Suveranitate și entitate națională

Profesor Coordonator : Student: Toma Gina Alina Prof. Univ. Bran Florina

Introducere

Orice om – se spune – dispune de o aparteneta. Aceasta inseama ca el este parte a ceva ce se

afla dincolo de el, fiindca acel ceva este intregul pe cand omul nu e doar decat o parte. Acest ceva

apare ca fiind un excedent calitativ, fiindca ii reuneste si ii identifica pe toti cei care vin din aceiasi

sfera. Daca omul apare, ca fiind parte componenta a unei natiuni, el beneficiaza de un excedent in

comparatie cu ceea ce el reprezinta de unul singur, acesta fiind totodata, excedentul datorita caruia

natiunea reprezinta mai mult decat un om luat singur .

Orice entitate socială, fie ea individuală sau colectivă, îşi împlineşte rolul esenţial doar

atunci când dobândeşte într-un referenţial spaţio-temporal conştiinţa de sine, dublată, cu necesitate,

de conştiinţă pentru sine.

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Răspunsul la aceste întrebări cruciale

reprezintă, cel mai adesea, o sarcină anevoioasă. Suntem şi nu suntem ceea ce părem a fi. Suntem

atât de asemănători şi totuşi atât de diferiţi de ceilalţi. Suntem parte a unui tot, dar în acelaşi timp ne

refuzăm cu bună ştiinţă condiţia apartenenţei la acest tot în care individualitatea noastră risca să se

piardă, să se estompeze până la indistincţie.

Identitatea naţională face recurs la un principiu unificator, în funcţie de care membrii unei

comunităţi nu convieţuiesc oricum ci subordonându-se presiunilor generate de afilierea la anumite

modalităţi topice de a gândi, de a acţiona şi care conferă indivizilor sentimentul solidarităţii,

conştiinţa apartenenţei cu necesitate la respectiva comunitate.

Polisemia notiunii de “natiune” a reprezentat de-a lungul vremii si sursa unor confuzii si

dificultati in intelegerea sensului in care elemental identitar national se substituie altor ipostaze

identitare la nivelul indivizilor si agregatelor socio-umane.

“Natiunea nu este o notiune simbolica, ci o realitate tangibila, un fapt al experientei sociale,

un obiect de constatari precise: ea este un complex de raporturi si relatii, o unitate sintetica.

Ca tot vietuitor natiunea se afrma intr-o structura economica si sufleteasca specifica si se

mentine printr-o organizare politica si juridica caracteristica totului.

Asa se explica pentru ce o natiune tinde in mod irezistibil de a da unitatii sale economice si

sufletesti o consacrare politica si juridica, care este organizatia de stat national.

Statul national este personificarea politica si juridica a natiunii, el este natiunea (sufleteasca

si economica) concreta vazuta prin prisma organizatoare a categoriilor politice si juridice. Statul are

menirea de a da o forma de centralizare fortei de descentralizare a natiunii.”1

1 Dimitrie Gusti, Sociologia natiunii si a razboiului, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1995. p.33-34.

Intr-o viziune moderna, natiunea este asociata ideii de putere si suveranitate a poporului

constituit in stat. Statul formeaza o natiune si fiecare cetatean este membru al natiunii.

Cele mai multe definitii ale natiunii opereaza cu criterii obiective de democratie, o natiune

distingandu-se de alta prin limba, civilizatie, religie, rasa, drepturi istorice, frontiere naturale,

interese economice sau geopolitice. Altele, insa fac apel la dimensiuni subiective ale existentei in

comun a unor indivizi si grupuri, la sentimentul comunitar, la vointa impartasita a acestora de a fi o

natiune.

De exemplu, John Stuart Mill, ca exponent al liberalismului, este tentat sa descopere esenta

nationalitatii intr-o mutuala simpatie a aderentilor la o astfel de alcatuire umana, in dorinta lor de a

se unifica sub o guvernare proprie, recuperand o istorie comuna, o politica, sentimentele si

experientele avandu-si radacini in trecut.

Ernest Renan mergea chiar mai departe afirmand ca nu rasa, religia, limba, statul, civilizatia

ori interesele economice sunt cele care fac o natiune sa fie ceea ce este. Ideea nationala eate

intemeiata pe un trecut eroic, exemplificat de mari conducatori, sip e o glorie proprie. Natiune este

o comunitate de vointa, o imensa solidaritate a indivizilor bazata pe constiinta sacrificiilor facute

de-a lungul istoriei dar si a sacrificiilor viitoare. Existenta unei natiuni este, altfel spus, un plebicist

repetat zi de zi.

O indentitate nationala este un fapt de constiinta. Constiinta nationala este o forma complexa

a constiintei de grup, o forma de solidarizare afectiva si rationalizata pentru atingerea unor obiective

commune, superioare ce transcend interesele immediate ale indivizilor. Ea este si reflexul unor

mentalitati collective ce perpetueaza in memoria istorica a unui grup mituri constitutive, frustari,

anxietati si, nu de putine ori, traume ale unor evenimente si epoci de minerat.

Identitatea nationala nu este doar o proiectie in trecut si si una intr-un viitor nedefinit, un

orizont de aspiratii.

