sudii prefezabilitate analiza multicriteriala avansata
DESCRIPTION
AnalizaTRANSCRIPT
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI A MEDIULUI
STUDII DE FEZABILITATE
NOTE DE CURS
Partea I-a și a II-a: note de curs - asist. univ. dr. ing. Marosy
Zoltán István
Partea a II-a si III-a: note de curs - prof. univ. dr. ing. Cornelia C.
Stoicescu
2010
2
PARTEA I - A
STUDII PRIVIND NECESITATEA UNEI INVESTIȚII
FEZABILITÁTE s. f. (Franțuzism) Însușirea de a fi fezabil; caracter
realizabil al unui lucru. – Din fr. faisabilité.
Sursa: DEX '98
Def: Analiza complexa, premergatoare deciziei de investitii, avand
drept scop stabilirea oportunitatii si eficientei dezvoltarii unei subramuri
sau realizarii unor obiective de investitii.
Pe piața de produse un factor important pentru a crește veniturile
este realizarea de produse noi. Aceste produse noi sunt realizate ori cu
tehnologia avută în dotare ori prin achiziționarea unor dispozitive și
tehnologii noi. Implementarea unei tehnologii noi sau al unui flux
tehnologic necesită investiții importante. Implementarea unei tehnologii
noi se face în mai multe etape, în cadrul cărora contribuţia diferitelor
departamente este, pe rând, de maximă importanţă.
Detectarea unei noi nevoi, exprimată de piaţă, îi revine marketingului.
Prin determinarea cererii pieţei, marketingul stabileşte implicit şi
specificaţiile produsului nou cerut. Acestea nu pot fi întotdeauna
acoperite de posibilităţile întreprinderii. De asemenea, specificaţiilor
cerute de piaţă li se pot alătura altele, conexe, care stau în puterea
întreprinderii de a le realiza şi pe care piaţa nu le solicită încă. În ambele
cazuri serviciului de dezvoltare îi revine sarcina ca, pornind de la
constatările marketingului şi în colaborare cu aceasta să contureze exact
tabloul specificaţiilor noului produs. Specificaţiile se stabilesc orientativ,
urmând ca în etapele ulterioare, odată cu dezvoltarea proiectului, să se
stabilească exact cum va arăta şi ce va face noul produs.
3
În final toate aceste studii sunt folosite pentru a începe un proiect
amplu privind retehnologizarea intreprinderii. Indicii economici sunt
studiați împreună cu cei tehnologici pentru a crea un cadru cât mai
coerent pentru investiții de durată care să aducă o creștere durabilă a
veniturilor. În prima etapă se analizează necesitatea investiției, din punct
de vedere tehnologic, apoi se face o analiză pre-investiționară (pre-
fezabilitate) și în final o analiză complexă (studiul concret de fezabilitate).
A. TEHNICI PRIVIND EVALUAREA DEZVOLTĂRII
TEHNOLOGICE
1. Tehnica brainstorming
Este cunoscută şi sub alte denumiri: „Cascada ideilor”, „Asaltul
creierului”, „Metoda OSBORN”. Este poate cea mai răspândită dintre
tehnici, atât datorită faptului că este folosită încă din 1938 dar mai ales
datorită faptului că, în extrem de multe cazuri, a deschis drumul
succesului. Metoda a fost propusa de Alex. F. OSBORN, prorectorul
Universităţii din Buffalo USA, având ca inspiraţie o metodă folosită acum
400 de ani în India şi denumită „Prai-Barshana”.
Se cunoaşte că etapele procesului creativ sunt:
• Pregătirea, care constă în:
− sesizarea problemei;
− definirea problemei cu analiza datelor semnificative.
• Găsirea ideii, care constă în:
− producerea de idei noi, de găsire a unor noi piste;
− alegerea ideilor cu şanse de realizare.
• Găsirea soluţiei, care constă în:
− evaluarea soluţiilor apte aplicării;
− decizia finală.
4
Tehnica BRAINSTORMING este o tehnică de grup utilizată în
subetapa producerii de idei noi, de găsire a unor noi piste. Deci pentru a
putea fi folosită această tehnică, trebuie ca subetapele sesizării
problemei şi de definire a acesteia, cu analiza datelor semnificative, să fi
fost parcurse. Tema pentru un grup de BRAINSTORMING – poate fi un
obiect, o metoda, un mesaj publicitar etc. Aceasta tehnica nu este
recomandabila pentru probleme de tipul deciziei.
Principiile metodei sunt:
• Cantitatea poate genera calitate. Dat fiind faptul că într-o şedinţă
sunt emise un mare număr de idei (între 30 şi 200), există de cele mai
multe ori şansa ca ideea care va duce la rezolvare sa fie printre cele
emise.
• Critica sau evaluarea nu este admisă în timpul şedinţei. Acestei
cerinţe imperative şi poate cea mai importantă, i se mai spune şi
„amânarea judecăţii”. Datorită acestui fapt varietatea de idei creşte, ca şi
neconvenţionalitatea lor. Este de asemenea foarte important ca şi
autocenzura fiecărui membru să fie cât mai redusă. Frica de ridicol
trebuie complet înlăturată.
• În grup se creează efectul de „reacţie în lanţ”. O idee a unui
participant (chiar daca este ridicolă, absurdă, total nepractică, fantezistă
etc.), prin procedeul asocierii (sau prin alt procedeu de creaţie)
generează o alta idee altui participant sau chiar celui ce a emis-o ş.a.m.d.
Astfel se ajunge, de cele mai multe ori, la idei cu adevărat valoroase,
care singure sau prin combinare cu altele duc la rezolvarea creatoare a
problemei luata în discuţie.
Grupul este constituit din 3 până la 10 membri. Numărul optim este
5 sau 6 membri. Grupul poate cuprinde numai membri permanenţi sau
membri permanenţi (două treimi) plus membri invitaţi (o treime), care
sunt adecvați temei alese (aceasta în cazul când problemele de rezolvat
sunt de amploare). Alta posibilitate este ca la o a doua şedinţă toţi
5
membri să fie noi. Membrii grupului pot fi persoane cu specialităţi
apropiate, dar pot fi şi persoane cu profesii diferite.
Înaintea şedinţei de Brainstorming se stabileşte un lider şi unul sau
doi secretari (şi aceştia participă însă la emiterea de idei, ca şi ceilalţi
membri), aleşi prin opţiunea membrilor grupului. Ideile emise trebuie sa
fie exprimate destul de concis. Ele sunt numerotate şi notate (de către
secretar) imediat după momentul emiterii fără nominalizarea autorului.
Este bine ca înregistrarea ideilor să fie expeditivă, pentru a se face faţă
emiterii mai multor idei într-un interval scurt de timp (în acest sens este
utilă folosirea unui dictafon). Dacă grupul este constituit din mai mulţi
membri, un secretar notează ideile având numere impare, iar celalalt
cele cu numere pare.
Liderul conduce şedinţa, trebuind sa fie o persoana cu multă
experienţă în domeniul creaţiei şi a tehnicilor ei. Principalul sau rol este
să asigure „productivitatea” emiterii de idei, adică un număr mare de idei
emise într-un timp scurt. În acest scop el trebuie să ştie să scoată grupul
din momentele de „stagnare”. Nu este indicat ca liderul să canalizeze
grupul conform propriilor opinii sau să aibă un rol dominator. Varietatea
ideilor este un factor important în cadrul acestei tehnici, iar atunci când
se realizează emiterea de idei în „lanţ”, aceasta trebuie lăsată până când
se opreşte de la sine.
Ulterior, liderul, împreuna cu responsabilul de proiect (dacă această
persoana nu este chiar liderul), procedează la o prima triere a ideilor, la
o grupare şi/sau combinare a lor. Dacă se considera necesar, se mai
organizează încă o şedinţă.
Timpul afectat unei şedinţe este de aproximativ 30 de minute şi de
maximum 45 de minute pentru probleme mai vaste, cu o scurta pauză la
jumătatea şedinţei. Dacă se ia pauză, în timpul acesteia nu trebuie
discutată problema care constituie tema şedinţei de Brainstorming.
6
Statisticile au arătat că dintre ideile obţinute prin tehnica
BRAINSTORMING, 20% sunt aplicabile iar cca 4% sunt de o certă
valoare. Bineînţeles că ideile obţinute prin această tehnică trebuie
prelucrate, filtrate, combinate, modificate pentru a deveni şi mai bune.
2. Grupul de sinectică – metoda Gordon
Este numită astfel după cel care a promovat-o: cercetătorul William
J. Gordon de la Universitatea Harvard din SUA. Este o metodă care a
fost experimentată cu succes timp de 15 ani de firme americane cu
renume: IBM, General Motors, General Electric, Gillet etc.
Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming,
fiind alcătuit din 5-7 membri, conduşi de un lider experimentat. Uneori,
rolul liderului poate fi îndeplinit prin rotaţie de fiecare membru al grupului.
El trebuie să fie un animator dinamic şi mobilizator, căutând să solicite la
maximum, atât pe participanţi, cât şi pe expert. Expertul este o persoană
indispensabilă grupului, prin capacităţile sale, atât profesionale, cât şi de
selecţie şi orientare a activităţii în cadrul grupului.
Participanţii trebuie să fie selectaţi cu grijă, din rândul specialiştilor
care au tangenţă cu problema pusă în discuţie.
Pe scurt, liderul serveşte interesele grupului, expertul este
reprezentantul problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de
rezolvat luând în considerare opiniile expertului.
Pierre Lebel distinge patru variante de sinectică:
a) Analogia directă – constă în aplicarea elementelor unei situaţii la
o altă situaţie, care poate fi distinctă de prima. Exemple:
- aplicarea în România a unor soluţii adoptate în Franţa;
- aplicarea asupra terenurilor sărace a metodelor de cultură aplicate
în deşert;
- aplicarea în domeniul electrocasnic a rezultatelor obţinute în
astronautică.
7
b) Analogia personală - constă în a atribui unui produs supus
proiectării sau reproiectării elementele caracteristice aflate în viziunea
satisfacerii majorităţii persoanelor. De aceea această metodă oferă o
varietate de rezultate între care este dificil de stabilit o coerenţă.
c) Analogia simbolică – caută să apropie unui produs sau unei
caracteristici a acestuia, o imagine simbolică. De exemplu, o fiabilitate
bună a unui produs ar putea fi reprezentată printr-o rocă de granit, printr-
o piramidă din Egipt, printr-un ocean etc.
d) Analogia magică – porneşte de la premisa faptului că problema
(produsul, serviciul) este deja reglată, ceea ce permite să iasă în
evidenţă toate schimbările intervenite în raport cu situaţia de plecare.
Metoda solicită o experienţă considerabilă, atât profesională, cât şi
pedagogică.
Oricare ar fi varianta adoptată, sinectica se desfăşoară după
următoarele etape:
- etapa de formulare şi înţelegere a problemei;
- etapa detaşării de problemă, în care se adoptă una din variantele
de mai sus;
- etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor, ţinându-
se cont în acest sens, nu numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile
sociale şi ecologice.
Din punctul de vedere al randamentului ideilor noi este mult mai
eficient decât metoda brainstorming. Tehnica este folosită într-un cerc
mai restrâns și vizează aplicarea mai exactă a ideilor provenite dintr-o
analiză de marketing sau pe alte căi. Poate fi considerată și o metodă de
analiză și selectare a ideilor dintr-o ședință de brainstorming.
3. Tehnica analizei matriceale simple
Este o soluție analitică a metodei Gordon. Tehnica susține într-un
mod logic anumite variante și se pot selecta idei pertinente. Analiza
8
matriceală poate fi folosită cu succes cu ajutorul unui program de
calculator unde se introduc toate ideile provenite dintr-o ședință de
brainstorming.
Este o soluție ideală pentru a găsi noi produse și noi variațiuni ai
unei tehnologii mai vechi – pentru un minim de preț. Analiza constă în
înscrierea într-o matrice a tuturor variantelor unui element al produsului
în corelare cu toate variantele unui alt element al aceluiaşi produs. În
completarea unei astfel de matrice pot interveni următoarele situaţii:
- soluţii imposibile din punct de vedere tehnologic, se notează cu (-);
- soluţie deja existentă şi folosită de firme concurente, se notează cu
(0);
- soluţii care nu prezintă o seriozitate în domeniu (x);
- soluţii posibil de realizat și care merită a fi puse în dicuție (u, v, y,
z).
Var. 1 Var. 2
A B C D E
1 2 3 4 5
- 0 x - 0
x - 0 - x
0 v z 0 x
y u 0 - -
0 - w - x
Matricea unor tipuri de rezultate
Această metodă are o aplicație limitată doar la două set-uri de intrări
și este folosită pentru decizii mici și medii. De obicei este necesară o
analiză detaliată a rezultatelor pentru a putea decide direcția viitoare. În
general metoda poate fi subiectivă în ce privește alegerea soluțiilor și
necesită cunoștințe tehnice și economice.
