu,
Restituiri Muzicale. Carol Miculi şi Tudor Flondor, Bucureşti,
Editura Muzicală, 1977, p. 70). 3 Vezi „Revista generală a învăţământului”, Bucureşti, an
III, nr. 3/1 octombrie 1907, pp. 195-196.
246
în frunte cu Sextil Puşcariu şi George Tofan. Vizita a
fost organizată de către Societatea „Dacia” la imboldul
şi sprijinul lui N. Iorga, care a facilitat pentru
excursionişti o reducere de 75% la transportul pe calea
ferată.
Primirea călduroasă a delegaţiei a fost cu totul
deosebită. În toate gările au fost întâmpinaţi de mulţimi
numeroase de oameni. În gara Vereşti, corul ţăranilor
din Dumbrăveni şi cel al elevilor liceului din Botoşani
au lăsat o impresie deosebită, iar în gara din Paşcani,
conducerea Atelierelor C. F. R. a organizat o primire
cu muzică. În gara Iaşi, bucovinenii au fost întâmpinaţi
de însuşi primarul urbei, scriitorul Nicu Gane, şi un
foarte numeros public. În cuvântul său de bun venit,
Nicu Gane spunea: „În numele locuitorilor ieşeni, vă
salut cu bucurie pentru buna venire în vechiul şi istoricul
nostru oraş care, în cinstea voastră, a îmbrăcat astăzi
hainele sale de sărbătoare... Să ne vedem cât se poate
mai des, iubiţi bucovineni! Să ne deprindem a ne
cunoaşte, a ne stima, a ne iubi ca două odrasle din
aceeaşi tulpină, şi de câte ori vă veţi întoarce la căminele
voastre, să spuneţi la ai voştri că aici în Regatul României
aţi fost îmbrăţişaţi călduros de un popor de acelaşi sânge,
de aceeaşi lege ca şi voi şi cu care trebuie să întreţineţi
cele mai intime legături de bună, prietenească şi
netulburată vecinătate”1.
A răspuns preotul Constantin Morariu: „Venim la
d-voastră, domnilor şi fraţilor, cu sufletul însetat de luminile
culturii; venim să vedem moaştele din trecut, ce se
adăpostesc în acest oraş istoric, şi să ne inspirăm de
graiul lor, pentru ca mai apoi, întorşi la vetrele noastre, să
1 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, nr. 21/24 mai 1908.
247
putem munci cu tot dinadinsul la răspândirea razelor
culturii şi în masele poporului nostru”1.
Referitor la această vizită, Iorga scria: „O uriaşă
conştiinţă a nevoii unirii sufleteşti a neamului în forme
culturale fireşti şi corespunzătoare străbătea tot mai
mult românimea. În locul idolilor falşi se ridică acum,
tot mai limpede văzut, un ideal adevărat: al culturii
naţionale unitare. […].
Zile mari şi zile bune, - acestea de 17-19 april
1908. «Hristos a înviat, fraţilor», zicem noi care
simţim că în sufletele noastre s-a îndeplinit minunea.
Şi voi ne asiguraţi că „Adevărat a înviat”. Şi, dacă e
aşa, vom mai vedea zile şi mai mari şi mai bune, odată
ce avem cu noi acel înger al lui Dumnezeu, veghetor,
călăuz şi purtător, care e cultura românească. Ori dacă
nu le vom apuca noi, urmaşii noştri le vor vedea. Şi în
clipa izbândirii tuturor nădejdilor, ei nu vor uita. În
mijlocul bucuriei lor, să dea vestea cea bună şi la
mormintele noastre, pentru ca ţărâna din ele să simtă şi
să tresalte de bucuria speranţelor îndeplinite”2.
Câtă energie şi cât suflet a cheltuit Iorga cu
ocazia organizării acestei vizite, ne spune ilustrul
profesor: „Peste puţin timp, am organizat o vizită la
Iaşi a fraţilor despărţiţi, şi s-au înscris nu mai puţin de
cinci sute […]. Guvernul român a voit să împiedice
trecerea hotarului în grup, deşi, la început, o
autorizase, dar am luat asupră-mi să înlătur pe cei
câţiva jandarmi trimeşi la Burdujeni, care, băieţi buni,
s-au dat la o parte înaintea acestei frumoase ţărănimi,
1 Idem.
2 N. Iorga, Moldova şi „Bucovina”, în „Neamul
românesc”, Bucureşti, an III, nr. 48/20 aprilie 1908.
248
cu cei mai buni din tinerii cărturari în frunte. La Iaşi îi
aştepta o expoziţie, făcută în sălile Liceului Internat, la
care aduseseră obiecte doamne din cea mai aleasă lume
a oraşului, […]. Trei zile am stat pe picioare ca să li se
facă acestor rari oaspeţi, care nu cunoşteau deloc ţara,
o primire menită să le rămâie pentru totdeauna
neuitată. La plecarea lor, eram siguri că părerile despre
România liberă s-au schimbat cu totul, şi ne-o spunea
în cuvinte aşa de înflăcărate tânărul, de mare avânt şi
de activitate febrilă, Vasile Liţu, prea curând pierdut
pentru luptele noastre. Ne-a arătat-o apoi în fiecare
număr revista pe care o întemeiaseră, în Suceava
blajinului folclorist părintele Florea Marian, membru al
Academiei…”1
În telegrama de mulţumire trimisă lui Iorga de
către conducătorii grupului de excursionişti se vorbeşte
despre rolul jucat de către acesta în propagarea
naţionalismului în spaţiul bucovinean: „Pătrunşi de
adânci sentimente de recunoştinţă, vă trimitem d-
voastră, inauguratorul naţionalismului curat şi
adevărat, printre toţi românii de pretutindeni, salutul
nostru de despărţire, cu nestrămutată încredere că acest
curent inaugurat de d-voastră va ajunge la izbânda
sigură. Trăiască sfântul ideal al tuturor românilor
adevăraţi!”2
Urmărind cu atenţie viaţa politică bucovineană,
N. Iorga saluta, în 1908, constituirea Partidului
Creştin-Social Român, considerând un lucru foarte
important unirea forţelor politice româneşti, şi în
1 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Editura
Minerva, Bucureşti, 1981, p. 70. 2 „Neamul românesc”, Bucureşti, an III, nr. 49/24 aprilie
1908, p. 761.
