Sven Hassel

Imperiul iaduluiREIGN OF HELL

„De ce Vistula se ridicăşi creşte, ca pieptul unui erouCe-şi dăultima suflare pe ţărmul unei mări bântuite de furtuni?De ce bocetul valurilor, din întunericul abisului adânc,Răsunăca oftatul unui muribund?"„Din adâncurile albiei îngheţate a fluviului,Ca un vis trist al morţii;Răsunăcântecul.Din câmpii spălate de ploaie,Sălciile argintii plâng în cor de durere...Tinerele Poloniei au uitat săzâmbească."„Fărănici o îndoială, germanii sunt soldaţi minunaţi."Aceste cuvinte au fost scrise de viitorul feldmareşal Lordul Alanbrooke

în carnetul său de notiţe în ziua de 21 mai 1940.

Aceastăcarte este dedicatăSoldatului necunoscut şi tuturorvictimelor celui de-al doilea război mondial, în speranţa căpoliticienii nune vor mai arunca niciodatăîn nebunia iresponsabilăa unui măcel înmasă.

Ceea ce vrem noi este puterea. Şi o avem, vom păstra-o. Nimeni nu vaputea săne-o ia.

Discurs ţinut de Hitler la München, în 30 noiembrie 1932.

Nici unul dintre soldaţii Companiei a cincea nu vroia săajungăînunitatea de pazăde la Sennelager. Dar ce conteazăce vrea sau nu vrea unsoldat? Soldatul este o maşină. Singurul scop al soldatului este acela de aexecuta ordine. Doar o singurăgreşealăsăfacăşi se pomeneşte foartecurând transferat la degradantul batalion disciplinar, numărul 999, ghenade gunoi pentru toţi delincvenţii.

Exemple sunt nenumărate. Săluăm, de pildă, pe comandantul unităţiide tancuri, care a refuzat săasculte ordinul de a arde pânăîn temelii un satîmpreunăcu toţi locuitorii lui: curtea marţială, degradarea pânăla gradul desoldat, Germerscheim, 999... Succesiunea era rapidăşi inevitabilă.

Sau săluăm pe Obersturmführer-ul SS, care s-a opus transferării saleîn serviciul securităţii: curtea marţială, degradarea pânăla gradul de soldat,Torgau, 999...

Toate exemplele au o anumitămonotonie lugubră: Şablonul, odatăstabilit, nu mai putea fi modificat, deşi dupăo vreme rândurile batalioanelordisciplinare au început săfie îngroşate atât prin transferarea criminalilor câtşi a delincvenţilor militari.

În partea I, paragraful 1, a Regulamentului Armatei Germane pot ficitite următoarele: „Serviciul militar este o datorie de onoare"...

Iar în paragraful 13: „Oricine primeşte o condamnare la închisoare maimare de cinci luni nu va mai fi considerat demn pentru serviciul militar şi pe

viitor i se va refuza dreptul de a servi în vreuna dintre forţele armate deuscat, maritime sau aeriene".

În paragraful 36 însă: „În împrejurări excepţionale, paragraful 13 poatefi ignorat şi persoanele care executăcondamnări la închisoare mai mari decinci luni pot fi înrolate în armată, cu condiţia săfie trimise la companiidisciplinare speciale.

Delincvenţii cei mai înrăiţi vor fi repartizaţi doar la detaşamente dedezamorsare a minelor sau la serviciile de înmormântare; acestedetaşamente nu trebuie dotate cu arme de foc. Dupăşase luni de serviciusatisfăcător, aceste persoane pot fi transferate la Batalionul 999 de laSennelager, împreunăcu soldaţii care au fost acuzaţi de abateri pe câmpulde luptă. În timp de război, subofiţerii trebuie săfi petrecut cel puţindouăsprezece luni în serviciul activ pe linia frontului; în timp de pace, zeceani. Toţi ofiţerii şi subofiţerii vor fi aspru mustraţi dacăse vor face vinovaţide manifestări de indulgenţănepotrivităfaţăde oamenii de sub comandalor. Orice recrut care suportădisciplina severăfărăsăse plângăşi sedovedeşte demn pentru serviciul militar, poate fi transferat la un regimentobişnuit al armatei, unde va avea dreptul la promovare pe calea obişnuită.Totuşi, înainte ca un astfel de transfer săfie aprobat, soldatul trebuie săfifost recomandat pentru Crucea de fier de cel puţin patru ori, ca urmare aacţiunilor pe câmpul de luptă".

Numărul 999 (cei trei nouă, cum era cunoscut) era o glumă. Sau, în oricecaz, presupus a fi o glumă. Trebuie recunoscut că, la început,Comandamentul Suprem n-a reuşit deloc săînţeleagăaceastăglumă,deoarece cele nouăsute fuseserătotdeauna rezervate pentru regimentelespeciale de elită. Apoi, cineva le-a explicat cu amabilitate cătriplul nouăeranumărul de telefon al Scotland Yard-ului din Londra. Şi ce putea fi mai subtilsau mai amuzant pentru mintea nazistădecât sădai exact acelaşi numărunui batalion format în întregime din infractori? Comandamentul Supremşi-a îngăduit un zâmbet birocratic forţat şi a încuviinţat cu o înclinareînţeleaptădin cap. Săfie nouă— nouă— nouănumărul; şi pentru un pic dedistracţie în plus, de ce sănu-i punăînainte un V mare tăiat cu o linie roşie?Semnificând: anulat. Suprimat. Şters... Ceea ce, fireşte, se putea referi fie laScotland Yard, fie la batalionul însuşi. Dar asta era glumă. O glumănemaipomenită. Oricum ai fi luat-o, era de-ajuns ca săte facăsăteprăpădeşti de râs. Căci, săprivim lucrurile în faţă, porcii care serveau înbatalionul 999 nu prea erau ceea ce s-ar putea numi dezirabili. Hoţi, ucigaşişi infractori mărunţi, trădători, laşi şi maniaci religioşi; cele mai abjectelepădături ale pământului, bune doar pentru a muri.

Aceia dintre noi care o trăgeam din greu pe linia frontului nuconsideram lucrurile chiar aşa. Nu ne puteam permite. Duci sau gunoieri,sfinţi sau escroci, tot ce ne interesa pe noi era dacăun camarad era dispussă-şi împartăultimul lui chiştoc cu tine în vremuri de restrişte. La naiba cuce făcuse un om înainte: ceea ce conta pentru noi era ce făcea acum, aici şiacum. Când eşti în armată, nu poţi trăi singur. Fiecare este pentru celălalt,iar legea bunei camaraderii are precădere asupra, tuturor celorlalte.

LAGĂRUL DE LA SENNELAGER

O locomotivăanticăgâfâia încet, trăgând dupăea un şir de vagoanede marfăce scârţâiau.

Pe peron, pasagerii priveau curioşi la trenul care se oprea. Într-unuldintre vagoane se găsea o grupăde pazădotatăcu armament suficient casădistrugăun întreg regiment.

Noi şedeam pe unul dintre peroanele de plecare şi jucam cărţi cucâţiva prizonieri francezi şi britanici. Porta şi un sergent scoţian necurăţaserăpractic pe toţi ceilalţi, iar Micuţul şi Gregor Martin jucau de oorăpe un credit destul de dubios. Sergentul primise deja pentru chitanţeIOU 1 de la ei.

Tocmai se împărţeau cărţile când locotenentul Löwe, comandantulcompaniei noastre, a pus brusc capăt jocului cu una dintre întreruperilelui neghioabe.

— Gata, băieţi! Haideţi, mişcaţi-vă! E timpul săplecăm!Porta şi-a azvârlit cărţile, nemulţumit.— Nemaipomenit, a zis plin de înverşunare. Cum, nu se mai poate?

Nici nu te-apuci bine de un joc de cărţi ca lumea cătrebuie săşi aparăuntâmpit care săînceapăiar nenorocitul de război. E de-ajuns ca să-ţiprovoace greaţă.

Löwe şi-a aruncat braţul înainte, îndreptându-şi un deget spre Porta.— Te avertizez, a zis. Dacă-ţi mai aud spurcata aia de gură, o să...— Domnule locotenent! Porta a sărit repede în picioare şi a salutat.

Nu putea rezista sănu aibăultimul cuvânt. Führer-ul însuşi ar fi rămasblocat în faţa lui. Domnule, a zis pe un ton serios. Aşvrea săştiţi că,dacă-mi găsiţi sunetul vocii supărător în vreun fel, voi fi pe viitor fericit sănu vorbesc dacănu mi se va vorbi mai întâi.

Löwe a scos un sunet de iritare cu limba şi s-a îndepărtat înţelept,fărănici un alt comentariu. Bătrânul s-a ridicat anevoie de jos şi a tras unşut găleţii răsturnate pe care şezuse. Şi-a aranjat bereta pe cap şi şi-a luatcentura de care atârna tocul revolverului.

— Plutonul doi, fiţi gata de plecare!Ne-am ridicat în picioare fărănici o tragere de inimăşi am privit cu

repulsie la locomotiva care aştepta, cu şiru-i deprimant de vagoane demarfă. Cum de n-a reuşit inamicul sădistrugămizeria asta cu bombe?Prizonierii de război, încătolăniţi în voie pe pământ, râdeau de noi.

— Ţara are nevoie de tine, soldatule! Sergentul scoţian şi-a luat dintrebuze ţigara pe jumătate fumatăşi i-a prins capătul între arătător şi degetulmare. N-o săte uit, a promis. A fluturat chitanţele Micuţului într-un gestde adio. O săte aştept să-ţi urez bun venit când te vei întoarce.

— Ştii ce? a zis Micuţul, fărăranchiună. Ar fi trebuit săvăfi lichidatodatăpentru totdeauna la Dunkerque.

Sergentul a ridicat din umeri, prietenos.— Nu-ţi făgriji, camaradei O sămai fie multe ocazii... O să-ţi păstrez

un loc când o săajung în ceruri. Vom relua jocul de unde l-am lăsat.— Nu în ceruri, a zis Micuţul. Nici o şansă! A arătat brusc cu degetul

mare spre pământ. Locul meu e acolo jos, amice! Tu poţi merge unde vrei,dar n-o sămăconvingi săurc acolo ca să-l întâlnesc pe afurisitul deSfântul Petru şi gaşca lui de îngeri.

Sergentul a zâmbit doar şi şi-a vârât chitanţele în buzunar. A scoscrucea de Fier pe care o câştigase de la Micuţul şi a lustruit-o cu grijăpetunică.

— Omule, aşteaptăpânăajung iancheii aici! O săfie o distracţie pecinste...

A privit admirativ Crucea, bucuros la gândul preţului pe care i-l vaaduce. Americanii erau renumiţi pentru suveniruri de război. Exista dejaun comerţînfloritor cu bandaje pătate de sânge şi bucăţi de uniformeîmbibate cu sudoare. Porta avea un cufăr mare plin de amintiri

1 IOU — recunoaştere formalăa unor datorii prin inscripţia „IOU" (I oweyou — va datorez) (N.A.)

înfiorătoare, pregătite pentru timpul când piaţa va fi foarte favorabilă. Oafacere urâtă, dar cel puţin asta însemna începutul sfârşitului în privinţarăzboiului.

Locomotiva cu şiru-i de vagoane deschise o pufăit şi s-a oprit încet,scârţâind, iar noi am urcat posaci pe peron, apoi în tren. Ploaia cădeaneîntrerupt de patru zile şi-acum ajunseserăm aproape săne împăcăm cuea. Ne ridicam gulerele vestoanelor şi ne vâram mâinile în buzunare, stândaduşi de spate într-o tăcere nepăsătoare. Nu de mult ni se dăduserăuniforme noi şi mirosul greu de naftalinăera îngrozitor. Într-o zi frumoasăse simţea de la o milădepărtare, iar în spaţii închise era de-ajuns ca sătesufoce. Din fericire, nici păduchilor nu le plăcea mai mult decât nouă, aşacăne părăsiserăen masse în favoarea prizonierilor. Aşa cel puţin eramscutiţi de a ne scoate mereu mâna din buzunar ca săne scărpinam în vreoparte inaccesibilăa trupului.

Pe părţile laterale ale primelor vagoane erau scrise cu vopsea numeleuitate deja pe jumătate Bergen şi Trondheim. Vagoanele erau folositepentru un transport de ponei de munte. Ne-am oprit o clipăca să-i privim.Semănau unul cu altul într-un mod absurd, cu o dungăde culoare închisăde-a lungul spinării şi cu boturile negre, catifelate. Unuia i-a căzut cutronc Micuţul şi a început să-i lingăfaţa, ca un câine, la care Micuţul,totdeauna dispus săadopte primul animal sau copil care-i arăta cea maimicăafecţiune, a decis numaidecât căponeiul face parte din proprietatealui personalăşi căpe viitor îl va însoţi peste tot unde va merge. Încercasă-l despartăde restul hergheliei şi să-l scoatădin vagon, când au apărutdouăsantinele înarmate, agitându-şi revolverele şi răcnind cât îi ţineagura. Câteva secunde mai târziu, zgomotul combinat al santinelelordamblagii, al poneilor speriaţi şi al Micuţului, care înjura de mama-focului,l-a adus la faţa locului pe locotenentul Löwe plin de furie.

— Ce naiba se petrece aici? A împins santinelele la o parte din calealui, intrând în mijlocul încăierării împreunăcu Danz, şeful pazei de laSennelager şi cea mai odioasăbestie, de pe pământ, păşind alături de el,plin de îngâmfare. Löwe s-a oprit uimit la vederea Micuţului şi a poneiului.Ce dracu crezi căo săfaci cu calul ăla?

— Îl iau, a zis Micuţul. Vreau săvinăcu mine. E mascota mea.Poneiul l-a lins plin de extaz, iar Micuţul i-a pus o mânăposesivăîn jurulgâtului. Îl cheamăIacob, a zis. N-o săfie o povară. Poate călători cu minepeste tot. Cred căîn curând o să-i placăviaţa militară.

— Oh, nu mai spune? Löwe respira greoi prin nările dilatate. Duafurisitul ăsta de cal înapoi de unde l-ai luat! Noi trebuie săluptăm înrăzboi, nu săumblăm cu circul.

A plecat ca o furtună, urmat de Danz, iar Micuţul s-a uitat dupăel cuo privire încruntată.

— Să-i ia dracu pe toţi! a zis Porta, vesel. Şi-a scos o mânădinbuzunar şi a gesticulat nepoliticos în direcţia spatelui lui Löwe. Nu-ţi făgriji, camarade, o sărâdămânzeşte nătăfleţii ăştia de ofiţeri când o săsetermine aiureala asta... o săse ducădracului cu toţii, negreşit. S-a întorsşi a ridicat din sprânceanăspre Julius Heide, care, fărănici o îndoială, eracel mai fanatic subofiţer din întreaga armatăgermană. Nu crezi? a zis.

Heide l-a privit cu o încruntăturărece, plinăde ură. Îi displăceaudiscuţiile de o asemenea natură. Îi provocau frisoane pe coloana-i rigidădenazist.

— Mai degrabăcaporalii, a zis, privind sever la tresele lui Porta. Maidegrabă, o săcadăcapetele caporalilor.

— Ei, na, a zis batjocoritor Porta. Şi cine o săle adune pe toateatunci? Nu afurisiţii de ofiţeri, îţi pot spune asta de la început. Câţi

caporali crezi căsunt înarmata asta blestemată? Al naibii de mulţi ca săselase batjocoriţi, atâta îţi pot spune. Şi-a vârât degetul în pieptul lui Heide.Trebuie să-ţi clarifici lucrurile, a zis. Va trebui să-ţi deschizi ochii şi săteuiţi în jur odatăşi-odată. Oalele pentru gătit sunt deja puse la fiert,camarade — şi noi suntem ăi de vom găti totul, nu tu şi adunătura ta deofiţeri cu moace de şobolani.

Heide şi-a îndreptat umerii înguşti.— Continuă, a zis glacial. Continuăşi te spânzură. O săţin minte

toate astea.Total degajat, în spatele lui, Micuţul a tras un şut unui bidon de ulei

rătăcit, trimiţându-l prin aer în direcţia unui poliţist militar care treceape-acolo. Lovit în umăr de bidon, poliţistul s-a întors imediat. Fărăsăscoatăo vorbă, Micuţul şi-a răsucit capul spre Heide. Poliţistul s-a lansatca un elefant înfuriat. Cu ani în urmă, dirijase, probabil, circulaţia opt orepe zi, necruţător cu cei care nu parcau unde trebuie şi cu pietonii neatenţi.Războiul îi oferise şansa, iar acum îi venise unicul său moment de glorie.Înainte de a-şi da seama ce se întâmplă, Heide s-a pomenit căi se faceraport, în timp ce Portărâdea ca un cretin şi Micuţul bombănea ca unpapagal plictisitor.

— L-am văzut cu propriii mei ochi. L-am văzut când a dat cu piciorul.L-am văzut.

Locotenentul Löwe a pus capăt întregii tărăşenii cu câteva cuvintescurte şi tăioase şi un gest furios al mâinii.

— Ce vrei săspui, căomul ăsta te-a atacat? Nu cred o vorbădin cezici. În viaţa mea n-am auzit ceva mai tras de păr! Sergentul Heide este unsoldat excelent. Dacăte-ar fi atacat, te pot asigura căn-ai mai fi viu acumca săvorbeşti fleacuri... Şterge-o din faţa mea pânănu-mi ies din ţâţâni.Du-te şi găseşte ceva mai bun de făcut decât să-ţi iroseşti vremea. Amototolit raportul, l-a azvârlit dispreţuitor pe calea feratăşi s-a întors spreBătrânul. Ca săfiu sincer, Sergent Beier, m-am cam săturat de plutonultău astăzi. Noi, aşvrea să-ţi amintesc, suntem un regiment de tancuri, nuo adunăturăde înapoiaţi mintali care cautăgâlceavă. Dacănu eşti în staresă-ţi stăpâneşti oamenii, o sămăvăd obligat să-ţi cer transferul în altăparte. Măînţelegi?

Ofiţerul care răspundea de convoiul ce tocmai sosise s-a apropiat delocotenent şi l-a salutat nepăsător, ducându-şi douădegete la chipiu. I-aîntins un teanc de hârtii. Era ocupat. Trebuia săpredea cinci sute treizecide prizonieri destinaţi pentru batalionul 999 Sennelager şi era nerăbdătorsăgoleascăvagoanele cât mai curând posibil ca să-şi vadăde drum. Întâr-ziase deja şi trebuia săajungăla Dachau, de unde urma săia un noutransport. Löwe a luat hârtiile şi s-a uitat prin ele.

— Ai avut pierderi en route?Tipul a ridicat din umeri.— N-am cum săvăspun pânănu-i dăm jos şi ne uităm la ei...

Călătorim de aproape douăsăptămâni, aşa căn-ar fi chiar o surpriză.Löwe a ridicat o sprânceană.— De unde vin?— Cam de peste tot. Fuhlsbüttel, Struthof, Torgau, Germerscheim...

Ultimii au fost luaţi de la Buchenwald şi Borge Moor. Dacăvreţi să-misemnaţi adeverinţa de primire şi sămi-o daţi, voi pleca.

— Îmi pare rău, a zis Löwe. Nici vorbă. A zâmbit oarecum furios. Amobiceiul de a nu semna de primire pânănu verific marfa... Dăjos prizo-nierii şi aliniază-i pe peron. O să-i număr. Dă-mi numărul corect şi poţiprimi adeverinţa. Dar reţine: nu semnez pentru morţi.

Ofiţerul s-a înfuriat.

— Vii sau morţi, ce contează? Nu puteţi face caz de orice fleac dupăcinci ani de război. Săvedeţi cum facem predarea celor din SS. Scurt şirapid. Fărănici o bătaie de cap. Un glonţîn ceafăşi cu asta basta!

— Foarte probabil, a zis Löwe, întorcându-şi buza de sus cu dezgust.Dar noi nu facem parte din SS. Noi suntem un regiment de tancuri şitrebuie săpreluăm cinci sute treizeci de voluntari pentru front. De aceeamorţii nu ne sunt de nici un folos. O săprimeşti adeverinţăpentrunumărul real de prizonieri vii predaţi sergenţilor mei şi, dacăvrei săridicivreo obiecţie, eşti liber săte adresezi comandantului de lagăr, Contele vonGernstein. E la latitudinea d-tale.

Ofiţerul şi-a ţuguiat buzele într-o linie subţire, fărăsămai zicăceva.Gernstein nu era omul cu care cineva în toate minţile să-şi facăde lucru.Se zvonise căîn fiecare noapte, de la ora douăsprezece pânăla patru, seîntreţinea cu Satana şi era faimos pentru cruzimea şi răutatea sa, care teîngrozeau chiar dupăcinci ani de vărsare de sânge şi măcel.

Vagoanele au fost deschise, debordându-şi încărcătura de umanitatechinuită. Santinelele aşteptau cu câini şi puşti, gata săreaducălanesimţire, prin bătaie, pe primul om care se poticnea sau cădea. Dacăvreunul, paralizat de teamăşi prins în panica generală, nu era suficient detare ca săţinăpasul, dispărea sub marea de trupuri şi rămânea din eldoar o masăînsângerată, cu beregata sfâşiatăde câinii care mârâiau.

Urmăream cu privirea cum figurile tremurătoare erau aliniate pe treirânduri. Am observat cătrupurile celor morţi au fost aruncate înapoi învagoane. Ofiţerul însoţitor a păşit ţanţoşpe lângăei şi l-a salutat energicpe Löwe.

— Sunt toţi prezenţi şi numărul este corect, domnule locotenent. Credcăveţi considera inutil săvăpierdeţi timpul făcând apelul.

Löwe n-a răspuns. S-a plimbat tăcut de-a lungul cortegiuluizdrenţăros de oameni, ce fuseserăadunaţi din cele mai nenorocite locuride pe pământ şi constrânşi la suferinţăcomunăîn ultimele paisprezecezile. A aşteptat pânăs-a făcut numărătoarea. Din cinci sute treizeci deoameni, câţi plecaserăîn călătorie, mai erau în viaţătrei sute şaizeci şicinci.

Löwe s-a oprit o clipăcu capul plecat. În cele din urmăs-a întors spreofiţerul care aştepta.

— Voi semna pentru trei sute şaizeci şi cinci de oameni, a zis.S-a făcut tăcere. Simţeam cum creşte tensiunea.— Văcer scuze, a zis ofiţerul printre dinţii încleştaţi. Cred căam

predat cota completă. Condiţia mărfurilor este lipsităde importanţă. Pe noine intereseazăcantitatea.

Löwe a ridicat o sprânceană.— Noi facem negoţcu carne de om? a zis. Care e marfa d-tale?

Oameni sau carne?S-a făcut din nou linişte, întreruptăimediat de sosirea aghiotantului

lui Gernstein, căpitanul von Pehl. Maşina s-a oprit brusc la câţiva metridepărtare şi căpitanul a sărit din ea, zâmbind cu amabilitate tuturor. Şi-aaranjat monoclul şi s-a apropiat de cei doi ofiţeri care se certau, cu merslegănat, cu pintenii zornăind şi galoanele de aur strălucind.

Şi-a pocnit călcâiele şi şi-a lovit cu cravaşa cizmele lustruite.— Ce veşti de la radio şanţ, domnilor? Sfârşitul războiului? Sau pur şi

simplu o altăbombăîn buncărul Führer-ului?Grav, Löwe a explicat situaţia. Căpitanul şi-a dus cravaşa la obraz şi,

gânditor, şi-a scărpinat cu ea bărbia proaspăt rasă.— O chestiune de numere lipsităde importanţă, a murmurat. Aştepţi

un batalion şi când colo de-abia primeşti trei companii. Se poate înţelege

situaţia grea. S-a întors plin de amabilitate spre ofiţerul convoiului. Cum,dacăîntrebarea nu este prea îndrăzneaţă, ai reuşit săpierzi atât de mulţioameni?

S-a dus la vagonul în care se găseau cadavrele. Le-a examinat o clipăpe cele de deasupra, apoi a făcut semn cu cravaşa spre unul dintre ele.Douăsantinele l-au ridicat şi l-au aşezat pe o grămadăde rumeguşde peperon; era un cadavru fărăcap. Von Pehl şi-a aranjat monoclul. Atent, cuo batistăla nas, s-a aplecat asupra corpului şi l-a examinat. S-a îndreptatşi l-a chemat pe ofiţer.

— Poate eşti atât de amabil să-mi arăţi locul pe unde a intrat glonţul,dragădomnule?

Indignat, ofiţerul s-a îmbujorat la faţă. Toatătevatura asta absurdădin cauza unui deţinut mort cu un glonţîn ceafă! Ăştia de la Sennelagertrăiau pe-o altălume?

— Locul de intrare, a insistat liniştit von Pehl. Pur şi simplu dininteres, te asigur.

În spatele lui von Pehl stătea şeful artileriei, locotenentul Althaus, cuun pistol-mitralierăsub braţ. În spatele lui Althaus stătea un locotenentdin poliţia militară, nemişcat ca o stâncă. Fireşte, erau nebuni. Toţi eraunebuni. Nici un om cu mintea întreagăn-ar fi făcut atâta tapaj din cauzaunui deţinut mort. Un deţinut mort, o sutăde deţinuţi morţi, ce naibaconta? Mai erau mulţi de unde veniserăăştia.

— A fost o revoltă. Ofiţerul şi-a ridicat bărbia supărat şi plin desfidare. A fost o revoltă. Soldaţii din pazăau trebuit sădeschidăfocul.

Von Pehl a întins apatic mâna.— Raport?— N-am... avut încătimp să-l scriu.Von Pehl şi-a atins dinţii cu mânerul cravaşei.— Deci spune-mi, dragădomnule, unde a avut loc, în mod precis,

această.... revoltă?— La Eisenach.Eisenach.Pe legea mea, asta era destul de departe. Poate acum tipul va înceta

să-şi mai vâre nasul lui prusac în treburile altora şi o să-l lase să-şicontinue drumul la Dachau pentru următorul lot de mizerie umană.

— Ştii, dragul meu domn, a murmurat von Pehl, căregulamentelestabilesc foarte clar căorice incident de natura celui menţionat de d-tatrebuie săfie imediat raportat? Neapărat? Orice ar fi? S-a întors spreAlthaus, care stătea alături de el. Locotenente, poate eşti atât de amabil sătelefonezi imediat şefului de staţie de la Eisenach?

Noi aşteptam plini de răbdare în ploaie, în timp ce von Pehl se amuzaplimbându-se încoace şi încolo, având înfăţişarea unui manechin cu omânăîn şold, zornăindu-şi pintenii şi lovindu-se cu cravaşa. Ofiţerulconvoiului şi-a trecut un deget pe partea interioarăa gulerului. Discret,soldaţii săi au început săplece de lângăel. Una dintre santinele, care segăsea lângămine, a tras un scuipat pe peron şi mi-a vorbit din colţul gurii:

— Eu am zis mereu căface numai tâmpenii. Am zis-o de nenumărateori. Modul în care se poartăcu deţinuţii este ruşinos. Absolut ruşinos. Amspus-o tot timpul.

Locotenentul Althaus s-a reîntors, însoţit de şeful gării, un om scundşi bondoc, cu o cascăde oţel pe cap, în caz călucrurile ar lua o întorsăturăneplăcută. A întins jovial o mânăplinuţă, pe care von Pehl a reuşit, cuabilitate, săn-o bage în seamă, fărăsă-l jignească. Ofiţerul convoiului ascos un sunet hârşâit din gât.

— Cred cădl colonel von Gernstein o duce bine cu sănătatea? a zis.

Încercarea-i de a înjgheba o conversaţie politicoasăa rămas fărăecou.Şeful staţiei şi-a lăsat mâna în jos. Locotenentul Althaus şi-a pipăitpistolul-mitralieră. Von Pehl şi-a examinat unghiile de culoarea alunei.Ofiţerul convoiului s-a tras un pas înapoi. Ar fi trebuit sărămânăunde îiera locul, în Budapesta, în armata ungară. Juca un joc periculos, riscândsăcâştige faimăşi avere în Germania nazistă.

Von Pehl s-a întors nepăsător spre aghiotantul său.— Ei bine, locotenente? Ce veşti ai de la Eisenach?Cei de la Eisenach, se părea, nu numai cănu ştiau nimic despre o

pretinsărevoltă: ei nici măcar nu auziserăde convoi. Am văzut o scăpărareglacialăapărând în ochii reci, prusaci, ai lui von Pehl. L-a chematprintr-un semn pe Danz, care s-a repezit spre el ca un rinocer furios.Ungurul a fost arestat pe loc sub acuzaţia de crimă, pentru prezentareaunui raport fals şi a sabotării unui convoi. A fost imediat vârât cu forţaîntr-un camion şi dus la Sennelager. Locotenentul Löwe a semnat oadeverinţăpentru primirea celor trei sute şaizeci şi cinci de voluntari, iarsantinelele, speriate şi neliniştite din cauza arestării ofiţerului lor, s-auretras într-o oarecare dezordine. Von Pehl şi-a luat monoclul de la ochi, aînclinat capul plin de amabilitate spre voluntarii adunaţi, şi-a tras o ultimăşi puternicăloviturăcu cravaşa şi a dispărut plin de compătimire.

Uşurarea a fost instantanee. Tensiunea a dispărut, au fost aprinseţigări, oamenii au răsuflat uşuraţi. Câţiva dintre poliţişti au mers pânăacolo încât au oferit sticle de băuturăaduse recent din Franţa şi, subinfluenţa binefăcătoare a alcoolului, am devenit toţi fraţi buni şi ne-am dusbraţla braţla bufetul gării ca săbem în sănătatea tuturor.

Deţinuţilor li s-a îngăduit săstea jos şi li s-a dat ceva de mâncare.Doar pâine uscată. Dar chiar şi pâinea uscatăpoate fi un lux pentru unom care a trăit la Torgau sau Glatz... pentru cineva care a trăit zile întregicu un regim de apăîn infernul întunecat de la Germerscheim, unde intrămai mulţi oameni decât vor ieşi vreodată.

Germerscheim... Un nume care trezeşte teamă. Un loc care nu etrecut pe hartă, totuşi e destul de uşor săajungi acolo. Părăseştiautostrada lângăBruschsal, între Mannheim şi Karlsruhe, şi mergi directspre Rin. Oricine îţi va spune drumul. Nu e greu de urmat. Treci printr-unsătuleţfrumos, plin de căsuţe încântătoare cu trandafiri în faţa uşilor. Ieiprimul drum la stânga, laşi în urmăsătuleţul cu căsuţele-i vesele şi intriîn întunecimea rece a pădurii. Acolo, pe un panou mare, dai peste primaindicaţie despre Germerscheim: INTRAREA INTERZISĂ, scrisăcu literemari de-o şchioapă. INTRAREA INTERZISĂ: ZONĂMILITARĂ. Mai poţimerge cu maşina cam vreo jumătate de kilometru înainte ca drumul săseîngusteze pânăajunge o simplăcărare. Acolo te opreşti şi mulţumeşti luiDumnezeu şi stelei tale norocoase căeşti doar turist. Închisoarea se vedebine de acolo. Un bloc masiv din piatrăcenuşie, răscrăcărat ca un colosprintre copaci: Centrul de Reeducare Militară, aşa se numeşte. Dacăvreisămergi mai departe pe drumul îngust, dacăreuşeşti săscapi de gărzileînarmate şi de câini şi treci cu bine prin câmpul de mine, fărăîndoială, veifi primit cu braţele deschise şi Germerscheim îţi va fi ultimul loc deodihnă. Deoarece o datăce eşti înăuntru, ai toate şansele sărămâi acolo.Între 1933 şi 1945 au fost înghiţiţi de Germerscheim o sutătreizeci şi treide mii de oameni şi n-au mai fost văzuţi niciodată...

În timp ce prizonierii voluntari plescăiau din buze, luptându-se cucolţuri de pâine tare ca piatra, iar noi ceilalţi umblam încoace şi încolo,bând şi fumând, locotenentul Löwe era cinstit regeşte cu fripturăde iepurede către şeful gării. Dar, cu toatămâncarea aceea gustoasă, nu era binedispus. Ne-a scos din garăîn pas alergător şi nici măcar Porta, smuls de la

deliciile unui pahar cu băutură, n-a găsit de cuviinţăsăfacămai multdecât un gest obscen şi săbombăne ceva în şoaptă.

Arestarea ofiţerului convoiului putea avea repercusiuni supărătoarepentru Löwe. Ar fi fost mult mai simplu dacătipul ar fi acceptat oadeverinţădoar pentru trei sute şaizeci şi cinci de prizonieri şi ar fi lăsatlucrurile baltă. Aşa însăroţile maşinii militare fuseserăpuse în mişcare şinu mai puteau fi oprite. Colonelul von Gernstein lipsea în acel moment dinlagăr, fiind la vânătoare în munţi. Era un lucru cunoscut de toatălumeacă, ori de câte ori se întorcea de la vânătoare, era într-o stare de spirit maidiabolicădecât de obicei. Dumnezeu să-l ajute pe ofiţerul care aveaîndrăzneala să-l deranjeze cu treburi de felul celei prezente. Şi, fireşte,Löwe era cel care urma să-i prezinte chestiunea. Oricine altcineva puteatăgădui aceastăresponsabilitate, dar în ultimăanalizăea era problema luiLöwe. El nu se putea aştepta la sprijin din interiorul lagărului. Locţiitorullui Gernstein, care-şi pierduse un braţîn timpul primilor ani de război şivroia săfacădin asta un capital, în astfel de împrejurări avea obiceiul săanunţe căe bolnav şi, inevitabil, pasul următor era săsolicite un concediude câteva zile la momentul potrivit. De fapt, ar fi fost mult mai puţinăbătaie de cap dacălocotenentul ar fi urmat metoda obişnuităla Sennelagerşi l-ar fi împuşcat pe loc pe ticălosul de ungur.

Am pornit nemulţumiţi, molipsiţi de proasta dispoziţie a locotenen-tului, cu subofiţerii răcnind la noi din toate părţile. Subofiţerii din armataprusacăşi-au petrecut toatăviaţa, din leagăn pânăla mormânt, răcnindpânărăguşeau, pe principiul că, cu cât faci mai mult zgomot, cu atât aimai multe şanse săfii ascultat. În general, soldaţii se obişnuiau atât demult cu felul lor de a fi, încât nici măcar nu-i mai băgau în seamă, totuşisubofiţerii continuau săstrige. Probabil acum ajunsese un simplu reflex.Chiar şi deţinuţii, care rămâneau în urmăşi se poticneau în mijloculnostru, nu mai luau în seamăameninţările şi înjurăturile care neînsoţeau.

Cam la vreo şase mile de lagăr, pe câţiva au început să-i lase puteriledestul de serios. Löwe răcnea la ei sănu iasădin formaţie, dar nu maiaveau nici o putere, cădeau ca muştele, zăcând în grămezi la margineadrumului. Nici măcar loviturile nebuneşti ale gărzilor nu-i puteau ridica pepicioare. Löwe s-a văzut obligat săordone o oprire ca să-i lase sămairăsufle. S-a postat în faţa lor, în ploaia care cădea cu găleata, şi le-a ţinutunul din discursurile lui patetice, pe care l-am ascultat cu o încântarecrescândă.

— Soldaţi, toţi sunteţi voluntari. Nimeni nu v-a constrâns săveniţiaici... dar acum, căsunteţi aici, pentru Dumnezeu, veţi fi trataţi ca soldaţi!

Voluntarii, bătuţi, înfometaţi şi brutalizaţi sistematic, tremurau înhainele lor de deţinuţi, ţinându-şi capetele aplecate şi umerii încovoiaţi.M-am întrebat dacălocotenentul putea fi într-adevăr atât de naiv, încât săcreadăceea ce zicea. Sau dacăpentru liniştea conştiinţei lui se forţase elînsuşi săcreadă. M-am întrebat care era dupăel definiţia unui voluntar.Putea un om săspunăcu adevărat căavusese libertatea de a alege cândfusese ameninţat, pe de o parte, cu execuţia şi, pe de altăparte, cubatalionul 999?

Coloana s-a format din nou. Am pornit în formaţie de marşordonatăpe şoseaua de asfalt, cu Löwe în frunte şi locotenentul Komm alături de el.Komm îşi pierduse un braţpe front şi acum mergea cu degetul mare almâinii false vârât dupăcentură. N-am parcurs o jumătate de milăcădeţinuţii au şi început săse clatine din nou. Au fost biciuiţi din spate decătre gărzi, încurajaţi de urletele demente ale lui Danz, care jur căar fiputut face un cadavru săse ridice şi sădanseze dacăel ar fi avut chef. În

cadrul coloanei, Micuţul mergea greoi alături de grupa lui, ca un câineciobănesc pe lângăo turmăde oi tâmpite, îndemnându-i pe oameni sănuiasădin rând şi sănu moarăînainte de-a ajunge la Sennelager. Deodată,l-am văzut oprindu-se şi, scoţând un strigăt vesel, l-a lovit cu afecţiune înpiept pe un deţinut. La început am crezut căe unul dintre vechii lui amicidin trecut, dar deţinutul, un uriaşurât, aproape la fel de mare ca Micuţulînsuşi, părea sănu-l cunoască. L-a privit încurcat cu ochi mici porceşti.

— Domnule caporal?— Îţi aminteşti de mine? a răcnit Micuţul, dându-i un alt pumn

drăgăstos în mijlocul pieptului. Omul s-a clătinat uşor. Lutz! a strigatMicuţul. Vechiul meu prieten Lutz!

— Cred, a zis omul, nervos, căgreşiţi. Poate m-aţi confundat cu unalt...

— Paris! A zbierat Micuţul, deschizându-şi larg braţele. Paris, acolo afost. Parisul vesel cu toate ale lui, când te distrai de minune, agăţând înfiecare noapte câte o altăpasăre... Trebuia săfie alta, nu-i aşa, Lutz? Îţiaduci aminte? Trebuia săfie alta, fiindcăa doua zi nu mai erau acolo... Oaventurărapidăcu o curviştinăfrumoasăînainte s-o vâri în cuptor laprăjit... Aşa era, nu, Lutz? Îţi aminteşti, nu, Lutz? Alea erau vremuri, cezici? Alea erau vremuri, nu-i aşa, Lutz? Când tu erai la Gestapo, iar noitoţi ceilalţi trebuia săne plecăm şi săte pupăm în fundul ăla nenorocit altău...

— Domnule caporal, faceţi o greşealăenormă! a zis omul, cu sudoareacurgându-i de pe frunte în şiroaie murdare. N-am fost niciodatăla Paris —niciodatăîn viaţa mea — niciodată, jur!

— Dupăasta o să-mi spui căn-ai avut niciodatăo femeie! a zisMicuţul, batjocoritor. Şi-a scos brusc cuţitul de la cizmăşi l-a ţinut lacâţiva centimetri de beregata omului, sugrumându-l pe jumătate cu unbraţstrâns în jurul gâtului, în timp ce mergeau. O săscot untul din tine,Lutz. Din clipa asta, o săte iau sub aripa mea. O săam grijăsăfii cel maigrozav soldat din toatăarmata asta nenorocită. N-o săcunosc o clipădelinişte pânănu te văd pe front, luptând ca un nebun, cu creierii pejumătate zburaţi... Mă-nţelegi, Lutz? Mă-nţelegi, nu? Îngrozit, omul aîncuviinţat din cap, cât pe-aci să-şi taie beregata în lama sclipitoare acuţitului Micuţului. Micuţul s-a relaxat încet. A vârât cuţitul la loc încizmă: E în regulă, aşa căspune-mi, Lutz, a zis el încăo dată, părânddestul de amabil. Spune-mi, cât cântăreşti?

Lutz a înghiţit atât de tare, încât am crezut căo să-i iasămărul luiAdam prin vârful capului.

— O sutădouăzeci şi cinci de kilograme, domnule caporal.— O sutădouăzeci şi cinci de kilograme? a zis Micuţul, îngrozit.

Dumnezeule atotputernic, mare noroc ai cămai trăieşti. Te-au hrănit cumâncare grasă, nu-i aşa? A apucat braţul omului, cu afecţiune. Nu-ţi facegriji, amice, o să-ţi schimbăm noi viaţa curând. Un regim ţeapăn de pâineşi apăşi o groazăde exerciţii plăcute şi sănătoase de jur-împrejurulcurţii... O săajungi grozav, amice, o săte aducem la treizeci în cel maiscurt timp. Silfida de la Sennelager, aşa o săfii cunoscut dupăce voitermina cu tine...

Cam la vreo jumătate de kilometru de tabără, Löwe a ordonat un altpopas scurt. Deţinuţii s-au prăbuşit pe pământul mocirlos. Noi ceilalţine-am aşezat pe vine sau am încercat săgăsim un loc mai ferit în şanţulde la marginea şoselei. Din momentul acela eram sub observaţie constantădin lagăr şi era esenţial săterminăm marşul în ordine. Ne-am încolonatrepede şi am pornit din nou.

— Cântaţi! A ordonat Löwe, şi, ascultători, am cântat.

Am intrat în lagăr mai degrabăca un regiment prusac de elitădecâtca o gloatăde vagabonzi ordinari cum eram. Cu colonelul von Gernsteinexista totdeauna posibilitatea săse întoarcăpe neaşteptate cu douăzeci şipatru de ore înainte de timpul stabilit şi săînceapăsă-şi vâre nasul undeera cel mai puţin de dorit. Dupăcâte ştiam, ne putea urmări prin binocluchiar în momentul acela. O făcuse şi înainte şi învăţasem dintr-o experien-ţăasprăcăavea ochi de vultur cu care vedea cea mai micăabatere disci-plinară.

Ne-am oprit în faţa blocului companiei întâi şi noii recruţi au fostlăsaţi încădouăore săîngheţe în aer liber şi sub ploaia biciuitoare. Numaiatunci, sergentul de stat major Hofmann s-a hotărât săiasăşi săse uite laei.

Hofmann purta uniforma neagrăa corpului de tancuri, deşi, dupăcâte ştiam noi, nu pusese în viaţa lui piciorul într-un tanc. Biblia lui eraManualul sergenţilor de stat-major pe care îl căra cu el peste tot. Era atâtde ataşat de el, încât dacăi l-ai fi luat, ar fi echivalent cu a-i fi tras unglonţîn inimă. A mers încet pe lângăcoloana de voluntari, supunându-l pefiecare om unei priviri lungi şi pătrunzătoare. Când a ajuns la ultimul dinrând, a clătinat din cap mâhnit, cu aerul unuia care poartăpe umeri grijileîntregii lumi.

— Maimuţe! a zis plin de ură. Îmi trimit o adunăturăde maimuţe şiaşteaptăde la mine săfac oameni din ele!

A urcat greoi treptele şi s-a postat pe ultima, cu picioarele desfăcute,având de o parte şi de alta câte un protejat respectuos. A privit în jos, caun rege, la nenorocita-i adunăturăde victime.

— Bine, a zis. E-n regulă. Mi-aţi fost aduşi pe cap; ăsta-i ghinionulmeu. E destul săfacăsăvomite pânăşi o pisică, dar eu n-o sămăplâng —şi nici voi dacăştiţi ce e bine pentru voi. Deschideţi-văgura prea larg şis-ar putea sădevinăfoarte periculos aici. Foarte periculos! S-a legănatuşor înainte, încercând săse balanseze pe vârful picioarelor. Îl văzuse pecolonel făcând-o de multe ori, dar s-a dovedit a nu-i fi atât de uşor pe câtpărea. A revenit greoi pe călcâie şi şi-a îndreptat spatele. De acum înainte,a zbierat, veţi avea doar un înger păzitor aici şi acela sunt eu... Viaţavoastrăeste în mâinile mele şi sănu uitaţi asta niciodată. Dacăvoi decidecănu meritaţi aerul pe care îl respiraţi, atunci aşa va fi. Asta-i soartavoastră. O meritaţi. Înţelegeţi? Şi-a pus mâinile în şold. Sunteţi de acord?

Turma a behăit în cor, încuviinţând din capetele lor obositerecunoaşterea puterii lui absolute. Ce altceva puteau face sărmanele oi?Mulţi dintre ei fuseserăsoldaţi înainte — câţiva fuseserăchiar generali —şi nici în cele mai urâte vise ale lor nu şi-ar fi putut imagina o asemeneaprimire. Batalionul nouă-nouă-nouăera notoriu, dar niciodatăînainterealitatea nu se dovedise a fi atât de îngrozitoare faţăde aşteptări.Probabil, în acel moment li s-o fi părut căacesta era, la urma urmei,sensul expresiei „o soartămai rea decât moartea".

Hofmann a continuat cu discursul său de primire.— Începând de astăzi, Compania 15 va fi ataşatăRegimentului al

şaptelea de tancuri — şi tot ce pot spune este: Dumnezeu săne ajute petoţi. Îmi vine rău la stomac, mădoare drept aici, la măruntaie, când măgândesc căArmata Germanăva fi contaminatăde paraziţi ca voi. Şi-aschimbat poziţia şi a privit în jos sever şi dispreţuitor. Nu măplâng, a zis.Văspun doar ce simt. N-aşvrea săexiste vreo neînţelegere în viitor.

Plini de recunoştinţă, au dat glas mulţumirilor lor pentru acest act degenerozitate.

— Aici, în Sennelager, a continuat Hofmann, nu conteazăce-ai fost întrecut, un afurisit de general sau un nenorocit de măturător. Din acest

moment sunteţi toţi egali. Toţi sunteţi gunoi. Toţi vătârâţi în aceeaşibăltoacăde noroi şi văputeţi considera fericiţi căFührer-ul e mai bun lainimădecât mine, pentru că, dacăar fi dupămine, v-aştrimite direct laabator unde văeste locul. A aruncat o privire la o foaie de hârtie pe care oţinea în mână. Văd căavem doi generali printre noi — doi generali, uncolonel şi doi căpitani de cavalerie. Asta-i frumos. Într-adevăr frumos. Îmiplace puţinăcalitate. Asta ridicăprestigiul instituţiei. Măsimt bine cândvăd un general în patru labe curăţând latrina. Măsimt într-adevărmulţumit. Mă...

Hofmann s-a oprit brusc în mijlocul propoziţiei. Îl zărise, cu coadaochiului, pe sergentul Wolf rezemat de un stâlp de felinar, cu câinii,ascultându-i discursul. Wolf zâmbea ironic. Chiar şi câinii păreau cărânjesc. Obrajii lui Hofmann au început săse coloreze. Wolf era unuldintre oamenii de care se temea cel mai mult. Nu se putea decide întrutotul pe care îl ura cel mai mult, pe Porta sau pe Wolf. În general, pe Porta,dar în acest moment pe sergentul Wolf. S-a întors furios spre el.

— De ce umbli haihui pe aici? Nu poţi găsi ceva mai bun de făcut?Zâmbetul lui Wolf s-a lărgit într-un rânjet. Unul dintre câini a început

să-şi mişte coada încet.— Mădistrez şi eu, a zis Wolf. Apreciez totdeauna un spectacol de

comedie bun. S-a dezlipit de stâlpul de felinar. Cine îţi scrie scenariile? aîntrebat. Ai primi bani buni pentru ele în civilie. I-ai face pe oameni sărâdăpânăle-ar curge lacrimile pe picioare în jos.

Faţa lui Hofmann a devenit ca o roşie prea coaptă. Săumileşti unsergent prusac în faţa unui grup de criminali! Unde naiba ducea războiul?

— Sergent Wolf, a zis, cu demnitatea pe care a mai reuşit săşi-oadune. Voi considera de datoria mea săraportez aceste remarci. Te-aiabătut din drum înadins ca săinsulţi onoarea unui subofiţer.

— Onoarea? a zis Wolf. Ce onoare? A clătinat din cap. Las-o baltă,amice, n-ai nici o dovadăgrăitoare. Îţi aminteşti ce-a zis Ludendorff? Maijos de gradul de locotenent nu existăonoare... aşa cănu mai, face pegrozavul şi vezi-ţi de treabă!

A plecat paşnic cu cei doi câini mergând în buiestru în urma lui.Hofmann s-a întors furios la turma lui. I-a privit atent printre lamelepleoapelor, cercetându-le feţele doar-doar va descoperi cel mai mic semnde zâmbet, dar ei i-au întors privirea cu un devotament posomorât şiindiferent. Nu-şi puteau permite săse amuze.

— Bine, a zis Hofmann. E în regulă. Asta măaduce la următorulpunct. Pe o tablă, în biroul meu, se găseşte o listăîn care sunt trecutereguli. Drepturi şi îndatoriri. În cea mai mare parte îndatoriri. Învăţaţi-lepe de rost. Viaţa voastrădepinde de ele. Eu am ochi la ceafăşi am ochi lafund. Aici nu se întâmplănimic ca eu sănu ştiu. Oricine încearcăsăîncalce regulamentul e un om mort. E clar?

Corul s-a grăbit să-l asigure căera, iar Hofmann a părut în cele dinurmămulţumit că-i supusese suficient voinţei lui. Le-a comandatdispreţuitor sărupărândurile, iar ei, împleticindu-se, au intrat înăuntru,din ploaie, şi s-au prăbuşit pe saltele în grămezi de carne fărăoase,îmbibate de apă. Au stat acolo pânădimineaţa, nehrăniţi, nespălaţi, înhainele ude leoarcă.

Viaţa la Sennelager, dacăasta putea fi numităviaţăîn sensul propriual cuvântului, începea la ora 4 dimineaţa, cu cizme tropăind pe coridoare.Fluierături stridente şi strigăte aspre completau deşteptarea oricui reuşeasădoarmăîn ciuda zgomotelor nesfârşite ale uşilor trântite. Un subofiţergerman nu se apropie de o uşăîn mod obişnuit. El nu apasăpe clanţăşinu intrăîntr-o încăpere cum ar putea intra o persoanănormală, cu mintea

întreagă. Pentru el, o uşăreprezintăo provocare irezistibilă. E izbităcupiciorul, trântită, asaltatăcu ură. Asta este destinaţia unei uşi. Cea maimare ambiţie a unui subofiţer vrednic de pâinea pe care o mănâncăeste săscoatăo uşădin ţâţâni cu o singurăloviturăde picior. Aşa cum obişnuiaPorta săzică, „În ochii lui Dumnezeu şi a Armatei Prusace, nimic nu esteimposibil"...

De aceea, la ora patru dimineaţa, fundaţiile Sennelagerului secutremurau din cauza tropotului şi a gălăgiei. Nici măcar Porta nu şi-aputut face educaţia sădoarmăîn astfel de condiţii. Peste tot, soldaţii searuncau la podea şi dupăcinci minute fiecare pat era un model deperfecţiune. Asta era disciplina locului.

În secţia ofiţerilor, colonelul putea fi văzut în fiecare dimineaţăfăcândexerciţii fizice pe melodia muzicii militare. Avea un număr exact de mişcăririguroase, pe care le executa zilnic cu precizie prusacă. Totdeauna terminacălărind calul mecanic, acompaniat de „Marşul regimentul optsprezece dehusari".

Pentru noi, drojdia societăţii, care luptam pentru existenţăîn camere-le supraaglomerate ale barăcilor, tabloul era întrucâtva diferit. Labe scrân-tite ataşate la picioare scheletice traversau şovăitoare podeaua de piatră,în căutarea unui centimetru pătrat de loc pentru a sta în picioare la chiu-vete. Degetele de la picioarele goale erau strivite sub tălpi. Oamenii seînghesuiau şi înjurau, iar subofiţerii umblau printre ei accentuând zăpă-ceala.

Totul era mereu în dezordine. Prea mulţi oameni care încercau săfieîn prea multe locuri în exact acelaşi timp şi totul era făcut în pas alergător.Nu cred săfi văzut pe cineva vreodatăumblând la pas prin Sennelager.Oriunde te duceai, mergeai la trap. Dupăo vreme, o făceai instinctiv. Era ocursăpentru supravieţuire şi cei mai înceţi o sfârşeau rău.

— Mişcă-te! Ridică-ţi picioarele alea afurisite! Unde crezi căte afli?Aşa continua tot timpul. Ajungea săpătrundăatât de mult în om,

încât dupăo vreme îşi impunea el însuşi săse disciplineze în acelaşi modîn care îşi rezolva propriile probleme.

— Mişcă-te! Ridică-ţi picioarele alea afurisite! Unde crezi căte afli?Unul dintre cei mai răi subofiţeri de la Sennelager era Helmuth,

bucătarul Companiei a cincea. Era cel mai nenorocit bătăuşşi lingău defunduri. Ce gunoi recruta Gestapo-ul pentru agenţi informatori! Helmuth aaruncat, fărănici o justificare, o canăde cafea clocotităasupra lui Fischer,unul dintre cei mai docili, mai blânzi la vorbăşi mai bine intenţionaţioameni care au venit vreodatăîn batalionul 999. Probabil, tocmai aceastădocilitate a provocat atacul. Am observat căoamenii de teapa lui Helmuthnu-i pot suferi pe cei blânzi şi umili. Sărmanul Fischer. Înainte de a veni îniadul de la Sennelager fusese pastor. Îşi imaginase cu nevinovăţie, că, fiindun slujitor al lui Dumnezeu, se bucura de un fel de protecţie divinăşi seridicase la amvon, denunţându-l pe Adolf Hitler şi regimul nazist, în faţaunor enoriaşi care dispăruserădiscret înainte de sfârşitul predicii. Înaceeaşi noapte, veniserăşi-l arestaserăpoliţişti în mantăi de piele. Deatunci, pastorul Fischer trecuse printr-o serie de întâmplări, pentru carenici o învăţăturădin biblie nu-l putuse pregăti. Începuse la Bielefeldt şicontinuase la Dachau, în aripa specialăde torturi rezervată, pentruoamenii lui Dumnezeu. Situaţia cea mai grea fusese când îi arestaserăsoţia şi cei trei copii şi-i ţinuserăostatici. Dachau fusese nimic încomparaţie cu asta.

Acum îl trimiseserăla Sennelager şi oameni ca Helmuth îi turnaucafea clocotităpeste degete, pentru simpla plăcere de a-l auzi ţipând.Fischer, cum era firesc, şi-a tras mâinile opărite, scăpându-şi din mână

cana de tablă. Un torent de lichid s-a revărsat pe cizmele strălucitoare alesergentului Helmuth. Sărmanul Fischer. Dacăar fi avut ceva mai multăexperienţă, ar fi rezistat, lăsându-se opărit pânăla os, dacăar fi fostnecesar. Ar fi meritat, pentru zilele binecuvântate de pace şi linişte pe carei le-ar fi adus în infirmerie.. Dar Fischer era nepriceput. Nu învăţase cumsă-şi stăpâneascăreflexele. A acţionat exact aşa cum prevăzuse Helmuth.În liniştea înfiorătoare care a urmat, Helmuth a apucat o oalămare de fierşi l-a izbit cu ea pe Fischer în cap. Noi am urmărit scena fărăsăscoatem ovorbă. Era comportamentul tipic de la Sennelager. Ţine-ţi gura în oriceîmprejurare. N-aveai ce câştiga vorbind. Poate-l uram pe Helmuth, dar îndefinitiv cine era pastorul Fischer? Pur şi simplu, un nou-venit printreceilalţi trei sute. Nimeni nu avea de gând să-şi rişte viaţa pentru unpredicator necunoscut.

Helmuth a aruncat oala jos. A ieşit de dupămasăşi a arătat cudegetul spre încălţămintea stropită.

— Hai, popo! Jos, în genunchi şi făo rugăciune! Linge-mi cizmele culimba ta sfântăşi, pentru variaţie, săvedem ceva cu adevărat umil.

Fischer s-a lăsat încet jos şi mie mi-a fost greu să-mi imaginez cum seva mai ridica. Era un om bătrân de şaizeci de ani, înfrânt şi distrus printratamentul ce i se aplicase la Bielefeldt şi Dachau şi, probabil, avea ovoinţăputernicăde a trăi de rezistase atâta. Şi-a întins înainte gâtuluscăţiv. Arăta ca o bucatăde furtun uzat. Încet şi anevoios, şi-a apropiatlimba de vârful cizmei drepte a lui Helmuth. Era un spectacol la careasistasem de atât de multe ori înainte, încât încetasem să-l maiconsiderăm degradant. Toţi trecuserăm prin asta într-o perioadăsau alta,în cariera noastrămilitară. Învăţai repede cum să-ţi înăbuşi scârba.Trebuia, dacăvroiai săsupravieţuieşti. Dar era greu, prima oară. Nici mienu mi păruse prea uşor, ca proaspăt recrut în Regimentul 7 de ulani, cândmi s-a ordonat săling copitele unui cal în fiecare dimineaţătimp de osăptămână.

Nu era surprinzător căFischer făcea un aşa mare caz din asta. N-afost ajutat deloc de şutul pe care i l-a tras în gurăHelmuth. A căzut pespate, scuipând sânge şi bucăţi de os, iar în acest timp Helmuth l-a izbitdin nou în cap cu oala de cafea. Acesta a fost sfârşitul distracţiei îndimineaţa aceea. Helmuth exagerase lucrurile, ca de obicei, şi încăovictimăa fost trimisăla infirmerie în stare de inconştienţă, ca sătrăiascăsau sămoară, dupăcum doctorii socoteau de cuviinţă. Sămoară, dupătoate probabilităţile. Un astfel de bătrân nu era de mare folos pentrunimeni. „A căzut pe scări, din cauza subnutriţiei în locul de detenţieanterior"... Pânăcând raportul ajungea la locul anterior de detenţie şi pânăcând cei de acolo tăgăduiau cu făţărnicie acuzaţia ce li se aducea şi hârtiileerau ştampilate şi copiate în douăşi trei exemplare şi, în cele din urmă,rătăcite prin măruntaiele unui mare birou, victima era moartăşi aruncatăde atât de mult timp, încât nimeni nu era în stare să-şi aducăaminte cumarăta.

Dupăcomedia de music-hall a lui Helmuth şi a lui Fischer, ne-amapucat de ceea ce era numit eufemistic „ora de sport de dimineaţă". Nutrecea o zi fărăca vreun nenorocit care nu putea ţine pasul sănu fieomorât cu lovituri de picioare sau pumni şi evacuat pe targă. Ora de sportde la Sennelager era o probăde rezistenţă, care l-ar fi dat gata pe cel maibun atlet olimpic în plinăformă. Dar când moartea este singuraalternativă, e uimitor ce fapte poate fi forţat săfacăun trup pe jumătatemort de foame.

Dupăo oră, cu puncte negre dansând aiurea înaintea ochilor, cusângele bătându-ţi în urechi ca nişte pistoane, cu plămânii umflându-se şi

coastele încordându-se pânăpe punctul de a se rupe, supravieţuitorii erautrimişi în pas alergător să-şi ia uniforma şi armele dintr-o grămadăcomună. Cizme, vestoane, pantaloni, bonete, toate erau aruncate laîntâmplare şi fiecare om înhăţa ce putea. Ideea era săiei câte un articoldin toate în cel mai scurt timp posibil şi nu conta dacăţi se potrivea saunu ca măsură. Cele mai importante erau cizmele. Un om putea supravieţuicu un veston care nu se putea încheia, iar pantalonii şi-i putea trage pânăsubsuoară, dar dacăse pomenea cu o cizmămai micăcu douănumeredecât era piciorul lui, o încurca de-a binelea. Am cunoscut odatăun bietnenorocit care s-a pomenit cu douăcizme pentru piciorul drept. Dupănumai o jumătate de orăde marş, a mierlit-o, în timp ce undeva vreunimbecil nenorocit umbla probabil foarte fericit cu o cizmăstângămare peun picior drept mic, fărămăcar săobserve diferenţa.

În aceeaşi dimineaţăîn care a avut loc conflictul dintre pastorulFischer şi Helmuth, ne-am mai distrat puţin cu un martor al lui Iehova.Era prima lui zi în lagăr şi a făcut senzaţie când a refuzat categoric săîmbrace uniforma. Colegul lui — un fost spărgător, cum am aflat maitârziu — a făcut tot posibilul să-l convingă, dar tipul s-a menţinut pepoziţie. Se părea căare anumite obiecţii religioase faţăde uniforme îngeneral şi de uniforma germanăîn special. Cineva l-a întrebat de ce venise,în primul rând, la Sennelager dacăn-avea nici o intenţie de a devenisoldat. S-a dovedit, ca şi în cazul multor altora, cănu avusese o altăalternativă. Fie se angaja voluntar, ca sălupte pentru patrie, fie stătea săvadăcum îi spânzurăfratele mutilat. Cum era firesc, s-a înrolat voluntar.Dar acum căera aici, nici câinii fioroşi, nici subofiţerii prusaci nu l-auputut forţa săpoarte uniforma aceea.

I-au aruncat o grămadăde haine, dar el le-a lăsat săcadăjos,alegând dintre ele doar o salopetăverde pentru lucru. Restul, o mantaverde, casca de oţel, boneta, centura cu cartuşe, puşca, masca de gaze şitoate celelalte o mie şi una de articole şi articolaşe pe care trebuia sălepurtăm în spinare, le-a lăsat unde căzuseră. A făcut, pur şi simplu, sulsalopeta, a vârât-o sub braţşi a pornit spre scări. Sergentul intendent şi-ascos capul mare şi roşu pe gemuleţul de la magazie, holbându-se cu ochide buldog la grămada de arme şi haine aruncate. M-am gândit unmoment, plin de încântare, căera pe punctul de a-i plezni o arterăprincipală. Mi-a surprins privirea plinăde speranţăşi, trist, şi-a lovit uşorcapul cu un deget.

— Am văzut multe, a zis, dar n-am crezut niciodatăcăva veni ziuacând vor recruta nebuni.

A venit la uşăşi a urlat la picioarele martorului lui Iehova, în timp ceacestea dispăreau în sus pe scări.

— Hei, tu! Tu cu nenorocitul ăla de nimb! Unde naiba crezi cămergi?Omul s-a oprit în capul scărilor. Încet, s-a întors săse uite la

sergentul jignit. Înainte să-i poatărăspunde ceva, a apărut, mişcându-segreoi, sergentul-major Matho cu devotamentu-i obişnuit de câine. Oriceîndatorire care putea implica lovituri rapide de karate sau şuturi cupiciorul în burtăîl încânta.

— Ce se întâmplă, sergent? Pentru ce tot zgomotul ăsta? Cine facescandal?

Sergentul a îndreptat un deget acuzator.— Avem un nebun tâmpit în grijă. Crede cădeja zboarăprin cer şi

joacăleapşa cu îngerii. Zice cănu vrea să-şi îmbrace uniforma.Martorul lui Iehova şi-a pocnit călcâiele.— Doar salopeta, a zis. N-am nimic împotrivăsăport salopeta.— N-ai nimic împotrivăsăporţi salopeta? a repetat sergentul-major

Matho, jignit.În camerăs-a făcut tăcere. În toţi anii cât fusesem în Armata

Germanănu întâlnisem aşa ceva. Am început săam un respect ascunspentru martorii lui Iehova. Or fi fost ei nebuni, dar se părea cănu sedădeau bătuţi în faţa unui subofiţer prusac.

— Nimic împotriva salopetei, ai zis? Matho a ridicat brusc mantauaaruncatăşi a scuturat-o cum ar fi scuturat un şobolan. Ce s-a întâmplatcu restul uniformei? Nu-ţi place culoarea sau ce? Nu-ţi place croiala ei?Dumnezeule! A azvârlit mantaua înapoi pe podea, apoi i-a tras un şut de atrimis-o în cealaltăparte a camerei. Ce crezi că-i aici, o nenorocitădeparadăde modădin Paris? Eşti aici ca sălupţi în război, nu sătefandoseşti şi săte plângi cănu-ţi vin bine hainele! Îţi place săstai toatăziua pe fundul ăla mare şi gras, îndopându-te cu pâine şi cârnaţiiFührer-ului şi apoi ai neruşinarea săscânceşti şi săte plângi cănu-ţiplace cum aratăuniforma!

— Domnule sergent, nu e vorba de aspectul uniformei. E vorba deîntreaga atitudine faţăde război. Martorul lui Iehova s-a întors, serios, cufaţa spre înfuriatul Matho. Întâmplător, sunt creştin. Sănu ucizi...Credinţa mea îmi interzice săpun mâna pe armăsau săport uniformă.Este foarte simplu.

Omul s-a întors săplece. Matho a fost atât de repede sus pe scări înspatele lui, încât părul a început săi se zbârlească. L-a înşfăcat de umăr,l-a răsucit şi i-a tras un şut în fund, încât l-a trimis peste balustradăcucapul în jos, pe podea. Repede şi în linişte, încăperea a rămas goală. Noiştiam mult prea bine ce va urma. Nu doream săstăm şi săvedem. Ne-ambulucit ca vitele într-un coridor, afară. În spatele acelei uşi închise, înîncăperea care puţea a mosc, a praf şi a transpiraţie de om, cumplitascenăera jucatăpânăla sfârşitu-i inevitabil. Am auzit vocea lui Mathoridicându-se pânăla un ţipăt isteric, înjurând Biblia, pe martorii lui Iehovaşi biserica în general. Am auzit replicile victimei, rostite încet, dar clar.

— Nu pot. Sunt creştin. Nu vreau săpun mâna pe armă, prefer sămor.

Şi noi ştiam, cum ştia şi el, cănu va mai ieşi viu din camera aceea.L-am auzit pe Matho descheindu-şi centura grea de piele şi, fără

îndoială, vârând catarama sub nasul omului, în timp ce rostea cuvintelefamiliare şi lipsite de sens: „Gott mit uns". Dumnezeu era cu noi. SfântaArmatăGermanăşi sfântul Führer îşi hrănea copiii nerecunoscători cupâine şi cârnaţi şi totuşi acest maniac se opunea şi refuza sălupte.

Am auzit prima plesniturăputernicăa centurii şi lovitura catarameipe faţa victimei. Nu era doar Matho, mai erau încăşase sergenţi ca să-lajute. Îl băteau pe rând, luându-se la întrecere săvadăcare poate să-iprovoace cea mai mare suferinţăsau care poate săproducăcel mai lung şimai puternici ţipăt de durere. Au trecut aproape treizeci de minute înainteca în cele din urmă, săse lase o binecuvântatălinişte peste cameră, iar noiam ştiut căsuferinţa se terminase. Mai rămăsese doar o formăfărăviaţăcăreia să-i tragăşuturi pe podea. Acum nu-i mai puteau provoca nici odurere cu torturile lor demente. Au deschis uşile şi ne-au chemat să-iscăpăm de cadavru. Un ochi îi ieşise din orbităşi atârna la jumătateaobrazului. Unde fusese nasul se găsea o masăde carne stacojie. Gura erafăcutăzdrenţe, iar gingiile sfâşiate. Am ridicat rămăşiţele unei fiinţeumane orgolioase şi le-am aruncat afarăpe fereastră. Dupăpodeaua a fostştearsă, ne-am continuat treburile zilei.

Totul era absolut normal şi în ordine. Un mort în plus, care trebuialuat şi înmormântat într-o groapăfărănume. Probabil, a murit subinfluenţa băuturii. A căzut de la fereastrăîntr-o stare de inconştienţă

datoratăalcoolului. Era uimitor de mare numărul deţinuţilor de laSennelager care cădeau de la fereastrădatorităcomei alcoolice. Asta seîntâmpla în fiecare zi a săptămânii... acasănu se scria nimic. Soţia, dacăavea soţie, îşi tocea ghetele de piele umblând de la un birocrat gras laaltul. Dar nici unul. nu putea să-i dea răspunsuri satisfăcătoare. Probabil,nu vroiau nici măcar săîncerce. În Armata Germanădispăreau mereuoameni. Cine să-şi batăcapul cu un martor al lui Iehova ucis?

Am renunţat săne mai gândim la aceastăproblemăşi ne-am dus să-lascultăm pe căpitan, care-ţi ţinea discursul tradiţional de primire anou-veniţilor... sau ce mai rămăsese din nou-veniţi. Fischer era îninfirmerie, iar martorul lui Iehova mort şi Dumnezeu ştie câţi îşi maidăduserăsufletul în timpul nopţii sau aveau sădisparăîn cursul zilei.

— Sunteţi aici, a zis căpitanul cu zâmbetul lui amabil, prin graţia luiDumnezeu şi a Führer-ului. Aceasta este şansa voastrăde a văpocăi şi a fiiertaţi. Săştergeţi păcatele trecutului şi săîncepeţi o viaţănouăcu sufletulcurat. Datoria noastrăaici, la Sennelager, este de a văinstrui săajungeţisoldaţi folositori şi buni; datoria voastrăeste de a coopera cu noi şi de a văarăta bunăvoinţa de a-l servi pe Führer, ca cetăţeni loiali ai patriei. Existămai multe modalităţi de a face aceasta. Ca săvădau un exemplu, văputeţi oferi voluntari pentru misiuni speciale când ajungeţi pe liniafrontului... Fireşte, a încheiat, cu o mişcare dezaprobatoare a unei mâinielegante, ne vom aştepta la mai mult din partea voastrădecât de lacamarazii voştri soldaţi. Aşa e firesc. Aşa e drept şi cum se cuvine. Voiaveţi un trecut pe care trebuie să-l ispăşiţi şi voi...

— Domnule căpitan!Un tip masiv, care, dupăcum umbla zvonul, fusese înainte de război

un codoşvestit în Berlin, şi-a azvârlit mâna în sus şi l-a întrerupt pecăpitan în toiul elocinţei.

— Domnule căpitan!Căpitanul şi-a îngăduit doar o uşoarăîncruntăturăa frunţii de

alabastru pentru a-şi arăta nemulţumirea.— Da, băiete? Ce este?Veselul codoşa sărit în picioare. Probabil ştia la fel de bine ca oricare

căşansele de supravieţuire în batalionul 999 erau destul de slabe. Nu aveanimic de pierdut dacă-l sâcâia pe căpitan.

— Domnule căpitan, pot săpun o întrebare? a zis.— Fireşte căpoţi, a răspuns căpitanul, descreţindu-şi fruntea.

Întreabăorice vrei. Nu te întinde prea mult cu vorbele.Întrebarea omului a fost într-adevăr foarte simplă. Vroia săştie ce se

va întâmpla dacăun infractor cum era el murea luptând pentru Führer,dovedindu-se un cetăţean bun şi loial al patriei. I se vor ierta faptele relefăcute în trecut? Atunci va fi considerat demn de a reintra în armatăca unsoldat cu drepturi depline?

A pus întrebarea pe un ton deosebit de sincer. Un adevărat căutătorde adevăr. Nerăbdător şi hotărât sămoarăpentru Führer şi patrie, atâtatimp cât putea fi asigurat căasta îl va reabilita în ochii armatei.

Nimeni n-a îndrăznit sărâdăsau măcar săzâmbească. Ochiistrălucitori ai lui Hofmann au fost imediat peste tot, dar n-au întâlnitdecât o foarte solemnălinişte. Părea căfiecare atârnăîn văzduh, aşteptândrăspunsul căpitanului la aceastăîntrebare deosebit de arzătoare.

Căpitanul şi-a lovit nerăbdător cizmele cu cravaşa.— Dragul meu băiat, dacăcineva moare ca un erou, atunci, fireşte,

este tratat ca un erou... Este prevăzutăo dispoziţie clarăpentru astfel deeventualitate. Articolul 222 din Codul penal stabileşte foarte limpede căoricine cade pe câmpul de luptăeste amnistiat în mod automat. Nu trebuie

săai temeri în aceastăprivinţă. Cred căţi-am răspuns la întrebare şite-am liniştit?

— Oh, da, într-adevăr, domnule căpitan. Mi-aţi răspuns într-adevăr.Vroiam săfiu sigur căştiu ce voi face înainte de a merge să-o fac. Omul azâmbit, vesel. Nu vroiam să-mi gătesc gâsca, domnule, fărăsăştiu dacădupăaceea voi mai fi în viaţăs-o mănânc... Dacăînţelegeţi ce vreau săspun, domnule căpitan?

În colţul său, Hofmann îşi scosese carneţelul şi creionul şi scria rapid.Micuţul îşi deschise gura într-o simplădespicăturăşi îşi strecura vorbeleîntr-o parte ca un ventriloc de mâna a doua.