4. Tehnica analizei morfologice
Este cunoscută şi sub denumirea: „Metoda morfologică”, „Analiza
ZWICHY”, „Metoda matricelor morfologice”. Este o tehnică care pretinde
o viziune amplă asupra unor proiecte și necesită cunoștințe în domeniul
9
în care se face analiza. Este o extensie a metodei matriceale și este
folosită cu succes în marile companii din SUA.
Metoda a fost elaborată (şi aplicată – timp de 42 ani – la foarte
multe descoperiri) de către profesorul F. ZWICHY, specialist în
astrofizică la Institutul Tehnologic California S.U.A. şi astronom al
staţiunii de vârf de pe muntele Palomar.
Această tehnică se foloseşte după etapa de adunare a ideilor prin
tehnicile de tip brainstorming sau metoda Gordon. Prin analiza
morfologică se pot alege soluţii pertinente asupra temei alese, dar numai
după ce au fost descrise toate cerinţele viitoarei soluţii. Prin cerinţă se
înţelege funcţie, atribut, parametru, criteriu, etc. În concluzie finalul
acestei metode poate fi un nou produs, o reclamă comercială, o variantă
nouă de design industrial, etc.
Având în vedere metoda ea poate fi considerată o tehnică
individuală, urmând ca deciziile finale să se facă de cei avizați în
domeniu. Este o etapă intermediară de analiză și control a ideilor,
aranjând ideile cele mai bune într-o ordine anume. Această metodă nu
dă un final calitativ, de comparare, ci numai o analiză teoretică asupra
variantelor posibile. Este o tehnică ideală pentru inovare și găsirea
soluțiilor care nu au fost observate inițial.
Principiul metodei este să se descrie analitic şi în mod sistematic,
toate soluţiile problemei, după care dintre ele să se aleagă cea mai bună.
Când există două sau mai multe variante de soluţii fără a mai exista
criterii de departajare, alegerea se face prin alte metode specifice.
Pentru descrierea efectivă a rezultatelor se utilizează proceduri
combinatorice, care asociază fiecare cu fiecare cerinţă obligatorie a
soluţiei. Descrierea dă naştere aşa numitului tabel morfologic sau
diagramă ZWICHY.
Analiza morfologică se desfăşoară în următoarele etape:
10
1. se stabilesc toate cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească
soluţia problemei reprezentând baza de plecare pentru analiza
combinațiilor;
2. se inventariază variantele posibile de realizare sau modalităţile în
care fiecare cerinţă poate fi îndeplinită și se numerotează de la A la X,
sau de la 1 la 30, etc;
3. se descriu combinatoric toate variantele posibile alcătuindu-se un
tabel morfologic;
4. se procedează la descrierea „în clar” a variantelor, obţinute
conform combinaţiilor matriceale din tabel;
5. se procedează la o primă eliminare de soluţii: se elimină soluţiile
banale cum ar fi cele cunoscute;
6. se procedează la o a doua eliminare de soluţii: se elimină soluţiile
incompatibile, absurde, dezavantajoase etc.;
7. dintre soluţiile rămase, se aleg cele care prezintă un răspuns
adecvat situației tehnologice actuale, pornind de la cerințele exprimate la
punctul 1.
Diagrama morfologică ZWICHY
Soluţiile finale reies cu claritate din înscrierea într-o diagramă
tridimensională a variantelor posibile pentru fiecare element caracteristic
Cu geam
Metalic
Fibră sticlă
Plastic
Principiul de montare (A-D)
Ele
men
tul
de
stru
ctu
ră f
un
cţio
na
lă (
1-4
)
Material
1.C.I Cu ușă
Fără ușă
Cu sertare
În p
eret
e
Pe p
eret
e
Cu
stru
ctură
met
alică
Pe r
oti
Lemn
11
al produsului sau al problemei analizate. De exemplu, crearea unui
suport pentru scule cu respectarea unor dimensiuni ar putea fi analizat
din punct de vedere al materialului, al principiului de prindere şi al
elementelor de structură funcţionale.
Specialiştii compară această diagramă tridimensională cu un fişier
cu sertare deschise în toate cele trei direcţii. Conţinutul fiecărui sertar se
defineşte printr-una din variantele celor trei elemente caracteristice ale
produsului (de exemplu: cubul 1.C.I corespunde unui sertar în care se
află o soluție a acestei probleme reprezentând – un suport pentru scule
din plastic, cu ușă și susținut de o structură metalică).
În exemplul prezentat, nr. total de variante care s-ar putea obţine
este 64 (4x4x4), iar printr-o analiză mai aprofundată a fiecărui element
acesta poate să crească. Unele variante pot fi deja inventate şi puse în
aplicare, altele pot conduce la soluţii total nepractice, iar altele la soluţii
cu totul ieşite din comun, care pot fi implementate cu succes.
Rezultatele alese sunt cele mai bune și prezintă tot atâtea soluții
practice și noi pentru întrebarea inițială.
5. Tehnica PINDAR
Denumirea „PINDAR” – exploatându-se rezonanţa numelui poetului
liric grec, născut la Cynoscephales, care a trăit între anii 518 şi 438 î.e.n.
– provine de la: Prospect of INdependent Decisions ARea.
Această tehnică reprezintă o combinare reuşită a analizei
morfologice, fiind o analiză cantitativă și mai puțin calitativă, cu analiza
criterială bazată pe o ierarhizare a variantelor, pornind de la criterii mai
concrete. De fapt tehnica PINDAR înlătură şi unele dintre dezavantajele
analizei morfologice. Ea este uşor de însuşit deoarece foloseşte un
aparat matematic extrem de simplu, chiar intuitiv şi deci nu necesită
neapărat utilizarea calculatorului dacă problemele sunt mai ușoare. În
cazul unor analize mai laborioase se pot crea sisteme computerizate. În
12
consecinţă este comodă și accesibilă şi celor cu alte specializări decât
cele tehnice. În plus este rapidă şi are un grad de fineţe remarcabil.
Noutatea derivă din faptul că această tehnică utilizează evaluări cu
note de la 1 la 10 a criteriilor după care se aleg anumite variante. Analiza
se face în mai multe trepte și se fac selecții ale celor mai bune soluții
practice.
Tehnica PINDAR presupune parcurgerea a 5 etape:
Etapa 1. Identificarea tuturor cerinţelor (parametri, funcţii) şi apoi,
pentru fiecare cerinţă în parte, stabilirea în mod exhaustiv a variantelor
posibile de realizare a cerinţei respective;
Etapa 2. Adoptarea criteriilor de evaluare;
Etapa 3. Stabilirea ponderii fiecărui criteriu de evaluare, prin
atribuirea unei note (de la 1 la 10). Nu contează dacă aceeaşi notă a fost
atribuită mai multor criterii de evaluare. Se calculează şi suma tuturor
acestor note pentru fiecare criteriu, pe care îl notăm cu Σ;
Etapa 4. Analiza cerinţelor prin prisma criteriilor de evaluare.
Fiecărei cerinţe i se atribuie o notă (de la 1 la 10). Se adună notele unei
cerințe față de criterii. Apoi se acordă o notă calculată astfel: se
înmulţeşte nota cerinţei cu nota criteriului, iar rezultatul se împarte la Σ;
Etapa 5. După efectuarea calculelor se elimină cerinţa care a
obţinut nota cea mai mică. Dacă două sau chiar mai multe cerinţe au
obţinut aceeaşi notă minimă, aceste cerinţe se elimină;
Etapa 6. După ce se analizează toate cerinţele, se procedează
la o nouă rafinare, prin păstrarea în continuare doar a primelor variante
de realizare concretă, utilizându-se o medie a mediilor (a câte două sau
chiar mai multe analize).
Etapa 7. Identificarea primelor soluţii (două sau, dacă este
posibil, mai multe), făcând-se o medie aritmetică a mediei mediilor (din
primele două runde de lucru). Se face selecţia finală, care poate consta
în eliminarea soluţiilor incompatibile însă pot exista şi alte criterii pentru
13
selecţia finală. De obicei primele trei variante se consideră cele mai bune
și se continuă selectarea într-un cadru mai restrâns unde se cer păreri
de la mai mulți specialiști în domeniu.
Ca un exemplu pentru tehnica PINDAR este analiza modului în care
se poate contrui o nouă trusă de scule pentru electricieni.
În etapa 1 se observă că în urma unei analize de marketing s-a
evidențiat că majoritatea specialiștilor doresc o trusă ușoară, cu mai
multe sertare, siguranță în transport, funcțională și cu un aspect modern.
Variantele de producție sunt: cutii din plastic subțire cu structură de fibră
de sticlă (CP–FS), cutii din plastic dur cu mânere groase (PD-MG),
rucsac cu fermoar cu multe buzunare (RF-MB) și trusă de lemn cu
multiple sertare (TL-MS).
În etapa 2, criteriile de bază pentru evaluare se notează în felul
următor:
Nr. Crt. Criterii de evaluare Simbol
1 Originalitatea Produsului OP
2 Concordanta cu Scopul definit CS
3 Simplitate Constructivă SC
4 Aspectul Adecvat AA
5 Functionalitatea Produsului FP
În etapa 3 se analizează importanța fiecărui criteriu și se notează de
la 1 la 10 acest lucru pentru a avea un aspect cantitativ:
Nr. Crt. Criterii de evaluare Simbol Nota criteriului
1 Originalitatea Produsului OP 8
2 Concordanta cu Scopul definit CS 7
3 Simplitate Constructivă SC 6
4 Aspectul Adecvat AA 5
5 Functionalitatea Produsului FP 10
Suma notelor (SN) 36
14
Etapa 4 începe prin construirea unui tabel în care se notează
fiecare cerință pe coloană și apoi se analizează în funcție de criteriile
propuse la etapa 3. Se notează de la 1 la 10 fiecare cerință și se
notează în tabel:
Nota cerințelor pentru fiecare criteriu Varianta
OP CS SC AA FP
CP–FS 10 9 7 9 10
PD-MG 9 10 9 10 10
RF-MB 7 8 5 7 5
TL-MS 4 7 8 4 7
Tot la această etapă se calculează ierarhia valorică a rezultatelor
prin înmulțirea notei cerinței cu nota atribuită criteriilor. Se După aceasta
se notează în dreptul fiecărei cerințe valoarea finală redusă cu suma
notelor:
Nota cerintei x Nota criteriului Criteriu
Variantă OP=8 CS=7 SC=6 AA=5 FP=10
SUM SUM / SN
CP–FS 80 63 42 45 100 330 9,16
PD-MG 72 10 54 50 100 286 7,94
RF-MB 56 56 30 35 50 227 6,30
TL-MS 32 49 48 20 70 219 6,08
Conform acestui tabel se elimină varianta în care se construiește o
trusă din lemn, chiar dacă este simplu și destul de funcțional. Rămân în
concurență primele trei. În principiu după această etapă se face o nouă
rundă în care se analizează fiecare parte a trusei separat (de exemplu la
CP-FS se analizează separat CP și FS folosind criterii diferite). În
general analiza poate continua cu subramuri ai acestei metode dar
necesită cunoștințe tehnice.
15
6. Analiza multi-criterială avansată
Tehnica PINDAR este un instrument extrem de eficient. Singurul
dezavantaj este faptul că există o anumită limită de criterii și cerințe care
pot fi studiate. Analiza multi-criterială se poate utiliza cu rezultate de
excepţie la evaluarea comparativă a mai multor variante tehnologice şi
dacă se impune, la selecţionarea, pe baza evaluării, a variantei celei mai
bune (varianta optimă); la punerea în ordine valorică, prin prisma unor
criterii, a mai multor variante ale aceleiaşi realizări; la compararea uneia
sau mai multor variante proprii cu variante existente ale unui produs,
obiect, metodă etc.
Este interesant de observat că acest tip de analiză poate servi foarte
bine la obţinerea a tot felul de clasamente cu subiecţi din acelaşi
domeniu sau din domenii diferite de activitate, contemporani sau nu, în
care subiectivismul este înlăturat în mare măsură.
Se poate face, de exemplu, un clasament unic al celor mai mari şi
prolifici creatori din lume sau numai dintr-o ţară, indiferent de domeniul în
care aceştia au creat.
De asemenea, se poate stabili ştiinţific care variantă de angajare
este mai bună pentru o persoană, atunci când acesta are la îndemână
mai mult de o variantă. Exemplele pot continua oricât.