249
acelaşi an, invitând pe bucovineni la expoziţia care se
organiza la Bucureşti, scria următoarele: „La serbările
noi ale sufletului românesc, vechi de sute de ani şi
menit a fi veşnic prin voinţa noastră şi a urmaşilor
noştri, veniţi, fraţilor de sânge, tovarăşi de grai,
păstrători ai aceloraşi speranţe, vechi moldoveni de
baştină, cetăţeni de drept ai României noastre.
Venirea voastră să fie într-un ceas bun! Trebuie
să vină des cine vrea să rămâie odată împreună”1.
În primăvara anului 1909 Iorga a vrut să întoarcă
vizita bucovinenilor şi să dea curs invitaţiei societăţii
„Şcoala Română” din Câmpulung Moldovenesc de a
ţine o prelegere despre trecutul Câmpulungului.
Autorităţile austriece nu au aprobat acea vizită, contele
Francisc Bellegarde, prefectul Câmpulungului şi
deputatul românilor câmpulungeni, îi refuză aprobarea,
arătând că venirea lui „în momentul de faţă, aşa de
critic pentru monarhia Austro-Ungară ar putea fi
considerată ca o demonstraţie româno-iredentistă şi
evident antiaustriacă”2.
Scrisoarea de răspuns a lui Nicolae Iorga, analizată
în contextul evoluţiei evenimentelor, este foarte
importantă pentru că în ea se sintetizează zbuciumul
românilor bucovineni în această perioadă de adânci
frământări, constituind afirmarea clară a unui crez politic
al unui mare reprezentant al aspiraţiilor româneşti. Iată ce
afirma N. Iorga:
„Punctul D-voastră de vedere e foarte firesc: iubiţi pe
românii care v-au ales deputat şi a căror limbă aţi
1 N. Iorga, Salut moldovenilor din Bucovina, în „Neamul
românesc”, an III (1908), nr. 45-47/13 aprilie 1908, p. 695. 2 „Românul”, Bucureşti, an II, nr. 6/24 ianuarie 1909, p. 2.
250
învăţat-o, binevoind chiar a-mi scrie în această limbă,
iubită mie mai presus decât oricare alta; dar D-voastră
sunteţi austriac. D-voastră simţiţi şi gândiţi ca austriac.
Îmi veţi îngădui să simt şi să gândesc ca român, eu care
sunt român.
Vorbiţi de iredentism. Nu ştiu ce e aceea. Ştiu însă
că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului
său naţional, din care face parte şi întreaga Bucovină. Se
pare, că iredentism înseamnă a îndemna pe românii
neliberi să încerce a-şi smulge libertatea, atunci când ei nu
au puterea să o facă şi când noi din libera Românie n-
avem puterea de a-i ajuta. Dacă e aşa, n-am făcut
niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint şi
o propag are un crez mai simplu şi care e în domeniul
realităţii; a ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă, a nu
primi colaborarea străinilor nici atunci când ne-ar fi
simpatică şi, prin muncă, a ne aştepta ceasul, care va veni,
dându-ne tot ce e al nostru, şi nimic mai mult.
Nu veneam la Câmpulung, unde fusesem invitat,
pentru a proclama o politică pe care şi în Bucovina o ştiu
toţi aceia care trebuie să o ştie. Veneam să vorbesc de
trecutul nostru, pe care nici o putere din lume nu ni-l poate
răpi, nici nu poate împiedica de a ne da îndemnuri şi
speranţe. Trecutul Câmpulungului era subiectul
conferinţei mele.
Că statul austriac are dreptul, cât stăpâneşte un
pământ, să primească ori ba pe cel care vine din alt stat,
cine ar putea-o tăgădui? Că dv., politician austriac, nu puteţi
iubi idealul românesc, care nu e al dv., ci că aveţi datoria
să apăraţi – chiar în felul cum aţi făcut-o, între alegătorii
dv. români, care, fiindu-vă recunoscători pentru
binefaceri, nu v-au dat totuşi inima lor întreagă – pe cel
din urmă împotriva celui dintâi, nu m-am îndoit...
251
Deci câmpulungenii n-au ascultat o conferinţă
despre trecutul lor. Paguba nu e aşa de mare: se vor
desprinde mai mult de prezent şi se vor gândi mai mult la
viitor. Se poate întâmpla, deci, să nu vă mai aleagă; mi-ar
părea rău din acel punct de vedere că dv. aţi fost bun şi
drept cu ei, că ei vă datoresc recunoştinţă şi că n-au alt
mijloc să vă dovedească această tradiţională virtute
românească decât aceasta. Ce sunt ei, ştiu bine; ce au
dreptul să aştepte, vor afla-o şi altfel, însă datoriile de
recunoştinţă trebuie plătite.
Loiala dv. scrisoare merge mai departe decât
îndrăzneam a vedea în vremurile viitoare. Vorbiţi de
putinţa unei anexări a Câmpulungului la România şi-
mi amintiţi că acolo ţăranii stau mai bine decât aici. Se
poate. Dar «unde-i bine, acolo-i patria» e un principiu pe
care nu l-au avut vremurile sănătoase şi, câtă vreme avem
loc în coliba noastră, am avea dreptul să chemăm la dânsa
pe fraţii noştri din cele mai strălucite palate străine.