— N-aşvrea săfiu în pielea ta, amice... nu numai căţi-ai gătitnenorocita aia de gâscă, dar ai ars-o pânăai făcut-o scrum!

Zilele care au urmat au fost dure şi brutale, aşa cum era obiceiul laSennelager, şi încăcinci dintre voluntari au sfârşit-o prost. Unul s-aprăbuşit şi a murit în timpul unui marş; unul n-a reuşit săse mişte destulde repede când a explodat o grenadădin greşeală; şi alţi trei au intrat înpanicăla prima lor întâlnire cu un tanc în timpul unui exerciţiu, fiindcălcaţi şi prefăcuţi în carne tocatăca săserveascădrept exemplu celorlalţi.

Puţin dupăaceea, au fost câteva încercări nereuşite de dezertare. Toţicei care au încercat au fost prinşi în primele şase ore şi aduşi înapoi laSennelager pentru a fi predaţi locotenent-colonelului Schramm, călăullagărului.

Schramm era călău, pur şi simplu, prin forţa împrejurărilor. Nici printemperament, nici prin talent nu era potrivit pentru aceastăsarcină. Îşipierduse un picior sub un tanc, la Lemberg, ceea ce însemnase, de fapt,sfârşitul carierei lui active ca soldat. În loc săfie avansat la gradul decolonel plin şi săi se dea o slujbăconfortabilăîn spatele unui birouanonim, autorităţile, cu înţelepciunea lor maliţioasă, consideraserăpotrivitsă-l răsplăteascăpentru serviciile făcute expediindu-l la Sennelager. Primaexecuţie făcutăsub comanda lui îi provocase un şoc din care nu şi-a mairevenit pe deplin niciodată. La a treia şi a patra a simţit că-şi pierdeminţile. Dar avea soţie şi trei copii mici şi ştia ce soartăîi va aştepta, atâtpe el cât şi pe el, dacăva refuza săasculte ordinele. Aşa căs-a apucat debăut şi de-atunci bea neîntrerupt. Bea înainte de execuţii ca să-şi calmezenervii şi săse împace cu conştiinţa; bea în timpul execuţiilor ca săcapetecurajul de-a le duce la capăt; şi bea dupăexecuţii ca săuite ce tocmaifăcuse. Întrucât execuţiile aveau loc în ritm de trei loturi pe săptămână, sepoate presupune călocotenent-colonelul era foarte rar văzut treaz.Şontâcăia prin lagăr folosindu-şi sabia drept baston, neadresând nimănuivreun cuvânt. De obicei, în zilele de exerciţii se întâmpla săfie prea beat casăse mişte fărăsprijin şi trebuia săfie condus acolo şi sprijinit deplutonul de execuţie. Nimeni nu s-a gândit vreodatăsă-l raportezecomandantului de lagăr. Schramm era privit cu dispreţcompătimitor şi,totuşi, era favoritul tuturor soldaţilor.

Când îl vedeai în lumina cenuşie, neclarăa zorilor, şchiopătând princurte, cu bidonul de Kummel în mână, puteai fi sigur căfusese aranjatăoexecuţie. Prindea întotdeauna un interval de câteva minute pentru o duşcăîn plus la jumătatea drumului între magazia de muniţie şi popota ofiţerilor,acolo unde nu putea fi văzut de von Gernstein şi de binoclul lui indiscret.Se aşeza pe un zid scund, îşi rezema bărbia pe mânerul săbiei şi privea îngol, gândindu-se la Dumnezeu ştie ce lucruri tulburătoare, înainte să-şivâre bidonul în buzunar şi să-şi continue drumul, şontâcăind cu piciorulartificial care scârţâia la fiecare pas. Când ajungea la închisoarealagărului, i se oferea inevitabil un mare pahar de bere, pe care inevitabil îlaccepta.

Dupăcâtva timp apărea cu plutonul de execuţie şi se îndrepta sprecurtea în care avea loc.

O datăce execuţia era terminată, îşi ştergea din memorie toateamintirile despre victime. A circulat o poveste prin lagăr, şi am crezut-o cutoţii, cum căîntr-o searăaghiotantul îl întrebase în popota ofiţerilor cumse comportase generalul.

— Generalul? a întrebat Schramm, părând uluit. Care general?— Cel pe care l-ai împuşcat azi dimineaţă, bătrâne, a zis aghiotantul.

General-maiorul von Steinklotz.— Von Steinklotz? a întrebat Schramm. L-am împuşcat pe

general-maiorul von Steinklotz?Sincer, a crezut căsuferăde iluzii din cauza băuturii. Şi-a terminat

băutura în hohotele de râs ale celor prezenţi, a ieşit din popotăclătinându-se pe picioare şi s-a prăbuşit cu faţa în jos. A fost dus acasălasoţie de doi caporali subordonaţi, care l-au dezbrăcat şi l-au culcat, fărăcael săştie vreodatădespre asta.

În douăîmprejurări cel puţin a încercat săse sinucidă. Prima oarăs-aspânzurat de grinzile mansardei din propria-i locuinţă, dar l-a descoperitsoţia şi i-a tăiat frânghia. A doua oarăa luat o supradozăde medicamente,dar i s-a spălat stomacul cu o pompăşi a fost trimis înapoi la datorie. Dincând în când, în momentele lui mai lucide, se aşeza la pianul din popotaofiţerilor şi cânta. Era un pianist excelent, dar rareori destul de treaz ca săse concentreze mai mult de câteva minute o dată.

Colonelul von Gernstein, de asemenea, îşi pierduse un picior înserviciul activ. Pierduse două, de fapt, dar era mai greu săobservi. Laînceput credeai căe doar puţin greoi în felul de a merge. Avea, deasemenea, gâtul ţeapăn şi nu putea să-şi întoarcădefel capul fărăsă-şiîntoarcărestul trupului. Coloana vertebralăîi era susţinutăîntr-un corsetde oţel. Gura îi era o linie subţire mov, fărăbuze şi zbârcită. Jumătate dinfaţăo lăsase la Smolensk, într-o bătălie între Tigrii germani şi T 34-urileruseşti. Von Gernstein fusese singurul supravieţuitor, care s-a târât afarăprin trapa unui tanc ce ardea. Dar plătise scump pentru acest privilegiu.Ochiul său drept era fixat pentru totdeauna într-o privire sticloasă, oarbă,iar una din mâini era o ghearăvestejită. Şi, totuşi, era imposibil săsimţicompasiune pentru acest om. Caracterul lui te dezgusta şi, dupăcinci anide război, văzusem mult prea multe nenorociri abătute asupra corpuluiomenesc ca sămai fim uşor impresionaţi sau miloşi.

Dupăcele spuse de ordonanţa lui, von Gernstein nu se culca pânălaora patru dimineaţa, pentru căjuca pocher cu Moartea şi Diavolul. Juracăîntr-o noapte îi văzuse, Moartea era îmbrăcatătoatăîn negru din cappânăîn picioare, cu crucea Hohenzollernilor în jurul gâtului, iar Diavolulîn uniforma unui Obergruppenführer SS. O poveste bizară, dar unii dintrenoi mai creduli, erau convinşi căacesta era adevărul. Circulau multezvonuri despre von Gernstein: căera în legăturăcu Diavolul, căţinealiturghii negre, căînvia morţii... Oricum, în mod sigur era ceva misterios înlegăturăcu acest om. În locuinţa lui, lumina ardea toatănoaptea şi la uşăerau parcate douăMercedes-uri mari, negre, care soseau în fiecare noapte,exact la miezul nopţii şi plecau în zori.

Într-o bunăzi, Porta şi cu mine, cu minţile pe jumătate pierdute,ne-am riscat viaţa ca săaruncăm o privire în locuinţa colonelului. O clipăchiar şi Porta a rămas fărăgrai. Era ca şi cum am fi nimerit în peştera luiAladin în mijlocul deşertului Sahara. Toatăpodeaua era plinăde carpete şicovoare persane; pe pereţi atârnau cu nonşalanţăpicturi de vechi maeştri;la ferestre se găseau draperii bogate de catifea, iar din mijlocul tavanuluine făcea cu ochiul un candelabru strălucitor... Părea aproape imposibil că

astfel de splendori pot săexiste în mizeria de la Sennelager.Într-o noapte, ţin minte, eram de gardăcu Gregor Martin şi Micuţul.

Stăteam lângăgaraje şi priveam la mia de lumini strălucitoare acandelabrului din apartamentul colonelului. Absolut pe neaşteptate,Gregor a chelălăit ca un câine speriat şi a scăpat puşca din mâini. Amsărit înapoi cu un ţipăt înfundat de groază, iar Micuţul şi-a întors coadaşi-a luat-o la galop, strigând în noapte. Căci acolo, în profil, la fereastră,acolo, în faţa ochilor noştri, era figura înspăimântătoare a Satanei însăşi.

Am rămas pironiţi locului, Gregor şi cu mine. Chiar dupăce figuradispăruse din vedere, n-am fost în stare săne luăm ochii de la fereastră.Gregor s-a lăsat în genunchi ca să-şi caute puşca pe jos, cu capul dat pespate într-un anumit unghi şi cu privirea fixă. Micuţul se întorsese încamera de gardă, reuşind, evident, printr-un oarecare efort aceastăperformanţă, şi n-a fost decât o chestiune de secunde înainte ca sergentulLinge să-şi facăapariţia, vrând săştie ce era cu toatăpanica aceea. Gregorşi-a îndreptat genunchii şi a întins o mânătremurătoare spre fereastră.Şi-a deschis gura şi a scos un sunet orăcăit, ca o broascărâioasăcare s-aînecat cu un os de peşte.

— A fost Diavolul...— Diavolul...— În uniformă...— Uniformă...— Uniformă? Linge s-a uitat de la unul la celălalt. Ce fel de uniforma

naibii?— SS, a mormăit Gregor.— Domnule Obergruppenführer, am intervenit, considerând căera

timpul să-mi aduc o oarecare contribuţie originalăla discuţie.Linge părea exasperat.— Pentru Dumnezeu, a zis. Toţi Obergruppenführer-ii aratăca

Diavolul. Spuneţi-mi ceva nou!— Ăsta avea coarne, a zis Gregor, pe un ton de bruscăşi disperată

inspiraţie. Coarne mari, scârboase şi afurisite... două, ieşite din frunte... Şiîncăceva, a adăugat, cu o notăde sfidare, bea fum.

— Bea fum? a întrebat Linge.— Sulf, am zis. Pucioasă.În acest timp, terenul din jurul garajelor se umpluse de soldaţi care

veniserăîn ajutorul nostru. Linge şi-a pocnit nerăbdător limba de dinţi.— Prostii, a zis, tăios. Prostii şi aiureli tâmpite. N-am auzit asemenea

aiureli tâmpite în toată...— Priviţi! a zis Gregor. Iar e acolo!Figura a trecut prin faţa ferestrei şi a dispărut. Gregor s-a întors şi a

luat-o la fugă, şi n-aşjura, dar cred căLinge l-a urmat. În orice caz, cândmi-am revenit, am constatat căeram singur. Peste tot era linişte. O liniştede mormânt, sinistră. Doar luminile din apartamentul lui von Gernsteinmai licăreau, iar undeva, în cealaltăparte a ferestrelor, se plimba ţanţoşSatana însăşi cu profil de diavol...

În goana mea prin curte, din cauza panicii care măcuprinsese, mi-acăzut casca de pe cap de douăori, zornăind pe dalele de piatrăşi de douăori a trebuit sămătârăsc de-a buşilea ca s-o caut, înainte de-a ajunge laadăpostul camerei de gardă, unde m-am aruncat prin uşă, scoţând sunetenearticulate. Linge era acolo, cu o faţăca un castron plin de maţe.Bombănea singur într-uri fel de delir nebunesc şi, când am trecut în fug pelângăel, s-a agăţat de mine.

— Sănu sufli o vorbă! a zis. Sănu spui nimănui! N-ai fost lângălocuinţătoatănoaptea! Ţine minte: n-ai fost lângălocuinţă!

— Bineînţeles, am zis, acru. Lucrul următor pe care o sămi-l spui ecăn-a existat nici un Diavol...

— Mi se fâlfâie de Diavol! Nu ai fost lângălocuinţă!Într-o crizăde nebunie, Linge a tras un şut cu piciorul unei căşti care

se găsea pe podea. Casca s-a ridicat în aer şi a zburat cu graţie afarăpefereastra care, întâmplător, era închisăîn acel moment. S-a format ocascadăde sticlăspartăşi s-a auzit o loviturăînfundatăşi un răcnet dedurere furios.

— A încasat-o careva, am zis.Micuţul a traversat încăperea şi s-a uitat atent afarăprin fereastra

spartă, din care mai rămăsese o bucatăca un dinte crăpat. S-a întors spreLinge cu o satisfacţie morbidă.

— Locotenentul Dorn, a zis, pur şi simplu. A oprit-o cu pieptul.Locotenentul s-a năpustit în camera de gardă, de parcăl-ar fi urmărit

îndeaproape o duzinăde T 34. S-a uitat în jur, furios.— Cine a azvârlit casca aceea? Răspundeţi-mi la întrebare! Cine a

azvârlit casca aceea?Sergentul Linge a făcut un ocol al camerei de gardă, târşâindu-şi

picioarele, şi a schiţat un zâmbet nervos de vinovăţie.— De ce mama dracului zâmbeşti? a zbierat locotenentul. Ţi-ai

pierdut minţile? Eşti nebun, stăpânit de mania omuciderii? Îţi dai seamacăai putea ajunge în faţa plutonului de execuţie pentru atacarea unuiofiţer?

— Domnule locotenent, nu am aruncat-o în d-voastră, domnule, a zisLinge, cu o seriozitate deosebităşi mieroasă. Mi-a scăpat din mână. S-adus înainte s-o pot opri. Mi-am întins mâna s-o prind, dar n-am maiajuns-o.

— Oh, pentru Dumnezeu, sergent, nu te mai bâlbâi ca un cretinnenorocit! Locotenentul a făcut, iritat, un pas înainte şi, brusc, l-a izbitfaptul căla ora aceea din noapte camera de gardăera ciudat desupraaglomerată. Ce se întâmplăaici? Ce fac toţi oamenii ăştia aici? S-auitat bănuitor la cercul de feţe îngrijorate şi, brusc, a pus degetul pe ceamai slabăverigăa lanţului: soldatul Ness, care era universal recunoscutca un idiot autentic. Dorn s-a apropiat de el pocnind din degete, ca şi cums-ar fi adresat unui câine. Hai, soldat! Vorbeşte! Nu făbale la gură!

Soldatul Ness l-a privit disperat. În cealaltăparte a camerei, în spatelelocotenentului, sergentul Linge îl informa printr-un alfabet mut oribil că-iva tăia gâtul dacăva îndrăzni săspunăun cuvânt. Buza inferioarăa luiNess a început săse lase în jos.

— Ei? s-a răstit locotenentul. Ai de gând sărăspunzi la întrebare sauvrei săajungi în faţa plutonului de execuţie, împreunăcu sergentul Linge?

Ness a ţâşnit, tremurând, în poziţie de drepţi. Ochii i se roteau jalnicde la locotenent la sergent. Obrajii mari şi pleoştiţi îi tremurau de frică.

— L-au văzut pe Diavolul, a zis. L-au văzut pe Diavolul, domnulelocotenent.

Fireşte, atâta a trebuit. De îndatăce Ness a început sătrăncăneascăcu gura lui mare, toţi ceilalţi au fost nerăbdători săcompleteze cu detalii.Săfim drepţi cu Linge. El avea minte destulăca săştie căproblematrebuia sărămânăîntre noi. El cu mine şi Micuţul am tăcut scârbiţi, întimp ce cretinii îşi turnau propriile variante deformate ale celor întâmplate.Înţelept, Gregor dispăruse Dumnezeu ştie unde. Ness trăncănea mai taredecât oricare, iar locotenentul lovea în dreapta şi-n stânga cu palmele,încercând sădomine vacarmul cu strigătele sale.

— Pentru Dumnezeu, tăceţi! Tăceţi, zic! Vreau un raport militaradevărat, nu o nenorocităde poveste de groază!

A primit raportul militar adevărat: exact la ora 01.05, Diavolul fusesevăzut umblând în apartamentul colonelului. Toţi cei prezenţi îl văzuserăşicâţiva erau gata săjure căvăzuserăcoarne, pucioasă, coadăbifurcatăetc.Un soldat a adăugat chiar, în entuziasmul lui, podoaba de copitedespicate, dar afirmaţia aceasta a fost respinsăcategoric, pe motivul cănuera posibil săle fi văzut decât dacăumbla în mâini, cu picioarele pe sus.

Locotenentul Dorn s-a cocoţat cu grijăpe marginea mesei şi a stat ovreme fărăsăvorbească. Am înţeles situaţia grea în care se găsea. Eraimposibil ca el sănu fi ştiut nimic despre zvonurile care circulau în lagăr;şi chiar dacănu credea în povestiri de groază, era, cu toate acestea, destulde evident căse petrecea ceva straniu. Nu existăfum fărăfoc şi aşa maideparte şi cine venea în vizităîn fiecare noapte exact la ora douăsprezece,în douălimuzine Mercedes mari şi negre? Pe de altăparte, toţi ne puteamimagina mânia colonelului când va citi în raport căgarda din noapteaaceea fusese găsităadunatăîn camera de gardă, trăncănind despre Diavol.Şi toţi ştiam cine va fi comandantul următoarei companii trimise pe front:ofiţerul care va face raportul. Locotenentul Dorn...

L-am privit plin de simpatie, iar el a ridicat spre mine o faţăcenuşie,cuprinsăde un tremur paralitic. Fărăîndoială, era de datoria lui săraporteze incidentul. Măbucuram căsunt în propriii mei bocanci uzaţi şinepotriviţi şi nu într-ai lui.

— E în regulă, a zis, în cele din urmă. S-a ridicat greoi în picioare.Haideţi săpunem lucrurile la punct. Cine a afirmat primul căa văzutcreatura aceea miticăîn apartamentul colonelului?

— Caporalul Creutzfeldt, domnule, şi soldatul Hassel, a zis cât aputut de repede sergentul Linge.

Se temea căva plăti scump pentru accidentul cu casca şi cred căeranerăbdător sătragăşi pe alţii în mocirla în care se găsea el.

Locotenentul s-a dus la Micuţul şi l-a privit o clipăgânditor.— Caporal Creutzfeldt, a zis. Ai băut cumva ceva înainte de a intra în

gardăîn noaptea asta?— Desigur, domnule locotenent. Micuţul a luat o expresie de

înţelepciune prosteascăşi a început sănumere pe degete. Patru halbe debere şi douăpahare de kummel.

— Două, caporal Creutzfeldt?— Păi... douăsau trei. Patru sau cinci... Săzicem şase, a răspuns

Micuţul îndatoritor.— Cu alte cuvinte, caporal, erai beat?— Nu mai mult decât de obicei, a zis Micuţul, cu fermitate.— Trebuie sădeduc din aceastăafirmaţie căeşti beat în mod obişnuit

când intri de gardă, caporal Creutzfeldt?Micuţul a tăcut grav, ca săreflecteze.— Păi, da, a zis, în cele din urmă. Dar nu ca săvădaţi seama.— Întocmai cum am crezut, a zis locotenentul. Delirium tremens. Ai

avut vedenii, caporal. Dacănu sunt elefanţi roz, sunt draci cu copitedespicate... O simplănăscocire a unei imaginaţii supraîncălzite. L-ai văzutpe colonel trecând pe lângăfereastră... l-ai văzut bând o ceaşcăde cafeaaburindă... l-ai văzut purtându-şi casca de ulan... fireşte, ai confundat-ocu o pereche de coarne de drac. Nu-i aşa, caporal Creutzfeldt?

— Da, cred căasta ar fi, a zis Micuţul, vesel. Cred că, probabil, aveţidreptate, domnule locotenent. Cred căaşa trebuie săse fi întâmplat.

Locotenentul s-a întors, mulţumit, spre mine.— Şi tu, Hassel, a zis cu blândeţe. cred cănu mai e nevoie săte întreb

dacăai consumat băuturi alcoolice în cursul acestei seri?— Nu, domnule, am răspuns. Prefer sănu măîntrebaţi.

Locotenentul a schiţat un uşor zâmbet.— Cine este comandantul companiei voastre? Locotenentul Löwe, nu-i

aşa? Un cor energic l-a asigurat că-i aşa. Bine, bine, a zis locotenentul.Cred căde data asta o să-l lăsăm sădoarmăliniştit. Dar, dacăvoi mai aflade o astfel de beţie, înţelegeţi, voi fi obligat săprivesc lucrurile mult maiserios. Vădaţi seama care ar fi rezultatul dacăm-aşhotărî săîntocmescun raport despre cele întâmplate în cursul nopţii? Toţi, dragii mei, ne-amafla într-o situaţie foarte grea... Văsfătuiesc ca pe viitor sănu mai priviţispre ferestrele colonelului. În definitiv, nu e treaba noastrăce facecolonelul ziua şi noaptea. E liber săprimeascăpe cine vrea în locuinţa luişi, cu siguranţă, nu v-ar mulţumi căîl spionaţi. S-a dus spre uşă, apoi şi-aamintit. În ceea ce te priveşte pe tine, s-a adresat sergentului Linge, dataviitoare, dacă, din întâmplare, vei mai sta lângăo fereastrăînchisăcu opălărie de tinichea, asigură-te cănu trece nici un ofiţer prin curte. Teasigur căa doua oarăn-o săscapi atât de uşor.

Acesta ar fi trebuit săfie de drept sfârşitul afacerii, dar nu poţi oprioamenii săvorbeascăşi pânăla sfârşitul zilei următoare s-a ştiut în totlagărul ce se întâmplase. Creutzfeldt şi Hassel îl văzuserăpe colonelul vonGernstein cu Diavolul. Creutzfeldt şi Hassel şi sergentul Linge îi văzuserăpe colonelul Gernstein şi pe Diavol jucând cărţi împreună. Soldatul Nessera gata săjure că, în fiecare noapte când bătea ora douăsprezece,colonelul Gernstein se transforma în vampir...

Douăzeci şi patru de ore mai târziu, fuseserădescoperite urme decopite despicate sub fereastra colonelului. A avut loc un pelerinajneîntrerupt al oamenilor din toate părţile lagărului, iar unii mai înclinaţispre ştiinţăau făcut măsurători şi chiar au încercat săfacăun mulaj deghips. Un oarecare neghiob a sugerat că, probabil, fusese un mistreţdinpădure, dar aceastăpresupunere era evident ridicolă: nici un mistreţgerman cu simţul autoconservării nu şi-ar risca viaţa în curţile de laSennelager. Pentru majoritatea soldaţilor, aceasta era dovadaincontestabilăcăoaspeţii nocturni ai colonelului nu erau cu nimic maibuni decât se cuvenea săfie şi acum circula o poveste care nu fuseseînainte. Se zicea căpornise de la intendentul Companiei a doua, dar încurând putea fi auzităde nenumărate ori pe zi în tot lagărul. Se părea căaghiotantul dinaintea celui actual, întorcându-se în lagăr la ora patrudimineaţa de la cel mai apropiat bordel, fărăîndoialăbeat pe trei sferturi şiincapabil săsuporte un şoc nervos, dăduse din întâmplare peste colonel şidetestabilii săi companioni, când trecea pe poarta principală. Aghiotantulfusese descoperit în dimineaţa următoare, întins pe pământ cu patrucoaste rupte şi urme de dinţi pe tot corpul. Delira ca un nebun şide-atunci nu şi-a mai revenit. În cele din urmăa fost transferat la spitalulde psihiatrie al armatei de la Giessen unde, se zicea, umbla prin saloanecu o măturăpe umăr, spunându-le celor pe care îi întâlnea căel e moarteacu coasa. S-a spânzurat într-o zi în closetul ofiţerilor.

Între timp, la Sennelager, zvonurile umblau ca un nor de lăcuste,devorând pe oricine întâlneau în cale. Una dintre cele mai grozave povestiria venit de la caporalul Glent care, într-o dimineaţă, a dat buzna înapartamentul colonelului cu un comision oarecare. Deşi credea căcolonelul este în altăparte, l-a descoperit pe neaşteptate şezând la masăşijucând pocher cu doi indivizi înspăimântători. Oaspeţii, potrivit celorspuse de Glent, s-au înfăşurat imediat în pelerine şi şi-au tras pălăriilepeste ochi, nu însăînainte de-a le putea vedea feţele. Erau, zicea el,înspăimântătoare. Ca ceva din pergament, cu găuri negre unde ar fi trebuitsăfie nasul şi gura, cu ochi roşii ca flacăra şi fărăurechi. Şi întreagaîncăpere puţea a sulf...

A doua zi, Glent şi-a cerut transferul. I-a fost refuzat categoric, dar afost scos din personalul colonelului şi trimis sălucreze la armament, undeau considerat, presupun eu, căavea mai puţine şanse săîntâlneascămoartea şi pe diavol la fiecare colţ.

Mai mult decât oricând înainte, soldaţii se îngrozeau la gândul de a-lîntâlni pe colonel. Era de-ajuns săi se audăscârţâitul şi scrâşnetulmembrelor artificiale, în depărtare, ca sănu mai rămânănimeni pe o razăde un kilometru. Într-o zi, l-a întâlnit pe neaşteptate pe sergentulHofmann. Nimeni nu s-a oprit prea mult timp ca săvadăscena. Am rupt-ola fugă, ca şobolanii de pe un vapor care se scufundă, aşa cănici unuln-am ştiut sigur ce s-a petrecut, dar Hofmann a fost ţinut în infirmerie maibine de o săptămână, cu o febrăatât de mare, încât ar fi putut să-i fierbiun ou în gură. S-a reîntors ca unul care revine din mormânt şi jur cănu aadresat nimănui nici un cuvânt în primele douăzeci şi patru de ore.

Dar dacăcolonelul întreţinea într-adevăr relaţii cu diavolul, nu era,poate, un lucru atât de deosebit pentru un loc ca Sennelager. Acolo segăseau tot felul de oameni. De la codoşi şi cutre pânăla generali. Unuldintre generalii pe care i-am avut a fost von Hanneken, care în zilele lui deglorie fusese comandantul suprem al forţelor germane din Danemarca.Căderea lui nu se datorase decât lăcomiei meschine. Îşi supraapreciaseforţele pe piaţa neagrăşi cineva îl băgase la apă. Nici măcar un general nuera imun. Dupăce huzurise în Danemarca ocupată, căzuse tocmai lafundul grămezii de bălegar din Sennelager. Porta avea un interes deosebitfaţăde el. Era absolut convins căascunsese o micăavere în mărfuri de pepiaţa neagrăşi era hotărât să-i stoarcăsecretul înainte de a fi trimis pefront şi a muri.

— Cum e? întreba Micuţul, în fiecare dimineaţă. A vorbit?— Încănu, răspundea Porta. Măstrăduiesc să-l conving.Se străduia să-l convingă. Îl îngrijea ca o mamă. Îl aproviziona cu

ţigări şi raţii suplimentare, îl ferea de necazuri, îi urmărea fiecare pas.Pânăîntr-o zi, când, auzind zvonuri căşederea noastrăla Sennelager seapropia de sfârşit, a intrat în panicăşi a schimbat tactica. A apelat laajutorul lui Wolf, duşmanul străvechi al lui Hofmann, şi la unul dintreprietenii lui cei mai buni şi împreunăl-au luat pe general pentru ceea ceau numit „o orăde exerciţii speciale". N-am ştiut ce s-a întâmplat, dar, adoua zi, Wolf şi Porta s-au îmbătat criţăla bufet şi s-au dus braţla braţlacel mai apropiat bordel. Din momentul acela, generalul n-a mai prezentatnici un interes pentru Porta; a fost lăsat în pace, săse scufunde sau săînoate dupăcum îi era vrerea.

Noi, ceilalţi, ne-am bucurat pânăla desfătare de căderea fostuluigestapovist Lutz. Lutz era preocuparea Micuţului. Din cauza lui Micuţulpierduse în trecut tresele de caporal şi executase trei luni de muncăsilnicăîn penitenciarul de la Besançon, iar acum Micuţul era hotărât sămeargăpânăîn pânzele albe ca sărestabileascăechilibrul. În ceea ce ne privea penoi, puteai sătragi şuturi unui gestapovist în tot lagărul, ca unei mingi defotbal, cu cât mai tare, cu atât mai bine. În fiecare zi aşteptam cu aviditateraportul asupra progresului făcut. Sportul preferat al Micuţului, era să-lscoatăpe Lutz la exerciţii. Micuţul şedea pe acoperişul locului de parcare,psalmodiindu-şi comenzile, în timp ce marele şi grasul Lutz, împovărat cuorice armament imaginabil, alerga gâfâind încoace şi-ncolo, se învârtea încercuri şi, inevitabil, sfârşea căzând într-un şanţplin de noroi negru, gros,care, întâmplător şi potrivit, se găsea acolo. Când era pe punctul de a seprăbuşi, era trimis la baracăîn pas alergător, cu Micuţul triumfător înurma lui, înţepându-l cu vârful baionetei şi arătându-l cu mândrie celorcare îl priveau. Ca un ultim detaliu, Lutz era forţat săcânte un cântecel,

ale cărui cuvinte începeau aşa: „Viaţa soldatului e o viaţăînălţătoare..."Nimeni nu intervenea. Lutz era în grupa Micuţului şi Micuţul

răspundea de el. Era datoria Micuţului săfacădin el un bun soldat. Aîncercat de douăori săse sinucidăşi a doua oarăa fost trimis săfacăpatru zile de carceră. Dacăstau sămăgândesc, dupăfelul în care se purtaMicuţul cu el, carcera i s-a părut, probabil, un paradis.

Când s-a terminat perioada de instrucţie, toţi cei care supravieţuiserăerau acum consideraţi demni de a merge pe front pentru a fi ucişi dearmele duşmanului sau făcuţi bucăţele de minele lui. Sennelager fusesedoar o repetiţie pentru o realitate şi mai sângeroasă. Unii dintre bieţiinetoţi se întrebau, probabil, de ce se înrolaserăca voluntari.

O naţiune în care familia obişnuităare patru copii îşi poate permite săfacărăzboi la fiecare douăzeci de ani; aceasta îi va îngădui moartea a doidintre copii, rămânând ceilalţi doi ca săperpetueze rasa.

Himmler. Discurs adresat ofiţerilor de la Facultatea de Ştiinţe Politicedin Braunschweig. 9 ianuarie 1937.

Obergruppenführer Berger înşfăcătelefonul în clipa în care începu săsune. Îl trase spre el şi răcni în microfon:

— Dirlewanger? Tu eşti?La celălalt capăt al firului, Dirlewanger se strâmbăla imaginea-i din

oglindă.— Mi s-a spus, zise, căvrei săstai de vorbăcu mine.Vorbi prudent; cu o indiferenţăatentă, cu o reţinere calculată, ca un om

care întinde degetul piciorului ca săîncerce temperatura apei. Dacăar fi fostîntr-adevăr un deget de la picior, l-ar fi retras imediat: temperatura era multsub zero.

— Vreau săstau de vorbăcu tine! răcni Berger. Măgândeam cătrebuiesăstau de vorbăcu tine! Ce naiba? Ce se întâmplă?

— Ce naiba crezi căse-ntâmplă? Dirlewanger sări imediat şi agresiv înpropria-i apărare. Ce aştepţi săse întâmple? Nu pot face omletăfărăouă, nusunt făcător de minuni! La naiba, Berger, aici nu e picnic! Am nevoie de maimulţi oameni şi am nevoie de ei repede.

— Cine n-are? zise Berger. Crezi căţinem trupe în păstrare la frigiderdoar de dragul de-a te auzi zbierând? Să-ţi fie clar, omule! Am curăţat toateînchisorile şi centrele de detenţie din întreaga Germanie. Ce puteam face maimult? Vrei sădeschidem lagărele de concentrare şi să-ţi trimit oameniide-acolo?

— Nu-mi pasăce-mi trimiteţi, răspunse răstit Dirlewanger. În ceea cemăpriveşte, puteţi să-mi trimiteţişi nebunii din balamucuri. Fie ce-o fi, atâtatimp cât nu sunt homosexuali. Peste asta nu trec. Evreii şi homosexualii măcalcăpe nervi. În rest, trimite-mi orice naiba vrei... dar trimite-mi ceva!

Se făcu o micăpauză.— Foarte bine, zise Berger băţos. O săprimeşti oameni. S-ar putea să

nu fie grozavi, dar o să-i primeşti.În dimineaţa următoare au fost cercetate toate lagărele, închisorile şi

azilurile pentru a se găsi material folosibil. Orice era bun, atâta timp cât nuera evreu sau homosexual notoriu. Chiar şi un nebun stăpânit de maniauciderii putea fi folosit cu condiţia săpoatăfi instruit. Şi dacăcineva îl puteainstrui, acela era Dirlewanger. Dirlewanger îşi făcuse ucenicia la maestrulcălău din SS, Standartenführer Theodor Eicke din Brigada „Cap de mort". Semândrea — şi pe bunădreptate — cănu existăom pe care sănu-l supună...

DEZERTORII

De la Sennelager, am fost trimişi într-un ţinut mlăştinos răumirositor, plin de umezealăşi ţânţari, la câţiva kilometri de Matoryta.Batalionul era complet, dar numai Compania întâi fusese dotatăcutancuri. Celelalte nouăsprezece erau reduse la nivelul infanteriei şi trebuiasăstrăbatem pe jos, umilitor, apele mocirloase ale mlaştinilor. Micuţul îlţinea pe devotatul Lutz în urma lui, punându-l să-i care tot echipamentul,în timp ce el păşea falnic la câţiva paşi înainte, iar noi ceilalţi îl priveam cuurăplinăde gelozie.

Fusese numit un nou comandant de divizie care şi-a făcut apariţia, casăne vadăcu monoclu şi cizme strălucitoare. Spre nemulţumirea lui, Wolfa trebuit săaranjeze ca douăcamioane săaducătot echipamentulgeneralului. Dumnezeu ştie ce credea omul căo săfacăcu douăcamioanepline de lucruri în partea aceea a lumii uitatăde Dumnezeu.

— Ticălosul şi-a adus şi un nenorocit de pian de concert cu el! a zisWolf.

Inspecţia generalului a avut loc la amiază. A fost adus din sat cu unKubel şi a fost întâmpinat de colonelul Hinka, comandantul regimentului.Noi am stat toţi în poziţie de drepţi în mijlocul unei băltoace, apoi ampornit săarătăm ce putem, mergând ca nebunii prin smârcuri şiterminând prin a arăta ca nişte şiruri de statui acoperite cu noroi. În timpce aşteptam, s-a uscat noroiul de pe noi şi a început săcrape. Dar vonWeltheim nu părea săobserve asta sau poate credea cămizeria era stareanaturalăa maselor proletare. A trecut ţanţoşîn sus şi în jos de câteva ori,uitându-se la noi prin monoclu. Apoi ne-a informat, cu amabilitate, căfacem cinste Armatei Germane, căe mândru, da, mândru, căpatria maiputea produce o unitate atât de bunăde oameni viteji şi că, atunci când vaveni victoria finală, ţara va avea motiv să-i cinstească. Am fost atât deimpresionat, încât mi s-a deschis gura şi de pe bărbie mi-a căzut o bucatăde noroi întărită.

— Du-te naibii, a mormăit Porta lângămine. Nu măintereseazăafurisitele acte de eroism, amice.

Era un semn sigur căpierdeam războiul. Săfim lăudaţi ca fiindsalvatori ai naţiunii, în loc săurle la noi căsuntem o adunăturădetrântori cretini, înclinaţi spre crimă, ceea ce, fărăîndoială, eram... sau amfi fost, dacăni s-ar fi dat o cât de micăşansă. Era de-ajuns săte facăsămori de râs, dar am reuşit şi noi odatăsăne impunem puţin autocontrol şisă-l ascultăm pe om cu o solemnitate cuviincioasă. La urma urmei, eracomandant de divizie.

— Încăun efort doar, a zis, cu toatăseriozitatea. Încăun efort doar,asta-i tot ce văcerem, flăcăi curajoşi. O ultimăşi victorioasăloviturăşiruşii vor fi zdrobiţi şi puşi pe fugă! I-am creat inamicului o stare demulţumire de sine. Da, mulţumire de sine! Crede căe stăpân pe situaţie,pentru căne-am decis săfolosim... ăă... tactică... ăă... tacticăstrategică.Tactică, da. Tacticăstrategică. Asta am folosit şi i-am amăgit prin astfel demijloace! Dar înainte de Crăciun, văpromit, înainte de Crăciun, va sosi oranoastră!

S-au auzit aplauze slabe de la soldaţi, la care generalul, evident foarteemoţionat de o asemenea etalare a loialităţii, s-a întors spre Hinka şiimediat a ordonat săni se dea o raţie dublăîn seara aceea. Slabele aplauzeau crescut brusc în volum pânăau ajuns un vuiet uriaşde aprobare.Hinka a schiţat un zâmbet slab, bolnăvicios şi a înclinat din cap. O clipăam crezut căne va face de ruşine pe toţi, vomitând.

— Întocmai cum spuneţi, domnule general, a murmurat.

Von Weltheim şi-a scos monoclul şi s-a uitat în jurul lui, cu un ochimiop şi proeminent.

— Bine, colonele Hinka. Foarte bine. Sunt mândru de regimentuld-tale. Când te gândeşti căaceşti soldaţi, din simplădragoste pentrupatrie şi din devotament faţăde Führer, au coborât din tancuri şi s-auoferit voluntari ca infanterişti, te simţi mândru căeşti german. Mândru,zic! Mândru! Şi-a pus monoclul la loc, aparent foarte mişcat. Dumnezeusă-i binecuvânteze, colonel Hinka! Cu băieţi curajoşi ca aceştia, victoria nupoate fi decât a noastră.

Era evident chiar şi pentru cei mai puţin inteligenţi — cum era, depildă, Micuţul — căîn lunga şi distinsa-i carierămilitară, generalul aveafoarte puţinăexperienţădespre viaţa pe front. La numai câteva secundedupăce plouase, oamenii puneau pariuri pe durata probabilăcât va reuşisăreziste. Opinia generalăera căla primul atac îl vor vedea pe general şipianul său de concert părăsind poziţia cu de douăori viteza luminii.

În seara aceea, ni s-a servit raţie dublăcum ni se promisese. Şi, înplus, ni s-a dat o mare cantitate de bere cu care săspălăm mâncarea.Mlaştinile pestilenţiale au fost uitate timp de câteva ore fericite şi efortul derăzboi a încetat cât timp am chefuit fărăruşine şi am băut pânăne-ampierdut minţile. Au dat peste noi douăfete care rătăciserădrumul de laBrest-Litovsk, fugind de ruşii care înaintau. Erau telefoniste ataşate pelângăLuftwaffe, dar sergentul Hofmann a preluat comanda şi a hotărât săle opreascăpentru a-i distra pe subofiţeri. Trebuie sărecunosc, fetelor nupărea săle displacăideea. Când le-am văzut ultima oară, Hofmann leîntinsese pe amândouăpe-o masăcu fustele trase în sus. Una, dupăspusele soldatului Ness care le vedea pe toate, nu purta chiloţi. Din ceeace am putut afla, se pare căîntâmplarea a avut un efect traumatic asupralui. În orice caz acesta a fost subiectul de conversaţie săptămâni la rând.

Târziu, noaptea, când fetele din Luftwaffe, cu sau fărăchiloţi, şimajoritatea dintre subofiţeri au căzut într-o stare letargică, un mic grup desergenţi a rămas săbea ultimele sticle de bere. De prisos sămai spun, toţierau nesiguri pe picioare şi cu minţile înceţoşate şi, cum se întâmplăcusergenţii, foarte curând au început săse certe unul cu altul. Conversaţia— aşa cum era — a ajuns în cele din urmăla comunism. În scopul de aaplana disputa care ameninţa săducăla violenţăpeste puţin timp,Oberwachtmeister Danz a avut ideea genialăde a-l chema pe miculLenzing pentru a lămuri problema. Lenzing venise la noi în ultimul lot devoluntari. Arăta ca un băiat de şaisprezece ani, subdezvoltat, deşi seapropia de a douăzeci şi una zi de naştere. Pe vremuri fusese student,într-un trecut care acum i se părea, probabil, pierdut în negurilepreistoriei. Fusese arestat din cauza simpatiei sale faţăde comunism, dincare nu făcuse un secret.

Dormea când cei doi emisari beţi trimişi de Danz s-au dus să-l ia.L-au târât direct de sub pături într-o speluncăplinăde vomăşi de fum,unde se distrau sergenţii. L-au aşezat tremurând pe o masăşi s-au strânsîn jurul lui, ca o gloatăla o execuţie. Danz i-a spus săle ţinăo prelegeredespre idealurile comunismului — „suficient de simplu ca săle poatăpricepe şi nişte nazişti cu capete de lemn ca noi" — şi aşa, sărmanul băiata fost prins între ciocan şi nicovală, cu moartea pândindu-l oricum ar fidat-o. Dar, dacăar fi susţinut a doua oarăcomunismul, şi-ar fi semnatefectiv ordinul propriei execuţii; dacă, pe de altăparte, refuza săsesupună, Danz, aproape sigur, l-ar fi lichidat pe loc. Realmente, n-avea deales. A ridicat din umerii înguşti şi a început sătragăpe prima coardădebanalităţi ieftine care-i veneau în minte:

— Comunismul este lupta proletariatului împotriva capitalismului

internaţional. El este lupta împotriva imperialismului internaţional. Esteridicarea claselor muncitoare împotriva opresorilor lor...

L-au ascultat timp de zece minute într-o tăcere respectuoasădebeţivi, apoi Danz a scos un strigăt puternic de bucurie şi a aruncat ultimasticlăde bere în perete. L-a tras pe Lenzing jos de pe masăşi l-a bătut peumăr:

— Nu e rău, micul meu tovarăşroşu! Nu e rău deloc!Şi-a plimbat mândru protejatul prin încăpere, prezentându-l ca pe un

exponat într-un iarmaroc. Vedeţi, acesta e omul care a îndrăznit săseridice şi săpredice propagandăcomunistăsoldaţilor Führer-ului...

Fireşte, era inevitabil ca nu peste mult timp vreo stârpiturăcertăreaţăca Hofmann sau sergentul major Kleiner — Kleiner a fost, dupătoateinformaţiile — sănu o ia razna şi săstrice petrecerea. Mai întâi, a începutsădiscute în contradictoriu cu Lenzing; şi fiind mult prea beat căvorbeascălimpede, foarte curând n-a mai avut replică. De aici n-a mai fotdecât un mic pas pânăla a-l denunţa pe Lenzing ca trădător, câinecomunist, prieten al evreilor; şi de aici un pas şi mai mic spre un urletdupăsânge. Acum, Danz părea să-l fi luat pe Lenzing sub aripa sa,deoarece, când cineva din camerăa strigat cătoţi simpatizanţii comuniştisunt laşi fricoşi, a sărit imediat în apărarea noului său prieten. Atunci s-apropus să-i fie pus la încercare curajul, punându-l la perete şi jucându-sede-a Wilhelm Tell cu el, trăgând la ţintăîntr-o sticlăde bere aşezatănesigur pe vârful capului. Ideea părea să-l fi satisfăcut pe Danz, căci înmomentul acela a dispărut de pe scenă... dupătoate probabilităţile zăcândinconştient pe podea. Kleiner s-a autonumit principalul trăgător.

— Încearcăsăstai nemişcat, căţel comunist, dacăvrei sănu-ţi zborcreierii... Nu greşesc ţinta foarte des, dar chiar dacăse întâmplă, nu-icazul săte alarmezi. O săfii mort înainte de a-ţi da seama căai fost lovit.

Şi-a scos revolverul şi a ţintuit cu o labăporcinăpăroasă, caretremura perceptibil într-o parte şi-ntr-alta. Atunci, dintre toţi, Hofmann aînceput săse piardăcu firea. Noi eram acum, a raţionat el, pe front, nu laSennelager, şi se puteau pune întrebări jenante dacădimineaţăera găsitun om mort cu un glonţîn frunte.

— Crezi? a zis Kleiner, foarte bine dispus la gândul de a omorî pecineva. Aşvrea şi eu săvăd curtea aia marţialăcare sădegradeze un ompentru căa împuşcat ticălos de comunist. Mai degrabăîţi dăo medaliepentru asta.

A ridicat revolverul şi a apăsat pe trăgaci. Glonţul a ricoşat din pereteşi a ieşit ţiuind pe fereastră. Jumătate din cei prezenţi s-a aruncat submese şi scaune, în timp ce cealaltăjumătate, mai beatăsau mai plinădefervoare patriotică, l-a îndemnat pe Kleiner „sămai tragăo datăîn ticălos".Kleiner nu mai avea nevoie de încurajare. Părea intrigat cănu nimeriseţinta prima oară, deşi acum nu mai avea nici o importanţăfaptul căţintaera o sticlăde bere sau capul unui om.

— Pentru Dumnezeu! a zis Hofmann gâfâind şi ţinând un scaun înfaţa lui ca să-l protejeze de gloanţele răzleţe. Pentru Dumnezeu, o săiasăun scandal îngrozitor.

Kleiner nu l-a băgat în seamă. S-a bălăbănit spre perete şi a ochit dinnou. Cineva a pariat cănu va nimeri, pe trei sticle de vodcă. Un altul aoferit solda pe o lunăpentru acelaşi lucru. Revolverul, în mâna transpiratăa lui Kleiner, se legăna încet dintr-o parte într-alta. Hofmann, din spatelescaunului, a început săbolborosească, cu ochii în lacrimi, despreconsecinţe dacăi se va întâmpla ceva lui Lenzing.

— Du-te naibii şi lasă-măîn pace, a zis Kleiner, foarte politicos. Cândo săam nevoie de sfatul tău, o săţi-l cer. Între timp, valea de-aici şi

lasă-ne în pace. Sunt puse la bătaie trei sticle de vodcă.Fireşte, fărăa pune la socotealăviaţa unui om, Kleiner a închis un

ochi şi a apăsat a doua oarăpe trăgaci. Glonţul s-a înfipt în perete lanumai câţiva centimetri de capul lui Lenzing.

— S-a mişcat! a ţipat Kleiner. Ticălosul, idiotul şi lacheul s-a mişcat!În acest timp, Lenzing tremura din cap până-n picioare, iar Kleiner

arăta ca şi cum toate oasele i s-ar fi transformat în piftie. Genunchii nu-lmai ţineau şi se legăna întruna dintr-o parte într-alta. A tras şi a treiaoară, cu mâna dansându-i ca salcia pe vânt puternic. Sticla de bere a săritde pe capul lui Lenzing şi s-a spart pe podea, dar strigătele de bucurie aufost înăbuşite de o voce acidăcare s-a auzit în pragul uşii.

— E careva atât de amabil să-mi spunăce naiba se petrece aici?Încet, Kleiner şi-a întors capul. Din toatăcamera, oamenii au ieşit

târându-se din ascunzători şi s-au ridicat în picioare, clătinându-se. Stândcu casca trasăpânăpeste ochi şi cu degetele mari vârâte sub centură,locotenentul Löwe i-a privit pe toţi cu răceală. A dat din cap spre Lenzing.

— Du-te la baraca ta. O săstau de vorbăcu tine mai târziu. Aaşteptat pânăcând băiatul îngrozit a părăsit încăperea, apoi a închis uşa,trăgându-i un şut. Sergent-major Kleiner, a zis. E limpede căţi-ai îngropattalanţii. Habar n-aveam căeşti atât de pasionat dupăarmele de foc. Vatrebui să-ţi folosim mai bine talentele... Întrucât din acest moment vei fitransferat la grupa antitanc, măvoi aştepta la lucruri mari din partea ta. Astrâmbat din gurăplin de dezgust. Şi-a plimbat privirea încet peste toţi ceiprezenţi. Pricepeţi, a zis, căexistăun motiv, un singur motiv pentru carenu vătârăsc pe toţi, cât sunteţi de mizerabili, în faţa curţii marţiale, săvătrimitădirect la Torgau? Suntem în al cincilea an de război şi la margineadezastrului şi, pe Dumnezeul meu, prefer săvăţin aici ca săfiţi ucişi deartileria ruseascădecât săvătrimit înapoi, la luxul relativ al unei închisorimilitare. De asemenea, văpot spune, acum şi aici, cănu-mi pasădacăfiecare dintre voi o va sfârşi cu maţele atârnând între picioare şi cu braţelezburate. Degeaba o săveniţi la mine săvăvăitaţi. În ceea ce măpriveşte,veţi rămâne aici şi veţi lupta pânăveţi cădea. Şi când veţi cădea, veţi muri,deoarece, credeţi-mă, nu va fi nimeni în preajmăca săvăridice.

S-a întors brusc şi a părăsit încăperea, trântind uşa dupăel. S-afăcut o linişte şocantă. Deodată, n-a mai fost nimeni beat. Poate, în acelmoment, pentru prima oară, înţelegeam ce înseamnăsăpierzi un război.Poate, atunci, am înţeles căLöwe nu vorbea în zadar şi cătoţi eram subameninţarea sentinţei la moarte.

Kleiner s-a prăbuşit greoi într-un fotoliu şi a rămas acolo,transpirând, cu picioarele lăbărţate, cu braţele atârnându-i pe podea.Pistolul i-a alunecat din toc şi l-a lăsat unde căzuse. Furios, Hofmann l-aridicat şi i l-a pus la loc.

— Mai bine păstrează-l, a zis. Poate o să-ţi prindăbine într-o zi, ca săte împuşti cu el...

În dimineaţa următoare, am ocupat poziţie alături de Regimentul 587de infanterie, înlocuindu-l pe 500, care era un regiment disciplinarcompus nu din infractori, ci aproape în întregime din funcţionari căzuţi îndizgraţie. Toţi WU-iştii 2, indiferent din ce regiment făceau parte, trebuiausăpoarte un semn roşu pe spate. În felul acesta, era uşor de deosebit.

Am găsit linia frontului, în acel punct, neobişnuit de liniştită. Primadintre tranşeele ruseşti era departe, la marginea mlaştinii, iar ţaranimănui era tăcutăşi pustie. Am ajuns acolo într-o joi. Potrivit spuselorcelor care erau în zonăde câtva timp, aceasta era ziua în care era

2 Wehrmacht unwürdig — cei nedemni de serviciul militar. (N.A.)

împărţităraţia de vodcătrupelor ruseşti; un litru şi jumătate de om, îngeneral consumatăîn mai puţin de o oră. Am fost informaţi căne putemaştepta la o noapte plinăde evenimente.

Aici, chiar în mijlocul mlaştinii, ţânţarii roiau şi bâzâiau ca una dintreplăgile Egiptului. Erau cu mult mai răi decât păduchii de care nu nedespărţeam niciodată. Fusesem dotaţi cu plase contra ţânţarilor, darbestiile îşi găseau loc săintre şi săne sugăsângele dupăbunul lor plac.Porta pretindea căgăsise un remediu, dar dupăpărerea noastrăera la felde rău ca prezenţa ţânţarilor. Se acoperea cu o vaselinăurât mirositoare,luatăde la un camion distrus şi lăsat săse scufunde în mlaştină, dar dinacel moment era ocolit nu numai de îngrozitoarele insecte, ci de toatălumea. Aşteptam cu interes săvedem dacăîi va respinge pe ruşi.

Răsfirate printre noi, în tranşee, se vedeau semnele roşii aleWU-iştilor. Carne de tun. Li se promiseserăcăvor fi iertaţi dacăse vordistinge în luptă, dar ei ştiau, ca şi noi, căasta era pur şi simplu o povestepentru creduli. Ei erau oameni pierduţi. Erau acolo ca săumfle numerele.Erau acolo ca sămoară. Se înghesuiau laolaltăîn grupuri, plini de urăşisuferinţă, aşteptând doar săfie mânaţi ca o turmăîn mijlocul unui câmpde mine sau scoşi cu forţa din tranşee ca săînfrunte prima explozie atunurilor ruseşti. Nimeni nu-i băga în seamădecât ca să-i înjure sau să-iloveascăcu picioarele. Erau evitaţi şi trataţi cu dispreţ, ca nişte prizonieride război dezgustători. Când începea lupta, erau inutili atât pentru ei, câtşi pentru altcineva. Nu aveau pentru ce mai trăi, aşa căputeau foarte binemuri.

Puţin dupăora 20,00 a început distracţia. O vreme îi ascultasem cumstrigăşi râd în cealaltăparte a mlaştinii, pregătindu-se pentru atac. Darnu e mai uşor săte împaci cu grenadele de aruncătoare, pur şi simplu,pentru căte-ai aşteptat la ele. Erau aruncate cu o precizie supărătoare şidoi WU-işti au fost sfârtecaţi în bucăţi înainte ca Micuţul (care săreatotdeauna primul la acţiune) săaibăşansa de a răspunde cu mitraliera.Dupăasta au urmat bombele cu fosfor, care au provocat o panicăextraordinarăcând au explodat direct în faţa nenorociţilor de WU-işti, carealergau ţipând în toate direcţiile, ca oile când e lupul în mijlocul lor.

Tragerea a continuat sporadic toatănoaptea. Am avut un scurt răgazde linişte dimineaţă, iar după-amiazăau început lunetiştii săfacăprăpădprintre noi. Erau siberieni care stăteau cocoţaţi în vârful copacilor, ca nişteciori uriaşe. Sunt sigur căfuseserăaleşi cu grijăpentru treaba asta,deoarece nu iroseau nici un glonţ. Dacăîţi arătai capul peste margineatranşeei pentru măcar o sutime de secundă, primeai un glonţdirect întreochi. Erau diavoli, deghizaţi, siberienii ăia. Chiar şi ruşii se temeau de ei.Ei ucideau pentru simpla plăcere animalicăde a ucide, numărându-şivictimele în fiecare zi, păstrând cadavrele pentru medalii, aşa cum alţioameni păstreazăşase bănuţi pentru a cumpăra cadou de ziua de naşterea bunicii. Totuşi, cred cănu ne putem plânge. Noi îi egalam prin tirolezi,care dovedeau acelaşi zel şi precizie în spulberarea creierelor omeneşti.

Primul care a înscris întâia noastrăloviturăprecisă, drept răspuns, afost Legionarul. L-am văzut ducându-şi arma la umăr, ochind cu grijă,trăgând, şi de pe cea mai de sus ramurăa unui stejar s-a prăvălit un truppe pământ. De abia terminasem cu felicitarea legionarului, căPorta i-a şiurmat exemplul şi un al doilea siberian a venit plonjând din văzduh şi aintrat în mlaştină. Pentru o clipăa apărut soarele de dupănori şi întufişuri a strălucit un obiect de metal. Barcelona l-a apucat pe Porta debraţşi a arătat într-acolo.

— Uite-l... acolo în stufăriş, cu bucăţi de iarbăpuse pe cap, tâmpitul.În agitaţia sa, Porta i-a smuls binoclul lui Barcelona şi l-a împins

într-o parte ca săpoatăvedea mai bine. Un glonţexploziv a izbit loculunde stătuse. Porta n-a pierdut timpul. A aruncat binoclul. S-a ridicat înpicioare, a tras trei cartuşe unul dupăaltul şi din păpurişs-a înălţat untrup. Jumătatea superioarăa capului îi fusese zburată. Şi-a azvârlitbraţele în sus, a făcut un pas înainte în mâl şi s-a prăbuşit. Peste câtevaminute a fost supt în adâncurile mlaştinii mişcătoare. Au mai rămas doarcâteva băşici cafenii, dezgustătoare, în nămol, pentru a arăta pe undeintrase. Zona devenea un mare cimitir. Într-o zi, poate, când toate luptelese vor termina, mlaştina îşi, va elibera numeroasele victime şi toate tigvelegoale vor fi aruncate la suprafaţăca săpluteascăîn linişte pe marea denămol. Aceastăprivelişte va merita săfie văzută. Va fi un monumentminunat în cinstea măcelului de cinci ani.

În timp ce Porta se mai bucura încăde triumful său, un proiectil bineochit a nimicit în întregime plutonul întâi din Compania a şaptea. N-a mairămas din el decât o mânecăde manta care plutea prin aer. Dupăcepraful s-a aşezat, am descoperit câteva fragmente de oase şi bucăţi demetal strâmbate. WU-iştii erau într-o stare de panică, încât ni s-a datordin să-i împuşcăm dacăe necesar.

Pastorul Fischer se ghemuise într-un adăpost cu un fost poştaşdinLeipzig. Poştaşul fusese prins furând colete poştale cu valoare declarată(infracţiune care atrăgea pedeapsa cu moartea), dar, probabil, omulavusese prieteni sus-puşi de a scăpat cu viaţăşi cu zece ani de închisoare.Fusese ademenit ca un prost în batalionul 999 cu promisiunea că, dacăseva purta frumos, va fi repus în vechea slujbăla Leipzig. Existăoameni carecred în orice, chiar şi în propaganda nazistă. Fusese necesar doar puţintimp la Sennelager ca săi se spulbere iluziile, dar, fireşte, nu e mai puţinadevărat căatunci era prea târziu sămai dea înapoi.

— Ei, părinte! a zis, înghiontându-l pe Fischer, care tremura încoastele-i numai piele şi os. Ce-ar fi săîncercăm săfugim?

A dat din cap în direcţia nimănui. Fischer a ezitat. A privit pesteîntinderile mlăştinoase, spre linia frontului rusesc.

— Dupăcum văd eu lucrurile, a zis poştaşul, nu poate fi mai rău înpartea cealaltăa gardului decât în asta. Fischer a întors spre el o perechede ochi albaştri, înceţoşaţi. Într-un fel oarecare păreau săpunăla îndoialăafirmaţia. Poştaşul l-a apucat de braţ. Priveşte lucrurile în felul ăsta, a zis.O săne omoare în mod sigur dacăvor rămâne în continuare aici...

Chiar în timp ce vorbea, focul s-a oprit brusc. O perdea groasădelinişte s-a lăsat peste mlaştină. Apoi, încet, unul câte unul, un nou val desunete slabe a început săvinătârându-se spre noi. Am auzit trosneteleunui foc când un sat din apropiere a început săardăîn flăcări. Am auzitmugetele îndepărtate ale vitelor înspăimântate. Am auzit gemetele răniţilorşi strigătele muribunzilor, strigându-şi soţiile şi mamele.

Şi, brusc, un nou sunet. Sunet de voci omeneşti ce se înălţa într-uncântec. Era un vechi cântec german, „Alte Kameraden" — şi venea spre noide undeva din spatele liniilor ruseşti...

— Înţelegi ce vreau săspun, a zis în şoapta poştaşul, emoţionat.Înţelegi ce vreau săspun?

Muzica s-a stins. Am auzit pârâiturile microfoanelor ascunse, dupăcare a prins viaţăo întreagăreţea de difuzoare.

— Armata Roşie salutăbatalionul 999 — şi îndeosebi pe toţi deţinuţiipolitici care au fost forţaţi, împotriva voinţei lor, sălupte pentru un regimcorupt. Văsfătuim săfaceţi tot te văstăîn putinţăsăopriţi infernalamaşinăde război a lui Hitler! Noi suntem camarazii voştri şi veţi avea totsprijinul pe care vi-l putem da... Ascultaţi-ne, soldaţi germani! Ascultaţi lace vrem săvăspunem! În dimineaţa aceasta vi s-a spus căv-au fost redu-

se raţiile la jumătate, deoarece sabotorii au aruncat în aer calea ferată.Asta-i o minciună! O minciunănazistă! Liniile voastre de aprovizionaresunt încălibere. Ştim, pentru cănoi suntem acolo, aşteptând săvătăiemcăile de comunicaţie când avem chef. Dar deocamdatănu acţionăm. Amvăzut trenurile venind. Am văzut alimentele descărcate... de-ajuns pentrutoţi şi în plus. Văîntrebaţi unde s-au dus? Fiţi atenţi la vipera din sân,soldaţi germani! întrebaţi-l pe sergentul-major Bode de la Compania a optace-a făcut cu raţiile voastre... Întrebaţi-l unde a ascuns cele douăsute decartuşe de ţigări şi douăzeci şi trei de sticle de vodcă! Şi dacărefuzăsăvăspună, căutaţi voi înşivăîn spatele camionului cu numărul WH 6651.557.Uitaţi-văsub rezervorul de benzinăşi veţi vedea ce-o săgăsiţi acolo. Şidacăîntâmpinaţi cumva vreo dificultate, luaţi-o pe poloneza Wanda Stut-nitz, o târfă, ca săvăducăacolo şi săvăarate... Mâine seară, generalulvostru Freiherr von Weltheim face petrecere la Matoryta. Strada Laskow-ska, Matoryta. Reţineţi adresa, soldaţi germani! Toate băuturile şi ţigărilesunt furnizate de sergentul de intendenţăLumbe. El le-a furat de laRegimentul patru de tancuri...

Vocea a încetat şi difuzoarele au început săurle din nou melodiiameninţătoare de muzicămarţială. Nimeni nu zicea nimic. Nimeni nu semişca. Stăteam şi ne uitam, cu priviri reci şi indiferente, ca o cireada devite care aşteaptăsecurea măcelarului. Muzica a încetat şi vocea asprăşiguturalăa unui rus care vorbea germana a început cu propaganda.

— Camarazi! Camarazi germani! Ascultaţi ce văspun! Aruncaţiarmele şi eliberaţi-vă! Aruncaţi jugul imperialismului şi veniţi săvăuniţicu fraţii voştri muncitori! Armata liberăa popoarelor socialiste aşteaptăsăvăprimească. Mareşalul Rokossovski văoferăun loc de cinste în cadrultrupelor lui. Aici veţi fi trataţi ca propriii noştri soldaţi. Ofiţerii voştrinazişti ne considerăo subspecie... fiinţe inferioare, lipsite de raţiune, caretrăiesc în mlaştini şi smârcuri. Noi le râdem în faţă! Cine, văîntrebăm,cine a câştigat victorie dupăvictorie dupădezastrul de la Stalingrad? Măadresez vouă, celor din batalionul 999, care aţi fost forţaţi, împotrivavoinţei voastre, săluaţi armele şi săvăapăraţi stăpânii. Aruncaţi-vălanţurile şi uniţi-văcu noi în lupta pentru libertate! V-au promis reabilita-rea? Şi i-aţi crezut? Aveţi încredere în ei? Le-aţi crezut promisiunilemincinoase? Camarazi, nu vălăsaţi înşelaţi! Nu veţi mai vedea Germanianiciodată. Nici unul dintre voi. Sentinţele voastre la moarte au fost dejasemnate. Aţi fost trimişi aici ca sămuriţi pentru ei. Aţi fost trimişi aici casăvăomorâm noi. Dar noi nu vrem săvăomorâm! Veniţi acum la noi, câtmai este timp, ca săevităm vărsarea de sânge a fraţilor noştri! Noi văputem oferi speranţa unei vieţi noi. Văputem oferi un război de răzbunareîmpotriva criminalilor nazişti care văcondamnăsămuriţi pentru ei... Vomlupta şi vom fi victorioşi! Nu ne vom opri pânăla Berlin! Veniţi şi uiţi-văcunoi în lupta noastră. Nu văvom lăsa sămuriţi de foame, noi nu văvomtrimite la moarte într-o luptădezonorantăa unui muncitor împotrivaaltuia... Văaşteptăm săveniţi la noi în seara aceasta. Între orele 19,00 şi21,00. Văvom asigura foc de acoperire şi văvom proteja în timpul trecerii.Luaţi-văinima în dinţi! Ridicaţi-văîmpotriva celor care văpersecutăşialungaţi-i!

Vocea a strigat pânăa răguşit şi s-a oprit. În adăpostul lor, poştaşulşi pastorul tremurau. Poştaşul a întrerupt primul tăcerea.

— L-ai auzit, a zis în şoaptă. Ai auzit ce-a zis? Acelaşi lucru ca maiînainte. E clar ca lumina zilei, nu? E singurul lucru înţelept de făcut, săscăpăm din iadul ăsta cât mai existăîncăo şansă... Ce zici, padre? Vii cumine?

Încet, Fischer a dat din cap în semn de dezaprobare.

— Nu pot, a zis. Îţi urez noroc, dar nu pot să-mi părăsesc oamenii. Eiau nevoie de mine şi trebuie sărămân cu ei.

Poştaşul s-a holbat la el.— Eşti nebun? Cred căai luat-o razna! La ce bun sărămâi aici ca să

ajuţi adunătura asta de nenorociţi sortiţi morţii? Vrei săfii martir, nu?Asta vrei? Vrei săfii un nenorocit de martir, ca nenorocitul ăla de martoral lui Iehova?

— Hristos a murit pe cruce, a murmurat Fischer, uşor confuz. Voiînfrunta orice soartămi-a rezervat Domnul. Nu voi întoarce spatele la ceeace consider că-mi este datoria.

— Datorie! a zis celălalt, dispreţuitor. Ei bine, poate fi ideea ta dedatorie săstai aici ca o cloşcăpe ouăşi săţi se zboare sfinţii creieri, dar,indiscutabil, nu mai este a mea! Eu am de gând săîncerc cât oferta maistăîn picioare.

Fischer a întors spre el doi ochi albaştri, blânzi.— Dacăaşfi în locul tău, a zis încet, eu nu aşavea prea mare

încredere în cuvântul ruşilor. Şi ei au lagăre de concentrare şi deţinuţipolitici. Cred cănu se vor purta cu tine mai bine decât naziştii.

Poştaşul a ridicat din umeri.— Trebuie sărisc, bătrâne. Poate n-o săreuşesc, recunosc, dar cel

puţin e mai bine decât nimic... Sper căn-o sămăîmpuşti pe la spate întimp ce voi trece?

— Eu n-aşîmpuşca un om, a zis Fischer, grav. Dumnezeu săte aibăîn pază.

În toate celelalte gropi de obuze şi adăposturi, WU-iştii vorbeau înşoaptăîntre ei, luând în considerare implicaţiile ofertei ruseşti.

— Aţi auzit ce-au zis? Aţi auzit ce-au zis adineauri? Paul Weiss, fostbancher, fost escroc, fost şarlatan. S-a întors agitat spre camaradul său.De ce nu încercăm? Ce zici? De ce nu încercăm? Prefer sămor luptândpentru roşii decât pentru nazişti. Să-l ia dracu de partid şi de blestematăde patrie! Ce-au făcut pentru cei ca tine şi ca mine? Cu siguranţă, înGermania nu va fi niciodatălibertate. Nu cât o sătrăiesc eu. Orice mişcarefaci, Gestapo-ul e dupătine, ca o haităde câini flămânzi. De ce sănuîncercăm şi săvedem cum e lumea de cealaltăparte a gardului, pentruvariaţie?

Cu puţin înainte de ora 19,00 a început săplouă: o burniţăa învăluitrepede zona într-o ceaţăuşoară. Aproape imediat, a început barajulrusesc. Focul de artilerie, care pânăatunci fusese sporadic, a crescuttreptat în intensitate. Proiectilele au început săsfârtece zona din faţatranşeelor, iar în spatele nostru o ploaie de bombe cu napalm a aprinspământul. Acesta era, fărăîndoială, modul subtil al ruşilor de a-i încurajape aşa-zişii dezertori, demonstrându-le astfel ce-i va aştepta dacăse vorhotărî sărămânăsălupte pentru Hitler.

Exact la ora 19,00, tirul a încetat. Doar un proiectil mare a întreruptbrusc liniştea în clipa în care a explodat. Zgomotul a venit din spatelenostru, de undeva din apropierea satului, unde Hofmann se mai distra cucele douătelefoniste din Luftwaffe.

— Săsperăm căl-a nimerit pe ticălos, a bombănit Micuţul, cu obiş-nuita lui simpatie faţăde superiori.

De pe poziţia lor avansată, Paul Weiss şi camaradul său au privitatenţi prin ceaţa ce se târa spre liniile inamice, care păreau pustii. Ştiamcăsuntem spionaţi din toate direcţiile, dar nicăieri nu exista nici un semnde activitate.

— E-n regulă, acuma, a şuierat Weiss. Hai săpornim, înainte săvinăgrosul. E de-ajuns sămai aibăcâţiva ideea asta şi locul o săfi plin, ca un

parc de distracţii într-o duminicădupă-amiază... Hai, s-o ştergem!Camaradul său a ezitat. Înainte săpoatăpleca, s-au târât spre ei, ca

săli se alăture, doi WU-işti dintr-o groapăde proiectil din apropiere. Weissa plescăit din limbănerăbdător.

— Cum e? Vii sau nu?Sub privirile dubioase ale camarazilor săi, a făcut un salt înainte în

ţara nimănui. A aterizat într-un crater, pe burtă, şi a dispărut din vedere.Câteva secunde mai târziu, a venit sergentul Repke. S-a uitat la cei treicare rămăseserăşi s-a încruntat.

— Ce se-ntâmplăaici? Şi-a dus binoclul la ochi şi a privit bănuitorprin ceaţă. Eraţi patru acum o clipă. Unde s-a dus al patrulea?

Cei trei au schimbat priviri temătoare.— Nu s-a dus nicăieri, domnule sergent...— Am fost împreunătot timpul...— Doar noi trei...— Împreună...Repke i-a ignorat, glacial. Nevăzând nimic în ceaţă, şi-a pus pe umăr

pistolul-mitralierăşi a plecat, fărăsămai priveascăîn urmă, ca săinspecteze cuibul de mitraliori. Cei trei nu şi-au pierdut timpul. Repkeavea sărevinăîn mod sigur şi ei n-aveau nici o intenţie sămai stea, ca săfie interogaţi despre dispariţia lui Weiss. Dupăce şi-au aruncat armele,s-au repezit năvalnic în ploaie, spre nord.

Artileria a început din nou, de pe ambele părţi. Pământul se cutremu-ra sub loviturile tunurilor grele şi proiectilele explodau în stânga şi îndreapta. Noi aşteptam, nemişcaţi.

— Lăsaţi-i săse distreze, a zis Bătrânul, sec. O săse potoleascăîncurând.

Burniţa se transformase într-o ploaie torenţialăşi sufla vântul; încâteva secunde am fost uzi pânăla piele. Colinele îndepărtate, ocupate deruşi, dispăreau treptat în ceaţa fumurie pe măsurăde noaptea se lăsa. Erao searăexcelentăpentru dezertori.

Sergentul de stat-major Wolte stătea cu Bugler şi Treiber, doi WU-işti.Priveau fix spre liniile ruseşti. Bugler s-a uitat la Treiber şi amândoi laWolte, încuviinţând din cap unul spre celălalt.

— Domnule sergent, a zis Bugler, pe un ton potrivit de umil, scuza-ţi-măcăvăderanjez, dar ştiţi cumva dacăo săcăpătăm ceva de mâncareazi? Nu că-mi fac probleme personal, fireşte. Dar îmi chiorăie maţele atâtde tare, încât cred căpot fi auzite de la un kilometru depărtare.

Sergentul Wolte s-a întors încet să-i priveascăpe cei doi. Şi-a împinscasca pe ceafă.

— Păi, de ce măîntrebaţi? a zis. De ce nu treceţi dincolo să-i întrebaţipe ruşi? Ei par săştie mai multe despre asta decât ştim noi. Aţi auzit ce-azis, nu-i aşa? Acolo puteţi avea toatămâncarea pe care o vreţi. De ce nutreceţi la ei s-o luaţi?

Treiber s-a dat un pas înapoi, nervos, cu colţurile gurii lăsate uşor înjos. Părea ca şi cum Wolte îi invita în mod deschis sătreacăla inamic, deşiasta ar fi fost imposibil. Wolte era un bun nazist. El credea în partid şi înFührer. Pe Wolte nu l-ar bate niciodatăgândul sădezerteze.