Este foarte important faptul că analiza multi-criterială este, în raport
cu criteriile alese, o analiză care dă – în proporţie foarte mare – un
caracter obiectiv rezultatelor ei. Aceasta din următoarele motive:
• ordinea criteriilor se stabileşte comparând fiecare 2 criterii între
ele;
• se ţine cont, printr-o exprimare matematică simplă, că poziţia
relativă a două criterii poate cunoaşte doar 3 situaţii: un criteriu este mai
important decât celălalt, un criteriu este la fel de important ca celălalt şi
un criteriu este mai puţin important decât celălalt;
16
• când se analizează comparativ diversele variante, analiza se face
separat, prin prisma fiecărui criteriu.
Analiza multi-criterială constă în 5 etape:
a. Stabilirea criteriilor
Un criteriu este un punct de vedere clar şi bine definit al
specialistului în domeniu, prin care acesta (singur sau în echipă)
delimitează, individualizează, defineşte anumite proprietăţi, însuşiri,
caracteristici ce se impun obiectului analizei.
Trebuie găsite criteriile mai importante (care bineînţeles sunt mai
multe – din această cauză analiza este frecvent denumită multicriterială),
care pot duce la o caracterizare pertinentă, fără ambiguităţi. Se
recomandă ca alegerea criteriilor unei analize multicriteriale să se facă în
una sau două şedinţe de BRAINSTORMING, urmate de o analiză
morfologică. Acest lucru înseamnă că cei care operează cu aceste
tehnici să fie bine pregătiți.
b. Determinarea ponderii fiecărui criteriu
Această determinare este finalizată prin calcularea unor aşa numiţi
coeficienţi de pondere. Ponderea criteriilor se stabileşte pe o grilă cu 3
valori.
Se alcătuieşte un tabel pătratic, având atât pe linii cât şi pe coloane,
criteriile respective în număr de Ncrt. În acest tabel se compară fiecare
criteriu cu fiecare, făcându-se pe rând intrarea pe la fiecare linie şi
ieşirea pe la o fiecare coloană.
Când criteriul de pe o linie, comparat cu criteriul de pe o coloană:
• este mai important, se atribuie valoarea 1;
• este la fel de important, se atribuie valoare 1/2 = 0,5;
• este mai puţin important, se atribuie valoarea 0.
Pe diagonala principală a tabloului pătratic al criteriilor sunt
conţinute numai valori de 1/2, deoarece un criteriu nu poate fi nici mai
important nici mai puţin important decât el însuşi. Suma tuturor punctelor
17
dintr-un asemenea tabel este întotdeauna egală cu jumătate din pătratul
numărului de criterii.
Se însumează, pe linie, punctele fiecărui criteriu, stabilindu-i-se
astfel nivelul (locul clasării) în raport cu celelalte. Valoarea nivelului
coincide deci cu locul ocupat în clasamentul criteriilor. Dacă două (sau
mai multe) criterii obţin acelaşi număr de puncte, nivelul va avea ca
valoare semisuma (sau dacă sunt mai multe, media aritmetică) locurilor
(succesive) respectivelor criterii în clasamentul criteriilor; deci nivelul
poate fi şi o fracţie zecimală. La primul nivel (pe prima poziţie) se va
situa criteriul care a obţinut cel mai mare număr de puncte. La ultimul
nivel (pe ultima poziţie) se va situa criteriul care a obţinut cel mai mic
număr de puncte.
Coeficienţii de pondere (γi) se pot calcula cu diferite formule. De
exemplu, formula FRISCO (formulă empirică dată de un renumit grup de
creaţie din San Francisco – S.U.A.), a fost recunoscută pe plan mondial
ca fiind cea mai performantă şi care este mult folosită:
0,5
2
ii
crtm
p p m
Np
γ+ ∆ + +
=
−∆ +
în care:
- pi - este suma punctelor obţinute (pe linie) de elementul luat în
calcul;
- ∆p - diferenţa dintre punctajul elementului luat în calcul şi punctajul
elementului de la ultimul nivel; dacă elementul luat în calcul este
chiar cel situat pe ultimul nivel, ∆p rezultă cu valoarea 0;
- m - numărul criteriilor surclasate (depăşite din punct de vedere al
punctajului) de către criteriul luat în calcul;
- Ncrt - numărul de criterii considerat;
- ∆pm - diferenţa dintre punctajul elementului luat în calcul şi
punctajul primului element (rezultând o valoare negativă); dacă
18
elementul luat în calcul este situat pe primul nivel, ∆pm rezultă cu
valoarea 0.
c. Identificarea tuturor variantelor
Prin variante se înţeleg subiecţi, produse, obiecte, soluţii realiste
care răspund aceluiaşi scop, utilizări, calculaţii etc.
d. Acordarea unei note N
Nota trebuie să fie un număr întreg (maximum nota 10). Ea este
denumită şi notă de importanţă sau notă de contribuţie la un criteriu.
Nota se acordă fiecărei variante, conform fiecărui criteriu. Adică se
analizează pe rând câte o variantă, prin prisma fiecărui criteriu, până
când se epuizează toate variantele.
e. Calcularea produselor dintre notele N şi coeficienţii de
pondere
Acest calcul se efectuează într-un tabel denumit matricea
consecinţelor. În final se calculează şi sumele acestor produse; sumele
(valori de obicei unice, asociate fiecărei variante) vor stabili clasamentul
final. Pe primul loc se va situa varianta având valoarea sumei cea mai
mare. Dacă valorile sumelor rezultă apropiate, înseamnă că variantele
respective asigură performanţe apropiate.
Exemplu de calcul
Putem considera ca exemplu alegerea unui design performant al
unui produs, în funcție de necesitățile economice, tehnice și artistice. În
urma tehnicii PINDAR au rezultat mai multe variante de aranjare a unor
forme care se pot corela și asocia împreună cu materialul dorit și un
design performant. Datorită faptului că au avut un punctaj final apropiat
nu se poate desemna care este cel mai adecvat.
a. Se supun la analiză urmatoarele variante finale:
1. Cristal cu gât Lung și Dop de Cristal;
19
2. Siclă Colorată în Formă de Statuie;
3. Cristal cu gât Lung și Dop de Plastic;
4. Cristal cu gât Scurt și Dop de Cristal;
5. Cristal Colorat cu Dop de Sticlă;
b. Criteriile de evaluare sunt:
1. Originalitate în Design (OD);
2. Simplitate și ușurință în folosire (SU);
3. Impactul Artistic - dacă apare ca brand de piață (IA);
4. Ușurința de a Asocia produsul cu standard-ul producătorului (UA);
5. Măsura în care atrage Atenția în vitrină (MA).
În faza următoare se trece la calculul matriceal al punctelor și nivelelor
după care se face calculul ponderilor. c. Calculul ponderii criteriilor:
1
4 (4 1,5) 4 0,5 114,4
5 2,502
γ+ − + +
= = =
− +
- care este criteriul IA;
2
3 (3 1,5) 3 0,5 82
5 1,5 2,5(3 4,5)2
γ+ − + +
= = =+
− − +
- care este criteriul MA;
3
2,5 (2,5 1,5) 2 0,5 61,33
5 2 2,5(2,5 4,5)2
γ+ − + +
= = =+
− − +
- care este criteriul OD;
4,5
1,5 (1,5 1,5) 0 0,5 20,36
5 3 2,5(1,5 4,5)2
γ+ − + +
= = =+
− − +
- criteriile SU și UA;
OD SU IA UA MA Puncte (pi)
Nivel (i)
Pondere (γi)
OD 1/2 1 0 1/2 1/2 2,5 3 1,33 SU 0 1/2 0 1 0 1,5 4,5 0,36 IA 1 1 1/2 1 1/2 4 1 4,4 UA 1/2 0 0 1/2 1/2 1,5 4,5 0,36 MA 1/2 1 1/2 1/2 1/2 3 2 2
20
d. Notele variantelor conform criteriilor luate în calcul
Var 1 Var 2 Var 3 Var 4 Var 5 Criteriul N1 N2 N3 N4 N5
OD 10 7 8 10 9 SU 10 6 8 9 7 IA 9 5 7 10 8 UA 8 7 7 10 9 MA 10 5 8 10 10
e. Analiza finală folosind și coeficientul de importanță
Var 1 Var 2 Var 3 Var 4 Var 5 Criteriul Pondere N1 N1xp1 N2 N2xp2 N3 N3xp3 N4 N4xp4 N5 N5xp5
OD 1,33 10 13,3 7 9,31 8 10,64 10 13,3 9 11,97 SU 0,36 10 3,6 6 1,29 8 2,88 9 3,24 7 2,52 IA 4,4 9 39,6 5 22 7 30,8 10 44 8 35,2 UA 0,36 8 2,88 7 2,52 7 2,52 10 3,6 9 3,24 MA 2 10 20 5 10 8 16 10 20 10 20
Clas. Final 79,38 45,12 62,84 84,14 72,93
Clasamentul final este:
1. Locul I - cu un punctaj de 84,14 - se acordă produsului care prezintă
caracteristicile: Cristal cu gât Scurt și Dop de Cristal;
2. Locul II - cu un punctaj de 79,38 - se acordă produsului care prezintă
caracteristicile: Cristal cu gât Lung și Dop de Cristal;
3. Locul III - cu un punctaj de 72,93 - se acordă produsului care
prezintă caracteristicile: Cristal Colorat cu Dop de Sticlă.
În general se iau în considerare primele trei clasamente pentru
deciziile finale. În marea majoritate a cazurilor punctajele primelor
clasate sunt destul de apropiate, din această cauză decizia finală revine
conducătorului de proiect, directorului de program sau altor foruri
superioare adecvate. Dacă este vorba de aplicarea unor tehnologii sau
decizia de achiziționare a unui produs nou și costisitor este nevoie să se
ceară părerea unor persoane specializate.
7. Tehnica DELPHI
Mai este denumită şi: „consultare DELPHI”, „studiu DELPHI”.
DELPHI (sau DELPHES) a fost denumirea unui oraş din Grecia antică,
21
vestit prin templul – închinat zeului APOLLO – pe frontispiciul căruia se
afla inscripţia „Păstrează măsura” (maximă a lui CLEOBUL din LINDOS,
unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, ce a trăit în secolul al VI-
lea î.e.n.). În acest templu preoteasa PYTHIA, denumită şi „Oracolul din
DELPHI”, a dat, în numele lui APOLLO, faimoasele ei oracole (profeţii,
preziceri, predicţii). Numele PYTHIA a devenit astfel un nume generic.
În anii 1964-1965, O. HELMER, de la trustul Rand Corporation din
Santa Monica, California, S.U.A., a pus la punct această metodă. Ea a
apărut ca o alternativă mai bună la „metoda comitetului”, care
presupunea discuţii, în mai multe runde, pentru alegerea unei soluţii. S-a
observat că cei cu talent oratoric, cei cu o reputaţie ştiinţifică deosebită
etc., reuşeau să-ţi impună opinia, chiar dacă existau soluţii mai bune.
Există şi reţinerea, pe care o are aproape oricine, în a recunoaşte că de
la o rundă la alta şi-ai schimbat punctul anterior de vedere şi că ai
preluat un altul. În plus, asemenea comitete sunt înclinate să adopte
„tendinţele la modă”, chiar şi când există alternative mai bune.
Tehnica DELPHI este folosită în principal în două direcţii:
1. pentru a alege una, respectiv câteva ipoteze, propuneri, soluţii,
variante de obiecte etc. (ordonate valoric), dintr-un şir preexistent,
obţinut printr-o altă metodă de creaţie de grup sau individuală (de
exemplu metoda multi-criterială);
2. pentru prognoze pe termen mai îndelungat (s-a observat că
pentru prognoze pe termen scurt metoda nu este foarte sigură).
Ca domenii, se poate aplica, cu bune rezultate, în organizare,
comerţ, obiectivarea unor valori subiective, alegerea unor soluţii tehnice,
de proiectare etc. Este o tehnică de grup, utilizând exclusiv specialişti,
experţi, majoritatea din domeniul problemei puse în discuţie, dar şi alţii,
din domenii adiacente sau chiar diferite. Specialiştii rămân neschimbaţi
până la terminarea unei consultări DELPHI.
Principiile metodei sunt:
22
1. Eliminarea deficienţelor metodei comitetului prin mai multe runde
de consultări pe bază de chestionare, desfăşurate cu specialiştii
neîntruniţi, şi fără a cunoaşte că fac parte din acelaşi grup DELPHI;
2. Utilizarea „feed-back-ului de opinie”, prin consultarea
interreciprocă repetată, până când răspunsurile se stabilizează (adică
atunci când ultimele răspunsuri nu mai diferă decât minor faţă de
penultimele).
Pentru „probleme mici” se folosesc 5-15 specialişti. Pentru
„probleme mari” pot fi utilizaţi şi până la 200 de specialişti. Timpul luat de
o consultare DELPHI este cuprins între o săptămână (intervalul de timp
cel mai mic) şi un an sau chiar mai mult.