Frederick Hertz semnala faptul ca aceste aspiratii se centreaza pe nevoia de unitate

nationala, inclusive politica, economica, sociala, religioasa, pe unitate culturala; ca ele sunt

indisociabile de libertatea national ace presupune independenta, refuzul dominatiei straine, o

libertate interioara in raport cu fortele taxate ca nenationale sau care deroga de la imperativele

nationale.

Privita prin prisma distinctiei intre datul individualitatii originare si procesul de asumare a

unei conditii proprii, prin impartasirea unei zestre si/sau experiente comune, identitatea nationala

evidentiaza faptul ca mecanismele de socializare primara (in familie, in grupul etnic de apartenenta,

in interiorul comunitatilor locale) si de socializare secundara (la nevelul institutiilor, grupurilor de

refetinta), ca de altfel si interactiunile ce marcheaza, modeleaza indivizii si colectivitatile sunt

determinate in configurarea “supraidentitatii” europene.

Identitatea pe care o avem, sentimentul unicitatii cu care ne revendicam o determinare

spatio-temporala in registrul existentei noastre ca entitati inconfundabile in sistemul de coordonate

etno-culturale, constientizarea faptului ca suntem de altii in plan identitar, prin limba, etnie,

devenire istorica nu sunt de ajuns pentru a ne conferi acea calitate distincta cu care ne impacam sau

ne mandrim. Este nevoie ca aceasta calitate sa fei validate de ceilalti. Etalata sau intrata in

competitie cu entitati similare, dar straine si exterioare ei, identitatea nationala nu isi este siesi

suficienta2.

O identitate nationala reclama ca fiecare individ apartinand unui grup larg, ce se defineste

prin caracteristicile sale entice, sa adopte un cod existential internalizat si acceptat de ceilalti

indivizi a caror similaritate o impartaseste. Daca ea s-ar rezuma doar la un set de reprezentari si

motivatii interne, atunci ar fi o constructie fragile, saraca in semnificatii care risca sa accentueze o

stare de izolare.

Daca motivatiile si reprezentarile sunt externe, nutrindu-se din contactele cu indivizi,

grupuri si institutii ce-si alatura si articuleaza experientele existentiale, atunci indentitatea nationala

prezinta un grad de coagulare mai pronuntat, intrucat ea face recurs la un principiu ordonator situate

deasupra identitatilor individuale.

Fiecare indentitate nationala se intemeiaza pe un fond organic originar, pe o mitologie

constitutive si pe complexul unor reprezentari ale sinelui colectiv, pe un ethos popular.

De exemplu, identitatea romaneasca se sprijina pe o mostenire genetica avand ca figuri

emblematice pe Traian, Decebal, marii voievozi – Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Constantin

Brancoveanu si altii - si isi trage substanta din valorile civilizatiei agreste si protocolare, din valorile

crestine ale Ortodoxiei; se atesta invocand principiul continuitatii istorice si functioneaza pe baza

anumitor autoreprezentari confirmate ale unor virtuti ancestrale

Din aceasta cauza, identitatea romaneasca, aidoma altor identitati nationale, se defineste prin

afirmarea unor calitati si trasaturi etno-psihologice innascute sau dobandite, recunoscute si prin

respingerea sau incriminarea unor defecte. O identitate nationala este rezultanta unor judecati si

prejudecati, a unor procese de asimilare difuza sau de eorcizare a acelor elemente considerate

straine ethosului propriu.

Frontierele departajarii identitatii nationale proprii de cele ale altor popoare sunt mai mult

sau mai putin fluide. Dar in imaginarul colectiv, national, ele sunt cu pretentii de imuabilitate. De

aceea o identitate nationala nu se poate dispensa de anumite stereotipuri ridicate la rang de postulate

etno-culturale si psihologice.

Stereotipul ecraneaza judecata de valoare, lucida si nepartinitoare, alimentand combustia

unei operatiuni justificative a acceptarii sau respingerii unor indivizi,grupuri de alte etnii, ori a unor

2 Mihai Milca, Identitate romaneasca si europeana, Editura Ager, Bucuresti, 2005, p.

operatiuni selective, in plan atitudinal, folosind criterii simple de discriminare a propriei identitati

de identitatile straine.

Identitatea nationala a putut fi reflexul unei stari de jubilatie si mandrie orgolioasa, o

demnitate castigata, decurgand dintr-o istorie glorioasa, intemeiata pe victorii, impliniri si

recunoasteri in timp, o experienta tonifianta in umbra unei exceptionalitati adanc inradacinate in

constiinta colectiva a fiecarui individ in parte.

Suveranitatea. Notiunea de suveranitate

Suveranitatea constituie una din trasaturile puterii de stat de a fi suprema in raport cu oricare

alta putere sociala interna si independenta fata de puterea oricarui alt stat sau organism

international.

Desi este o notiune unitara in esenta ei, suveranitatea implica totusi doua elemente

componente:

● Suveranitate externa

● Suveranitate interna

Suveranitatea externa semnifica independenta absoluta a statului si a fost exprimata ca

principiu pentru prima oara de Juan B. in 1576 in lucrarea “Despre Republica”. Potrivit acestei

conceptii, statul este eliberat de orice subordonare fata de o putere exterioara lui. Boden arata ca

suveranitatea este absoluta, perpetua si individuala.