Bugler a înghiţit de câteva ori înainte de a răspunde.— Ne-aţi împuşca, a zis, cu o voce groasă. Ne-aţi împuşca în clipa în

care am mişca.— Crezi? Wolte şi-a lăsat din nou ochii sărătăceascăspre liniile

frontului rusesc. Cine ştie ce-aşface sau nu? Aşputea chiar săvin cu voi.Cu cât am merge mai mulţi, cu atât ne-ar primi mai bine... Brusc, a întinsun braţşi a arătat. Priviţi, a zis. Priviţi acolo. Încăpatru camarazi de-ai

voştri aşteaptăsăplece... Ce-ar fi săne unim forţele cu ei? Dacălucrurilear merge prost şi n-am reuşi, i-am putea aresta pe cei patru şi i-am aduceînapoi aici. Cine ar putea contesta faptul cănu ne-am dus să-i urmărim?

Bugler părea stingherit.— Da, totul e foarte bine, a zis. Totul e foarte bine, dar eu nu cred că

roşii ne-ar primi bine dacăam apărea cu un nazist dupănoi. Nu suntproşti, nu-i aşa? Nu sunt nişte tâmpiţi nenorociţi. Chiar dacăţi-ai smulgetoate fleacurile din piept, toate insignele şi aiurelile alea, ar şti căn-ai fostde-al nostru.

— Crezi cănu m-am gândit deja la asta? Crezi cănu m-am asiguratdeja? Wolte a zâmbit: un uşor zâmbet de auto-felicitare. Am avut grijăsă-mi fac rost de douărânduri de documente, unul pentru uzul obişnuit,altul pentru situaţii extreme...

S-a lăsat o tăcere penibilă.— Deci s-a făcut. Bugler şi-a băgat capul între umeri. Deci ai

documente false şi n-o săse afle căeşti nazist. Aşa, poate, ar merita săîncercăm. Dar s-ar putea sănu merite. Vreau săspun, de unde ştim noicăspuneau adevărul? De unde ştim căau gând să-şi respecte cuvântul?

— Nu ştim, a zis Wolte. E foarte simplu. Nu ştii niciodatăcu ruşii.Acum te bat prieteneşte pe umăr şi închinăpaharul cu tine, apoi îţi vârăţeava naganului în gură. E un risc pe care trebuie săţi-l asumi.

— Ei bine, în cazul ăsta, a zis Bugler, nu sunt sigur căvreau săîncerc.

— Cu asta n-ar trebui să-mi fac prea multe griji. Wolte a lovit uşor cuun deget geanta de pânzăce-i atârna pe umăr. Am câteva bunătăţi aici pecare, îmi închipui, Ivan ar fi foarte încântat săpunămâna. Cu astea înposesia lui, poate distruge întreaga linie de front germanădintr-o singurălovitură. Cred căasta ar trebui săfie de-ajuns ca să-i câştig recunoştinţa.

— Da, dar...— Dar ce? Wolte a râs scurt. Dacăte temi de mine, ai putea săai în

vedere căam spus deja destul de multe pentru a fi spânzurat. E o probăsuficientăde sinceritate. S-a oprit. Apropo, a zis, un avertisment înainte săpornim. Nici o vorbădespre Sennelager. N-ar avea nici un rost. Deoarece,dacămătrădaţi, nu uitaţi căpot trăda şi eu. Ruşilor nu le plac infractoriicu nimic mai mult decât naziştilor. Dacăar afla vreodatăde trecutulvostru, v-ar trimite imediat pe amândoi la minele de plumb. Aşa cănudivulgaţi secrete. Ne-am înţeles?

Bugler a ezitat.— Cred căda, a zis, supărat.Wolte s-a întors spre camaradul său.— Şi tu?— Sunt de acord, a zis Treiber.— Bine. În cazul acesta... Wolte a întins o mână. Daţi-mi documen-

tele.A fost o clipăde îndoială, apoi, cu teamăevidentă, i le-au dat. Wolte a

ales douăpagini albe şi a mâzgălit IP 3 pe ele. Din geanta de pânzăa scos oştampilăde cauciuc cu semnătura colonelului. A pus-o cu grijăsub literelescrise cu mâna, şi apoi, ca săfie şi mai sigur, a adăugat cuvântul„Buchenwald". Le-a restituit documentele şi pe faţa lui Bugler a înflorit unlarg zâmbet de uşurare în timp ce examina opera sergentului.

— Minunat, a zis. Minunat. Buchenwald, ce zici? Asta măface sămăsimt mult mai în siguranţă.

Wölte a aruncat ştampila.

3 IP - indezirabil din punct de vedere politic. (N.A)

— Haideţi s-o luăm din loc, a zis. Acum ori niciodată.Trecerea prin ţara nimănui a fost surprinzător de rapidăşi simplă.

Oamenii noştri şi-au pus capul în piept şi-au rupt-o în fugă, ca nişte cerbi.Aproape înainte de a-şi da seama, ajunseserăla prima tranşee rusă. S-aurostogolit înăuntru cu mâinile ridicate, fiind urmaţi imediat de mulţi alţii.Părea căîntreaga întindere de pământ dintre cele douăarmate se umplusedintr-o datăde o activitate intensă. Propaganda ruseascăfăcuse o treabăbună.

Micuţul urmărea întregul spectacol prin binoclu, ţinându-ne la curentcu se ce întâmplă.

— N-am mai văzut aşa ceva. Mişunăpeste tot nenorocitul ăsta deloc... Săfiu al naibii! a adăugat, agitat. Mai merge unul! Şi încăunul! Credcă-i acolo jumătate din nenorocita asta de armată. Se pare cănu pot fugidestul de repede...

La un moment dat, Porta a încercat sădeschidăfocul, dar Bătrânull-a oprit.

— Lasă-i sămeargă, a zis. Lasă-i pe nenorociţi sămeargă. Lasă-i săfugădacăasta vor. O să-şi dea curând seama de greşeală.

Din braţele Berlinului în ghearele Moscovei. M-am întrebat câţi dintreei aveau cea mai vagăidee înspre ce alergau.

Pe neaşteptate, a venit galopând spre noi un maior din corpul depionieri, cu faţa roşie de furie fanatică.

— Ce naiba faceţi? a răcnit la Löwe. De ce nu trageţi în ei? Isusescump şi atotputernic, ticăloşii dezertează!

Înainte ca Löwe să-şi poatămăcar deschide gura ca sărăspundă,maiorul se aruncase în spatele unei mitraliere şi urla „Foc! Foc!" cât îlţinea gura, cu o voce frenetică, gâtuită. De undeva, din ţara nimănui, aînceput un cor de voci în agonie şi sunetele tirului nostru l-au adus pecolonelul Hinka la faţa locului. Era cât pe-aci săse împiedice de maiorulnebun din spatele mitralierei care răpăia.

— Cine-i ăsta? a zis furios. Ce face acolo? S-a întors nerăbdător spreşeful serviciului înzestrării artileriei. Cine-i omul ăsta? De ce nu mi s-araportat despre el?

Şeful serviciului înzestrării artileriei s-a uitat prudent la maior.— Nu-l cunosc; domnule colonel, a zis. N-aşputea spune cine este.— Atunci verifică-i documentele şi află! a zis colonelul sec.Maiorul şi-a părăsit locul de la mitralierăşi, întristat, i-a întins

documentele. Fărăîndoială, zâmbetul glacial al lui Löwe şi chicotul stupidal lui Porta nu contribuia la ameliorarea situaţiei. Şeful serviciuluiînzestrării artileristice s-a uitat repede prin documente. A comparat ofotografie cu alta, a examinat atent douăsemnături şi o ştampilăcu aspectdubios. S-a încruntat şi s-a întors spre colonel.

— Ceva nu e în regulăcu toate astea, domnule colonel. Nu pot să-midau exact seama despre ce este vorba, dar aşvrea sămăuit mai atent ladocumentele acestea?

— Poftim? a zis maiorul, jignit. Îndrăzneşti săinsinuezi cădocumen-tele acelea sunt false?

— Şi dacăsunt? a zis colonelul, pe un ton tranşant. El nu-şi facedecât datoria. Ce poţi crede despre un străin care dăbuzna peste tine,Dumnezeu ştie de unde, şi îşi atribuie liniştit comanda companiei altuiafărămăcar „cu permisiunea d-voastră"? Treaba mi se pare cam bizară, casănu zic mai mult. Te-aşfi putut împuşca pe loc dacăaşfi avut chef.

Maiorului i-a pierit puţin din roşeaţa de ofticos. Şi-a şters nervos guracu dosul mâinii. Porta, incapabil ca totdeauna de a-şi ţine gura, a făcutplin de exuberanţăun salt spre colonel, ca să-i ofere valorosul său sfat.

— Cel mai bine sănu riscăm, domnule colonel! Asta ne spuneau laUlm. Întâi tragi şi-apoi pui întrebări, aşa ne ziceau mereu. Este vorba decontraspionaj. Am urmat un asemenea curs.

— Asta ce naiba vrea săînsemne? Căeşti ditamai expertul? a zismaiorul, cu răutate. Următorul lucru pe care o săîncerci sămi-l spui e căsunt spion rus în uniformăgermană!

Porta s-a îndreptat cât era de lung şi a rânjit.— Reichsführer-ul însuşi a zis căe mai bine săomori cinci oameni

nevinovaţi decât sa laşi să-ţi scape unul vinovat.— Oh, pentru Dumnezeu! a zis sec maiorul. Nu poate nimeni să-l

opreascăpe cretinul ăsta cu tâmpeniile lui?Colonelul, care studiase documentele omului, i le-a dat înapoi.— Ia-le şi întoarce-te la batalionul d-tale, a zis, glacial. O săstudiez

problema asta într-un moment mai favorabil. Ţi-ai depăşit autoritatea şiaştept o explicaţie detaliatăa comportamentului d-tale. Acum pleacă.

Maiorul dispăru chiar mai repede decât venise. Colonelul şi-a lutbinoclul şi a studiat umbrele care fugeau înnebunite încoace şi încolo înţara nimănui.

— Foarte bine, a zis. Continuaţi tirul.Micuţul a ridicat, din umeri.— E nebun de legat, a bombănit. Sărisipim bunătate de muniţie pe

adunătura aia de târâturi! Lăsaţi-i roşiilor, eu i-aşlăsa. O să-i lichideze eicât de curând.

În mod mecanic, fărănici un entuziasm pentru misiune, am deschisfocul. Micuţul încărca şi reîncărca aidoma unui automat, şoptindu-ifiecărui proiectil obişnuitele nimicuri plăcute în timp ce-l împingea înculasă. Micuţul se adresa fiecăruia ca şi cum era un vechi şi valorosprieten. El era cel mai bun încărcător pe care îl aveam. Era iute, precis şiaparent neobosit. Putea săîncarce ore întregi fărăsă-şi piardăputerile.Poate nu era el prea sigur cădoi plus doi fac patru, dar categoric ştia cumsămânuiascăun mortier.

— Trei sute cincizeci de metri, zicea Bătrânul.— Amorsaţi, încărcaţi, foc, repeta Micuţul, ca unul care recităo

litanie. Dă-i drumul, scumpeteo...Văzduhul era împroşcat cu rămăşiţe omeneşti, dar ruşii deschiseseră

foc de acoperire pentru aşa-zişii tovarăşi care se grăbeau săli se alăture.Au început săexplodeze grenade supărător de aproape în jurul nostru.Porta a tras o înjurăturăşi şi-a îndesat mai mult jobenul pe cap.

— Ruşi afurisiţi, a zis. Porci de ruşi afurisiţi. Ştiţi căfolosesc femei casătragăcu chestiile alea? Trebuie săaibăbicepşi cât o nenorocitădeminge de fotbal, e tot ce pot spune.

O orămai târziu, focul de baraj a încetat de ambele părţi. Doar câţivadintre dezertori reuşiserăsăsarădin tigaia nazistăîn focul comunist.Câţiva fuseserărecapturaţi şi arestaţi. Mulţi zăceau mutilaţi şi muribunziîn nămolul frământat din ţara nimănui. Între timp, a început o activitateistericăde-a lungul întregii linii, cu telefoane care sunau neîntrerupt şimesageri care alergau încoace şi încolo cu fervoarea lor plinădeînfumurare. Atât Securitatea cât şi Poliţia Secretăfuseserăinformatedespre dezastru, iar noi ne-am aşezat mohorâţi în aşteptarea lor.

Un locotenent-colonel din Gestapo şedea într-un colţ, cu capul înmâini. Uniforma îi era încănouăşi sclipitoare, dar faţa părea brăzdatăşiîmbătrânităînainte de vreme. Primise informaţia căîn afarăde doisprezecesubofiţeri, care dezertaserăîmpreunăcu contingentul de WU-işti, maidezertase şi un căpitan. Locotenent-colonelul intervenise pe lângăHinkasăraporteze cărespectivul căpitan fusese ucis în acţiune, dar Hinka era

neînduplecat.— Poţi vorbi tu însuţi cu Securitatea, a zis, ceea ce, fireşte, era ulti-

mul lucru pe care un om cu mintea întreagăputea să-l facă.Puţin înainte de miezul nopţii, ruşii au deschis focul asupra statu-

lui-major al diviziei. Distanţa şi direcţia erau ciudat de precise. Depozitelede muniţie au explodat unul dupăaltul. Rezervoarele camuflate au fostlovite cu precizie calmă. Părea evident căcineva din statul-major reuşisesădezerteze şi săfurnizeze celeilalte părţi informaţii valoroase.

Odatăcu venirea înceatăa zorilor cenuşii, ne-am pomenit cu o vână-toare de vrăjitoare a WU-iştilor care mai erau cu noi, fie de bunăvoie, fie denevoie. În parte, era o formăde reprimare; în parte, dorinţa de a găsi ţapiispăşitori, de a demonstra loialitatea faţăde Führer şi ura faţăde duşma-nii lui, doborând câţiva oameni fărăapărare. L-am văzut pe pastorulFischer atacat în mijlocul unei rugăciuni de către sergentul Linge, înfuriat,care i-a făcut o tăieturăpe faţăcu marginea căştii. L-am văzut pe Ober-wachtmeisterul Danz venind în fugăca săse distreze şi el. Am văzut cuml-a izbit pe pastor cu ţeava revolverului în maxilar şi cum i-a apăsat faţa înnoroi cu tocul cizmei. I-am văzut apoi pe amândoi alergând veseli în căuta-rea altor victime. Pastorul Fischer s-a ridicat în picioare, clătinându-se, cusângele şiroind din gura-i zdrobită. Putea fi mai rău. Cel puţin mai era înviaţă. Locotenent-colonelul al cărui căpitan dezertase a fost găsit cucreierii zburaţi.

Dimineaţa, mai târziu, am fost înlocuiţi de un regiment de infanterie.Rămăşiţele zdrenţuite ale batalionului 999 au fost adunate şi trimiseîntr-un sat din apropiere, unde au fost privite cu uimire şi teamăde cătretrupele deja pe poziţie.

— Deţinuţi, i-a zis un soldat vecinului său, făcând pe informatul. Astatrebuie săfie. Deţinuţi.

Nu le trecea prin minte căaceste schelete pe jumătate goale puteau fipropriii lor compatrioţi; căaceastăcolecţie nenorocităde piele şi oase fuse-se trimisădin Germania sămoară. Führer-ul, în atotputernica-i înţelepciu-ne şi generoasa bunătate, nu va îngădui niciodatăun asemenea lucru.

Batalionul a trecut prin sat, a scăpat de soldaţii care îl priveau cugurile căscate, continuându-şi drumul încăopt kilometri. În cele din urmăa fost oprit şi i s-a făcut o primire călduroasăde către o unitate de pazăaSecurităţii din Varşovia, cu oribilele insigne cu cap de mort pe căşti. Aufost aliniaţi şi asaltaţi în maniera prietenească, obişnuită, a celor dinSecuritate. Dacăvreunul era câtuşi de puţin în afara rândului, primea fie oloviturăîn cap, fie un glonţîn ceafădintr-un P38. Cei care se prăbuşeaupe pământ erau loviţi cu picioarele, cu nepăsare, pânăîşi pierdeaucunoştinţa, apoi erau lăsaţi în seama câinilor. A fost o mare zăpăceală, cuţipete şi răcnete, lătrături de câini, tropăituri de cizme şi ordine date îngura mare. Toate acestea făceau parte din procedeul obişnuit.

La câtva timp dupăce batalionul fusese curăţat de uscături în modcorespunzător şi considerat prezentabil ca aspect, a fost predat unui maiorînsoţit de doi oameni din companiile speciale ale lui Dirlewanger. Imediat,maiorul a comandat rămăşiţelor tremurătoare din 999 să-şi dezbracezdrenţele şi săse alinieze cu faţa la perete şi cu mâinile la ceafă. Cine vaîndrăzni sămişte, i-a informat, va fi împuşcat. Se pare că, dupănumărulredus rămas, îndrăzniserămulţi.

Maiorul vorbea calm în continuare, în timp ce asasinii lui Dirlewangerîşi vedeau de sarcina lor de plivit şi săpat selectiv. A vorbit aproape o oră.A descris cu detalii înflăcărate diferitele pedepse la care se puteau aşteptadacăse abăteau de la regulamente nu cu mai mult de lăţimea unui fir depăr. I-a avertizat îndeosebi împotriva încercării de a-şi urma foştii

camarazi dincolo de linii, spre tranşeele ruseşti: familiile acelora, soţii,copii, mame şi taţi fuseserăarestaţi şi ţinuţi ca ostatici. În cele din urmă, aanunţat căcei ce mai erau în viaţăputeau să-şi îmbrace hainele şi săsepregăteascăpentru a fi transportaţi la Regimentul 27 de tancuri. Acolo vorgăsi nenumărate ocazii de a muri eroic.

Acum, probabil, chiar şi perspectiva de a sta în nămol pânălagenunchi, cu mortierele ruseşti fluierând prin aer, începuse săparăomodalitate destul de plăcutăde a-ţi petrece timpul. Supravieţuitorii s-auîmbrăcat, plini de recunoştinţă, în ceea ce mai putuserăgăsi dinîmbrăcăminte şi au fost impresionaţi convenabil când au descoperit că-iaşteptau câteva camioane ca să-i ducăla noua lor destinaţie. Totuşi, sprenefericirea lor, Regimentul 27 de tancuri era foarte departe, şi unii dintreei n-au mai avut norocul săajungăacolo. Se formase un tribunal secret şise hotărâse, oarecum arbitrar, ca un om din trei săfie condamnat lamoarte fărăjudecată. Într-acolo erau duşi acum.

Camioanele s-au oprit la locul stabilit şi s-au golit jalnica încărcătură.Cu baionete şi paturi de puşti, oamenii au fost mânaţi printr-un culoar desoldaţi înarmaţi cu drugi de fier spre abator. Unii dintre ei n-au mai ajunsla abator. E de-a dreptul uimitor ce lovituri mortale pot fi date cu o vergeasubţire de fier în mâinile unui expert. Fireşte, când eşti în armată, uciziprin orice metodăţi se cere. Foarte curând ajungi expert în majoritateametodelor de a ucide. Cei care trecuserăcu succes prin cele douărânduride vergi au fost înghesuiţi, ca vitele, în pivniţele întunecoase şi pline deigrasie ale unei clădiri în ruină. Pământul de sub picioare s-a transformatrepede într-un noroi vâscos. Din tavan picura apă. Şobolanii din canalulde scurgere, îndrăzneţi din cauza foamei, alergau peste tot, rozândpicioarele oamenilor. Întrucât spaţiul nu era suficient pentru a încăpeaatâtea trupuri, santinelele au trebuit să-şi foloseascăbicele ca uşile săpoatăfi închise şi zăvorâte.

Toatăziua şi toatănoaptea, oamenii au fost lăsaţi sămoarăde foameşi săse sufoce. Fiecare lupta pentru sine, nu mai rămăsese loc pentrusentimente. Cei mai slabi erau împinşi dedesubt. Puţin dupămiezul nopţii,uşile au fost deschise şi au fost strigate şase nume. Puţinii aleşi şi-aufăcut drum, căţărându-se şi târându-se spre ieşire. Li s-o fi părut,probabil, căsunt graţiaţi. Uşile au fost închise cu forţa dupăei şi ceidinăuntru au auzit rafala năprasnicăa mitralierei.

Dupăaceea s-a lăsat liniştea şi au ştiut ce înseamnăcând e strigatnumele unui om...

Aceastăcompanie de oameni epuizaţi era o adunăturăciudatădeinfractori. Unii fuseserăprinşi ascultând posturi de radio străine, uniiîndrăzniserăsăpunăla îndoială, cu voce tare, victoria finală; uniispuseserăce gândesc, într-un loc public. Alţii jefuiseră, escrocaserăşiomorâseră. Totuşi, alţii se dedicaseră, într-un mod supărător, unui idealde non-violenţă. Şi acum, toţi împreunăîşi aşteptau moartea într-o pivniţăbântuităde şobolani.

Au trecut zece minute. Uşile au fost deschise încăo datăşi alţi şaseoameni au fost chemaţi săînfrunte focul de mitralieră. În zori, era cu multmai confortabil în noroiul din pivniţă. Era foarte mult loc săte mişti şimult aer sărespiri. Oamenii au început chiar săse simtăomeneşte, săvorbeascădin nou şi săfacăpresupuneri cu privire la cine va urma cândse va deschide uşa data următoare. Unul a prezentat o teorie căerau luaţinumai infractorii care purtau o dungăalbastrăsau roşie. Numaidecât, toţicei care purtau dungi verzi au scos un oftat de uşurare.

— Da, înţeleg ideea, a zis un criminal din Leipzig. Înţeleg ce vrei săzici. Îi lichideazădoar pe politicieni şi pe trădători. Şi cred căaşa s-ar şi

cuveni. De ce să-i hrăneascăşi să-i îmbrace Adolf pe cei care vor să-ltrădeze? Săse scape de ei, zic eu, şi pe noi ceilalţi săne lase în pace.

Dungile verzi au început sădevinăfoarte sigure de ele, pe măsurăcetimpul trecea şi nici una nu fusese strigată. Mentalitatea de închisoare sereafirma. Au început săfure tot ce puteau de la cei slabi şi morţi. Unul s-aîntors spre pastorul Fischer care mai atârna neputincios de viaţă,pleznindu-l peste faţa deja zdrobităşi sângerândă.

— De ce nu te rogi, preot ticălos? De ce nu-L rogi săcoboare şi săneajute?

Din partea cealaltăa pivniţei s-a auzit un râs acru.— El, cel de-acolo de sus! Tare bine ar fi dacăar fi împotriva SS-ului...Târziu, după-amiază, uşile s-au deschis pentru ultima oarăşi un

căpitan SS li s-a adresat din cadrul uşii.— Gata, ascultaţi-mă, adunăturăde porci! De drept, ar trebui săfiţi

toţi morţi acum. Dacăar fi dupămine, v-aşscoate afarăşi m-aşdescotorosi de toţi. Reichsführer-ul însuşi a decis săvămai acorde o şansăpentru a dovedi căsunteţi demni de a fi lăsaţi sămai trăiţi. Sper căvăsimţiţi bine şi în formă, deoarece aveţi un marşlung de făcut pânăla loculunde nu veţi mai fi ispitiţi săfugiţi la inamic. Veţi şti unde mergeţi cândveţi ajunge acolo, nu înainte. O sămergeţi fărăcizme. Armata bulgarămărşăluieşte fărăcizme, aşa căde ce nu aţi face-o şi voi? Aceia dintre voicare veţi ajunge cu bine veţi fi dotaţi cu tot ce aveţi nevoie. Dacăvreunulcade pe drum, va fi împuşcat. Şi dacăe vreunul care nu se simte în staresămeargăfărăcizme, săiasăînainte şi săspună.

S-a făcut o linişte temătoare, apoi, din umbrele pivniţei, a apărutîncet un om. Căpitanul l-a privit cum se apropie.

— Ei? Ce-i cu tine?Omul a înaintat, şchiopătând. Piciorul drept îi era rupt şi plin de

sânge. Nu mai era nevoie de vorbe.— Vai, vai, ăsta nu pare prea sănătos, a zis căpitanul. Trebuia săfi

fost îngrijit de mult timp.A chemat un sanitar şi i-a făcut semn spre om. Brigada lui

Dirlewanger nu avea doctori. Toate operaţiile erau făcute de sanitarineîndemânatici şi nepricepuţi, fărăanestezie. Considerau căasta îl întăreape om.

— Ce crezi? a murmurat căpitanul. O săpoatămerge?Sanitarul a vârât un deget în carnea crudăa piciorului vătămat. Omul

a scos un ţipăt de durere şi sanitarul s-a ridicat, rânjind.— Mi-e teamăcănu, domnule. E total inapt.Căpitanul a făcut o faţăcompătimitoare.— Păcat, a zis, căavem o pierdere chiar înainte de-a începe. Totuşi,

dacăomul nu poate merge, nu poate merge, aşa căsăterminăm.A intrat în pivniţăo santinelă. Nenorocitul invalid a fost îngenuncheat

printr-o îmbrânciturăşi capul i-a fost împins înainte. A răsunat oîmpuşcătură. Aceastăproblemăspecialăa fost rezolvată.

— Asta e, a zis căpitanul. Mai este altcineva care nu se simte în staresămeargă?

Se părea, dupătăcere, cătoţi aveau o sănătate înfloritoare. Când însăcoloana şovăitoare a pornit în cele din urmăla drum, a lăsat în urma ei odârălungăde sânge.

Supravieţuitorii au fost predaţi Regimentului 27 de tancuri, la puţintimp dupămiezul nopţii. Au fost aruncaţi într-un şopron sădoarmă, iardimineaţa următoare au fost dotaţi cu arme şi uniforme. Acum erau toţigata sămoarăpentru ţară.

În aceeaşi searăam pornit din nou spre front.

Cine jurăpe svastică, pe viitor trebuie sărenunţe la orice altăloialitate.Himmler. Discurs adresat voluntarilor iugoslavi la Zagreb, 3 august

1941.

Douămii de polonezi fuseserăînghesuiţi într-o baracă, la câteva miledincolo de pădurile care mărginesc Varşovia în partea de nord. Satele din jurfuseserăgolite de bărbaţi şi femei; mai rămăseserădoar copiii.

— Sunt printre voi care înţeleg germana? a întrebat Hauptsturmfüh-rer-ul Sohr mulţimea înspăimântată.

Şi-a tras şapca gri, cu sinistru-i cap de mort pe cozoroc, în jos pe frunteca să-i protejeze ochii de strălucirea soarelui de după-amiază. Un polonezbătrân s-a dus încet spre el, târşâindu-şi picioarele.

— Ştiu câteva vorbe, domnule. S-ar putea săvăfiu de folos.— Bine. Spune oamenilor săse aşeze pe trei rânduri. Spune-le săse

ţinăde mâini şi când dau ordinul de plecare, spune-le sămeargăsprepădure, lăsând cel puţin zece metri între fiecare rând.

— Şi ce trebuie săle spun săfacăatunci când vor fi în pădure,domnule?

— Spune-le să... culeagăcăpşuni. Fructele sunt excelente pe vremeaasta a anului.

Bătrânul a tradus cu fidelitate acest ordin bizar. Feţele îngrijorate aleoamenilor s-au destins treptat. S-au încolonat ascultători pe trei rânduri,ţinându-se de mâini şi râzând. Ciudaţi oameni, naziştii ăştia! Săadunedouămii de bărbaţişi femei doar ca sămeargăsăculeagăcăpşuni înpădure! Nici unul dintre ei nu ştia, pentru cănimeni nu găsise de cuviinţăsăle spunăcăpădurea fusese plantatăcu mine de luptătorii polonezi dinrezistenţă.

Prima coloanăa pornit, mânăîn mână, încăzâmbind uşor de uşurare.Cei câţiva mai înceţi şi cei câţiva care erau instinctiv neîncrezători erauîmpinşi înainte de SS-işti înarmaţi cu puşti. SS-iştii ţineau pasul cu coloana.Ei înşişi nu ştiau deocamdatănimic despre mine. Ştiau doar căîn urmăcucâteva zile fuseserăcondamnaţi la moarte şi că, deodatăşi inexplicabil,fuseserăgraţiaţi. Dar nu erau ei cei care trebuiau săjudece de ce.

Bătrânul era în centrul primei coloane. Ţinea mâinile ambilor săi fii,unul într-o parte şi celălalt în cealaltă. Păşea cu grijă, aşteptându-se capământul săse deschidăîn fiecare clipăsub picioarele lui. Îi cunoştea pegermani. Ştia cămerge la moarte. Şi-a luat inima în dinţi când au ajuns lamarginea pădurii şi, brusc, instinctiv parcă, întreaga coloanăs-a oprit.Gărzile SS fugeau încoace şi încolo în spatele tor, trăgând cu puştile în aer şilovind oamenii cu picioarele. Fărănici o tragere de inimă, mulţimea şi-acontinuat încet drumul.

De-abia au intrat doi paşi printre copaci căîntreaga zonăa şi explodatîn faţa lor. Fiii bătrânului au fost smulşi din mâinile lui. Trupuri sfărâmateau fost aruncate în aer. Oamenii ţipau, plângeau şi fugeau cuprinşi depanicăprin acest infern. Au fost multe explozii, multe ţipete. Un adevăratiad. A fost mânat la moarte al doilea rând de victime. O tânărăcu o aşchielungăde lemn înfiptăîn şold a fost aruncatăcât colo. S-a târât înainte pepământul împroşcat de sânge, gemând de durere şi cerând îndurare. Darîndurarea nu era ordinul zilei. A fost azvârlităînapoi în teroarea carebântuia printre copaci.

Coloana a treia s-a trezit prinsăîntre un câmp de mine într-o parte şi un

şir de arme SS în cealaltă. Câţiva au alergat spre puşti şi a fost ciuruiţi cugloanţe. Câţiva au fugit în pădure şi au fost făcuţi bucăţi în timp ce se târauşi se poticneau de trupurile ce se zvârcoleau.

Haupsturmführer-ul Sohr şi-a dat şapca pe ceafăîn timp ce privea atentla masacru. Zâmbea, văzând cum arde pădurea.

— Douămii de detonatoare umane, a murmurat. Cel mai eficientdetaşament de detectare a minelor pe care am avut vreodatăplăcerea să-lcomand...

MAIORUL DIN CORPUL DE PIONIERI

Regimentul era din nou în mijlocul mlaştinilor. De data asta mlaşti-nile Tomarka. De fapt, o mlaştinăse aseamănăfoarte mult cu alta. Aceeaşiumezealălipicioasă, aceleaşi nesfârşite roiuri de ţânţari.

Ne obişnuisem acum cu ei şi în perioada de linişte reuşeam chiar săgăsim compensaţii pentru faptul căeram în acel loc. Odatăce te stabileaiacolo şi sălbăticia locului supravieţuia şocului invaziei, ajungeai să-ţi daiseama căde fapt locul era o rezervaţie naturalăfascinantă. Existaurândunele şi broaşte din abundenţă. Într-o zi, douăberze au coborât săcerceteze mitraliera grea şi de atunci şi-au făcut obiceiul de a pescuibroaşte exact sub ea. Cuibul le era sus, în copacii de lângăliniile noastrede front. Dupăprimele zile, păreau săse obişnuiascăcu răpăitul continuual mitralierelor şi cu exploziile proiectilelor. Era uimitor cât de repede seîmpăca viaţa animalelor cu distrugerea cauzatăde oameni şi maşinării. Auacceptat cu uşurinţăaceasta ca pe un nou model de viaţăzilnică. Era ofamilie de iepuri care ne vizita în fiecare dimineaţă, cerşind resturi demâncare. Le aruncam bucăţi de varzăpe care le înfulecau cu lăcomie înciuda activităţii ce se desfăşura în jur. Dupăaceea, fugeau spre liniileruseşti, unde, fărăîndoială, li se dădea a doua masă.

Pânăla sfârşitul şederii noastre acolo, am adunat o adevăratămenajerie. Pe lângăberze şi iepuri, mai era o familie de vulpi care venea înfiecare seară, dupăasfinţit, săcureţe locul de resturi de mâncare. Pe unuldintre pui l-am botezat Toscha. Era o fiinţăminunată, complet albăde lacap la coadă. Într-o zi, Micuţul a făcut greşeala de a încerca să-l prindă.S-a ales cu o muşcăturăurâtăla picior şi de atunci a trebuit săse mulţu-meascăsă-l priveascăde la distanţă. Dincolo de postul de transmisiuni segăsea vizuina unor bursuci. Deschideam cutii cu lapte condensat şi lelăsam la intrare pentru a-i ispiti săiasăafară. Astea erau micile distracţiiale mlaştinilor.

Cât despre ruşi, îi vedeam mult mai puţin decât pe animale, dar ştiamfoarte bine unde erau. În fiecare noapte, fărăgreş, între orele 19,00 şi21,00, deschideam focul cu mortierele. Şi în fiecare noapte, de îndatăceîncetam, ne trimiteau răspunsul lor. Era, într-adevăr, un procedeumanierat şi previzibil. Nu era necesar pentru nimeni săse sinucidădacălua măsurile cuvenite. Doar idioţii neinstruiţi din 999 intrau în buclucuri.Ei insistau săpoarte căştile de oţel, doar pentru căfuseserădotaţi cu ele.Aşa cum străluceau în atmosfera umedăa smârcurilor, ofereau inamiculuio ţintăprea uşoarăca sănu o nimerească.

Într-o noapte, Porta şi cu mine stăteam de gardălângăpostul demitralierăavansat. Liniştea apăsătoare ni se părea de-a dreptul oprimantăşi, poate, nu eram atât de recunoscători, cât ar fi trebuit, necunoscuteipăsări care din când în când ne cânta o serenadădin mijlocul mlaştinilor.Avea o voce ciudat de răguşităşi stridentă. Cânta cu perseverenţădouănote urmate de un tril care, dupăo vreme, a început sămăcalce pe nervi.

— Pasăre afurisită, am zis. Ca un afurisit de măgar care sughiţă.În cele din urmă, au apărut Micuţul şi Gregor săne schimbe, dar am

rămas cu ei săle ţinem companie. Urma săne întoarcem în gardădupădouăore şi nu merita săne ducem şi săne întoarcem. Porta şi-a scoszarurile şi o bucatăde postav verde şi ne-am aşezat săjucăm. Erau zarurifrumoase. Fildeş, cu numerele lucrate în aur. Fuseserăluate de Porta de laCazinoul din Nisa. Am întins postavul pe o ladăde muniţie şi dupăfiecarearuncare a zarurilor, fie Micuţul, fie Gregor se duceau, pânăla parapet şiaruncau o privire dincolo săvadăce făceau ruşii. Ca de obicei, nu făceauabsolut nimic. Dupătoate probabilităţile, jucau cărţi. Pasărea din mlaştinicontinua săzbiere, altfel noaptea era liniştită.

Timpul trecea încet. Eram foarte atenţi la cel mai mic zgomot şi chiarminunatele zaruri de fildeşnu reuşeau săne reţinăatenţia. Gregor îşirodea mereu unghiile şi scuipa bucăţile. De fiecare datăcând pasărea dinmlaştini îşi deschidea ciocul săcânte, el se scutura tulburat şi zicea:„Pentru numele lui Dumnezeu!" Dupăo vreme, chiar şi Porta şi-a pierdutinteresul faţăde joc. A început săumble încoace şi încolo prin întuneric,pe lângămitralieră. Era necesarăo schimbare, dar aceasta nu venea. Încele din urmă, în disperare, a dansat, cântându-şi din flaut şi, deodată,mlaştina s-a trezit la viaţăprin cântecul păsărilor. Am ascultat, fermecaţi.Poate ascultau şi ruşii, dar n-au făcut nici o încercare de a deschide focul.

Şi apoi, cu totul pe neaşteptate, Micuţul şi-a dus un deget la gurăşicu mâna i-a făcut un semn prevenitor lui Porta. Eu însumi n-am auzitnimic, în afarăde ciripitul ameţitor al păsărilor, dar Micuţul avea uninstinct de animal pentru sesizarea pericolului şi toţi trei au tăcut plini derespect în timp ce el asculta. În cele din urmă, am auzit uruit de avioaneîn depărtare. Poarta şi-a dus flautul înapoi la gură.

—- Stukas-uri, a zis, dispreţuitor.Micuţul s-a încruntat.— Crezi?Înainte ca Porta săpoatărăspunde, cerul întunecat a fost brusc

sfâşiat de o explozie de luminăorbitoare. Era albăca ziua şi noi stăteamexpuşi în mijlocul ei.

— Stukas-uri pe naiba! a strigat Gregor şi s-a aruncat săseadăposteascăsub parapetul tranşeei, noi ceilalţi căzând claie pestegrămadădeasupra lui.

Undeva în spatele nostru, bateriile antiaeriene au deschis focul.Huruitul avioanelor s-a intensificat pânăa ajuns un vuiet vibrant demotoare. Le-am văzut trecând pe deasupra noastră, val dupăval. La naibacu Porta şi Stukas-urile lui: erau bombardiere ruseşti.

S-a dus liniştea nopţii. S-a terminat cu zbieretul păsării-măgar, cutrilul care ne zgâriase pe creier. Mlaştinile s-au trezit la viaţăsub ogrindinăde bombe, fiind transformate într-un cuptor, într-o mare deflăcări.

— Ieşiţi naibii de-aici! a strigat Porta, şi am ieşit.Aerul era plin de fragmente zburătoare. Întreg plutonul trei, treizeci şi

doi de oameni, a fost ucis dintr-o singurălovitură. Peste tot alergau şistrigau oameni. Adăposturile şi tranşeele, posturile de comandă, depozitelede muniţie şi carburanţi erau distruse de bombele inamice. Nici nu treceabine un val de avioane pe deasupra noastrăcăla numai câteva secundeapărea altul. N-a fost nici o întrerupere, nici o clipăde răgaz. Puteai doarsăfugi de la un adăpost la altul, într-o încercare deşartăde a ajungeundeva. Exact unde, numai Dumnezeu ştia. Întreaga linie a frontului erafăcutăferfeniţă. Zăpăcealăera totală. Am aflat dupăaceea căîntregulefectiv al celei de-a patra flote a Forţelor Aeriene Sovietice fusese trimis

împotriva noastră. Şapte sute de bombardiere atacaserăîn noaptea aceea.Oriunde te uitai, nu vedeai decât distrugeri. Morţi zăcând în grămezi;nebuni ţopăind ca iepurii; răniţi ţipând; oameni speriaţi tupilându-se;ofiţeri strigând ordine care nu erau executate, pentru cănu mai rămăseseaproape nimeni săle asculte.

Dupăcele şapte sute de bombardiere, a urmat artileria grea ca sădesăvârşeascădezastrul. Puteam doar săne ghemuim în cele câtevatranşee rămase şi săsperăm căvom scăpa cu bine. Pagubele provocate debombardament determinaserăo surpare masivăşi apa din mlaştiniîncepuse săse strângăacolo. Mirosul de sulf era insuportabil. Stăteamghemuiţi în nămol şi tuşeam pânăcând maţele păreau săni se ridice îngât.

Când, în cele din urmă, barajul de foc a încetat, ne-am târât afarăcanişte stafii dintr-o altălume şi, furioşi, am adunat puţinul care ne mairămăsese. Copacii erau răsuciţi şi carbonizaţi în forme groteşti. Înapropiere se găsea un tanc Panther, despicat cu precizie în două. Toţi ceicinci ocupanţi erau morţi. Unul fusese despicat în douăodatăcu tancul. Ogrupăde WU-işti, mânatăde un sergent, căuta ofiţerii morţi cărora, laurma urmelor, trebuia săli se facăo înmormântare decentă.

Ne-au acordat doar un scurt răgaz înainte de a se năpusti din nouasupra noastră. Au trimis spre noi, peste mlaştini, o ceaţăgalbenă, deasăşi Dumnezeu să-i ajute pe proştii care îşi aruncaserămăştile contragazelor. Ceaţa galbenăconţinea o substanţăchimicăce-ţi pătrundea directîn plămâni şi nici un om nu putea supravieţui fărăvreo formăde protecţie.Sergentul Linge a încercat aceasta, dar a fost atât de îngrozitor să-i vedemsuferinţele, încât în cele din urmăa trebuit să-l scăpăm de chinuri. Dinziua aceea, oamenii nu s-au mai despărţit de măşti. În spatele valului deotravăce se rotea ca un vârtej, auzeam sunete clare de activitate ainamicului, pe care ne era greu săle identificăm. Eu aşfi zis căera vorbade mişcări de trupe, dar geniştii aruncaserăde mult în aer singurul podcare făcea legătura între mlaştini şi o altăcale de trecere nu exista. În celedin urmă, postul de observaţie avansat a trimis informaţia căzgomotele pecare le auzeam erau o concentrare de tancuri.

— Tancuri? a zis Löwe, neîncrezător. Ce naiba îşi închipuie căvor facecu tancuri? Nu vor reuşi niciodatăsăle treacăpeste mlaştini.

Dupăo jumătate de oră, ceaţa s-a dispersat şi, într-adevăr, tancurileînaintau zgomotos dinspre poziţiile inamice pe partea cealaltăa mlaştinii.Tunurile grele au fost pregătite pentru tragere şi deja prima ploaie degrenade venea peste noi.

Încet, în timp ce priveam cu ochi neîncrezători, tancurile au coborâtspre noi, şi pe urmele lor, rânduri strânse de infanterie. Mai încolo, înpropriul nostru sector, WU-iştii care mai rămăseseră, complet demora-lizaţi, se smiorcăiau fărăsă-şi ascundăspaima. Cei mai mulţi dintre eivedeau prima oarătancuri în acţiune şi uriaşele creaturi verzi li se păreaumonştri primitivi gata săse cufunde în nămol. Ni s-a trimis în sprijin ogrupăde aruncătoare de flăcări, iar la douăsute de metri a fost instalatăîn grabăo baterie antitanc. A fost însădistrusăînainte săpoatădeschidefocul, de unul dintre tancurile T 34 care înaintau.

— Sunt nebuni! a strigat Löwe, şi era un strigăt clar de disperare.Acţioneazăca nişte nebuni tâmpiţi, n-o săreuşeascăniciodatăsătreacă.

Primul dintre monştri şi-a plecat nasul în jos şi a intrat impetuos înmlaştină. De-o parte şi de alta s-au ridicat stropi mari de nămol şi, spreuimirea noastră, tancul s-a îndreptat şi a început hotărât drumul spre noi.Părea un vas supraîncărcat ce navigheazăgreoi pe o mare agitată. Rula şiînainta anevoie, cu apa acoperindu-i şenilele, şi totuşi continua săvină.

— Cum naiba...? Barcelona s-a întors stupefiat cu faţa spre noi. Podula fost aruncat în aer! Nu existănici un drum încoace!

Legionarul a ridicat din umeri.— Evident, a zis, s-au apucat şi au construit un altul.Probabil, îl avuseserădeja pregătit: un pod plutitor, pe care-l arunca-

serăpeste mlaştini în timpul infernului cauzat de bombardamentul aerian.Prin binoclu puteai distinge firele de sârmăstrălucitoare cu care îlpriponiserăîn jurul trunchiurilor de copaci. Îi costase, probabil, vieţilemultor oameni, dar ruşii, ca şi naziştii, nu puseserăniciodatămare preţpeviaţa oamenilor. În definitiv, omenirea era de departe cea mai ieftinăformăde materie primă.

Pe măsurăce cavalcada înainta, se pierdeau mai multe vieţi. Câtevatancuri au alunecat de pe podul plutitor. Se balansau o clipă, la margineadezastrului, apoi piereau în apele negre din care ieşeau bulbuci. În toatămlaştina, brotacii săreau, orăcăindu-şi protestul împotriva acesteitulburări a liniştii lor. Vântul a adus spre noi, pe urmele ceţii galbeneotrăvitoare, un miros urât de ulei.

Löwe văzuse suficient. A făcut semn cu mâna detaşamentului anti-tanc săînainteze şi aceştia au pornit în pas alergător, urmaţi de câţivaWU-işti care cărau lăzi cu grenade, gâfâind.

Poziţiile avansate au fost eliminate dupătipicul clasic de tancul T 34aflat în capul coloanei, înainte ca aceştia săpoatătrage mai mult de câtevalovituri jalnice; pur şi simplu, tancul greu a frământat oamenii, reducân-du-i la o masăamorfă, roşie, apoi şi-a continuat senin drumul, cu frag-mente de oase şi carne de om atârnându-i încăde şenile. Totuşi, a fostdistrus înainte de a mai putea provoca pierderi şi strigăte de bucurie s-auînălţat. Încădouătancuri au fast distruse rapid unul dupăaltul, darmonştrii huruiau mereu prin mlaştină, apărând din nămol ca niştehipopotami.

Am simţit cătremur fărăsăvreau şi Porta m-a înghiontit cu cotul încoaste.

— De ce tremuri? Ai tremur paralitic galopant?În timpul acesta, sosiserăgeniştii cu un stoc de mine T pe care l-au

descărcat lângănoi. Tancurile erau doar la vreo douăzeci de metri. Lesimţeam suflul fierbinte, iar pământul moale se ridica sub picioarelenoastre. Löwe a răcnit la noi săne pregătim pentru acţiune. Fiecare omavea propria-i ţintă, dar trebuia săţinem seamăşi de valurile deinfanterişti care veneau spre noi. Am înşfăcat o minăşi m-am lăsat pevine, gata săsar. Omul ăsta trebuia admirat. Oricare ţi-ar fi fost părereadespre ofiţeri în general, locotenentul Löwe era totdeauna acolo, totdeaunacu tine în toiul luptei. Era curajos şi stăpân pe sine, ceea ce impunearespect. Cât despre mine, măapăsam tremurând pe pământ şi nuîncercam câtuşi de puţin săfac pe eroul. Mai curând sau mai târziu,aveam săfiu forţat săies din siguranţa iluzorie a ascunzătorii mele şiîmpins afarăsămălupt cu cincizeci de tone de fier şi oţel inamic. Pânălavenirea acelui moment, preferam sămăfac cât mai mic posibil. Nu aveamidei false despre, propria-mi vitejie.

Coloşii s-au năpustit asupra noastră. Grenadele din tunurile lor autrecut pe deasupra capetelor noastre, căzând pe coline şi făcând prăpădprintre trupele de rezervă. În timp ce noi stăteam culcaţi în gropisuperficial săpate în pământ, artileria inamicăde dincolo de mlaştini îşidescoperise ţinta şi proiectilele explodau în jurul nostru. Familiarelerămăşiţe umane au început curând săumple pământul. Materia dinmlaştinăera aruncatăîn sus. Plantele şi animalele erau împrăştiate pestetot.

Lângămine, Barcelona mi-a atras brusc atenţia şi a arătat disperatcu mâna spre liniile ruseşti. Prudent, mi-am ridicat capul. Coloane întregide infanterişti îmbrăcaţi în verde ieşeau din tranşee şi mergeau pe apă! Amfost atât de surprins, încât momentan am uitat pericolul de a fi spulberatîn bucăţi şi m-am îndreptat ca o săgeatăsăvăd mai bine. La o cercetaremai atentămi-am dat seama cănu mergeau, ci mai degrabăpatinau, curachete legate de picioare. În urma lor venea o formaţie de săniimotorizate, echipate cu mitraliere. Tot timpul cât fusesem soldat, nuvăzusem aşa ceva.

— Ce cretin ne-a spus căruşii nu ştiu sălupte? am întrebat, lăsân-du-măînapoi în ascunzişul meu superficial.

— Adolf, a răspuns Barcelona, cu amărăciune. El a zis-o. Nenea Adolfcare habar n-are, pentru căn-a fost niciodatăaici, la afurisita demăcelăreală.

Locotenentul Löwe vorbea rapid la telefonul de campanie.— Atacăîn forţă... sunt cel puţin o divizie. Nu voi putea săţin poziţia

prea mult. Am nevoie de întăriri. Am...Telefonul a început săpăcăne plângăreţ. Am văzut degetele lui Löwe

strângându-se pe receptor.— Văspun, nu pot săţin poziţia dacănu-mi trimiteţi ceva întăriri. Am

nevoie de ajutor, pentru Dumnezeu! Aruncăîmpotriva noastrătot ce au...eu nu sunt făcător de minuni! Ce naiba săfacem? Săaşteptăm săfimmăcelăriţi? Asta n-o săopreascăînaintarea. Probabil, nici măcar n-o vaîntârzia. Am nevoie de oameni! Am nevoie de mai mulţi oameni şi amnevoie de ei imediat!

Telefonul a păcănit din nou, mai tare şi mai agresiv decât înainte. Amauzit sunet de şuierături. Löwe s-a încruntat brusc şi s-a posomorit.

— Foarte bine, a zis, furios. Dacăastea sunt ordinele.A trântit aparatul de pământ, iar Porta s-a întors şi a făcut cu ochiul

în direcţia mea.— Cum ai arăta cu un şir de medalii pe piept? Se pare căasta va fi

marea ta şansă, în sfârşit... moartea sau gloria, asta ne mai lipsea!Löwe a stat o clipă, cu ochii lui albaştri întredeschişi, privind la

tancurile care înaintau. Fuseserăforţaţi săfacăo haltătemporară, ca sădea infanteriştilor şansa de a le ajunge. Nu-i nici o distracţie într-un tanccând trebuie săfii însoţit de infanterişti. Löwe a schiţat un zâmbet aspru.

— Plutonul doi, gata de luptă! Pregătiţi-văpentru acţiune!Doar cu doi ani în urmă, lansarea unui atac de către oameni

împotriva tancurilor fusese consideratăun act de eroism apropiat denebunie. O faptăde un curaj extraordinar care merita o decoraţie. Deatunci, devenise o banalitate. Câtuşi de puţin sinucidere, ci un lucrufiresc.

Löwe şi Bătrânul au intrat primii în acţiune. Fiecare ţinea în mânăominăT. Bătrânul a aruncat-o pe-a lui sub burta unui tanc. Löwe aplasat-o pe-a lui la baza turelei altuia. S-au produs douăexploziisimultane. Amândoi s-au aruncat într-o parte. Löwe a aterizat într-ogroapăde proiectil, unde stătea ghemuit Kleiner, cu braţele în jurulpicioarelor şi genunchii vârâţi sub bărbie. Faţa îi era cenuşie de fricăşi eraclar cănu avea nici o intenţie săparticipe în vreun fel de acţiune. Löwe s-auitat în jur pânăa dat cu ochii de o bazooka abandonată, ai cărei servanţizăceau morţi alături. L-a înghiontit pe Kleiner în coaste ca să-i atragăatenţia.

— Fugi, a zis, şi adu bazooka aia de-acolo.Kleiner nu l-a băgat în seamă. Oarecum nerăbdător, Löwe a repetat

ordinul, dar omul a început doar săse smiorcăie. Löwe l-a privit cu un

amestec de nedumerire şi dezgust. În momentul acela s-a rostogolit spre eiMicuţul, sărind în groapa de proiectil şi împroşcând nămol negru. Şi-a datseama de situaţie dintr-o privire şi metodele lui de-a a rezolva au fost maidure şi, probabil, mai eficiente decât cele pe care Löwe îşi putea permite săle folosească.

— Du-te şi adu blestemata aia de bazooka! a strigat.L-a înşfăcat pe Kleiner, care tremura, de ceafăşi l-a scos afarăcu

lovituri de cizmă. A sărit apoi dupăel şi i-a tras un pumn în faţă. A fost oloviturăcare i-ar fi făcut pe cei mai mulţi oameni să-şi piardăcunoştinţa,dar, surprinzător, pe Kleiner l-a ajutat să-şi vinăîn fire. S-a târât pânălaarmă, a luat-o şi s-a întors repede cu ea la locotenent. Un T 34 făceaprăpăd doar la vreo douăzeci de metri depărtare. Foarte calm, Löwe aridicat bazooka la umăr. Grenada a zburat şuierând spre ţintă. Tancul neobservase şi şi-a îndreptat imediat mitralierele spre locotenent, care a avutdoar timp săse arunce înapoi în groapa de proiectil, înainte ca gloanţele săînceapăsăzboare.

Noi am aşteptat. S-a auzit o explozie puternicăşi o limbăroşie de focs-a înălţat spre cer din turela tancului. Lângămine, Micuţul mi-a dat oloviturăcu vârful cizmei.

— Dă-i drumul, puştiule!Într-un fel oarecare, fărăsăştiu, făcusem rost de douămine şi ţineam

câte una în fiecare mână. Bătrânul mi-a făcut un semn încurajator din capşi m-a bătut uşor pe umăr. Mi s-a părut cănu am o altăalternativădecâtsăies şi săfac pe eroul. M-am târât pânăsus şi am privit înnebunit în jur.Drept înaintea mea, se profila ameninţător silueta masivăa unui T 34.Dumnezeu ştie de unde apăruse. Ţeava lungăa tunului era deasupracapului meu, îndreptatăspre cer, ca un deget osos. Fărăsă-mi îngăduitimp de gândire, am azvârlit o minădirect sub turelă, m-am aruncat într-oparte şi m-am rostogolit, cât eram de lung, în noroi.

Suflul exploziei m-a aruncat în aer şi m-a adus din nou pe pământ, lao distanţăde vreo treizeci de metri. Un alt tanc era aproape deasupra mea.Îngrozit, am azvârlit cealaltăminăspre el, am sărit din calea lui şi mi-amacoperit capul cu mâinile. Nu s-a întâmplat nimic: uitasem s-o amorsez.Tancul şi-a continuat drumul, iar eu a trebuit săstau şi săprivescneputincios cum a distrus ultimul nostru tun antitanc. Aveam doar puşcaautomatăşi câteva grenade şi nu ataci un T 34 cu aşa ceva.

Pentru o clipăm-am refugiat într-o groapăde proiectil plinăde apămocirloasă. Pe suprafaţa apei pluteau pete de ulei, iar într-o parte, într-obaltăde sânge întunecat, zăcea un corp mutilat. Aerul din jur era plin defum negru şi miros de cordită, care te făcea sătuşeşti pânăvomitai.Deodată, din senin, l-am văzut pe Micuţul ridicându-se în mijlocultancurilor. S-a aruncat spre cel mai apropiat, a sărit pe turelăşi a început,ca un nebun, săbatăcu pumnii în capac. A apărut un cap cu cascădepiele. Micuţul l-a împins imediat în jos, a vârât o grenadădupăel, a închiscapacul şi s-a aruncat la pământ. S-a auzit o explozie înfundatăşi uriaşultanc s-a cutremurat, apoi s-a oprit. L-am văzut pe Micuţul ridicându-se şipornind în goanăcu douămine T în mâini. Faţa îi era brăzdatăde ulei şisânge şi s-a strâmbat cu o plăcere animalică, arătându-şi dinţii albiascuţiţi, când a azvârlit prima minăsub şenilele unui tanc care înainta. Afost aruncat înapoi de şocul exploziei, iar a doua minăi-a zburat din mânăşi s-a rostogolit departe de el. Micuţul a plonjat într-un şanţ. Era clar căun T 34 îl observase, căci imediat şi-a schimbat cursul şi s-a îndreptatspre el. Aşa cum stăteam în groapa de proiectil plinăde noroi, am văzutcum tancul a prins între şenile mina scăpatăde Micuţul din mânăşiexplozia care a urmat l-a sfărâmat ca pe-o găoace de ou. Părţile laterale

s-au surpat, capacul s-a deschis. Un singur om a fost aruncat afară. Aaterizat în şanţlângăMicuţul şi amândoi au rămas o clipăuitându-seunul la altul cu gurile căscate.

Micuţul şi-a revenit primul. Şi-a vârât P.M.-ul în coastele omului şi l-aîmbrâncit în genunchi. Cred cărusul se gândea că-i venise ultimulmoment. Armate Roşie nu lua prizonieri şi nu era nici un motiv cagermanii săse poarte altfel. Şi-a ridicat nervos braţele deasupra capului şidin groapa mea i-am auzit asigurările bâlbâite şi pline de groazăcănu-icomunist, cănu-i Stalinist, căluptăfiindcăe forţat şi căn-are nimic cugermanii, că-i iubeşte, căgermanii sunt prietenii lui, căgermanii sunt...

— Bine, bine, taci din gură, a mârâit Micuţul. Toţi suntem la fel,amice. Tu nu eşti comunist, eu nu sunt nazist, ei îi iubesc pe ruşi, tu îiiubeşti pe friţi... aşa căde ce sănu ne unim şi săfim prieteni? Şi-a vârâtcu îndemânare o mânăîn buzunarul omului şi i-a luat pistolul. I-a făcutsemn cu el spre fundul tranşeei. Aşează-te jos. Ia sămai aruncăm o privireca săfim absolut siguri.

Omul s-a lăsat ascultător în genunchi şi Micuţul l-a pipăit peste tot,din creştet până-n tălpi, cu o mânăde expert. A aruncat cu dezgust unpumnal pentru luptăcorp la corp. Un nagan a fost reţinut drept trofeu.Micuţul l-a bătut pe om prieteneşte pe umăr: „Bun. Aşa mai merge.Ridică-te".

Au rămas câteva momente unul lângăaltul în şanţ, ascultând lazgomotele luptei ce vuia deasupra lor. Rusul părea uşor nedumerit deatitudinea Micuţului. Un T 34 a trecut pe lângăei, atât de aproape, încâtera cât pe-aci să-i atingăşi amândoi s-au aruncat instinctiv jos, laadăpost. Când au reapărut, dupăcâteva minute, păreau a fi în cele maiprietenoase relaţii. Rusul zâmbea şi gesticula, iar Micuţul renunţase lagesturile ameninţătoare cu arma. Deodată, rusul şi-a deschis raniţa deunde a scos un coltuc de pâine, carne şi un bidon, apoi amândoi, în şanţ,au început sărâdă, mestecând şi schimbând vorbe de duh. Aşa cumstăteam ghemuit în groapa cu noroi şi măuitam la ei, a început să-mi lasegura apă. O clipăm-am gândit sămătârăsc pânăla ei, dar era o activitateprea intensăîn fâşia de pământ care ne despărţea, aşa căam rămas undeeram şi mi-am potolit chinurile foamei rozându-mi câteva unghii.

Micuţul şi noul său amic au terminat mâncarea şi băutura şi-auînceput să-şi arate unul altuia fotografii. Ale rusului erau, probabil, aleiubitei sau ale mamei. Ale Micuţului erau, fărăîndoială, obscene.

Obosit în cele din urmăde-atâta stat pe vine în noroi, am început sămăridic cu prudenţă. Grenadele zburau în toate direcţiile, iar artilerianoastrădeterminase distanţa şi executa neîntrerupt un foc de barajconcentrat. Am văzut echipajul unui tanc sărind ca nişte torţe umane dintancul care ardea, aruncându-se la pământ şi urlând. În apropiere zăceaun colonel rus cu ambele picioare smulse. Striga mereu şi zadarnic dupăbrancardieri. Am văzut apoi un tanc de-al lui trecând drept peste el şifăcându-l un potpuriu de carne tocatăşi oase sfărâmate. Acelaşi tanc seîndrepta spre şanţul în care se adăposteau Micuţul şi rusul. Am strigat laei săiasăafarăşi Micuţul a înşfăcat P.M.-ul şi într-o clipăa fost sus, exactîn calea tancului. Rusul a rămas unde era, alb la faţăşi, evident, îngrozit.Micuţul a strigat la el săsarăîntr-o parte, el însăa dat doar din cap însemn de negaţie şi s-a ghemuit pe fundul şanţului. Cred căera prima oarăcând se întâlnea cu un tanc la nivelul pământului, ca săzic aşa. Făceagreşeala elementarăde a-şi imagina căeste mai în siguranţăîntr-un şanţdecât în aer liber. Micuţul, evident nevrând să-l părăsească, i-a întins omânăde care săse agaţe, dar era prea târziu. Tancul era aproapedeasupra lui când s-a aruncat într-o parte, în timp ce acesta a trecut la

numai câţiva centimetri de el. Rusul şi-a dat imediat seama de pericol:tancul mergea drept peste şanţşi-l prindea sub el. Era prea târziu cânds-a aruncat pe parapet şi a încercat săse târascăafară. Îşi pierduse cascade piele şi părul îi flutura în vânt, ochii îi erau larg deschişi de groază,braţele întinse spre monstrul care se apropia. Probabil, camarazii lui nu-lvedeau. Şi chiar dacăl-ar fi văzut, măîndoiesc căl-ar mai fi putut evita.Au trecut direct peste el, zdrobindu-l sub şenile şi continuându-şi drumulfărăsăştie absolut nimic. Ţinta lor era tunul antitanc german, undeva înspatele liniilor inamice. Li se spusese sădistrugătotul, cu orice preţ, şinu-şi puteau îngădui săpiardăvremea, făcându-şi drum în mod delicatprintre morţii şi zăpăciţii presăraţi în calea lor.

Micuţul s-a ridicat în picioare în mijlocul schijelor care zburau,agitându-şi pumnul şi înjurând tancul care se îndepărta. Am strigat la elde la cei cincizeci de metri care ne despărţeau. S-a întors şi a venit spremine. Mi-am dat seama căera într-o stare sufleteascăpericuloasă,nemaipăsându-i de propria-i siguranţa şi gata sătragăasupra oricuimişca. Aşa cum mergea, sfidător, cu proiectilele explodându-i în faţăşi înspate, a călcat pe braţul întins al unui căpitan german, care zăcea pepământ cu o gaurăde mărimea unui grepfrut în burtă. Acesta s-a agăţatneputincios de picioarele Micuţului, iar Micuţul, confundându-l cu un rus,s-a întors şi şi-a descărcat arma drept în capul omului. Şi-a dat seamaprea târziu de ceea ce făcuse. S-a oprit o clipă, cu falca atârnându-i moale,apoi a ridicat din umeri a fatalitate şi şi-a continuat drumul spre mine.Probabil, omul ar fi murit oricum şi Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat cuel dacăar fi căzut în mâna ruşilor. Şi, ce să-i faci, ăsta era războiul. Nuputea fi loc pentru regrete.

Micuţul a aterizat lângămine în groapă, împroşcându-măcu noroinegru, puturos.

— Ce-ai păţit la cizmă? a întrebat.M-am uitat jos la picioare şi atunci am văzut pentru prima oarăcă

cizma dreaptăera ferfeniţă. Probabil, mi-o distrusese prima explozie. Nu oobservasem înainte, dar acum, dupăce mi se atrăsese atenţia, am simţitcum măcopleşeşte un val de autocompătimire. Brusc, mi-am dat seamacu exactitate cât de mult sufeream. Înfrigurat, ud, flămând, rănit lapiciorul drept şi fărăo cizmăcare să-l protejeze...

— Sângerează, am zis şi vocea îmi era stridentădin cauza groazei.Uită-te la el, sângerează! Piciorul meu sângerează... Am smuls resturile decizmăşi am scos cu grijăbucăţile de şosetăvârâte în carne. Nu pot mergeaşa, am zis. Cum pot sămerg desculţpe un asemenea teren? Cum potsă...

Micuţul şi-a apropiat faţa de a mea, gata de ceartă.— Terminăcu văicăreala asta nenorocita! a mârâit. Înceteazănaibii,

altfel pun centura pe tine.Şedeam în noroi, smiorcăindu-măşi legănându-mi piciorul rănit în

mâini. Micuţul mi-a aruncat o privire plinăde urăşi dezgust. Peneaşteptate, a sărit afarădin groapăşi a luat-o la fugă; am crezut ca măpărăseşte, dar s-a întors dupăcâteva secunde.

— Na, a zis. Probează-le săvezi dacăţi se potrivesc. A aruncat spremine o pereche de cizme. Cizme cum nu văzusem pânăatunci. Pielea erade culoarea lămâii, moale, flexibilăşi erau aproape noi-nouţe. M-am uitatla ele cu uimire şi sfială. Le-am luat de la un ofiţer rus mort, a zis Micuţul,nepăsător. Cred căor să-ţi vinăbine.

Am aruncat cizma complet uzatăcare-mi rămăsese şi mi-am vârâtpicioarele în perechea cea nouă. Un zâmbet de încântare infantilăs-aaşternut pe faţa mea. Mi-am privit vârfurile cizmelor în extaz. Parcăpurtai

în picioare papuci din puf de lebădă. E uimitor când te gândeşti că, doarcu câţiva ani în urmă, în zilele fericite ale începutului, luptam împotrivaunei armate în zdrenţe; şi acum eram noi aşa, uniformele noastre erauzdrenţuite şi, ca săse echipeze cu o pereche de cizme ca lumea, ostaşulgerman trebuia sărecurgăla jefuirea unui ofiţer rus mort. Negreşit,sfârşitul războiului era aproape.

A urmat o revenire bruscăa tancurilor şi a infanteriei inamice.Micuţul şi cu mine ne-am lăsat mai jos în groapa de proiectil, fiind forţaţiuneori săstăm întinşi minute întregi şi săne ţinem respiraţia, cu capulsub apa murdară.

Ne-am putut reîntoarce în liniile noastre doar seara târziu. Ataculruşilor eşuase, dar costase scump ambele părţi. Pământul era presărat cumorţi şi muribunzi şi muştele de mlaştinăverzi se îmbuibau deja cu carneşi sânge de om. Muştele şi şobolanii sunt singurele fiinţe care se înmulţescşi prosperăîn vreme de război.

Şedeam şi ne uitam la ele, deloc impresionaţi de o privelişte pe care ovăzusem mult prea des înainte. Porta a dat din mânăîn mânăo canămarede piatră, plinăcu un lichid cu aspect respingător. Barcelona a gustatprimul şi imediat a căzut pe spate, gâfâind şi apucându-se disperat cudegetele de gât. L-am privit cu interes, întrebându-mădacăîşi va reveni.Porta băuse deja din belşug din amestec, dar se ştia foarte bine căPortaavea un stomac de fier şi un sistem digestiv care putea ataca şi distrugechiar şi acidul prusic sau cianura, ca şi cum ar fi felii de pâine cu unt.

— Fir-ar a naibii de băutură! a zis Barcelona, respirând greu, culacrimile curgându-i pe obraji. Ce naiba este? Pişatul împuţit şi scârbos alvreunuia?

Porta a zâmbit, furios.— E din cartofi, a zis. Cartofi putrezi. Asta-i tot.A dus cana la gurăşi a tras o înghiţiturălungă. Barcelona şi-a

descheiat gulerul şi a început să-şi maseze gâtul.— Probabil, cadavre în putrefacţie, a zis, acru.— Mai mult decât probabil, a încuviinţat Porta, ştergându-şi gura cu

o mânămulţumită. Mai vrea careva o înghiţitură?În timpul nopţii au sosit întăriturile. Era o brigadăde puşcaşi SS,

având drept petliţe la guler steagul britanic. I-am studiat cu o curiozitatenedisimulatăşi, când i-am auzit vorbind englezeşte între ei, nu ne-a venitsăne credem urechilor. Soldaţi britanici în SS? Se împăcaserăîn cele dinurmăChurchill şi Hitler? Formasem o nouăalianţă? Ca săprezinte, poate,un front unit împotriva ruşilor?

— Faci glume proaste! Un Oberscharführer britanic cu o claie de părroşu s-a întors şi a scuipat dispreţuitor. Imbecilii ăia nenorociţi din Londraîncămai cred căpot colabora cu comuniştii şi câştiga. Încămai cred cătotul merge perfect. A scuipat din nou. O să-şi dea seama de adevăr cândva fi prea târziu.

Am ascultat uimiţi accentul său. Un englez sadea în uniformăSS...— Aveţi ceva împotrivă? a zis, glacial.— Absolut nimic, l-a asigurat Legionarul. Nouăne este indiferent dacă

eşti frate bun cu regele Angliei sau un mongol cu fundul galben. Ne-arinteresa, pur şi simplu, a zis, săaflăm ce v-a adus aici.

Omul s-a încruntat.— Noi suntem voluntari. Toţi suntem voluntari.Era limpede cănu avea chef săvorbeascădespre asta, dar un

Unterscharführer mititel de lângăel a vorbit destul de prompt.— Au venit în lagăre ca sărecruteze oameni. Eu eram în Stalag VIII.

Am fost capturat dupăDunkerque.

— Şi te-ai înscris voluntar? am zis, neîncrezător.— Păi... Omul a ridicat din umeri. Credeam cădupăcum mergeau

lucrurile nu greşesc. Mi s-a părut căar fi mai bine decât săstau pe fund şisănu fac nimic tot restul războiului.

Ne-a privit sfidător, iar Legionarul a clătinat din cap, mai mult cumilădecât cu reproş.

— Ce-o săfaceţi dupăaceea? a întrebat.Omul a ezitat.— Dupăaceea?— Exact, a zis Legionarul. Dupăaceea... Când se va termina războiul.

Când se va termina cu împuşcatul şi va începe altceva... Când vor căutacriminalii de război şi trădătorii, colaboraţioniştii şi speculanţii la bursaneagră... Ce se va întâmpla atunci?

Omul şi-a lins buzele. Ceilalţi au privit nervoşi în altădirecţie. DoarOberscharführer-ul cu părul roşu părea săaibărăspunsul.

— Nu se va întâmpla nimic, a zis, tăios. Vor avea nevoie de toţioamenii apţi de luptă. Doar cănu vor mai fi împotriva naziştilor, ci acomuniştilor... Cel mai rău ce-ar putea săni se întâmple ar fi un an saudoi de pârnaie. Dupăaceea, cred, se vor năpusti cu toatăforţa asupraruşilor şi n-or săfie în stare săne elibereze destul de repede.

Bătrânul a ridicat dintr-o sprânceană.— Vorbeşte un optimist, a murmurat. Dacăpun ruşii mâna pe voi

mai întâi?— Şi ce dacăo săse întâmple? Ce-o săfie dacăo săle spunem că

friţii ne-au forţat săluptăm pentru ei? Cine o săştie cănu-i aşa?Bătrânul a zâmbit cam trist. Era aproape incredibil cădupăcinci ani

de război mai putea fi cineva atât de naiv.— O săaflaţi, a zis. O săaflaţi...Odatăcu apropierea zorilor, ne-am ridicat armele şi ne-am luat rămas

bun de la voluntarii britanici, întorcându-ne din nou la poziţiile dintranşee. Bătrânul a ciulit o ureche în direcţia liniilor ruseşti şi şi-a lăsat înjos colţurile gurii.

— O săavem necazuri. Acolo se pune ceva la cale.Ne-am oprit şi am ascultat zgomotele de activitate din tranşeele

ruseşti şi ne-am dat seama căBătrânul avea dreptate. Simţea totdeaunacând se apropia furtuna. Era ceva ce simţea în oase şi noi acceptam ce nespunea, fărădiscuţie.

— N-o săfie imediat, a zis: Haideţi săscoatem căştile şi săfacem vreodouăjocuri.

Porta a scos un pachet, iar noi ne-am aşezat jos. Lenzing, comunistul,era cu noi. Reuşise săsupravieţuiascăiadului prin care trecuse, începândde la Sennelager, şi se întărise considerabil. Nu era încăun soldat, dar eraun bărbat. Nu-l mai puteai lua drept un băiat de şaisprezece ani. Acumera încărcător la mitraliera lui Porta.

— Deci, a zis Bătrânul în timp ce ne oferea ţigări, ai fost student lamedicină, nu-i aşa?

Lenzing a încuviinţat, înclinându-şi capul. Porta s-a aplecat înainte,curios ca totdeauna săafle detalii.

— Ai ajuns vreodatăsătai oameni şi săumbli înlăuntrul lor? aîntrebat.

Lenzing a zâmbit uşor.— Nu, n-am ajuns pânăacolo. M-au arestat înainte să-mi termin

studiile.— Mare prost, a zis Gregor, laconic. Ăsta-i necazul cu voi, studenţii.

Totdeauna aveţi ceva de spus cu afurisita aia de gură, ba de una, ba de

alta. Ce rost are? Hââ? Ce rost are? De ce nu puteţi sătăceţi şi săvăvedeţide treabăca noi, ceilalţi?

Lenzing a ridicat indiferent din umeri.— Probabil ai dreptate, a zis.— Nu vorbi dacănu ţi se vorbeşte, a zis Porta, care era un bun

vorbitor. Asta-i sfatul meu, amice.— Da, dar nu e numai asta, a zis Micuţul, serios. Mai e ceva. Dacă

vrei să-ţi ţii capul pe umeri, trebuie săînveţi cum săte porţi. Nu-i doar ochestiune de a zice tot timpul da, domnule, şi nu, domnule. Înţelegi cevreau săspun? Şi-a ciocănit uşor capul cu un deget. Orice faci, a zis, nu-ilăsa săcreadăcăai acolo altceva decât rumeguşvechi. Sămăiau pe mine,de exemplu. Şi-a ridicat cele douăcărţi şi a adunat pe degete valoareapunctelor. Sămăiau pe mine, a zis. Cum crezi căm-am descurcat în totacest timp?