Valoarea rezultatelor obţinute în urma acestei tehnici depinde de:
1. valoarea şi calitatea celor ce sunt chestionaţi;
2. corecta alcătuire a chestionarelor (variante prezentate clar,
întrebări puse pertinent şi la obiect, cu exprimări fără ambiguităţi şi cu
posibilităţi de cuantificare) şi buna organizare a rundelor.
O consultare DELPHI se desfăşoară etapizat, astfel:
1. beneficiarul lucrării pregăteşte într-o formă clară variantele
obiectului, tehnologiei, strategiei etc.;
2. un comitet de organizare alcătuieşte chestionarul pentru prima
rundă, stabileşte numărul şi selecţionează specialiştii;
3. se trimit (eventual cu poşta scrisă sau prin e-mail) chestionarele;
4. după colectarea opiniilor din prima rundă, se alcătuieşte de către
comitetul de organizare o informare cu rezultatele primei runde (dar fără
nominalizarea autorilor opiniilor – spre exemplu, la fiecare variantă se
arată câţi specialişti au plasat-o pe primul loc, câţi pe locul al doilea
ş.a.m.d.);
5. în a doua rundă, în plus faţă de chestionarul iniţial, se trimite
aceloraşi specialişti şi o informare cu opiniile emise în prima rundă. Se
23
colectează şi aceste chestionare, procedându-se la alcătuirea unei noi
informări (cu rezultatele rundei a doua);
6. procedura se repetă până la stabilizarea rezultatelor;
7. comitetul de organizare prezintă necritic beneficiarului, răspunsul
la ultima şi penultima rundă (care nu vor diferi decât în privinţa
variantelor neplauzibile).
În general s-a constatat că după prima sau după primele două runde,
rezultatele sunt dispersate, urmând apoi un proces destul de rapid de
polarizare, adică de creştere a consensului.
De foarte multe ori este recomandabil ca variantele plauzibile
obţinute prin tehnica BRAINSTORMING, să fie „filtrate” printr-o tehnică
expusă mai sus, adică ordonate valoric prin prisma unor calcule analitice,
însă deciziile finale să fie lăsate componenţilor grupului DELPHI care
fiind specialiști pot să evidențieze caracteristicile esențiale.
Nu trebuie însă uitat că tehnica DELPHI are un spectru mult mai larg
de aplicaţii, în special în sfera deciziilor şi a predicţiilor. Această tehnică
se poate folosi cu deosebit succes atât în etapa finală a elaborării unei
invenţii, inovaţii, unor decizii importante pentru finanțarea unui proiect,
investiții pe termen lung al unei tehnologii noi, etc.
8. Tehnica brainwriting
Provine din combinarea tehnicii delphi și brainstorming. Este folosit
în general pentru predicții pe termen scurt, pentru decizii importante într-
o firmă care nu își permite un studiu cu ajutorul unor specialiști din
exterior, datorită faptului că deseori se cer sume importante pentru un
asemenea studiu (metoda DELPHI). Tehnica are succes mai ales în
cazul unor colective care sunt unite dar pot să își dezvolte liber
personalitatea și părerile proprii.
Metoda se desfăşoară în şapte etape:
24
1 – Liderul reuniunii informează echipa asupra problemei ce
aşteaptă soluţia de rezolvare;
2 – Participanţilor (în general maxim 7 persoane) li se distribuie câte
o coală de hârtie, pe care este scris enunţul problemei şi se precizează
circuitul precis al hârtiilor între ei;
3 – Fiecare membru al echipei, în timp de 5 minute (pentru unele
probleme se poate stabili iniţial o durată de timp mai mare, de 10-15
min.), va scrie 3 soluţii considerate cele mai bune;
4 – Fiecare participant, după traseul convenit, va transmite hârtia
vecinului său şi va primi totodată, şi el la rândul lui, hârtia completată de
celălalt vecin al său. Va analiza cele trei idei primite şi le va compara cu
cele trei idei scrise de el pe hârtia pe care a transmis-o, alegând cele mai
bune trei soluţii pe care le va înscrie pe hârtia primită, în timpul stabilit;
5 – Se transferă hârtiile după acelaşi traseu, fiecare participant
analizând cele 6 soluţii înscrise pe hârtia primită, la care se adaugă în
minte cele 6 soluţii de pe hârtia pe care a transferat-o vecinului, precum
şi alte idei, din care va alege cele mai bune 3 soluţii, pe care le va înscrie
în ordinea de valoare;
6 – Operaţiunea se repetă până ce toate hârtiile au trecut pe la
fiecare membru al echipei de 2-3 ori sau până când se observă că pe
toate hârtiile ultimele 3 soluţii sunt aproape aceleaşi, moment în care
operaţiunea se opreşte;
7 – Analizarea soluţiilor care se regăsesc pe cât mai multe hârtii şi
stabilirea soluţiei optime.
În aplicarea acestei metode emiterea de idei alternează cu critica lor,
ceea ce conferă un ritm mai dinamic de soluţionare a problemelor.
În grupurile care aplică această metodă nu-şi au locul, nici
persoanele încăpăţânate (care nu acceptă ideile altora, chiar dacă sunt
mai bune decât ale lor), nici persoanele superficiale (care se plictisesc,
care nu sunt interesate de rezolvarea problemei).
25
PARTEA A II-A
STUDII DE PRE-FEZABILITATE
A. ABORDARE ȘI IMPORTANȚĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL
Realizarea unui proiect de investiţii de la faza unei idei iniţiale până
la faza de operare/exploatare a acestuia, poate fi prezentat succint sub
forma unui cerc cuprinzând trei faze distincte: faza pre-investitională,
faza investitională si faza operaţională. Fiecare din aceste trei faze este
divizată în etape.
Fig. 1 Faze ale unui studiu de fezabilitate
Faza pre-investitională cuprinde câteva etape: identificarea
oportunităţilor de investiţii (studii de oportunitate); analiza alternativelor
proiectului si selecţia preliminară si pregătirea proiectului (studii de pre-
26
fezabilitate si de fezabilitate); si aprobarea proiectului si decizia de a
investi (raport de aprobare). Studiile de susţinere si funcţionale sunt de
asemenea parte a fazei pre-investitionale si sunt efectuate, de obicei,
separat pentru a fi încorporate mai târziu în studiile de pre-fezabilitate si
fezabilitate.
Elaborarea unui studiu de fezabilitate care să permită luarea unei
decizii finale asupra unui proiect este un proces costisitor si de durata.
De aceea, înainte de a angaja fonduri mari pentru asemenea studii, se
va efectua un studiu de pre-fezabilitate pentru o evaluare preliminară
asupra viitorului proiect, care va avea ca principale obiective să
determine dacă:
- au fost examinate toate alternativele proiectului privind
oportunitatea unei investiții;
- conceptul de proiect justifică o analiză detaliată printr-un studiu
de fezabilitate;
- unele aspecte ale proiectului sunt critice pentru fezabilitate si
necesită o investigare în detaliu prin studii de susţinere sau
funcţionale;
- situaţia mediului înconjurător la locaţia planificată si impactul
potenţial al procesului de producţie asupra mediului sunt
conforme cu standardele naţionale.
Un studiu de pre-fezabilitate trebuie să fie privit ca o etapă
intermediară între studiul oportunităţii proiectului si studiul de fezabilitate
detaliat, diferenţa constând în gradul de detaliere a informaţiilor obţinute
si de intensitatea cu care sunt analizate proiectele alternative. De aceea,
structura studiului de pre-fezabilitate trebuie să fie aceeaşi ca si a
studiului de fezabilitate.
O trecere în revistă detaliată a alternativelor disponibile trebuie să
aibă loc în etapa studiului de pre-fezabilitate, atâta timp cât este prea
scumpă si de lungă durată efectuarea acestei activităţi în faza studiului
27
de fezabilitate. In particular, trecerea în revistă trebuie să acopere
diferitele alternative identificate în următoarele domenii principale
(componente) ale studiului:
• strategie de proiect sau de corporaţie si scopul proiectului;
• analiza pieţei si definirea acesteia;
• materiile prime si furnizorii;
• locaţia, amplasamentul si mediul înconjurător;
• engineering si tehnologiile;
• resursele umane, în general si echipa managerială, în particular,
costurile cu forţa de muncă, necesităţile de instruire si costurile aferente;
• planul de implementare si costurile.
Trebuie evaluat impactul economic si financiar al fiecărui factor din
cei menţionaţi anterior.
B. STUDIU INTERN PRIVIND ELABORAREA UNUI PROIECT
DE PRE-FEZABILITATE
1. Matricea optimului tehnologic
Rezultatele privind tehnicile explicate mai sus sunt în principal
dezvoltări teoretice și inovații ale unor produse deja existente. În ce
privește realizarea efectivă a unui nou produs apare o necesitate privind
abordarea realistă a posibilităților unei intreprinderi. O metodă simplă de
evidențiere a realității tehnologice ale unei intreprinderi constă în
înscrierea criteriilor ce urmează a fi confruntate într-un tabel, în care se
au în vedere două aspecte determinante pentru obţinerea unui produs
sau a unui serviciu: tehnico-economic şi organizatorico-economic.
Pentru obţinerea matricei tehnico-economice se vor inventaria
principalii factori tehnici şi toţi factorii economici ai întreprinderii. La
intersecţia lor se vor afla tehnologii existente, dar vor exista şi cazuri în
28
care, la intersecţia unor factori, nu există o dezvoltare adecvată, aici
impunându-se necesitatea ca acestea să fie luate serios în considerare.
În plus, această matrice oferă posibilitatea analizei în timp a
cerințelor unei tehnologii.
Fig. 2 Matricea tehnico-economică
Astfel:
- factorii economici (B) se referă la necesităţile şi pieţele actuale;
- factorii economici (B’) se referă la necesităţile şi pieţele
nesatisfăcute;
- factorii tehnici (A) se referă la tehnicile folosite în cadrul firmei;
- factorii tehnici (A’) se referă la tehnicile cunoscute şi nefolosite,
folosite în schimb de alte firme;
- factorii tehnici (A’’) se referă la tehnicile aparţinând viitorului
apropiat.
Varianta rezultată din combinarea factorului A cu factorul B
reprezintă situaţia actuală a firmei, adică satisfacerea necesităţilor şi
pieţelor actuale cu tehnica actuală existentă în cadrul firmei. Variantele
A’B şi A”B ar putea determina satisfacerea necesităţilor actuale cu
costuri mai mici, folosind tehnici mai perfecţionate. Varianta AB’ ar putea
determina un produs nou și acest lucru înseamnă și eventuala
implementare a unei noi tehnologii.
Matricea optimului tehnologic investighează atât resursele tehnice
cât şi cele economice şi de aceea este considerată a fi un instrument
foarte eficient dar și extrem de simplu. În principiu un astfel de procedeu
devine necesar în cazul în care intreprinderea dorește să își mențină un
atu pe piața de produse.
29
Specificaţiile pe care produsul le va avea efectiv ţin cont de
restricţiile la care este supus (materii prime, tehnologii de realizare,
costuri). Echilibrul între operaţiunile cele mai avantajoase sub aspectul
viitoarei producţii şi cele care răspund cel mai bine cerinţelor pieţei se
pot stabili prin colaborarea dintre serviciile de dezvoltare, marketing,
proiectare şi producţie. În această etapă se observă dacă noul produs
poate fi realizat în cadrul intreprinderii, dacă necesită o altă tehnologie
adecvată profilului intreprinderii sau dacă se pot cumpăra acele produse
de pe piața de desfacere. În cazul în care nevoile privitor la acel produs
sunt mari și implementarea unei noi tehnologii devine o necesitate se
începe procesul de calcul economico-financiar necesar unei investiții. În
pasul următor se începe un studiu de prefezabilitate, realizat în cadrul
intreprinderii, prin care se definesc criteriile tehnice, economice, etc.,
care vor caracteriza investiția. Factorii care au o influenţă semnificativă
asupra deciziilor asupra unei investiții sunt:
a) tehnologici:
- descoperiri ştiinţifice şi invenţii;
- inovații ale unor tehnologii existente;
- schimbări în procedeele de fabricaţie a produselor;
- achiziționarea unor tehnologii preformante externe.
b) economici:
- perspectivele financiare (ale întreprinderii, în particular şi ale
sistemului economic, în general);
- tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă al produselor, care la un
moment dat părea să scadă drastic în toate domeniile, în perioada
societăţii de consum, lungindu-se din nou odată cu sensibilizarea opiniei
publice în conservarea resurselor, poluare etc. În prezent, ciclul de viaţă
este diferenţiat pe clase de produse. În domeniul informaticii, în industria
automobilelor el continuă să fie deosebit de scurt. În cazul industriei
30
automobilelor un rol important revine legilor antipoluare şi eforturilor de a
reduce consumul specific de carburant;
- evoluţia viitoare a pieţelor, sub aspectul variaţiei cererii, sub
aspectul calitativ (structura cererii) şi cantitativ (dimensiunile pieţei), a
tendinţelor de evoluţie a cererii consumatorilor ca şi sub aspectul
climatului concurenţial.
c) ecologici:
- influenţa tot mai mare a mişcărilor ecologiste, ale căror eforturi de
conservare a mediului sunt din ce în ce mai mult susţinute de
consumatori, cu efectele de rigoare asupra cererii diferitelor produse sau
tipuri de produse;
- existenţa a tot mai numeroase acorduri de cooperare şi protocoale
internaţionale privitoare la utilizarea unor materii prime, poluare
transfrontalieră şi aşa mai departe.