De almintrelea, România nouă, pe care sunt
mândru că am putut-o inaugura, nu poartă păcatele
României vechi care se duce. Ea are deci dreptul la toate
speranţele, fiindcă se sileşte a înlătura toate
nedreptăţile şi suferinţele...”1
N. Iorga voise să viziteze Bucovina împreună cu
35 de participanţi la Congresul Ligii Culturale
desfăşurat la Iaşi, dar în gara Iţcani şeful poliţiei i-a
comunicat faptul că guvernul de la Viena îi interzice să
intre în Austria şi că este considerat un „străin
indezirabil”. Iorga a protestat, dar inutil2.
1 Idem.
2 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Editura
Minerva, Bucureşti, 1981, p. 71-72.
252
Cu toate că N. Iorga nu a fost primit în Bucovina,
vizitele românilor au continuat şi în această provincie:
între 7-10 aprilie 1910 un grup de 90 de studenţi de la
Universitatea din Iaşi, în frunte cu A. C. Cuza au
vizitat Bucovina. Referitor la acest aspect, N. Iorga
constata cu satisfacţie: „Se petrece ce trebuie, ce
trebuia de mult să se petreacă. Graniţa Bucovinei
sufleteşte nu mai există pentru români”.
Ideea organizării cursurilor de vară de la Vălenii
de Munte, conform celor susţinute de însuşi N. Iorga, a
emanat de la bucovineanul G. Tofan, care publica în
„Junimea literară”, în vara lui 1906 un articol1 în care
argumenta necesitatea organizării unor astfel de
cursuri, numite de către Tofan cursuri univerzitare
feriale după Ferial – Hochschulkurse practicat de
austrieci şi care formează „puncte de atracţie pentru
lumea mai bună în vacanţe”2.
G. Tofan propune organizarea unor astfel de
cursuri de vară, în fiecare an, „undeva în România,
într-o localitate cu poziţie frumoase”.
Ideea a fost preluată şi pusă în practică de Iorga,
care deschidea oficial, la 2 iulie 1908, cursurile de vară
de la Vălenii de Munte, frecventate de tineri de pe
întreg spaţiul românesc.
Trebuie să facem totuşi o precizare. Iorga însuşi,
în 19013 şi 1902, în volumul Sate şi preoţi din Ardeal,
lansa o idee interesantă pentru bucovineni. El sugera
construirea unui cămin în Bucureşti unde să înveţe
1 G. Tofan, Cursuri universitare feriale, în „Junimea
literară”, Cernăuţi, an III, nr. 8 şi 9/1906, p. 134. 2 Ibidem, p. 135.
3 Vezi „L’Indépendence roumaine”, an XXV, nr. 7620/2
octombrie 1901.
253
tineri din Bucovina şi Transilvania. Ideea a fost reluată
în anul 1904, când Iorga afirma că în cadrul unei astfel
de instituţii ar putea veni tineri din toate teritoriile
româneşti pentru „recunoaştere, orientare şi
documentare în Bucureşti, unde bate azi inima
românimii”1. În aceste condiţii, pe un astfel de teren,
ideea lui G. Tofan nu avea cum să nu aibă ecou.
Imediat după inaugurarea acestora, Iorga
recunoştea paternitatea bucovineană a ideii şi scria
următoarele: „Cursurile de vară, pe care tinerii din
Bucovina le ceruseră de la noi, printr-un articol frumos
şi mai ales desluşit şi pe care le făgăduisem ca răspuns
la acel articol şi le făgăduisem şi verbal, după nouă
rugăminţi verbale, au început într-un curat colţ de
munte, unde şi lumea mai săracă poate să afle aer curat
şi lumina culturală fără a ieşi din marginile unui buget
mai uşor”2.
Şi peste ani, Nicolae Iorga avea să recunoască
meritul lui George Tofan în iniţierea cursurilor de vară:
„Cursurile universitare pentru toţi românii, şi anume
pentru ceea ce-i reunea şi trebuia să-i strângă în
aceleaşi hotare, sunt opera îndemnului său”3.
Cele dintâi prelegeri ale lui N. Iorga la cursurile
de vară au fost 1) Romanitatea românilor, 2)
1 Apud Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti,
Editura Tineretului, 1968, p. 209. 2 N. Iorga , Tinerii bucovineni şi cursurile de vacanţă din
România, în „Neamul Românesc”, Bucureşti, an III, nr. 80/6 iulie
1908, p. 1253. Despre cursurile de vară de la Vălenii de Munte,
vezi şi Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, Editura
Tineretului, 1968, p. 208-224. 3 N. Iorga, G. Tofan, în „Transilvania”, an LI, nr. 10/1920,
p. 801.
254
Persistenţa noastră în Dacia şi 3) Formarea limbii
române. Despre acest moment şi despre influenţa
electrizantă a cuvântului lui N. Iorga, „Junimea
literară” preciza că ascultătorii „înmărmuriţi cu
creionul în mână, am uitat cu toţii de carnetul ce
aşteaptă însemnări, şi ochii noştri plutesc fermecaţi”1.
George Tofan aprecia foarte mult aceste cursuri,
afirmând că „în ce priveşte aceste cursuri de vară, care
dacă n-ar exista ar trebui cerute acuma, mă veţi crede
că dacă aş putea aş aduce toată Bucovina”, iar poetul
Gavril Rotică le considera drept „cursuri pentru
sufletul românesc, care pregăteau ziua cea mare”, adică
a unirii.
Frecventarea acestor cursuri nu a fost privită cu
ochi buni de către autorităţi, şi ca urmare, în 1914, au
împiedicat un număr de 37 de persoane să participe la
aceste cursuri.