— Habar n-am, a răspuns Lenzing.— Nu? a zis Micuţul. Ei bine, ascultă, o să-ţi spun. Fac pe prostul,

înţelegi? Măprefac căsunt tâmpit... Cănu ştiu ce se petrece. Pricepi?— Da, a zis Lenzing, foarte solemn.Micuţul a cerut o a treia carte şi a mai făcut o adunare pe degete. I-a

zâmbit mulţumit de sine lui Lenzing.— Ştii ce? a zis. Un biciclist acrobat i-a spus odatăunui ofiţer de-al

meu căsunt doar la un pas de a fi tâmpit de-a binelea. Căn-am nici unpic de creier... Ei bine, ţie ca student, care înveţi săajungi doctor, nu ţi-arcădea bine dacăţi s-ar spune căeşti tâmpit. Încerci săle arăţi căeştialtfel. Umbli şi vorbeşti în gura mare. Te bagi singur în bucluc. Eu, a zisMicuţul, prietenos, am jucat cum au vrut ei. Şi de atunci joc mereu aşa.Întreabă-i pe cei care măcunosc. Toţi o săspunăacelaşi lucru. Şirezultatul este, a zis Micuţul punând jos o carte câştigătoare, cănimeni număderanjează. Zic şi fac ce-mi place şi nimeni nu măbagăîn seamă,fiindcămăsocotesc tâmpit.

— Totul e foarte bine, a zis Porta. Dar pentru unii dintre noi nu e atâtde uşor. Unii dintre noi n-au marele tău avantaj natural.

— Adicăcum? a zis Micuţul, părând interesat.— Săaibăo gaurămare şi urâtăîn locul unde se presupune căeste

creierul, a zis Porta.A doua zi, a început din nou ploaia. Venea în rafale şi nu era chip să

scapi de ea. Armele au început săruginească, obiectele din piele săseîntărească, cizmele săse uzeze şi săse rupă. Chiar şi pielea noastrăîncepuse săse zbârceascăşi săparăîmbibatăcu apă. Colac peste pupăză,a venit ordin cătrebuie săschimbăm poziţiile. Blestemând şi înjurând,ne-am adunat echipamentul şi am pornit în şir indian, înotând prinnoroiul clisos în urma locotenentului Löwe. Curelele de la raniţă, tari cafierul, ne intrau în carne. Picioarele goale în cizmele mustind de apăauînceput săfacărăni şi băşici. În capul coloanei, Löwe purta o hainăcăptuşităcu blană, pe care o luase de pe cadavrul unui maior rus. Maiavea încăpe ea tresele inamice. Nimănui însănu-i mai păsa de detaliiminore.

Micuţul căra pe umeri trepiedul mitralierei şi mergea cu paşi uşoriprin noroiul lipicios. În spatele lui, Helmuth se chinuia cu patru lăzi demuniţie. Aşa cum mergea, înjura pe toatălumea, fărădeosebire. Ploaia,noroiul, ruşii; pe Himmler, Hitler, Goering, Goebbels; pe afurisiţii debritanici, pe afurisiţii de ianchei; ploaia, noroiul, pe ruşi; pe Himmler,Hitler...

— Ce datăe? a întrebat Heide, deodată.Surprins, Helmuth a făcut o pauzăscurtăîn pomelnicul lui de ură;

apoi a început din nou:— Ruşi afurisiţi. Ticăloşi tâmpiţi şi nenorociţi. Ticăloşi idioţi şi

nenorociţi. Ticăloşi nenorociţi...— Am întrebat ce datăe? a zbierat Haide.— Doi septembrie, a răspuns Helmuth. Ruşi ticăloşi şi afurisiţi.

Ianchei ticăloşi şi afurisiţi. Ticăloşi afurisiţi...— De ce? am întrebat, tăindu-i calea. Ce naiba conteazădacăe doi

septembrie sau doi din oricare altănenorocităde lună?— Conteazăfoarte mult, a zis Heide, glacial. Păcat cănu bagi mai

mult în seamăce are de zis Führer-ul.Helmuth s-a oprit brusc în mijlocul psalmodiei sale de înjurături:— De ce? Ce are de zis?— Cărăzboiul se va termina doar în trei luni, ne-a informat Heide.

Führer-ul a promis cătoate trupele vor fi acasăpânăla Crăciun.S-au auzit râsete puternice din toate părţile.— Dacăasta se dovedeşte a fi adevărat, a rânjit Porta, atunci daravela

mea e hering afumat.O linişte mohorâtăcobora treptat asupra noastră, pe măsurăce ne

continuam marşul şi ploaia cădea neîntrerupt. Chiar şi Helmuth a rămasfărăepitete, iar graiul lui Porta s-a ofilit. Noile mele cizme galbene eraupline de noroi şi hainele se lipeau de mine. Din când în când, pământul secutremura sub picioarele noastre când explodau proiectile în depărtare.Nimeni nu părea săştie unde mergeam sau de ce mergeam acolo. Părereageneralăera cămărşăluiam, pur şi simplu, de dragul de-a mărşălui,deoarece nu puteau găsi o cale mai bunăde a ne folosi.

Am ajuns la un teren mlăştinos prin care am trecut, intrând în apamocirloasăpânăla genunchi. Dupăce-ţi intrau picioarele în nămol, îţi eragreu săle mai ridici. Oamenii oftau şi gâfâiau, ridicându-şi picioarele sus,în timp ce mlaştina bolborosea, se lipea de tine şi te sugea cu toatăputerea. Cred căsemănam mai mult cu o trupăde elefanţi dresaţi decât cuun regiment de soldaţi în marş.

Din când în când, Löwe era, slavăDomnului, prea epuizat ca sămaimeargăşi ne aşezam pe raniţe, pe pământul ud, privind absenţi la ploaie,cu minţile goale şi feţele lipsite de orice expresie. Era posibil săajungi laun stadiu în care gândirea însăşi însemna prea mult efort. Căci mergeammult timp cu ochii închişi. Sfatul acesta mi-l dăduse Legionarul. Înaintaiîn mod automat, pas cu pas, ca un cal de povară, urmând omul dinainteata. Dacăel se oprea, te opreai şi tu. Dacăel intra într-un câmp de mine,intrai şi tu. Era un risc pe care ţi-l asumai. Dacădin când în când nureuşeai sătragi un pui de somn în timpul marşului, puteai ajunge însituaţia de a nu dormi zile în şir.

Locotenentul Stegel mergea pe la jumătatea coloanei, clătindu-se caun om beat, alunecând, poticnindu-se şi legănându-se încoace şi încolo. Înultimele patru zile făcuse temperaturămare, dar nu-i permiseserăsăraporteze căe bolnav. Nu fusese destul de mult timp pe front ca săi seîngăduie luxul unui pat de spital. În orice caz, nu-l credeau căare febră.Era evident chiar şi pentru cel mai pornit observator căStegel sufereaîntr-adevăr, dar era nevoie săse întindăjos şi sămoarăînainte de a puteaspera săconvingăautorităţile.

Brusc, am auzit o bufniturăşi, deschizându-mi ochii, am văzut călocotenentul căzuse în noroi, pierzându-şi casca şi puşca. Un sergent afugit să-l ridice. A fost săltat în picioare, mormăind şi incoerent, dar chiarşi cu câte un om de o parte şi de alta, ca să-l susţină, şi scutit de povararaniţei, părea îndoielnic căva mai putea merge mult.

Bătrânul mergea tăcut şi resemnat alături de Legionar, în capul

plutonului al doilea. În ciuda ploii, Legionarul avea înfiptăîntre buzenelipsita-i ţigară.

Deodată, de undeva de sus, am auzit zumzet de motoare. Ne-amridicat capetele şi am privit spre cer, dar pâcla întuneca totul, nu era decâto ceaţăcenuşie şi teroarea care pândea în spatele ei. Zumzetul motoarelora crescut pânăla un huruit, pânăla un vuiet asurzitor şi acum puteamvedea forme fantomatice, negre, mişcându-se deasupra pâclei.

— Nori de furtună? a murmurat Fischer, în felul său preoţesc vag.— Pe naiba, nori de furtună! a strigat Heide şi s-a aruncat în cel mai

apropiat şanţ.Micuţul i-a dat un brânci pastorului Fischer de l-a făcut săzboare.

Barcelona şi cu mine l-am urmat pe Heide în şanţ. Câteva secunde maitârziu, când au căzut primele bombe, pământul a început săse despice.L-am auzit pe Löwe strigând tuturor săse adăpostească. Am văzut o limbălungăde flăcări deschizând pământul cu o brazdăadâncă. Mi-am lipitstrâns faţa de pământul ud, cu mâinile peste urechi ca săînăbuşzgomotulexploziilor. Bombele erau aruncate asupra unui sat, la un kilometrudepărtare. Satul nu se mai vedea deloc, iar drumul pe care venisem numai era acum decât un morman de moloz.

Löwe s-a ridicat prudent în picioare şi ne-a făcut semn cu mâna să-lurmăm. Am pornit din nou în şir în urma lui, făcându-ne drum pestegrămezile de moloz şi ocolind craterele. Morţii şi răniţii au fost lăsaţi undecăzuseră.

— Asta da război, a zis Legionarul, ridicând din umeri. A aprins o altăţigarăşi şi-a lipit-o de buze. Aşa mai merge, a zis.

Ruşii aveau un sistem prin care, la sfârşitul fiecărei acţiuni, trimiteauo mulţime de cărţi poştale cu un singur cuvânt „Dispărut" — tipărit pe ele.Nici un soldat din Armata Roşie nu era declarat mort sau capturat. Doardispărut. La urma urmei, războiul continua. Nu se făcea săsubminezemoralul.

În sfârşit, noaptea ne-a acoperit cu un scut negru protector şi amînceput săne simţim oarecum mai în siguranţă. Ploaia continua săcadă.Locotenentul Löwe a oprit coloana răzleţităşi, deşi ţepeni şi cu picioareleumflate, am început săne îngropăm la teren în marginea unei păduri. Dinfericire, pământul era moale şi nu ne-a fost greu. În timp ce săpam, Gregora început să-l dăscăleascădin nou pe Lenzing despre valoarea tăcerii înorice împrejurare şi a neîncrederii în tot ceea ce-ţi spun autorităţile.Subiectul părea să-l obsedeze.

— Toate minciunile astea, a zis, dispreţuitor, în timp ce arunca olopatăde pământ peste umăr. Toate minciunile astea pe care ţi le toarnăcăRusia este statul ideal. Comunismul şi celelalte. Muncitori, uniţi-văşihai săfim toţi tovarăşi şi aşa mai departe. Totul nu-i decât o gogoriţă. Oaiureală. S-a oprit din săpat şi s-a apăsat cu o mânăîn scobitura spatelui.Crezi căţi-ar fi mai bine în Rusia decât în Germania? Las-o baltă, amice!Uitătot ce ţi-au spus. Nazişti, comunişti, fascişti, ce naiba? Toţi sunt lafel, fir-ar săfie, când stai săte gândeşti bine.

— Săînţeleg, a zis Lenzing, prudent, că, deşi nu sunteţi comunist, nuvăplace actualul regim din Germania?

— Nu-mi place nici un afurisit de regim, a zis Gregor, izbind violentcu cazmaua în pământ. Tot ceea ce cer e săfiu lăsat în pace să-mi văd demunca mea. Întâmplător, acum e nenorocitul ăsta de război, aşa că, dupăpărerea mea, toţi trebuie săne unim forţele şi săfacem tot ce ne stăînputinţăpentru a-l termina cât mai curând posibil. Nu-mi pasăcât negrusub unghie care câştigă, atâta timp cât măpot întoarce în civilie şi reluafirul vieţii de unde l-am lăsat. Asta-i tot ce cer.

— Cu ce văocupaţi înainte săînceapărăzboiul? a întrebat Lenzing.— Eu? a zis Gregor. Eram şofer pe un camion. Lucram la o firmăcare

făcea transporturi de mobilă. Şi n-o duceam rău. Bacşişurile pe care ni ledădeau unii bogătani, doar pentru căsăltam în spate câteva piese demobilier... erau ridicol de mari.

— Asta ar fi trebuit săvăîngrijoreze, a zis Lenzing.— Ar fi trebuit, a fost de acord Gregor.A urmat o pauză.— Nu v-a deranjat niciodată, a zis Lenzing, dupăpuţin timp, că

trebuia săfaceţi munca aceea? Săcăraţi mobilăpentru oameni care-şiputea permite sănu facănimic şi săvădea bacşişuri mari pentru ceea cefaceţi?

— De ce sămăfi deranjat? a zis Gregor. Dacăei vor să-şi aruncebanii, cine sunt eu sămăplâng?

— Dar nu credeţi că-i nedrept, a persistat Lenzing, ca vreo câţivaoameni săaibăbani pe care să-i risipească, în timp ce alţii sunt fărăcăminşi mor de foame?

Gregor a ridicat din umeri.— Aşa stau lucrurile, nu? Aşa-i lumea, amice. Unii au, unii nu.— Şi nu vi se pare căe nedrept? N-aţi prefera săvedeţi un sistem în

care bogăţia săfie distribuitămai echitabil?— Fir-ar al naibii săfie, a zis Gregor. Cine vrea o lume în care săfim

toţi egali? Fiecare om pentru sine, asta zic eu.Lenzing a dat încet din cap în semn de dezaprobare. Gregor făcea

parte din categoria celor cărora li se spălase creierul chiar înainte denaştere şi, evident, nu avea sens săîncerci săîl converteşti. Gregor tocmaiîşi deschidea gura ca săfacăvreo remarcăprovocatoare cu privire lasocialism şi strugurii acri când Bătrânul a venit alergând şi a pus capătdiscuţiei.

— E nevoie de voi acolo, în spate. I-a dat un ghiont lui Gregor.Grăbeşte-te, e un pic de agitaţie.

— Când nu este? Gregor şi-a aruncat cazmaua jos şi a pornit cuBătrânul. De data asta ce mai e?

— Recunoaştere în spatele liniilor inamice... şi sănu începi sămi tevăicăreşti, n-a fost ideea mea!

Au sărit jos într-un adăpost, unde Porta stătea întins cât era de lungpe un pat de campanie. Ochii lui Gregor s-au deschis larg, acuzator.

— De unde ai făcut rost de ăsta?— L-am găsit, a răspuns Porta, simplu.Într-adevăr, omul era un geniu în felul lui. Tipul de om care ar da

întâmplător peste o ladăde şampanie în mijlocul Deşertului Arizona. Tipulde om care găsea paturi de campanie rătăcite unde nu se aştepta nimeni.

Bătrânul i-a împins picioarele la o parte şi s-a aşezat lângăel, cu unaer obosit.

— Bun. Asta este. Porta, Micuţul, Legionarul, Gregor şi Sven, veţi venitoţi cu mine. De îndatăce am...

— Sămori, nu altceva! Porta s-a ridicat brusc în capul oaselor. Toţicred cănoi suntem singurii soldaţi nenorociţi care luptăîn războiul ăstanenorocit!

A tras furios un şut unei căşti, iar noi ceilalţi ne-am solidarizat cu elîntr-un cor îndurerat.

— Da, de ce noi? Totdeauna nenorociţii de noi!— De ce nu pot merge şi alţi fraieri, pentru variaţie?— De ce nu găsesc pe altcineva săle facătreaba lor murdară?Bătrânul a ridicat o mânăşi ne-a redus la tăcere.

— Vaietele şi afurisitele de bocete nu ne fac mai uşoarăsituaţia, a zis.Ordinele sunt ordine şi voi ştiţi asta la fel de bine ca mine. Unde-i Micuţul?

— S-a întors acasă, a mârâit Porta. A zis cărăzboiul nu-l mai amuză.A luat primul tren spre Berlin şi m-a rugat săvăspun la revedere dinpartea lui.

Bătrânul s-a încruntat. Furios, a făcut o mişcare bruscăspre mine cucapul.

— Sven, du-te şi găseşte-l... şi sănu pierzi toatăafurisita de noaptecu asta!

Am dat peste Micuţul jucând zaruri cu trei soldaţi din Compania apatra. Era limpede căîntr-un moment al jocului se încăieraseră; unuldintre soldaţi avea un ochi vânăt, iar altul îşi îngrijea o mânăcu o contuzieserioasă. Micuţul însuşi a reacţionat foarte nefavorabil la vestea pe carei-am adus-o. S-a întors cu mine la adăpost, strigând tot drumul, sfidândtotal ordinul pentru linişte.

— Ascultăaici, a răcnit de îndatăce a ajuns faţăîn faţăcu Bătrânul,eu nu pot săumblu pe vremea asta din noapte în spatele liniilor inamice!Nu măsimt bine. Sunt bolnav, se pare cănu-ţi dai seama. Mădoarespatele. Nu măţin bine pe picioare. Parcăam rumeguşîn cap. Mădoroasele. Cred căam făcut gripă.

— Nu-mi pasănici dacăai luat o porţie de blenoragie galopantă, aizbucnit Bătrânul. Ţi s-au dat ordine şi-o săte simţi al naibii de bine ca săle execuţi, chiar dacăva trebui săte târăşti în patru labe! S-a întors sprenoi ceilalţi. Aşa. Încetaţi vorba şi fiţi atenţi. Astea sunt parolele: picioare delemn şi o pereche de cizme de pâslă.

— Picioare de lemn şi o pereche de cizme de pâslă? am întrebat.Bătrânul s-a uitat sever la mine.— Asta am zis, nu-i aşa? Ce-i cu tine? Ai surzit?A luat o ladăcu grenade şi a început săle împartă. Posomorâţi, le-am

vârât în buzunare şi ne-am pregătit săpornim în misiunea nedorită.— Nu vreau sămai aud nici o vorbădin partea vreunuia! a şuierat

Bătrânul.Tăcuţi, fărătragere de inimă, supăraţi, am ieşit unul dupăaltul în

întuneric, în urma lui. Se lăsase o ceaţăjoasă, lipicioasă, care se înfăşuraîn jurul picioarelor, asigurându-ne protecţia de care aveam nevoie. Ne-amghemuit în iarba udă, ascultând şi forţându-ne ochii pânăne-amacomodat cu întunericul. De undeva din faţăam auzit zgomote înfundateşi ne-am dat seama căliniile inamice nu puteau fi departe. Bătrânul s-aîntors şi ne-a şoptit:

— Mergem înainte. Ţineţi-văcât mai jos posibil şi nu deschideţi foculdacănu văspun eu.

Am pornit din nou prin ceaţăşi prin iarba înaltă. Brusc, din apropieres-a auzit sunetul alarmant de metal pe metal. Suficient săbage în sperieţişase soldaţi prudenţi care se târau prin întuneric. Bătrânul s-a lăsat îngenunchi în iarbă, iar noi l-am urmat. Am stat o vreme aşa, fărăsănemişcării sau săvorbim, apoi Bătrânul i-a şoptit Legionarului şi mesajul afost transmis înapoi la ceilalţi. Lângăun pilon, la numai câţiva metri îndreapta noastră, se găsea camuflat un post de mitralierăinamic. Fărăîndoială, dincolo de el se găsea prima dintre tranşeele ruseşti. Dupăcâtevamomente de linişte, Bătrânul s-a ridicat prudent în picioare şi ne-a făcutsemn cu mâna.

— Ce naiba urmăreşte? a şuierat Gregor, furios. Am aflat unde suntafurisiţii de ruşi. Ce mai vrea?

— Naiba ştie, ani zis.Dezamăgiţi, am mers înainte pe urmele Bătrânului. Chiar şi

Legionarul, totdeauna indiferent faţăde pericolul personal şi necazuri, aînceput săpunăla îndoialăînţelepciunea de a merge mai departe.

— Fii cuminte, a zis insistent. Am auzit ca şi tine care au fostordinele. Am făcut ceea ce am fost trimişi săfacem. N-are rost săne forţămnorocul.

— Asta eu decid, a zis Bătrânul, furios. Atâta timp cât eu comandaici, faceţi ce zic eu. S-a înţeles?

Legionarul a ridicat din umeri.— Bine, bine. Nu-i nevoie săte înfurii. M-am gândit doar...— Ei bine, nu te gândi, l-a sfătuit Bătrânul. Aşteaptăpânăne

întoarcem. Atunci o săai timp berechet sădepui o plângere.Cuibul mitraliorilor era acum în urma noastră. Ne-am furişat prin

iarba înaltă, şi am intrat în pădure, unde crengile trosneau şi pocneau, iarramurile care atârnau ne treceau peste feţe, ca nişte degete osoase. Încăodată, uniformele îmbibate de apăni se lipeau de trupuri. Încăo dată,făceam răni la picioarele goale în cizmele pline de apă. Tremurând şitemători, am înaintat prin lăstăriş. Dupăcâte ştiam, întreaga pădureputea fi plinăde ruşi, dar când Bătrânului îi intra o idee în cap, nu puteaisăi-o scoţi, aşa cănu puteam face altceva decât să-l urmăm şi sănerugăm săse simtămulţumit înainte de a fi ajuns prea departe.

Brusc, s-a oprit. Noi ne-am îngrămădit în spatele lui. Tăcut, ne-afăcut semn săintrăm în umbra copacilor şi pentru o clipăminunatăamcrezut căne vom întoarce, dar n-am avut un asemenea noroc. Dădusempeste linia de front a ruşilor şi următorul pas era săo trecem şi săvedemce era dincolo.

— Bătrânul începe săo ia razna, mi-a şuierat Gregor în ureche.Dincolo de parapet, am auzit murmurul vocilor, zăngănitul armelor,

paşi. Sub picioarele lui Porta a trosnit o creangă. În întunericul nopţii s-aauzit o bubuiturăde armă. În mod automat ne-am pregătit pentru luptă.Deasupra parapetului a apărut imediat un cap. Am auzit voci vorbindrepede ruseşte. Bătrânul a zvâcnit din cap.

— Sămergem.S-a lăsat în patru labe şi, spre groaza noastră, a început săse târască

direct spre tranşeele inamice. Chiar şi Legionarul părea puţin surprins. Aezitat o clipă, apoi l-am văzut pe Bătrân îndreptându-se spre linii, într-unpunct unde era posibil, printr-un noroc improbabil, săreuşim sătrecemfărăsăfim văzuţi. Legionarul şi-a desfăcut mâinile într-un gest deresemnare. A pornit pe urma Bătrânului, iar noi n-am avut altăposibilitatedecât să-l urmăm.

Uimitor, am fost norocoşi. Chiar când un iepure a ieşit ţâşninddintr-un tufiş, alergând direct printre picioarele lui Gregor şi trântindu-l lapământ, nimeni n-a venit săcerceteze. Am traversat cu bine linia frontuluişi tocmai începeam sărespir mai uşurat, când Micuţul, care mergeaalături de mine, a tras una dintre cele mai puternice, mai îndrăzneţe şimai neruşinate băşini din toate timpurile. Bătrânul s-a întors spre el cu ofurie rece.

— Mai trage una şi o să...Fărăsă-l aştepte să-şi termine ameninţarea, Micuţul a mai tras

imediat una. A bubuit în noapte ca un obuz. Instinctiv, ne-am aruncat lapământ şi ne-am rostogolit în tufişuri. Chiar şi Micuţul părea oarecumîngrozit.

În cele din urmă, ne-am ridicat şi am mers înainte prudenţi, dar n-amfăcut mai mult de câţiva paşi când Bătrânul ne-a oprit din nou. Undeva înfaţăse auzea sunet de voci. Ne-am strecurat în tăcere săcercetăm.Nimerisem peste o mitralierăsolitară, păzităde doi soldaţi ruşi beţi care

împărţeau o sticlăde vodcă. Am stat o vreme, ascultându-i ce vorbesc.Unul era categoric mai beat decât celălalt. Îmbrăţişa mitraliera cu ambelebraţe şi printre înghiţiturile de vodcăizbucneau tare frânturi de cântecdespre Volga. Camaradul său părea pe bunădreptate nervos. Se uitamereu peste umăr spre pădure şi din când în când zicea „Ssst, ssst!", apoivâra sticla de vodcăîn gura omului ca să-l facăsătacă. În cele din urmă,când sticla a fost golită, a intrat în panicăşi l-a ameninţat că-l pocneşte,dacănu tace. Cu o demnitate de beţiv, omul şi-a pus puşca pe umăr şi s-aridicat în picioare, clătinându-se.

— O săfac o plimbare, a zis.S-a căţărat pe parapet şi a venit în direcţia noastră, cântând şi

legănându-se. Furios, camaradul lui a azvârlit sticla de vodcădupăel. Eracât pe-aci să-l nimereascăpe Gregor, dupăcare a aterizat cu o bufniturălapicioarele lui Porta. Bătrânul l-a bătut uşor pe Micuţul pe umăr şi i-a făcutsemn din cap. Micuţul i-a răspuns prin acelaşi semn. S-a strecurat prinîntuneric ca săse ocupe de hoinarul beat. Legionarul şi-a tras cuţitul dincizmăşi a dispărut în direcţia mitralierei.

Câteva minute mai târziu, camuflam douăcadavre sub o grămadădefrunze ude. Unul fusese strangulat cu un cablu subţire de sârmă; celălaltavea un cuţit în coaste. Le-am luat armele şi le-am ascuns. Avea sătreacăceva timp înainte ca tovarăşii lor sădescopere cădispăruserăşi primul lorgând avea săfie, dupătoate probabilităţile, cădezertaseră. Primul nostrugând, fărănici o umbrăde îndoială, a fost săne întoarcem în grabălapostul din liniile noastre. Gregor s-a întors chiar săplece, fărăsă-l aşteptepe Bătrân sădea ordinul şi s-a ales cu urlete pentru râvna lui.

— Ne întoarcem când spun eu, a zis Bătrânul, glacial, şi nu înainte.— Niciodatăîn ritmul în care mergi tu, a bombănit Porta, pe un ton

de revoltă.Bătrânul l-a ignorat. Totdeauna, cel mai bine era să-l ignori pe Porta.

El îşi avea legea lui, dar cu toate astea era un soldat excelent şi Bătrânulnu a fost primul care a descoperit cămerităsă-i suporţi veşnica obrăznicieşi lipsa de disciplină, pentru a-l avea alături într-o situaţie critică.

Ne-am continuat drumul mai adânc în pădure. Intenţia mărturisităaBătrânului era sădescoperim ce se afla în partea opusă, dar acumîncepeam săprivim întreaga expediţie cu un ochi vizibil cinic. Mi-lînchipuiam ducându-ne în marştot drumul, pânăla Moscova, doar ca săaruncăm o privire la Kremlin.

În cele din urmă, copacii au început săse răreascăşi ne-am datseama că, probabil, ne apropiem de câmp deschis. Am ajuns la margineapădurii şi acolo, răspândităîn faţa noastră, ca un covor pestriţ, se găseaceea ce părea săfie întreaga ArmatăRoşie. Un şuvoi continuu de oameni şivehicule venea şi pleca. Nu era ceea ce personal aşfi numit un spectacolcare să-ţi încălzeascăinima, dar se părea căBătrânului îi dăduse fiori.

— Bine, bine, a murmurat, frecându-şi gânditor bărbia cu o mână.Minunat... Acum ne putem întoarce.

Toţi, în afarăde Legionar şi Bătrânul însuşi, ne-am întors imediatşi-am luat-o la fugă. Micuţul şi Porta au intrat în pădure galopând, cuGregor şi cu mine doar la câţiva paşi în urma lor. Pe neaşteptate, i-amajuns când erau ispitiţi săse opreascădin goana lor ca săcerceteze treicadavre dintr-o groapăde proiectil. Trei ofiţeri morţi, doi ruşi şi unulgerman. Micuţul şi Porta au schimbat priviri.

— Nu poate fi rău, a zis Porta.Au sărit împreunăîn groapăşi-au început săpercheziţioneze cu

lăcomie cadavrele în căutare de bani şi suveniruri. Porta umbla prinbuzunare în timp ce Micuţul le deschidea gura ca săcaute dinţi de aur. Le

dezbrăcaserăaproape la piele când au apărut Bătrânul şi Legionarul.Legionarul a privit indiferent, dar Bătrânul, ca de obicei, aproape şi-a ieşitdin minţi.

— Marşde-acolo, imediat! Lăsaţi cadavrele alea în pace! V-am maispus cănu tolerez un astfel de lucru, e dezgustător, sunteţi ca două,jivine! Fir-ar săfie, sunteţi mai răi decât animalele sălbatice!

— Bine, bine, a zis Porta, împăciuitor. Stăpâneşte-te. O săfaci herniedac-o ţii mereu aşa.

— Ce-i cu zarva asta? a întrebat Micuţul, ca şi cum Bătrânul n-ar fifost acolo. Sunt absolut sigur cădacănu le-am lua noi, le-ar lua altcineva.

Cu un răcnet de furie, Bătrânul a sărit în groapălângăei. În clipaaceea, cerul întunecat de deasupra noastrăa fost brusc luminat de orachetă, iar noi ne-am aruncat instinctiv săne adăpostim.

— Sunt pe noi, a zis Legionarul, furios. Acum o s-avem cevadistracţie.

Undeva, o mitralierăa deschis focul. O ploaie de rachete a sfârtecatcerul, transformând noaptea în zi.

— Împrăştiaţi-vă!N-a mai fost nevoie de un al doilea ordin. Am luat-o la goanăprin

pădure şi am fugit cât ne-au ţinut puterii, căzând prin tufişuri, străbătândgreoi pământul mlăştinos, cu hainele făcute ferfeniţăde spioni şi rugi.Ne-am reunit în cele din urmăîntr-un cuib de mitralierăpărăsită. Lipseadoar Gregor.

— Unde naiba este? a întrebat Bătrânul, furios. Unde naiba o fiajuns? L-a văzut careva?

Nici unul nu-l văzusem.— Măduc eu să-l caut, a zis Porta.Bătrânul a întins imediat o mânăspre el.— Îţi interzic săte mişti de-aici! E un ordin.— Lasă-te de fleacuri! a mârâit Porta, descotorosindu-se de el.A dispărut printre copaci, pe drumul pe care venisem. L-am auzit

strigând în timp ce alerga.— Gregor? Unde naiba eşti, nebun afurisit?Numaidecât, bubuitul tunurilor ruseşti a început din nou. Pe

deasupra noastrăzburau obuze trasoare şi rachete. Bătrânul a ezitat doarun moment, apoi a înjurat în şoaptăşi a sărit afară, pe urmele lui Porta.Imediat, am ieşit şi noi. Fusesem prea mult împreunăîn cursul războiuluica să-l lăsăm pe Gregor pe mâna ruşilor.

În întuneric au apărut forme ameninţătoare. Porta a aruncat câtevagrenade şi a continuat săfugă. Noi ceilalţi ne-am ţinut dupăel. L-amdescoperit pe Gregor ghemuit într-o vizuinăde vulpe şi l-am tras afarăplini de indignare.

— Ce naiba crezi căfaci? a întrebat Bătrânul. Stai acolo şi trândăveştiliniştit, ca un pui de găinăîn cuib, în timp ce noi ne învârtim căutându-te,cu nouămilioane de ruşi dupănoi...

— N-a fost vina mea, a zis Gregor, ursuz. Toţi au fost pe urma mea.Nu măpot bate singur cu toatăArmata Roşie, nu?

— Asta te-ar fi aşteptat, a zis furios Bătrânul, dacăte lăsam acolo săputrezeşti.

Restul călătoriei am făcut-o fărăincidente. Micuţul ne-a informat că,dupăpărerea lui Heide, care ştia totdeauna ce era de ştiut şi foarte multeîn plus, urma săfim trimişi în curând la Varşovia.

— Sunt o sutăde mii de paraşutişti britanici, aşa a zis Heide... o sutăde mii de paraşutişti britanici şi tot oraşul e înţesat cu soldaţi polonezi...vom fi acolo de Anul Nou, aşa a zis Heide.

— Oh, da! a rânjit Porta. Credeam căplecăm toţi în Germania ca săfim acolo de Crăciun.

Ne-a trebuit mai bine de o orăca săajungem la o relativăsiguranţăînliniile noastre. Bătrânul s-a dus să-şi întocmeascăraportul, în timp ce noine-am prăbuşit pe saltele ca sătragem un pui de somn. Pânăla urmăn-am dormit nici un pic. Abia am închis ochii căa şi apărut Bătrânul şine-a scuturat săne trezim.

— Îmi parărău, băieţi. Încăn-au terminat cu noi. Şi-a desfăcutmâinile într-un gest de scuză. Geniştii vor încerca sărupăliniile inamice şinoi suntem trimişi să-i sprijinim.

Patul de campanie aproape s-a prăbuşit din cauza şocului. O clipăamfost toţi prea uluiţi ca săputem vorbi.

Bătrânul a zâmbit cu un aer obosit.— Îmi dau foarte bine seama cănu măbucur de mare popularitate în

acest moment, dar n-am ce face. A ridicat din umeri. La urma urmei, erăzboi.

— Pleacăde-aici! a zis Porta plin de sarcasm. Cine ţi-a spus asta?Gregor s-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat jalnic în jur, cu ochii

umflaţi de somn.— De ce săne trimităpe noi? a zis nemulţumit. De ce sătrimităpe

oricare dintre noi? De ce nu pot curăţa afurisitul de loc cu napalm?— Pentru căstăm prost cu muniţia, a zis Bătrânul, tăios. Îmi pară

rău, dar asta-i situaţia. Nu pot face nimic. N-are nici un sens săvăuitaţiaşa la mine, nu eu am pornit războiul ăsta nenorocit...

Supăraţi, am ieşit unul dupăaltul din tranşee şi ne-am încolonat înurma locotenentului Löwe. Duceam cu noi doar sacul necesar pentruasalt. Când lucrai cu pionierii, lucrai rapid: nu te încărcai cu echipamenteinutil. Se părea căîn aceastăîmprejurare urma sănu ni se dea nici măcarsprijinul de tancuri obişnuit. Războiul devenea într-adevăr cumplit.

I-am găsit pe pionieri, cinci companii constituite într-un batalion, gatade plecare şi înarmaţi cu grenade ofensive, grenade de mânăcu coadă,armament de infanterie şi câteva bombe cu napalm de provenienţărusească. O companie era înarmatăcu aruncătoare de flăcări. Aveau oreputaţie proastă, pionerii ăştia. I-am găsit ciudaţi, tăcuţi, necomunicativi,gata săcredem toate poveştile despre cruzimea lor gratuită, atât faţădeduşman cât şi faţăde ei înşişi. Ne-au ignorat total din momentul în caream sosit şi, când Porta a întrebat dacăare careva vreo ţigarăsă-i dea, unofiţer i-a întins un pachet fărăo vorbăşi fărămăcar săpriveascăîndirecţia lui.

— Ce-i cu el? a întrebat Gregor, nervos. S-a întors spre un caporal cufaţa asprăcare-şi curăţa dinţii cu unghia. Ce-i cu voi? V-aţi pierdutafurisita de limbă?

O întrebare destul de justificată, te-ai fi gândit, dar nu se ştie pentruce motiv caporalul s-a considerat jignit. În câteva secunde, au fost unul lagâtul celuilalt şi din clipa aceea n-a mai fost decât o chestiune de timppânăsăintervinăşi alţii. Micuţul era tocmai pe punctul de a-l sugruma peun soldat îngrozit când o voce furioasăne-a chemat la ordine, iar noine-am întors, cu părere de rău, săvedem cine ne strica distracţia.

Era vechiul nostru prieten, maiorul, care avusese incidentul cucolonelul Hinka. Stătea cu picioarele desfăcute, cu mâinile în şolduri,privindu-ne cu un ochi rece, gânditor, de parcăeram o adunăturădespecimene pentru laboratorul de cercetări. În spatele lui, cu faţa lipsitădeorice expresie, stătea locotenentul Löwe.

— Eu v-aşsfătui, a zis maiorul, sec, săvăpăstraţi toatăputerea ca săucideţi duşmanul mai degrabădecât pe voi înşivă. Văpot asigura căn-o să

fie o excursie şcolarăde duminică. Ochii i-au rătăcit peste noi şi bruscs-au oprit pe Porta. Prietenul meu caporalul vorbăreţ! a murmurat.Înainteazăun pas ca săte văd. Noi doi trebuie săne cunoaştem mai bine...

Porta a ieşit în faţă, cu un aer războinic. Maiorul s-a holbat o clipălajobenul galben pe care Porta ţinea să-l poarte oriunde mergeam. Îl avea dela începutul războiului şi ofiţerii înţelepţi se învăţaserăsă-l suporte.

— Ia-ţi oroarea aceea de pe cap! a izbucnit maiorul. Ce naiba crezisă-i aici? Bal mascat?

— Mătem cănu ştiu, domnule maior. Porta şi-a scos jobenul şi l-aţinut respectuos în faţa lui, ca un antreprenor de pompe funebre. N-amfost niciodatăla bal, sătrăiţi.

— Nu fi impertinent, caporal! De cât timp eşti în armată?— De mult timp, domnule maior. De mult prea mult timp.Maiorul s-a încruntat brusc.— Fii mai precis, caporal!— Da, sătrăiţi. Porta şi-a înţepenit picioarele şi a pocnit din călcâie.

Îmi daţi voie să-mi consult documentele militare?Maiorul a scos un sunet de nerăbdare din gât. L-am văzut pe

locotenentul Löwe transformând în grabăun zâmbet larg într-un căscatînăbuşit.

— Eşti cretin, caporale?— Da, sătrăiţi. Porta şi-a înclinat capul în semn de scuză. Am fost

examinat o datăde un psihiatru militar în Potsdam, sătrăiţi. Dupăpărerea sa autorizată, zicea căsunt debil mintal din naştere. Zicea că,dupăpărerea sa, sunt incurabil. Zicea căn-ar trebui săfiu lăsat liber cualţi oameni. Zicea că...

— Oh, pentru Dumnezeu, caporale, încetează!Maiorul a renunţat la lupta inegală. S-a întors pe călcâie şi s-a

îndepărtat ţanţoş, urmat de locotenentul Löwe care se lupta din nou cu uncăscat. Porta a zâmbit, gânditor. Şi-a pus la loc jobenul şi i-a făcut cuochiul lui Lenzing care îl urmărise oarecum admirativ, împotriva proprieivoinţe.

— Aşa trebuie procedat, a zis. Îi înnebuneşti de-a binelea dacăo ţiiaşa destul de mult timp...

A venit ordinul pentru acţiune şi pionerii şi-au strâns centurile şi s-aupregătit de plecare. Maiorul, ocupat cu trimiterea oamenilor la moarteaproape sigură, şedea în siguranţăîntr-un adăpost şi mesteca un trabucbaban. Artileria ruseascărăsuna puternic şi viguros în comparaţie curafalele slabe şi sporadice ale armelor noastre decalibrate.

Am urmărit cum prima dintre cele cinci companii a fost trimisăînluptăca săfie măcelărită. Era comandatăde un locotenent care avea ochiicenuşii, adânciţi în orbite, ai unui nonagenar, aşezaţi pe faţa netedăaunui tânăr.

I-am urmărit cum au ieşit din tranşee şi au alergat direct în guraarmelor inamice.

— Sinucidere prostească, a zis Barcelona, care stătea lângămine.— Crimăidioată, am zis, gândindu-măla maiorul din adăpost, care-şi

fuma trabucul baban.Au fost făcuţi bucăţele înainte săfi înaintat mai mult de douăsute de

metri. Doar un mic grup, condus de un sergent, a reuşit săajungălaobiectiv. Rece şi calm, cu o indiferenţăaparentăfaţăde grindina de foc dinjurul lor, şi-au aruncat grenadele în liniile inamice şi au fugit săseadăpostească.

Dupăce s-a aşezat praful, nu s-a mai văzut nici un semn de lasergent şi oamenii lui. Doar o fâşie latăde pământ pustiităşi ici-colo un

trup fărăcap, fărăbraţe şi picioare, o grămadăde metal răsucit, ogrămadăde carne carbonizată. Pentru maior n-a fost suficient. A chemat adoua companie, comandatăde locotenentul Kelz, şi a trimis-o pe urmeleprimei. Aceştia au urmat aceeaşi cale, alergând prin acelaşi fum şi aceleaşigloanţe, prin acelaşi infern, ca săfie ucişi de ruşi, călcând în picioaremădularele împrăştiate ale camarazilor lor morţi. Au supravieţuit doarcâţiva. Câţiva oameni risipiţi au realizat o pătrundere în liniile inamice şiau intrat în tranşee sălupte.

Maiorul şi-a mestecat trabucul pânăl-a făcut zdrenţe şi, cuprins denebunie, a chemat compania următoare. Ofiţerul comandant era tânăr,nou şi entuziast. Proaspăt ieşit din şcoala de la Gross Born, nerăbdător şipregătit sămoarăpentru o cauzăpierdută. Şi-a ridicat braţul deasupracapului şi a intrat galopând în arenă, urlând la oamenii lui să-l urmeze.Aceştia l-au urmat ca nişte animale bine dresate. Prima rafalăl-a lovit petânărul ofiţer în stomac. A doua i-a retezat picioarele de la glezne. Acontinuat săfugăîncăvreo câţiva metri pe cioturile însângerate,agitându-şi încăbraţele şi strigând ca să-şi încurajeze oamenii. Fărăîndoială, când a murit a avut vedenii cu Sfânta Cruce de Fier...

Atacul a fost respins. Au fost trimişi în luptăcei cu aruncătoarele deflăcări, dar, înainte săajungăla jumătatea drumului, dinspre liniile ruseştiau începui săse reverse valuri de fosfor în întâmpinarea lor. Se învârteaucu hainele în flăcări, se zvârcoleau pe pământ, ca şerpii, iar carnea lecădea de pe oase. Doar şase s-au întors din acest infern. Unul eralocotenentul care îi condusese.

— Îmi pare rău, domnule maior. Stătea abătut înaintea maiorului, cufaţa înnegrităde fum şi uniforma arsă, cu părul şi sprâncenele pârlite. Îmipare rău, dar nu e posibil sătrecem.

— Nu e posibil? Nu e posibil? Ce naiba vrei săspui, nu e posibil?Maiorul şi-a smuls rămăşiţele trabucului din gurăşi le-a strivit sub talpă.Pe Dumnezeii, vei fi împuşcat pentru asta! Laşitate în faţa inamicului! Eştio ruşine pentru Armata Germană!

— Îmi parărău, domnule maior. Noi am făcut maximum de efort.— Maximum de efort? Asta numeşti tu maximum de efort? Asta-i o

ruşine nemaipomenită!— În acest caz, permiteţi-mi...A răsunat o bubuiturăşi locotenentul s-a prăbuşit la picioarele

maiorului. Revolverul i-a căzut din mânăşi s-a rostogolit pe pământ.Maiorul a scos un zgomot de exasperare. S-a uitat sever la cei câţiva ofiţericare mai rămăseserăşi privirea i s-a oprit pe cel mai tânăr dintre ei.

— Dietel! Locotenent Dietel!— La ordin!— Du-te şi arată-le nenorociţilor ălora de ruşi căArmata Germană

mai este încăo forţăde care trebuie săţinăseama! Arată-mi, pentruDumnezeu, cămai am cel puţin un ofiţer pe care sămăpot bizui căducela bun sfârşit un ordin!

Dietel nu era din substanţa din care sunt făcuţi proştii cutezători. Eln-avea nici un chef să-şi sacrifice viaţa într-o misiune fărăsperanţă. Darordinul era ordin, chiar când era o trimitere la moarte sigurăşi nu avea oaltăsoluţie decât săasculte. S-a dus tăcut la uşă. Maiorul l-a bătutpărinteşte pe umăr cu o mânăbinevoitoare.

— Arată-le din ce suntem plămădiţi, băiatul meu! Nu trebuie sănetemem de lepădături!

Locotenentul Dietel şi oamenii lui au pornit în ultima lor călătorie,acoperiţi de focul mitralierei noastre. Înainte săfi parcurs măcar un sfertde drum, au dat de necaz. Imediat, maiorul l-a acuzat pe Dietel căe un

prost şi un laşcare va fi împuşcat pe loc dacăva îndrăzni săse întoarcăviu. S-a întors furios spre un alt ofiţer.

— E în regulă, Plean, totul depinde de tine! Du-te acolo, descurcălucrurile pe care le-au încurcat porcii ăia smiorcăiţi.

Locotenentul Plean a ezitat doar o secundă, apoi brusc s-a repezitînainte în haos, răcnindu-le oamenilor lui săse ţinăde el. L-am văzutînaintând prin fum şi flăcări. Proiectilele explodau la picioarele lui,gloanţele îi şuierau pe lângăcap, dar el era încăacolo, în mijloculînvălmăşelii, luptând ca un demon, strigând la o grămadăde cadavre săseridice şi săumble, trăgând dupăun sergent care a încercat săfugă,apropiindu-se din ce în ce mai mult de linia de front rusească.

Aruncătoarele de flăcări ale inamicului au fost distruse. L-am văzutpe locotenentul Dietel făcut fărâme. L-am văzut pe locotenentul Plein şi ungrup de soldaţi cum au ajuns la prima tranşee şi s-au angajat într-o luptăcorp-la-corp sălbatică. Siberienii erau ca roboţii, instruiţi săucidăsau săfie ucişi. Luptau cu o hotărâre rece, fărănici o emoţie, impasibili şiindiferenţi faţăde viaţăsau moarte. Plein şi soldaţii lui făceau ultimasforţare. Păreau beţi de bucuria ameţitoare a măcelului. Cadavrele auînceput săse strângăgrămadăunul peste altul, de germani şi ruşi laolaltă.Oameni cu gâtul tăiat, oameni cu burţile sfârtecate, oameni cu capulatârnând de umeri printr-un tendon.

Când s-a terminat măcelul şi micul grup a fost lichidat, siberieniişi-au şters calmi cuţitele de sânge şi şi-au reocupat poziţiile. Un singursupravieţuitor a revenit în liniile germane şi a căzut mort la picioarelemaiorului, chiar când şi-a deschis gura săraporteze.

— Tâmpiţi! a zbierat maiorul. Tâmpiţi şi laşi! Nimic altceva decâttâmpiţi incompetenţi şi laşi!

S-a năpustit la telefonul de campanie, unde l-am auzit zbierând şiplângându-se căbatalionul lui a fost format din tâmpiţi laşi şi căva aveanevoie de un sprijin de artilerie mult mai puternic decât primise pânăacum, dacăurma săîncerce sărealizeze o pătrundere. S-a tocmit ca obabădintr-o piaţăorientalăpentru numărul de mortiere de care va aveanevoie, înainte de a consimţi sălanseze un alt atac.

— Zece? Ai zis zece? Nu fi ridicol, omule! Asta numeşti sprijin? Nu l-arafecta nici pe un purice... Ridicăla douăzeci, aşa aşputea lua lucrurile înconsiderare... Am zis douăzeci şi-atunci aşputea lua lucrurile înconsiderare... Bine, e în regulă, cincisprezece atunci. Dacăasta-i tot ceputeţi face. Săzicem cincisprezece şi Dumnezeu săvăajute dacăne lăsaţibaltă!

A azvârlit cât colo receptorul şi a adunat ce mai rămăsese din batalionpentru atacul final. Prima grenadăa pornit şi obişnuitele fragmente deoameni şi armament au început săfie împroşcate în aer, în partea cealaltăa câmpului de luptă.

Maiorul număra cu un braţridicat. Când a ajuns la cincisprezece,şi-a lăsat brusc braţul în jos şi a ţâşnit în încăierare. A alunecat şi a căzut,s-a ridicat cu greu în picioare, a fluturat un braţdeasupra capului şi acontinuat săalerge, cu ceea ce mai rămăsese din pionieri în urma lui.

De data aceasta atacul a reuşit. Ruşii s-au retras sub presiuneaatacului. Au fost aruncate grenade de mânăîn tranşeele de comunicaţie şiîn adăposturi. Au fost vârâte explozive în gurile tunurilor. Puştile-mitrali-ere au lătrat, oamenii s-au decapitat unul pe altul cu târnăcoape şi lopeţişi s-au străpuns cu baioneta. Maiorul a fost găsit cu un trabuc proaspăt îngură, zăcând pe spate alături de un ofiţer rus. Amândoi erau morţi. Ei nuerau decât doi dintre cei o mie care muriserăîn ziua aceea.

Înainte săputem consolida poziţia greu câştigată, siberienii au lansat

un nou atac. Din senin, au năvălit puzderie asupra noastră. Oameni cuochi mici oblici, îndesaţi şi laţi în umeri, cu picioare scurte şi braţe lungi,strigând, cu voci răguşite, cuvinte de laudădespre Stalin. Ne-am luptat cuei în tranşee şi afarădin tranşee, alunecând şi călcând în sângele şi maţelemorţilor, dar siberienii erau încăpăţânaţi şi de neclintit şi încet, dar sigur,ne-au respins pe calea pe care venisem.

Peste tot în jurul meu oamenii se poticneau, cădeau şi plângeaufugind. S-a rostogolit spre mine o grenadăşi era cât pe-aci săcalc pe ea.Am sărit într-o parte ca un cal speriat, am înşfăcat-o şi am azvârlit-o înmijlocul unui grup de siberieni care veneau spre mine. Unda de şoc aexploziei m-a aruncat într-o parte şi am aterizat într-un crater, directdeasupra unui om proaspăt ucis, care zăcea chircit într-o băltoacădesânge, cu capul atârnând moale şi cu conţinutul burţii sfârtecate revărsatpeste picioarele mele. Am scos un ţipăt de groazăşi m-am târât afară. Amînceput săfug înnebunit de panică, dar se părea căsiberienii sunt pestetot în jurul nostru, trăgând din toate direcţiile deodatăşi nu vedeam nici ocale de-a scăpa. Şi-atunci, brusc, l-am zărit pe Porta retrăgându-se şitrăgând rafalădupărafalăde la şold. Am luat-o spre el, sărind în gropi deproiectil şi alunecând în băltoace de sânge şi ulei, în graba mea să-l ajung.M-am simţit mai liniştit în clipa în care am fost cu el. Porta era imun lagloanţe. Porta era indestructibil. Era imposibil să-ţi imaginezi un glonţinamic găsindu-şi ţinta în trupul acela tare şi uscăţiv. Atât timp cât eramadăpostit în spatele lui, eram în siguranţă.

Ne-am continuat fuga impetuoasă, retrăgându-ne Dumnezeu ştiaunde. La un moment dat l-am întâlnit pe pastorul Fischer, care rătăcea pecâmp, cu o gaurăîntr-o parte a pieptului prin care se vedea plămânul.Unul dintre camarazii săi WU-işti l-a târât peste sfărâmături, spre noi.

— Nu te nelinişti, bătrâne, o săte ducem înapoi cu bine. O săavemgrijăsăte vindeci. N-o săte lăsăm sămori...

Într-un fel oarecare, pentru acest om părea deosebit de important capastorul Fischer sănu moară. Poate, într-un fel, acesta devenise untalisman. Un simbol al speranţei. Dacăel putea supravieţui, atunci, cusiguranţă, puteau şi ceilalţi. Atâta timp cât Fischer trăia, însemna căDumnezeu nu-i abandonase întru totul.

A venit în fugăun brancardier, dar, când a văzut căFischer eraWU-ist, s-a întors şi s-a dus săcaute pe cineva mai demn de ajutorul lui.Morfinăera puţinăşi nu putea fi risipităpe oameni ca pastorul Fischer.

— Lăsaţi-măsămor, a zis bătrânul. Lăsaţi-măaici şi lăsaţi-măsămor. Eu nu sunt important.

Colegul pastorului i-a aşezat braţul dupăumăr şi a început să-ltârascăcu greu spre iluzoria siguranţăa unei gropi de proiectil.

— N-o sămori. N-o săte las sămori. O săte duc înapoi, o săte bag înspital. O săam grijăsă-ţi dea tratamentul cuvenit, dacăacesta va fiultimul lucru pe care îl voi mai face vreodată... Nu te mai tângui, bătrâne!Pentru Dumnezeu, nu te mai tângui! Eu fac tot ce-mi stăîn putinţă, ce potsăfac mai mult?

Au căzut împreunăîn groapa de proiectil. Pastorul Fischer stăteaîntins cu capul în poala camaradului său, iar sângele păta pământul.Undeva, în apropiere, a explodat un proiectil. În spatele lor, în pădure, omitralierăa început sătragă.

— Ei, cum te simţi, bătrâne? Spune-mi ceva. Spune-mi ceva! Spuneorice vrei, dar vorbeşte-mi, pentru numele lui Dumnezeu! Nu mălăsasingur aici!

Faţa pastorului era scofâlcităşi pământie. Buzele i se învineţeau. Amai explodat un proiectil, ceva mai aproape decât cel dinainte.

— Acum n-o sămai dureze mult, bătrâne. Te-a mai lăsat durerea?Poate căda. Poate îl mai lăsase durerea. Pastorul Fischer tăcea acum.

Ochii îi erau închişi şi gura îi atârna deschisă. Sângele părea cănu maicurge atât de repede cum cursese.

— De ce nu te rogi, bătrâne? De ce nu te rogi pentru noi, hăă? Nupoate fi dăunător...

Nu mai putea fi dăunător. Ar fi putut fi chiar folositor. Dar timpulpentru rugăciune venise şi trecuse. Pastorul Fischer murise în cele dinurmă.

„Arma politicăcea mai bunăeste arma teroarei. Cruzimea impunerespect. Oamenii n-au decât săne urascădacăvor. Noi nu le ceremdragoste; doar teamă...

Himmler. Discurs adresat ofiţerilor SS la Harkov, 19 aprilie 1943.

Nicolai Kaminsky fusese profesor la Briansk, în Ucraina. Mama sa erapoloneză, tatăl său german, iar el era un nazist de o loialitate înverşunată.În timpul iernii lui 1941/42 a pornit cu o mânăde fanatici ca şi el, sălupteîmpotriva partizanilor. Avea treizeci şi cinci de ani şi cruzimea lui deveniseproverbială. Era autodidact în arta uciderii lente şi cunoscut a fi inventat maimulte torturi decât inventaserăchinezii.

Himmler a auzit de el prin Obergruppenführer-ul Berger şi imediat i-atrezit interesul. A dispus săfie adus la Berlin, nutrind un respect crescândpentru capacitatea acestuia de a pricinui suferinţe semenilor săi. Începânddin momentul acela, ucrainenii au dobândit în ochii Reichsführer-ului unstatut aproape egal cu germanii.

Cariera lui Kaminsky a fost meteorică. În ciuda handicapului iniţial dea nu aparţine rasei superioare germane, a devenit totuşi SS Brigadenführerşi general de divizie în armata SS în mai puţin de trei luni. Puterile lui erauatât de mari, încât nici ofiţerii de cel mai înalt grad din armatănuîndrăzneau săvorbeascăpe faţăîmpotriva lui.

Spre sfârşitul lui 1942, generalului Kaminsky i-a venit ideea de a crea orepublicăgermanăîn provincia Lokot, care pe vremea aceea era plinădepartizani şi luptători de gherilă. Brigada lui era formatădin şase mii deoameni, cei mai mulţi dezertori din Armata Rusă. Era compusădin optbatalioane de infanterie, un batalion de tancuri, douăplutoane de artilerie,un pluton de cazaci şi o companie de pionieri. În mai puţin de doi ani,Kaminsky şi cei şase mii ai lui i-au uimit pe cei care-i criticau, curăţândprovincia Lokot de toţi cei care-i tulburau liniştea şi anexând-o Germaniei.

În primăvara lui 1943, Himmler a dispus transferarea brigăzii înregiunea Lemberg, din Polonia, unde Kaminsky s-a depăşit pe sine însuşi,răspândind moarte şi distrugând totul pe unde mergea. Numele lui a devenitsinonim cu ura şi teroarea; „dar noi nu le cerem dragoste; doar teamă..."

ÎN JOS PE COASTA MUNTELUI

— Sergent Beier! Sergent Beier!Jucam paşnic cărţi când am auzit strigătul. Poarta a ridicat o

sprinceanăspre Bătrânul, care-şi fuma calm pipa urât mirositoare şi îşistudia mâna.

— Mai iau una, a zis. Micuţul i-a dat o carte. Un zâmbet uşor desatisfacţie a luminat faţa Bătrânului. Nu pot pierde, a zis şi şi-a lăsat

mâna pe lada de muniţii care ne servea de masă.Micuţul s-a încruntat şi i-a aruncat a cincea carte.— Sergent Beier! Strigătul s-a auzit din nou. L-a văzut careva de-aici

pe sergentul Beier?Mi-am strâns cărţile şi m-am prefăcut căle arunc.— Cred căte strigăcineva, am zis. Am avut o vagăsperanţăcănu

mai puteam continua jocul. Primisem un as şi mi se urcase la cap.Pusesem la bătaie întreaga mea soldăpe anul următor, pe un decar, şim-am ales cu o mânăde gunoi. Un tip de la plutonul antitanc, am zis,întorcându-mi capul ca săvăd.

A observat cămăuit la el şi s-a apropiat imediat.— Sergent Beier? a zis. Ochii i-au poposit o clipăpe fiecare dintre noi,

apoi s-au oprit asupra Bătrânului. Tu eşti sergentul Beier? a întrebat. Tecaut de treizeci de minute. Unde naiba ai fost?

— Exact aici, tot timpul, a murmurat Bătrânul. Ce-i cu panica asta?— Trebuie să-ţi aduni plutonul şi săvii cu mine. Locotenent-colonelul

Schmeltz e deja pe drum cu grupul de asalt şi voi trebuie sămergeţi cu ei.Sunt în partea cealaltăa râului. O săvăarăt eu drumul.

— Du-te de-a dura şi lasă-ne în pace, a zis Porta, fărăsă-şi ia ochii dela cărţi. Avem lucruri mai bune de făcut... dă-mi una şi...

Plin de amabilitate, Micuţul a dat pe faţăun şase. Bătrânul s-a uitatcu regret la levata lui de cinci cărţi, indecis între chemarea datoriei şiispita unei mari sume de bani. Eu însumi eram în aceeaşi situaţie, dar încazul meu alegerea era oarecum mai uşor de făcut. Mi-am aruncat joscărţile, am înşfăcat puşca şi am sărit grabnic în picioare, răsturnând dinîntâmplare lada de muniţii. Micuţul s-a uitat la mine cu acreală.

— Unii dintre noi sunt foarte dornici săplece ca săfie ucişi, a zis.— Câtuşi de puţin, am răspuns. Mi-am îndesat şapca pe cap şi mi-am

strâns centura cu încăo gaură. Nu-mi place însăideea de a face unlocotenent-colonel săaştepte.

— Ţi-e prieten? a zis zeflemitor. Micuţul, care ştia foarte bine căşedeam acolo cu o mânăde gunoi şi mărugam săscap.

Wolf, vechiul amic al lui Porta, a apărut săne vadăcum plecăm.— Complimentele mele lui Scaraoţchi, a zis. Dupăcum se pare, o să

văîntâlniţi cu el înaintea mea...Am avut un sentiment neplăcut că, probabil, aşa va fi. Cu toatăgrija

mea exprimatăde a nu-l face pe locotenent-colonelul Schmeltz săneaştepte, era ceva deosebit în legăturăcu aceastămisiune ce-mi displăceaîn mod instinctiv.

Călăuza ne-a trecut în grabăpodul printr-un foc puternic de artilerie.În cealaltăparte a râului pământul se înălţa brusc şi nu dupămult timpne-am pomenit în şir indian, străduindu-ne săurcăm o pantăîngustăcepărea aproape verticală.

— Vorbea despre blestematul de Scaraoţchi, a bombănit Micuţul, întimp ce suflam, gâfâiam şi cădeam la tot pasul. În felul în care mergem, osă-l întâlnim mai degrabăpe afurisitul de Sfântul Petru.

Călăuza şi-a întors capul să-l privească.— S-ar putea săai dreptate, a zis. S-ar putea foarte bine săai

dreptate.Bătrânul s-a oprit o clipăsă-şi tragăsufletul.— Ce este asta de fapt? a întrebat.— Ce este? Călăuza s-a oprit de asemenea. Şi-a pus mâinile în şolduri

şi a zâmbit ironic. Bine căîntrebi! E o misiune nenorocităde sinucidere,asta este. Dacăvreţi să-mi ascultaţi sfatul, plecaţi naibii de-aici cât mairepede, înainte de-a veni ruşii şi a vătăia retragerea. A făcut semn cu

degetul mare înapoi spre pod. Cât timp crezi căo sămai stea acolo?Bătrânul s-a încruntat.— Tu ce ai de gând? a zis.— Eu? Omul a râs. Nici o grijă, o şterg înapoi dupăce văduc pe voi

acolo! Nu stau săvăd baia de sânge!Am ajuns în cele din urmăîn vârf şi ne-am prezentat la locotenent-co-

lonelul care arăta ca rămas de la potop. Mâinile pline de vene îi tremurau,ochii îi erau trişti şi cu pungi. Fărăîndoială, războiul nu era ceea ce fuseseîn tinereţea lui.

Căpitanul regimentului pe care îl schimbam a predat coloneluluipoziţia, plin de recunoştinţă.

— Poteca asta de-aici, a zis, arătând cu mâna spre panta pe caretocmai ne trudisem, e singurul drum pe care ruşii îl pot folosi pentru aîntreprinde un atac. Nu existăo altăcale în sus sau în jos. Dupăcumputeţi vedea, poate fi uşor apăratăcu douămitraliere. De obicei, noapteanu avem probleme, e riscant, dar în timpul zilei... S-a oprit şi a ridicat dinumeri. Ei bine, oricum, veţi reuşi s-o mai menţineţi câteva ore. Asta-i tot cetrebuie. Doar câteva ore, aşa a zis generalul... Rezistaţi pânăveţi vedeasemnalul de retragere şi atunci fugiţi cât văţin picioarele. Vom trage treirachete. Trei rachete verzi. În clipa în care le vedeţi, daţi ordinul deretragere şi văîntoarceţi la pod în pas alergător, înainte de a fi aruncat înaer. Peste râu nu existăaltătrecere, aşa cănu riscaţi săvătăiaţi singuriretragerea.

Ne-am ocupat poziţiile aşa cum ni s-a indicat de către călăuză. Sus pestânci, unde ne găseam acum, fireşte, erau făcute parapete şi fante deobservare. Căpitanul şi oamenii lui au plecat. Peste tot în jurul nostru segăseau lăzi cu muniţii, coşuri cu grenade pentru mortiere, grămezi de mineşi grenade de mână.

Micuţul ţopăia printre ele ca un copil emoţionat, servindu-ne dinfiecare cu câte una.

— Deci aici le ascundeau! A luat câteva grenade şi a început săfacăjonglerii cu ele. N-am mai văzut aşa ceva din 1937!

— Dumnezeu ştie ce-i cu toate astea aici, a zis Barcelona, care eratăcut şi supărat de când sosisem. O săavem toate şansele săle folosim. Afăcut un semn cu mâna în josul coastei. Nu suntem decât nişte cloşticocoţate aici pe grămada asta nenorocităde pietre. Şi un orb cu puşcoacene-ar putea nimeri.

— De ce naiba nu-i acorzi o şansăfundului ăla al tău şi nu încetezi cuafurisita asta de văicăreală? a zis Porta. Cel puţin am scăpat de blestema-tele alea de tranşee.

— Prefer săstau într-o tranşee decât cocoţat aici pentru tragere deinstrucţie, a replicat Barcelona.

Porta l-a ignorat. S-a aşezat confortabil într-un cerc de stânci, şi-ascos covoraşul de postav verde şi l-a întins pe pământ.

— Are careva chef de joc? a zis.I s-au alăturat Legionarul şi Bătrânul. Eu am luat o talangăcare

zăcea pe jos şi am scuturat-o cu titlu de experienţă. Zgomotul pe care l-afăcut i-a expediat pe toţi să-şi caute adăpost, cu mâinile puse pe urechi.Trebuie sărecunosc, eu însumi am fost puţin deconcertat.

— Mai făasta o dată, a zis Barcelona cu vocea întretăiată, cândultimele ecouri ale dangătului s-au stins în munţi, şi-o săte trezeşti cucizma mea drept în afurisitul ăla de fund al tău!

Am pus talanga cu grijăpe un petic de iarbă.— De unde săştiu căo săfacăun zgomot atât de afurisit? am zis.

Doar nu sunt o vacăpierdută, nu?

Am stat şi m-am gândit în timp ce ceilalţi şi-au reluat jocul de cărţiîntrerupt. Din când în când, colonelul venea săne vadă. În ciuda anilor pecare îi avea în urma lui, acum era trimis prima oarăpe linia frontului şi sevedea limpede căera mort de frică.

Micuţul încăîşi mai târa dupăel sclavul, pe fostul gestapovist AdamLutz. Acum, omul nu mai era decât o umbrăpalidăa grăsanului de altă-dată, dar, printr-o minune oarecare, supravieţuise fărămăcar o zgârietură.

— Cred căasta o săfie marea ta şansă, l-a informat cu blândeţeMicuţul. Când o săsune retragerea şi noi vom începe săplecăm, o săte lasaici săacoperi cu foc trecerea şi săîmpuşti cât mai mulţi ruşi. Ai înţeles?Rămâi şi tragi ca nebunul pânătermini muniţia. O să-ţi dea o medaliepentru asta.

Lutz şi-a lins nervos buzele. Porta i-a zâmbit răutăcios.— Nu-ţi făgriji, amice. O săintri în analele istoriei. O săfaci faimos

acest regiment. Va veni o vreme când toţi vor citi despre tine în cărţile cupoze. „... fostul gestapovist Lutz, care s-a aruncat neînfricat în mijloculhoardei năvălitoare. Deşi piciorul stâng i-a fost retezat de un proiectilrusesc, el l-a luat şi l-a învârtit în jurul capului ca pe o măciucă... A reuşitsăucidăşase sute de soldaţi siberieni înainte de a primi lovitura mortală,dar vârându-şi capul sub braţ, a continuat sălupte vitejeşte cât timp i-amai bătut inima..." Isuse Dumnezeule, a zis Porta, ştergându-şi lacrimile,nu este înduioşător? Săte gândeşti căpatria mai poate încăproduceasemenea eroi!

— Apropo de eroi, a zis Gregor, măîntreb ce s-o fi întâmplat cubătrânul Weltheim?

— Weltheim?Ne-am uitat el, nedumeriţi. Cine era Weltheim?— Numele îmi sunăparcăpuţin cunoscut, a recunoscut Legionarul.Nu ne-am dat seama despre cine vorbea pânănu ne-a ajutat Gregor

săne amintim: Walter, baron von Weltheim, comandantul nostru dedivizie, care ne inspectase pentru scurt timp în noroiul şi mlaştinile de laMatoryta şi dupăaceea plecase cu pianul de concert şi douăcamioaneîncărcate de efecte personale, iar de atunci nu-l mai văzusem şi nu maiauzisem de el. Legionarul a ridicat din umeri.

— O fi sănătos şi teafăr în vreun adăpost blindat cu aur, fărăîndoială.Bând gin şi gândindu-se cum ar putea da ordinul pentru încăo retragerestrategică, reuşind totuşi săo facăsăsune ca o victorie.

— L-a şi dat, probabil, a zis Barcelona, posomorât. Probabil toatăblestemata de armatăs-a retras pânăacum. Noi suntem bieţii fraieri lăsaţiîn urmăca un gest de adio. Plasaţi aici, pe o grămadăde stânci nenorocitela dracu-n praznic, aşteptând săfim măcelăriţi.

— Toţi plângăcioşii ca tine, a zis Micuţul, merităal naibii săfiemăcelăriţi. De ce nu rămâi în urmăcu Lutz săcâştigi o medalie?

Colonelul umbla neliniştit încoace şi încolo, aşteptând semnalul celortrei grenade verzi care nu venea, dar puţin timp dupămiezul nopţii orizon-tul a izbucnit brusc în flăcări şi pământul stâncos a huruit şi s-a cutremu-rat sub picioarele noastre, când ruşii au deschis focul cu artileria grea.

— Ce naiba se întâmplă? a strigat Schmeltz, înşfăcându-şi binoclul.Cine naiba trage în cine?

— Ruşii, domnule. Calm şi sigur ca totdeauna, Barcelona şi-a luatlocul lângăcolonel. Se pregătesc de atac în timp ce trupele se retrag. Ar finebuni săn-o facă. E marea lor şansă.

A privit calm la orizontul plin de fum, apoi şi-a lăsat binoclul în jos.— Ce ne facem? a zis. Trebuia sătragărachetele. Noi urma săstăm

aici pânăvedeam rachetele... Şi-a trecut o mânăpeste frunte. Ce sugerezi

săfacem, sergent? Probabil, tu ai mai multă... hm... experienţădecât minecu asemenea... hm... teren. Eşti pe-aici de mai mult timp. Spune-mi cecrezi căar trebui săfacem?

— Săle lăsăm naibii de rachete şi săplecăm de-aici, a bombănitPorta.

Bătrânul a ridicat o sprânceanăprevenitoare. S-a întors spre colone-lul care tremura.

— Cred că, probabil, ar trebui săcoborâm şi săvedem ce se întâmplă,domnule colonel. Săvedem dacăpodul mai e acolo. Nu cred căfacem unlucru bun rămânând aici şi, într-adevăr, nu...

Bubuitul unei explozii a sfâşiat brusc întunericul, întrerupând propo-ziţia Bătrânului. Toţi am fugit la parapet săne uităm. Pe toatălungimeaorizontului se ridicau spre cer gheizere de flăcări.

M-am uitat la faţa colonelului. Era cenuşie şi solzoasă, iar buza de josîi tremura.

— Cred căasta e, a zis Bătrânul. Cred căam amânat lucrurile preamult, domnule colonel.

— Prostii! Colonelul s-a îndreptat. Prostii, sergent! N-ar arunca podulîn aer fărăsădea mai întâi un semnal. A gesticulat nervos cu o mânăalbăca hârtia. Ia aceşti trei oameni şi coboarăacolo săvezi ce s-a întâmplat.Eu te voi urma cu restul companiei.

— Foarte bine, domnule colonel. Bătrânul s-a întors spre noi. Sven,Micuţul, Porta... Şi-a pus puşca în bandulierăşi a făcut semn din cap îndirecţia râului. Haideţi.

— Iarăşi noi? am zis.— Fir-ar a naibii, a bombănit Porta.Bătrânul s-a întors spre el, furios.— Vrei să-ţi închizi afurisita aia de gurăşi săfaci ce ţi se spune?Porta şi-a trântit protestatar jobenul galben pe cap şi a pornit în urma

Bătrânului, folosindu-şi arma ca baston. Micuţul a alunecat şi a căzut pepanta abruptăde stânci, iar mitraliera i-a luat-o înainte; zăngănind şifăcând un zgomot ca o bubuiturăde tunet. Înjurăturile Micuţului auurmat-o îndeaproape.

— Pentru Dumnezeu! a zis Bătrânul, furios.Barcelona s-a aplecat peste parapet şi a strigat la noi.— De ce nu luaţi un megafon ca săle spuneţi căveniţi?Restul companiei ne-a prins din urmădestul de curând. Se părea că

hotărâserăsinguri căaşteptaserădestul de mult timp şi în consecinţăşi-au pus armele pe umăr şi-au pornit, lăsându-l pe colonel să-i urmezesau nu, dupăcum îi era voia. Era evident căomul era absolut nepotrivitpentru a comanda.

— Minte de caprăbătrână, a bombănit Porta. Ar fi trebuit pus lasaramurăde mulţi ani.

Noaptea era caldăşi apăsătoare şi am transpirat coborând pe aceeaşipotecăîngustă, pe care urcasem doar cu câteva ore mai devreme. Era plinde ţânţari, care se ridicau din mlaştinile de jos. Simţeam mirosul familiar,ud şi greu emanat de mâl şi ştiam căundeva, acolo jos, se găsea, inamicul.