Suveranitatea interna semnifica dreptul statului de a isi organiza puterea publica si anume:

dreptul de a legifera, de a infaptui justitia si politia. Cu alte cuvinte, este vorba de suprematia de stat

care se concretizeaza in dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toti

cetatenii sai si de a le asigura aplicarea. Constituind una din trasaturile de stat, suveranitatea a

aparut odata cu statul, si in decursul istoriei a evoluat, modificandu-si continutul in raport cu

dezvoltarea sociala, economica si politica a statelor.

Suveranitatea a servit drept bază pentru recunoaşterea reciprocă, pe temeiul egalitati juridice şi nu

trebuie să confundăm concepţional suveranitatea cu libertatea de actiune,la mijloc existând

circumstanţe determinate de relaţiile inegale de putere.

Doctrina suveranităţii s-a dezvoltat ca parte a transformării sistemului medieval din Europa într-

un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Pacea din

Westfalia, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a reprezentat prima întâlnire diplomatică la nivel

european (primul congres european), cu această ocazie fiind consacrate principiile echilibrului

politic, al raţiunii de stat şi al dreptului popoarelor.

A fost construită în scopul de a mulţumi pe toatã lumea, de a asigura o pace durabilă în Europa

stabilind în mod practic ceea ce istoricii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor

ce definesc suveranitatea naţională.

Apariţia conceptului de suveranitate a avut loc paralel cu apariţia similară a ideii de proprietate

privată, ambele punând accentul pe drepturile exclusive concentrate într-un singur posesor, fixarea

suveranităţii ca autonomie internă a principelui — care ieşise învingător asupra Papalităţii,

egalitatea statelor în relaţiile dintre ele,introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc

de menţinere a păcii.

Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social3, că „suveranitatea este inalienabilă şi

indivizibilă”, dar recunoştea apoi faptul că politicienii „neputând împărţi suveranitatea în principiul

ei, o împart în obiectul ei, o împart în forţă şi voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă, în

drepturi de impozite, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu

străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă”.

Deşi Iluminismul, prin teoreticienii contractului social, a stabilit cert modul în care suveranitatea

poporului este delegată guvernanţilor, în prezent, suveranitatea puterii de stat este descrisă drept

supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de

stat, deosebită fiind de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională4.

Una dintre cele mai complete interpretări contemporane ale suveranităţii a adus-o Stephen

Krasner, profesor la Stanford University, care propunea o sistematizare a definiţiilor anterioare

într-o structură cvadripartită5, vorbind despre suveranitatea westfaliană – care în accepţiunea

lui se referă la organizarea politică bazată pe excluderea actorilor externi din procesul de

exercitare a autorităţii asupra propriului teritoriu al unui stat, suveranitatea internă – referinduse

la organizarea formală a autorităţii politice în cadrul statului şi abilitatea autorităţilor publice

de a exercita un control eficient înăuntrul graniţelor sale, suveranitatea externă – care include

practicile de recunoaştere reciprocă între entităţile teritoriale care au o independenţă juridică

formală, şi suveranitatea interdependenţei – înţelegând prin aceasta abilitatea autorităţilor

publice de a reglementa circulaţia informaţiei, ideilor, bunurilor, populaţiei, poluării sau

capitalului dincolo de graniţele sale.

Krasner face apoi o importantă distincţie între autoritate şi control, elemente care se regăsesc în

cele patru laturi ale suveranităţii, explicând şi relaţia dintre ele. Autoritatea implică un drept

reciproc recunoscut actorilor în relaţiile dintre ei (stat şi societate; stat şi alt stat; stat şi sistem

internaţional) care le permite să se angajeze în diferite activităţi. Dacă respectivul actor dă

3 Jean Jacques Rousseau, Contractul Social, Bucureşti, Cartea Noastră, p. 274 Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 2001, p.2885 Krasner Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press, 1999, p 4, 9-25

dovadă de o autoritate eficientă, forţa sau constrângerea nu vor fi niciodată exercitate6.

Pe de altă parte, controlul poate fi realizat simplu prin folosirea forţei brute, fără a exista o

recunoaştere reciprocă a autorităţii. Pierderea controlului de către actorul interesat (de regulă

statul) pentru o anumită perioadă de timp poate duce la pierderea autorităţii (cazul puterii

sovietice în 1991), în schimb exercitarea eficientă a controlului poate genera noi sisteme de

autoritate.

Majoritatea specialiştilor sunt de acord, totuşi, că suveranitatea poate fi împărţită în latura sa

politico-economică - izvor al afirmării conceptului dar şi iniţiator al schimbărilor de-a lungul anilor

şi latura juridică – şi anume încercarea de normativizare a idealurilor politice şi

transpunerea lor în teoria juridică. Vom parcurge sintetic, aceste componente, pe rând,

abordând în acelaşi timp suveranitatea în diacronie.

6 Krasner Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press, 1999, p 10.