Conectat la problematica bucovineană, în 1910,
la doi ani de la deschiderea cursurilor de la Vălenii de
Munte, reeditează aici cartea lui M. Kogălniceanu
Răpirea Bucovinei, iar în 1912, la 6 aprilie, ţinea la
Academia Română conferinţa Politica Austriei faţă de
Unire, în care sublinia faptul că austriecii au visat şi au
urmărit constant să ocupe Principatele spre a influenţa
lupta de eliberare a românilor din teritoriile deja
anexate Coroanei: Banatul, Transilvania şi Bucovina.
În luna mai 1914, Societatea Culturală
„Armonia” din Cernăuţi a efectuat un turneu la
Bucureşti, susţinând mai multe spectacole. Ca răspuns
la efortul artiştilor, N. Iorga a ţinut la Universitatea din
1 „Junimea literară”, Cernăuţi, an V (1908), nr. 9-
10/septembrie-octombrie 1908, p 195.
255
Bucureşti, special pentru membrii societăţii prezenţi, o
însufleţitoare conferinţă intitulată Legăturile culturale
dintre Bucovina şi Principatele româneşti1, vorbindu-
le cernăuţenilor despre rolul unor personalităţi din
diverse domenii ale culturii, precum Hurmuzăcheştii
care au coagulat o anumită mişcare naţională cu ocazia
organizării întrunirilor între fruntaşi ai românilor din
Bucovina, Ardeal şi Moldova, apoi Ciprian
Porumbescu şi Tudor Flondor în domeniul muzicii,
Dimitrie Petrino în poezie, Dimitrie Onciul prin
scrierile sale istorice, Simion Florea Marian în
etnografie şi folclor. Nu a uitat să sublinieze influenţa
exercitată de către V. Alecsandri asupra spiritualităţii
bucovinene.
Referindu-se la naţionalismul bucovinean, Iorga
spunea următoarele: „Sentimentul naţional exista şi era
mai ales acel admirabil instinct naţional cu care
poporul nostru este aşa de bogat înzestrat şi care este în
stare să înlocuiască până în oarecare măsură conştiinţa
naţională, care, aceasta, pleacă din idei generale, dintr-
o pregătire culturală mai întinsă şi mai intensă”2.
Vorbind despre ţăranul bucovinean, Iorga cerea
auditoriului său să facă din acesta „ostaşul apărării d-
voastră naţionale şi inspiratorul întregii dv. culturi
acolo. Şi atunci viitoarea Românie, democratică în
sensul exclusiv naţional vă va fi adânc recunoscătoare
pentru prinosul adus, dintr-un prezent rural aşa de
1 N. Iorga, Legăturile culturale dintre Bucovina şi
Principatele româneşti, Conferinţă ţinută Corului Societăţii
„Armonia” din Cernăuţi, la Universitatea din Bucureşti, în ziua de
16 mai 1914, Bucureşti, Editura „Casa Şcoalelor”, Tipografia
„Neamul Românesc”, 1914. 2 Ibidem, p. 4.
256
românesc, la tezaurul sufletesc general al naţiunii, pe
care în forma liberă noi o reprezentăm”1.
În același an 1914, Liga pentru Unitatea
Culturală a Românilor şi-a schimbat, în 14 decembrie,
numele în Liga pentru Unitate Politică a Tuturor
Românilor. Manifestul Ligii – care a fost redactat de
N. Iorga – se încheie cu afirmaţia că „împrejurare mai
prielnică ca cea de acum – pentru realizarea unităţii
naţionale n-a fost şi nu va fi. Acum ori niciodată”2.
În 1916, observând intensitatea propagandei în
favoarea unui stat Ucraina, prin „broşuri în toate
limbile” ori „cărţi mai întinse” şi „studii în toate
direcţiile” sesizează şi subliniază, într-o conferinţă
ţinută la Academia Română cu titlul Legăturile
românilor cu ruşii apuseni şi cu teritoriul zis
„ucrainean”, pericolul care îl reprezintă aceasta pentru
Bucovina şi chiar pentru Moldova şi Basarabia, de
moment ce susţinătorii ideii vorbesc despre o Ucraină
care să se întindă „din Carpaţi
până-n Caucaz”3.
În anul 1917 publica la Iaşi Histoire des
Roumains de Bucovine à partir de l’annexion
autrichienne, 1775-19144, care va fi reluată în 1938, în
versiunea românească sub titlul Răpirea Bucovinei de
1 Ibidem, p. 26.
2 Adevărul, an XXVII, nr. 9984/24 februarie 1914, p. 3.
3 N. Iorga, Legăturile românilor cu ruşii apuseni şi cu
teritoriul zis „ucrainean”. Vezi „Analele Academiei Române”,
seria II, tom XXXVIII, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti,
1916, şedinţa din 11/24 martie 1916, p. 67. 4 N. Iorga, Histoire des Roumains de Bucovine à partir de
l’annexion autrichienne (1775-1914), Iassy, Imprimerie de l’État,
1917.
257
austrieci, împreună cu Neamul românesc din
Bucovina, în volumul Românismul în trecutul
Bucovinei1.
După Marea Unire, Iorga vine în Bucovina încă
de două ori, în 1919 şi 1924. În 1919 conferenţiază la
Cernăuţi, în 16 şi 17 august, (Bucovina în trecut2 şi Ce
este şi ce poate fi Bucovina3), apoi la Suceava
(Menirea Sucevei4), la Câmpulung Moldovenesc
(Câmpulungul bucovinean de odată şi cel de acum5) şi
la Rădăuţi (Câteva cuvinte la Rădăuţi6), textele
respective fiind publicate în 1919, sub titlul Conferinţe
bucovinene7.