Departe, înaintea noastră, Micuţul a tras pe neaşteptate douăfocuride avertizare şi am presupus că-i simţise pe ruşi. Colonelul a strigat unordin vag şi isteric, dar oamenii urmaserădeja ceea ce devenise instinct şisăreau la o parte din potecă, ocupându-şi poziţiile, instalând mitralierele şimortierele.

L-am văzut pe Lutz ghemuit dupăun bloc de stâncă. Tremura atât detare, încât îi auzeam dinţii clănţănind.

— Uită-te la el, a zis batjocoritor Barcelona, care îşi recâştigase

obişnuita-i bunădispoziţie acum, când sosise timpul de acţiune. E ca obudincăde orez nenorocită!

Gregor s-a târât pânăla el şi i-a vârât ameninţător revolverul încoaste.

— Ţine minte, a zis. O singurămişcare greşităşi ajungi în cer,amice... aici nu dăm prea mult pe Gestapovişti.

Din josul potecii a răsunat o serie de împuşcături, apoi brusc aapărut Bătrânul. S-a uitat în jur dupăcolonel şi, dupăce l-a descoperitîntr-un şanţ, s-a dus calm să-i raporteze.

— Ruşi peste tot, domnule colonel. Nu avem nici o şansăsătrecemprintre ei. Am reuşit sălichidăm o grupă, dar întreaga zonăe împânzitădeei... Cred călucrul cel mai bun pe care-l putem face e săstăm liniştiţi şi săaşteptăm, ca săvedem ce au de gând.

Înainte săpoatărăspunde colonelul, cerul de deasupra noastrăa fostbrusc inundat de o luminăputernică. Plin de bucurie, colonelul a sărit înpicioare.

— Semnalul...— Nu, domnule colonel, Bătrânul l-a împiedicat săse ridice,

apăsându-l în jos tocmai la timp pentru a evita o altărachetăcare aexplodat deasupra noastră. E inamicul, încearcăsăne localizeze.

N-a mişcat nimeni. Am rămas unde eram, ascunşi printre stânci, întimp ce rachetele zburau pe deasupra noastrăparcăde-o veşnicie. Gregorîşi ţinea revolverul înfipt în coastele lui Lutz. Bătrânul se ţinea respectuosde colonel, în siguranţa oferităde şanţ. Cea mai micămişcare ne-ar fiputut trăda prezenţa.

Ultima rachetăs-a înălţat în întuneric, a descris un arc deasupranoastră, inundându-ne cu lumină, apoi încet, foarte încet, a căzut dincolode râu şi s-a stins.

— Gata. Bătrânul l-a ajutat pe colonel săiasădin şanţ, apoi a începutsă-şi umple pipa cu tutun. Cred căar trebui săne pregătim pentruacţiune, domnule colonel...

Cei mai mulţi dintre noi erau deja ocupaţi. Heide şi Legionarulpuneau mine T de-a lungul potecii înguste. Porta pregătea cocteiluriMolotov. Gregor şi Barcelona camuflau mortierul sub ramuri de copaci. Afost aşezat la distanţăde drum şi îndreptat în direcţia din care trebuia săvinăruşii. Micuţul şedea pe o stâncă, fixând fericit grenade pe calupuri dedinamită. Ca arme, acestea erau foarte periculoase pentru cine le mânuia,dar făceau un zgomot grozav, ceea ce pentru Micuţul era suficient. Nupărea deloc îngrijorat de perspectiva de a rămâne fărăcap său de a-i fismulse braţele din încheieturi. Nimeni nu vroia săse apropie de el.

Colonelul trecea agitat de la un grup la altul, dând o serie de ordine,contradictorii, toate fiind discret contramandate sau corectate de Bătrânul,care venea dupăel. Când a ajuns la Micuţul, care stătea cocoţat pe stâncă,jucându-se cu lada cu grenade, s-a întors îngrozit spre Bătrânul.

— Sergent, caporalul ăsta ştie ce face? E debil mintal? Îşi dăseama căpoate sări în aer?

— Nici o teamă, domnule colonel. Nervos, Bătrânul l-a îndepărtat pecolonel de Micuţul şi de jucăriile lui mortale. Asta-i distracţia lui.

— Distracţie? a zis colonelul. Tipul e cretin?Bătrânul a fost scutit de efortul de a răspunde. De undeva de jos, o

mitralierăa deschis focul şi auzeam cum cad în josul coastei bucăţi destâncăsfărâmată.

— Asta e, a zis Bătrânul, calm. Au pornit.Heide a apărut brusc, târându-se pe pantăîn sus. Şi-a dus un deget

la buze şi a arătat tăcut în josul potecii, spre câteva tufişuri. Am privit toţi

într-acolo prin semiîntuneric. Bătrânul a ridicat din sprâncene.— Ce este? La ce trebuie săne uităm? Doar câteva tufişuri

nenorocite...— Tufişuri nenorocite care nu erau acolo acum o jumătate de oră, a

zis Heide.Bătrânul a privit din nou.— Eşti sigur?— Al naibii de sigur. În partea aceea nu erau decât stânci.Colonelul a pocnit din limbănerăbdător.— Fleacuri! a zis. Ce-i cu oamenii tăi, sergent? Toţi sunt sub limita

normală?Bătrânul s-a încruntat.— Sergentul Heide este unul dintre cei mai buni soldaţi din întregul

regiment, domnule colonel.Era întrutotul adevărat. Era el, poate, un netrebnic şi un ticălos şi pe

deasupra nazist, dar, orice s-ar spune, nu se putea nega căera un soldatdestoinic. (În ciuda încrederii sale fanatice în partid, el urma săsfârşească,dupădouăzeci de ani de la terminarea războiului, ca locotenent-colonel înArmata Rusă.) Nu e rău pentru un copil din mahalalele Berlinului.

Colonelul a privit cu aroganţăla Heide.— Încerci săne spui căo întreagăplantaţie de arbori a răsărit pe

neaşteptate, din senin?— Tufişuri, domnule colonel, a zis Heide. Sunt tufişuri.— Tufişuri sau copaci, sergent! Ce importanţăare? Ai auzit vreodată

de un tufişcare creşte cu viteza de doi metri pe oră?— Nu, domnule colonel, n-am auzit, a zis Heide. Aşfi mult mai fericit

dacăaşfi auzit.Brusc, Bătrânul a inspirat profund. Toate privirile s-au concentrat

asupra tufişurilor de jos. În timp ce priveam, douăau ieşit din rădăcinişi-au început săumble. Au înaintat târâşcâţiva metri, apoi s-au oprit. Oaltăpereche le-a urmat, apoi o alta şi o alta. Lutz a scos un ţipăt despaimăşi Gregor i-a acoperit gura cu mâna. Micuţul a luat una din armeleconfecţionate de el. Colonelul a rămas cu gura căscată.

— Când dau semnalul..., a zis Bătrânul.A ridicat o mână. Toţi l-am urmărit ca ereţii. Braţul a căzut şi o sută

treizeci şi şase de grenade de mânăau fost azvârlite cu putere. Tufişurileumblătoare au început săţipe de durere. Printre stânci s-au văzut fugindsiluete întunecate. Zgomotul exploziilor s-a stins şi praful s-a aşezat pesteun haos de carne sfâşiatăşi membre retezate. Legionarul s-a dus săexamineze rămăşiţele.

— Mongoli, a zis, când s-a întors. Ticăloşi urâţi la chip. Oricum, separe căi-am băgat în sperieţi.

— Nu te nelinişti, o sărevină, a zis Bătrânul, încruntat.Ne-am aşezat iarăşi jos, aşteptând nervoşi următoarea încercare.

Colonelul părea incapabil săstea locului, umbla încoace şi încolo,rozându-şi unghiile. Porta încerca săjoace zaruri pe întuneric, mânadreaptăîmpotriva stângii, iar Barcelona s-a adâncit în obişnuita-i stare deindispoziţie.

— O marcăpe zi, zicea. O marcăpe a nenorocităde zi. Intri în armatăca săţi se zboare creierii şi asta-i tot ce primeşti... şi mai am încădouăzecide ani de făcut. Isuse Dumnezeule Atotputernic, cred căam fost nebun.Cred cămi-am ieşit din minţi. Cred că...

A încetat brusc când Micuţul s-a repezit la mitralierăşi a început sătragănebuneşte în întuneric. Bătrânul a lansat o rachetă. La luminăamvăzut ce auziserăurechile fine ale Micuţului. Ghemotoace de iarbăurcau

încet pe coasta dealului...Erau doar la vreo treizeci de paşi depărtare şi, când Micuţul a deschis

focul cu mitraliera, au renunţat la încercarea de camuflaj şi au urcat pepotecă, în fugă, spre noi. Erau mongoli. Le-am putut vedea ochii oblici şipomeţii proeminenţi. Soldaţi ciudaţi ai Armatei Ruse, care de-abia puteaurosti un cuvânt rusesc.

— Trageţi cum puteţi! a strigat Bătrânul.Colonelul debita în gura mare obişnuitele-i inepţii, care, din fericire,

erau înăbuşite de zgomotul armelor. Sergentul Koblin şi caporalul Lutz,fărămănuşi de oţel, băgau grenadădupăgrenadăîn mortier, fărăsăparăcă-şi dau seama căau arsuri şi băşici pe mâini. Heide înşfăcase unaruncător de flăcări şi trăgea rafale scurte şi precise în mijlocul mongolilorcare înaintau. Iarba era arsăşi poteca plinăde sânge, dar de îndatăcecădea un om, un altul sărea să-i ia locul.

În spatele mongolilor a apărut o linie de infanterişti ruşi pe care îivânam ca pe muşte. Nimic nu este mai ucigător decât săataci pe o pantăliberă. Nu aveau nici o formăde acoperire, nici un fel de protecţie şi totuşicontinuau săvină, val dupăval, spre măcel. M-am întrebat de ce inamiculse străduia atât de mult săne elimine, o companie singură, abandonatăşiuitatăîn fuga generalăa Armatei Germane.

— Trageţi în jos! a strigat Bătrânul. Reper trei sute.A fost un masacru. În asemenea condiţii nici nu putea fi altfel. Nici

măcar importanţa numericăn-a putut compensa poziţia noastrăsuperioară, în partea de sus a potecii înguste. Când pericolul a fostaproape, pur şi simplu am activat minele care fuseserăplantate cu grijă,de Heide şi de Legionar. Explozia care a urmat ne-a făcut săne clătinămpe picioare. Au apărut crăpături mari în potecăşi o alunecare de stânci şipietrişa antrenat pe coastăîn jos jumătate din forţele inamice. Cealaltăjumătate fie a fugit, fie a fost lăsatăîn urmăsămoară. Ne-am năpustitdupăei pe coastăîn jos, cu Micuţul în frunte, trăgând în tot ce mişca şistrigând ca nebunii.

Un ofiţer inamic, cu steaua roşie strălucind pe căciulă, a ieşit bruscde dupănişte stânci şi şi-a ridicat mâinile deasupra capului. În fiecaremânăavea câte o minăS, dar înainte de a le putea arunca s-a auzit obubuiturăşi faţa i s-a făcut fărâme ca o sticlăspartă. Porta a râs sardonicşi şi-a lăsat arma în jos. Aşa cum era, fărăochi şi faţă, ofiţerul a maiîncercat săse târascăspre noi. Micuţul a scos un strigăt triumfător şi şi-aînfipt baioneta în el, ţintuindu-l la pământ. Se părea cătoatălumeaînnebunise. Ucideam din sminteală, ucideam din plăcerea de a ucide,înotând ca animalele într-o baie de sânge.

Încet, pe coasta dealului s-a lăsat liniştea. Duşmanul plecase şi numai era nimic de ucis. Urma doar săscăpăm de morţi şi de răniţi. Amauzit gemetele muribunzilor când ne-am întors pe platoul stâncos, iarHeide a luat o canistrăde benzină, i-a desfăcut capacul şi a aruncat-o înjosul pantei spre ei.

— Ce faci? a ţipat colonelul, care pânăatunci nu participase la niciuna din activităţile nopţii. Ce naiba faci? Vrei săaprinzi un rug funerar?

Heide a înclinat din cap.— Părea calea cea mai simplă, domnule colonel.— Calea cea mai simplă? Cum adicăcea mai simplăcale?— Săcurăţăm locul, domnule.— Săcurăţăm locul? Colonelul aproape îşi ieşise din minţi de

indignare. Sunt oameni răniţi acolo, sergent.Aproape imperceptibil, Heide a ridicat din umeri.— Îi aud, a zis.

— Îţi interzic săucizi vreunul din oamenii aceia! a izbucnit colonelul.Pentru Dumnezeu, dacătrebuie săpurtăm un război, săîncercăm măcarsă-l purtăm cum se cuvine!

— Cum doriţi, domnule colonel, a zis Heide, cu o indiferenţăarogantă.A fost, de asemenea, bine căofiţerul nu i-a văzut pe Micuţul şi pe

Porta furişându-se în întuneric, cu cleştele într-o mânăşi cu sacul dinpiele de căprioarăîn cealaltă, ca săia plombele şi dinţii de aur. Bătrânulîncercase de multe ori în trecut săpunăcapăt josnicelor lor incursiunidupăterminarea luptelor. Acum a ridicat doar din umeri şi i-a lăsat săplece.

— O săvinăo vreme, a zis, când lăcomia lor o să-i coste scump.Nu de data asta, oricum. S-au întors cu o micăminăde aur,

plângându-se cu amărăciune cătotdeauna duşmanii au gurile cele maivaloroase, şi nu germanii.

— Cu o marcăpe zi, a zis Barcelona, acru, nu e deloc surprinzător,nu?

Colonelul a venit iar agitat. Încerca săorganizeze un grup pentruînmormântare. Ne-am uitat la el cu indiferenţă. Era posibil ca un nou atacsăînceapăîn orice clipă. Oare, într-adevăr, aştepta de la noi săcoborâmpe coasta dealului şi săîncepem săsăpăm gropi în stâncă?

— Sergent, ce se întâmplăcu oamenii tăi? Colonelul s-a întors furiosspre Bătrânul. Toţi au venit dintr-o casăde nebuni? N-ai nici o putereasupra lor? N-ai nici...

Micuţul a ridicat o mânăşi a cerut linişte. Colonelul l-a săgetat cuprivirea. Cum era posibil ca acest cretin de caporal săîndrăzneascăsăîntrerupăun locotenent-colonel în mijlocul unei propoziţii?

— Sergent, a zis pe un ton ameninţător, dacănu se terminăcuaceastăimpertinenţă, voi fi obligat să...

— Nu puteţi sătăceţi? a zis Micuţul. Aud tancuri.— Tancuri? a ţipat colonelul. S-a repezit la parapet şi s-a aplecat

peste el. Ai zis tancuri?Am ascultat cu toţii. Ca de obicei, Micuţul a avut dreptate. N-a trecut

mult timp înainte ca şi noi săauzim scrâşnetul şenilelor şi săsimţimcoasta tremurând uşor la apropierea lor. Colonelul şi-a apăsat dosulpalmei pe gură.

— Suntem pierduţi, a zis. Dacătrimit tancuri împotriva noastră,suntem pierduţi.

— Probabil, eram oricum, a zis Barcelona, prozaic. Cu tancuri saufărătancuri, n-aveam prea mari şanse. Şi-a vârât pipa în gurăşi-a supt ovreme din ea. Al naibii săfiu dacăînţeleg de ce-şi fac atâta bătaie de capcu noi. Ce-or fi vrând cu nenorocita asta de stâncă?

— Nu ţi-a trecut prin minte, a zis Legionarul, calm, căvor neapărat săne distrugă, deoarece cred căsuntem SS-işti? În care caz — şi-a trecut undeget de-a curmezişul gâtului — Dumnezeu săne ajute.

A urmat o pauză.— De ce? a zis Lenzing.Toţi ne-am întors să-l privim.— De ce? a zis Gregor, de parcănu-i venea să-şi creadăurechilor.— De ce săne ajute Dumnezeu? a întrebat Lenzing.Legionarul i-a pus un braţpărintesc dupăumeri.— Pentru că, copile dragă, dacăvom cădea în mâinile lor, ne vor ucide

lent şi chinuitor, de aceea. În mod sigur nu vor lua prizonieri. Nici măcarnu vor fi suficient de îndurători săne tragăun glonţîn ceafă. O săte legeşi-o săte tortureze pânăajungi în pragul morţii şi aşa o săte ţinăcât au eichef...

Colonelul s-a întors de la parapet.— Ce naiba trebuie săfacem? a întrebat, puţin iritat.Bătrânul îşi mesteca gânditor coada pipei.— Nu putem săne luptăm cu ei, a zis. O mânăde oameni nu se pot

măsura cu o armatăde tancuri, asta-i sigur. Şi, categoric, sfatul meu estesănu ne predăm, decât dacăvreţi săfim sugrumaţi şi lăsaţi săputrezim.Colonelul a înghiţit, tulburat, iar Bătrânul şi-a scos pipa din gurăşi s-auitat încruntat la ea. Încercaţi şi-o săvedeţi dacănu măcredeţi, domnulecolonel. Ticăloşii ăia mărunţi cu ochii oblici nu sunt ca oamenii obişnuiţi.Ei nu te omoarăpur şi simplu, ci te sfârtecăbucatăcu bucată, râzând întimpul acesta. Am văzut câteva rezultate ale muncii lor. Nu e o priveliştefoarte plăcută.

— Atunci care ţi-ar fi sfatul? a zis colonelul. Sinucidere în masă?— Sfatul meu este săne retragem, ăzis Bătrânul. Rămânem şi

luptăm pânăni se terminămuniţia, apoi ne retragem.— Şi pe ce drum sugerezi săo luăm? a întrebat colonelul plin de

sarcasm. Direct pe coastăîn jos, în braţele ruşilor?— Măgândeam, a murmurat Bătrânul, săgăsim o altăcale...— Nu existăo altăcale! Ştii la fel de bine ca mine. Dacăar fi existat

un alt drum, l-am fi urmat, fărăîndoială, de mult. Încearcăsăvorbeşti cujudecată, sergent! E clar cănu putem coborî pe unde am urcat şi, întrucâteste singurărută, mi se pare de-a dreptul absurd săvorbim de retragere.

— Scuzaţi-mă, domnule colonel, dar mai existăuna.Bătrânul a arătat cu coada pipei spre partea opusăa parapetului,

dincolo de poteca pe care venisem şi pe care acum înaintau tancurileruseşti. Colonelul a rămas cu gura căscată.

— Dar asta-i nebunie! Nebunie curată. E un povârnişaproapevertical! Am putea foarte bine încerca săzburăm în lunăşi săterminăm!

— Da, fireşte, dacăd-voastrăcredeţi aşa, domnule colonel...— Eh, Bătrânule!Micuţul a apărut brusc, clătinându-se printre stânci. Ţinea strâns o

sticlăla piept şi era nesigur pe picioare. S-a prăbuşit plin de afecţiune, cuun braţdupăumerii Bătrânului şi a rămas atârnat aşa, clătinându-se,sughiţând şi încercând săvâre sticlăîn gura Bătrânului. Colonelul l-aprivit cu groazăşi dispreţ.

— Sergent Beier, omul acesta e beat?— Cred căda, domnule colonel.Colonelul s-a aplecat înainte pentru a se convinge. Izbit de duhoarea

de alcool a unei râgâieli, a făcut un pas grăbit înapoi.— E dezgustător, sergent Beier! E o ruşine! Oamenii tăi sunt ca porcii!

Mai rău ca porcii! Sunt inferiori animalelor! Nu sunt demni săfie înArmata Germană!

— O marcăpe zi, a zis Micuţul, amintindu-şi brusc de Barcelona şi depăsul lui. O nenorocităde marcăpe zi. A dus sticla la gurăşi a băutserios. Nu merită, a zis. Nimeni nu şi-ar putea permite dinţi de aur cu omarcăpe zi.

Colonelul a scos un zgomot de nemulţumire înăbuşită.— Îi voi face raport acestui om, a zis. Dacăvom scăpa vreodatăvii din

aceastăîncurcătură, îmi voi face din asta o datorie.S-a întors brusc pe călcâie şi s-a dus spre marginea îndepărtatăa

parapetului, ca săstudieze povârnişul vertical care urma săfie caleanoastrăde scăpare. Kuls, unul dintre brancardieri, s-a apropiat nervos deBătrânul.

— Eşti nebun, a zis cu o voce răguşită. Eşti smintit de-a binelea. N-osăajungem niciodatăîntregi jos pe coasta aceea. Dacăar fi dupămine, eu

aşridica steagul alb chiar acum, înainte săajungăla noi...— Din fericire, a zis Bătrânul, furios, nu prea poţi face ce vrei tu.— O săregreţi asta, a zis Kuls.— O s-o regreţi şi tu, a replicat Bătrânul, dacăo săîncerci să

negociezi cu adunătura aceea de nebuni stăpâniţi de mania uciderii. Nu fiatât de prost, omule! O săte sfârtece în bucăţi într-o clipă.

S-a dus la colonel şi s-a oprit grav lângăel.— Ei, domnule colonel? Pot săvăîntreb ce hotărâre aţi luat?Colonelul a ridicat din umeri. El ştia, cum ştiam şi noi ceilalţi, că

decizia fusese deja luată. DacăBătrânul a zis căvom merge pe povârniş,atunci mergeam pe povârniş. Era foarte simplu.

— Vom ţine poziţia cât vom putea. Colonelul s-a întors cu spatele spreparapet şi a început săse tragăagitat de bărbie. Cât putem, sergent.Reţine. Cât putem. Nu trebuie săfie o retragere ruşinoasă.

— Fireşte cănu, domnule colonel.Bătrânul şi-a lăsat respectuos capul în jos. A fost trasăo rachetăşi la

lumina ei am văzut un şir lung de T 34 urcând panta spre noi. Pini marierau rupţi ca nişte crengi şi aruncaţi cu dispreţîntr-o parte. Bolovaniuriaşi şi blocuri de stâncăerau dislocate şi prăvălite zgomotos în vale.Fiecare tanc era acoperit de infanterişti care atârnau de el, ţinându-se cumâinile şi picioarele, ca nişte ciorchini uriaşi de struguri omeneşti.

Vederea inamicului părea să-l fi trezit brusc pe Micuţul. Nu se maiclătina şi nu mai sughiţa. L-am văzut foarte sigur pe picioare, coborând pepotecăspre tancurile care urcau, cu mine T şi grenade aruncate pe umăr.

Lenzing se ţinea de Bătrânul, ca un căţeluş, şi părea cănu vroia să-lscape din ochi.

— Credeţi căo săieşim vii din asta? a zis cu un aer de bravadănepăsătoare care n-a înşelat pe nimeni.

— S-ar putea, a zis Bătrânul, sugându-şi calm pipa. S-ar putea...Păstrează-ţi doar capul şi încearcăsănu intri în panică. Dupăce vomlichida primele tancuri, nu uita, mai sunt infanteriştii cu care trebuie săne răfuim. Încearcăsăle ţii piept cât poţi mai mult. Şi fărăideologie, da?Ticăloşii şi ucigaşii ăia de jos nu-ţi sunt fraţi de sânge, cum nu-mi este mieHimmler. Aşa cătrage săucizi şi, ţine minte, sau tu sau ei, altăsoluţie nuexistă... Dă-mi lada aia de grenade şi fii băiat bun.

— Mi-e teamă, a zis Lenzing.Bătrânul a zâmbit.— Cui nu-i este? a zis. Teama nu e ceva de care să-ţi fie ruşine. N-o

lăsa însăsăte domine, asta-i tot.Primele tancuri, cu tunurile îndreptate spre noi, erau la o distanţăla

care puteau fi lovite. Primul a derapat de mai multe ori pe poteca îngustăşi părea pe punctul de a se prăbuşi în prăpastie, dar şenilele rezistau şi defiecare datăcând era la un pas de dezastru, se redresa.

I-am aşteptat în cuibul de rezistenţă. Bătrânul îşi băgase pipa înbuzunar şi mesteca gânditor un cocoloşde tutun. Firavul Lenzing era încădupăel, strângându-şi pumnii şi încruntându-se îngrozitor din cauzaefortului pe care-l făcea ca să-şi stăpâneascănervii. Când îl vedeam,simţeam căaproape mi se face şi mie rău de frică.

Într-o crăpăturăîn stâncă, Porta era ocupat sădeschidăo cutie decarne cu înscrisul „Made in USA" pe etichetă. Porta se îndopa totdeaunaînaintea unei bătălii. Pretindea căe o reacţie nervoasă. Potrivit celor maibune sfaturi medicale, un om nu trebuie săintre în luptăcu stomaculplin. Se pare cănu e prea sănătos dacăai maţele sfâşiate, existăpericolulde a face peritonită. Porta însădeclara căel preferăo moarte rapidăcu omâncare bunăîn burtă, decât o moarte lentăînfometat. L-am urmărit cum

scotea, cu vârful baionetei, bucăţi de carne roz. A terminat prima cutie şiimediat a atacat alta. N-am putut să-mi dau seama ce era, dar dupăfelulîn care înfuleca părea că-i place.

Primul tanc se târa. Încet spre noi. Deodată, din senin, a apărutMicuţul. A ţâşnit înainte, a vârât o minămagneticăsub pântecele tancului,apoi s-a aruncat înapoi în ascunzătoare. Explozia a fost aproapeinstantanee şi, chiar în timp ce praful şi rămăşiţele se aşezau pe pământ,al doilea T 34 venea, croindu-şi drum printre fiare şi oameni, frământaţilaolaltăsub şenilele lui. A căzut asupra lui o ploaie de grenade şiinfanteriştii agăţaţi de el au fost loviţi. Au alunecat de pe laturile tanculuitocmai la timp ca săîntâmpine al treilea monstru, care i-a frământat subel înainte de a avea şansa săse elibereze de sângele şi oasele celor caremuriserăînainte. L-am auzit pe Lenzing recăpătându-şi respiraţia şi m-amuitat la el. Sentimentele n-o să-i foloseascăla nimic. Să-şi păstreze toatămila pentru sine: probabil, nu peste mult timp va avea nevoie de ea.

Legionarul a coborât în goanăpe potecă, spre tancul din capulcoloanei. A azvârlit o bombăcu napalm în turelă, apoi s-a aruncat într-oparte, rostogolindu-se în spatele unei grămezi de cadavre ruseşti, ca săseapere de suflu. Din vehiculul distrus s-a înălţat spre cer o flacărăalbastră,lungă. Trapa s-a deschis şi a apărut un om, dar, înainte săpoatăsări, afost făcut fărâme împreunăcu tovarăşii care erau prinşi înăuntru.

Brusc, din cel de-al treilea tanc a explodat un proiectil undeva înspatele nostru. M-am întors săvăd ce stricăciuni făcuse şi-am descoperit ogroapămare în pământ, unde cu o secundămai înainte fuseserăsergentulLitwa şi oamenii lui. Întreaga grupăfusese lichidată. În crater era ogrămadăde rămăşiţe omeneşti care făceau săţi se ridice maţele în gurănumai la vederea lor.

M-am întors grăbit la locul meu.L-am văzut pe Micuţul reapărând cu douămine în mâna dreaptă. A

sărit pe tanc şi a bătut în capac cu mânerul revolverului. Capacul a fostdeschis cu prudenţăşi un chip a privit atent afară. Micuţul l-a împinsimediat în jos. A vârât minele dupăel, a trântit capacul la loc şi s-aaruncat în spatele vehiculului, cu o mişcare rapidăcâştigatăprin exerciţii.

Bătrânul şi-a ridicat braţul deasupra capului şi a strigat la noi să-lurmăm. Ne-am înşirat dupăel, în josul coastei, cu baionete şi aruncătoarede flăcări. Infanteriştii ruşi erau într-o stare de confuzie, dar erau susţinuţide jos cu foc de mortiere grele. L-am văzut pe sergentul Blaske fugindînainte şi aruncându-se peste trupul unui mongol rănit. S-a împiedicat şia căzut şi, înainte săse poatăridica în picioare, rănitul trăsese cuiul uneigrenade şi amândoi au zburat în văzduh.

Jos în vale, pământul se cutremura de bubuiturile artileriei. Probabil,de-a lungul râului erau lupte grele. Măîntrebam dacăpodul fusesearuncat în aer sau mai era încăîn picioare, oricum era o întrebare pur şisimplu academică, deoarece noi nu aveam mijloace pământeşti de-aajunge la el.

Mortierele începeau să-şi găseascăţinta şi am fost obligaţi săneretragem pe platou. Porta a trecut în fugăpe lângămine, urmatîndeaproape de Micuţul. Şi-a agitat o mânăşi a strigat la mine.

— Pentru ce mai stai? Hai săieşim naibii de-aici!— Ce facem cu răniţii? a întrebat gâfâind Kuls, care se pavoazase cu o

banderolăa Crucii Roşii, în speranţa ca datorităacesteia inamicul îl vatrata cu respect.

— Nu-mi pasăde răniţi! a strigat Porta, peste umăr.Colonelul n-a zis nimic. Nu putea sănu fi auzit cuvintele lui Porta,

dar, probabil, ştia şi el, ca toţi ceilalţi, căera imposibil săluăm răniţi cu

noi pe povârniş. N-aveam nici timp, nici echipamentul necesar ca să-icoborâm cu funii şi tărgi. Nu existau puncte de sprijin pe suprafaţa netedăa rocii şi întrebarea care se putea era dacănoi înşine, lansându-ne pesteparapet şi lăsându-ne în voia sorţii, vom ajunge jos fărăprea multe oaserupte.

Heide mai lupta încăîn ariergardă, în partea opusăa tranşeei,alergând ca un nebun cu un aruncător de flăcări. Colonelul crea confuzieprintre noi, trăgând o serie de rachete de care părea deodatăobsedat.Avea, evident, impresia căne lumina drumul pe panta abruptăa muntelui.Dar trecerea constantăde la luminăla întuneric ne-a zăpăcit de-a bineleaşi ne agitam la marginea parapetului ca o turmăde oi proaste. Noapteaînsăşi nu era atât de întunecatăca sănu putem distinge forma lucrurilor,dar rachetele erau atât de strălucitoare, încât mai degrabăne orbeau decâtne luminau. Colonelul s-a apropiat de Bătrânul într-o stare de furiejustificată.

— Ce naiba se întâmplăcu oamenii tăi, sergent? Vor să-i duc jos încârcă? Dacănu se mişcădestul de repede, n-o să-mi mai rămânărachete...

Heide a venit fugind spre noi.— E timpul săplecăm! a zis şi, fărăsămai spunăaltceva, s-a aruncat

peste parapet şi a dispărut.Ceilalţi l-am urmat, într-un nor de praf şi o ploaie de pietre. M-am

pomenit încovrigându-măinstinctiv, ca o minge, cu mâinile deasupracapului, izbindu-măşi sărind din stâncăîn stâncă, fărăsăştiu când voi fiaruncat în hău. Unii alunecau pe spate, ajungând jos cu hainele zdrenţe.Alţii au încercat săse agaţe de copaci şi tufişuri, în cădere, cât pe-aci săleiasăbraţele din încheieturi. L-am auzit pe Porta strigând ca un nebunfericit când cobora ca un obuz uman. Am auzit un răcnet de groazăsă-ţiîngheţe sângele în vine când altcineva a fost aruncat în gol, dispărândDumnezeu ştie unde. M-am pomenit câştigând avânt, abia dându-miseama dacămai eram în contact cu coasta sau cădeam în hăul căscat dejos. Apoi zborul meu impetuos în josul coastei a fost oprit brusc şizguduitor de un pin. Cred căaveam vreo optzeci de kilometri pe orăcândm-am izbit de el. Casca mi-a zburat de pe cap şi s-a rostogolit în josulmuntelui, sărind din stâncăîn stâncă, în timp ce eu atârnam, gâfâind, detrunchiul copacului şi măîntrebam câte oase îmi rupsesem. Îmi curgeasânge din nas şi din gură. Îmi era rău, eram ameţit şi aproape paralizat degroază. De undeva de sub mine am auzit un strigăt.

— Ridică-te de acolo! N-am de gând săte-aştept toatăziua!Era Porta. Încăviu şi întreg, cocoţat pe o lespede de stâncă, îmi făcea

nerăbdător semn cu mâna.— Vino jos! N-o săpoţi petrece restul războiului stând la jumătatea

muntelui!Am îmbrăţişat trunchiul pinului cu ambele braţe şi m-am ghemuit

lângăel, tremurând de fricăşi smiorcăindu-măca un copil, în timp cesângele îmi picura de peste tot.

— Oh, pentru Dumnezeu! a răbufnit Porta.S-a căţărat spre mine, dar eu ţineam în continuare copacul strâns în

braţe, plângându-mi de milă.— O săcobori muntele ăsta afurisit chiar dacăva trebui săte trag

dupămine! a mârâit Porta.Mi-a vârât sticla de saké în gurăşi m-a forţat săbeau. Şi atunci când

eram înecat pe jumătate şi aproape purpuriu la faţă, mi-a desfăcut braţelede dupăpinul protector şi a pornit în josul pantei, târându-mădupăel.Acum era mai uşor, existau petice de iarbăasprăşi tufe mărunte crescute

pe stânci, aveai unde pune piciorul şi de ce te prinde cu mâna, puteai celpuţin săstăpâneşti viteza şi direcţia coborârii. Dar mie îmi pierise curajul;am strigat şi m-am zbătut tot drumul pânăjos în vale, unde am fostîntâmpinat de Micuţul, care m-a plesnit zdravăn peste faţăpânăam reuşitsă-mi vin în fire.

— Şi eu m-am simţit le fel, a zis. A naibii treabă.Ne-am venit în fire la poalele blestematului de munte. Toţi arătam

jalnic. Plini de vânătăi, cu membrele rupte şi uniformele sfâşiate de suspânăjos, cu feţele acoperite de sânge şi praf, cu jumătate din echipamentpierdut în timpul coborârii. De deasupra noastră, din cealaltăparte aplatoului pe care tocmai îl părăsisem, se auzea bombardamentul puternical artileriei. Era clar căinamicul încănu descoperise căfugisem şi aveamcâteva momente de răgaz.

M-am aruncat la pământ, cu inima bătându-mi puternic în piept.Încet, am început să-mi simt trupul chinuit de dureri sfâşietoare. Toatăpartea dreaptăîmi era zdrobităşi plinăde vânătăi. La cap aveam otăietură, buzele îmi atârnau în zdrenţe, nasul era atât de umflat, încâtajunsese de douăori mai mare decât era în mod normal. Dar, fireşte,putea fi cu mult mai rău.

Mi-aşfi putut rupe spatele sau să-mi fi fracturat un picior şi ar fitrebuit săfiu împuşcat ca un cal. Nu exista nici o posibilitate săluăm cunoi pe cei grav răniţi. Fie te ţineai de ceilalţi, fie rămâneai în urmăşi astaînsemna sfârşitul. Nu eram în situaţia de a căra pasageri.

Focul a încetat brusc şi Bătrânul s-a ridicat în picioare.— Săplecăm, a zis, pe neaşteptate.Am pornit în urma lui într-un şir lung, şchiopătând. Colonelul încă

mai era cu noi, mergând încruntat, cu capul în jos, alături de Bătrânul.Am părăsit valea şi-am intrat într-un defileu îngust, unde ne-am pomenitcufundaţi pânăla brâu într-o mlaştinălipicioasă. Câţiva care şi-au pierdutechilibrul s-au afundat în nămol şi n-au mai fost văzuţi niciodată. Nu eratimp săne oprim şi săorganizăm echipe de salvare. Fiecare om era pentrusine. Te zbăteai cât puteai şi nu-ţi mai rămânea energie pentru altceva înafarăde propria-ţi supravieţuire.

Am părăsit mlaştina şi-am luat-o prin mijlocul unui ogor. Într-o parteardea un sat. În cealaltăse găsea un râu şi artileria rusească. Bătrânul nepresa fărăîntrerupere. M-am clătinat şi m-am poticnit, şi poate aşfi căzutdacăn-ar fi fost Gregor care mi-a tras un şut puternic.

— Ridică-ţi picioarele, motoflete tâmpit!Mi-am şters transpiraţia de pe frunte. Sângele îmi curgea şiroaie pe

faţă, intrându-mi în ochi şi orbindu-măpe jumătate. Cureleleechipamentului îmi intraserăîn umeri, aproape făcându-mi răni. Măauzeam respirând cu suspine, când în faţa mea noaptea întunecoasăadevenit brusc stacojie. M-am poticnit din nou şi, de data aceasta, şutulfurios al lui Gregor n-a avut nici un efect. Am rămas unde căzusem, cucapul pe pământul rece. Să-şi continue drumul fărămine. Nu mămaiinteresa. Sămăcaptureze ruşii şi să-mi facăce-or vrea. Nu-mi mai pasădenimic.

— Împuşcaţi-l pe omul acesta! a strigat colonelul, trecând în fugăpelângămine ca să-i adune pe cei rămaşi în urmă. Înaintarea trebuie săcontinue!

— Înaintarea? a rânjit Porta. Eu credeam căe o retragere strategică.Eforturile combinate ale lui Gregor şi ale Legionarului m-au ridicat în

picioare. Micuţul mi-a deschis gura cu forţa şi mi-a turnat pe gât ojumătate de sticlădin lichidul acela neobişnuit de dezgustător. A fost atâtde scârbos, încât l-am vomitat tot pe loc şi imediat m-am simţit cu mult

mai bine. Numai Dumnezeu ştie ce a fost. Eu n-am avut niciodatăcurajulsămăinteresez.

Dupăun kilometru am ajuns la marginea unei păduri. Ne-am târâtrecunoscători la adăpostul primitor al marilor copaci şi ne-am strecuratîntr-un tufiş, unde eram într-o relativăsiguranţă. Acolo, în cele din urmă,când s-au ivit zorile, am reuşit săgăsim linişte. Puteai ascunde o armatăîntreagăîntr-o pădure poloneză, or noi nu eram decât o companie cuefectivul redus. Ruşii nu ne-ar fi găsit acolo niciodată, decât prin cea mainenorocităîntâmplare.

Ne-am întins pe pământul primitor şi moale, ca un pat de puf, şisimplul lux de a putea săte relaxezi era aproape suficient săte convingăcă, la urma urmei, viaţa mai merităîncăsăfie trăită.

Dacănaţiunea ne-o va cere, nu ne vom da înapoi de la a vărsa sânge,fie sânge străin, fie sânge german.

Himmler. Articol în Völkischer Beobachter, 17 ianuarie 1940.

Pelaghia Zaharovna, căpitan NKVD şi ofiţer de legăturăpentrupartizanii polonezi din Lublin, îndurase şaptesprezece ore de torturăînmâinile anchetatorilor din SS. N-au reuşit să-i înfrângărezistenţa pânăcândn-au ţinut-o cu trupul gol deasupra unei sobe încinse... şi chiar şi-atunci şi-apierdut cunoştinţa înainte de-a le putea spune ceva.

Au făcut-o să-şi revină, stropind-o cu apărece ca gheaţa. Arsurile de pespate erau adânci şi dureroase; era de-ajuns săfie atinsăcu un deget ca s-ofacăsăţipe de durere. Înainte de a fi torturată, fusese o femeie frumoasă.Dirlewanger însuşi se culcase cu ea de mai multe ori. Acum nu mairămăsese nimic din fosta ei frumuseţe; nimic decât o epavăumanăhâdă,degradatăpânădincolo de limitele suportabilului. Un trup jupuit şi ars pânăla os, o fiinţăce gemea şi chema moartea.

Când, în cele din urmă, le-a spus tot ce ştia, au scăpat-o de suferinţăcuun glonţîn ceafă.

POLONEZII

Eram în pădure de treizeci şi şase de ore şi ploua din nou. Începuseîndatădupăsosirea noastrăşi nu dădea nici un semn căse va potoli.Şiroia de pe copaci şi curgea în torente pe potecile desfundate ale pădurii.Pământul era moale ca un burete, te afundai în el când călcai, iar cei dinspatele coloanei trebuiau săse bălăceascăîn apa noroioasă, înaltăpânălaglezne.

Ne-am oprit săne odihnim. Într-o zonăde mlaştini brune, sinistre şiPorta şi-a scos cizmele şi a scurs apa din ele. Heide, spre uimirea celorcare nu-l cunoşteau, a scos o trusăde toaletădin raniţăşi a început săsefrece şi săse cureţe cu peria. Şi-a scos cizmele şi le-a curăţat de noroi. Aexaminat tălpile şi a descoperit cădin cele treizeci şi trei de ţinteregulamentare lipseau trei. Dar, fireşte, fiind Heide, ducea cu el, oriundemergea, o cutie cu ţinte de rezervă. Dupăce şi-a reparat încălţămintea,şi-a concentrat atenţia asupra uniformei. Cu o bucatăde cârpăînmuiatăîntr-o băltoacă, şi-a curăţat de sânge mâneca vestonului. A curăţat noroiulde pe pantaloni cu peria. Şi-a numărat toţi nasturii pe care i-a găsit, apoi,solemn, a scos o cârpăşi-a început să-i lustruiască. Chiar şi colonelul îlprivea vizibil fascinat.

— Acum, în orice moment, a zis Porta, o săînceapăsă-şi verificepărul din regiunea pubianăca săse asigure cănu-i lipseşte nici un fir.

Heide şi-a pus jos periile şi cârpele. Şi-a încheiat tunica, şi-a netezitpărul şi s-a întors, foarte încet, să-l priveascăpe Porta. Şi-a lăsat privireasăalunece pe toatălungimea corpului jegos, de la picioarele goale cuunghiile cornoase, pânăla faţa nebărbierităşi părul plin de noroi. N-a zisnimic. A schiţat doar un zâmbet superior şi glacial, apoi a început să-şistrângătrusa de toaletă.

Colonelul s-a aplecat, tulburat, spre Bătrânul.— Spune-mi, sergent, a zis în şoaptă, e ceva în neregulăcu soldatul

acesta?— În neregulă? a zis Bătrânul.— Aici sus, a zis colonelul, lovindu-se uşor şi semnificativ pe frunte

cu un deget osos. Îi lipseşte o doagă, eh?Bătrânul şi-a îngăduit un uşor zâmbet.— Deloc, domnule colonel. Este exact ceea ce aţi putea numi o regulă

vie, cum s-ar zice.— O regulăvie, sergent?— Ca în mănăstiri, domnule colonel...— Ah! Aha. Da, într-adevăr, da. Colonelul s-a lăsat înapoi la loc, fără

să-şi ia privirea de la Heide. Nemaipomenit, a zis. De-a dreptul nemaipo-menit.

Soldatul Abt, care fusese învăţător înainte de-a intra în armatăcasă-şi facăun foarte utila-i datorie faţăde patrie, fusese lovit de un glonţîncoapsă, care-i lăsase douăgăuri simple şi curate, dar, dupăfelul în care secomporta, te-ai fi gândit căavea piciorul amputat. Stătea întins pe pământşi gemea, cerând morfină, în timp ce oameni mult mai grav răniţi decât elsufereau în tăcere, fiindcăştiau cănu puteau fi ajutaţi cu nimic. Nu maiaveam morfinăde multăvreme. Soldatul Abt îşi dădea foarte bine seamade situaţie, dar continua săse vaite şi săgeamă, ceea ce ne înfuria pe toţi.

Măîntrebam câţi dintre elevii lui fuseserăaduşi la ascultare prinbătaie în vremurile bune dinaintea războiului, când orice copil care sedădea înapoi de la pedeapsăera acuzat de laşitate, când băieţii erauînvăţaţi căsuferinţa va face bărbaţi din ei, când lacrimile erau, prinregulament, pedepsite cu zece lovituri de băţ. Măîntrebam câţi dintre foştiielevi ai lui Abt deveneau acum bărbaţi pe câmpurile de luptăale Europei,în timp ce el zăcea pe pământul umed şi se smiorcăia, cu o gaurăde glonţîn picior. Era destul de uşor săcreşti şi săpregăteşti carne de tun pentruFührer, dar nu chiar atât de uşor când tu însuţi erai folosit drept carnepentru gurile tunurilor ruseşti.

Micuţul, care şedea lângăAbt, s-a ridicat brusc şi s-a dus la colonel,luând poziţia de drepţi în faţa lui. Colonelul şi-a ridicat privirea, uşorsurprins.

— Da, caporale? Ce este? Trecuse câtva timp de când nu-l mai băgasenimeni în seamăpe colonel. Părea atât surprins cât şi mulţumit. Vorbeşte,băiete! n-o săte muşc!

— Păi, domnule colonel, a zis Micuţul, nu e vorba de mine, înţelegeţi,ci de ăla de-acolo...

A făcut un gest spre soldatul Abt, care se ţinea teatral de picior şi sezvârcolea pe pământ.

— Da, da? a zis colonelul, cu nerăbdare. Ce-i cu el?— Păi, crede căva muri şi mătot bate la cap săvin săvăîntreb dacă

n-ar fi o idee bunăsă... ăă... Micuţul a aruncat o privire spre Abt, careîncuviinţa insistent din cap şi făcea gesturi evidente de încurajare. Micuţula ridicat dispreţuitor din umeri. Bine, e-n regulă, atunci, a zis, revenind

spre colonel. El, domnule colonel, crede căar trebui săcapitulăm. Sănepredăm. Sănu mai luptăm şi sătrecem de cealaltăparte... fiindcăel credecăva muri, domnule colonel. El zice căa făcut un studiu despre roşii şi nusunt chiar atât de răi cum se vorbeşte. Zice căsunt oameni civilizaţi ca noişi...

— Oh, nu mai spune. Bătrânul a sărit în picioare şi s-a dus furios lasoldatul Abt. Te văicăreşti, şobolanule! nu eşti de suficient timp în armatăca săştii pânăacum că, dacăai sugestii de făcut mi le faci mie, nu te ducisăbaţi la cap ofiţerii superiori!

L-a apucat pe om de guler şi l-a scuturat, în timp ce colonelul se uitacu ochi mari şi nu zicea nimic. Nu-l văzusem pânăatunci pe Bătrânulsă-şi fi ieşit atât de mult din fire. Cred că, probabil, nu acorda prea mareimportanţăforţei de caracter a colonelului. Era nevoie doar ca vreunnetrebnic ca soldatul Abt să-i vâre idei în cap şi, înainte de-a ne da seama,puteam fi toţi predaţi delicaţilor, milostivilor şi civilizaţilor ruşi. Colonelulera bine intenţionat, dar era bătrân şi speriat; ar fi trebuit pensionat cucâtva timp înaintea războiului mondial.

Bătrânul l-a aruncat pe Abt spre Micuţul, care l-a primit cu braţelelarg deschise.

— E-n regulă, caporal Creutzfeldt, e tot al tău. De acum înainte e subcomanda ta. Va face tot ce-i vei spune şi dacă-l prinzi încercând săscape,împuşcă-l în spate pe ticălos.

— Nici o grijă! a zis Micuţul, plin de entuziasm.Am pornit din nou în şir indian în urma colonelului şi a Bătrânului,

ocolind mlaştinile. Din cauza scâncelii neîntrerupte, soldatul Abt era acumîntr-o situaţie mult mai rea decât fusese înainte. Îi puseserăîn spate jumă-tate din propriu-i echipament, plus afetul mitralierei pe deasupra şi omulmergea cocoşat din cauza poverii. Lutz, pomenindu-se uitat temporar, sefurişase la coada coloanei, cât mai departe posibil de Micuţul, şi tăceamâlc.

Pe la jumătatea coloanei, Porta şi Heide se insultau reciproc, amenin-ţându-se cu pumnii. Heide îl acuzase pe Porta că-l îmbrâncise deliberat înmlaştinăca să-şi murdăreascăcizmele proaspăt lustruite. Porta, fireşte,nu catadicsea sănege. Făcea, pur şi simplu, glume şi râdea batjocoritor,aducându-l astfel pe Heide într-o stare de furie demenţială. Erau pepunctul de-a se arunca unul la gâtul celuilalt, când Bătrânul a ridicat omânăsus şi a oprit coloana.

— Ce este, ce este? a întrebat colonelul. De ce ne-am oprit? Ce-aiauzit? Din ce direcţie? Ce...

— Pentru Dumnezeu, tăceţi! a zis Bătrânul scurt şi fărăceremonie.Asta, cel puţin, l-a făcut pe colonel sătacăo vreme. Bătrânul i-a făcut

semn Micuţului care era în coada coloanei şi au ascultat amândoi.— Parcăar fi câini, a zis Micuţul dupăo vreme. Cred căne cautăpe

noi.— Cu câini? a zis colonelul. Ce prostie! Fleacuri şi prostii!Ca de obicei, a fost ignorat. Bătrânul a început sădea ordine.— Voi rămâneţi mai bine pe loc. Eu cu plutonul meu o sămergem

înainte săvedem ce se întâmplă.— Iar noi, a zis Gregor.Ne-am târât prin pădure în linişte. Acum auzeam şi eu chelălăiturile

întâmplătoare ale câinilor şi, când copacii au început săse rărească,ne-am dat seama căne apropiam de un mic sat. Bătrânul ne-a făcut dinnou semn săne oprim şi ne-am ghemuit în lăstăriş, în timp ce era studiatlocul cu binoclul. Am desluşit patru camioane mari cu semne americane şiun grup de militari în uniforma verde a NKVD, echivalentul temut al

SS-ului german. În fruntea grupului, smucindu-se în lanţuri şi, evident,nerăbdători săplece, se găseau şase câini, nişte creaturi înspăimântă-toare, destul de asemănătoare cu alsacienii, dar mai mari şi mai fioroşi.Probabil, vreo rasăsiberiana, judecând dupădesimea blănii.

— Ei, bine, e clar căn-au ieşit la o plimbare de duminicădupă-amia-ză, a observat Bătrânul. Cred căne cautăpe noi.

— Dacăne-ar oferi o masăbunăşi bogată, şi un pat pentru noapte, amormăit Gregor, am fi ai lor, fărătoatătevatura asta stupidă.

Soldatul Abt a intervenit, nerăbdător.— De ce nu încercăm acum căsuntem aici? a zis. Dacăne-am preda

de bunăvoie, ca un act de bună...A fost întrerupt brusc de o loviturăfurioasăprimităîn cap din partea

Micuţului.— Dacămai continui în felul ăsta, te arunc la câini eu însumi.

Instaleazămitraliera, şi fă-o repede.— E în regulă. Bătrânul s-a întors spre noi şi ne-a făcut semn că

ocupăm poziţie. Porta, grupa ta rămâne aici cu mine. Gregor, ia-ţi oameniişi răspândeşte-i în stânga. Voi, ceilalţi, fiţi gata sădeschideţi focul în clipaîn care vădau semnalul.

Ne-am pitulat printre copaci, aşteptându-i pe ruşi săajungăîn bătaiaarmelor. Câinii schelălăiau şi se zbăteau săpornească; era clar cănedăduserăde urmă.

Porta mânca din nou. Îşi deschisese ultima cutie şi îşi lingea lacombuzele.

— Carne de vacă, a zis, văzând cămăuit la ea. Vrei?— Nu chiar acum, am zis. Nu măprea atrage mirosul ei tocmai în

momentul ăsta.Porta şi-a îngropat nasul în cutie şi a inspirat extatic. Mie îmi mirosea

ca un milion de lăzi de gunoi. Nu era de mirare căşi câinii erau atât denerăbdători săo ia din loc. Probabil, jumătate din animalele din Polonia îşiîntorceau capetele în vânt, cu nările fremătând.

Soldatul Abt şedea pe iarba umedă, văitându-se din nou de picior.Găurile făcute de glonţse învineţiserăpe margini, iar coapsa se umflase caun cârnat, dar acum ajunsesem în situaţia în care nu ne mai păsa dacă-şipierdea tot piciorul. Într-un fel, ar fi fost o uşurare. Atunci, cel puţin n-armai fi avut pentru ce boci.

— Ştii ce-ţi trebuie pentru asta, nu? a zis Barcelona, solemn.— Nu, ce? Abt şi-a ridicat privirea spre el cu o licărire de speranţăîn

ochii porcini. Ce-mi trebuie?— Pişat de oaie, a zis Porta. Un remediu popular vechi. Face minuni.

Găseşte-ţi un berbec castrat şi pune-l săte pişe peste tot... Te vindeci câtai bate din palme.

S-a îndepărtat nepăsător, cu un zâmbet fericit jucându-i pe buze, iarAbt s-a zbătut furios săse ridice în picioare.

— Ticălosule! a zbierat. Toţi sunteţi nişte ticăloşi nenorociţi.— Bine, bine, a bombănit Micuţul, împingându-l din nou jos.

Păstreazăasta pentru ruşi. Nu o risipi pe noi.Departe, în stânga mea, Gregor era în toiul unei povestiri lungi şi

deocheate, pe care i-o spunea lui Lenzing, despre cum transportase odatăun pian de concert de la etajul cinci al unei case, pe o scarăîn formădespirală, fărăsă-i facămăcar o zgârietură. În poveste a mai apărut cumvaun bordel şi o prostituatăsuedezăgoală, cu sânii cât dovlecii, dar pe viaţamea dacăam putut săpricep cum; şi, dupăfaţa lui Lenzing, era clar cănici el nu pricepuse. De fapt, nu sunt deloc singur căLenzing ascultamăcar. Privea fix printre copaci în direcţia inamicului care se apropia şi

poate se gândea câţi fraţi de sânge va reuşi săucidăînainte de a-l ucide eipe el.

Serios şi tăcut, Heide scosese una dintre cârpele lui de curăţat şi îşilustruia obsesiv mitraliera. Strălucea deja ca un far şi, probabil, ne trădaprezenţa tuturor soldaţilor ruşi din Polonia, dar Heide nu putea niciodatăsănu facăceva.

Legionarul urmărea cum se apropie oamenii şi câinii, indicândmilitarilor distanţa. Înaintau cu baionetele la arme, cu câinii zbătându-seîn lanţuri, cu capetele în jos şi nasurile în pământ. În frunte mergea unofiţer, cu nagaica în mână.

— Cinci sute de metri, a zis Legionarul.Bătrânul şi-a dus arma la umăr şi a tras pârghia de siguranţă.— Înălţător douăsute.Barcelona s-a întors spre mine.— Sunteţi gata?Am încuviinţat din cap şi am arătat spre grămada de grenade aşezate

înaintea mea.— E în regulă. Dupăsalva a doua.— Trei sute de metri, a zis Legionarul.Soldatul Abt a scos un geamăt înfundat şi a fost plesnit peste cap de

Micuţul. Porta şi-a aruncat cu părete de rău cutia de conserve goală, apoişi-a luat arma. Câinii era înnebuniţi acum şi cei care-i aveau în grijăs-auaplecat să-i dezlege.

— Douăsute şi cincizeci, a zis monoton Legionarul. Douăsutedouăzeci şi cinci... douăsute...

— Foc!Cele patru MG-uri au bubuit la unison. Ofiţerul cu nagaica a fost

ciuruit cu gloanţe din cap pânăîn picioare... Micuţul a râs încântat.— E ca un joc de săgeţi! a zis.— Cu un panou de tir uman, a bombănit Lenzing.Ruşii au ezitat. Câţiva au încercat săse întoarcă, dar au fost prinşi

între focuri şi n-au avut altăposibilitate decât sămeargăînainte. În faţalor se găseau armele germane, în spatele lor cele ruseşti. Unul dintreofiţerii lor a început sătragăcu o puşcăautomatăfocuri de avertismentpeste capetele lor. Câinii nu aveau nevoie de o astfel de încurajare. Veneauîn salturi spre noi, mârâind şi arătându-şi colţii. Soldatul Abt a scos unţipăt de groazăşi s-a întors săfugă. Din fericire pentru el s-a împiedicat detrunchiul unui copac şi a fost întors înapoi de un şut primit din parteaLegionarului, în timp ce Micuţul era ocupat cu mitraliera, altfel ar fi primitun glonţîn spate şi adio soldat Abt.

A fost trasăa doua salvăşi toţi câinii, cu excepţia unuia, au căzut.Cel care scăpase era o brutămare, neagră, care s-a năpustit furios asupraBătrânului, cu dinţii dezgoliţi şi gura plinăde bale. Bătrânul a ochit calmşi a tras în timp ce venea spre el. El nu intra niciodatăîn panică. Nu credsă-l fi văzut vreodatăpierzându-şi capul în vreo situaţie. Câinele a săritîntr-o parte, urlând de durere, iar Legionarul şi-a scos liniştit revolverul şii-a tras un glonţîn cap.

N-a prea fost nevoie de grenade. Lupta s-a terminat înainte săînceapăşi Bătrânul ne-a dat semnalul săne retragem.

— Dacărăzboiul ar fi totdeauna o asemenea distracţie, a declaratMicuţul, foarte mulţumit de sine, n-ar fi nici pe jumătate atât de rău.

— Ciudat fel de distracţie, a mormăit Lenzing, trist. Ce-o săseîntâmple când totul se va termina, asta aşvrea săştiu?

— Săse termine ce?— Războiul... distracţia... lupta...

— Păi, când o săse termine, o săse termine, nu?— Aşa de simplu? a zis Lenzing.— Nu-mi pot imagina, a murmurat Legionarul. Sunt sigur cădupăce

vor scăpa de Adolf, vor lua totul de la început, încercând săscape unul dealtul.

— Şi noi unde vom fi atunci? a întrebat Lenzing.Legionarul a zâmbit.— Păi, noi ştim unde vei fi tu, nu? Pe baricade, fluturându-ţi stegule-

ţul roşu şi strigând „moarte capitaliştilor yanchei!".— Nu ştiu, a zis Lenzing. A oftat. Nu ştiu... Uneori măgândesc căam

văzut suficient ca să-mi ajungăpentru tot restul vieţii.Curând dupăapusul soarelui, am ajuns la colonel şi la restul compa-

niei. Colonelul era atât de uşurat căne vede, încât aproape a izbucnit înlacrimi. M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacănu ne-am fi întors. M-amîntrebat cine ar fi preluat comanda şi dacăs-ar fi predat duşmanului.

— Sergent, m-am gândit, a zis colonelul. Şi-a pus o mânăpe umărulBătrânului. M-am tot gândit, a zis, şi săfiu al naibii dacăvăd cum o săajungem jos la râu.

S-a făcut tăcere. Bătrânul aştepta respectuos săaudăcare putea firezultatul gândirii colonelului, dar se părea, în cele din urmă, cănu eranici unul.

— Înţeleg, a zis Bătrânul.— Bine, o săţi-l spun, a zis colonelul. O săţi-l spun pe scurt. Asta

este părerea mea.— Deci... ăă... ce propuneţi săfacem, domnule colonel?— Ah, păi, acum... În privinţa asta... Colonelul şi-a dat casca pe spate

şi şi-a şters fruntea brăzdatăcu o zdreanţăde batistă. Asta, fireşte, e ochestiune oarecum îngrijorătoare, nu?

— Într-adevăr, domnule colonel, a fost de acord Bătrânul, grav.S-a făcut din nou tăcere. Colonelul arăta bătrân ca vremea. Arăta ca

un cadavru îngropat pe jumătate. Aproape mi-a părut rău de el.— Ştiţi ce? a zis Barcelona, brusc. Am o idee.Ne-am întors spre el, plini de speranţă. Barcelona nu avea idei foarte

des, dar, când le avea, merita săle asculţi.— Ei bine, ascultaţi, a zis. Aici suntem noi... aici e râul... şi-aici sunt

ruşi. Corect?— Corect, a zis colonelul, sesizând foarte bine, situaţia. Suntem

înconjuraţi.— Şi-atunci ce facem? a zis Barcelona. Atacăm un pluton rusesc... Îi

lichidăm... le luăm uniformele. O luăm apoi spre râu. Vedem dacăpodulmai e în picioare. Dacăe, trecem dincolo. N-o săne opreascănimeni. O săcreadăcăsuntem ruşi. Dacănu e... A arătat cu degetul mare peste umăr.Porta poate vorbi limba. Poate întreba şi afla ce se întâmplăşi dacăexistăvreo altăposibilitate de trecere dincolo. Şi dacănu ne reuşeşte nimic dintoate astea, putem construi noi un pod. Ordine de sus. Simplu. Cine o săse ia la discuţii cu noi?

— Hei! a strigat Micuţul. Asta nu-i o idee rea! s-a întors agitat spre noiceilalţi. Imaginaţi-vă, a zis. Dacăne-am îmbrăca în uniforme ruseşti, amputea merge pânăla Berlin în ele.

— Cu condiţia că, dacăeu voi fi cel care va vorbi, a zis Porta, careavea totdeauna ceva de spus, insist săfiu colonel.

— Fii ce vrei, a zis Barcelona, atâta timp cât ne treci râul.Colonelul părea destul de îngrijorat în acest timp. Şi putea fi: Porta şi

Barcelona erau în stare săîncerce punerea planului în practică. Colonelula tuşit uşor.

— Mai bine ne continuăm drumul, a zis, nervos. Fărăîndoială, îşiînchipuia căva fi capturat în uniformăruseascăşi împuşcat ca spion, deşinu putea fi mai rău decât dacăar fi fost capturat în uniformăgermanăşiîmpuşcat în calitate de combatant inamic. Ştii ce, sergent, i-a zisBătrânului, cu o voce slabăşi prietenoasă, unii dintre băieţii tăi te fac să-ţiîngheţe sângele în vine...

Ne-am retras înapoi în pădure, sub copacii înalţi şi lăstărişul des.Ploaia se oprise şi din pământul mlăştinos se ridicau aburi.

Ţânţarii erau peste tot, urmărindu-ne într-un nor bâzâitor, suficientsăte scoatădin minţi. Micuţul s-a oprit brusc tocmai când îi alunga de pefaţăşi a ridicat o mânăîn semn de avertizare.

— Ruşi, a zis.Am îngheţat. Nici unul dintre noi nu putea desluşi altceva în afarăde

zgomotele normale ale pădurii, dar cine era nebunul acela înfumurat caresă-l contrazicăpe Micuţul în asemenea probleme?

— Haideţi săprofităm de ocazie, a şuierat Kuls, care purta acum douăbanderole de Cruce Roşie pe ambele mâneci, pentru a fi sigur cănu-ipoate greşi nimeni ocupaţia.

— Nu fi nebun!Bătrânul l-a tras înapoi. Am ascultat, şi Micuţul a arătat tăcut cu un

deget. Ne-am înclinat capetele în direcţia indicatăşi, încet, am început sădesluşim o serie de zgomote care n-aveau nimic cu foşnetul frunzelor.Erau ţăcănituri de puşti, voci omeneşti, zgomote, de cizme grele înlăstăriş...

— Acolo!Bătrânul s-a repezit într-o parte a potecii, unde se strânseseră

mormane mari de frunze. A împrăştiat stratul de deasupra cu mâinile, apoia folosit baioneta ca să-şi facădrum prin pământul moale şi umed dededesubt. Foarte curând era îngropat pânăla gât, iar noi ceilalţiscormoneam dupăel, ca oişte cârtiţe uriaşe.

— Sunteţi sigur căceea ce facem este într-adevăr înţelept? a gâfâitcolonelul.

Înţelept sau nu, era prea târziu sămai facem altceva. Ne-am ghemuitîn cuiburile noastre de turbă, cu frunze deasupra noastrăşi pământ dejur-împrejur. Ruşii erau foarte aproape. Am auzit declicul pârghiei desiguranţăa unei puşti. Am simţit paşii grei trecând pe lângănoi. Le-amauzit vocile.

— Niet ghermanski! Iob tvoiu mati, Piotr.Simţeam cămăsufoc sub pământ. Îmi lăsasem o micăgaurăpentru

aer, dar începea sămăobsedeze ideea căse închisese şi cămăotrăveamîncet cu propriile-mi exhalaţii. Transpiraţia a început să-mi curgăşiroaiepe spate şi piept. Stăteam îndoit, ca un făt în uter, cu genunchii strânşisub bărbie şi braţele înfăşurate în jurul picioarelor. M-a cuprins panica,plămânii plesneau, nu mai puteam suporta, trebuia săies afară... Mi-amînfipt puternic dinţii în mânerul revolverului, aşa cum îl ţineam apăsat pegură. Înaintea ochilor îmi apăreau lumini strălucitoare, ca nişte peştimulticolori. Simţeam cum mi se târa ceva pe faţăşi pe nas şi în orice clipăeram pe punctul de a strănuta...

Deasupra, ruşii umblau prin lăstăriş, strigau unii la alţii şi râdeau.— Iob tvoiu mati!Treceau pe potecă, uitându-se şi scormonind culcuşul nostru de

frunze. Aveam cârcei la ambele braţe şi sufeream îngrozitor, dar nu era locsămişti nici măcar un deget. Undeva, afară, s-a auzit o împuşcătură. Oclipăam crezut căfusesem descoperiţi şi mintea mi-a fost inundatădevaluri de teroare, imaginându-mi torturile la care vom fi supuşi dacăne

vor prinde îngropaţi sub pământ şi incapabili de-a ne apăra. O moarte vie.Nu ar fi mai înţelept săieşi şi săfugi spre ea, acum cât mai ai şansa? Maibine sămori în aerul proaspăt şi plăcut decât săte sufoci încet într-unsicriu, sub pământ.

— Ruski veks stoi!Câţi vor mai fi? Cât timp va mai trece pânăvor renunţa săne caute şi

ne vor lăsa în pace? Băşica udului îmi plesnea, dându-mi dureri fierbinţi şijunghiuri prin tot trupul. Încet şi cu vinovăţie, i-am dat drumul întrepicioare, puţin câte puţin, urinei care măardea. M-am simţit atât deuşurat dupăaceea, încât am uitat momentan de toate celelalte probleme.

Deasupra noastră, dar îndepărtându-se, se auzeau tot mai multestrigăte şi împuşcături. Probabil, trăgeau în tot ce mişca: ciori, şoareci,chiar şi ţânţari.

Am inspirat adânc din aerul stătut mi-am pipăit pulsul care băteadisperat în semn de protest. Mi-am dat seama atunci cum se simte,probabil un măr pus într-o ladăcu fân. Mi-am amintit căpe vremea cânderam la şcoalăpuneam mere în lăzi cu fân. Dacăle lăsai acolo destul demult timp, începeau săse coacă, şi eu făceam asta. Desigur, oricinede-afarăputea vedea aburul ridicându-se...

— Hei, asta-i nostim, a zis. Porta. Unde e Sven?— Sunt aici, am zis. Aici, jos!M-am zbătut disperat să-mi mişc capul şi să-mi fac o ieşire prin

frunze; dar mi s-a părut căsunt paralizat de la gât în jos. Am încercat săstrig dupăajutor, dar vocea era înăbuşităşi nu m-au auzit.

— Trebuie săfie pe-aici pe undeva, a zis Micuţul, pocnindu-măîncreştet cu una din cizmele lui mari.

M-au tras afarăşi m-au scuturat, mi-au tras pumni în piept şi palmepeste faţă. Kuls fugea încoace şi încolo cu banderolele lui de Cruce Roşie,spunându-le celorlalţi ce săfacă, la câteva secunde dupăce ei o făcuserădeja. Foarte curând am început sămăsimt aproape normal şi chiar să-midau seama că-mi erau uzi pantalonii.

— Credeam căeşti pierdut, m-a informat prieteneşte Micuţul.Ne-am continuat drumul prin pădurea care nu se mai termina. Ne

terminasem de mult raţiile şi burţile începuserăsăţipe din cauza durerilorprovocate de foame. Porta, îndeosebi, suporta foarte greu aceastăsituaţie.A început să-şi alcătuiascămeniuri în minte şi săni le recite cu voce tare.În cele din urmă, Bătrânul n-a mai putut suporta şi i-a spus poruncitor sătacă, la care Porta s-a retras într-o magnificăîmbufnare şi n-a mai adresatnimănui nici o vorbăaproape zece minute.

La căderea nopţii ne-am oprit. Ne-am aşezat sub copaci şi din cauzaepuizării am adormit imediat. Soldatul Abt a fost primul de pază. Era să-ivinărău din cauza fricii. Fiecare umbră, fiecare fir de iarbăcare se mişca îlfăcea sătresară. Coapsa îi tremura şi era convins cărana începuse săsecangreneze. Prudent, şi-a scos dintr-un buzunar o bucăţicăde hârtiepătratăpe care o păstra ascunsăde mai multe zile. Era o fiţuicăcupropagandăinamicănereuşită, aruncatădintr-un avion ca săfie culeasăde un prost credul ca soldatul Abt. Şi-a întors spatele spre camarazii caredormeau şi a mai citit-o încăo datăla lumina stelelor.

„BILET DE LIBERĂTRECERE", scria. „Acest bilet garanteazătrecerealiberăoricărui membru al forţelor germane care doreşte să-şi transfereloialitatea Armatei Ruse. (Semnat) M. S. Malinin, general de divizie. K. K.Rokossovskî, comandantul suprem al forţelor ruseşti din Polonia:"

Abt a împăturit hârtia şi a pus-o cu grijăînapoi în buzunar. Şi-a

deschis cartuşiera şi a luat din ea o bucatăde pâine uscată, pe care amestecat-o îngândurat câteva minute. În cele din urmă, s-a hotărât. S-aîndepărtat tiptil printre copaci, apoi a rupt-o la fugă, de parcătoţi draciidin iad erau pe urmele lui. Piciorul cangrenos a fost uitat. Şi-a aruncat întufişuri revolverul şi şase grenade de mână. Şi-a lepădat centura şicartuşierele şi a renunţat la cascăşi armă. Cu capul în piept, a luat-o lagoanăprin pădure spre satul ocupat de trupele ruseşti.

— Nu trageţi! Nu trageţi! Vin la voi! Am permis la de liberătrecere dela generalii voştri!

Doi siberieni îl urmăreau cum se apropie de ei, mergând legănat prinierburile aspre şi înalte ale mlaştinii. Flutura deasupra capului o batistăgri jegoasă, ca semn de bunăintenţie şi oricine putea săvadăcăerăneînarmat. Era evident, chiar şi fărăţipete şi strigăte, căera dezertorgerman.

Siberienii şi-au ridicat pistoalele-mitralierăşi s-au pregătit sătragă.— Nu trageţi! a zbierat soldatul Abt. Nu sunt nazist.S-a oprit în faţa lor, fluturându-şi steagul de armistiţiu într-o mânăşi

permisul de liberătrecere în cealaltă. Cu sânge rece şi fărăgrabă,siberienii l-au trecut pe lumea cealaltă. Mai cerea încăîndurare în guramare când s-a prăbuşit.

Vântul i-a luat batista şi i-a dus-o sus, în copaci. Permisul deliberă-trecere a zburat pe pământ şi s-a pierdut în lăstăriş. Cel care adescoperit căaşa-zisul nostru dezertor ne părăsise în cele din urmăa fostBarcelona.

— De ce mama dracului nu l-am împuşcat noi pe ticălos, cât maiaveam încăposibilitatea! a bombănit Porta.

Era o slabăconsolare căacum, dacăreuşise săajungăla inamic, eraaproape cu siguranţămort. Alarma fusese dată, ruşii aveau săplece sănecaute şi nu ne puteam îngădui nici un risc.

Ne-am grăbit cât am putut de tare în restul nopţii şi dimineaţaurmătoare, făcându-ne drum prin lăstărişul des, rupându-se hainele înspini şi crengi, alunecând pe pantele noroioase, înotând pânăla brâu prinmlaştinile rău mirositoare. Spre amiază, am ajuns într-o poianătraversatăde un drumeag şerpuitor, larg. Era plin de soldaţi în marş. Erau soldaţiruşi care mergeau spre vest.

Ne-am retras în linişte la adăpostul copacilor. Dacănu traversamdrumul acela, însemna săfacem un ocol de câţiva kilometri şi foarteposibil săne rătăcim în imensitatea pădurii. Nu era nimic de făcut decâtsăstăm ascunşi în tufişuri, săaşteptăm întunericul şi săsperăm căpânăatunci vor înceta mişcările de trupe.

Amurgul a venit, dar n-a fost nici o încetare. Traficul era mereuintens. Am mai aşteptat o oră. Acum era întuneric. Parcăîntreaga ArmatăRusăera în mişcare şi, probabil, urma săfie aşa toatănoaptea.