2. Indici de performanţă tehnologică
În cazul în care necesitatea lansării unui nou produs cere o evaluare
a posibilităților interne ale unei intreprinderi sunt necesare evidențieri ale
perspectivelor tehnologice existente și evidențierea, eventual, a unei noi
achiziții.
2.1. Indicele Disman
Indicele Disman se determină cu o relaţie de forma:
( )1i
t c
CP R R
r
= ⋅ ⋅
+
în care:
- P = valoarea netă actuală a proiectului;
- Rt = probabilitatea de succes tehnic;
- Rc = probabilitatea de succes comercial;
- Ci = valoarea proiectului în anul i (din cei n pe care se va etala
proiectul);
31
- r = rata de actualizare [100 de lei de peste 1 an sunt echivalenţi
cu 100/(1+r) astăzi].
Indicele se prezintă sub formă de probabilitate prin care se înțelege
gradul de uzură tehnologică. Lipsa unei performanțe la acest nivel aduce
și riscul producerii unor produse neconforme sau limitarea la produse
fără perspectivă concurențială.
2.2. Indicele Hess
Indicele Hess se determină conform relaţiei:
0
( ) n
jtP C t e dt
−= ⋅∫
în care:
- n = numărul de ani pentru care se face calculul;
- j = rata de actualizare instantanee.
Indicele Hess, căruia i se pot, eventual, asocia probabilităţile Rt şi Rc
din relaţia Disman, consideră funcţia C ca fiind continuă, ceea ce
reprezintă o reflectare mai corectă a realităţii. O prelucrare dinamică a
ecuaţiei Hess permite calculul lui ( )P f n= şi ( )P f j= ceea ce, de
asemenea, permite o estimare mai bună a indicelui într-o paletă mai
largă de condiţii.
Fig. 3 Alocarea resurselor de cercetare în funcţie de natura
tehnologiei studiate
32
Abordarea cu maximă responsabilitate a problemelor de finanţare a
dezvoltării va conduce la o finanţare echilibrată care va favoriza
domeniile de emergenţă, în timp ce o finanţare superficială va conduce
la alocarea celei mai mari părţi din fonduri la teme cu o productivitate
scăzută.
3. Indici de rentabilitate economică
3.1. Rentabilitatea investiției
Rentabilitatea se defineşte ca raport între profituri şi investiţii. În
ceea ce priveşte, însă, dezvoltarea tehnologică trebuie avut în vedere că
rezultatele oferă întreprinderii posibilitatea de a progresa.
Productivitatea se poate determina cu o relaţie simplă de forma:
C (Câștiguri de pe urma tehnologiilor implementate) Pr
(Productivitate) = I (Investiţii)
Randamentul acestor servicii este:
B (Beneficii) R (Randament) =
Pd (Producţie) Din relaţiile de mai sus rezultă:
Re (Rentabilitate) = Pr (Productivitate) x R (Randament)
Relaţia rentabilităţii este cunoscută sub denumirea „formula lui
Foster”. Aceasta are avantajul că ambii termeni din dreapta sunt
măsurabili în mod obiectiv.
În aceeaşi relaţie prin productivitate se înţelege cantitatea de nou,
progresul tehnic realizat în urma activităţii de dezvoltare, iar prin
randament, valoarea beneficiilor obţinute în urma transpunerii în practică
a unui element de noutate.
Aceste două mărimi au valori diferite pentru diverse ramuri
industriale. Astfel, în domeniile noi (microelectronică, medicamente,
materiale compozite etc.) productivitatea are valori foarte ridicate, în timp
ce în ramuri stabile (precum industria automobilului), productivitatea este
33
relativ scăzută, în schimb randamentul are valori mari. În general, se
poate admite că pe măsură ce o tehnologie tinde spre plafonare,
eforturile de a o îmbunătăţi cresc din ce în ce mai mult pentru un rezultat
din ce în ce mai modest. Chiar dacă sub raportul rentabilităţii, lucrurile
stau încă bine datorită unor randamente mari, scăderea continuă a
productivităţii poate fi un semnal deosebit de important pentru
conducerea firmei, căreia îi transmite că tehnologia respectivă, va fi, mai
devreme sau mai târziu, înlocuită de o alta nouă.
Atât productivitatea cât şi randamentul acceptă şi valori negative.
Productivitatea este nulă atunci când eforturile de dezvoltare nu mai
conduc spre nici o noutate tehnică. Valorile negative apar atunci când
întreprinderea, încercând să amelioreze un parametru al unui proces, o
face prin diminuarea valorilor unui alt parametru. Se ajunge astfel la
diminuarea calității produselor și ieșirea din competiția piețelor
performante.
Un randament negativ apare atunci când un produs, care tehnologic
este superior, aduce firmei mai puţini bani pentru că performanţele
suplimentare a căror realizare a costat, atât ca investiție cât şi ca
realizare practică, nu interesează piaţa de consum.
Situaţia aceasta apare azi, destul de frecvent, pe piaţa produselor
electronice, care este inundată de noutăţi, până la limita la care ele nu
mai reprezintă un atu la vânzare, sau atunci când, din dorinţa de a
exploata la maximum o nouă descoperire, se produce atât de mult încât
piaţa se saturează şi preţurile scad drastic.
3.2. Cheltuieli privind lansarea unei tehnologii
Cheltuielile de lansare a unei tehnologii noi devin foarte mari dacă
lansarea se face prematur. Folosind o schiţă o efectelor economice ale
unei noi tehnologii putem observa modul în care o tehnologie poate fi
lansată înr-un timp optim.
34
Fig. 4 Efectele economice ale unei noi tehnologii
a) – evoluţia unei tehnologii după o logistică tipică;
b) – diferite grafice ale efectelor economice.
Curba trasată continuu (1) reprezintă situaţia „normală” a unei noi
tehnologii lansate la timp. Eforturile financiare încep în momentul I,
înainte de momentul 0 când se lansează noua tehnologie. În perioada I-
F se fac cercetări fundamentate (care nu sunt foarte costisitoare) apoi, în
F-G, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale, care presupun eforturi
financiare mult mai mari. În perioada G-A’ eforturile financiare se
materializează în investiţii, care însă încep să fie acoperite din producţia
tehnologiei noi. În domeniul A’-B’-C’ beneficiile sunt substanţiale, apoi în
C’-D’ ele scad. Când beneficiile tind spre zero (punctul D), tehnologia nu
mai este interesantă economic şi se renunţă la ea.
Eforturile financiare totale sunt reprezentate de suprafaţa cuprinsă
între curba I-F-G-A’ şi axa Ox, iar beneficiile totale între curba A’-B’-C’-D’
şi axa Ox. O condiţie de succes a tehnologiei este ca totalul beneficiilor
35
să depăşească totalul cheltuielilor. Succesul este cu atât mai notabil cu
cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox şi cea de sub axa Ox va
fi mai mare.
Dacă se încearcă o lansare prematură a tehnologiei, atunci când
condiţiile nu sunt încă bine pregătite (curba 2), eforturile financiare sunt
mult mai mari, pentru a suplini elementele încă nepuse la punct. În
schimb beneficiile nu sunt mai mari. Un exemplu în acest sens a fost
avionul franco-britanic Concorde în cazul căruia beneficiile nu au reuşit
să acopere eforturile de cercetare-proiectare.
Dacă tehnologia este lansată cu întârziere (curba 3) eforturile
financiare sunt mai mici, deoarece o bună parte din problemele din sfera
cercetării au fost deja rezolvate, dar şi beneficiile sunt mai mici, întrucât
punctul D nu poate fi nicicând împins spre dreapta, el depinzând de
următoarea tehnologie.
De regulă, situaţia se întâlneşte în cazul tehnologiilor pe care ţările
puternic dezvoltate le vând ţărilor din lumea a III-a, tehnologii care nu
sunt vândute decât atunci când, în ţara de origine, au depăşit punctul B
de la logistică.
Concluzia este că rezultatele economice bune se obţin doar dacă
activităţile legate de noua tehnologie sunt lansate la momentul oportun.
3.3. Alocarea bugetului
După calculele privind investiția necesară implementării unei
tehnologii se stabilesc criteriile privind alocarea bugetului. Determinarea
acestuia se pornește de la sursele de finanţare posibile şi de la
rezultatele estimate în prealabil.
36
Fig. 5 Calculul bugetului pentru investiții pornind de la sursele de
finanţare
şi de la rezultatele estimate
Diagrama reprezintă un sistem cu feed-back: bugetul se stabileşte în
funcţie de sursele interne şi (eventual) externe de finanţare dar şi în
funcţie de rezultatele estimate în raport cu productivitatea muncii şi cea a
capitalului investit al întreprinderii.
4. Evaluarea costurilor privind mediul
Teoretic vorbind, costurile privind protecția mediului sunt
reprezentate de costurile necesare pentru aducerea in stare normala a
factorilor de mediu (aer, apa, sol) afectati de activitatile economice.
Marimea acestor costuri se poate determina in doua moduri:
a) prin evaluarea pagubelor provocate de poluare asupra mediului
inconjurator;
b) prin evaluarea raportului dintre efectele economice si sociale ce
s-ar obtine dupa inlaturarea sau reducerea emisiilor poluante si eforturile
financiare necesare, cu alte cuvinte masurarea eficientei actiunilor de
depoluare. In practica, evaluarea cheltuielilor de mediu este un proces
groi si foarte complicat, aceasta din mai multe motive si anume:
Buget pentru investiții
Investiţii
Proiect de dezvoltare
Investiţii
Răspunsul pieţei
Impozite
Reinvestiţii din producția estimată
37
- unele modificari provocate ecosistemelor sunt ireversibile;
- o serie de pagube aduse naturii sunt necunoscute sau
incomplet cunoscute;
- unele substante sau produse care initial au fost considerate
inofensive, se
dovedesc, dupa mai multi ani de folosinta, deosebit de periculoase
pentru sanatatea omului si a naturii.
- o serie de efecte nu pot fi cuantificate direct din cauza
complexitatii factorilor de impact sau datorita lipsei criteriilor de evaluare
a pagubelor.
Cu toate aceste neajunsuri, evaluarea costurilor de mediu se impune
cu necesitate in practica economica, fiind de altfel o caracteristica a
societatii contemporane.
Evidențierea factorilor de poluare a mediului contribuie la
identificarea pericolelor si la reducerea impactului nedorit al activitatilor
poluante asupra mediului si sanatatii umane.
Experienta de pana acum arata ca se cunosc patru metode de
evaluare a costului privind protecția mediului:
1. metoda calcului direct, care exprima pierderile in unitati naturale,
iar ecuatiile si factorii de corectie necesari sunt, in general, cunoscuti si
unanim acceptati de spacialisti; de exemplu, la 1 tona de ingrasaminte
chimice fosfatice rezulta 2 tone deseuri – fosfogips sau prin arderea unei
tone de carbune intr-o centrala electrica se obtine 0,131 tone cenusa;
2. metoda calculului restrictiv, in care evaluarea pierderilor se face
prin determinarea cheltuielilor totale (de investitie si alte cheltuieli)
necesare pentru depoluarea si refacerea calitatii mediului;
3. metoda substitutiei, care evalueaza avantajele obtinute prin
eliminarea pierderilor datorate poluarii; de exemplu eliminarea amenzilor,
reducerea zilelor de concediu de boala s.a.;
38
4. metoda indicilor, prin care se estimeaza pierderile pe baza unor
indici rezultati din modele experimentale; din observatiile efectuate in mai
multe tari s-a constatat, de exemplu, ca pierderile datorate prezentei
SO2 in atmosfera intr-o concentratie de peste 0,15 mg/m3 echivaleaza
cu reducerea randamentului laptelui cu 9%, reducerea continutului in
grasime a laptelui cu 8% si scaderea in greutate a animalelor vii cu 26-
37%.