În prima dintre acestea, Iorga îşi propunea o
„conferinţă cu privire la Bucovina care s-a ispăşit la
1914, cu privire la vechea Bucovină moldovenească şi
la noua Bucovină austriacă până să ajungem la
1 N. Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucovinei,
1938. 2 N. Iorga, Bucovina în trecut. Conferinţă ţinută la
Cernăuţi în ziua de 16 august 1919, în „Neamul românesc”,
Bucureşti, an XIV, numerele 219-229, apărute începând cu 4
octombrie 1919. 3 N. Iorga, Ce este şi ce poate fi Bucovina, în „Neamul
românesc”, Bucureşti, an XIV, numerele 234-241, apărute
începând cu 22 octombrie 1919. 4 N. Iorga, Menirea Sucevei, în „Neamul românesc”,
Bucureşti, an XIV, numerele 247-255, apărute începând cu 5
noiembrie 1919. 5 N. Iorga, Câmpulungul bucovinean de odată şi cel de
acum, în „Neamul românesc”, Bucureşti, an XIV, numerele 257,
258, 260, 263-265, apărute începând cu 18 noiembrie 1919. 6 N. Iorga, Câteva cuvinte la Rădăuţi, în „Neamul
românesc”, Bucureşti, an XIV, nr. 266/28 noiembrie 1919. 7 N. Iorga, Conferinţe bucovinene, Bucureşti, Tipografia
„Cultura Neamului Românesc”, 1919.
258
Bucovina cea mai nouă, care este şi trebuie să rămână
românească”1. A subliniat intenţia Austriei de a ocupa
Moldova până la Siret, faptul că a fost împotriva unirii
Principatelor şi, printre altele, a criticat modul de
alcătuire a recensământului din 1910 şi a statisticilor
austriece, în general.
În cea de-a doua conferinţă, profesorul se declara
ferm împotriva autonomiei provinciei: „…în ce
priveşte circumstanţele actuale, cu privire la viitorul
însuşi al unei Bucovine al cărei rost de a rămâne o
Bucovină deosebită am dovedit că în domeniul istoric
n-are nici un sprijin, căci n-a existat o Bucovină în alt
sens decât o formaţiune trecătoare interesată şi că
împrejurarea, accidentul care a determinat această
formaţiune cu totul trecătoare nu constituie un motiv
pentru dăinuirea unei autonomii care să împiedice
mersul întreg al unui popor, dezvoltarea normală a unei
ţări. A se închide cineva în privilegiul Bucovinei,
înseamnă a-şi revărsa o parte mai mică decât ar putea
să aibă în restul ţării întinse, mărită economic şi
naţional, şi în viaţa unui popor care fireşte are încă
veacuri de trăit spre a desăvârşi o mare operă culturală,
şi în domeniul material, şi în domeniul moral”2.
În conferinţa ţinută la Suceava, deplânge faptul
că intelectualitatea românească din oraş nu s-a
preocupat de trecutul oraşului şi al Bucovinei, în
general: „dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt3
1 N. Iorga, Bucovina în trecut, loc. cit., nr. 219/4 octombrie
1919. 2 N. Iorga, Ce este şi ce poate fi Bucovina, loc. cit., nr.
234/22 octombrie 1919. 3 Este vorba despre Wilhelm Schmidt care a publicat, în
1876, la Cernăuţi, lucrarea Suczawas historische
259
trebuie să recurgeţi; dacă e vorba de desmormântarea
cetăţii lui Ştefan cel Mare, la Romstorfer1; dacă e
vorba de inscripţiile monumentelor bucovinene, la
Kozak trebuie să recurgeţi. Ei bine, asta nu se mai
poate. Să zicem chiar că se putea în vechea Bucovină,
dar în România Mare, hotărât, nu se mai poate”2.
Vorbitorul a recomandat sucevenilor să înfiinţeze o
societate culturală românească locală care să se ocupe
de valorificarea tezaurului spiritual bucovinean. Ideea
avea să fie preluată în studiul Ce s-a schimbat în
Bucovina3, susţinând că a sosit momentul din care
spiritualitatea românească trebuie să-şi facă datoria.
Câmpulungenilor, Nicolae Iorga le spunea că ar
fi dorit să vină cu 11 ani în urmă pentru a răspunde
invitaţiei acestora. „Şi, dacă veneam aici, spunea Iorga,
nu veneam din mila jandarmului austriac; veneam în
puterea gândului românesc. Şi-a închipuit Austria, cât
era de mare trupeşte şi mică sufleteşte, că se poate
împiedica gândul de a trece graniţele. Zădărnicia
Denkwürdigkeiten şi Das Dörfschen Meretzei in der Bukowina, în
„Mitteilungen der k. k. Zentralkommission für Kunst und
Historische Denkmale”, Wien, 1891. 1 Karl Adolf Romstorfer (1854-1916), arhitect care a
elaborat planurile de restaurare a unor biserici şi mănăstiri din
Bucovina şi a făcut cercetări asupra Cetăţii de Scaun din Suceava,
rezultatul lor fiind publicat în Cetatea Sucevei. Descrisă pe
temeiul propriilor cercetări făcute între 1895-1904 de… (1913).
A fost membru corespondent al Academiei Române. 2 N. Iorga, Menirea Sucevei, loc. cit., nr. 254/14 noiembrie
1919. 3 N. Iorga, Ce s-a schimbat în Bucovina, loc. cit, nr. 206,
215,216, 221, 222, 224-226, 243, 244, 246 şi 248, apărute
începând cu 19 septembrie 1919.