— Fir-ar a naibii săfie, stăm aici degeaba, a bombănit Porta. Încondiţiile astea o săaşteptăm pânăo face plopul pere şi răchita micşunele.Stomacul meu n-o sămai suporte tensiunea.

— Mai precis, a zis Bătrânul pe un ton rece, ce-ai de gând săfaci?Porta a privit gânditor la drumeag. Şi-a ridicat ochii spre cerul

întunecat, fărăstele şi acoperit de nori. Şi-a întors din nou privirea spredrum şi, înainte de a-l putea opri careva, s-a ridicat în picioare şi-a luat-ola fugă, traversând drumul, cât pe-aci săintre sub roţile unui camion. Amaşteptat panica şi deschiderea focului, dar convoiul şi-a continuat paşnicdrumul.

— Ce părere aveţi? a zis Legionarul. Merităo încercare?Bătrânul a ridicat din umeri.

— Unde poate merge unul, cred căpot merge şi ceilalţi...Dupăo jumătate de oră, eram toţi teferi dincolo. Înfricoşat şi grăbit

cum eram, mi-am prins piciorul într-un făgaşşi am căzut drept în caleaunui T 34. Am reuşit sămărăsucesc la o parte din faţa lui doar cu câtevasecunde înainte de a se produce dezastrul şi am stat ghemuit în şanţpânăce a trecut de mine şi m-a împroşcat cu noroi din cap pânăîn picioare.

Ne-am continuat drumul adânc în pădurea întunecată, mulţumiţi căne mişcăm din nou dupăce petrecusem ultimele ore ghemuiţi în tufişuri.Am mers toatănoaptea şi spre revărsatul zorilor am început sădesluşimsunetele râului, lovindu-se de maluri undeva, mai jos de noi. Ne apropiamde marginea pădurii, mergând în şir indian pe o potecăîngustă. Micuţul şiPorta erau în frunte. Râdeau şi schimbau în treacăt remarci peste umăr,ca şi cum erau într-o plimbare de duminicădupă-amiază, la mii de miledepărtare de orice pericol.

Niciodatăn-am fost întru totul sigur dacăcei doi aveau nervi de oţelsau, pur şi simplu, erau lipsiţi de imaginaţie. Dar, în ciuda totalei şiaparentei lor indiferenţe, rămâneau foarte atenţi. L-am văzut deodatăpeMicuţul lăsându-se în genunchi şi făcându-i semn lui Porta săfacăacelaşilucru. Bătrânul a ridicat o mânăîn semn de prevenire. Coloana s-a oprit.Încet şi pe tăcute, ne-am continuat drumul pe burtă, parcurgând cu greucentimetru dupăcentimetru pe terenul stâncos.

Înaintea noastrăse întindeau, coborând spre malurile râului, ogoareleverzi şi fertile ale unei ferme. Podul fusese aruncat în aer şi rămăşiţelerăsucite ieşeau din apa adâncăaidoma unor degete. În apropiere, sevedeau ruinele unei clădiri arse care mai fumegau încă. Fusese, probabil,un post de pazăpentru pod. Direct sub noi se găsea o casă. Bătrânul astudiat-o o clipăprin binoclu.

— Cavalerie rusească, a zis. Cazaci, dupăcum arată.Nici nu terminase bine de vorbit când, dintre copaci, la câţiva metri

mai încolo de noi, a ieşit un bărbat care a început săcoboare pe potecă.Era evident cănu-şi dăduse deloc seama de prezenţa noastră, pentru cănu s-a uitat nici măcar o datăîn direcţia noastră. Micuţul a sărit dupăel,rapid, sigur şi tăcut. I-a pus un braţdupăgât şi i-a apăsat tare revolverulîn coaste.

— Un singur chiţăit şi s-a terminat cu tine!Omul era mult prea speriat ca săfacăvreun zgomot. Gura i s-a

deschis, iar ochii i-au îngheţat de groază. O clipăam crezut căavusese unatac de apoplexie. Era neînarmat şi evident necombatant.

— E-n regulă, dă-i drumul. Bătrânul i-a făcut semn Micuţului, care,cu părere de rău, şi-a slăbit strânsoarea de pe gâtul victimei. Cine eşti? Cefaci aici?

— Eu camarad, a zis insul, pe un ton foarte serios. Eu prieten. Nucomunist. Prieten... Panemaiu?

— Oh, fireşte, noi înţelegem! a rânjit Porta. Tu nu comunist... Tuprieten... sigur, ştim noi totul despre asta, amice! S-a întors şi a scuipatdispreţuitor pe potecă. O poveste a naibii de verosimilă!

— Dar vărog, domnule, e adevărat... e adevărat ce zic...— Oh, da? da? a zis Porta. Ştii ceva? Măuimeşte numărul de ruşi

peste care dai în zilele astea şi care jurăcănu sunt comunişti. Zău cămăuimeşte... Într-o clipăîl laudăîn gura mare pe mizerabilul de Stalin, înurmătoarea îţi spun: eu nu comunist, eu prieten...

Omul a făcut un pas grăbit înainte, agitându-şi mâinile în aer ca uniepure speriat.

— Eu nu rus, eu nu rus! Polonez! Polonez! Eu polonez LadislasMnasko.

— Cum? a zis Micuţul.— Ladislas Mnasko. Omul şi-a îndreptat un deget spre piept şi ne-a

zâmbit. A făcut un semn peste umăr, spre fermă. E casa mea. Acolo jos.Casa mea.

— Casa ta? Bătrânul a ridicat o sprânceană. Plinăde soldaţi ruşi?— Ei luat pe ea de la mine, pan sergent. Soţia mea şi copii ei încăjos

acolo. Sora mea tot acolo. Tata meu..., a arătat din nou cu mâna, de dataasta către vale, spre ruinele fumegânde ale postului de pază... tata meu, eiomorât. El a avut grijăde pod. Ei puşcat pe el, ars casă.

S-a făcut tăcere. Ne-am uitat de la om la fermă, apoi la podul distrus.Povestea părea destul de plauzibilă, judecând dupăcele auzite.

— Şi tu? a întrebat Bătrânul. Ce-i cu tine?— Eu acasăde la război. Eu văzut ruşii. Eu fugit. Nu ştiu ce săfac...— Ucideţi-l pe ticălos! a zbierat Kuls, repezindu-se brusc spre el.

Ucideţi-l şi săterminăm cu asta! Niciodatăsăn-ai încredere într-unmizerabil de polonez, ştiţi şi voi asta la fel de bine ca mine. Toţi sunt niştemincinoşi spurcaţi. E doar un şiretlic ca săne ducăacolo jos! Tăiaţi-i gâtulşi trimiteţi-l înapoi!

— Terminăodatăcu asemenea vorbe, a zis colonelul, glacial. Te rog sănu uiţi căeu comand aici.

Kuls l-a privit cu un aer de revoltă. Porta i-a întins bidonulpolonezului care tremura; acesta l-a luat cu un tremur nervos al buzelor,care vroia săînsemne mulţumesc.

— Spune-mi, a zis Bătrânul, acum căpodul e distrus, mai existăvreoaltăposibilitate de a trece râul? Ai putea săne duci dincolo?

Omul a încuviinţat din cap.— Tak iest 4, pan sergent. Doar... A făcut o mişcare bruscăcu capul

spre fermăşi-a desfăcut mâinile într-un gest neputincios. Ruşii, pansergent...

— Nu-ţi făprobleme în privinţa ruşilor, a zis Bătrânul, tăios. Asta-itreaba noastră. O săavem noi grijăde ruşi. Tu gândeşte-te cum o sănetreci râul.

Când ne-am apropiat, cu prudenţă, de casa ocupată, i-am văzut peruşi petrecând în curtea exterioară. Făcuserăun foc uriaşpe care frigeau ovacă, beau şi strigau, dansând în jurul flăcărilor. Unul şi-a pierdutechilibrul şi a căzut cu capul în jăratic. Era greu să-ţi dai seama dacătovarăşii lui erau prea beţi ca săobserve sau, pur şi simplu, prea fărăinimăca săle pese, dar, indiferent din care motiv, n-au făcut nici omişcare ca să-l salveze.

— Măcar de nu s-ar arde! a bombănit Porta.Se referea mai degrabăla vacădecât la om. În timp ce coboram pe

potecă, el urmărea prin binoclu cum se desfăşoarăpregătirea mâncării şiera din ce în ce mai îngrijorat ca nu cumva, pânăajungem noi acolo,carnea săfie prea prăjită.

— La naiba cu carnea, a zis Micuţul. Pe mine măintereseazăbăutura.S-a întors nerăbdător spre Bătrânul. Haideţi sămergem, nu putem? Acolojos au vodcăruseascăadevărată,

— Foarte bine, nu te agita, a zis Bătrânul, blând. Acolo mergem. A datordin săne oprim. Barcelona, tu şi Gregor rămâneţi aici săne acoperiţi.Micuţule, tu şi... a ezitat... tu şi Kuls mergeţi înainte cu Ladislas. Noiceilalţi mergem dupăei. Şi ţineţi minte... fărăgrenade. Undeva, acolo, jos,se aflătrei civili. Vreau săfie scoşi vii. I-a făcut semn din cap polonezuluiîngrijorat. E în regulă. Porniţi.

4 Da (N.A.)

Micuţul a pornit spre fermă. Ladislas l-a urmat. Bătrânul s-a uitatnedumerit la Kuls.

— Ei? N-ai auzit ce-am zis?Kuls a clătinat din cap.— Am auzit! Şi dacăîţi închipui căo să-mi pun gâtul în laţca să

salvez douătârfe poloneze împuţite şi un smiorcăit de copil, te înşeliamarnic!

Bătrânul s-a încruntat.— Refuzi săasculţi un ordin?Kuls a renunţat la privirea sfidătoare. A răsucit vârful cizmei în praf.— N-avem nevoie de tâmpitul ăsta de polonez ca săne arate cum să

trecem un nenorocit de râu... De ce sănu-i tragem un glonţşi să-l lăsămaici săputrezească?

— Deoarece colonelul comandăaici şi el a hotărât astfel!Ne-am întors toţi săprivim la colonel, care-şi freca gâtul într-un fel

militar, sever. Şi-a îndreptat umerii.— Întocmai, a zis. Consideră-te arestat. I-a făcut semn lui Gregor.

Nu-l scăpa din ochi.— Da, sătrăiţi! a zis Gregor, cu o satisfacţie oarecum răutăcioasă.Kuls s-a încruntat.— Încăn-aţi auzit totul, a zis, adresându-se deopotrivăatât

Bătrânului cât şi colonelului. N-o săscăpaţi uşor pentru asta. Eu am unfrate în RSHA. Ei ştiu cum săse poarte cu oameni ca voi. Riscaţi vieţilesoldaţilor germani de dragul unui polonez escroc şi mincinos. O săregretaţi.

Gregor i-a tras un ghiont puternic în rinichi pe patul puştii.— Dacămai scoţi o singurăvorbă, Kuls, a zis, frate-tău din RSHA n-o

săte mai vadăniciodată...La marginea fermei se găseau douăsentinele. Se vedea clar căerau

beţi. Unul vomita copios într-un gard viu, celălalt încerca sădanseze,lăsându-se pe călcâie şi azvârlindu-şi picioarele într-o serie de mişcăridezordonate. Micuţul şi Legionarul s-au îndreptat pe furişspre ei. Moarteale-a fost rapidăşi tăcută, şi, beţi cum erau, probabil, nici măcar nu şi-audat seama cămuriseră.

Micuţul a luat o sticlăde vodcăşi a dus-o nerăbdător la gură: eragoală. A aruncat-o nemulţumit şi a tras furios un şut cadavrului de lângăel.

— Ticălos lacom!S-a consolat căutând aur şi a reuşit săfacărost de trei dinţi înainte

ca Porta săvinăîn galop şi săse apuce de lucru la a doua sentinelă.Micuţul şi-a răsturnat conţinutul sacului de merinde în palmăşi şi-adesfătat privirile cu colecţia de trofee. Bătrânul a clătinat din cap.

— Într-una din zile, a zis, asta o săte coste viaţa. Şi eu unul n-o săvărs o lacrimă.

— Ce-l roade? a întrebat Porta, ocupat cu cleştele lui.Micuţul a ridicat din umeri.— Ştiu eu? Cred căiar nu-i sunt toţi boii acasă.Porta a dat din cap filozofic şi şi-a continuat oribila-i sarcină. Acum

era deja obişnuit cu ciudăţeniile de conştiinţăale Bătrânului. Cel mai bineera să-l ignore când avea una din crizele lui de ipocrizie. Dupămodul încare el şi Micuţul vedeau lucrurile, nu se alegeau din război cu nimicaltceva. Doar o marcăpe zi şi şansa de a primi un glonţîn burtă, aşa cădece sănu se serveascăcu câţiva dinţi de aur când se iveşte ocazia?

— Omul trebuie săaibăceva pe care săse bizuie, a zis Porta, cuînţelepciune. Războiul n-o sădureze o veşnicie. În viaţătrebuie săpriveşti

puţin înainte.Ne-am mai apropiat de fermă. Curtea era plinăde cazaci care

chefuiau. Formaserăun cerc enorm şi dansau în jurul focului, ţinându-secu braţele dupăumeri. În timp ce dansau, strigau şi cântau, din când încând câte unul se rupea de cerc şi sărea peste flăcări în sunetul aplauzelorfurtunoase.

De la grajduri se auzeau nechezaturi şi lovituri de copite. Câţivasoldaţi şedeau liniştiţi, în grup, bând şi fumând, dar, dupăcâte am pututvedea, nu mai postaserăalte sentinele. Am instalat o mitralierăexactvizavi de casăşi Porta a clătinat din cap, plin de regret. Cazacii ăştia chefliişi neciopliţi erau oameni dupăinima lui şi, în alte împrejurări decâtblestematul ăsta de război, s-ar fi dus la ei în fugă. Aşa însăa trebuit săsepregăteascăpentru măcel ca săfie pe placul stăpânilor şi săîşi salvezepropria-i piele.

— Mi se pare ruşinos, a zis, săîntrerupi petrecerea în felul ăsta...— Atâta pagubăde petrecere! a izbucnit Heide fanaticul. Haideţi să

facem treaba pentru care am fost trimişi aici! Nu uitaţi căoamenii ăştiasunt comunişti şi lachei ai jidovimii internaţionale.

— Lacheii rahatului, a zis Porta. Cine ţi-a băgat tâmpeniile astea încap?

Am urmărit tăcuţi ţopăielile cazacilor. Undeva, în pădurea din spatelenostru, a lătrat o vulpe şi o bufniţăa început săţipe. Se lăsa întunericul,dar flăcările focului luminau pânăla o sutăde metri în jur. Încet, darsigur, ruşii s-au făcut criţă. Unul câte unul au început săintreclătinându-se în casă. Câţiva au rămas afară, sforăind pe pământ undecăzuseră. În cele din urmă, locul a devenit tăcut şi liniştit. Bătrânul s-aîntors spre noi.

— Gata? a şoptit.Am înaintat pe furiş, ciucindu-ne în iarba înaltă. Ferma era în

întuneric, nu se vedea luminăla nici o fereastră. Caii din grajduri nesimţiseră; se ridicau în douăpicioare şi nechezau, loveau podeaua şi uşilecu copitele, încercând săse dezlege. Erau animale bune de-ale armatei şisimţeau instinctiv cănoi reprezentam un pericol. Stăpânii lor însădormeau beţi, nu răspundeau la chemările lor de alarmă. Mirosul plăcut şicald de fân şi cal se combina cu duhoarea înţepătoare de vomăşi vodcăvărsată. Fumul de la focul muribund venea spre noi, aducând cu elmireasma încântătoare de carne prăjită. Când am trecut pe lângăea, Portaa tăiat o ciozvârtăcu baioneta. Carnea a căzut cu uşurinţăde pe oase.Porta şi-a vârât o bucatăîn gurăşi zeama i s-a prelins pe bărbie şi guler.Ochii i s-au întunecat de plăcere şi, parcăîn stare de transă, a întinsmâna sămai ia.

— Oh, nu, nu mai lua! a zis Legionarul, prompt. L-a înghiontit sprecasăcu ţeava aruncătorului de flăcări pe care îl ducea. O săte poţiîntoarce dupăce vom curăţa locul.

La baza scărilor care duceau în clădire zăceau şase cazaci, unul pestealtul, într-o grămadănedefinităde braţe şi picioare.

— Îngrămădiţi ca salamandrele, a zis Gregor.Barcelona l-a înghiontit pe unul ca săvadăcum reacţionează, când a

trecut pe lângăel. Omul a zâmbit în somn. A întins mâinile şi a apucatdrăgăstos picioarele lui Porta.

— Nevesta 5, a bombănit.— Încântat, sunt sigur, a zis Barcelona, eliberându-se din strânsoare.— Ucide-l pe ticălos, l-a îndemnat Kuls.

5 Iubită(N.A.)

Din capul scărilor, Bătrânul a făcut semn din mânăpentru linişte.— Tăceţi şi urmaţi-mă!Prudent, a deschis uşa masivăde lemn. Balamalele aveau nevoie de

ulei şi au scârţâit destul de tare ca sătrezeascămorţii. Dar ruşii aucontinuat săsforăie. Bătrânul a intrat în hol, în vârful picioarelor, cuLadislas urmându-l de-aproape. Peste tot se găseau trupuri lăbărţate înfotolii, întinse pe podea, atârnate de balustrade. Era un talmeş-balmeşdesticle goale, bălţi de urinăşi vomă. Ladislas şi-a strâns buzele într-o liniesubţire. Nu prea mai semăna cu un iepure. Arăta ca un om pregătit pentruce e mai rău şi pornit săse răzbune. L-a prins pe Bătrânul de braţşi aarătat spre dormitoarele de la etaj. Bătrânul a încuviinţat din cap.

Am păşit peste trupuri şi am intrat în hol. La curbura scării se găseaudoi sergenţi cazaci, enormi. Erau aşezaţi unul lângăaltul pe aceeaşitreaptăşi dormeau cu capetele proptite în piept. În poalăaveaupistoale-mitralieră. N-am riscat. Micuţul i-a sugrumat pe amândoi cumâinile goale.

Ne-am continuat drumul. De undeva de jos, din hol, l-am auzit peKuls bombănind ceva despre fratele lui din RSHA, dar o loviturătrasădeGregor l-a redus imediat la tăcere.

În timp ce-i ocoleam atent pe cei doi sergenţi morţi, am auzit deodatăun zgomot şi o sticlăde vodcăa venit rostogolindu-se spre mine, urmatăînmare vitezăde Micuţul, care călcase pe ea în semiîntuneric şi sedezechilibrase. Amândoi s-au prăbuşit zgomotos pe podeaua de piatră.Unul dintre ruşii care dormeau şi-a deschis ochii şi s-a ridicat speriat încapul oaselor, dar Heide i-a tăiat gâtul înainte să-şi dea seama ce seîntâmplă. Micuţul a sărit în picioare; urlând. Îşi văzuse uriaşu-i trupprivindu-l dintr-o oglindămare şi, în întuneric, îl confundase cu unduşman. Cu un strigăt de furie, şi-a ridicat puşca şi a tras douăfocuri.Dupăaceea, a scos un mormăit de satisfacţie în timp ce propria-i imaginese destrăma într-o ploaie de sticlăspartă.

— Pentru Dumnezeu! a şuierat Bătrânul, din capul scărilor. Ce dracu'se petrece acolo jos?

— E doar Micuţul care se bate cu morile de vânt, am zis.Micuţul a revenit din nou sus, trecând în goanăpe lângămine, cu

faţa plinăde cioburi de sticlăşiroindu-i de sânge.— L-am ucis pe ticălos, a zis.Lenzing mi-a prins privirea. A scos un hohot de râs nervos şi şi-a dus

o mânăla gură.— Ce ticălos? a întrebat Porta.— Ticălosul care a sărit la mine, a răspuns Micuţul.S-a făcut tăcere.— L-am terminat, a zis.Lenzing a râs atât de mult, încât era săcadăpeste balustradă. Am

fost fericit, văzându-l căse bucurăşi el o dată.Am ajuns pe palier. Ladislas a trecut pe lângăBătrânul şi s-a repezit

la una dintre uşi. Bătrânul l-a tras înapoi. Am stat şi am ascultat. Seauzea un sunet ca zumzetul unui roi de albine scăpat înăuntru.

— Bine. Deschide-o...Bătrânul a făcut semn din cap şi Legionarul a învârtit încet mânerul.

Un morman de carne tremurândăzăcea gol pe un pat. Sforăia ritmicîntr-un lung şi grav zumzet, care răsuna în toatăîncăperea. Dupăhainelearuncate într-o parte, ne-am dat seama căera maior. Era complet chel şisemăna întrucâtva cu Taras Bulba.

La picioarele patului, ghemuităşi inconştientă, zăcea o tânără.Ladislas s-a uitat fix la ea, cu faţa albăşi tremurând.

— Soţia ta? a întrebat Bătrânul, cu voce slabă.El a dat din cap în semn de negaţie.— Sora?Încet, Ladislas a încuviinţat din cap şi şi-a întors faţa la perete.

Legionarul şi-a scos P 38 şi l-a pus la tâmpla maiorului, dar Micuţul aintervenit imediat şi l-a îmbrâncit la o parte.

— Lasă-măpe mine, a zis. Mie îmi place săucid ruşi.Cel mai mult îi plăcea să-i ucidăcu mâinile goale. Era rapid şi precis

şi nu făcea nici un zgomot. O uşoarăstrângere de gât şi maiorul a fostmort.

— Mai e unul aici, a zis Gregor, calm.A arătat spre o mânăîntinsăcare ieşea de sub pat. Micuţul a

apucat-o imediat: A apărut un căpitan gol, în afarăde tunicăşi şosete.Ţinea pe un braţo sticlăde vodcă, zâmbind şi mormăind în somn. Încămai zâmbea când Micuţul i-a rupt gâtul.

Între timp, fata a început să-şi recapete încet cunoştinţa. Şi-a deschisochii şi a rămas îngrozită, văzând camera plinăde soldaţi. Cred cănuarătam prea frumoşi: nespălaţi, nebărbieriţi, acoperiţi de noroi, mirosind atranspiraţie, cu uniformele zdrenţuite. Nu mămirădeloc căa scos un ţipătcând Micuţul s-a apropiat de ea cu o privire lacomă, posesivă, pe faţa-imare, urâtăşi cu mâinile cât un coşde baschet întinse spre ea. Nu potspune căo învinuiesc cu totul pentru căşi-a înfipt dinţii în braţul lui Portacând acesta s-a aşezat pe pat lângăea şi i-a zâmbit sugestiv. Cred căşi euaşfi făcut exact acelaşi lucru dacăMicuţul şi Porta s-ar fi apropiat cumvade mine, când stăteam întins şi pe jumătate gol pe un pat.

— Lăsaţi-o în pace! a zis Bătrânul tăios.Micuţul şi Porta s-au răsucit spre el.— Ce te-a apucat, bunicuţule?— Am spus s-o lăsaţi în pace, a izbucnit Bătrânul.A ridicat de jos tunica maiorului şi i-a întins-o fetei, care s-a înfăşurat

cu ea, în linişte.Bătrânul a condus-o la Ladislas, care în tot acest timp stătuse lângă

perete cu mâinile peste faţă, ca şi cum, dupătoţi aceşti ani lungi şidureroşi, de război, nu putea săadmităadevărul despre brutalitateaomului.

— Trebuie să-ţi căutăm soţia, a zis Bătrânul, cu blândeţe. Condu-neîn restul casei.

I-am găsit soţia şi fiul jos, în privinţă, înconjuraţi de o grămadădecazaci beţi care adormiserăîn timpul desfrâului, în sângele victimelor.Femeia fusese violată, apoi îi despicaserăpântecul cu cuţitul. Copilulfusese străpuns cu baioneta. Nu era nevoie săte uiţi de douăori la ei casă-ţi dai seama căerau morţi.

Am privit în tăcere. Lenzing s-a întors cu o mânăla gură. Bătrânul aîntins un braţspre Ladislas. Legionarul a luat fata şi a dus-o afară. Chiarşi Porta nu-şi găsea cuvintele.

Şi apoi, cu totul pe neaşteptate, Ladislas, blândul, speriatul, timidulLadislas a scos un urlet de durere şi, s-a aruncat asupra celui maiapropiat cazac. Sugrumase deja trei înainte ca Micuţul să-şi vinăîn fire şisăsarăsă-l ajute la măcel. Masacrul s-a terminat în câteva minute. N-amai rămas nici unul în viaţă.

Am ieşit din pivniţăîn curte. Nu mai avea rost săcăutăm prin casă.Porta şi Micuţul, care nu sufereau de hipersensibilitate, au început imediatsăadune resturile de mâncare şi băutură, cât mai aveau încăposibilitatea.Kuls bombănea din nou despre fratele lui. Din spatele grajdurilor s-a auzitun zgomot ca de apăcare curge dintr-un ulcior. Legionarul şi cu mine

ne-am dus pe furişsăcercetăm şi am găsit un cazac semiconştient,golindu-şi băşica udului într-un butoi cu apăde ploaie. Legionarul s-aîntors spre mine şi mi-a făcut cu ochiul. Şi-a tras în tăcere cuţitul dincizmă. L-am lăsat pe el s-o facă.

Înaintea noastrămai tăiase cineva beregate în curte. Din vacămairămăsese doar scheletul. Focul mai ardea mocnit, jăraticul străluceapurpuriu în întuneric. Micuţul şi Porta dispăruserăşi i-am căutat într-unadintre dependinţe. I-am găsit acolo, călare pe un butoi cu vin, cântândcântece patriotice cu o voce puternicăşi răguşită. În decurs de zece minutereuşiserăsăbea atât de mult, încât erau aproape inconştienţi.

Barcelona a venit în fugăcu ştirea cădescoperise trei camioaneruseşti încărcate cu canistre de benzină, parcate sub copaci. A apărut apoicolonelul, de unde, Dumnezeu ştie, duhnind a vodcăşi uşor nesigur pepicioare. El avea cam aceeaşi idee ca Barcelona.

— Sergent, ce aşteptăm? a întrebat, cu o voce groasăşi neclară. Subcopaci se aflătrei camioane în stare perfectă. De ce nu le folosim?

Am ieşit din nou în aer liber, urmându-i prin curte pe Barcelona şi pecolonel. Înainte de a pleca, am stropit din abundenţăîntregul loc cubenzină... casa, acareturile şi grajdurile. Am deschis uşile pentru cai şi,dupăcâteva clipe de surpriză, şi-au aruncat capetele în sus şi au rupt-o lafugă, la adăpostul pădurii.

— Acum o săle fie al naibii de bine, a zis Gregor, invidios. În ce-ipriveşte, războiul s-a terminat.

— Foarte adevărat, a zis colonelul. Animalele mute n-au ce căuta înafurisitele de afaceri ale oamenilor. Brusc, l-a cuprins cu un braţpeGregor dupăgât şi s-a aplecat confidenţial spre el. Ştii ce? înainte săînceapătoate astea, aveam un grajd plin cu cele mai grozave animale.Fiinţe minunate. Cele mai frumoase animale pe care le-ai văzut vreodată...Ştii ce s-a întâmplat?

— Nu. Ce? a întrebat Gregor.— Mi i-au luat, a zis colonelul. Mi i-au luat pentru carne. O treabă

groaznică. Groaznică.— A naibii de groaznică, a zis Gregor, plin de înţelegere.Bătrânul se străduia din răsputeri să-i adune pe toţi şi săne pregătim

de plecare. Jumătate de companie era beatăcriţăiar cealaltăjumătate maicăuta încăprin casăcaşcaval şi şunci afumate, ca săle aibăpe drum. Nuera nici unul printre noi care sănu aibădouăsticle de vin sau vodcăvârâte în buzunare. Pe nici unul nu-l trăgea inima săplece şi, pânăcândLadislas nu şi-a ieşit din minţi şi a aruncat un chibrit aprins în curte,Bătrânul nu a reuşit săimpunănici cea mai elementarăordine. Cândbenzina a izbucnit într-o mie de limbi violente de flăcări, toţi oamenii auvenit în fugă, din toate direcţiile. Din nefericire, camioanele nu fuseserăîncădeplasate şi ele au fost printre primele lucruri care au dispărut înprăpădul care a urmat. Ne-am retras printre copaci şi am privit cum focula cuprins casa. M-am gândit la toţi cazacii aceia dinăuntru şi m-amîntrebat cum o fi sătreci din viaţăîn moarte fărămăcar să-ţi dai seama.

— Nu-i o cale prea rea de a muri, a zis Barcelona, lângămine. Un rugfunerar pentru beţivi... Nu-i deloc o cale rea de a muri!

Vreau ca tineretul Germaniei săfie curajos; săfie viteaz; săfie violentşi fărămilă...

Himmler. Scrisoare trimisăprofesorului dr. Bruno Schultz, SS

Hauptsturmführer, 19 august 1938.

La o orădupărevolta din Varşovia, Reichsführer-ul Heinrich Himmler afost informat de ceea ce se întâmplase. La început nu i-a venit săcreadă. Laurma urmei, era imposibil ca aceşti şoareci cafenii, aceşti polonezi, aceştievrei nenorociţi săse opunăputerii Armatei Germane şi săspere căvorscăpa nepedepsiţi. Nici măcar un polonez — sau un evreu — nu putea fi atâtde dement şi criminal. Asta nu era nimic altceva decât sinucidere. Oareînnebuniseră?

Era limpede căda. Când ştirea, în sfârşit, s-a cristalizat, s-a observatcăReichsführer-ul a căzut pradăunei mari şi tulburătoare agitaţii sufleteşti.Umbla prin camerăîncoace şi încolo, dintr-un colţîntr-altul, punându-şi şiluându-şi ochelarii de pe nas şi ştergându-şi mereu fruntea umedăcu mâna.

— Foarte bine, a zis. Foarte bine, atunci... Le vom arăta cum ne purtămcu animalele care au impertinenţa să-şi arate stăpânului colţii. S-a întors cufaţa spre subordonaţii care stăteau umili în mijlocul marii încăperi,aşteptându-şi instrucţiunile. Pentru asta vom şterge Varşovia de pe hartă.Toţi bărbaţii, femeile şi copiii săfie distruşi... toate fiinţele vii. Toate clădirilesăfie rase de pe suprafaţa pământului şi fiecare piatrăde pavaj săfieîntoarsăpe dos!

S-a dus maiestuos la fereastrăşi acolo s-a oprit, legănându-se pecălcâie, respirând greoi prin nările dilatate, frământându-şi convulsivmâinile la spate.

— În plus, a zis, întorcându-se de la fereastră, toţi polonezii din lagăretrebuie săfie lichidaţi. E clar?

— Da, domnule Reichsführer. Obergruppenführer-ul Berger şi-a înclinatcapul. Absolut clar.

— Toţi cei care s-au născut în Varşovia sau au rude care trăiesc înVarşovia săfie împuşcaţi chiar în aceastănoapte. Voi verifica personal dacăordinul a fost executat. Voi aştepta să-mi fie datăo listăcompletăa morţilor,în decurs de douăzeci şi patru de ore.

— Foarte bine, domnule Reichsführer.Himmler şi-a ciupit vârful nasului cu degetele şi a inspirat profund. Şi-a

întors ochii din nou spre fereastră, uitându-se la ploaia care cădea pesteoraşul rece, cenuşiu.

— Cât despre Gauleiter-ul Fischer, a zis, va fi spânzurat pentru cănu aîmpiedicat revolta...

Misiunea de a înăbuşi revolta din Varşovia a fost datăgeneralului SSErich von dem Bach-Zalewski. Nici el, nici Reichsführer-ul nu şi-au imaginatvreodatăîn mod serios căun grup relativ mic de partizani polonezi putea săle facăatât de multe necazuri. În zonăerau staţionaţi douăsprezece mii desoldaţi germani, plus cei zece mii de SS-işti din Brigada Kaminski. Înasemenea circumstanţe era greu de imaginat cum ar fi putut Gauleiter-ulFischer săpermităca situaţia să-i scape din mână.

Era îndoielnic dacăîn faza aceea fie Himmler, fie Bach-Zalewski îşidădea pe deplin seama de puterea revoltei. Oricum, n-au fost lăsaţi multtimp în ignoranţă. Polonezii, sub conducerea generalului Bor-Komorovski,fost ofiţer în armata austriacă, au ocupat imediat cartierul Wola şi toatăzona centralăa oraşului, distrugând atât cartierul general al Gestapo-ului,cât şi postul de comandăal garnizoanei germane. Imediat dupăaceea aupreluat controlul asupra centralei electrice şi asupra centralei telefonice. În atreia zi, germanii erau în retragere şi polonezii victorioşi puseserămâna pemai multe depozite de arme şi muniţii din oraş.

Himmler a fost forţat săretragătrei divizii SS şi şase divizii aleWehrmacht-ului de pe frontul rusesc — oarecum liniştit în perioada aceea —

şi săle trimităsădreagălucrurile. La începutul lui septembrie, trupelegermane din Varşovia au fost dotate cu cele mai noi arme şi trei escadrile destukas-uri au fost trimise săbombardeze oraşul.

Himmler îşi jucase cartea cea mare, dar mai existau mici grupuri departizani care refuzau săse predea. Acum îi mai rămăsese doar jokerul. L-ajucat şi, de atunci pânăla capitularea finală, în fiecare zi au fost ucişi cincimii de deţinuţi polonezi...

TRECEREA RÂULUI

Tot restul nopţii şi ziua următoare, i-am urmat pe Ladislas şi pe soralui prin pădure, spre punctul unde puteam traversa râul. Am mers încet,cu opriri frecvente ca săpermitem patrulelor inamice sătreacăpe lângănoi. Kuls se plângea căsuntem atraşi într-o capcanăşi căvom regretacând va fi prea târziu. Mi-a trecut şi mie prin gând cămergeam parcăpe ocale oarecum ocolită, dar n-aveam nici un motiv sănu am încredere înghidul nostru, iar Bătrânul părea foarte fericit să-l urmeze.

A doua zi, spre miezul nopţii, am ajuns la stâncile care se înălţaudeasupra râului. Era un povârnişvertical pânădeparte, în jos, în defileu,unde apele mugeau şi se rostogoleau, împroşcând în sus stropi albi,furioşi. Din apăse vedeau ieşind şiruri de stânci, ca nişte dinţi ascuţiţi.M-am îndepărtat în grabăde malul sfărâmicios şi m-am târât înapoi laceilalţi.

— Deci ce trebuie săfacem? a zis Kuls, acru. Sădăm din aripi şi săzburăm?

Bătrânul a arătat cu degetul mare în susul apei.— Dupăpărerea polonezului, existăun pod la un kilometru mai

încolo, dar e prea riscant săîncercăm sătrecem noaptea. O sărămânemaici câteva ore, iar dimineaţăo luăm din loc.

— Pod! a zis Kuls. O poveste a naibii de verosimilă.Cam aşa măgândeam şi eu. Nu vedeam cu certitudine nici un semn

de pod şi dacăexista trebuia săfie păzit straşnic. Totuşi, era clar căghidulnostru cunoştea regiunea. Ne-a condus spre o deschidere în stânci, o cră-păturăcare se lărgea într-o peşterădestul de mare, unde ne-am instalatpentru noapte. Am aşezat mitraliera la gura crăpăturii, camuflându-o cuplante agăţătoare şi crengi. Ne simţeam într-o relativăsiguranţă. Peşteraera ca un apartament luxos, dupămizeria noroiului şi mlaştinilor. Erauscatăşi caldăşi pentru prima oarădupămultăzile aveam mâncare şibăuturăca lumea. Chiar şi somnul era posibil pentru cei ce-şi cultivaserăfericita deprindere de a-şi astupa urechile la toate zgomotele exterioare.Legionarul s-a făcut covrig şi n-a mişcat un muşchi toatănoaptea. Câtdespre mine, n-am reuşit sămăsustrag ciondănelii continue, din cauzabeţiei, a lui Heide şi Porta, presăratăcu hohotele de râs stupide aleMicuţului, cu tumultul şi râgâielile celorlalţi. Am petrecut orele pânăînzori într-o stare de iritare, undeva între trezie şi somn, şi m-am bucuratcând prima razăde luminăa brăzdat cerul şi Bătrânul ne-a sculat.

Am demontat mitraliera şi am pornit de-a lungul malului, în urmapolonezului şi a surorii lui. Cerul era cenuşiu, iar când soarele a începutsărăsară, orizontul a devenit auriu. O cioarămare a traversat încet râul,într-un zbor legănat. Am avut un sentiment de nelinişte la gândul cătrecerea noastrănu va fi atât de uşoară.

— Acolo, a zis Ladislas şi s-a oprit, arătând în susul apei, spre loculunde un pin uriaşse prăbuşise şi stătea întins peste abis, cu rădăcinilesmulse într-o parte şi cu ramurile în cealaltă. Acolo e drumul pe care

trebuie sămergem.Chiar şi Bătrânul şi-a trădat un moment îndoiala.— E sigur? a întrebat.— Sigur? a zis Ladislas. A ridicat nepăsător din umeri. Cine poate

spune dacăeste sigur sau nu? Poate cădea... poate cădem noi. Poate serupe. Poate suflăvântul. Poate vin ruşii. Şi-a desfăcut mâinile. Ce maicontează, a zis.

Dupăcâte se părea, nu pentru Ladislas sau sora lui. Ei s-au dusîmpreună, mânăîn mână, spre pinul căzut. Dupătot ce li se întâmplase,simţeau, probabil, cănu mai aveau pentru ce trăi. Treaba lor, n-aveaudecât săse sinucidădacăvroiau, noi ceilalţi nu eram atât de nerăbdători.

— Ce v-am spus? a zis Kuls, furios. Ce naiba v-am spus.Ne-am dat înapoi şi am privit cum mai întâi Ladislas, apoi soră-sa

şi-au scos ghetele şi au păşit desculţi pe podul improvizat.— Aţi mai trecut vreodatăpe aici? a întrebat Barcelona, nepăsător.— Niciodată, a răspuns Ladislas.— De ce săfi trecut? a adăugat sora lui. Înainte exista un pod pe care

se trecea.Încet şi cu grijă, au înaintat în gol, târşâindu-şi picior dupăpicior.

Ladislas îşi pusese mâinile pe şolduri ca săaibăun echilibru mai bun.Fata îşi întinsese braţele la nivelul umerilor. Amândoi îşi ţineau capul susşi priveau drept înainte, la malul celălalt. Se mişcau încet, ca niştesomnambuli. Dupăce au trecut de jumătate, trunchiul a început sătremure. Fata şi-a ţinut respiraţia şi s-a oprit o clipăîn stare de echilibru,într-un picior. Ladislas şi-a adunat toate puterile, cu picioarele desfăcute,şi a întins o mânăspre ea. Fata s-a înclinat uşor înapoi. Ladislas s-aaplecat înainte de la talie. Părea imposibil să-şi poatămenţine echilibrul,dar puţin câte puţin s-au îndreptat, fata a reuşit să-şi recâştige poziţiafermăşi amândoi şi-au continuat calmi drumul pe trunchiul care selegăna. Cam la vreo şase picioare înainte de a ajunge la malul celălalt,trunchiul se îngusta considerabil. Dacăavea lăţimea unui pantofbărbătesc. L-am văzut cum se lasăsub greutatea celor doi oameni.Probabil, Ladislas ar fi fost ispitit săfacăun salt pe mal, dar, dacăl-ar fifăcut, fata ar fi fost cu siguranţăaruncatăîn aer de reacţia de trambulinăa trunchiului subţire. Şi-a continuat înverşunat drumul pânăla capăt şi,când, în cele din urmă, a ajuns în partea cealaltă, s-a întors şi a întins omână. Fata a apucat-o şi amândoi au ajuns în siguranţă.

— Unde poate merge unul, a zis Bătrânul, cu un zâmbet slab, spreLegionar, cu siguranţăpot merge şi ceilalţi... Cine urmează?

A urmat linişte. Nici măcar Porta nu şi-a deschis gura. Ladislas şisora sa stăteau pe malul opus, făcându-ne semne şi strigând la noi, dar eunu vedeam decât trunchiul copacului legănându-se şi nu auzeam decâtmugetul furios al apelor de jos. Bătrânul a scos un zgomot de nerăbdaredin gât.

— Ei, haideţi! a zis. Nu putem sta aici toatăziua. Nu existădecât ocale de a trece peste râu... Nu existădecât o modalitate de a trece şi o vomfolosi pe aceasta.

— Ce nebuni! a mârâit Kuls. Şi-a tras buzele deasupra dinţilor,arătându-şi gingiile ca un câine furios. Eu rămân aici şi nimeni n-o sămăclintească!

Bătrânul a făcut un pas spre el. Kuls s-a tras înapoi. Şi-a îndreptatpuşca spre Bătrânul.

— Mai făun pas şi te ucid! Te ucid, pe Dumnezeul meu.Bătrânul a mai făcut un pas. Cu o mânăi-a tras lui Kuls o palmă

puternicăpeste faţă. Cu cealaltăi-a luat puşca. Rece şi dispreţuitor, i-a

aruncat-o în prăpastie.— Şi exact acolo o s-o sfârşeşti şi tu dacăîmi mai faci necazuri, a zis,

furios. S-a întors spre noi. Deci cine urmeazăsămeargăpe sârmă?— Nu eu, am zis.Măapuca ameţeala doar uitându-măla trunchi. De data asta l-am

înţeles întru totul pe Kuls. Nici caii sălbatici nu m-ar fi putut târî pestetrunchiul acela.

— Trebuie săvăîmping cu ţeava puştii? a întrebat Bătrânul.S-a auzit o rumoare generalăşi un târşâit jenant de picioare, apoi

Micuţul a scos un răcnet de furie şi s-a repezit înainte. Şi-a scos cizmele şile-a aruncat dupăgât. A scos o sticlăde vin de zmeură, singura care-i mairămăsese, şi a dat-o pe gât. Sticla a zburat în prăpastie dupăpuşca luiKuls şi o clipăam crezut căMicuţul o va urma. A dat buzna înainte, cucapul în jos, ca un tanc scăpat de sub control şi trecuse de jumătate spremalul opus când şi-a pierdut echilibrul şi a alunecat. Cineva a ţipat.Trunchiul vibra în sus şi în jos ca un cablu de cauciuc, iar Micuţul atârnade ambele mâini, suspendat în gol, cu picioarele bălăbănindu-se. Totsângele din trup mi s-a transformat în apăşi-mi muşcam buza de jos ca şicum ar fi fost o bucatăde fripturăde vacădeosebit de tare. Oricât de multvroiam să-mi întorc privirea în altăparte, măpomeneam forţat sămăuitacolo.

— N-o săreuşească, a zis Barcelona. Degetele i s-au strâns pe braţulmeu şi s-au înfipt adânc în carne. N-o săreuşească...

Micuţul şi-a făcut vânt în sus şi a prins trunchiul cu picioarele. Încetşi cu grijă, cu capul atârnând în jos, ca un urs koala, a înaintat centimetrucu centimetru. Mânăpeste mână, picior peste picior. A ajuns pe ultimii doimetri. S-a auzit un scârţâit de rău augur. Ladislas şi fata au apucatcrengile cu mâinile, ca şi cum greutatea lor laolaltăputea contrabalansagreutatea trupului imens al Micuţului.

— Hritoase atotputernic, a zis Gregor, cu faţa ca o ciupercăveche şidecolorată. Hristoase atotputernic şi drag...

Micuţul ajunsese la capătul trunchiului. A întins o mânăşi s-a prinsde un arbore pitic crescut pe malul stâncos. Cu un picior a căutat omargine de stâncăsau o crăpăturăşi, când în cele din urmăa găsit una, areuşit săse tragăcu greu pe mal. Şi-a scos din buzunar zdreanţa jegoasăşi pătatăde sânge care-i fusese cândva batistăşi şi-a şters fruntea cu ea.

— Veniţi încoace! a răcnit. E o nimica toată!— Următorul, a zis Bătrânul, poruncitor.Dupăfelul în care a zis-o, te-ai fi gândit căfăceam coadăla dentist. A

privit îngrijorat peste umăr în direcţia din care venisem. Undeva adânc înpădure am auzit împuşcături. Asta putea însemna un singur lucru:NKVD-iştii erau pe urmele-noastre.

— Mişcaţi-vă, pentru Dumnezeu!Bătrânul l-a înşfăcat pe cel mai apropiat de el şi l-a împins spre

marginea prăpastiei. Dacăaşfi fost eu acela, aşfi rupt-o la fugăsăcer maidegrabăajutor şi consolare ruşilor care înaintau decât să-l urmez peMicuţul şi sărepet spectacolul lui de acrobaţie deasupra hăului. Întrucât afost Barcelona, el pur şi simplu a înjurat groaznic şi s-a aşezat jos să-şiscoatăcizmele.

Pe la jumătatea trunchiului s-a oprit brusc. Pânăîn momentul acelaînaintase cu toatăsiguranţa unui acrobat, folosindu-şi puşca drept prăjinăpentru echilibru. Nu s-a poticnit niciodatăşi nici n-a alunecat. Ce s-aîntâmplat de l-a tulburat, n-am aflat niciodată. Probabil, făcuse greşealasăpriveascăîn jos la torent. Sau, poate, era o stare pur psihologică,determinatăde faptul căacolo avusese necazuri Micuţul. Dar indiferent de

motiv, Barcelona se oprise şi nici ameninţările Bătrânului, nici strigătelede încurajare ale Micuţului nu-l puteau convinge sămeargămai departe.

— Ce facem acum? a întrebat Gregor şi am avut impresia căamsurprins o uşoarănotăde uşurare în vocea lui. Ca şi cum fi vrut săzică: eibine, asta a fost, am putea spune căterminat şi sămergem acasă. Nimeninu mai putea trece cealaltăparte când Barcelona înţepenise bolborosind lamijlocii trunchiului... Ce se întâmplăacum? a zis.

Legionarul şi-a ţuguiat buzele.— Cineva trebuie sămeargăşi să-l mişte pe idiotul ăla, zis, furios.Şi-a aruncat cizmele dupăgât şi a pornit în ajutor. Mic vioi, sigur pe

picioare ca o pisică, nu părea săfie câtuşi de puţin în pericol. Dar trebuiasăse ocupe de Barcelona, care era înspăimântat şi începea să-şi piardăstăpânirea de sine. Puşca i-a căzut din mâni şi s-a dus rostogolindu-se înabis. Barcelona s-a legănat şi ar fi căzut dupăea dacăLegionarul n-ar fiajuns la timp lângăel şi nu l-ar fi prins ferm de umăr. O clipăau rămasamândoi ghemuiţi, îngheţaţi ca nişte statui, suspendaţi periculos deasuprahăului. Apoi încet, foarte încet, Barcelona a început săse târascăînainte.

Greutatea celor doi bărbaţi era cam tot ce putea suporta trunchiul.Când Micuţul a sărit brusc de pe mal cu intenţia de al le întinde o mânăde ajutor, s-a auzit un geamăt de protest şi trunchiul a început săse laseîn jos.

— Dă-te înapoi! a răcnit Bătrânul. Înapoi, pentru Dumnezeu!Din fericire, Micuţul şi-a dat seama de pericol tocmai la timp pentru a

evita o triplăcatastrofă. S-a retras pe mal şi s-a mulţumit să-l tragăpeBarcelona, în momentul în care a putut ajunge la el. Legionarul a terminatcălătoria fărădificultate şi fuma calm o ţigară, aşteptându-i pe ceilalţi.Bătrânul s-a întors spre Porta şi i-a făcut semn din cap.

— Dă-i drumul.— Ce, eu? a zis Porta.— Da, tu, a zis Bătrânul.S-a făcut linişte.— Trebuie? a întrebat Porta.— Cred căar fi înţelept. N-aşvrea sădau un exemplu cu tine.— Nu, a zis Porta. Nu, pricep. Pricep căn-ai vrea sădai un exemplu

cu mine... S-a strâmbat şi şi-a pus arma în bandulieră. Bine, atunci.Pornesc.

— Ce faci cu cizmele? a obiectat Bătrânul. N-o săajungi niciodatădincolo cu cizmele în picioare.

— La naiba, a zis Porta vesel. S-a întors şi ne-a trimis o bezea.Dumnezeu săvăbinecuvânteze, copiii mei!

Fireşte, Porta, ca şi Micuţul, n-a trecut într-o manierăobişnuită. Aîncălecat trunchiul şi, pe tot parcursul, a făcut pe călăreţul pe un cal delemn. La jumătatea drumului a simţit nevoia unui întăritor, aşa căa scosbidonul din buzunar şi a tras o duşcă. Cred căa fost ceva mult mai taredecât vinul de zmeură, deoarece dupăasta a cântat cât îl ţinea gura,întrerupându-se din când în când săpocneascădintr-un bici imaginarspre dosu-i prăpădit şi săstrige: „Dii, murgule!" înainte să-şi continuedrumul, într-o vitezăcare măînspăimânta.

— Sergent, ce-i cu omul acela? a întrebat colonelul. Nu-i întreg laminte?

A urmat Gregor. Transpira din abundenţăşi se vedea clar că-i mortde frică, dar lui Gregor nu-i plăcea săjoace teatru. S-a aşezat călare petrunchi, la fel ca Porta, şi s-a târât foarte încet şi atent pânădincolo, undea fost tras pe mal de mai multe perechi de mâini. În momentul în care aajuns acolo a leşinat, dar fusese o demonstraţie impresionantă.

— Vedeţi? a zis Bătrânul. Totul e cât se poate de simplu.Heide era deja la jumătatea drumului. Îşi legase cizmele cu grijăîn

jurul gâtului şi mergea cu capul în sus şi cu umerii lăsaţi pe spate, ca şicum ar fi fost la paradă. A lăsat impresia cătrecerea era absurd de uşoară.

Alţii n-au fost chiar atât de norocoşi. Lutz a trebuit săfie împins cuţeava puştii şi n-a mai ajuns dincolo... Alţi doi l-au urmat în abis. Le-amauzit ţipetele răsunând în timp ce cădeau.

Am mai rămas doar patru. Colonelul, Bătrânul, Kuls şi eu. Îmi veniserândul şi nu mai puteam amâna, iar Bătrânul măîmboldea spre marginegenunii.

— Nu, am zis! Nu! Nu merg acolo, prefer sărămân aici şi să-i aşteptpe ruşi, prefer săstau aici şi sămor!

— Nu fi prost, a zis Bătrânul, calm. S-a aplecat să-mi tragăcizmele.Dă-le jos şi grăbeşte-te.

— Nu merg! am zis. Du-te tu! Tu şi colonelul! Eu rămân aici cu Kulsşi văacoperim!

Colonelul, care pânăatunci se ţinuse la o parte, a devenit bruscextrem de nervos şi a început săalerge încoace şi încolo, agitându-şirevolverul în aer şi ameninţându-măcămăîmpuşcădacărefuz săascultordinele.

— Nu văopresc, am zis.Colonelul a scos un ţipăt furios.— Pentru Dumnezeu, sergent! Dacăpânănumăr la zece nu-l faci pe

omul acesta sătreacăîn cealaltăparte, văîmpuşc pe amândoi.Bătrânul a pus o mânăpărinteascăpe umărul meu.— E-n regulă. Acum ascultă-mă, Sven. O săfaci exact ce-ţi voi spune

eu. Îţi scoţi cizmele, o sămergi la podul acela şi-o sătreci dincolo, aşa cumau făcut toţi ceilalţi. Eu o săfiu imediat în urma ta, aşa cănu trebuie sătesperii. Dacăîncepi săte simţi rău, spune-mi şi-o săne oprim pentru a neodihni. Nu absolut nici un motiv săte temi. Dacăarborele acela ar fi întinspe pământ, ai alerga pe el fărămăcar săte gândeşti. Tot ce trebuie săţiiminte este sănu priveşti în jos. Ţine-ţi privirea drept înainte şi nu poţigreşi.

Sub influenţa-i liniştitoare, mi-am adunat suficient curaj ca să-mi legcizmele dupăgât, să-mi pun puşca în bandulierăşi săfac primii paşiezitanţi în gol. Am încercat săfac din nou pe copilul ce se balanseazăpeun buştean căzut sau umblăpe coama unui gard de cărămidă. N-aveamnici un motiv de îngrijorare. Bătrânul avea perfectădreptate. Dacăpământul ar fi fost la numai douăpicioare sub mine, n-aşfi avut absolutnici o dificultate în a-mi păstra echilibrul. Puteam trece dincolo fărămăcarsămăgândesc la asta...

Mi-am ţinut ochii fixaţi ferm pe camarazii care măaşteptau în parteacealaltă. Dacăei au putut, atunci puteam şi eu. Nu era absolut nimic decare sămătem.

O rafalăde vânt a trecut brusc prin hău. Jos, la nivelul pământului,nu putea fi mai mult decât un zefir uşor; acolo, sus între cer şi pământ,s-a simţit ca un uragan. M-am pomenit şovăind. Mi-am privit picioarele petrunchiul copacului şi am văzut râul şi stâncile sub mine. M-am văzutprăbuşindu-măca săle întâlnesc. Vroiam săţip şi săstrig, vroiam sămăagăţde ceva ca sănu cad, dar nu era nimic de care sămăprind. Nu eranimic decât spaţiul gol între mine şi moarte. Am rămas unde eram,tremurând violent din cap pânăîn picioare.

— Mergi înainte, a zis Bătrânul. Şi-a întins o mânăşi m-a apucatvârtos de centură. Mergi înainte, a zis. Nu te uita în jos. Făorice, dar nu teuita în jos.

Am ajuns la ultimii doi metri, unde trunchiul se îngusta şi cea maimicămişcare îl făcea săse legene. Bătrânul şi-a luat mâna de pe centuramea şi m-a împins uşor înainte. Mi-am dat seama căîn felul acesta îmiindica săsfârşesc singur călătoria, cu propriile-mi forţe, în timp ce el arămas în urmă, aşteptându-şi rândul. Ştiam căultimii doi metri eraupericuloşi. Ştiam căpartea aceea putea sănu suporte greutateaamândurora, punându-l şi pe el în pericol odatăcu mine. Dar, cu toateacestea, mi-a fost imposibil sămerg mai departe fărăajutorul mâinii luicălăuzitoare. Cei de pe mal răcneau la mine, colonelul striga furios dinpartea cealaltă. Bătrânul măîmpingea din spate, şi totuşi nu măputeammişca. M-am lăsat pe vine cât am putut şi m-am prins de trunchi cuambele mâini, membrele fiindu-mi înţepenite de spaimă. Bătrânul s-aghemuit lângămine.

— Hai acum, Sven, vino-ţi în fire. Nu poţi renunţa în aceastăsituaţie.Mai avem doar doi metri de mers. De ce te temi? Ai văzut cătoţi ceilalţi autrecut.

Da, îi văzusem pe toţi ceilalţi trecând, pe Micuţul atârnând cu capulîn jos şi pe cei trei căzând în abis, iar acum îi puteam urma în fiecareclipă, pentru cănu mai puteam rezista mult.

— Sven, ce naiba!Bătrânul începea săse înfurie şi nu era de mirare. Cine nu s-ar fi

înfuriat, cocoţat în aer, cu o prăpastie şaizeci de metri dedesubt, cu unidiot care scotea sunete nearticulate la numai un metru depărtare şi careputea înnebuni în orice moment, trăgându-te cu el, jos, în gol...

— Nu măpot mişca, am zis. N-are rost, nu măpot mişca.Sute de furnici alergau într-o parte şi-ntr-alta pe trunchiul copacului.

Un popor întreg de furnici. Mişunau pe toate căile şi prin toate crăpăturile,unele luând-o pe scurtătură, peste mâinile mele. Le urmăream cum setrudeau săurce peste moviliţele policarilor mei, alunecând în cealaltăparte. Măuitam la ele cum se luptau să-şi croiascădrum prin jungla deperişori fini şi ştiam cădacăîmi luam ochii de la ele, chiar şi pentru osecundă, măprăbuşeam pe stâncile de dedesubt...

— Atunci, bine, rămâi acolo! Rămâi naibii acolo şi putrezeşte!În cele din urmă, Bătrânul îşi pierduse răbdarea. S-a căţărat peste

mine şi s-a târât ultimii paşi pânăla mal. L-am auzit pe Porta chemân-du-măde pe mal, dar îmi pierdusem orice putere de-a mămişca. Nu maiputeam nici măcar să-mi ridic capul sămăuit la ei. Şi atunci, ramuriles-au lăsat brusc în jos sub greutatea unui alt trup mai greu decât cel alBătrânului. Douăbraţe vânjoase s-au întins spre mine, m-au smuls deunde stăteam şi m-au ţinut o clipăsuspendat în gol.

— E-n regulă, a zis Micuţul. L-am prins pe ticălos. Trageţi-l.Din toate părţile s-au întins mâini şi ne-au tras ca pe doi peşti eşuaţi

pe mal. Chiar în momentul în care ajunsesem în siguranţăpe pământ, aizbucnit furtuna. N-au mai fost zâmbete prieteneşti şi strigăte deîncurajare. Doar înjurături, blesteme şi ghionturi furioase din toate părţile.Doar Barcelona, care trebuise săfie şi el salvat, mi-a adresat un zâmbetdiscret şi plin de înţelegere.

Brusc, din cealaltăparte a genunii s-a auzit o împuşcătură. Eu şinenorocitele mele de slăbiciuni am fost imediat uitaţi când am văzutmacabra dramăcare se juca pe celălalt mal. Colonelul îi ordonase lui Kulssătreacăpe improvizaţia de pod, iar acesta, cuprins de o panicădementă,pe care o înţelegeam, îşi scosese revolverul şi trăsese în călăul său.Colonelul a răspuns la foc, dar nu l-a nimerit, dupăcare s-au ascunsamândoi în spatele stâncilor şi au început sătragăca în vestul sălbatic,gloanţele zburând în toate direcţiile. Micuţul şi-a băgat douădegete în

gurăşi a scos o fluierăturăputernicăşi batjocoritoare,care a răsunat înprăpastie. Porta a început săbatădin picioare şi săaplaude. Un glonţl-aatins pe Kuls în umăr, rostogolindu-l pe pământ. S-a ridicat cu greu înpicioare şi a încercat săfugă, dar şi-a pierdut echilibrul pe grohotişulfărâmicios şi a alunecat pe pantăîn jos, drept peste marginea prăpastiei,în apele spumegânde de dedesubt. L-am urmărit cu un interes morbidcum a căzut. Când trupul s-a izbit de muchia ascuţităa stâncii, a plesnitla cusături, ca o marionetăumplutăcu rumeguş, şi conţinutul s-aîmprăştiat.

Colonelul şi-a şters fruntea cu o batistă. Şi-a pus revolverul la loc întoc şi s-a aşezat foarte încet să-şi scoatăcizmele. Le-a legat laolaltăşi le-aatârnat în jurul gâtului. Dupăaceea şi-a scos din nou revolverul şi averificat atent câte cartuşe erau în el. Pentru unul care fusese atât degrăbit, părea acum ciudat de şovăitor săpunăpiciorul pe trunchiul ce selegăna. Micuţul şi Porta au început o serie de fluierături, iar Bătrânul astrigat îngrijorat:

— Ar fi bine săporniţi, domnule colonel.Colonelul a tuşit uşor.— Foarte bine, sergent, a strigat. Vin acum.Prudent, a pus piciorul pe trunchi. Nu făcuse mai mult de şase paşi

şovăitori, când au răsunat împuşcături. Brusc, colonelul s-a lăsat în jos,încălecând trunchiul şi trăgându-se pe el cu mişcări nervoase şi smucituri.Din pădure a ţâşnit o hoardăde ruşi. Legionarul a înjurat şi s-a aruncat înspatele mitralierei. Curând, gloanţe şi grenade zburau dintr-o parteîntr-alta peste defileu, cu nefericitul colonel prins la mijloc. Spre uimireanoastrăşi nevenindu-ne săcredem, câţiva ruşi, îmboldiţi ca de obicei deofiţeri, au încercat sătreacăspre noi.

— Sărmanii proşti, a zis Gregor. Sărmani proşti şi nenorociţi.Erau uimitor de siguri pe picioare şi nu păreau deloc impresionaţi de

faptul cătrunchiul se legăna, deşi, probabil, ştiau cămerg la moarteaproape sigură. Cât timp colonelul era acolo trebuia sănu tragem în ei,dar, în clipa în care el avea săfie în siguranţă, nu mai ezitam să-i culegemunul câte unul, pe măsurăce soseau în partea noastrăa malului.

Colonelul n-a ajuns în siguranţă. A fost lovit în cap de un glonţrusescşi era, probabil, mort cu mult timp înainte de-a ajunge în apa cu dinţi destâncă, la şaizeci de metri mai jos.

— În ordine, a zis Bătrânul, pe un ton energic, care arăta cămăcar oproblemăera rezolvată. Aruncaţi podul în aer şi haideţi săplecăm de-aici.

În timp ce noi ne-am angajat în luptăcu inamicul şi Barcelona îiacoperea, Micuţul şi Porta au legat laolaltăcâteva mine T şi le-au fixat lacapătul trunchiului. Câteva secunde mai târziu s-a auzit o exploziezguduitoare, care nu numai căa aruncat pinul în aer şi şirul de ruşitemerari ce se apropiau, dar de asemenea a dislocat blocuri masive dinmal, provocând o avalanşăde stânci şi bolovani. Acesta a fost sfârşitulîncercării inamicului de a trece la noi.

Am pornit din nou. Încăun marşobositor, care a durat ore în şir, prinobişnuitele primejdii şi necazuri provocate de un teren îmbibat cu apădeploaie. Centiroanele şi curelele de pe umeri intrau adânc în piele prinresturile de vestoane şi cămăşi. Picioarele fărăciorapi erau pline de răni încizmele putrede. Nu mai aveam mâncare şi băuturăşi habar n-aveamcând şi unde, sau dacăne vom întâlni cu armata care se retrăgea. De douăori am fost obligaţi săne căutăm adăpost, aruncându-ne pe burtăînşanţurile urât mirositoare de la marginea drumului, deoarece escadrileleruseşti s-au repezit spre noi din nori.

Spre amurg, a început sămăcopleşeascăun sentiment de disperare.

Măsâcâia ca o durere de dinţi şi-mi bătea în cap ca un ciocan. Undemergeam şi pentru ce mergeam acolo? Ce vom face când în cele din urmăvom ajunge acolo?

Într-adevăr, ce vom face? Răspunsul era simplu: nu vom face nimic.Nu mai rămăsese nimic de făcut. Nu mai aveam unde merge. De fapt, numai mergeam nicăieri. Fugeam de ruşi, dar nu puteam fugi la nesfârşit.Războiul era terminat, toţi ştiam asta. Germanii fuseserăînvinşi, steaualui Adolf Hitler apusese, iar rămăşiţele zdrenţăroase ale glorioasei ArmateGermane erau puse pe fugăîn mijlocul Europei şi ajunse la ananghie.

Totul era lipsit de sens. De ce să-ţi petreci viaţa fărănici un rost,mărşăluind dintr-un loc într-altul, când ai putea foarte bine săstai liniştitpe loc şi săfii ucis relativ uşor?

— La naiba! am zis.Mi-am abandonat mitraliera şi m-am aruncat la marginea şoselei,

unde m-am întins în voie, urmărind picioarele care treceau pe lângămine.Sărmanii proşti. Înaintau într-un marşfărăsfârşit, pe drumul etern carenu duce nicăieri. Sărmanii proşti.

O mânăs-a înfipt brusc în părul meu şi m-a ridicat în picioare cu osmuciturădureroasă. O altămânăm-a lovit cu propria-mi armă. Din spateam primit o loviturăde cizmăzdravănăîn fund. M-am întors plin deindignare şi l-am văzut pe Porta privindu-mărăutăcios.

— De ce te văicăreşti? a întrebat. Hristos a trebuit să-şi ducăcrucea,tu trebuie să-ţi duci mitraliera. Mi se pare destul de corect.

Înainte sămăpot gândi la o replicăpotrivită, am auzit un strigăt dedeparte, pe şosea.

— Halt! Wer da? 6

Oricine era, n-a aşteptat răspuns. A răsunat o împuşcăturăşiBarcelona, care întâmplător era în faţă, a fost doborât la pământ cujumătate din braţul stâng şi umărul sfârtecat. Era clar căajunsesem dinurmăarmata care se retrăgea.

— Care nebun a făcut asta? a răcnit Bătrânul.Un băieţandru de vreo şaisprezece ani, purtând uniformăSS, a

apărut nervos de dupăun copac. Mişca încoace şi încolo unpistol-mitralieră, de parcăar fi fost o jucărie.

— Eşti nebun? a strigat Bătrânul.Băiatul şi-a lăsat capul în jos.— Am crezut căsunteţi ruşi, a bombănit.— Ruşi! a zis Gregor, plin de indignare. Arătăm noi ca nişte afurisiţi

de ruşi?A îngenuncheat lângăBarcelona şi i-a rupt uniforma din jurul rănii.

Braţul era zdrobit şi plin de sânge, dar glonţul nu nimerise osul.Într-adevăr, se putea considera norocos: pânăcând avea sămai fie încăodatăapt pentru serviciul activ, războiul avea săfie aproape sigur terminat.Nu mi-ar fi displăcut săam şi eu braţul zdrobit.

A apărut un Oberscharführer urmat de un grup de tineri infanteriştiSS. Păreau mai degrabăcopii de şcoalădecât soldaţi.

— Ce se întâmplă? a întrebat Oberscharführer-ul. Cine sunteţi? Deunde aţi venit?

— De departe, peste dealuri! a izbucnit Bătrânul. Am avut o petrecerecu ruşii şi am şters-o de-acolo cu cea mai grozavăargintărie vârâtăînfund... Ce naiba conteazăde unde venim? a zis, morocănos. Aveţi obiceiulsăvăîmpuşcaţi propriii voştri oameni?

Oberscharführer-ul a ridicat din umeri în semn de scuză.

6 Stai? Cine-i acolo! (N.A.)

— Ce poţi face? a zis, arătând cu mâna spre turma lui de heruvimiimberbi. Au ajuns aici abia ieri. Îi iau direct din leagăn şi aşteaptăde lanoi săfacem război cu ei. E o situaţie disperată. Nu pot deosebi o piesăaunei arme de alta.

— Păi, mai rămâneţi multăvreme aici, a zis Bătrânul, încruntat, şi-osăaibăcurând ocazia săînveţe. Ruşii sunt pe drum şi convingerea meaeste căne pot ajunge din urmăîn orice moment.

— Ruşii! Vin încoace?— Asta am spus, a zis Bătrânul.Oberscharführer-ul şi-a şters grijuliu faţa cu o cârpă. Pe obrazul

drept n-avea nici un pic de carne, iar ochiul stâng era încreţit ca o bucatăde pânzăplisată.

— Au tancuri? a întrebat.— Păi, cu siguranţănu înainteazăprin pădure în roabe, asta văpot

spune!A apărut un Hauptsturmführer, plimbându-se calm, ca şi cum îşi

vizita moşia. A auzit raportul Bătrânului şi s-a încruntat nemulţumit.— Compania ta de ce nu s-a retras o datăcu restul diviziei?— N-am primit ordin săne retragem, a zis Bătrânul, tăios. Ni s-a spus

săaşteptăm semnalul; şi semnalul n-a venit.Hauptsturmführer-ul a luat imediat notăde toate detaliile, inclusiv

numele comandantului de divizie, generalul von Weltheim, cu pianul săude concert, răspunzător pentru dezastru. Micuţul şi Porta n-au făcut nici oîncercare să-şi ascundăbucuria. Perspectiva ca un general plin săfie făcutdeodatărăspunzător pentru neglijenţăcriminalăera într-adevăr grozavă.

Barcelona a fost îmbarcat într-o ambulanţăcare pleca la Varşovia,dar nu se prea vedeau semne căva fi o călătorie plăcută. Ambulanţa erasupraaglomeratăşi a trebuit săîmpartăo targăcu un soldat, care erafoarte clar căva muri cu mult înainte de-a ajunge acolo. Noi ceilalţi amplecat. O orămai târziu am ajuns în coada unei lungi coloane de camioaneşi ambulanţe care mergeau spre Varşovia. Procesiunea era însoţităderefugiaţi polonezi, care-şi cărau lucrurile în feţe de pernăsau le împingeaupe cărucioare şubrede cu douăroţi.

Nu mersesem mult înainte ca inevitabila escadrilăde Jabo săiasămugind din nori şi săse năpusteascăspre noi. Camionul în care eram s-acabrat şi a sărit de pe şosea, răsturnându-se în şanţ. Ne-am târât afarăînainte săia foc şi-am fugit cât am putut de repede într-o fâneaţăde lamarginea drumului, adăpostindu-ne în spatele unui gard viu. Se auzeazgomotul exploziilor provocate de Jabo-urile care loviserăcâteva vehiculedin convoi. Dincolo de creasta dealului, în partea opusăa câmpului, aapărut un KW 2 însoţit de câteva T 34. În timp ce ne uitam, tancurile autrecut drept prin mijlocul unui grup de infanterişti, continuându-şi calmdrumul. O grupăde pionieri a venit în fugăla noi. Ne-au distribuit câtevabazooka cu o rapiditate uimitoare, apoi au dispărut imediat dincolo deşosea. Bătrânul a venit fugind într-o parte, ca un crab, pe picioarele luimici şi crăcănate şi ne-a bătut uşor pe umăr pe Gregor şi pe mine.

— E-n regulă, Sven. Tu iei pe primul T 34. Gregor, tu îi iei pe aldoilea. Pe Porta îl las săaibăgrijăde KW, iar Micuţul se poate ocupa de cea rămas. Nu trage nimeni pânăcând...

Cuvintele i-au fost întrerupte de lansarea bruscăşi prematurăa uneigrenade de către o bazooka mai îndepărtată. Grenada s-a dus direct spreprimul tanc, a ricoşat din turelă, fărăsăprovoace vreo stricăciune, şi azburat în aer, ca un foc de artificii. Bătrânul s-a întors împrejur, cu faţaîncruntatăde furie.

— Cine naiba a făcut asta?

Indiferent cine era, a reuşit săne lase fărăelementul surpriză.Tancurile erau conştiente acum de prezenţa noastră. Au ezitat doar ofracţiune de secundă, parcăsărăsufle, apoi au intrat în formaţie şi s-auîndreptat spre noi, cu tunurile trăgând. Un mic grup de ambulanţe şibrancardieri a fost lichidat en route. Ambulanţele au fost reduse la resturiarzânde. Răniţii zăceau împrăştiaţi în noroi. Câţiva au fost prinşi subşenilele tancurilor şi transformaţi în carne tocată. Am văzut pe unul dintrebrancardieri şezând pe propria-i targăşi privindu-şi cu totalălipsădeînţelegere picioarele, care-i fuseserăretezate de la coapse şi zăceau pepământ înaintea lui. Un maior dintr-un regiment de infanterie alerga ca ogăinăfărăcap, cu douăgheizere de sânge imense ţâşnindu-i din gât. Unsergent s-a aplecat să-şi ridice mâna retezată, dar a fost făcut bucăţele deartileria ruseascăînainte săajungăla ea.

Primul T 34 se apropia. Am strâns bine bazooka în mâini. KW2-ul, cutoate cele optzeci de tone ale lui, se ridica uşor din faţăde fiecare datăcând tunul trăgea. Botul îi fusese pictat săarate ca gura deschisăa unuirechin ucigaş, cu toţi dinţii redaţi cu grijăîntr-o culoare auriestrălucitoare. Douăgrenade, pe care vreun prost le trăsese prea devreme,au ricoşat de pe pântecul lui fărăsă-i provoace vreo stricăciune. Era inutilsăîncerci sătragi în el de la mai mult de cincisprezece metri; grenadele nureuşeau săstrăpungăblindajul masiv de oţel.