Data fiind importanta deosebita a protectiei mediului pentru rolul ce-l
joaca in viata oamenilor, se ridica problema modalitatilor de eliminare a
proceselor de producție care poluează intens mediul. Din acest punct de
vedere calculul privind costurile de protectie a mediului intra in atentia
departamentului de marketing. Se disting doua cai, respectiv doua
conceptii strategice privind costurile de mediu:
1. trecerea pe costurile de productie a masurilor antipoluante
Acest lucru inseamna, in practica, plata de taxe si impozite asupra
activitatilor care genereaza poluari majore. Colectarea acestor sume
permite autoritatilor specializate in protectia mediului sa ia masuri pentru
depoluare. Exista totusi pericolul ca producatorul sa ridice pretul
produselor si sa transfere povara depoluarii asupra consumatorului.
2. prin preluarea de catre societate a costurilor de depoluare pe
calea subventiilor bugetare.
Subventionarea de la bugetul public a cheltuielilor cu protectia
mediului are deficiente mari. Acordarea de subventii bugetare vine in
contradictie cu eficienta economica si in plus dezavantajeaza cea mai
mare parte a populatiei care contribuie la formarea resurselor bugetare,
nu traieste de pe urma intreprinderilor poluante si poate nici nu cumpara
produsele acestora. Eficienta economica in cazul intreprinderilor sau
produselor subventionate ar aparea in crestere, desi daca s-ar include
cheltuielile antipoluante in costurile interne acestea s-ar dovedi
ineficiente sau cu o eficienta scazuta. Pe de alta parte, recurgerea la
39
aceasta modalitate micsoreaza preocuparile agentilor economici pentru
gasirea unor solutii viabile de eliminare a poluarii (de exemplu,
introducerea tehnologiilor nepoluante, construirea de statii de epurare,
filtrare s.a.m.d.).
Necesitatea protectiei mediului ridica costurile unui produs insa la o
privire de perspectiva apar avantaje pentru cel care investeste in
descoperirea de tehnologii care nu polueaza mediul. Din acest punct de
vedere putem spune ca necesitatile privind protectia mediului stimuleaza
intreprinderile sa adopte tehnologii noi nepoluante; orienteaza productia
spre acele produse si servicii care sunt solicitate dupa criterii ecologice;
permite incorporarea in productie a desurilor, compensand o parte din
cheltuielile de depoluare; ofera informatii privind impactul produsului pe
toata traiectoria acestuia, ceea ce faciliteaza proiectarea, reproiectarea
sau corectarea performantelor de calitate ale sale.
C. REALIZAREA UNUI PROIECT DE PRE-FEZABILITATE
Într-un studiu de prefezabilitate se face în general în cadrul unei
societăți comerciale; se încep primii pași pentru a stabili pașii reali ai
implementării unui proiect. În primul rând se elaborează un grafic al
activităților cu timpul alocat pentru fiecare etapă, se calculează costul și
necesarul de materiale, etc. În literatura de specialitate aceste etape se
mai numesc și ordonanțare.
O problemă de ordonanţare constă în stabilirea unei ordini de
efectuare a operaţiilor (activităţilor) unui proiect, astfel ca
interdependenţele dintre ele să fie respectate în cadrul resurselor
disponibile şi durata totală de execuţie a acestuia să fie minimă.
Prin proiect vom înţelege o acţiune de mare amploare sau un proces
complex destinat atingerii unui scop bine precizat. La un proiect
deosebim următoarele caracteristici:
40
− un ansamblu de activităţi (subacţiuni, subprocese, operaţii),
corelate logic şi tehnologic, a căror realizare permite atingerea scopului
propus;
− un proces tehnologic prin care se precizează intercondiţionărilor
între activităţi, interesând în special ordinea de execuţie a acestora.
Proiectele pot fi:
- proiecte industriale; unde este vorba de obținerea unui produs
prin organizarea internă a activităților;
- proiecte de investiţii, prin care se obţine un produs material (de
exemplu construcţia unei clădiri, pod, tunel, etc);
- proiecte organizatorice al căror scop este de a obţine un rezultat
de natură informaţională sau organizatorică (de exemplu un proiect de
cercetare ştiinţifică).
Pentru a permite o analiză amănunţită a desfăşurării lui se
descompune proiectul în părţi componente la un nivel care să permită
tratarea unitară a fiecărei părţi şi stabilirea conexiunilor între acestea.
Aceste componente se numesc operaţii sau activităţi.
O activitate este o parte distinctă dintr-un proiect, un subproces
precis determinat, care consumă timp şi resurse. Activităţile au
următoarele proprietăţi:
− fiecare activitate este indivizibilă (nu se mai descompune în
subactivităţi);
− fiecare activitate are o durată determinată;
− o activitate, odată începută, nu mai poate fi întreruptă.
Prin durată totală de execuţie a unui proiect se înţelege intervalul de
timp în care se efectuează toate activităţile acestuia, respectând toate
interdependenţele dintre activităţi.
A programa un proiect înseamnă a stabili termenele de începere
pentru fiecare activitate în parte, ţinând seama de restricţiile impuse de
procesul tehnologic, duratele activităţilor şi resursele disponibile. Pentru
41
un proiect dat, există un număr enorm de programări admisibile. Un
interes deosebit prezintă programul optim, adică acel program care, pe
de o parte, satisface restricţiile impuse iar, pe de altă parte, optimizează
un anumit criteriu de eficienţă economică.
Criteriul de optimizare nu este acelaşi pentru toate proiectele, el este
stabilit pentru fiecare caz în parte şi defineşte obiectivele majore ale
conducerii proiectului. În funcţie de aceste obiective, criteriul poate fi
durata totală minimă, costul total minim, folosirea cât mai uniformă a
resurselor sau o sinteză a acestora. Deci, programul optim este acea
desfăşurare a proiectului, precizată prin termenele de începere ale
activităţilor, care conduce la o eficienţă maximă.
Deoarece, aşa cum se vede şi din cele spuse mai sus, situaţiile din
practică ce necesită rezolvarea unei probleme de ordonanţare sunt
foarte variate, s-au propus numeroase modele pentru rezolvarea lor. În
continuare vor fi prezentate câteva dintre modelele cele mai frecvent
utilizate în practică.
D. ANALIZA UNUI STUDIU DE PRE-FEZABILITATE
1. Metoda analizei drumului critic (ADC)
Principiul analizei drumului critic constă în divizarea unui proiect
(acţiuni complexe) în părţi componente, la un nivel care să permită
corelarea logică şi tehnologică a acestora, adică să facă posibilă
stabilirea interacţiunilor între părţile componente. Aceste părţi
componente sunt activităţile acţiunii complexe.
La definirea listei de activităţi specialistul sau specialiştii care
participă la această operaţie folosesc experienţa lor pentru a stabili
particularitățile fiecărei etape. Ia naştere în acest fel un tabel care
conţine activităţile proiectului, intercondiţionările între activităţi şi duratele
42
acestora. Un astfel de tabel trebuie să conţină cel puţin următoarele
elemente:
− activităţi: în această coloană se enumeră activităţile proiectului,
fiind puse în evidenţă printr-o denumire sau printr-un simbol (codul
activităţii);
− condiţionări: se precizează, pentru fiecare activitate, activităţile
imediat precedente, prin simbolurile lor; activităţile de start nu au
activităţi precedente, în căsuţă fiind trecută o liniuţă;
− durata: pentru fiecare activitate se precizează durata de execuţie,
într-o anumită unitate de măsură. Durata unei activităţi este o constantă.
Modelele de analiză a drumului critic se bazează pe reprezentarea
proiectului printr-un graf, elementele tabelului asociat acestuia fiind
suficiente pentru a construi graful corespunzător.
În tabelul 1 este prezentat un proiect, activităţile fiind notate prin
litere mari A, B, C, …. Activităţile A şi B sunt activităţile de început ale
proiectului. Activitatea A este direct precedentă activităţii C. De
asemenea, activitatea C este direct precedentă activităţilor E şi F.
Tabel. 1
Nr.
crt.
Activităţile
proiectului
Activităţile
direct
precedente
(condiţionări)
Durate
1 A - 3
2 B - 2
3 C A 2
4 D B 6
5 E B 4
6 F C,D,E 4
7 G E 1
43
Există mai multe moduri de a desena un graf adecvat acestui tabel.
a. Metoda CPM (Critical Path Method)
Metoda CPM este un procedeu de analiză a drumului critic în care
singurul parametru analizat este timpul.
Procedeul CPM se bazează pe existenţa unei corespondenţe între
elementele unui proiect (activităţi, evenimente) şi elementele unui graf
(arce şi noduri). Se obţine o relaţie model-obiect, care pune în evidenţă
particularităţile de o mare însemnătate practică, în special, proprietăţile
de succesiune temporală.
Pe baza unui tabel se crează un graf care să respecte ordinea
cronologică a activităților și timpul desemnat pentru activitate – Fig. 6.
Fig. 6 Graf care reprezintă un proces tehnologic după metoda CPM
b. Metoda MPM (Metro Potenţial Method)
Metoda potenţialelor sau MPM este un procedeu de analiză a
drumului critic care încearcă să depăşească neajunsurile metodei CPM,
în care, ca şi în metoda CPM, se analizează parametrul timp, diferenţa
constând în felul în care se construieşte graful reţea. În acest gen de graf
se introduc mult mai multe valori ale timpului, durată de execuție,
momentul de început al unei activități, momentul de finalizare al unei
activități, etc. Graficul este mai complex, în locul punctelor nodale se
44
introduc casuțe cu valorile timpilor calculați în prealabil. Acest tip de graf
este mai complex și necesită cunoștințe elaborate ale activităților (Fig 7).
Fig. 7 Graf care reprezintă un proces tehnologic după metoda MPM
2. Graficul Gantt
Graficul (diagramă) Gantt exprimă la scara timpului, prin linii
orizontale, durata activităţilor, şi prin linii întrerupte (de exemplu)
rezervele de timp. Graficul Gantt presupune divizarea acţiunii complexe
pe care o reprezintă proiectul, în părţi componente şi eşalonarea
acestora în timp, ţinând seama de succesiunea tehnologică, termene
impuse, resurse etc, Fig. 8.
Fig. 8 Graf care reprezintă un proces tehnologic după metoda Gantt
Dacă este întocmit în urma unei analize temeinice, graficul Gantt
oferă informaţii bogate şi extrem de sugestiv prezentate, privind
desfăşurarea lucrărilor, precum şi o serie de informaţii derivate, privind
eşalonarea resurselor (forţă de muncă, materii prime, materiale, fonduri
băneşti).
45
PARTEA A III-A
STUDII DE FEZABILITATE
A. IMPORTANȚA STUDIULUI DE FEZABILIATE
Studiile de fezabilitate sunt, de obicei, asociate cercetarilor de
marketing si conjunctura economica, prognozelor de dezvoltare pe
termen lung a zonelor teritoriale, prognozelor la nivelul ramurilor de
productie materiale si al economiei nationale.
Investițiile reprezintă suportul financiar și motorul dezvoltării
economice. Investițiile sunt importante pentru progresul tehnologic,
pentru ca toate celelalte activități depind de investiții în demersul
evoluției acestora. O investiție reușită se descrie prin:
- un puternic caracter novator pentru că asigura introducerea
progresului tehnic și tehnologic;
- redresare, consolidare sau dezvoltare funcție de puterea
economică a firmei respective;
- cheltuieli minime realizate pentru dezvoltare în viitor.
Orice studiu de fezabilitate începe prin răspunsuri la întrebări
concrete. O strategie managerială corectă trebuie să țină seama de
următoarele puncte:
- Stabilirea gradului de realism al acțiunii propuse;
- Stabilirea priorităților și a gradului în care acestea sunt realizabile;
- Respectarea criteriului de eficiență economică reprezentând max
de efect pentru un minim de efort.
- Investiția trebuie sa fie corelată cu cerințele pieței deoarece nu se
poate produce ceva ce nu se vinde iar investiția odată facută nu se mai
poate recupera;
46
- nvestițiile se pot realiza cu efort propriu (prin reinvestirea profitului
pentru dezvoltare sau din economii) sau/și din surse externe (credite);
- Resursele implicate nu sunt numai de natura financiara ci si
materiale si umane.
Din acest punct de vedere elaborarea si folosirea studiilor de
fezabilitate sunt obligatorii la intocmirea ofertelor pentru realizarea de
obiective de investitii in strainatate, precum si la elaborarea propunerilor
de colaborare cu alte tari in cadrul unor societati mixte.