260
zădărniciilor!”1
Extrem de plastică a fost explicarea raporturilor
dintre localnici şi ocupantul austriac: „Iar cât de bine
v-a putut face Austria, e ca binele pe care-l faceţi d-
voastră vitelor d-voastră, trimiţându-le la păşune bună
ca să aveţi lapte bun. Ceea ce făcea Austria pentru d-
voastră nu era pentru d-voastră, ci numai spre folosul
ei”2.
Despre spiritualitatea populară câmpulungeană,
Iorga sintetiza admirabil: „…noi cu toţii avem de
învăţat atâtea lucruri de la d-voastră, de la datinile d-
voastră, de la cântecul cel vechiu, de la danţurile d-
voastră, de la cusăturile d-voastră cele frumoase şi de
la graiul d-voastră cel curat…”3
Răspunzând toastului ţăranului Suceveanu, la
Rădăuţi, Nicolae Iorga preciza că „Unirea Bucovinei
cu România este politiceşte, din punct de vedere
militar este, dar din punct de vedere cultural, într-un
sens mai înalt, este pe jumătate, iar cultural, în sensul
pe care-l înţeleg eu: ca fiecare român să se poată
înţelege cu alt român în ceea ce priveşte lucrurile cele
mai sfinte ale neamului întreg, mai este mult de
făcut”4.
Întors la Bucureşti, N. Iorga face o amplă analiză
a vieţii bucovinene în studiul Ce s-a schimbat în
Bucovina, unde se apleacă cu atenţie asupra: 1.
Ţăranul român; 2. Ţăranii străini; 3) Învăţământul şi
1 N. Iorga, Câmpulungul bucovinean de odată şi cel de
acum, loc. cit., nr. 257/18 noiembrie 1919. 2 Ibidem, nr. 265/27 noiembrie 1919.
3 Ibidem, nr. 261/22 noiembrie 1919.
4 N. Iorga, Câteva cuvinte la Rădăuţi, loc. cit., nr. 266/28
noiembrie 1919.
261
intelectualii; 4) Muncitorimea; 5) Negustori
bucovineni; 6) Funcţionarii şi 7) Superiorităţile, care
reprezintă titlurile capitolelor studiului său.
Scriind despre ţăranul român din Bucovina,
eruditul profesor preciza că acesta a suferit mult din
cauza războiului, căci „Austria, după obicei, a trimis în
luptă unde era mai greu un soldat care nu-i era scump
supt nici un raport şi de ale cărui însuşiri ca luptător
era sigură după atâtea şi atâtea încercări”1, dar, cu toate
acestea, asupra satelor „trădătoare” a căzut nemiloasă
urgia autorităţilor şi judecata colonelului Fischer, care,
„servită de nelipsiţii denuncianţi evrei, a suit atâta
lume în spânzurători pentru necredinţa faţă de
Împăratul odată îndumnezeit”2. Sunt amintite ororile
prin care a trecut populaţia Bucovinei sub ocupaţiile
succesive ale ruşilor, austriecilor şi ale ungurilor
„deprinşi a nu suferi nimic din ceea ce aminteşte viaţa
naţională deosebită a românilor, ei n-au cruţat nimic
pentru a umili şi păgubi pe «duşmanii ereditari»: a da
foc localităţilor pe care erau siliţi a le părăsi era pentru
dânşii o plăcere”3.
Acestor ţărani care îşi aşteptau copiii rămaşi prin
„funduri de Siberie” sau în „teribile lagăre de
prizonieri din Serbia”, prin decretul-lege iniţiat de
către I. Nistor, li se acordau suprafeţe de teren agricol
din cele expropriate. Iorga remarca faptul că ţăranilor
din zona de munte, „care trăiesc din cărăuşie şi mai
ales cu lucrul în fabrică, acelora deocamdată nu li se
poate da nimic şi ei simt o inferioritate, a cărei
1 Ibidem, nr. 206/19 septembrie 1919.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
262
conştiinţă ar trebui cumva îndulcită”1.
După Unire, ţăranii români, relevă Iorga,
constată că a venit ceasul lor: uşile autorităţilor le sunt
deschise, păsul lor este ascultat cu „frăţească iubire”,
în Palatul Ţării au intrare liberă; la Primărie, în
birourile diferitor servicii, graiul lor străluceşte pe
firmă, pot vorbi liber la judecătorii, iar tricolorul
flutură pretutindeni.
În secţiunea dedicată ţăranilor străini este atacată
problema colonizărilor efectuate de către autorităţile de
ocupaţie în detrimentul populaţiei româneşti
majoritare, ceea ce a avut ca efect, în unele zone,
asimilarea românilor, care şi-au uitat graiul, adesea
doar numele românesc al satelor ori numele de pe
crucile mormintelor din cimitire mai indică originea
românească a locuitorilor acelor aşezări, exemplificând
acest fenomen cu numele satelor Mălăieşti, Ilişuvca,
Pitiluvca, care vin de la antroponimele Mălaiu, Ilieş,
Pitilă. Considera Iorga că nu rutenii, buni doar pentru a
„împestriţa dreptul românilor în Bucovina”, nu
lipovenii „«ruşi vechi», fanatici, bărboşi şi beţivi, în
cămăşi şi cizme de mujici moscoviţi”, nu ungurii, nu
românii „ungureni” şi „morăşăni (din Maramureş)” au
fost în graţiile Austriei, ci „copiii favoriţi ai bătrânei [a
Austriei], care numai murind ne-a dat înapoi ce ne
răpise, sunt germanii regimului iosefin”. Cu toate
acestea, autorul concluzionează că „Într-o ţară unde
Austria a căutat să dea o nouă formă naţională, (...) cu
neputinţă de a fi oprit prea mult viitorul puternic al
dezvoltării naţionale, în sfârşit îngăduită, a elementului
1 Ibidem.
263
indigen”1.