Mi-am lipit ochiul de dispozitivul de ochire. Încătreizeci de metri.Mult prea devreme. M-am forţat sărămân calm şi răbdător. Existatotdeauna tentaţia, când alţi oameni îşi pierdeau capul, să-i urmez şisă-mi ies şi eu din minţi. Bătrânul îşi avea mâna ridicată, gata sădeasemnalul pentru foc.

Doi soldaţi au fost prinşi de primul T 34 şi aruncaţi în aer fărămembre. O clipă, am văzut un ofiţer aruncând o privire prin tureladeschisă, dar a dispărut înainte de a-mi putea lua puşca.

Se zicea, pe-atunci, căruşii foloseau femei ca radiooperatoare înechipajele tancurilor. M-am uitat atent la T 34-ul care se apropia, cel careera obiectivul meu special, şi m-am întrebat dacăvoi omorî vreo sărmanăfemeie. Nu că-mi păsa cu adevărat. Nu exista loc pentru sentimente cândvenea spre tine un tanc de şaizeci de tone. Dar, dacăse găsea o femeieînăuntru, speram sănu fie Tania. Tania îmi salvase cândva viaţa şi nuvroiam s-o ucid.

Tania salvase viaţa multor oameni. Era tânără. Medic chirurg cu gradde căpitan în Armata Roşie, lucrase ca prizonierăde război în spitalulnostru divizionar din Harkov. Duceam lipsăde doctori şi Tania a făcutmajoritatea operaţiilor urgente. Tania scosese cu răbdare toate şrapneleledin mine când un proiectil a explodat sub picioarele mele şi era sămăomoare. Dispăruse într-o noapte, în timpul înaintării ruseşti spre oraş.Trecuse prin fiecare salon şi dăduse mâna cu toţi pacienţii, urându-lenoroc, apoi dispăruse în întuneric şi, probabil, se dusese înapoi la ai săi.M-am întrebat adesea ce s-o fi ales de ea. Ruşii n-o iertau uşor pentrufaptul căîngrijise răniţi germani. Putea foarte bine săfie în acel T 34, chiarîn momentul acela, degradatăşi trimisăpe front ca săfie ucisă...

Foc!Câmpul din faţa noastrăa dispărut sub o mare de flăcări. Am lovit

primul tanc la jumătatea superioarăa turelei, unde ochisem, în cazul căînăuntru se găsea o fatăca Tania. I-ar fi dat o oarecare şansăsăiasăvie.Ofiţerul pe care îl văzusem mai înainte a fost azvârlit afarăde explozie. Afost ridicat sus în aer, călare pe o uriaşălimbăde foc albastră. Pe măsurăce flăcările se ridicau mugind, s-au deschis într-o umbrelăneagră, imensă,care a acoperit tot cerul. Trei tancuri fuseserăscoase din acţiune, dar al

patrulea era încăintact. Micuţul s-a uitat indignat la el. Părea cănu-ivenea săcreadăcăel, dintre toţi oamenii, nu putuse nimeri ţinta. I-a trasun şut furios bazookăi, de parcăea singurăera de vină, a înşfăcat o minămagneticăşi a fugit cu ea spre tanc. Nu s-a întâmplat nimic: mina eradefectă.

Un sergent din Corpul de pionieri a luat o bazooka abandonatăşi adus-o la umăr. A tras şi arma i-a explodat în faţă. O limbăde flăcări lungăde vreo douăzeci de metri a ţâşnit înapoi şi s-a înfăşurat în jurul lui; s-aaruncat în şanţ, ţipând. Nimeni nu putea face nimic ca să-l ajute. Încâteva secunde arăta mai degrabăca o fripturăde vacăinsuficient prăjitădecât ca o fiinţăumană. Carnea crudăîi cădea de pe oase şi miroseaîngrozitor a ars. Şi, incredibil, creatura mai era încăvie. S-a ridicat în şanţşi şi-a întins ghearele diforme spre noi. Cu ochii care nu mai vedeau, într-ofaţăcare nu mai exista, părea căne implorăsăavem milăde el. M-am datîndărăt scârbit şi m-am lovit de Gregor, care stătea exact în spatele meu.M-a împins înainte cu cotul.

— Făceva, a zis. Făceva.Mi-am scos revolverul şi am tras pârghia de siguranţă, apoi am

înaintat şovăitor spre creatura din şanţ. Înainte săpot ochi, a înşfăcatarma cu degetele numai oase goale şi a întors-o spre gaura, neagrăundefusese odatăo gură. A răsunat o împuşcăturăşi am văzut, mut şi îngrozit,cum ultimele resturi de carne carbonizatăau alunecat de pe schelet şiceea ce mai rămăsese dintr-o fiinţăomeneascăs-a prăbuşit înapoi în şanţca sămoară.

Un T 34 înainta neîndurător. Ne-am abandonat poziţiile şi am fugit,dar, chiar când am părăsit adăpostul gardului viu, o escadrilăde avioanede luptăs-a năpustit asupra noastră. Au zburat jos, la nivelul pământului,distrugând tot ce se vedea, apoi au urmat, aproape imediat, jabo-urile careau lansat bombe cu napalm.

Părea căarde lumea întreagă. Câmpurile ardeau, drumurile ardeau,chiar şi cele mai de sus ramuri ale celor mai înalţi copaci erau în flăcări.Bărbaţi, femei şi copii, soldaţi şi civili se înghesuiau îngroziţi în mijloculinfernului. Cei de pe margini aveau şanse mai mari, cu condiţia săfiedestul de tineri şi îndemânatici căsăîntreacăflăcările care-i năpădiseră.Cei foarte tineri şi foarte bătrâni, bolnavii şi răniţii au fost lăsaţi în urmăpentru rugul funerar. Am văzut o ţărancătârându-se pe pământ, cu burtadeschisăşi toate măruntaiele revărsate. Am văzut o mamăghemuităpesteun copil cu ambele braţe retezate. Am văzut oameni zvârcolindu-se dedurere, cu hainele arzând.

Jabo-urile au venit a doua oară, mugind pe deasupra noastră. Uncaporal subordonat, care îmi era total străin, mi-a smuls brusc bazooka şia întors-o spre cer.

— Nu fi prost! am răcnit. N-o săfaci nimic cu ea.— Vrei săpariezi? a zis.Probabil, aşfi pariat dacăar fi fost timp. Nu văzusem pe nimeni

doborând un avion cu o bazooka. Jabo-urile însădeveniserăfoarte sigure,de ele. Se repezeau şi coborau în picaj, ca rândunicile în căutareamuştelor. Unul a făcut greşeala săvinăprea aproape de amicul cubazooka. Am scos amândoi un strigăt de triumf răutăcios când avionul s-aizbit de copaci şi s-a făcut ţăndări.

— Foarte deştepţi, a zis Bătrânul. Acum, probabil veţi fi mulţumiţi.Ne-am uitat la el, cu reproş.— Tocmai am doborât un Jabo, am zis.— Aşa o fi! a zis tare şi aspru. Pânăuna-alta, poate v-a scăpat atenţiei

căîn timp ce voi văpierdeaţi vremea sătrageţi la gura ţevii dupăun avion

inamic, a avut loc o retragere masivă.Ne-a îmboldit pe amândoi înainte şi, brusc, molipsiţi de zăpăceala

generală, am rupt-o la fugădupăceilalţi. Am mers trei ore pe drumulacoperit cu resturi de umanitate abandonatăşi vehicule arse. Morţii şimuribunzii au fost lăsaţi în seama ruşilor. Nu mai era timp pentru cei carenu mai puteau fi salvaţi. Răniţii, dacăerau destul de norocoşi săatragăatenţia asupra lor, erau culeşi şi aruncaţi claie peste grămadăîn camioaneşi ambulanţe. Nu mai existau bandaje, nici alifii, nici morfină. Ar fi trebuitsăse considere norocoşi cănu fuseserălăsaţi săzacăpe şosea.

Deodată, din senin, a apărut o companie de T 34 cu hoarde deinfanterişti siberieni agăţaţi de tancuri, ca muştele pe o hârtie de prinsmuşte. Brusc, coloana s-a împrăştiat, fiecare căutându-şi adăpost. Câţivaînsăn-au fost destul de iuţi. Tancurile au trecut drept prin mijlocul nostruşi au distrus aproape o companie întreagă, dintr-o lovitură. Eu însumi amfost rănit la gât de un glonţrătăcit şi imediat am rupt-o la galop săcautun loc liber într-o ambulanţă. Sângele îmi curgea şiroaie şi îmi dădeamperfect de bine seama căglonţul se oprise lângăşira spinării şi căîn oriceclipămăputeam aştepta la o paralizie totală. Sanitarul care m-a îngrijitera un tip grosolan şi brutal, în mod evident fărăcunoştinţe medicale.

— Glonţ? a zis. Nu văd nici un afurisit de glonţ. Tot ce ai, amice, e ouşoarăzgârietură.

— O uşoarăzgârietură? am zis. Eşti nebun? Am un glonţoprit în gâtşi dacănu măduci la un spital destul de repede, vei avea în mâini uncadavru.

A ridicat din umeri. Era clar cănu-i păsa deloc.— Spital! a zis. Asta-i bună!— Ascultă, am zis, ai de gând sau nu săfaci ceva în legăturăcu rana

asta?— Nu, a zis; şi mi-a făcut cu ochiul. Data viitoare, fiule, încearcăsă-ţi

zbori creierii. În felul ăsta ai şanse mai mari. S-a întors spre pacientulurmător, care şedea plin de sânge pe pământ, cu douăcioturi sângerândeunde îi fuseserăpicioarele. Despre ăsta nu-i nici o îndoială; a zisinfirmierul, vesel. A ales un formular roşu dintr-un teanc de lângăel şimi-a rânjit. Aşa se procedează, a zis.

— Dar nu pot să-mi pun casca! am zis. Nu pot sămişc capul!— Un soldat german n-ar trebui săvrea să-şi mişte capul. A luat o

ştampilăde cauciuc şi a pus-o pe formular. Unde altundeva trebuie săpriveşti decât drept înainte?

Era limpede căn-avea nici un sens sămăcert cu tipul. Mi-amaruncat privirea la teancul de formulare. Un formular roşu şi o ştampilădecauciuc, asta era tot ce trebuia... Încet, am întins o mână.

— Oh, nu, săn-o faci! Sanitarul s-a întors într-o clipităşi m-a prins.Du-te mai întâi şi fă-te fărâme şi atunci, probabil, m-aşputea gândi laasta. Pânăatunci, ieşi naibii de-aici şi nu măbate la cap. Sunt bolnavicare aşteaptăsămăocup de ei.

M-au luat doi sergenţi şi m-au târât afarăde mâini şi de picioare.M-au aruncat pe pământ şi au făcut semn unui poliţai militar dinapropiere.

— Hei, tu! Nu-l scăpa din ochi pe ticălosul ăsta. Ai grijăsănu maiîncerce săumble cu fofârlica.

Furios, m-am ridicat cu greu în picioare şi m-am pomenit drept înfaţa unei arme automate.

— Umbli cu fofârlica, hîî? Încerci, nu-i aşa?— Eu încerc! am zis, plin de indignare. Am un glonţcare preseazăpe

şira spinării şi porcul refuzăsămătrimităla spital!

— Ăsta-i ghinion, a zis. Adevărat ghinion... Bănuiesc căai încercat săşterpeleşti unul dintre paşapoartele alea mici şi roşii pentru un concediugratuit?

Mi-am ridicat ochii de la ţeava puştii şi am văzut căomul era caporal.M-am relaxat puţin. Cu un caporal aveai şanse mai mari. Uneori puteaichiar vorbi cu ei omeneşte.

— Cred căam dreptul la el, am zis. Dupăcinci ani de război.A urmat tăcere. Putea sămăîmpuşte pentru asta, m-am gândit. Totul

depindea dacăera un prusac sau un Porta. Şi-a lăsat încet arma în jos.— Cred căai dreptate, a zis. Necazul e, amice, căfiecare are aceleaşi

idei. Eşti al patruzecilea care a încercat în ultima oră... Eu însumi aşîncerca dacăaşcrede căreuşesc. Dar nu-i nici o speranţă. Absolut nici osperanţă.

— Ticăloşi, am zis. Am pipăit cu grijăgaura din gât. M-am bucurat săconstat cămai sângera. Cred căar fi bine sămăîntorc la compania mea,am zis. Deşi măîndoiesc căvoi reuşi. Probabil, o săse cangreneze înaintede-a ajunge acolo.

Caporalul şi-a pus arma în bandulierăşi am pornit împreună.— O săfii norocos, a zis. O săfii norocos dacăo sămai trăieşti până

se va cangrena. Peste tot, de aici şi pânăla Varşovia, e plin de poliţiştimilitari. Ştii de ce? Săîmpuşte dezertorii.

— Eu nu sunt dezertor, am zis.— Fiecare e dezertor, în ziua de azi. Dacăte prind umblând singur

prin zonă, te împuşcăîndatăce te văd. Asta-i situaţia. Ni s-a spus sătragem la vedere. Parcăjumătate din armata asta nenorocităfuge îndirecţia greşită. Totuşi... Şi-a închis un ochi şi a făcut o grimasăşireată.Cu mine n-o săţi se întâmple nimic. Te trec eu.

Am mers împreunădegajaţi şi foarte veseli. Nu ne-a deranjat nici unavion inamic. Am fost singuri aproape o jumătate de oră, ţinându-ne peurma armatei care se retrăgea, păşind cu grijăprin ceea ce rămăsese dupămăcel şi distrugere. Am uitat de glonţul care-mi presa pe şira spinării şi ovreme am jucat fotbal cu o piatrăprintre cadavre şi vehicule distruse,râzând ca nişte copii în drum spre casăde la şcoală. La un moment dat,am fost întrerupţi de un convoi de camioane. Un sergent nerăbdătordintr-un Krupp mare, care puţea a benzină, s-a aplecat în afara cabinei şia urlat la noi săne dăm la o parte din drum. Dar la vederea poliţistuluimilitar şi-a retras imediat capul şi a accelerat, dispărând într-un nor depraf.

— Dezertori, a zis companionul meu şi a ridicat nepăsător din umeri.N-o săreuşească, sărmanii proşti. Undeva în faţăe un punct de control pedrum. N-au nici o şansă.

Ne-am aşezat sub un gard viu săne odihnim picioarele. Caporalul ascos trei pachete de ţigări Camel şi a insistat sămi le dea.

— Ia-le, a zis. Eu pot face rost de mai multe...N-aveam nici un motiv săne dăm peste cap ca săajungem undeva.

Am fumat şi am tăifăsuit aproape o oră, pânăa apărut o coloanădetancuri SS şi ne-a împroşcat cu noroi şi ulei de pe drumul desfundat.

— Ticăloşii, a zis caporalul. O săvadăei pe dracu' când o săajungălapunctul de control...

Dupătreizeci de minute am ajuns şi noi la el. Drumul era înţesat depoliţişti militari şi un căpitan taciturn a venit spre noi. Datorităintervenţiei caporalului, mi s-a îngăduit sătrec cu bine prin anticameramorţii şi să-mi continui drumul nemolestat. Am văzut cămulţi alţii nufuseserăatât de norocoşi.

Am ajuns în partea cealaltăşi ra-am întors să-i fac la revedere cu

mâna fostului meu însoţitor. Îşi ocupase locul în spatele baricadei şideodatănu mai era omul cu care fumasem, vorbisem şi jucasem fotbal,era o maşinămilitarăgata săucidă. Mi-am ridicat mâna într-un gest deadio. Ochii i-au licărit foarte slab în semn căm-a văzut, dar nu mi-arăspuns la salut.

Mi-am continuat călătoria singur, sub cerul plumburiu şiameninţător.

Toţi ne trăim viaţa în imediata apropiere a morţii. De aceea săprofitămde acest fapt. Săînvăţăm cum săne folosim întru totul de el...dacăe săasigurăm viitorul rasei germane, trebuie săexiste spaţiu pentru expansiune:Europa trebuie curăţatăde naţiunile inferioare...

Himmler. Discurs ţinut generalilor SS la Weimar, în 12 octombrie1943.

— E o patăpe onoarea Armatei Germane sămai existe un singurpolonez viu în Varşovia! Himmler s-a întors cu o furie rece spreObergruppenfuhrer-ul Berger. De ce nu mi-ai executat ordinele? Nuţi-amspus să-i distrugi pânăla ultimul bărbat, femeie sau copil? Prin urmare? Dece nu s-a făcut asta?

Berger şi-a şters fruntea plinăde transpiraţie cu o mânătremurătoare.— Domnule Reichsführer, am făcut tot ce se poate. Pierderile au fost

groaznice... Revolta din Varşovia ne-a costat deja viaţa a douămii de soldaţigermani...

— Mie sănu-mi vorbeşti de pierderi! Nu măintereseazăpoveştile talede jale. Rezultatele sunt singurele lucruri care contează. Crezi căpatria artrebui săse aşeze jos şi săplângădupăfiecare soldat ucis în bătălie?Dimpotrivă! Ar trebui săfie mândrăcăare fii gata să-şi sacrifice, viaţapentru ţara lor!

— Da, într-adevăr, domnule Reichsführer, dar...— Fărănici un dar! Himmler a izbit masa cu pumnul: Ţi-am dat un

ordin şi aştept ca acel ordin săfie executat. Radeţi Varşovia de pe faţapământului! Ştergeţi-o de pe hartă! Ea nu are loc în Reich-ul german. Apierdut orice drept la o asemenea onoare! E clar? Pentru că, dacănu, a zisHimmler, cu un zâmbet glacial, se poate oricând aranja săfii transferat pefrontul rusesc. În SS nu existăloc pentru cei care se tem săverse puţinsânge. Sângele, dragul meu Berger, este moneda războiului. Şi naţiunileputernice se nasc din râuri de sânge... Ţine minte asta şi acţioneazăînconsecinţă.

Reischsführer-ul a ieşit vijelios din încăpere. Berger şi-a pus batista înbuzunar şi s-a dus rapid la telefon.

— Dirlewanger? Aici Berger. De ce dracu' nu ai executat ordinele mele?Credeam căţi-am dat instrucţiuni sărazi Varşovia de pe fata pământului?De ce dracu' mai stăîn picioare?

A urmat o pauzăplinăde precauţie.— Ei, ce este? a izbucnit Berger.— Dragăamice, a zis Dirlewanger, te asigur căam făcut tot ce se

poate. Poate nu ştii căam suferit nouăzeci la sutăpierderi, încercând săexterminăm acest oraş?

— Nu măintereseazăpierderile tale! Dacăcrezi cămisiunea îţidepăşeşte capacitatea, spune, iar eu pot aranja uşor săfii transferat pefrontul rusesc. De altfel, îţi acord patruzecişi opt de ore pentru a-i termina

treaba. La capătul acestei perioade, sper ca numele de Varşovia săfidispărut o datăpentru totdeauna de pe hartă...

LA CAPRA OSPITALIERĂ

Varşovia. Gregor şi Porta întinşi pe epava unui tanc IS 7 ars. Treceauo sticlăde vodcăde a unul la altul. Porta îşi proptise indiferent piciorul perămăşiţele carbonizate ale unui maior rus, iar Gregor folosea mânaîntoarsăa unui mort drept sprijin pentru cot.

— E un fapt cunoscut, a zis Porta. Churchill are o listăa tuturornaziştilor din ţară. A jurat căvor fi toţi spânzuraţi.

— În ce mă, priveşte, poate să-i jupoaie de vii şi săle scoatămaţele, azis Gregor, vindicativ. Aşa le trebuie. A luat sticla de vodcăîn mânăşi aprivit-o cu coada ochiului, gânditor. Ce nu pot eu înţelege, a zis, este de ceAdolf a trebuit săatace Anglia în primul rând.

— Nu-l putea suporta pe Churchill, a explicat Porta. E un faptcunoscut.

Gregor a mai tras o duşcăde vodcă.— Dumnezeu îi va pedepsi pe englezi, a rostit, cu un aer de echitate.

Kaiser-ul a zis aşa.— Adolf crede căel este Dumnezeu? a zis Porta.S-a lăsat pe spate cu mâinile sub cap. Şi-a pus un picior peste celălalt

şi una din labele maiorului s-a desprins. Gregor a privit-o indiferent cums-a rostogolit în şanţ.

— Ştii ce? a zis.— Ce? a întrebat Porta, cu ochii închişi.— Cred căo sămăbucur al naibii când se va termina totul, a

răspuns Gregor.Porta a ridicat din umeri.— Cine n-o săse bucure? În sfârşit am putea avea un pic de pace şi

linişte.Gregor a luat un glonţtras şi l-a aruncat gânditor spre rămăşiţele

înnegrite ale labei din şanţ.— Poate, acum, dupăce am primit picioare în fund prin toatăEuropa

şi înapoi, n-o sămai fie atât de nerăbdători săcaute gâlceavă.— Vrei săpariem? a zis Porta, cinic. Ăia de sus cautămereu gâlceavă.

E uşor, nu-i aşa? Ei provoacăscandaluri, iar noi facem toatătreabamurdarăpentru ei. Ei nici măcar nu ştiu căe război, habar n-au.

Gregor a mai ales un glonţtras.— Toatăviaţa nu-i decât un circ nenorocit, a zis.— Ai dreptate, aşa este, a fost de acord Porta. Toatăviaţa e un truc

nenorocit, nu?În cartierul Praga se duceau lupte pentru accesul la Comandamentul

din Piaţa Adolf Hitler, unde se instalaserăcei din Armija Krajowa şipartizanii. Măcelăriserătot personalul şi acum erau ei înşişi supuşi unuibaraj înverşunat al trupelor germane, care încercau de câteva ore, fărăsucces, să-i scoatădin poziţii. Polonezii răspundeau focului cu tunurigermane capturate şi, în timp ce ascultam, bătălia a început săcreascăînintensitate. Proiectilele au început săcadăsupărător de aproape, iar Portas-a ridicat în capul oaselor şi a tras o înjurăturăcând o schijăi s-a înfiptîn gât.

— Locul ăsta devine nesănătos, s-a plâns. A înhăţat preţioasa sticlăde vodcăde la Gregor, s-a ridicat de pe epava tancului şi a pornit în josul

7 Iosif Stalin. (N.A.)

străzii. Haideţi sămergem, a zis.Nu am făcut zece paşi prin scuar când o rafalăde mitralierăne-a

făcut săne aruncăm spre cea mai apropiatăintrare. Ne-am înghesuitînăuntru, călcând peste cadavre.

Douătinere au trecut în goanăpe lângănoi, cu fustele fluturând înaer. Riscându-şi viaţa, Micuţul şi-a scos capul pe uşăşi a fluierat dupăele. Asta a provocat imediat un alt val de gloanţe din partea opusăascuarului.

— Afurisiţilor, trageţi-văînapoi, s-a răstit Bătrânul.Ne-am retras în grabăîn spatele palisadei noastre de hoituri

omeneşti.— La naiba, a zis Porta, în timp ce jumătate de tavan s-a prăbuşit

peste noi, acoperind totul cu pulbere cenuşie. A înşfăcat nerăbdător sticlade vodcă. Nu putem rămâne aici toatăziua. Nu-i nimic de mâncare.

Bătrânul s-a uitat sever la el.— Vom sta aici pânăcând voi spune eu săplecăm!A mai urmat o rafalăde mitralieră. Sticla de vodcăa lui Porta a fost

spartă. A scos un răcnet de furie, dar a fost acoperit de un ţipăt de durereal unui caporal din Corpul de pionieri care se ataşase de noi la începutulzilei. M-am întors la timp ca săvăd un jet gros de sânge purpuriuţâşnindu-i din gură, dupăcare s-a prăbuşit peste baricada de cadavre.

— Asta nu mai e o glumă, a mârâit Porta, aruncând sticla spartăînstradă.

— Se trage din casa aceea de-acolo, am zis, arătând cu degetul.Porta s-a întors furios spre mine.— Dacăvezi de unde se trage, de ce nu te duci săfaci ceva, în loc să

stai aici ca o băşinăîn transă?— Încercam doar săfiu de folos, am zis.— De folos la naiba! Nu eşti absolut de nici un folos!— Ce vrei săfac? am zis, indiferent. Sămăduc la ei şi să-i rog să

înceteze?Înainte ca relaţiile dintre Porta şi mine săse înrăutăţeascăşi mai

mult şi săîncercăm săne ucidem cu sânge rece unul pe celălalt, Bătrânula înşfăcat brusc douăgrenade de mânădin geanta de muniţii. A săritpeste baricadă, a traversat strada şi s-a aruncat în spatele unei maşinirăsturnate. Tocmai în acest timp, de la una dintre ferestrele casei a fostaruncatăo grenadăcare a căzut exact în faţa lui. Micuţul a ridicat-oimediat şi a aruncat-o înapoi. S-a auzit zgomotul exploziei şi întreagafaţadăa casei a fost dărâmată. Trei bărbaţi teferi au ieşit târându-se desub moloz şi au încercat săfugă, dar Legionarul i-a lichidat pe toţi trei cuo rafalăde pistol-mitralieră.

— Haideţi, săieşim naibii de-aici, a zis Gregor.Am fugit din casă, ocolind scuarul, şi-am ajuns într-o stradăîngustă,

plinăde fum şi miros greu de carne arsă. Soldaţii din SD aruncaserăîn aerînchisoarea centralăşi odatăcu ea pe toţi deţinuţii. Varşovia trebuiaştearsăde pe hartă. Toţi bărbaţii, femeile şi copiii trebuiau exterminaţi...

Porta se plângea de burtă. Trecuserăaproape douăore de cândmâncase ultima oară. Chiar şi Bătrânul era de acord cănu putea mergemai departe fărăsăse opreascăundeva săfacăplinul. În Varşovia nu eradecât un singur loc unde sămerite săte opreşti şi acesta era CapraOspitalieră. Era o cârciumăpe care descoperise Porta în prima orăde lasosirea în oraş. Era mică, murdară, zgomotoasă, supraaglomeratăşimirosea a transpiraţie şi a picioare nespălate, dar Porta ajunsese la unoarecare aranjament cu Piotr, proprietarul, un ucrainean masiv cu barbăroşie, şi s-a asigurat căaveam ce e mai bun din ceea ce exista. Ne-am

aşezat la o masămurdară, acoperităcu resturi de mâncare din ziuaprecedentă. Piotr a venit săne ia comanda.

— Cred căo săîncercăm raţa astăzi, a zis Porta.Un poliţist militar de la masa vecinăşi-a întors brusc capul, cu ochii

strălucind de bănuială. N-ar fi trebuit să-şi facăgriji. Raţa era doar ocioarăfiartăpânăavea gustul unei cârpe vechi de spălat vasele. A fostservităcu cotlet de câine, urmatăde o conservăde peşte cu un mirosdezgustător. Fiecare delicatesăa fost spălatăcu un vin roşu, tare. Asta erao parte din aranjamentul financiar al lui Porta cu Piotr. Cum a ajuns săfacăun asemenea aranjament, n-am aflat niciodată. Am menţinuttotdeauna o tăcere discretăasupra acestui subiect. Nu se făcea săteinteresezi prea mult de afacerile comerciale ale lui Porta, îndeosebi când tuînsuţi obţineai beneficii. În orice caz, cioara fiartăşi cotletul de câine eraupreferabile unei felii de şobolan sau unui picior de şoarece.

Nu departe de noi se găsea un preot militar. Ne-a studiat o vreme, darpărea să-l intereseze mai mult un ofiţer care stătea adunat într-un colţ,lângăsobă, bând bere. Îşi întorcea din când în când privirea spre ofiţer, iarîn cele din urmăs-a ridicat şi s-a dus la el.

— Scuzaţi-mă, domnule căpitan... Şi-a tras un scaun. Văderanjezdacăstau cu d-voastră?

Ofiţerul şi-a ridicat privirea de la halba de bere. Capul şi un ochi îierau înfăşurate în straturi de bandaje însângerate. Jumătate de faţăîifusese arsă, pielea era roşie şi zbârcită, iar trăsăturile îi erau toateschimonosite. Uniforma îi era zdrenţuită, acoperităcu noroi, sânge şi ulei.Mâna în care ţinea halba de bere tremura. Preotul s-a aşezat, cu unzâmbet blajin şi pios.

— Măîntreb, a zis, dacăaţi vrea sămălăsaţi săvăajut?— Sămăajutaţi? Căpitanul şi-a răsturnat pe gât ce mai rămăsese din

bere şi a strigat-o pe Sofia, de la bar, să-i mai umple paharul. Cum naibamăpoţi ajuta d-ta? a întrebat. Doar dacă, fireşte, ai un regiment să-mioferi?

— Nu m-am gândit la un astfel de ajutor, fiule...— Nu? a zis căpitanul. Şi-a tras buzele într-o parodie de zâmbet. O

altăfaţă, atunci? Ce-ai zice de o altăfaţă? Pe cea veche am pierdut-o.Destul de neatent din partea mea. De aceea nu vor sămămai înzestrezecu alta, înţelegi. Unui om i se dădoar o singurăfaţăîn cursul vieţii şitrebuie săaibăgrijăde ea. Nu eşti de acord? Şi-a ridicat halba de bere. Însănătatea d-tale, părinte. Frumuseţea sănu te părăseascăniciodată.

Preotul a dat din cap, grav.— Frumuseţea nu este exterioară, a zis. Dumnezeu nu-i apreciazăpe

oameni dupăaspectul exterior. El nu judecăun om dupăcalitatea cărniilui, ci dupăcalitatea sufletului.

— Cruţă-măde sentimente care-mi fac greaţă, pentru Dumnezeu!Căpitanul a izbit masa cu halba. Şi-a şters gura cu mâna şi s-a ridicatoarecum nesigur în picioare. Du-te şi trăncăneşte în altăparte! Măjigneşticu fleacurile d-tale pioase. Du-te în linia întâi săţi se sfărâme jumătate decap, apoi vino să-mi spui cum te simţi. Atunci s-ar putea săfiu mai dispussăte ascult.

A ieşit clătinându-se din local şi uşa s-a închis în urma lui. Preotul arămas tăcut o clipă, apoi s-a ridicat şi el în picioare. A făcut un semn debinecuvântare spre toţi cei din încăpere.

— Dumnezeu săfie cu voi, a murmurat şi a ieşit în stradădupăcăpitan.

— Caprăbătrânăşi zăpăcită, a zis Porta.S-a întins peste masădupăsticla de vodcă, dar, înainte săo poată

lua, s-a auzit zgomotul unei explozii şi toate luminile s-au stins. Uşa a fostazvârlitădin ţâţâni şi aruncatăîn camerăde suflu. Mesele şi scaunele aufost răsturnate, ferestrele sparte şi oamenii trântiţi pe podea.

Am rămas o clipăacolo unde fusesem aruncat. Din tavan a căzut penoi o ploaie de tencuială, iar scândurile din podea s-au cutremurat. Încet,fumul şi praful au început săse risipească. Ne-am ridicat prudenţi înpicioare şi ne-am uitat în jur la stricăciuni. Piotr s-a înălţat ca o stafie dinspatele barului, cu capul şi umerii acoperiţi de tencuială. Printr-o fereastrăspartăse vedea clădirea radioului aflatăîn partea cealaltăa străzii. Parti-zanii polonezi instalaserăun mortier pe acoperişşi şase soldaţi germani seangajaserăîntr-o expediţie de alpinism pe peretele clădirii. Se căţărau pe ofunie care fusese fixatăde balustrada unuia dintre balcoane.

În timp ce Piotr şi Bătrânul se chinuiau săpunăuşa la loc, noi amînceput săaşezăm scaunele şi mesele, încercând săevaluăm costulpaharelor şi sticlelor sparte: Micuţul a ieşit afarăsăvadămai bine cumurcau alpiniştii şi s-a întors cu informaţia căfunia fusese tăiatăşi pecaldarâm zăceau nouătrupuri.

— Ce-i cu preotul? a întrebat Bătrânul. Cred căa nimerit în plinăexplozie.

Piotr s-a plesnit dramatic cu palma peste frunte.— Ar fi trebuit să-l previn! În fiecare zi, cu regularitate de ceasornic,

aceeaşi bubuitură! A izbit cu pumnul cea mai apropiatămasă, care s-aprăbuşit imediat. Ar fi trebuit să-l previn.

— Ei bine, unde e? a întrebat Bătrânul. S-a întors spre Micuţul. L-aivăzut?

Micuţul a ridicat din umeri.— Nu m-am oprit sămăuit. Afarăse întâmplăprea multe lucruri ca

să-mi placă.— Ş-a sfârşit, a zis Piotr. Astăzi au terminat. N-o sămai înceapă. Doar

dacăapare armata săintervină.Am coborât scările în grabăca să-l căutăm pe preot şi-am găsit la

câţiva paşi, într-o baltăde sânge, ceea ce mai rămăsese din trupul lui.Mi-am amintit de căpitanul cu faţa arsăşi bandajele pătate de sânge. „Însănătatea d-tale, părinte. Frumuseţea sănu te părăseascăniciodată..."

Dar Dumnezeu nu judecăun om dupăcalitatea cărnii lui, ci dupăcalitatea sufletului său...

— Aşa este, am bombănit, uitându-măla corpul mutilat.— Aşa este ce? a întrebat Bătrânul, aplecându-se deasupra trupului

ca să-i caute plăcuţa de identitate şi documentele personale.— Aşa este, am răspuns, pe Dumnezeu nu-l intereseazăaparenţele.Bătrânul s-a încruntat.— Asta nu-i amuzant! a zis Bătrânul, răstit.— Nici n-am vrut săfie, am zis.Un Kubel s-a oprit brusc cu un scârţâit puternic de frâne. A coborât

un maior, urmat de un caporal mărunt cu chip de şobolan.— Ce-i asta? a întrebat, arătând cu bastonul spre rămăşiţele

preotului împrăştiate pe stradă.Caporalul s-a apropiat prevăzător.— E un trup, domnule maior. S-a aplecat săvadămai bine. Un preot,

cred.Maiorul părea mâhnit.— Un preot? a zis. Dumnezeule drag, nu mai existănimic sfânt. A

trecut indiferent strada şi a scormonit cu vârful bastonului. Capul şitrunchiul s-au rostogolit cu faţa spre el. A urmat o tăcere îndelungată.Maiorul şi-a ridicat ochii, fărăsăvadă, în direcţia Vistulei. I-am văzut

mărul lui Adam mişcându-se. A tuşit şi şi-a pus bastonul sub braţ.— Caporal, a zis. Rămâi în urmăşi aranjeazăca acestui om săi se

facăo înmormântare decentă. Nu putem lăsa un preot săzacăîn felulacesta în mijlocul drumului. Nu se cuvine. A urcat înapoi în Kubel şi s-aaşezat la volan. Îl las în grija ta, caporale. Ai grijăsă-mi fie executateordinele.

— Am înţeles.Caporalul a salutat elegant şi Kubel-ul a ţâşnit din loc. În clipa în

care nu s-a mai văzut, acesta şi-a lăsat mâna jos şi i-a trimis o înjurăturăînsoţităde un gest.

— O înmormântare decentăla naiba! O săaibăparte de tot ce auceilalţi, nimic mai mult şi nimic mai puţin! S-a întors şi a scuipat în rigolă.Caprăbătrânăcu douăfeţe! Ce e un afurisit de preot?

Micuţul s-a apropiat şi l-a dat la o parte din calea lui.— Şterge-o, amice, a zis. O să-l înmormântez eu cum se cuvine. Tu

poţi săspeli putina.A adunat toate rămăşiţele nenorocitului preot şi le-a târât la râu. S-a

auzit un pleoscăit puternic, apoi linişte. Câteva secunde mai târziu,Micuţul s-a întors cu o pereche de cizme într-o mânăşi un crucifix încealaltă.

— De unde ai făcut rost de alea? l-a întrebat Bătrânul, bănuitor.— Astea? a zis Micuţul. Le-am găsit, nu-i aşa? Le-am găsit lângă

râu...Am pornit înapoi ca săne ajungem compania, dar acum polonezii

atacau în forţădin direcţia Podului Momoro şi n-am reuşit sătrecem. Ovreme am fost forţaţi săne adăpostim la parterul unei case părăsite, cuproiectile explodând peste tot în jurul nostru. Turla unei biserici dinapropiere a primit o loviturădirectăşi s-a prăbuşit zgomotos la pământ.Bătrânul a reuşit cu foarte multăgreutate să-l opreascăpe Micuţul sănualerge ca s-o examineze pentru a vedea dacăcrucea de pe turlăera făcutădin aur. Douăproiectile au demolat clădirea vecină, iar noi ne-am pomenitcu tavanul în cap. Etajul de sus era în flăcări şi în pericol de a se prăbuşi.În cele din urmă, am fost alungaţi afarăde fum. Peste tot în jurul nostrustrăzile ardeau. Artileria grea bombarda întreaga zonă, iar clădirile seprăbuşeau zgomotos.

În cele din urmă, am ajuns la restul companiei, care era într-o starede mare zăpăceală. Era în curs de a fi refăcutăsub comandalocotenentului Löwe, care avea o mânăserios bandajatăşi o parte a feţeiîmproşcatăcu benzinăaprinsă.

Doar a doua zi la amiazăam fost retraşi din zona luptelor şi ni s-a datun răgaz de câteva ore. Gândurile oamenilor s-au întors imediat lamâncare, iar Micuţul, Porta şi cu mine am fost nefericiţii aleşi din plutonuldoi pentru a merge s-o căutăm. Bucătăriile de campanie erau la o oarecaredistanţăşi, ca săajungem la ele, trebuia sătrecem prin zone supuse unuibombardament constant.

Am reuşit săadunăm gamelele şi ne-am aruncat cu ele înapoi înhaosul proiectilelor care explodau şi al gloanţelor care zburau. Brusc, înfaţa noastrăs-a înălţat o perdea de flăcări şi ne-am retras, pentru cănesufocam. Când ne-am întors pe una dintre străzile laterale, am auzit unproiectil căzând pe acoperişul unei clădiri din apropiere şi a trebuit sănearuncăm la pământ ca săscăpăm de molozul care cădea. Am dat colţul şiimediat ne-am pomenit cu o rafalăde mitralieră. Doar la câţiva metri maideparte, de pe acoperiş, un lunetist a început sătragăîn noi.

— Pentru Dumnezeu! a răcnit Micuţul, aproape nebun de furie.Lichidează-l, nu poţi?

Spre uimirea noastră, focul a încetat imediat. L-am privit pe Micuţulcu respect.

— Trebuie sămai încerci asta şi altădată. Măîntreb dacăar merge laun T 34?

În Piaţa Vistulei erau instalate trei bucătării de campanie. Treibucătării şi trei cozi, fiecare lungăde o jumătate de kilometru. Ne-am alipitla una şi ne-am aşezat jos, supăraţi, ca săne aşteptăm rândul.

— Care-i meniul astăzi? a răcnit Porta. Şosete fierte cu găluşte?Bucătarul s-a uitat furios la el. El şi Porta erau vechi duşmani.— O săafli când o săajungi aici, a zis.Cineva s-a întors şi ne-a informat căera tocanăde peşte. S-au auzit

strigăte batjocoritoare. Tocanăde peşte era termenul politicos folositpentru a descrie un fel de mâncare din oase de peşte intrat în putrefacţie,care pluteau într-un lichid sur, unsuros. Totuşi, era mai bun decâtşosetele fierte cu găluşti ale lui Porta, cunoscute sub numele de tocanădevacăputernic condimentată. Chiar şi mirosul de peşte intrat în putrefacţiete putea face să-ţi lingi buzele dupăaproape douăzeci şi patru de ore denemâncare.

Am înaintat chinuitor de încet spre capul cozii. Porta a început sănepovesteascădespre o adevăratătocanăde peşte pe care o mâncasemcândva în Franţa. A descris-o cu atâtea detalii, încât îţi lăsa gura apă,insistând într-un mod bolnăvicios pe fiecare îmbucătură, pânăcând îisimţeai mirosul şi gustul. Mi-am închis ochii şi am simţit-o cum alunecăîncet pe gât, spre burta-mi recunoscătoare. Chiar o trataţie rară, cafriptura de cioarăşi cotletul de câine ale lui Piotr, nu putea săsatisfacăîntrutotul o poftăpermanentă.

Zgomotul unei explozii m-a adus brusc la realitate. Mi-am deschisochii şi am văzut locul plin de fum. Peste tot în jurul meu, oamenii seînghesuiau speriaţi unii într-alţii, cu gamelele goale.

— S-a dus naibii mâncarea! a strigat Porta.Un proiectil căzuse în centrul scuarului. Duşmanul lui Porta,

bucătarul, fusele făcut bucăţi. Dar de el nu era nici o pagubă... tocana eraimportantă. Ne-am uitat îngroziţi la picioarele noastre. Prin scuar curgeaun pârâu de lichid sur, unsuros, ducând cu el spre rigolăîncărcăturaputuroasăde oase de peşte...

„Metodele intelectuale de educaţie nu prezintănici un interes pentrumine. Ceea ce este esenţial este căar trebui săpedepsim tânărul pânălalimitele rezistenţei sale şi chiar dincolo de ele, aşa încât în cei care vorsupravieţui vom avea o rasăde bărbaţişi femei care au învăţat săse ridicedeasupra durerii şi săînvingăteama de moarte..."

Himmler. Într-o scrisoare adresatăprofesorului universitar K.A.Eckhardt. datată14 mai 13.

Regimentul de elităKedyv mai lupta încăpe ruinele ghetoului.Generalul Bor-Komorovski dăduse ordin ca ghetoul sg fie menţinut cu oricepreţ, deoarece era singura zonădin centrul oraşului unde putea aterizageneralul Sosabowski 8 cu trupele lui de paraşutişti.

Regimentul a continuat sălupte, dar bătălia era deja pierdută. Oraşulnu va fi eliberat de generalul Sosabowski şi paraşutiştii lui, ci de comuniştii

8 Generalul Sosabowski lupta în Armata britanică.

polonezi care vor veni de la Moscova. Bor-Komorovski şi armata lui fuseserădeja condamnaţi la moarte; nu numai de Himmler la Berlin, ci şi de Stalin laKremlin. Neamţul cu măcelul lui masiv netezea calea pentru rus, şi Stalin îşiputea permite săaştepte şi săzâmbească. Nu era deloc grăbit.Reichsführer-ul să-şi termine munca lui de distrugere. Dupăaceea va fitimpul săintervină.

Disperat, când trupele de paraşutişti n-au reuşit săsosească,Bor-Komorovski a trimis pe unul dintre coloneii săi la Moscova săstea devorbăcu mareşalul rus Rokossovski. Colonelul a pledat timp de o orăşijumătate cauza partizanilor polonezi. El a descris situaţia lor cu detaliisfâşietoare, în timp ce ruşii au ascultat într-o tăcere de neînduplecat.

— Tot ce văcerem este sălăsaţi cele douădivizii ale noastre sănesprijine. Puneţi-le în libertate şi lăsaţi-le săvinăla noi! Nu este totuna cu avăcere săne trimiteţi trupe de-ale voastre... Pentru Dumnezeu, nu vreţi săridicaţi un deget ca săne ajutaţi? Nimeni n-a vrut. Nici britanicii, nici ruşii.Misiunea a fost un eşec.

Colonelul a dispărut pe drum, când se întorcea la Varşovia. Nimeni n-aaflat vreodatăce s-a ales de el. Bor-Komorovski a aşteptat în zadar celedouădivizii pe care le ceruse; dar, la fel ca Sosabowski şi trupele lui deparaşutişti britanici, n-au sosit niciodată.

BORDELUL

Micuţul şi Porta au năvălit primii pe scările bordelului ScufiaKaiserului. Zgomotul cizmelor pe treptele fărăcovor răsuna în întuneric catropotul unei cirezi de boi sălbatici în goană.

Sus, pe palier, ne aştepta Madama Zosia Klusinski, proprietăreasaunuia dintre cele mai elegante bordeluri ce se găseau între Volga şi Rin.Stătea cu braţele încrucişate pe sânii uriaşi, cu o expresie de repulsiefăţişăpe chip.

Micuţul a urcat bocănind ultimele trepte şi a intrat bălăbănindu-sedin perete în perete. O vazăde flori care stătea pe un scrin a fost azvârlităpeste balustradă, la parter. A sunat ca o bombăcare explodează. Gregors-a aruncat imediat jos şi şi-a pus mâinile deasupra capului. Eram toţibeţi, dar Gregor era cel mai beat dintre noi.

Madama ne-a aruncat o privire prin care urmărea în mod clar săsedescotoroseascăde noi.

— V-aşfi recunoscătoare, a zis, dacăd-voastră, domnilor, v-aţistrădui săfaceţi mai puţin zgomot.

Heide şi-a dus un deget la buze. Gregor a încercat săse tragăîn suspe balustradă, dar aceasta s-a rupt sub greutatea lui şi o bucatămare delemn a urmat vaza spre parter.

— Sst! a zis Heide, făcându-se roşu de furie.— La naiba! a strigat Gregor.A urcat scările în patru labe şi s-a ridicat în picioare, sprijinindu-se

de scrin. Scrinul s-a răsturnat şi a căzut, iar Gregor s-a agăţat disperat deprimul lucru care i-a venit la îndemână. S-a întâmplat, din nefericire, săfie unul din voluminoşii sâni ai Madamei.

— Unde sunt curvele? a zis Gregor, cu voce groasă.Madama i-a tras un ghiont în coaste cu un cot ascuţit. Gregor s-a

clătinat pe spate, lovindu-se de Micuţul.— Unde sunt curvele? a întrebat. Am venit aici pentru curve. Cine-i

căţeaua asta bătrânăşi urâtă? Nu e una dintre ele, nu-i aşa? S-a îndreptatcu greu şi a luat biletul pe care îl ţinea Porta. Uită-te aici, a zis, vărându-lsub nasul madamei, am plătit o mie douăsute de zloţi nenorociţi ca să

intru în mizeria asta de local şi acum încerci sămăopreşti de la bunătăţi...Îmi cer drepturile! Vreau săvăd curvele!

Madama şi-a aranjat calmăo ţigarăruseascăîntr-un ţigaret lung.— Toate la timpul lor, domnilor. Toate la timpul lor. A luat-o înainte

spre o camerămare, plinăde bibelouri scumpe. Acesta e un stabiliment declasăsuperioară, înţelegeţi. Servim doar oameni cu gust şi discreţi.

— Adu curvele! a răcnit Gregor.Madama a oftat. S-a dus la un birou şi a scos douăalbume mari, pe

care le-a pus pe o masăîn faţa noastră.— Poate vreţi săle răsfoiţi şi săalegeţi ce văplace? a zis. Deşi, fireşte,

înţelegeţi, nu pot garanta cătoate domnişoarele sunt disponibile tocmai înacest moment.

— Fleacuri! a zis Porta, măturând cu mâna ambele albume de pemasă.

Madama i-a aruncat o privire de gheaţă.— Poftim? a zis.— Am zis fleacuri! a strigat Porta. Gregor are perfectădreptate! Adu

curvele şi săînceapădistracţia. A prins-o pe Madamăîn jurul mijlocului şii-a tras o palmăpeste fund. Dacăfundul ţi-ar fi la fel de mare ca sânii, i-azis, mai căm-ar ispiti săîncerc cu tine...

Heide, aproape la fel de beat ca Gregor, găsise un papagal roşu într-ocolivie şi-l zădărea printre şipci. Pasărea a sărit într-o parte, zgâriindu-lrău cu o gheară.

— Lua-te-ar naiba! a ţipat Heide.— Lua-te-ar naiba şi pe tine! i-a răspuns papagalul cu un ţipăt

strident. Fi-ţi-ar ochii ai naibii, lua-te-ar dracu' şi săarzi de viu!Heide a ridicat colivia şi a scuturat-o.— Papagal afurisit! Jidan afurisit!. Uitaţi-văla ciocul lui, e jidan

afurisit!A aruncat colivia în cealaltăparte a camerei. A aterizat în braţele

mele. Ţinând-o aşa, măgândeam dacăjucam vreun joc oarecare sau dacăaceasta era o grenadăgata să-mi explodeze în faţă.

— Du-te naibii! a zis papagalul.Am pus colivia pe podea. Gregor încerca săaprindăcâteva lumânări

care se găseau într-un sfeşnic de argint, pe masă. Era a treia încercare,dupăce a doua oarăîşi dăduse foc la păr, trebuind săfie salvat deMicuţul, cu ajutorul unui sifon.

— E ruşinos, a zis Madama. L-a îmbrâncit pe Porta într-o parte şi s-adus maiestuoasăla fereastră, ca o navăde război. O săchem poliţia săvăaresteze.

S-a chinuit o clipăcu închizătorul de la fereastrăşi, cum acesta n-acedat imediat, Micuţul s-a oferit cu eleganţăsăo ajute. A azvârlit sifonulprin fereastră, provocând o ploaie de cioburi şi lăsând în urma lui o gaurăcu formăneregulată.

— Poftim, a zis Micuţul. Acum poţi să-ţi scoţi capul afară!Heide, care fusese redus la nivelul podelei din cauza incapacităţii sale

de a sta drept, a venit târându-se spre papagal. Părea că-l fascinează. L-astudiat o vreme, apoi i-a schiţat solemn cu degetele forma ciocului. Şi-apipăit propriul nas şi al comparat cele douăforme.

— E evreu, a zis. Are ceva de evreu murdar în el. O să-l ucid.A deschis uşa coliviei şi a încercat săprindăgâtul papagalului în

mâini ca să-l sugrume. Papagalul a întins o ghearăşi a tras o linie roşie petoatăfaţa lui Heide.

— Zece la unu pe papagal! a strigat Gregor, aprinzându-se.M-am aplecat dupăcolivia goalăşi, cu vaga intenţie de a fi folositor,

am încercat să-l bag pe el înăuntru. Înainte să-mi dau seama,eramamândoi pe podea, el încercând să-mi sfârtece gâtul cu dinţii.

— Zece la unu pe papagal! a strigat Gregor, fugind dupăel princameră.

Brusc, s-a deschis uşa. Papagalul a şters-o afară, ţipând obscenităţicât îl ţinea gura. Tocmai atunci s-a înfipt în tavan un glonţ. Sosise UuleHeikkinen cu şase dintre luptătorii lui de gherilă.

— În regulă, bunico! Unde le ascunzi? Un al doilea glonţa traversatîncăperea şi s-a înfipt în peretele opus. Toţi ne-am aruncat brusc pepodea. Vrem marfa, codoaşăbătrână! Noi am luptat împotriva ruşilor întimp ce tu ai stat aici pe fundul ăla mare şi gras, strângând lovele... Credcămerităm şi noi puţinădistracţie acum căne-am întors la civilizaţie, nu-iaşa?

Madama s-a ridicat din ascunzătoare. Tremura toatăca o piftie mare,roz, dar cred căera aşa mai mult din cauza furiei decât a fricii.

— Ieşiţi afarăde-aici! a ţipat violent. Vocea îşi pierduse orice poleialăde eleganţă, devenind asprăşi stridentă, putând aparţine oricărei târfebătrâne din drojdia societăţii. Ieşiţi afarăde-aici, adunăturămizerabilăderahaţi! N-o săîngădui nici unuia dintre voi săse apropie de fetele mele! Numeritaţi săregulaţi nici o scroafă!

Uule şi-a repezit capul pe spate şi a râs aprobator. Porta şi-a ridicatun picior în aer şi a tras o băşină.

— Ai ceva împotrivă? a zis Micuţul. Asta e un stabiliment de clasăînaltă.

— Condus de o doamnăde înaltăclasă, a adăugat Gregor,punându-şi mâna la gurăşi scoţând un sunet care a depăşit chiar efortullui Porta în vulgaritate.

Doamna de înaltăclasăi-a tras un şut plin de răutate. Gregor aprins-o de gât şi a tras-o spre el. Avea în mânăun cuţit şi-i apăsa tăişulascuţit pe cutele de grăsime ale burţii.

— Ei, vacăbătrână, ce preferi? Tu sau fetele? A privit-o pieziş. Eşti obătrânăurâtă, dar cred căam putea să-ţi tragem un sac pe cap. Ce părere,aveţi? a zis. Cine vrea săatace primul?

Heide, încăîntins pe podea, depusese o grămadăserioasăde vomăîncolivia papagalului.

— Doi deodată, a zis. S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a şters gura cumâneca. Unul pe la spate şi unul pe dinainte. Putem trage la sorţi careunde.

— Săvedem cum e săfii primul, a zis Micuţul. A făcut un pas înainteşi şi-a vârât mâna între picioarele masive ale Madamei. Ca un ham de cai,a anunţat. N-am nimic împotrivăsăîncerc.

Madama s-a smuls din strânsoarea lui Gregor. A înşfăcat un pumnalSS care se găsea pe cămin.

— Peste cadavrul meu, a zis.Uule a sărit nerăbdător înainte, cu revolverul în mână.— Asta-i uşor de aranjat.S-a auzit o împuşcătură. Madama a scos un ţipăt şi a căzut pe spate.

Zăcea întinsăpe podea, o grămadămare de carne care tremura, iar Heides-a târât spre ea ca s-o examineze. S-a ridicat în capul oaselor şi ne-aprivit surprins.

— Ştiţi ce? a zis. N-am regulat niciodatăun cadavru.— Nici eu, am zis.Gregor i-a tras un şut mormanului tremurător.— Deci tu eşti norocosul, a zis, batjocoritor. E a ta toată, amice! Dă-i

drumul.

Heide şi-a vârât o mânăde expert sub bluza Madamei. S-a auzit unţipăt de furie, cadavrul s-a ridicat în capul oaselor şi i-a tras lui Heide unpumn în plinăfaţă.

— Ia-ţi mâna de pe mine, nazist împuţit!Heide a căzut pe spate, cu nasul plin de sânge. Madama a fost pe

picioare într-o clipă. A vădit o agilitate surprinzătoare pentru o femeieîmpovăratăcu atâtea cute de grăsime. A înşfăcat un vas cu un cactus în elşi l-a trimis direct spre Uule. Înainte ca acesta săse poatăapăra, cactusulîi ajunsese deja în cap. Uule s-a chircit încet pe podea, iar Madama s-auitat furioasăîn jur în căutarea altei arme.

— Oh, nu, nu, bătrâno!Unul dintre finlandezi, un tip masiv, mai mare chiar decât Micuţul, a

intervenit apucând-o de cutele de grăsime din jurul gâtului. I-a prins gâtulcu ambele mâini şi a început săstrângă. Încet, Madame a devenit purpuriedin roz. Ochii au început săi se tulbure. Trupul i-a devenit moale.

— E-n regulă, a zis Porta. E de-ajuns. Dă-i drumul. Cred căacum vada dovadăde mai mult spirit de colaborare.

A avut dreptate. Într-o succesiune rapidă, Madama văzuse moartea cuochii de douăori, dându-şi seama cănu glumeam.

Am pus-o pe picioare, i-am tras câteva palme şi i-am vârât jumătatede sticlăde coniac pe gât. În cele din urmă, a pornit, plinăde blândeţe şiclătinându-se, săaducăfetele. Meritaserăsăfie aşteptate. Nu erau târfeobişnuite pentru zilele de lucru. Erau ceva deosebit, crema cremei,prostituate prin excelenţă. Voluminoşii sâni ai Madamei s-au umflat demândrie când ni le-a prezentat. Acum juca rolul unui general, păşeaţanţoşşi se fudulea în timp ce trupele i se aliniau pentru inspecţie. Auapărut în şir indian, una câte una, însoţite de papagal, care ţipaobişnuitele-i blasfemii. Madame l-a vârât în colivie şi a aruncat peste ea ofaţăde masă, reducându-l la tăcere.

— Ei, domnilor, a zis.Ne-a privit oarecum sever. Privirea i s-a oprit o clipăasupra lui Heide,

cu nasul plin de sânge, a trecut la Uule, încăîntins pe podea cu jumătatede cactus pe cap, apoi la Micuţul, Porta şi Gregor. Drojdia soldaţilor derând. Un uşor tremur i-a trecut prin trup. Locul arăta deja ca un câmp deluptă. Parcătocmai scăpase din cocinăo turmăde porci...

— Ei, domnilor, a zis din nou, sper cănu vom mai avea necazuri?Nu i s-a mai auzit decât aceastăremarcă, deoarece fiecare şi-a

concentrat atenţia asupra fetelor. Heide şi Uule s-au ridicat în picioare,clătinându-se. A urmat un moment de linişte uluitoare, apoi Micuţul ascos un strigăt puternic de bucurie şi s-a repezit spre fete. A prins-o demijloc pe cea mai apropiatăşi i-a băgat o mânăsub fuste. Fata a scos unţipăt de furie şi încântare. Madama s-a aruncat asupra Micuţului, ca otigroaicăînfuriată. A început să-l loveascăcu pumnii, să-i tragăşuturi lagioale şi săstrige obscenităţi pe care nici papagalul nu le-ar fi putut visa.Micuţul s-a dat îndărăt, ca un câine care-şi scuturăblana de apă.Madama s-a repezit la fereastră. Şi-a vârât capul prin spărtura din geam şia început săstrige în gura mare dupăpoliţie. Uule a scos un hohot de râs.A traversat încăperea şi a tras-o pe Madamăînapoi.

— Îmi place o femeie cu spirit, a zis râzând, în timp ce ea se lupta cuel. Cu cât îl zgâria mai mult şi-l muşca şi-l înjura, cu atât mai mult Uulese amuza. Mitri, mitri! a zis. Zbate-te, căţea bătrânăşi veninoasă! Nu-ţi daudrumul pânănu termin cu tine! Fetele aşteptau, cloncănind ca nişte cloşti.Una a dat cu ochii de mine şi a chicotit. Papagalul de sub faţa de masăaînceput săţipe dupăaer.

— Asta e ceva! a zis Gregor, făcând un salt înainte.

Micuţul îşi aruncase prada pe capacul unui pian de concert şi o loveaca un om care de şase luni era legat într-o cămaşăde forţă. Fata nu dădeanici un semn că-i displăcea un astfel de tratament.

Madama îşi înfipse dinţii în gâtul lui Uule şi atârna înverşunatăde el,ca un buldog. Heide îşi ştergea nasul de sânge cu faţa de masă,pregătindu-se săintre în acţiune. Fata care chicotea s-a uitat la Madama,apoi a apucat-o o crizăde râs. Eram tocmai pe punctul de a măduce la eaca sămi-o revendic drept proprietate personală, când pe coridor aurăsunat paşi grei. În cadrul uşii au apărut doi poliţişti militari.

— Ce se petrece aici? Cine a strigat pe fereastrădupănoi?Scena orgiasticăa îngheţat. Madama şi-a scos dinţii din gâtul lui

Uule. Heide a rămas cu gura căscată, cu faţa de masăînfăşuratăîn jurullui ca o togă. Descoperit, papagalul părea prea surprins ca săvorbească.Fata care chicotea şi-a acoperit gura cu palma. Doar Micuţul îşi continuanetulburat activităţile. Unul dintre poliţişti a intrat în cameră.

— Cineva a chemat poliţia, a zis, ferm. Vreau săştiu cine a fost.— N-a fost nimeni, a zis Madama. A alunecat uşor pe covor, ca o

silfidăsupraponderală. Cred căv-aţi înşelat, domnule ofiţer. Aceasta este ocamerăparticularădintr-o casăparticulară. Eu şi câţiva prieteni de-ai meiavem o petrecere. Nu-mi place aceastăvizităneanunţată.

Omul şi-a îngustat ochii. A dus imediat mâna la tocul pistolului, darînainte să-l poatăscoate, Uule a fost lângăel.

— Ai auzit ce-a spus doamna. Asta este o petrecere particularăşi nu-iplace căo deranjaţi... Acum plecaţi!

O clipăam crezut căva fi scandal, dar în cele din urmăs-au răzgân-dit. L-au privit pe Uule, cu pieptul lui lat acoperit cu panglici şi medalii.S-au uitat la cei şase partizani finlandezi, grupaţi ameninţător în spatelelui şi, cu înţelepciune, s-au mulţumit cu câteva gesturi ameninţătoare şiun avertisment că, în viitor, ar trebui săne gândim bine înainte de a faceglume cu poliţia. Dupăaceea, au coborât scările tropăind şi am auzit uşade la intrare trântindu-se în urma lor. Madama s-a întors spre noi,aruncându-şi braţele într-un gest expansiv.

— Domnilor, faceţi-văcomozi. Localul este la dispoziţia d-voastră. L-aluat pe Uule de mână, zâmbindu-i cu cochetărie. Vino, a zis, o să-ţi arătdrumul.

Dormitoarele de la etajul următor erau ca nişte palate de sinestătătoare. Am fugit dintr-unul într-altul ca săle vedem, strigând, râzândşi trăgând fetele dupănoi. Camera Postdam avea podeaua de marmură, iarpatul plutea pe un lac. Gregor l-a încercat, dar s-a plâns căare rău demare şi a trecut în camera turcească, în care atârnau draperii lungi,stacojii şi mirosea plăcut a tămâie. Porta a ajuns în camera celor şaptegrădini, unde fiecare perete conţinea un labirint de acvarii cu peşti viucoloraţi care treceau dintr-un acvariu într-altul.

În capătul opus al coridorului, într-un loc aranjat ca o marchizăuriaşă, am găsit doi ofiţeri SD cu douăfete. I-am pus pe fugăîn jos pescări, goi puşcă, apoi în stradă, făcându-le singurul hatâr de-a le aruncauniformele pe fereastră. Bineînţeles, asta dupăce le-am controlatbuzunarele şi am împărţit între noi banii şi lucrurile pe care le-am găsit.

Una din prostituatele abandonate, dupăce ne-a examinat atent pefiecare dintre noi, a venit la mine şi s-a încolăcit cu supleţe în jurul gâtuluimeu.

— De ce i-aţi tratat aşa pe oamenii aceia? a zis, pe un ton de reproş.Am ridicat nepăsător din umeri.— Pentru căerau ofiţeri... pentru căfăceau parte din SD ...pentru că

nu ne plăcea cum arată... pentru căeram beţi... Am tras-o înapoi în

marchiză. Alege, am zis.Mi-a zâmbit seducător.— Negreşit, a murmurat.Vorbea germana cu un accent rusesc puternic. Părea mai inteligentă

decât celelalte şi eram destul de sigur căe spioană. Fărăîndoială, măalesese fiindcăeram cel mai tânăr, cel mai nepriceput şi, probabil, cel careva vorbi, dar atunci nu-mi păsa câtuşi de puţin. Şi, în orice caz, în primajumătate de oră, nici unul dintre noi doi n-a avut vreo ocazie de a vorbi. Aufost lucruri mult mai importante de făcut...

Şi-a amintit de misiunea ei doar mai târziu, când, temporar epuizaţi,zăceam unul lângăaltul, fumând ţigări şi bând vodcă, în mijlocul uriaşuluipat circular. S-a sprijinit într-un cot şi mi-a zâmbit, părul lung căzându-ipe umeri şi gâdilându-mi gâtul.

— E caraghios, a zis, dar mi se pare căne-am mai întâlnit undevaînainte... Nu ai acest sentiment?

— Nu, am zis. Nu pot spune că-l am. Poate nu mi-am citit scenariulcum trebuie?

— Scenariul?Am ridicat din umeri.— Se pare cănu-mi ştiu versurile prea bine.— Oh... A zâmbit din nou, trecându-şi o mânăpe coapsa mea. Sunt

foarte sigurăcăne-am mai întâlnit. Unde ai fost în ultima vreme? Unde aifost înainte de Polonia?

— Unde am fost? am zis. Practic peste tot, cu excepţia Polului Sud.— În Rusia?— Da, am zis. Am fost în Rusia.— Îţi place acolo?— Grozav, am zis. Tranşeele erau cele mai frumoase pe care le-am

văzut vreodată. Le pot recomanda din toatăinima.A zâmbit la asta şi a băut puţin din vodcă, încercând să-şi mascheze

intenţia.— Unde locuieşti?— Unde locuiesc? Nicăieri. Locuiesc la armată. Nu prea ai putea numi

asta călocuieşti.— Dar unde te-ai născut?Am strivit chiştocul şi m-am întins dupăo altăţigară.— Eu nu am fost născut, am zis. Am fost inventat. Pus laolaltăbucată

cu bucată, ca monstrul lui Frankenstein. Eu nu sunt om, sunt maşină.— Grozavămaşină! a zis. A aprins douăţigări şi una mi-a pus-o mie

în gură. Eşti într-un regiment de tancuri?— Regiment de tancuri? am zis, îngrozit. În Armata Salvării nu avem

regimente de tancuri!Am stat toatănoaptea împreunăpe marele pat circular, sub baldachi-

nul alb ca zăpada. În zori ne-am trezit şi am făcut baie într-o cadăparfu-mată. Carnajul războiului părea foarte îndepărtat şi aparţinea trecutului.Ţipetele oamenilor suferinzi nu-mi mai străpungeau timpanele, iar sângelemuribunzilor nu mai părea atât de roşu cum fusese cândva.

— Mi-ar plăcea săstau în camera asta pentru totdeauna, am zis.Fata a ieşit din cadă, cu apa picurând de pe ea. S-a întins în pat peste

mine, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului meu şi răsucindu-şi picioareledupăale mele.

— Dar nu trebuie săatacaţi Varşovia? a zis.— De unde săştiu? am murmurat. Eu sunt doar o maşină, îţi

aminteşti? Eu nu iau hotărâri. Trebuie săaştept pânăsunt programat.Şi-a trecut limba peste dinţi şi s-a strâns lângămine.

— O săte programez eu, a zis.Cinci minute mai târziu, clădirea a fost zguduităde o explozie. Balda-

chinul s-a prăbuşit peste noi. Patul a fost aruncat în cealaltăparte acamerei. Am auzit bubuitul zidăriei care se prăbuşea şi trosnetele sacadateale flăcărilor.

Ne-am zbătut săieşim de sub faldurile baldachinului. Fata a fugit lauşă, care atârna într-o parte pe balamale. Mi-am înşfăcat hainele din baieşi am sărit dupăea. Când am ajuns în coridor, s-a surpat tavanul. Aucăzut bucăţi mari de tencuială, urmate de o grindăde lemn care ardea laambele capete. Lenjeria de pat a luat foc aproape imediat, dar nu ne-amoprit săstingem flăcările. Coridorul era plin de fete goale şi bărbaţi pejumătate îmbrăcaţi. L-am văzut pe Porta galopând, cu nimic altceva pe eldecât şosetele.

Madama însăşi, splendidăîntr-un neglijeu de atlas vişiniu, care îidezvăluia cu succes totul, a fost prima pe scări în jos. Etajul inferior nu afost prea rău distrus, întrucât nu luase foc. Am salvat ce-am putut de ladezastru, aruncând braţe întregi de haine pe ferestre şi smulgând repedecovoarele persane de pe podea. Fiecare a cărat cât a putut pe scări în jos,la adăpost de foc. Micuţul şi Uule au avut grijăde pian. Porta s-a ocupatde bucătărie. Eu am salvat papagalul. Madama şedea în faţa casei pecaldarâm şi verifica tot ce sosea, urmărindu-ne cu ochi de şoim, nu cumvasăîncerce careva săfugăcu argintăria.

— Caprăbătrână, meschinăa zis Porta. Poftim... A vârât o mânăînbuzunar şi a scos un teanc de ruble tipărite recent. Un mic cadou dedespărţire. S-ar putea să-ţi fie folositoare când vor sosi ruşii. I-a făcut cuochiul. Doar un lucru, a zis. Înainte de-a încerca săle foloseşti, uzează-lepuţin. Ar fi mai bine. N-ar fi atât de evident... Pricepi ce vreau săspun?

Madama s-a repezit cu lăcomie la teancul de bani ilegali. Dupăaceea,l-a prins pe Porta între sânii ei uriaşi şi a plâns deasupra lui, ca o mamă.

— Ce trist cătrebuie săplecaţi atât de curând! Dacăaţi putea sămairămâneţi măcar o noapte... ce ne-am mai fi distrat!

— Nu ne-am descurcat prea rău de data asta, am mormăit, aruncândo privire spre papagalul din colivie.

Sunt adeptul celor mai severe forme de pedeapsă. Este esenţial ca întoate şcolile noastre săfie menţinutăo disciplinăseveră. Greşelile trebuie săfie pedepsite, slăbiciunile eliminate şi sub conducerea mea tineretulGermaniei se va ridica şi va cuceri lumea...

Hitler. Într-un discurs la Şcoala, pentru Pregătirea Ofiţerilor SS. Tölz,18 februarie 1937.

Generalul Zygmunt Berling era comandantul celor douădivizii polonezecare luptau alături de Armata Rusăla frontiera răsăriteanăa nefericitei saleţări. Dupăeşecul colonelului la Rokossovski, generalul Zygmunt l-a abordatla rândul său pe mareşal cu rugămintea de a-i permite lui şi oamenilor săisătraverseze Vistula şi săse întoarcăîn Polonia pentru a ajuta laînfrângerea invadatorilor germani. Şi el, la rândul său, a primit un răspunsnegativ.

— Niet, a zis Rokossovski, pe un ton intransigent.Şi-a scuturat scrumul de la havanăşi s-a întors săpriveascăo hartăa

Europei. Generalul Berling a ezitat o clipă, apoi s-a dus furtunos la el.— Konstantin, pentru numele lui Dumnezeu! a zis. Tu şi cu mine ne

cunoaştem de multăvreme. În mod sigur poţi să-mi acorzi aceastăfavoare!Cum te-ai simţi dacăar fi în joc ţara ta? Dă-mi mânăliberă, a insistat. Dacălucrurile vor merge prost, îmi voi asuma toatărăspunderea.

Rokossovsky a luat un ac cu gămălie şi l-a înfipt în hartă.— Niet, a zis, fărămăcar săse deranjeze să-i arunce o privire.Generalul s-a întors brusc şi a părăsit încăperea. S-a dus înapoi la cele

douădivizii ale sale, unde îl aştepta, nerăbdător şi plin de întrebări,colonelul Lisevka, şeful statului său major.

— Răspunsul, a zis Berling, este nu.Colonelul Lisevka s-a încruntat.— Şi motivul? a întrebat.— Nici un motiv, a răspuns Berling. Doar nu...La ora unu, în dimineaţa aceea, cele douădivizii poloneze au traversat

Vistula şi s-au întors în Polonia. Erau însoţite de un regiment rusesc compusdin ucraineni de la Harkov, sub comanda colonelului Rilski. Toţi cei treibărbaţi, Berling, Lisevka şi Rilski, ştiau foarte bine că, dacăîncercarea lorva eşua, îşi vor fi semnat propriile lor sentinţe la moarte. Totuşi, ei credeaucăceea ce făceau era bine şi au mers înainte, riscând.

Norocul n-a fost de partea lor. Dupădouăore de lupte de stradăcrâncene, partizanii polonezi şi ucrainenii lui Rilski au fost decimaţi deTheodor Eicke şi divizia sa SS. Oamenii lui Eicke erau experţi în lupta destradă. Polonezii erau obişnuiţi cu câmpiile ce se întindeau pânăla orizont şidincolo de el. Nu au avut nici o şansă. Au murit cu miile pe malul apusean alVistulei. Zăceau în şanţuri, înecându-se în râurile propriului lor sânge.Polonia nu mai putea spera acum săfie liberă.

CIMITIRUL DIN WOLA

Luptam fărăîntrerupere de trei zile, cu cazmale, cu baionete şi chiarcu pumnii goi, pe străzile din jurul cimitirului de la Wola. Muriserămulţioameni pentru acest cimitir. Tocmai îl smulsesem, poate, pentru adouăzecia oarăde la partizanii din Armia Krajowa şi acum era rândul lorsălanseze un atac pentru a-l recuceri. Trecea dintr-o mânăîntr-alta cu oregularitate ce devenea monotonăşi cu fiecare atac şi contraatac grămezilede cadavre de pe străzi creşteau. Trebuia săpatăo nouăserie de gropi. Darcimitirul constituia o poziţie strategicăce domina cartierul Praga şi nuconta dacătoţi partizanii şi soldaţii germani îşi dădeau viaţa pentru el,lupta trebuie continuatăpânăla inutilul sfârşit al sfârşitului.