Principalul scop al folosirii studiilor de fezabilitate il constituie
obtinerea de informatii asupra marimii efortului de investitii, a rezultatelor
economice probabile, precum si asupra principalelor probleme in
legatura cu realizarea obiectivelor de investitii:
- achizitionarea de licente,
- credite externe si conditii de rambursare,
- obtinerea de materii prime din import,
- posibilitati de export al productiei si eficienta acestuia,
- eficienta fondurilor investite.
B. ELABORAREA STUDIILOR DE FEZABILITATE
Pe acest studiu fundamental se sprijina proiectarea si contractul
international de cooperare la construirea unei instalatii. Este necesar sa
fie facut de organizatii de specialitate neutre. Se evita a se incredinta
antreprenorului efectuarea acestui studiu. Se recomanda o organizatie
neutra ce ar putea sa fi eangajata de beneficiar, urmand ca aceasta sa
preia si sarcina de supervizor in perioada de desfasurare a lucrarilor.
Sunt insa si situatii in care beneficiarul poate sa efectueze atat studiul de
prefezabilitate cat si pe cel de fezabilitate.
In general, studiul de fezabilitate trebuie sa defineasca si sa
cuprinda:
47
- piata si preturile posibile ale produselor rezultate din instalatie;
- capacitatea instalatiei;
- materiile prime, energia si alti factori de productie; amplasamentul
si santierul; transportul si alte elemente de infrastructura; constructia
civila, mecanica si electrica.
- tehnologia;
- organizarea lucrarilor si a cheltuielilor generale;
- personalul necesar pentru construirea instalatiei;
- reglementarile din legislatia nationala (spre exemplu, planul de
ocupare a solurilor si protectia mediului inconjurator);
- analiza viabilitatii financiare a instalatiei (precizandu-se suma
totala a investitiilor);
- posibilitatea de finantare a constructiei; rentabilitatea comerciala
a instalatiei; determinarea caracteristicilor topografice si geologice si a
conditiilor climaterice.
Elementele studiului de fezabilitate vor trebui, pe cat posibil, sa fie
redate in variante comparative si in mod absolut necesar sa scoata in
evidenta avantajele si dezavantajele, pentru a se putea decide asupra
solutiilor optime.
La analiza rentabilitatii comerciale, o atentie deosebita se va acorda
potentialului concurentei, cailor de intampinare sau de conlucrare cu
aceasta.
Data fiind diversitatea elementelor tehnice si economice ale oricarui
studiu de fezabilitate, la elaborarea lui este util sa participe, de regula,
diferite grupuri de specialisti de profil, cum ar fi:
- ingineri proiectanti;
- constructori;
- tehnologi;
- economisti;
- contabili;
48
- juristi;
- gestionari etc.
Studiul de fezabilitate reprezinta un document necesar pentru orice
dosar de finantare. Este un instrument care permite investitorului sa
decida asupra oportunitatii derularii investitiei iar evaluatorului sa decida
asupra oportunitatii finantarii proiectului de investitii.
C. CONȚINUTUL UNUI STUDIU DE FEZABILITATE
Conceptul de studiu de fezabilitate presupune efectuarea unei
analize complexe de marketing, comerciale, tehnice, de management si
financiare a unui obiectiv de investitii, privit ca un sistem dinamic si
deschis de productie si comercializare de bunuri si servicii, precum si a
factorilor angajati (resurse umane, capital, resurse materiale si
energetice etc.), cu mentionarea aspectelor juridice definitorii,
desfasurata pe un anumit orizont de timp, luand in consideratie inclusiv
factorii de risc si incertitudine.
Cuprinsul recomandat al studiului de fezabilitate (varianta BCR - cea
mai completa de pe piata bancara):
1.0. INTRODUCERE
1.1. Scopul si obiectivele studiului
1.2. Prezentarea pe scurt a agentului economic
1.3. Surse de documentare
1.4. Sinteza studiului
1.4.1. Produse / servicii oferite
1.4.2. Prezentarea investitiei
1.4.3. Programul de punere in functiune
1.4.4. Planul de finantare a investitiei
1.5. Principalele concluzii ale analizei financiare
49
2.0 PREZENTAREA AGENTULUI ECONOMIC
2.1. Date de identificare a agentului economic
2.2. Forma juridica
2.3. Obiect de activitate
2.4. Structura actionarilor (asociatilor)
2.5. Scurt istoric
3.0. PREZENTAREA INVESTITIEI
3.1. Imobilizari existente - descriere, valoare ramasa actualizata
3.2. Proiectul de investitii - prezentare si costuri de realizare
3.3. Esalonarea si graficul de realizare a investitiei
3.4. Planul de finantare a investitiei
3.5. Calculul amortizarii mijloacelor fixe
4.0. ANALIZA COMERCIALA
4.1. Produse si / sau servicii oferite
4.1.1. Prezentarea produselor si / sau serviciilor oferite
4.1.2. Principalele caracteristici ale produselor oferite
4.1.3. Nivelul de competitivitate pe piata a produselor
4.1.4. Ciclul de viata al produsului
4.2. Piata si comercializarea
4.2.1. Scurt istoric al evolutiei cererii si ofertei
4.2.2. Analiza cererii si a ofertei pe piata interna
4.2.2.1. Definirea segmentelor de piata tinta
4.2.2.2. Estimarea structurii si volumului cererii pe piata interna
4.2.2.3. Concurenta, avantaje competitive
4.2.3. Analiza cererii si ofertei pe piata externa
4.2.3.1. Definirea segmentelor de piata tinta
4.2.3.2. Estimarea structurii si volumului cererii pe piata externa
50
4.2.3.3. Concurenta, avantaje competitive
4.3. Managementul comercial
4.4. Promovarea si distributia produselor
4.4.1. Metode de promovare utilizate
4.4.2. Canale de distributie a produselor
4.4.3. Cheltuieli pentru promovarea produselor
4.5. Pretul de vanzare al produselor / serviciilor
4.5.1. Preturi de piata
4.5.2. Preturile practicate de agentul economic
5.0. ANALIZA OPERATIONALA
5.1. Capacitatea tehnica si de productie a agentului economic
5.1.1. Amplasare si facilitati
5.1.2. Tehnologii de fabricatie
5.1.3. Program de fabricatie pe produse si / sau servicii
5.1.3.1. Evolutia activitatii in perioada anterioara
5.1.3.2. Capacitati si grad de incarcare
5.1.3.3. Prognoza activitatii
5.2. Factorii de productie ai agentului economic si costurile acestora
5.2.1. Estimarea cheltuielilor cu forta de munca
5.2.1.1. Evolutia structurii personalului si previziuni legate de aceasta
5.2.1.2. Cheltuielile anuale cu forta de munca
5.2.2. Estimarea cheltuielilor cu materiile prime, materialele si marfurile
aprovizionate
5.2.2.1. Materii prime, materiale, marfuri
5.2.2.2. Surse de aprovizionare
5.2.2.3. Consumuri specifice, politica stocurilor de materiale
5.2.2.4. Costurile unitare cu materiile prime, materialele si marfurile
aprovizionate
5.2.2.5. Cheltuieli anuale cu materii prime, materiale, marfuri
51
5.2.3. Estimarea costurilor cu utilitatile
5.2.3.1. Utilitati necesare exploatarii, consumuri specifice
5.2.3.2.Surse de aprovizionare, preturi de achizitie
5.2.3.3.Cheltuieli anuale cu utilitatile
5.2.4. Influenta asupra mediului
5.2.4.1. Emisii poluante
5.2.4.2. Mijloace și costuri de tratare si neutralizare
6.0. MANAGEMENTUL AGENTULUI ECONOMIC
6.1. Strategia activitatii viitoare
6.1.1. Obiectivele strategice
6.1.2. Masuri necesare indeplinirii obiectivelor
6.2. Structura organizatorica (organigrama si diagrama de relatii)
6.3. Conducerea agentului economic si calitatea echipei de conducere
6.4. Sistemul informational-informatic (existent si preconizat)
7.0. ANALIZA FINANCIARA
7.1. Scurt diagnostic economico-financiar
7.1.1. Analiza veniturilor, cheltuielilor si rezultatelor
7.1.2. Analiza patrimoniului
7.2. Evaluarea activitatii viitoare
7.2.1. Proiectia contului de rezultate
7.2.2. Proiectia necesarului de fond de rulment
7.2.3. Proiectia fluxurilor de lichiditati nete
7.2.4. Proiectia bilantului simplificat (optional)
7.2.5. Calculul indicatorilor de evaluare a investitiei (optional)
7.2.5.1. Calculul valorii actualizate nete (VAN)
7.2.5.2. Calculul duratei de recuperare a investitiei
7.2.5.3. Calculul ratei interne de rentabilitate
7.2.5.4. Calculul indicatorilor de solvabilitate si lichiditate, gestiune si
52
rentabilitate
7.2.6. Analiza de sensibilitate si risc
8.0. CONCLUZIILE STUDIULUI DE FEZABILITATE
În această etapă se analizează global situația economico-financiară
a investiției și a oprtunității unei investiții de durată. În general studiile de
fezabilitate sunt destinate marilor investiții și a dezvoltării unor ramuri
importante în industrie.
D. INSTRUMENTE DE EVALUARE ECONOMICO-FINANCIARĂ A
INVESTIŢIILOR
Un studiu de fezabilitate trebuie să furnizeze toate datele necesare
pentru o decizie investitională. De aceea, cadrul comercial, tehnic,
financiar si economic necesare pentru un proiect de investiţii trebuie să
fie definite si examinate critic pe baza unei soluţii alternative deja avută
în vedere în faza de pre-fezabilitate. Rezultatul acestor eforturi este apoi
un proiect ale cărui condiţii anterioare si scopuri să fie definite clar în
termenii obiectivului său central si posibilele strategii de marketing,
ponderea de piaţă posibilă a fi ocupată/atrasă, capacităţile de producţie
corespunzătoare, localizarea fabricii, existenta materiilor prime,
echipamentele tehnice si mecanice corespunzătoare si, dacă este
necesar, o evaluare a impactului asupra mediului. Partea financiară a
studiului acoperă sfera investiţiei, incluzând capitalul de lucru necesar,
costurile de producţie si de marketing, veniturile din vânzări si
rentabilitatea capitalului investit.
Proiectele de investiţie trebuie să fie elaborate cu cea mai mare
acurateţe într-un proces de optimizare iterativ, având "fed back"-uri si
interconditionări, incluzând identificarea tuturor riscurilor comerciale,
tehnice si antreprenoriale. Punctele slabe trebuie identificate încă de la
început astfel încât să poată fi studiate si analizate variante alternative în
vederea îmbunătăţirii fezabilităţii proiectului.
Toate evaluările efectuate, datele utilizate si soluţiile selectate într-un studiu
de fezabilitate trebuie să fie descrise si justificate pentru a face proiectul
uşor de înţeles pentru promotori sau investitori.
VALOARE PREZENTĂ – ACTUALIZARE Conceptul de valoare prezentă este considerat unul dintre cele mai
importante instrumente de evaluare economico-financiară a investiţiilor.
Afacerea banului (money business) respectiv dobânda este
instrumentul prin care se pune în lucru banul. Abilitatea de a investi este de
a face ca investit să producă mai mult decât dobânda obţinută (a se ţine
seama de credit).
Dobânda obţinută într-un număr n de ani depinde de rata dobânzii
(%) şi de frecvenţă compunerii dobânzii (anuală, lunară etc.).
Rata de actualizare (i) este dată de rata dobânzii care evident
reflectă şi rata inflaţiei.
În evaluarea economico-financiară a unei investiţii trebuie să ţinem
seama de valoarea viitoare a banului investit precum şi de valoarea
prezentă a sumei ce o încasăm pe seama acestei investiţii.
Astfel, valoarea viitoare a sumei investite (V) este:
( )niPV += 1
unde:
V – valoarea viitoare;
P – valoarea prezentă;
i – rata de actualizare;
n – număr de ani.
Valoarea prezentă (P):
( )niVP+
=1
Dacă presupunem că investim la o rată de 10%/an:
- după un an vom avea: ( ) 10,1110,01 =+
- după doi ani vom avea: ( ) ( ) 21,110,110,0110,1 2 ==+
Dacă ne raportăm dintr-un alt unghi, la valoarea prezentă a ceea ce
încasăm după n ani de la momentul 0 (data la care am efectuat prima plată
a investiţiei, cum ar fi de exemplu „lease bonus” în activitatea de exploatare
a zăcământului), va trebui să ţinem seama de factorul de actualizare care
operează invers, în sensul că 1$ încasat după n ani,valoreaza astăzi mai
puţin datorită pierderii dobânzii anuale.
Astfel vom avea:
- după un an: 826,021,111 == ;
- după n ani, valoarea prezentă a 1$: ( )ni+
=1
11 .
( ) an fi
=+11
unde: fa - factorul de actualizare.