În secţiunea dedicată învăţământului se vorbeşte
despre scopul acestuia în Bucovina de a forma, nu buni
cetăţeni, ci buni supuşi faţă de Austria. În învăţământ,
sublinia Iorga, „a lipsit acea solidaritate între toţi
factorii şcolii şi cărţii care face puterea marilor
civilizaţii populare, în adevăr moderne” şi cerea
învăţătorimii să aibă curajul să „înfrunte jertfa pentru
datorie şi suferinţa pentru ce întrece însăşi datoria”2.
Constată că odată cu instalarea noii administraţii,
unii universitari cernăuţeni se martirizau,
considerându-se izgoniţi, în dauna culturii bucovinene
în special. În realitate aceştia refuzaseră să depună
jurământul de credinţă faţă de noul Suveran şi în acest
fel nu mai puteau să mai rămâie.
Este subliniat faptul că austriecii au înfiinţat în
1875, la Cernăuţi, o universitate germană, în care
vedeau „un far luminos, care-şi va arunca razele până
departe în Orient şi, măcar, va putea impune părţilor
vecine ale României înapoiate spiritul german în
cugetare şi ştiinţă”3. Iorga remarcă faptul că guvernul
austriac nu şi-a putut atinge acest scop, dar arată că
nici noi nu am ştiut „să întărim Universitatea din Iaşi
în aşa chip, încât ea să poată lucra în sensul culturii
naţionale româneşti asupra Bucovinei”.
Capitolul despre muncitori îi prilejuieşte ocazia
să facă aprecieri asupra industriei bucovinene, care cu
câteva excepţii, aceasta se „mărgineşte la fierăstraie,
unde pentru truda cea grea se întrebuinţează populaţia
1 Ibidem, nr. 216/1 octombrie 1919.
2 Ibidem, nr. 222/8 octombrie 1919.
3 Ibidem, nr. 226/12 octombrie 1919.
264
rurală, iar pentru lucrul special, oameni aduşi de
aiurea...”1, că unele industrii vor dispărea, iar altele, în
noul sistem economic care apare în chip firesc, vor
răsări pline de viitor.
Despre capitaluri, consideră că o parte se vor
retrage odată cu situaţia politică dispărută, iar altele
vor veni când România întregită, a doua zi după marile
exproprieri agrare şi valorile de circulaţie pe care le
vor produce, va avea banul disponibil, în căutare de
afaceri rentabile”2.
Analiza făcută comerţului în Negustori
bucovineni, a scos în evidenţă faptul că Austria nu a
făcut Bucovinei o situaţie potrivită cu poziţia ei
geografică şi cu legăturile ei istorice, cu nevoile ei
actuale. „Nevoia de a ţine Bucovina asediată, isolată,
ca să-şi uite trecutul moldovenesc întrecea orice altă
consideraţie”3. Aceasta a fost cauza pentru care
ocupanţii nu au „întemeiat un oraş model, înfloritor,
activ, plin de viaţă şi iniţiativă ca să arate ce poate
ordinea de Stat austriacă, marea civilizaţie
administrativă...”4
În continuare este făcut un portret al
funcţionarului, omul austriac, cum îl numeşte Iorga,
care, indiferent de etnie, se circumscrie unui singur tip,
cel produs de către Austria, utilizatorul unui limbaj
funcţionăresc, provenit din limba germană, care este
departe de limba română. Asupra acestei
funcţionărimi, susţine Iorga, trebuie ca dominaţia
românească să introducă mari şi adânci schimbări;
1 Ibidem, nr. 224/10 octombrie 1919.
2 Ibidem, loc. cit.
3 Ibidem, nr. 225/11 octombrie 1919.
4 Ibidem, nr. 226/11 octombrie 1919.
265
funcţionarul trebuind să fie nu numai instrumentul
statului faţă de supuşi, ci mai ales „mijlocitorul cu
simţire al cetăţenilor faţă de stat”.
În ultima secţiune, Superiorităţile, trece în
revistă rolul boierimii, precizând totuşi că Bucovina şi-
a pierdut boierii la anexare, mai puţin pe Vasile Balş,
amintind apoi pe Eudoxiu (Doxachi) Hurmuzachi şi
generaţia de boieri cuprinsă de spiritul vienez, ca
urmare a educaţiei dobândită la Theresianum-ul
vienez.
Mişcarea pornită de Hurmuzăcheşti a dat la
iveală câţiva intelectuali, care au depus o muncă
remarcabilă pentru propăşirea spiritualităţii
bucovinene: poetul V. Bumbac, folcloristul Simion
Florea Marian, preotul Constantin Moraru, urmaţi de
George Popovici, Dumitru Onciul şi alţii. „Mişcarea n-
a continuat însă. Austria ştiuse să lucreze. Cei domoli
au fost satisfăcuţi, cei rebeli eliminaţi. Crasa atmosferă
materialistă a cuprins şi a distrus. Au resistat doar un
Iancu Nistor, un Gheorghe Tofan; câţiva tineri ai celei
mai noi generaţii au trăit mai mult prin relaţiile cu
noile curente din Regat (Grămadă, Grecu, Torouţiu,
Liţu, Rotică, Marmeliuc, Voevidca, talentaţii fii ai
părintelui Morariu)”1. Cu regret, remarcă faptul că
intelectualii nu au strâns rândurile, prea târziu, pentru o
acţiune comună şi că în „hâda luptă de injurii a
«democraţilor» contra «boierilor» şi «popilor», mai
rezervaţi şi mai cuviincioşi, ei n-au făcut front
separat”. Deşi unii au susţinut doctorate cu lucrări
valoroase, acestea fiind redactate în limba germană,
„n-au servit nici cauza naţională, nici educaţia
1 Ibidem, nr. 248/6 noiembrie 1919.
266
populară”.
În timp ce ruteanul Kozak, arăta Iorga, culegea
inscripţiile bucovinene comentându-le împotriva
noastră şi germanul Romstorfer scotocea cu hărnicie şi
pricepere ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare, portul
popular era lămurit de Kolbenhauer1, iar Friedwagner
2
strângea cântecele populare, şi arhitecţi vienezi stricau
farmecul bisericilor, intelectualii români abia reușeau
să întreţină o revistă literară, deşi exista o Casă
Naţională închinată culturii româneşti, cu o bibliotecă
închisă, dar nici un muzeu naţional, nici o sală de
spectacole proprie, nici o expoziţie de artă a poporului.
Pentru a înlătura această nedorită stare de lucruri,
profesorul reclamă acţiuni energice şi imediate: „A
sosit vremea ca intelectualii români să-şi facă datoria.
Mănăstirile strălucite îi cheamă pentru studii, satele
părăginite reclamă ajutorul lor. O presă românească
fără caracter de partid, o presă culturală şi populară e
cea dintâi dintre datorii”3.
Întregul studiu se doreşte o invitaţie directă la
schimbările majore de care avea nevoie Bucovina
imediat după Marea Unire.
Nicolae Iorga revine în Bucovina la 9 noiembrie
1924, când, la secţia din Cernăuţi a Ligii Culturale,
1 Este vorba despre Erich Kolbenheyer care a publicat la
Cernăuţi, în 1852, Motive ale industriei casnice de broderii din
Bucovina, iar în 1899, Die Hausindustrie şi apoi, la Viena, în
1913 Motive der hausindustriellen Stickerei in der Bukowina. 2 Mathias Friedwagner (1861-1940), profesor de filologie
romanică la Universitatea din Cernăuţi, membru corespondent al
Academiei Române, a publicat, în 1940, Rumänische Volkslieder
aus der Bukovina, Bd. 1, Liebeslieder. 3 Ibidem, nr. 248/6 noiembrie 1919.
267
ţine conferinţa Aportul Bucovinei la cultura
românească1.
Spiritualitatea bucovineană avea să recunoască
fără tăgadă importanta contribuţie a lui Iorga la
coagularea mişcării naţionale: „Noi bucovinenii
datorăm deosebită recunoştinţă acestui mare bărbat al
neamului nostru” – scria în 1911 G. Tofan, lui Liviu
Marian, cu ocazia pregătirii numărului special al
„Junimii literare” pe care îl voia consacrat lui N. Iorga
cu ocazia împlinirii vârstei de 40 de ani2.
Tofan îl prezintă în „Junimea literară” (1911) pe
N. Iorga ca fiind „adevăratul apostol al neamului
românesc”. „În condiţii de grea cumpănă s-a ridicat din
mijlocul românilor un om, un bărbat, despre care putini
specialişti aflaseră că ar fi un bun cercetător istoric.
Acest bărbat are un program şi este hotărât să-şi pună
uriaşa sa putere de muncă, vastele cunoştinţe, căldura
sufletului său şi dragostea minţii sale luminate într-u
realizarea acestui program. Şi acest program, unic
mântuitor se poate rezuma în cuvintele: există un
singur neam românesc care locuieşte în România
românilor, în Ungaria maghiarilor, în Bucovina
austriecilor, în Basarabia ruşilor, în Macedonia
turcilor. Mai presus de graniţele politice este unul şi
nedespărţit şi unul trebuie să rămână. Există numai o
cultură naţională care trebuie promovată cu toate
1 N. Iorga, Aportul Bucovinei la cultura românească,
Conferinţă ţinută la Cernăuţi în ziua de 9 noiembrie 1924, la Liga
Culturală, secţia Cernăuţi, Editura Librăriei „Marca Ţării”, 1925. 2 Apud Petre Rusşindilar, George Tofan – tribun al
românismului în Bucovina, Editura Hurmuzachi, Suceava, 1998,
p. 128.
268
puterile”1.
În aprilie 1919, se recunoştea deschis într-un
articol publicat în ziarul „Bucovina” că Iorga a avut o
influenţă hotărâtoare asupra moralului patrioţilor
bucovineni. „Crezul apostolului de la Vălenii de Munte
ne-a fost călăuză”, afirmau aceştia.
Fără doar şi poate, analizând diacronic
raporturile marelui istoric cu Bucovina, va trebui să ne
raliem aserţiunilor contemporanilor săi bucovineni şi
să afirmăm că Iorga a determinat într-un sens major
curentul naţionalist bucovinean într-o epocă destul de
largă pentru a pregăti şi aşeza pe baze solide momentul
de la 28 noiembrie 1918, când fosta provincie austriacă
îşi proclama Unirea cu Ţara. În orice caz, ideea lui
Iorga conform căreia graniţele neamului românesc sunt
acolo unde se termină spiritualitatea românească s-a
constituit în piatră de fundament a construcţiei
naţionale bucovinene şi nu numai.
1 G. Tofan, Noi şi ei, în „Junimea literară”, Cernăuţi, an
VIII, nr. 7-9/1911, p.111.
269
CUPRINS
Aspecte privind viaţa culturală în Bucovina
după anul 1900 …………………..………..……….5
Insula Şerpilor între trecut şi prezent……...109
Luptele politice din Bucovina între anii
1900 – 1914 …………………………….……….128
Din istoria industriei berii în România. Fabrici
de bere din Bucovina şi Basarabia…....................172
Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă................202
Documente inedite referitoare la Serbarea de la
Putna din 15/27 august 1871………….…………209
Nicolae Iorga şi naţionalismul românesc în
spaţiul ucovinean……………...………………..231