Actualizarea exprimată prin factorul de actualizare acţionează prin
mărimea ratei de actualizare (i) cât şi prin timpul (n) care afectează direct
profitabilitatea ştiut fiind că valoarea prezentă a profitului (NPV) este:
=NPV ( )∑
= +
L
nni
NCF0 1
unde: NCF – profitul anual.
Aşadar în evaluarea economico-financiară a unei investiţii, analiza
sensibilităţii în funcţie de factorul de actualizare este absolut necesară.
DEPLETARE. DEPRECIERE. AMORTIZARE (D.D.A)
DEPLETARE – este aceea sumă ce se reduce din venit ca urmare a
reflectării epuizării depozitului.
Depletarea – epuizarea zăcământului în cazul exploatării de
hidrocarburi - constituie o particularitate a capacităţilor de producţie din up-
stream, care trebuie luată în considerare în sistemul economico-financiar al
companiei de petrol. Apar astfel noţiunile de cotă de depletare, costul
depletării sau procentul de depletare.
Costul depletării se bazează pe costul capitalizat al rezervei de
petrol sau gaze. De exemplu, dacă cumperi sau concesionezi o rezervă
comercială cu 1$/bbl fiecare baril produs va fi apreciat de această sumă ce
se deduce din venitul taxabil.
Procentul de depletare este acel procent perceput prin reglementări
specifice şi care se percepe din veniturile brute (încasări) - (de exemplu
22% VB), dar care nu trebuie să depăşească 50% din câştig (conform
prevederilor din SUA).
Cota de depletare este aceea cotă anuală care se calculează în
funcţie de rata producţie / rezerve.
RQID =
unde:
I - investiţia;
Q - producţia anuală (t/an);
R - rezerva estimată rămasă in rezervor.
Raţiunea luării în considerare a costului depletării este
următoarea:
• asigurarea de fonduri ce se impun pentru descoperirea de noi rezerve de hidrocarburi ştiut fiind că orice proces de producţie
este un consum de rezerve şi că acoperirea declinului de producţie înseamnă noi rezerve;
• previne pierderea de capital şi reflectă imensul risc al investiţiei aferente cercetării geologice pentru punerea în evidenţă de noi rezerve;
• are impact asupra stabilităţii aprovizionării cu hidrocarburi în ceea ce priveşte securitatea naţinală.
DEPRECIERE – AMORTIZARE (D.A)
Definiţie – este aceea sumă dedusă din venit care reflectă uzura
fizică şi morală a investiţiei capitalizate.
Scopul calculului este de a reduce venitul taxabil, a diminua taxa pe
profit, prin urmare se impune în calculul venitului taxabil.
Metode de calcul a amortizării: 1. Metoda linie dreaptă (straight line) .
2. Metoda accelerată:
- Balanţa de declin;
- SYD.
1. Metoda linie dreaptă presupune cota anuală constantă calculată
prin raportarea valorii investiţiei aferente (I) la durata aferentă uzurii
fizice şi morale.
Ex. I = 200 · 106 $; T = 10 ani
Deprecierea anuală va fi:
anA /$102010
10200 66
⋅=⋅
=
2. Metoda accelerată.
A. Balanţă de declin (Declining balance).
În acest caz deprecierea anuală (A) este calculată 200% rata anuală
aferentă liniei drepte (dublă balanţă) şi aplicată în fiecare an la suma
rămasă nedrepeciată.
Astfel, de exemplu:
- în primul an va fi: $10402,010200 66 ⋅=×⋅
- în al doilea an : ( ) $10322,01040200 66 ⋅=×⋅−
- în al treilea an: ( ) $106,252,01032160 66 ⋅=×⋅−
B. SYD (sum of the years digits).
În acest caz investiţia este afectată de fracţia SYD. Investiţia Rămâne
în fiecare an constantă, se modifică numai fracţia în funcţie de timp.
În exemplul luat mai sus, T = 10ani:
SYD = 10+9+8+7+6+5+4+3+2+1 = 55
Fracţia SYD va fi: 10/55, 9/55; 8/55…
În acest caz:
- în primul an vom avea: ( )%2,18 551010200 6 ⋅⋅
- în al doilea an: ( )16,4% 55910200 6 ⋅⋅
- în al treilea an: ( )14,5% 55810200 6 ⋅⋅
De reţinut:
1. Metoda accelerată prezintă un mare avantaj pentru investitor şi
se impune în calculul venitului taxabil;
2. Avantajul investitorului va fi substanţial dacă accelerarea
deprecierii se face în primii ani – în special în ceea ce priveşte
investiţiile aferente exploatării zăcământului de hidrocarburi;
3. Axiomă – ia în considerare cea mai mare deducţie posibilă într-
un timp cât mai scurt.
METODA DCF (DISCOUNT CASH FLOW) Modelul DCF reprezintă un mecanism economic financiar de calcul a
profitabilităţii prin luarea în considerare a factorului timp, a impactului pe
care îl are comportarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor.
Caracteristicile acestui model sunt:
1. Timpul 0 –considerat inputul la care se vor raporta toate veniturile – timp
ce reprezintă momentul (ziua) când s-a făcut prima cheltuială importantă
de investiţie. Timpul 0 este punctul de referinţă la care se vor raporta toate
profiturile.
2. veniturile sunt înregistrate atunci când banii (cash) sunt primiţi.
3. Profitul – cunoscut cu numele de net cash flow (NCF) se calculează prin
relaţia:
IVNNCF DT −=
( )TaxeCOVBVNDT +−=
DTVN = venit net după taxare
I = investiţia
VB = venituri brute
CO = costuri operaţionale
Spre deosebire de modelul financiar contabil , modelul DCF nu face
apel la calculul amortizării, investiţia fiind luată în consideraţie ca atare în
momentul în care a fost efectuată.
4. Eşalonarea veniturilor, investiţiilor, costurilor operaţionale, taxelor şi
cheltuielilor financiare şi a profitului în timp
5. Actualizarea net cash flowului.
6. Criteriile luate în considerare – un sistem de indicatori prin care se
încearcă evaluarea riscului investiţional şi punerea în evidenţă a
profitabilităţii proiectului precum şi impactul acestuia asupra trezoreriei
companiei (organizaţiei) respective.
Algoritmul metodei Discount Cash Flow
Noţiuni teoretice
Eficienţa investiţiilor presupune luarea în considerare a unui
mecanism economic care să reflecte particularităţile sistemului la care se
raportează şi să răspundă cerinţelor unei metodologii economico-financiare
care să reflecte eficienţă sistemului.
Metoda modernă folosită pe plan mondial este cunoscută sub numele
Discount Cash Flow (DCF), şi îşi propune să reflecte corect toate mişcările,
respectiv intrările şi ieşirile din sistemul economico-financiar, astfel încât,
diferenţa dintre acestea să pună în evidenţă câştigul sau pierderea.
Metoda DCF. are drept caracteristică esenţială eşalonarea în timp a
investiţiilor, cheltuielilor şi veniturilor şi folosirea actualizării.
Algoritmul metodei DCF
1. Calculul venitului brut, VB
vgazolinagazolinavggvtt pQpQpQVB ⋅+⋅+⋅=
unde:
Qţ,Qg, Qgz reprezintă producţia de ţiţei, gaze, gazolinǎ;
pvţ, pvg, pvgz ─ preţ de vânzare pentru ţiţei, gaze, gazolinǎ.
2. Calculul venitului net înainte de taxare, VNIT
cashIT ChVBVN −=
unde:
Chcash reprezintă cheltuieli cash; taxe + cheltuieli.
Taxe: a. Redevenţa, R, este o cotă din venitul brut care se plăteşte proprietarului
subsolului.
( ) VBR ⋅÷= 61
81
b. Taxa advalorem, Tadv este o cotă din venitul brut ce se plăteşte către
proprietarul terenului.
( ) VBTadv ⋅÷= %21
c. Taxa pe producţie, Tpp; în industria petrolierǎ această taxă variază de la
un stat la altul; şi se aplicǎ procentual la venitul brut, şi anume:
4,5% ─ pentru producţia de ţiţei;
7,5% ─ pentru producţia de gaze.
gtpp VBVBT ⋅+⋅= %5,7%5,4
Cheltuieli:
a. Cheltuieli Over head, COh sunt reprezentate prin cheltuieli fǎcute cu
personalul de conducere ( staff-ul ) şi cu aparatul funcţional.
b. Cheltuieli operaţionale, ChOp reprezintǎ cheltuielile curente directe cu
materiale, energie, salarii. Aceste cheltuieli se calculeazǎ cu relaţia:
exexOp QCCH ⋅=
în care:
Cex este costul extracţiei, lei/t;
Qex ─ producţia extrasă, t.
iieSL
SLtpex cra
DCaC ⋅+++=
unde:
atp este costul tratare – pompare, lei/t;
CSL ─ costul pe sondă-lună, lei/SL;
DSL ─ debitul pe sondă-lună, t/SL;
ri ─ raţia de injecţie a fluidului, m3/t;
ci ─ costul unitar al fluidului injectat, lei/m3.
ri ci ─ costul agentului injectat.
3. Calculul venitului net taxabil, VNT
DDAVNVN ITT −=unde:
DDA reprezintă depletare + amortizare = cheltuieli non-cash. Cheltuielile non-cash sunt cheltuieli cu valoare rezidualǎ, adicǎ îşi
transmit valoarea treptat în cursul anilor de funcţionare şi sunt reprezentate
de douǎ elemente,şi anume:
─ amortizarea;
─ depletarea.
Amortizarea
Se aplicǎ întregului capital investit pentru construcţia de sonde,
echipamente de fund şi de suprafaţǎ şi lucrǎri de construcţii-montaj.
Sumele se vor repartiza pe o perioadǎ de timp datǎ de uzura fizicǎ şi
moralǎ a echipamentelor. Metodele de calcul au fost prezentate anterior la
tema referitoare acestei probleme.
Depletarea
Reprezintă o particularitate a industriei de petrol, în legǎturǎ cu ea
apǎrând douǎ noţiuni:
─ cota de depletare;
─ costul depletǎrii.
Ambele îşi propun crearea unei provizii financiare în vederea
eliminǎrii riscului aferent descoperirii de noi rezerve. Depletarea reprezintǎ
sursa de finanţare a lucrǎrilor geologice.
Costul descoperirii de noi rezerve se poate calcula aplicând un
procent de 15% venitului brut realizat în urma vânzǎrii producţiei.
Pentru stabilirea cotei aferente depletǎrii, se acceptǎ ca maximum
50% din profit sǎ fie acordat acestei cote.
Se acordǎ depletǎrii cota de depletare sau costul depletǎrii, în funcţie
de care dintre ele este mai mare.
În concluzie, se poate spune cǎ depletarea şi amortizarea sunt surse
de autofinanţare: depletarea fiind folositǎ pentru descoperirea de noi
rezerve, iar amortizarea, pentru echipamente. Este recomandabil sǎ se
aleagǎ metoda de calcul prin care acestea vor avea o valoare mai mare,
deoarece înseamnǎ reconstituirea rapidǎ a capitalului, timp mai mic de
imobilizare al acestuia, deci o vitezǎ mai mare de rotaţie a capitalului, dar şi
posibilitǎţi de finanţare mai mari, preferabile creditelor bancare.
4. Calculul venitului net după taxare, VNDT
profitITDT TVNVN −=
Taxa pe profit, Tprofit, se calculeazǎ ca un procent stabilit de legislaţia
în vigoare, raportat la profitul impozabil, determinat ca diferenţǎ între
veniturile obţinute din livrarea bunurilor şi serviciilor prestate şi cheltuielile
efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad
veniturile neimpozabile şi se adaugǎ cheltuielile nedeductibile.
Tprofit VNT ⋅= %
5. Calcularea profitului, NCF
IVNNCF DT −=
unde: I este investiţia.
BIBLIOGRAFIE
1. C.C. – Stoicescu, Bazele Managementului
2. C. Bigan, Informatică
3. Cercetări operaţionale (suport de curs)
4. Conducerea proiectelor cu calculatorul (suport de curs)
5. I. Catană, Bazele Informaticii
6. C. Neagu, Ingineria şi Managementul Producţiei
7. M. Popa, Economie, Note de Curs
8. G. Păun, Management Financiar, Note de curs
9. H.B Maynard, Manual de Inginerie Industriala, vol. I – IV
10. Bringam, F. Eugene, Gapenskic & Financial Management,
NY, Dvyden Press
11. Francis, C Jack – Investment Analysis and Portfolis
Management, Hinsdale, Dvyden Press
12. Reilly, Frank, K. – Investment Analysis and Management,
NY Mc Graw Hill, 1993
13. Shape, William, F. – Investments ”Engleword Cliffs”, NJ,
Prentice Hall, 1989.