O bisericăarsăplinăde cadavre ne servea drept adăpost. Gregorfusese lovit în cap de un glonţşi-acum era înfăşurat ca o mumie înbandaje pline de sânge. Într-o măsurăsau alta toţi fuseserăm răniţi, darGregor fusese foarte aproape de moarte. Un centimetru mai jos şi-acumn-ar mai fi stat întins pe podea, plângându-se că-l doare capul.

La intrarea bisericii a apărut un maior din statul-major şi a începutsălatre o serie de ordine total lipsite de sens. Ne-am uitat la el cu ochiîmpăienjeniţi. Omul era evident nebun, dar mai era şi maior. Posaci şifurioşi, ne-am ridicat în picioare şi l-am urmat afarăîn infernul străzilor.Spre fericirea noastră, înainte de-a ajunge prea departe, a pus ochii pe ogrupăde lunetişti SS din Divizia Reich şi a hotărât căaceştia îi vor servimai bine scopul decât o adunăturăde soldaţi, apatici şi cu ochiîmpăienjeniţi, dintr-un regiment de tancuri. I-a luat cu el spre fluviu, iarnoi am şters-o, ca nişte iepuri, înapoi în adăpostul din biserica distrusă,cu metereze din cadavre.

O vreme ne-au lăsat în pace şi am profitat de ocazie sătragem un puide somn. Era primul răgaz pe care îl aveam în ultimele şaptezeci şi două

de ore. Nu mâncasem de douăzile şi trecuse mai bine de o săptămânădecând nu reuşisem săne scoatem cizmele din picioare. Chiar şi Heideîncepea săpută.

La miezul nopţii am fost duşi în Strada Wola, cu ordinul de a instalamitraliera în subsolul unei case bombardate şi de a ţine strada acoperită.

La puţin timp dupăivirea zorilor, a intrat pe stradăo coloanălungăde civili. Erau de ambele sexe, de toate vârstele, bătrâni şi copii, invalizi şifemei gravide, ologi împinşi în cărucioare pe rotile. Era clar cămulţifuseserăluaţi direct din pat, pentru cătremurau în hainele de noapte. Uniiavuseserătimp să-şi facăvalize sau geamantane, pe care le cărau în spatesau le târau dupăei. Alţii aveau sacoşe şi pachete de hârtie maro, ceconţinea bruma de lucruri preţioase pe care reuşiserăsăle ia când ieşiserăîn grabădin case.

— Unde merg? am întrebat. Drumul duce doar la cimitir.— Atunci, a zis Bătrânul, sec, e clar cămerg acolo.S-a făcut linişte. Am privit din nou la coloana jalnicăde oameni. Am

văzut un bărbat dus pe o targăimprovizată. Mi s-a părut căera muribund.— De ce sămeargăla cimitir? am zis.Bătrânul a ridicat din umeri.— Pentru ce merg oamenii de obicei la cimitir?Grupul era mânat de SS-işti de-ai lui Dirlewanger. O maşinăde poliţie

a apărut dintr-o stradălateralăşi şi-a luat locul în capul convoiului. Cândmagnetofoanele au început săpârâie, m-am aplecat afarăpe fereastrăcasăascult.

— Atenţie! Atenţie, toatălumea! Din motive militare, aceastăzonătrebuie evacuată. Aveţi cinci minute ca săvăpărăsiţi casele. Repet, cinciminute. Regretăm aceastănecesitate, dar trădătorii polonezi comunişti nune lasăaltăalternativă. Aceastăzonăe acum militarăşi dacăveţi rămâneîn ea, văva fi viaţa în pericol. Obergruppenführer-ul SS von dem BachZalewski văasigurăpersonal căveţi fi îngrijiţi bine pânăvăveţi puteareîntoarce la casele voastre. Aveţi permisiunea de a lua cu voi orice bunuripersonale pe care le puteţi duce, dar este esenţial ca evacuarea săsetermine în cinci minute... Atenţie, atenţie! Din motive militare, aceastăzonăeste evacuată...

Maşina a intrat într-o altăstradălateralăşi tonul strident almagnetofonului s-a stins treptat în depărtare. De la un capăt la altul alStrăzii Wola, ferestrele şi uşile se deschideau în grabăşi oameniiînnebuniţi se revărsau din case ca săse alăture coloanei ce trecea.Oamenii lui Dirlewanger strigau instrucţiuni, dădeau asigurări şi exprimaucondoleanţe. Am văzut pe unul aplecându-se săridice o jucărie căzutădinmâna unui copil. Pe un altul l-am văzut ajutând o femeie bătrână. Pe un altreilea l-am văzut zâmbind şi în acel moment m-am cutremurat şi m-amîntors cu spatele. Era ceva tulburător, ceva sinistru săvezi SS-işticomportându-se ca nişte fiinţe umane normale. Atunci mi-am dat seamacăse va întâmplăceva foarte grav.

Târşâitul picioarelor a continuat. Sute şi sute, unele în pantofi, uneleîn papuci de casă, unele în zdrenţe. Mulţi copii erau în picioarele goale. Şiacum, desfăşurate în lanţde-a lungul drumului, au apărut figurile cenuşiiameninţătoare ale SS-iştilor lui Kaminski. Stăteau ca statuile, serioşi,nemişcaţi. Stăteau doar şi priveau la oamenii care treceau pe lângăei.

Maşina poliţiei s-a întors, cu magnetofonul urlând în continuare.— Atenţie, atenţie! Zona aceasta urmeazăsăfie supusăunui

bombardament de artilerie. Repet, zona aceasta urmeazăsăfie supusăunui bombardament de artilerie. Aveţi o jumătate de minut ca săieşiţiafară. Cine nu se conformeazăva fi considerat duşman al poporului

german şi va fi împuşcat. Acesta este ultimul avertisment.Maşina a plecat. Câţiva. locatari au ieşit în goana pe uşi şi au fost

îmbrânciţi în coloană. Oamenii lui Kaminski au început săpercheziţionezecasele. Oamenii bolnavi au fost împuşcaţi în pat. Un bătrân, ascuns într-omansardă, a fost azvârlit pe fereastră, făcându-se fărâme când a ajuns pecaldarâm. A căzut pe un copil pe care, de asemenea, l-a omorât. Mănuşilefuseserăscoase. SS-iştii se purtau cum le era firea. Mulţimea a început sădevinădin ce în ce mai neliniştită. Oamenii trebuiau săfie îndemnaţi culovituri de picioare şi pumni, iar unii aveau chiar nevoie de încurajareasuplimentarăa unui pistol vârât în spate.

Coloana şerpuia încet pe drum. Sutele de picioare deveniserămii.Coborau panta largăa Străzii Wola spre cimitirul care trecuse din mânăînmânăde douăori de când ieşisem noi din luptă, iar acum era încăo datăsub comandăgermană. Era deţinut de Brigada lui Dirlewanger, care îşiinstalase statul major în Biserica Sf. Nicolae. Altarul era folosit drept masăpentru jocul de cărţi, iar Dirlewanger, ca de obicei, era beat.

Cei din capul coloanei ajunseserăacum la Vistula şi nu puteau mergemai departe. Au fost opriţi şi li s-a spus sărămânăunde sunt. Kaminski asosit într-un Volkswagen amfibie şi s-a uitat la ei dispreţuitor.

— De ce mai sunt în viaţă? Trebuia săfie morţi pânăacum.— Vor fi, a promis Dirlewanger.Cei doi bărbaţi stăteau faţăîn faţăîn grădina cimitirului de pe malul

fluviului... Erau rivali în privinţa brutalităţii, fiecare fiind invidios pereputaţia celuilalt.

— Toatăasta, a zis Kaminski, făcând un gest de dispreţcu mâna, eun simplu fleac în comparaţie cu ce a fost la Minsk.

— Minsk? a zis Dirlewanger, ca şi cum n-ar fi auzit niciodatăde acestloc.

— Lichidare totală, a zis Kaminski. Am curăţat toatăregiunea.— Doar de partizani, a zis Dirlewanger, calm. Doar de partizani...

Când eu voi termina cu Varşovia, nu va mai fi o singurăcasăîn picioare.Va fi ca şi cum oraşul nu a existat. Reichsführer-ul a dat ordin, săfieexterminaţi toţi bărbaţii, femeile şi copiii.

Acum, lângăfluviu, nu mai era loc săte mişti. Oamenii stăteaustrânşi umăr lângăumăr şi în fiecare secundăsoseau alţii. Câtevacamioane, înzestrate cu mitraliere, erau deja prezente şi aşteptau ordinulsădeschidăfocul.

— Păcat, a murmurat Kaminski, cănu s-a putut aranja ceva mai calumea.

Dirlewanger a ridicat din umeri.— Va merge destul de bine, a zis, indiferent. N-avem timp pentru

rafinament...Ultimul din coloanăa fost împins înăuntru şi porţile de la ieşire au

fost închise. Dirlewanger a luat un difuzor; peste mulţime s-a lăsat olinişte prudentă. Acum, poate, avea săle spunăce urma săli se întâmple.Acum, poate, avea săle dea protecţia ce li se promisese.

— Atenţie, toatălumea! Atenţie! a zis Dirlewanger şi şi-a lăsat mânaîn jos ca semn de deschidere a focului.

Mitralierele au început pe o parte şi oamenii lui Kaminski pe cealaltă.Nu putea fi nici o scăpare. Cei ce nu erau ucişi de gloanţe erau călcaţi înpicioare. Scaune pentru invalizi şi cărucioare de copii s-au rostogolit de pemal în fluviu, unde ocupanţii lor s-au înecat. Un mic grup de bărbaţi areuşit săpunăstăpânire pe unul dintre camioane, dar au fost aruncaţi înaer de grenade înainte săfi mers mai mult de câţiva metri.

Dirlewanger a pus o mânăprieteneascăpe umărul lui Kaminski în

timp ce se întorceau împreunăla Biserica Sfântul Nicolae.— Colaborare, dragul meu camarad. Aşa trebuie sălucrăm. Aşa cum

tocmai ai văzut... Ei colaboreazăcu noi, noi colaborăm unul cu celălalt şi,pe Hristos, îţi promit, întreaga Polonie va fi lichidată.

Dupăce mitralierele şi-au terminat treaba, câmpul victoriei a foststropit cu benzinăşi un uriaşrug funerar a fost aprins. Mulţi oameni maierau încăvii şi conştienţi când i-au cuprins flăcările. Din când în când, onălucăarzând se ridica înnebunitădintr-o grămadăde trupuri şi se târa încercuri pânăcând în cele din urmăse prăbuşea. Mirosul greţos de carnearsăa plutit multe zile deasupra oraşului.

În dimineaţa următoare, douăbrigăzi, sub conducerea generaluluiMichal Karaszewicz-Tokarewski, au recucerit zona cimitirului şi aumăcelărit un întreg batalion german. Drept răzbunare, Kaminski a arestatpe toţi polonezii pe care i-a putut prinde şi i-a spânzurat de picioare,lăsându-i sămoarăîncet. Armata a depus o plângere oficialăla Führer,protestând cu indignare împotriva unui astfel de tratament barbar alcivililor, dar Hitler a ignorat-o, iar lui Kaminski i-a mai dat o medalie cas-o atârne în jurul gâtului. Încăo medalie pentru Kaminski şi încăomustrare a generalilor din Wehrmacht. SS-ul a jubilat, iar sadismul aatins un nou nivel de oroare. SS-iştii ieşeau noaptea săvioleze şi săucidă,întocmai cum alţii ieşeau săbea ceva sau sămănânce. Cei cărora le plăceasăfacăpe spectatorii puteau sămeargămereu săvadătorturi... totdeaunaavea loc câte una. Ultima fantezie era moartea prin înecare lentă. Putea fifăcutăsădureze o noapte întreagăîn mâinile unui călău priceput.

Într-o dimineaţă, Micuţul a plecat în ceea ce el a numit cu îngâmfare„o misiune specială". S-a întors dupăo jumătate de orătârând dupăel unUnterscharführer de-al lui Dirlewanger.

— L-aşfi putut împuşca pe loc, a zis, dar m-am gândit căv-ar plăceatuturor săîncercaţi.

— Unde ai făcut rost de el? a întrebat Porta.Micuţul şi-a lovit uşor nasul cu mâna.— Ce-ţi pasăţie? E treaba mea unde l-am găsit.— Atunci de ce îl aduci aici? a zis Bătrânul. Ştii prea bine cănu-l

putem împuşca fărămotiv.— Fărămotiv? a repetat Micuţul, indignat. Nu e de-ajuns căeste în

SS?— Fireşte cănu. Nu fi ridicol. Ori îi dai drumul ori îmi dai un motiv

valabil pentru care" merităsăfie împuşcat.Micuţul şi-a scos în afarăbuza de jos în semn de dezaprobare.— S-a dedat la jaf, nu?— Jaf?— Da. Se servea dintr-un magazin de bijuterii...Bătrânul a oftat. A întins mâna.— Arată, a zis.Bombănind, Micuţul i-a golit buzunarele. Avea vreo douăzeci şi cinci

de kg de inele şi ceasuri le el. Toţi cei prezenţi am scos o exclamaţie debatjocoră.

— Ei bine, asta-i o dovadă, nu? a zis Micuţul.Nici chiar Bătrânul nu avea nevoie de multe dovezi când era vorba de

un membru din detaşamentului de exterminare al lui Dirlewanger. Micuţulşi-a tras nerăbdător cuţitul.

— Ce săfie? a zis. Ochii sau maţele?— Castrează-l pe ticălos, l-a îndemnat Gregor.— Dupăaceea, a zis Micuţul. E mai distractiv săîncep cu ochii. Îi scot

ochii mai întâi.

— Nu cât timp eşti sub comanda mea, nu!Au răsunat douăîmpuşcături şi Unterscharführer-ul a căzut cu faţa

în jos. Bătrânul şi-a pus revolverul la loc în toc. A înclinat încruntat dincap spre Micuţul.

— Tu eşti în Armată, îţi aminteşti? Nu în SS.În patrulare, în timp ce cercetam un rând de case părăsite, am

descoperit pe o masăresturi de mâncare rămase de la cineva. Pâine uscatăşi o cratiţăplinăde fasole. Pâinea era verde, iar fasolea zbârcităşi tare, darne-am aşezat la masăşi am mâncat totul. Era prima mâncare pe care ogustam dupăaproape douăzeci şi patru de ore.

Porta lingea plin de regret, ultimele fărâmituri de pâine când un tânărcăpitan a năvălit pe uşă, anunţând cătrece în partea cealaltăa străzii casărecaptureze centrala electricăprincipală. Am fost ispitit să-l întreb ceputea asta avea de-a face cu noi, dar, din nefericire, cunoşteam răspunsulmult prea bine. Când a zis căva trece în partea cealaltăa străzii, a vrut săspunăcănoi vom trece strada...

Am reuşit săpătrundem în clădire cu ajutorul unei grupe de pioneri,dar înainte am fost atacaţi cu violenţăde Regimentul Polonez Jena şi atrebuit săne retragem în grabă. Centrala electricăa rămas foarte ferm înmâinile gherilelor.

Timp de douăzile în oraşa fost oarecum pace, apoi năvodul german aînceput săse strângăîncet. Forţele mareşalului Rokossovski stăteauinexplicabil pe loc la Magnuszewo, cea ce le-a dat germanilor posibilitateasăretragăde pe frontul rusesc trupele de care aveau mare nevoie pentru aîncheia încercuirea Varşoviei. Efectivele noastre au crescut prin sosirea aşapte divizii de tancuri, nouădivizii de infanterie şi multe unităţispecializate, inclusiv Corpul de Pionieri şi Ingineri. Au fost instalate douătunuri grele şi în tot cursul zilei şi nopţii, la interval de zece minute, îşitrimiteau proiectilele ca săpulverizeze centrul oraşului. Încet, dar sigur,oraşul se îndrepta spre distrugerea totală.

Împotriva acestei puternice forţe a maşinii de război germane,comandantul polonezilor, generalul Taddeus Bor-Komorowski, avea jalnicde puţin de oferit în afarăde o hotărâre fanatică. Grupul lui fidel departizani avea sălupte pânăla sfârşit, dar acest sfârşit era acum, probabil,foarte aproape. Ca arme, pe care erau forţaţi săse bizuie, le aveau pe celecapturate de la germani sau făcute de ei înşişi. Cele mai eficiente arme alelor erau cocteilurile Molotov, aruncătoarele de flăcări confecţionate dinbucăţi de ţevi şi grenade de mânăfăcute din cutii vechi de tablă. Camaterial exploziv, aveau ceea ce furaserăde la multele proiectile germaneneexplodate ce se găseau pe străzi. Totul era foarte ingenios, totul eraucigător, dar, mai curând sau mai târziu, rezerva urma săse termine.

Totuşi, între timp, partizanii polonezi au reuşit săne provoace maripierderi. Au recapturat centrala telefonicăprincipalădin Strada Zilna, iarca sănu risipeascămuniţie valoroasă, s-au debarasat de soldaţii germaniaruncându-i pe ferestrele etajelor superioare. Stăpâneau clădirea doar dedouăzeci de minute când au apărut pionierii şi au început săarunceexplozivi de la adăpostul vehiculelor blindate. Polonezii nu prea aveau cuce săse opunăatacului, dar au rezistat cu înverşunare pânăcând, în celedin urmă, centrala a sărit în aer, într-o ploaie de cărămizi. Nici unul n-asupravieţuit dezastrului.

Cu ajutorul unei baterii de asalt, am lansat un atac împotriva sediuluipoliţiei, dar partizanii care îl deţineau au luptat ca diavolii, mergând pânăacolo încât săne urmăreascăpe străzile învecinate în retragerea noastrăruşinoasăşi precipitată.

O unitate polonezăa fost suficientăca sălichideze cinci sute de

jandarmi germani vârstnici, care mai ocupau o aripăa Ministerului deInterne. Germanii fuseserăscoşi de la naftalină, unde fuseserăîngropaţipânăla genunchi, încădin 1918, şi aruncaţi într-un tip de război ciudat,care nu avea nici un sens pentru ei. Polonezii au năvălit în clădire, luptas-a dus pe coridoare, pe scări, în birouri şi puţinii jandarmi care ausupravieţuit, au fugit în panică, în timp ce douăcompanii SD, subcomanda unui colonel rus din Brigada lui Kaminski, s-au dus să-i punălapunct pe aroganţii polonezi. Glorioşii partizani, beţi de sânge german, i-auprins frumos în capcană, l-au lăsat săintre în clădire, fărăsăopunănici orezistenţă, apoi au ieşit imediat din ascunzători şi i-au înconjurat. De dataaceasta, ca un rafinament în plus, le-au dat foc înainte de a-i arunca peferestre. Dupăaceea, au ieşit furtunos pe străzi ca să-i lichideze, cugrenade de mânăparaşutate de britanici, pe ultimii supravieţuitori ai celorcinci sute de jandarmi.

Cei ce mai rămăseserădin cei cinci sute se adăpostiserăîn BisericaSfântului Duh, fărăînsăsăspere căpolonezii vor respecta dreptul lor deazil acolo, ci pur şi simplu pentru căbiserica s-a întâmplat săfie una dinclădirile care mai erau în picioare în zona respectivă.

Trei regimente de infanterie germane care au venit în ajutorul lorşi-au măsurat puterile cu colonelul Karol Ziemski Wachnowski şipartizanii lui şi au fost anihilaţi. Un grup de polonezi sinucigaşi s-aunăpustit apoi în bisericăcu explozive legate în spate, iar cei şase germanicare supravieţuiserăholocaustului au fost stropiţi cu benzinăşi puşi săfugăpe străzi, în flăcări.

Obergruppenführer-ul SS Von dem Bach Zalewski a comandat unnou atac. În urma coloanelor de asalt mergeau fiinţele subumane dinSS-ul lui Dirlewanger, dar înainte săfi ajuns măcar la minunata fântânădin Piaţa Regală, coloanele s-au oprit cuprinse de panicădin cauza unuibombardament cu bombe cu napalm şi grenade de mână. Poloneziiacţionau nebuneşte şi confuzia era totală. Gangsterii lui Dirlewanger aufost printre primii care s-au întors şi au luat-o la goană.

Colonelul Ziemski Wachnowski şi-a trimis imediat oamenii dupăei.Polonezii ieşiţi din minţi alergau ţipând pe străzile înguste, urmărindarmata care fugea, călcând în picioare răniţii.

Între timp, Dirlewanger şi Kaminski reuşiserăsă-şi punătrupele,într-un fel oarecare, sub control. Himmler dăduse deja ordin săli seîntocmeascăsentinţele de moarte, care aşteptau doar semnătura, dacăVarşovia nu va fi distrusăîn douăzeci şi patru de ore. Cu o asemeneaameninţare atârnând deasupra capetelor, aceştia şi-au întors oamenii şii-au trimis din nou înapoi. De data aceasta a fost trimisăArmata ca să-isusţină. Ordinele noastre erau sătragem la vedere în oricine nu purtauniformăgermană. Bărbat, femeie sau copil. Tânăr sau bătrân. Hitlercondamnase la moarte întreg neamul polonez şi noi trebuia săfim călăii.

Am intrat în Piaţa Napoleaon şi, deodată, peste tumultul deîmpuşcături şi proiectile, am auzit sunet de muzică. Muzicăîntr-un astfelde loc, într-un astfel de moment? Venea dintr-o casăsituatăîn partea denord a scuarului. Un căpitan polonez cânta la pian, uitând, dupăcâte sepărea, de luptele ce se desfăşurau în jurul lui. Melodia părea să-l scoatădin minţi pe Kaminski. A trimis un întreg batalion, în fugă, în parteacealaltăa scuarului sălichideze muzica şi a strigat dupăei căcel care îi vaaduce capul căpitanului în vârful baionetei, va fi avansat.

Batalionul mersese doar câţiva paşi când colonelul Wachnowski şi-aaruncat Brigada Janislau în atac. Brigada Janislau era formatăînprincipal din femei, fete şi băieţi tineri, totuşi erau neînfricaţi. Luptau catoţi partizanii, ca nebunii îmbătaţi de gustul sângelui...

Trupele de sprijin din spatele nostru au început săarunce grenadefumigene, care produceau nori groşi de ceaţăverde, iritantă. Cei mai mulţidintre polonezi nu aveau măşti de gaze şi s-au retras în dezordine. De fapt,nu era gaz. Era un fel de fum folosit pentru scopuri de camuflaj şi era deaceea acceptat ca un mijloc de luptăabsolut legal. Orice nefericit prins înel timp de douăzeci de minute, murea cu certitudine în chinuri, dar acesta,chipurile, era socotit un joc corect.

A urmat o acalmie de scurtădurată, timp în care ambele părţi s-auretras. Dupăaceea, dându-şi clar seama căvor muri într-un fel sau altul,polonezii s-au năpustit înainte prin norii de ceaţă, urlând şi strigând cătrenoi, cu explozive legate pe piept. SS-iştii lui Kaminski şi Dirlewanger aufost efectiv anihilaţi de primul val.

Puţinii care au supravieţuit măcelului au dat bir cu fugiţii. Cadavrelezăceau unele peste altele în rigole, iar la fiecare colţde stradăfluturasteagul polonez cu falnicul vultur alb.

Departe, în Berlin, Himmler se băgase în pat din cauza febrei. Chiar şiHitler ezita să-l deranjeze cu simple probleme de stat, deoarece dr. Kirsteinse pronunţase căviaţa Reichsführer-ului era în mare pericol. Făcuse unşoc nervos serios când auzise veştile din Varşovia. Polonezii distruseserăopt sute de Tigri şi lichidaserătrei divizii. Întreg centrul oraşului era acumîn mâinile lor. Din patul de suferinţă, Himmler avusese suficient control alfacultăţilor sale ca săpoatăsemna sentinţa la moarte a gauleiter-uluiFischer, trădătorul care renunţase iniţial la Varşovia în favoareainamicului. Gauleiter-ul a fost târât pe străzi de un Tigru din Divizia atreia de tancuri a lui Eicke, iar capul i-a fost trimis lui Himmler într-ocutie. Generalul Rainer Stahel, comandantul Varşoviei, a fost, deasemenea, condamnat la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa cu condiţiasărecucereascăvechile cartiere ale oraşului. Spre nefericirea lui, a căzutîn mâinile partizanilor înainte să-şi ducăla îndeplinire misiunea.

În zori am fost atacaţi de un corp de cavalerie, care a şarjat pe străzicu săbiile scoase şi urlând ca o hoardăde cazaci. Copitele bubuiau pecaldarâm, scoţând o ploaie de scântei când fierul atingea cremenea. Caiierau înspumaţi, săbiile roşii de sânge. Mulţi oameni au fost prinşi înînvălmăşealăşi călcaţi în picioare. Multora le-a fost despărţit capul deumeri, pentru căşi-au căutat prea târziu adăpost.

M-am pomenit alergând să-mi salvez viaţa, cu Porta lângămine. Amfugit alături, cu săbiile şuierând pe lângăurechi, cu răsuflarea fierbinte şiplăcutăa cailor în nări. Am ajuns la Piaţa Pilsudski, care era plinădecadavre. Porta s-a împiedicat şi a căzut, iar eu n-am reuşit sămăopresc.Am venit peste el, dându-mi seama căacesta va fi cu siguranţăsfârşitulamândurora.

Şi atunci, pe neaşteptate, mitraliere au deschis focul din partea opusăa scuarului. Polonezii care înaintau s-au trezit în faţa Regimentului SS„Der Führer". Oameni şi cai au fost sfârtecaţi în bucăţi. Cei care au pututs-au întors şi au fugit, dar mult mai mulţi au rămas în urmă, în cimitirulPieţii Pilsudski. Un cal şi călăreţul lui s-au prăbuşit direct lângăloculunde Porta şi cu mine stăteam ghemuiţi printre morţi. Au căzut doar lacâţiva metri de noi, aşa căam reuşit săne adăpostim dupăei de gloanţelecare zburau în jurul nostru.

În ziua următoare, cerul de deasupra Varşoviei s-a înnegrit debombardiere. Erau avioane Wellington, trimise cu întârziere să-i ajute pepolonezi. Dar din toate armele şi proviziile lansate deasupra oraşului, abiao zecime a fost culeasăde partizanii asediaţi ai lui Bor-Komorovski. Restula fost împărţit în „mod egal” între germani şi ruşi.

Unindu-ne cu Regimentul 104 de grenadieri, am lansat un atac pe

Strada Pivna în încercarea de a elibera cartierul de nord al oraşului, careera în mâinile inamicului de mai bine de o lună. Acesta prezenta oimportanţăstrategicăpentru Armata Germanăşi am fost înzestraţi cutancuri şi cu P 64, ca săfim siguri căvom face treabăcum se cuvine.

— Înainte, tancuri! a ordonat colonelul Hinka prin radio.Vehiculele au pornit încet în josul pantei Străzii Pivna.— Distanţa patru sute de metri, a zis Bătrânul. Încărcaţi şi

pregătiţi-văde foc.Revenisem la vechea rutină. Trecuse mult timp de când nu mai

văzusem interiorul unui tanc. Acum, în sfârşit, eram din nou unde ne eralocul, la punctul de observaţie din interior. Era ca şi cum nu fusesemniciodatăîn altăparte.

Micuţul încărca şi descărca tunul cu obişnuita-i şi precisa-iregularitate. Reuşea chiar, din când în când, sătragăo duşcăde vodcăsau săia o îmbucăturăde cârnat fărăsăîntrerupăritmul. Micuţului îi eratotal indiferent în cine trăgeam. Obiectivul putea fi orice, de la un grup despectatori nevinovaţi pânăla un cuib de mitralierăinamic. El ştia doar cătunul trebuia ţinut în continuăactivitate şi cămisiunea lui era de a-lalimenta cu grenade.

Ne-a apărut în cale un rând de căsuţe cu terasă. S-au mototolit înfaţa noastrăde parcăar fi fost făcute din carton, dar brusc s-a auzitbubuitul unei explozii, tancul s-a cutremurat, s-a înclinat într-o parte şis-a oprit într-o rână, tremurând violent.

— Minămagnetică, a zis Heide, posac. Şenila dreaptăa fost avariată.A urmat un moment de linişte, apoi Porta a tras o înjurăturăşi s-a

ridicat în picioare. A dat din cap spre Micuţul.— Echipa de reparaţii afară. Hai sămergem.Micuţul s-a aşezat confortabil pe podea şi şi-a umplut gura cu

cârnaţi.— Tu glumeşti, a zis.— Vrei săstai aici şi săaştepţi săne arunce în aer şi săne facă

fărâme? a întrebat Porta, furios.Micuţul a ridicat din umeri.— E mai bine decât săieşi afarăşi săfii omorât, a zis.Înainte ca Porta să-i poatărăspunde, am fost loviţi a doua oară. Un

proiectil a lovit blindajul exterior şi a explodat într-o minge de flăcări. N-afăcut stricăciuni serioase, dar ne-a afectat nervii. Între timp, celelaltetancuri care erau cu noi dispăruseră. Se trăgea în noi din spate şi trebuiasărotim turela cu mâna, deoarece circuitul electric fusese scos dinfuncţiune de primul proiectil. A urmat a treia explozie şi de data aceastaîntreaga osie din spate a fost smulsă. Acum nu mai exista nici oposibilitate de a trimite o echipăde reparaţii. Chiar dacăar fi supravieţuitinfernului din stradă, cu siguranţănu ar fi putut pune osia la loc.

Cu părere de rău, Bătrânul a dat ordin săabandonăm vehiculul. Untanc staţionar e o cloşcăpe ouă. Putea zbura în aer în orice clipăşi ar fifost adevăratăsinucidere sămai zăbovim în el. Toate trapele eraudeschise; am văzut o învălmăşealăde braţe şi picioare pe măsurăcecamarazii mei dispăreau. Eu a trebuit sărămân ultimul ca sădistrug cemai rămăsese din vehicul.

— Ne vedem în rai, a zis Porta, trimiţându-mi bezele.L-am urmărit cu privirea cum s-a strecurat afară. Am aşteptat până

i-am văzut tălpile cizmelor, apoi am amorsat dispozitivul de autodistrugereşi m-am aruncat dupăel spre cea mai apropiatătrapă, care a refuzat săsedeschidă. Căzuse înapoi şi se înţepenise. M-a cuprins imediat panica.Tancul urma săexplodeze şi eu eram încăînăuntrul lui. Îmi mai

rămăseserădoar câteva secunde şi nu puteam ieşi. Am lovit cu pumniitrapa închisă, într-o furie inutilăşi plinăde suspine. O presase în jos undade explozie a unei grenade şi se înţepenise bine de tot. Era nevoie de maimultăputere decât slabele mele lovituri ca săse deschidăşi de mai multăminte decât avea creierul meu stăpânit de groazăpentru a mădirija spre oaltăieşire.

Brusc, am văzut lumina zilei. Douămâini, mari, ca douălopeţi, s-auîntins jos spre mine. M-au tras sus prin turelăşi Micuţul, împreunăcumine, a căzut lângătancul avariat.

— Imbecil nenorocit! a mârâit Micuţul. Mi-a tras câteva palmeserioase. Puteam fi amândoi ucişi din cauza prostiei tale!

Doar detunătura exploziei l-a făcut sătacă. Am fost aruncaţi în parteacealaltăa străzii, direct prin ferestrele unei case din apropiere. Chiar şiMicuţul a fost atât de zdruncinat, încât n-a mai putut face altceva decât săstea întins pe podea şi săgâfâie pânăcând unul dintre pereţi a început săse lase în jos spre noi. Atunci ne-am repezit din nou afară, pe caldarâm.

Ne-am alăturat unei companii de infanterie şi-am atacat Palatul Buhl,cândva reşedinţăregală, acum în mâinile partizanilor. N-au renunţat la elfărăluptă. Am luptat din camerăîn cameră, pe paliere şi scări, în galerii şiîn grădini, pânăcând, în cele din urmă, palatul semăna cu o baracă... fru-museţea îi era distrusă, mândria umilită. Partizanii s-au retras, noi rămâ-nând singurii stăpâni. Dupăferocitatea luptei, liniştea era apăsătoare.Palatul regal era o ruinătristăşi n-am simţit nici o mulţumire sămăîntind îndurerat şi nespălat pe un pat cu baldachin cu patru stâlpi, într-ocamerăcare cândva aparţinuse unor prinţi. Micuţul şi-a şters cizmele pecuvertura de damasc, iar Porta a tras draperiile jos şi a dormit pe eleîncovrigat, ca un câine în cuşcă. Timp de câteva ore am fost stăpânii unuipalat distrus de război. Odatăînsăcu venirea zorilor am fost din nouaruncaţi în rigole, unde ne era locul, puşi pe fugăde un detaşament deluptători de gherilă, însetaţi de sânge, al lui Wachnowski. Momentulnostru de glorie fusese foarte scurt.

Brusc, părea căpartizanii mişunăîn tot oraşul. Am fost forţaţi săneadăpostişi în canalele colectoare. Timp de patru zile am stat acolomajoritatea timpului, la trei metri sub pământ, îngropaţi pânăla brâu înmurdăria puturoasă. Când am ieşit din nou în aer liber, plini de materiavâscoasăcare picura de pe noi şi pe jumătate orbiţi de luminastrălucitoare a zilei, am fost înşfăcaţi de o companie din Divizia Reich SS şivârâţi fărănici o ceremonie într-un Tigru. Nu conta căeram slăbiţi dincauza foamei dupăce rătăcisem patru zile prin canalele de colectare aleVarşoviei, SS-iştii aveau nevoie de oameni care săconducăun tanc şi noieram nefericiţii pe care i-au găsit întâmplător.

Ar fi trebuit săaibămai multăminte decât săbage un Tigru în luptade stradădin Varşovia. Tancul greu era prea mare şi prea greoi. Eraimposibil să-l manevrezi prin străduţele înguste, întortocheate şi n-a trecutmult timp pânăcând a păţit-o; amândouăşenilele i-au fost distruse deproiectile. Bătrânul a dat ordin săpărăsim vehiculul şi să-l distrugem, şiîncăo datămie mi-a revenit sarcina de a rămâne ultimul şi a terminatreaba.

Am aşteptat cu nerăbdare pânăau dispărut toţi, apoi am amorsatdispozitivul şi m-am repezit la trapă. De data asta nu se înţepenise. Amieşit afarăşi am luat-o la fugăsă-mi ajung camarazii. Ne-am ghemuit dupăcaroseria unui camion ars şi am aşteptat explozia.

Explozia nu s-a produs...Un Unterscharführer SS m-a ameninţat cămăîmpuşcăpe loc dacă

nu măîntorc imediat să-mi repar greşeala. Am discutat aprins câteva

secunde a cui era vina, a mea sau a dispozitivului de autodistrugere, darindiferent a cui era, n-am avut altăalternativădecât sămăîntorc şi sătermin treaba. Tancurile Tigru încăerau clasificate ca arme secrete. Nu erapermis sub nici un motiv ca vreunul săcadăîn mâinile inamicului. ChiardacăUnterscharführer-ul mi-ar fi cruţat viaţa, n-aşfi supravieţuit curţiimarţiale.

Am traversat strada într-o serie de salturi nervoase. Heide mi-aasigurat foc de acoperire, dar acoperişurile erau pline de lunetişti, toţiştiind foarte bine care îmi era misiunea şi hotărâţi sămi-o zădărnicească.M-am rostogolit sub burta tancului, cu gloanţele făcând găuri în stradă, înjurul meu. Am încercat sădeschid trapa de jos, dar nu s-a clintit. Trebuiasăintru prin turelă.

Am inspirat profund, am tras cuiul unei grenade fumigene şi amaruncat-o în stradă. Dupăaceea m-am căţărat pe turelăsub protecţianorilor galbeni care se ridicau. În interiorul tancului, explozivul era la locullui. Detonatorul de sticlăse spărsese şi cea mai micămişcare îl puteaactiva. Curte, marţialăsau nu, nu m-am apropiat de el. Am ieşit iute afarăprin turelăşi am traversat în goanăstrada, ca un iepure speriat. Lunetiştiiîncătrăgeau, dar ce pericol puteau prezenta nişte gloanţe care zburau, încomparaţie cu grozăviile unui tanc de şaptezeci de tone pe punctul de aexploda? M-am rostogolit la adăpost în ruinele unei case bombardate şi amaruncat douăgrenade de mână, spre Tigrul lovit. Prima a ricoşat de peblindajul exterior fărăsăproducănici o avarie, a doua a dispărut drept înturelă. Mi-am acoperit capul cu mâinile şi am aşteptat.

Secundele treceau încet. Fiecare minut părea o oră. Prudent, mi-amridicat mâna. Am scos o altăgrenadădin geanta de muniţii şi am smulscuiul. Mi-am ridicat braţul săo arunc, dar în momentul acela tancul aexplodat.

Grenada mi-a fost smulsădin mânăde unda de şoc. Armura de oţel afost azvârlităîn partea cealaltăa străzii. Tigrul a dispărut într-o mare deflăcări furtunoasă, iar tunul cel lung a fost aruncat înainte, ca o săgeatădintr-un arc. A intrat direct pe fereastra deschisăa unei case unde tocmaiocupase poziţie o grupăde infanterişti germani. N-am stat săle audcomentariile. Am luat-o la goanădupăBătrânul şi ceilalţi.

Bătălia pentru Varşovia a continuat cu brutalitate nedomolită. În timpce noi luptam săpunem stăpânire pe Aleea Jerosolimska, a sosit unuldintre batalioanele lui Dirlewanger. Era cunoscut eufemistic cadetaşamentul de „curăţenie".

Himmler dăduse mânăliberăacestor formaţiuni SS. Misiunea lor erade a curăţa oraşul în modul cel mai eficace. Şi, în consecinţă, jefuiau,violau, dădeau foc şi ucideau dintr-un capăt al Varşoviei pânăîn celălalt.Ultima lor distracţie era săjoace fotbal pe stradăcu copiii sugari, în loc deminge, pânănu mai rămânea nimic din ei. Mamelor care aveautemeritatea săplângăli se dădea foc hainelor şi erau fugărite în cerc subameninţarea armelor. Toate acestea se făceau în mijlocul hohotelor de râsale ofiţerilor încântaţi, dintre care cei mai mulţi erau foşti comandanţi delagăre de concentrare.

Locotenent-colonelul sub a cărui comandăne-am aflat temporarpărea străin de metodele SS-ului. Era un bătrân şi pânăîn momentulacela reuşise, probabil, să-şi păstreze ochelarii. Acum însăîşi deschiseseochii şi se holba îngrozit, nevenindu-i săcreadăcând vedea copiii miciaruncaţi în aer şi prinşi, când cădeau, în vârful baionetei. L-a căutat peHauptstrumführer-ul care răspundea de aceste acţiuni şi i-a ordonat să-şiretragăimediat hoarda de barbari. Hauptstrumführer-ul l-a măsurat cuprivirea, plin de un dispreţglacial.

— Desigur, nu ştiţi, domnule, căacesta este Batalionul al treilea dinBrigada Dirlewanger şi cănoi suntem sub ordinele directe ale Reichsfüh-rer-ului. Ar fi total neînţelept din partea d-voastrăsăîncercaţi săvăamestecaţi în munca noastră.

L-a împins la o parte din calea lui pe locotenent-colonel cu patularmei şi a plecat mai departe cu viteaza lui şleahtăde sălbatici, în căutarede noi cuceriri. Colonelul tremura. Faţa îi era cenuşie şi zbârcită, pieleaînvârtoşată. În numai câteva minute ochii păreau căi s-au dus adânc încap.

— Dumnezeule drag, a zis. Dumnezeule drag, ce mod de a purta unrăzboi...

Bătrâna Prusie dispăruse într-adevăr. Nu mai existau generali cinstiţi,nu mai exista disciplinăseveră. Acum era vremea oamenilor josnici.Oameni josnici ca Heinrich Himmler, Reichsführer-SS, comandantulsuprem al Armatei, ministrul de interne, ministrul justiţiei, şeful birouluisecurităţii... Oameni mizerabili în uniforme negre şi cu ochelari cu rame deaur. Oameni de care chiar Hitler avea motive săse teamă.

Pe toatăstrada casele ardeau. Oamenii prinşi la etajele superioaredeschiseserăferestrele şi strigau dupăajutor, dar nimeni nu-şi putea batecapul cu ei. Nici polonezii care se retrăgeau, nici germanii care înaintau.Erau lăsaţi săardă. Întreaga Varşovie era în flăcări. Strada Chlodna ardeadintr-un capăt în celălalt, germani şi polonezi fiind deopotrivăprinşi înacest infern şi arşi de vii. Nimeni nu putea scăpa prin pereţii compacţi deflăcări. Bitumul de pe străzi sfârâia sub picioarele noastre, apa din fântâniera atât de fierbinte, încât ieşeau aburi din ea. Varşovia ardea pânălatemelii.

Am dat buzna în străfundurile răcoroase ale unei pivniţe pentru unrăgaz de câteva momente, dar nu eram acolo de zece secunde când unsergent de stat-major, cu faţa mare şi roşie, a apărut la intrare şi ne-a scosdin nou afară.

— Ce mama dracului credeţi căfaceţi, şezând pe fundurile alea marişi groase? Mişcaţi-vă, înainte săvăîmpuşc pe toţi!

Ne-a mânat din urmăpe stradăcu puşca, apoi a ajuns drept în faţaunei grenade care cădea şi a fost ucis.

— Aşa-i trebuie, a zis Micuţul, oprindu-se automat sub o colonadăcasăcotrobăiascăprin buzunarele mortului.

Locotenent-colonelul şedea în jgheabul unei fântâni din care ieşeauaburi, cântând imnuri. Era înconjurat de un cerc de flăcări ce se strângeaîn jurul lui şi era imposibil săajungem Ia el.

— A înnebunit, a zis Gregor, fascinat. A înnebunit de-a binelea...Am stat o vreme, urmărind spectacolul, pânăcând în cele din urmă

un proiectil rătăcit a nimerit direct pe fântână, iar colonelul a fost îngropatsub moloz.

Pentru a nu ştiu câta oară, am primit ordin săîncercăm sărecapturăm Podul Poniatowski. Doream din tot sufletul ca o parte saucealaltăsă-l arunce în aer. Atunci, nemaiavând nimic de capturat, am fifost lăsaţi în pace. Am atacat fărănici un entuziasm şi am fost încăo datărespinşi categoric de Ziemski Wachnowski şi partizanii lui. Polonezii nucedau nimic. Orice german cădea în mâinile lor era fie ars de viu, fieomorât în bătaie. Am văzut un maior târându-se spre ruinele fântânii,trăgând dupăel un picior zdrobit. L-au văzut şi polonezii. Au dat drumulunui furtun şi l-au stropit cu benzină. Apoi, râzând, au aruncat un chibritaprins dupăel. Când flăcările s-au stins, scheletul carbonizat al maioruluise mai menţinea încăîn patru labe, în drumul lui spre ruinele fântânii. Întimpul nopţii, am ajuns la Piaţa Krazinski şi ne-am văzut din nou cu

compania noastră... sau, în orice caz, cu ceea ce mai rămăsese din ea.Printr-o minune, reuşiserăsăinstaleze o bucătărie de campanie. Nu serveadecât coji de pâine şi o supăcenuşie murdară, care părea căfusesestoarsădin cârpe pentru spălat podelele. Eram însăatât de flămânzi, încâtam fi putut mânca orice, crezând căera friptură.

Gregor şi cu mine am fost numiţi santinele la capătul Străzii Krazin-ski, iar restul Companiei şi-a pregătit culcuşul pentru noapte în subsoluluneia dintre puţinele clădiri care mai erau în picioare. Cu puţin timpînainte de ora unsprezece, a început săplouă. Ploaia rece şi deprimantădetoamnăvenea dinspre scuar direct pe feţele noastre.

Stăteam aduşi de umeri, privind posomorâţi înainte, tăcuţi, în timp ceapa ni se prelingea pe gât şi se infiltra prin tălpile rupte ale cizmelor. Dupăo vreme, Gregor şi-a schimbat poziţia şi i-am auzit paşii. A înjurat. Şi-ascos ambele cizme şi, plin de solemnitate, şi-a vărsat apa din ele, apoi şile-a tras iarăşi în picioare.

— Asta o săne facăgrozav de bine, am zis.Gregor a oftat.— I s-ar rupe sufletul sărmanei mele mame, a zis, dacăm-ar vedea în

halul ăsta.— Consideră-te norocos căai mamă, am zis, acru.— Ce mai tărăboi făcea, a continuat Gregor, ca şi cum eu n-aşfi

vorbit. Se ambala atât de tare, încât putea să-i plesneascăun vas desânge... A schiţat un zâmbet sentimental stupid, apoi a râs trist. Odatăamcăzut în râu, a zis. M-am dus acasăud leoarcă. Bătrâna doamnăera câtpe-aci săfacăo criză. M-a culcat şi mi-a dat lapte fierbinte şi aspirine.Credea căo sărăcesc. A râs din nou. Sărăcesc! a zis. Asta-i bună.

— Foarte amuzant, am zis.Noaptea era liniştită, în afarăde zgomotul făcut de ploaia care curgea

şiroaie de pe acoperişuri. Liniştea părea nefirească, aproape stranie, dupăzile şi săptămâni de bombardament continuu. Acum era acalmie, darmâine va începe din nou. Mâine vor mai muri câteva mii, vor mai fiaruncate în aer câteva poduri, vor trece dintr-o mânăîntr-alta câtevaclădiri. Toţi pionii din joc vor fi regrupaţi şi trimişi în diferite pieţe, gata săfacăurmătoarea mişcare.

Era timpul săfim schimbaţi, dar n-a venit nimeni. Nu puteam facenimic în aceastăprivinţă. Puteam sărămânem în post şi săînjurăm pânăcând cineva, undeva, îşi amintea de noi. Ploaia a încetat. În apropiere aînceput săcânte o pasăre şi ne-a băgat în sperieţi.

— Fir-aţi ale naibii de păsări, a zis Gregor.În locul ploii a venit o ceaţăputuroasă, care se târa spre noi. Se

derula ca un covor gros de-a lungul Străzii Lazienkowska, accentuândsuferinţa nenumăraţilor răniţi care zăceau ghemuiţi pe treptele distruseale Bisericii Sf. Alexandru. De unde stăteam noi se vedeau trei cadavre, doipolonezi şi un german. Germanul zăcea în rigolă, cu ambele picioareretezate. Unul din polonezi era agăţat în gardul de sârmăghimpată,atârnând moale şi diform, ca o păpuşădin care s-a scurs rumeguşul.Celălalt era ghemuit, ca un embrion, într-o groapăde proiectil plinădesânge. Pânăa doua zi seara, cadavrele acelea vor fi acoperite de pete verzişi galbene, umflate, gata-gata săplesnească. Vor rămâne o zi, douăundeau căzut, apoi vor fi călcate în picioare la următorul atac şi vor exploda cafructele răscoapte. Măcar dacăi-ar vedea mamele lor. În glorioasa moartepentru ţările lor...

— N-ai crede, a zis Gregor, urmărindu-mi şirul gândurilor. N-ai credecăau rămas atât de mulţi oameni în lume pânăacum, nu-i aşa? N-aicrede căau mai rămas pentru a fi ucişi.

— Totdeauna vor fi oameni ca săfie ucişi, am zis. Chiar dacăar trebuisă-i creascăîn mod special pentru asta.

— O fac deja, a zis Gregor.Schimbul a sosit, în sfârşit, cu aproape o orăîntârziere. Trei motoci-

clişti din Regimentul 104, care erau într-o dispoziţie sufleteascămaiproastăchiar decât a noastră. Erau sătui pânăîn gât de război, de Partid,de Führer; sătui de afurisiţii de britanici, de afurisiţii de ianchei, de jidani,de roşii.

— Ce ziceţi de polonezi? am întrebat.— Afurisiţii de polonezi, de europeni, de broscari, de...— Ştii ce? a zis Gregor. E mi-aştrage un glonţîn cap dacăaşfi în

locul vostru.Mulţumiţi, ne-am întors Ia clădirea în care restul Companiei sforăia,

ca o turmăde porci. Gregor s-a împiedicat de un trup şi omul s-a trezit, iarşirul de înjurături care a urmat i-a trezit pe toţi ceilalţi. S-au ridicat toţi încapul oaselor şi ne-au înjurat cu glasuri pline de scârbăşi dispreţ. Ştiamcum se simţeau. Somnul este cel mai valoros bun al soldatului, oricât ar fide puţin. Chiar când îi este îngăduit luxul de odihnănetulburatătimp decinci sau şase ore pe o podea tare, cu masca de gaze drept pernăşi cu ohainăjerpelitădrept pătură.

Am ocupat poziţie între Micuţul şi Porta. Era un spaţiu îngust între eişi m-am zvârcolit pânăcând m-am aranjat bine. Aici îmi era nu numaicald, dar eram şi în siguranţă, putând dormi scurtul răstimp din noapte înrelativăpace şi tihnă.

Am fost treziţi în zori de zgomotul dorit al bucătăriei. Mi-am dat bruscşi pe deplin seama căefectele supei de cârpe pentru spălat podelele, dinziua anterioară, trecuserăşi stomacul protesta furios. Mecanic, am prinsşase păduchi şi i-am strivit între degete. Micuţul şi Porta erau deja înpicioare, strângându-şi gamelele şi sacii de merinde. Imediat ce vor fiînghiţit parodia de mic dejun, vor porni în căutarea unui meniu maiconsistent; şi, fărăîndoială, nu se vor întoarce cu mâna goală.

— Hai săne grăbim, a zis Porta, împingându-l pe Micuţul în sus, pescările subsolului. Cel mai bine e săajungem la piaţăînainte săvinămultălume.

Porta era unul dintre gunoierii naturali ai pământului. Puteai să-l puigol puşcăpe o plutăîn mijlocul Oceanului Atlantic şi dupătrei ore intraimperturbabil într-un port, îmbrăcat într-un costum Savile Row,îndopându-se cu homar proaspăt şi spălându-l cu o sticlădin cel mai bunvin alb de Rin. Fiind în Varşovia, în toiul unei bătălii, nu putea face rost dehomar şi vin, dar, cel puţin, va veni cu o halcăde cal şi un bidon de vodcă.

Plecaseră, amândoi, de mai bine de douăore şi când s-au întors,cărau o jumătate de porc. Era înfăşuratăîntr-un cearşaf şi lăsa în urmăodârăde sânge.

— De unde naiba aţi făcut rost de ăsta? a întrebat Bătrânul, nervos.De data asta însănu erau deosebit de interesaţi săse laude cu

isprăvile lor. Aveau ceva mult mai palpitant despre care săvorbească.— Ce conteazăde unde am făcut rost de el, a zis Porta. Ceea ce am

văzut când îl luam o săvăfacăpărul măciucă.— Zău? Ce-a fost?Bătrânul părea cât se poate de temător, dupăexpresia de satisfacţie

răutăcioasăde pe faţa Micuţului.— Ce aţi văzut?— Pe Dorn, a zis Micuţul, cu o voce plinăde uimire răutăcioasă, de

parcăchiar şi acum nu-i venea să-şi creadăochilor. L-am văzut pe Dorn,asta-i ce-am văzut.

— Dorn de la Torgau? a întrebat Gregor.— Întocmai, a zis Porta. Călăul însuşi.— Îmbrăcat la mare ţinută, a adăugat Micuţul. Cizme de piele, cască,

P38 nou-nouţşi strălucitor.A urmat o tăcere uluitoare. Dorn de la Torgau în Varşovia? Carl Dorn,

torţionarul de la Torgau, luptând pe front? Părea aproape imposibil.Războiul era, probabil, mai aproape de sfârşit decât crezusem, dacăoamenii ca Dorn erau aruncaţi în luptă.

— S-a întâmplat tocmai când despicam porcul, a zis Micuţul. L-amvăzut dând colţul străzii.

S-a întors şi a început săimite mersul ţanţoş, plin de trufie al luiDorn. Era imposibil de confundat. Nu putea fi decât Dorn. Ni s-au înfiripatpe chipuri zâmbete de triumf. Carl Dorn trimis pe front. Nu era un singursoldat în întreaga ArmatăGermanăcare sănu strige de bucurie auzindvestea.

— Te-a observat cumva? a întrebat Bătrânul, încăneliniştit.— Sigur! a răspuns Micuţul.— Nu întâlneşti un vechi amic pe stradă, şi-l ignori întru totul, a

adăugat Porta. Fireşte, ne-am întors şi i-am făcut semn cu mâna, nu?Mi-i imaginam făcându-i semne cu mâna. Îmi imaginam cele două

degete întinse, huiduielile şi fluierăturile care le-au însoţit. La fel, evident,îşi imagina Bătrânul. Şi-a trecut o mânăpeste frunte.

— Vădaţi seama, desigur, căprimul lucru pe care o să-l facăva fi săvinăaici săvăcaute?

— Şi ce-i cu asta? a zis Micuţul, indiferent.— O săaveţi mari necazuri, a zis Bătrânul, răstit. Judecaţi şi voi cu

puţinăminte, pentru Dumnezeu! Ce propuneţi săfacem când o săaparăaici şi-o săpunăo grămadăde întrebări neplăcute în legăturăcu ojumătate de slăninăfurată?

— Să-i lipim o grenadăde fund, a sugerat Porta.— Să-l înecăm într-un hârdău de borală, a zis Micuţul.— Să-l spânzurăm...Bătrânul i-a ascultat cu stoicism pânăla sfârşit.— Sunteţi siguri căaţi terminat? a zis Bătrânul, în cele din urmă.— Nu chiar, a zis Porta. Da cred că-i de ajuns ca s-o lăsăm naibii.— Dacăva supravieţui ăstora, a zis Micuţul, o săgăsim altceva.— V-aţi pierdut minţile alea de găină? a întrebat Bătrânul, nervos.

Chiar văînchipuiţi căDorn o săfie atât de idiot săvinăaici fărăo gaşcădeprieteni care să-l apere? Chiar credeţi căar veni de bunăvoie atât deaproape de doi ucigaşi ca voi, dacăn-ar fi sigur sutăla sutăde situaţie? Adat din cap spre ei, în semn de avertizare. Nu încercaţi nici o şmecherie cuDorn, a zis. N-o săreuşiţi.

A urmat o pauzăplinăde revoltă, apoi s-au privit unul pe celălalt şiau ridicat din umeri. Micuţul şi Porta îşi făceau singuri legea, dar Bătrânulnu era prost şi, probabil, îşi dădeau seama căvorbeşte înţelept. O fi fostDorn scos din locul lui tihnit de la Torgau şi trimis pe front, ca sălupte încele din urmă, cu toate acestea însăera sergent-major ataşat pe lângăstatul-major general şi ca atare putea fi clasificat în categoria persoanelorprivilegiate.

— Puneţi doar un deget pe Dorn, a zis Bătrânul, şi-o săvăpomeniţifoarte curând râzând mânzeşte.

— Adicăvrei să-l lăsăm pe rahatul ăsta nepedepsit? a strigat Micuţul,plin de indignare. Nici măcar sănu-i tragem un şut în fund?

— Altădată, a zis Bătrânul. Altădată.— Fir-ar a naibii săfie! a zis Micuţul. A înşfăcat bucata de carne şi

şi-a aruncat-o pe umăr. Dacăaşa stau lucrurile, pot găsi pe altcinevacăruia să-i placăsămănânce din furtişaguri, a zis.

A dispărut în sus pe scări, urmat de un Porta plin de sine. De atuncinu i-am mai văzut câteva zile, şi nici porcul, în afarăde câteva pete desânge chinuitoare pe podea, care ne aminteau de mâncarea ce o puteamavea.

La câteva secunde doar dupăce Micuţul şi Porta plecaseră, am auzitalţi paşi pe caldarâm şi în cadrul uşii a apărut locotenentul Löwe, însoţitde Dorn, de sergentul-major Hofmann şi de trei poliţişti militari. Toţi şaseau coborât la subsol. Löwe părea plictisit şi cinic, chiar înainte de-aîncepe. Hofmann se uita chiorâşla noi din spatele lui Dorn. Dorn era plinde obişnuita lui importanţă. Era îmbrăcat într-o uniformănou-nouţă, încăfărăpete şi neşifonată, iar ochii mici, răutăcioşi, vârâţi în fundul capuluise mişcau neliniştiţi în căutarea prăzii dispărute.

— Sergent Beier, a zis Löwe. Sergentul-major Dorn mi-a raportat căazi dimineaţăîn zori a văzut pe doi dintre oamenii tăi tăind şi luând unporc la care nu aveau dreptul.

— Un porc? a zis Bătrânul.Löwe s-a întors spre Dorn pentru confirmare.— Un porc, parcăziceai?— O jumătate de porc, a zis Dorn.Löwe s-a întors cu un aer de scuzăspre Bătrânul.— Jumătate de porc, a zis.A urmat o pauză.— Asta-i foarte serios, a zis Bătrânul. Într-adevăr, foarte serios.— Categoric este, a fost de acord Löwe. Furtul se pedepseşte cu

moartea. S-a întors din nou spre Dorn. Ei, sergent-major? Poţi să-iidentifici pe cei doi oameni?

Dorn a făcut ţanţoşun pas înainte. Ochii i s-au îngustat acuzator.— Nu sunt aici, a zis.— Ce-i cu porcul?— O jumătate de porc, domnule locotenent.— O jumătate de porc, nici pomeneală. O vedeţi undeva?— Fireşte căn-o văd! a mârâit Dorn, pierzându-şi brusc răbdarea. E

clar căau ascuns-o undeva!Löwe a ridicat o sprinceanăspre Bătrânul.— Sergent Beier, trebuie să-ţi pun aceastăîntrebare: ascunzi o

jumătate de porc?— Nu, sătrăiţi, a zis Bătrânul.— Nici o parte dintr-un porc? Capul porcului? Picioarele porcului?

Coastele?— Nu, sătrăiţi.— Ei, bine, atunci, sergent, acesta fiind cazul, îmi pare rău căţi-am

răpit timpul. Îţi urez o dimineaţăbună. Plecăm, domnilor?Dorn a intervenit, furios.— Sper cănu-l credeţi pe cuvânt?— De ce nu? Am cea mai mare încredere în integritatea sergentului

Beier.— Dar e o minciună! O minciunăsfruntată! I-am văzut când au

luat-o, am văzut căau adus-o aici!Löwe a oftat adânc şi, s-a uitat la ceas.— Sergent-major Hofmann, a zis. Tu îl cunoşti pe sergentul-major

Beier de multăvreme. Ai avut vreodatămotiv săte îndoieşti de adevărulcelor spuse de el?

Hofmann a luat poziţie de drepţi în faţa locotenentului, fărăsăse uite

la Dorn.— Niciodată, sătrăiţi, a zis.— Atunci haideţi săplecăm, a zis Löwe. A urcat scările şi, când a

ajuns sus, s-a întors. Fireşte, măvei informa de îndatăce jumătatea deporc sau orice parte dintr-un porc va ajunge în posesia ta, a zis.

Locotenentul, urmat de întreaga suită, în afarăde Dorn, a părăsitpivniţa. Dorn a zăbovit o clipă, holbându-se la podea. Picioarele îi erauîntr-o baltăde sânge proaspăt. Şi-a ridicat privirea spre Bătrânul şi astrâmbat din gurăa triumf, arătându-şi colţii galbeni, ascuţiţi.

— Aţi avut un accident urât aici, a zis. Cred căar fi bine să-i vorbesclocotenentului despre el. S-ar putea săi se parăinteresant. Foarteinteresant.

A urcat scările tropăind şi strigând. Măîntrebam dacăMicuţul şiPorta lăsaserăo dârăde sânge în urma lor în toatăVarşovia.

— Carne de porc prăjită, a rostit Gregor, oftând, legănându-se înainteşi înapoi pe călcâie şi ţinându-se cu mâinile de burtă. Am fi putut mâncaacum carne de porc prăjitădacăei nu ar fi plecat şi n-ar fi venit pe frontticălosul ăsta tâmpit! De ce nu l-or fi ţinut la Torgau, unde îi este locul? Dece l-au trimis aici săne necăjeascăpe noi? De ce...

S-a oprit derutat, întrucât a apărut o umbrăîn cadrul uşii. Seîntorsese locotenentul. S-a făcut linişte în timp ce cobora scările. S-a opritun moment şi a studiat gânditor balta de sânge. Dupăaceea şi-a ridicatprivirea în sus, asupra lui Heide, singurul dintre noi a cărui faţăvăzusebriciul de mai bine de o săptămână.

— Urât te-ai mai tăiat, sergent, a zis. Pe viitor va trebui săînveţi săfiimai atent. Ştii, nu se face săfii neatent. Zău cănu se face...

Nu are importanţăunde luptăm; nu are importanţăîmpotriva cuiluptăm. Vom ucide când va fi necesar în interesul ţării noastre şi luarea vieţiiunui om nu trebuie săînsemne pentru noi mai mult decât uciderea uneivite... Numai bazându-ne pe aceastăfilosofie vom putea porni cu încrederepe drumul victoriei.

Himmler. Într-un discurs adresat ramurii străine a SS-ului.

Ceea ce poate le lipsea oamenilor din Brigăzile lui Dirlewanger şiKaminski în materie de disciplinămilitarăstrictă, era mai mult decâtcompensat prin zelul cu care îşi duceau campania de teroare şi tortură. Auînaintat spre centrul Varşoviei dând foc, jefuind, violând, ucigând şi lăsândîn urma lor o dârălungăde moarte şi distrugere. Ucideau fărăsăfacăvreadeosebire. Polonez sau german, tânăr sau bătrân, femeie sau copil... oricinele stătea în cale era eliminat.

Îngrozit de crimele care erau comise zilnic, generalul Hans Guderian,şeful statului-major al Forţelor Germane din Polonia, i-a spus lui Hitler întermeni precişi căse putea aştepta la demisia lui imediatădacăcele douăBrigăzi nu vor fi retrase din Varşovia, iar ofiţerii lor comandanţi trimişi înfaţa Curţii Marţiale.

În acelaşi timp în care generalul Guderian şi-a prezentat ultimatumul,comandantul Brigăzii Fegerlein SS, o rubedenie a Evei Braun, amantaFührer-ului, l-a informat pe Hitler căoamenii recrutaţi de Dirlewanger şiKaminski nu erau decât criminali şi psihopaţişi cădomnia teroarei dinVarşovia va fi o patăveşnicăpe onoarea patriei.

Cu părere de rău, şi mult prea târziu, Hitler a fost forţat săacţioneze.

I-a ordonat lui Himmler săretragăcele douăBrigăzi şi săle înlocuiascăcu odivizie SS regulată. Atunci, şi numai atunci, generalul Bor-Komorovski aacceptat săcapituleze.

În 23 decembrie 1944, Kaminski a fost împuşcat... aproape sigur dinordinul Reichsführer-ului, deşi aceasta nu s-a dovedit niciodată. Cât îlpriveşte pe Dirlewanger, el a fost capturat la sfârşitul lui februarie 1945 şişi-a găsit sfârşitul cuvenit în mâinile partizanilor polonezi.

SFÂRŞITUL CURSEI

Eram adunaţi în faţa Teatrului Krasinski, pierduţi în admirarea uneifotografii cu douăfete goale, când Micuţul a venit agitat spre noi.

— Hei! Priviţi ce am găsit! a strigat.Ne-am întors cu greu ochii de la fotografie. Micuţul ţinea de ceafă

douăpisici care ţipau şi scuipau.— Mâncare! a zis Porta, luminându-se la faţă.— Mâncare pe naiba, a replicat Micuţul. Pisicile astea nu sunt pentru

mâncare. Sunt pisici de curse.— Prostii, a zis Gregor, înşfăcând una din ele. De ce sănu le jupuim

şi săle vindem celor din SS drept iepuri? Am face o avere.— Ia mâinile de pe ea! a mârâit Micuţul.Pisica şi-a întins o ghearăşi l-a zgâriat rău pe Gregor pe faţă. Noi

ne-am tras înapoi în grabă.— Pentru ce le-ai adus? a întrebat Porta, agresiv. Pentru ce le-ai adus

dacăn-o săle mâncăm sau n-o săle vindem?— Ţi-am spus, a zis Micuţul, punând câte un animal sub fiecare braţ.

Sunt pisici de curse, nu? Au fost special pregătite pentru asta.— Cine ţi-a spus tâmpeniile astea? a rânjit Porta. Pisicile nu aleargă

la curse, ele nu sunt de-ajuns de tâmpite, idiotule! Crezi orice fleacuri. Ai fiîn stare săcrezi căAdolf a fost făcut din brânză, ai fi... Pisici de curse, penaiba! O grămadăde tâmpenii!

Şi-a întors dispreţuitor spatele spre cele douăfete goale şi noi o datăcu el. S-a făcut tăcere, apoi Micuţul a început din nou.

— Le-am văzut, a zis, cu toatăseriozitatea. Le-am văzut alergând.— Cum le-ai văzut?— Alergând, a răspuns Micuţul. Le pui dinamităsub coadăşi fug ca

trăsnetul. Sar la fel cum sar caii.Încet, ne-am întors la loc. Ne-am uitat la pisici cu un interes plin de

regret.— Asta, a zis Micuţul, dând din cap spre o mâţăsură, râioasă, cu o

ureche zdrenţuită, asta a doborât toate recordurile la patru sute de metri.— Da? Dar cealaltă? a zis Heide, privind cu dezaprobare la bocceluţa

de blanăportocalie care îi zgâriase faţa lui Gregor şi scuipa.— Ah, da, asta, a zis Micuţul, asta e mai bunăpe distanţe scurte. E

bunăpentru o sutăde metri. Dar aleargăîncăbine pentru banii lor. Seprezintăîncădestul de bine...

— Stai o clipă, a zis Porta. Stai o clipă... Despre ai cui bani vorbeşti?— Despre ai celor care pun pariuri cu noi, a zis Micuţul, simplu.A urmat o tăcere îngândurată, în timp ce Porta, specialistul în

matrapazlâcuri financiare, s-a scobit cu o unghie murdarăîn dintele care-imai rămăsese şi s-a gândit la toate posibilităţile.

— Da, e-n regulă, a spus în cele din urmă. S-a făcut, încercăm. S-arputea săiasăceva.

Ne-am dus în parc, unde era o pauzăvremelnicăa ostilităţilor şi amînceput săcurăţăm o porţiune de pământ în jurul statuii lui Napoleon. Am

amenajat o pistăde curse grozavă, cu diverse sărituri şi obstacole şi ampregătit animalele pentru o alergare de probă. Doi oameni le-au ţinut întimp ce alţi doi le-au legat de cozi cutii de tablăşi, când s-a tras cu pistolulpentru start, au fost aprinse fitilele. Nefericitele creaturi au fugit mâncândpământul împrejurul pistei, cu cutiile zdrăngănind în urma lor.

— Vedeţi? a zis,Micuţul. Merg ca o rachetă.Pânăam aranjat totul şi am făcut douăalergări de probă, se adunase

o mulţime destul de mare de probabili pariori ca săprivească. Porta umblaîncoace şi încolo, invitându-i plin de îngâmfare săpunăpariuri pe primacursă.

Foarte curând a devenit clar căva fi nevoie de mai mulţi alergătoridacăera săse menţinăviu interesul pentru sport. În consecinţă, Micuţulşi Gregor au fost trimişi săprindăalte pisici, iar între timp au apărutcâţiva oameni cu propriile lor animale, nerăbdători săle lase să-şi măsoareputerile cu sura cea râioasăşi cu motanul portocaliu care scuipa. Cineva aadus un monstru negru, enorm, care părea săfi rezultat din încrucişareacu un şobolan din canalul de colectare. S-au pus în grabăpariuri maridar, pânăla urmă, creatura a refuzat săia startul. De îndatăce a fostaprins fitilul, s-a întors cu o furie de felinănebunăşi a început săatacecutia de tablăcu dinţii şi ghearele. În cele din urmă, reuşind săseelibereze, a pornit împrejurul pistei în sens invers, făcând prăpăd printreceilalţi alergători. A fost imediat descalificată, iar proprietarul amendat.

Micuţul şi Gregor s-au întors cu un motan tărcat şi cu o jivinămică,albăşi miţoasă, care s-a dovedit a avea o vitezăuimitoare. Un sergent de laPionieri, care auzise despre curse de la un camarad de-al său, a traversatjumătate de oraşca să-i opunăsurei râioase pisica lui cu blanămătăsoasăde culoarea carapacei de broascăţestoasă. „Carapace de broascăţestoasă"era o pisicăitalianăşi-l însoţise pe sergent tot drumul de la MonteCassino. Devotamentul sergentului era de-a dreptul mişcător. Adusese cuel un buzunar plin de sardele împuţite cu care-şi hrănea întruna fiara şi lajumătatea primei curse, când carapacea de broascăţestoasăera aproapela douălungimi înaintea celorlalte, a început deodatăsăstrige desprecruzimea faţăde animalele mute. A trebuit săfie reţinut cu forţa ca sănuse arunce în mijlocul pistei s-o salveze. Era o brutădurăşi grosolană, cuobraz colţuros, care, fărăîndoială, i-ar fi tăiat maică-si gâtul pentru câtevaparale, dar el şi pisica erau totul unul pentru celălalt şi, dupăprima cursă,în ciuda ameninţărilor şi a protestelor, s-a retras de pe teren, vârându-şi-ope carapace de broascăţestoasăsub braţşi fiind gata săîmpuşte peoricine ar fi încercat săi-o ia.

Ciudat cum chiar şi oamenii cei mai înăspriţi de război pot manifestaun ataşament puternic faţăde cele mai ciudate creaturi. Am cunoscutcândva un caporal care ducea o broascărâioasăîntr-una din cartuşiere, înloc de muniţie. În fiecare zi o punea într-un cuib de frunze umede ca săsesimtăbine, iar uneori, când ne odihneam, broasca ieşea din cartuşierăşise aşeza pe umărul lui, ca o sperietoare în miniatură. Era un animal mic şiurât, acoperit cu negi de culoarea puroiului, dar caporalul a plâns ca uncopil în ziua în care, plimbându-se liberă, a fost călcatăde un camion.

Altădată, îmi amintesc, am capturat un motociclist rus care aveadrept favorit un şobolan. Un şobolan de apă, mare şi negru, care secomporta ca un câine, ţinându-se de rus peste tot unde mergea. Luaumasa împreunădin aceeaşi gamelăşi dormeau în acelaşi sac de dormit. Încele din urmă, i-am făcut scăpaţi pe amândoi. Era singura cale de a salvaşobolanul sănu cadăîn mâini străine şi sănu ajungătocanăla cină. Astai-ar fi zdrobit inima rusului.

Dupăce carapace de broascăţestoasăa fost retrasădin competiţie,

am început săavem necazuri cu pariorii. Motanul cel mare şi bălţat aînvins-o de trei ori la rând pe favorita cursei, sura cea râioasă, şi s-a auzitun strigăt căsura era drogată. Cineva pretindea că-l văzuse pe Micuţuldându-i o ţigarăcu opiu, în spatele statuii lui Napoleon. Probabil aveaudreptate şi, în mare, a fost bine căs-a întrerupt cursa în acel moment,prin începerea bruscăa tirului de artilerie inamic, care a retezat capul luiNapoleon şi a făcut-o pe sura cea râioasăsăzboare din braţele Micuţuluişi săfugăca să-şi salveze pielea. Fărăîndoială, asta ne-a salvat de la a filinşaţi.

Se sfârşise un interludiu amuzant. Acalmia se terminase, realitatearăzboiului revenise încăo dată. În noaptea aceea am fost de serviciu săadunăm răniţii şi săîngropăm morţii. Răniţii au fost duşi la spitalele decampanie instalate în cartierul Sadyba. Morţii au fost depuşi în şiruriordonate în gropi comune. Unele cadavre abia mai puteau fi recunoscuteca fiind cândva trupuri omeneşti. Unele erau roase de şobolani. Altora lelipseau membrele şi capul. Ridicasem o rampăşi trupurile erau rostogolitepe ea în rigolă, unde stăteau cu rândul la primire... Cazurile cele maineplăcute nu erau cadavrele calde încăsau umede de sânge proaspăt, cicele din pivniţe şi subsoluri, care nu fuseserădescoperite timp de maimulte zile şi acum erau verzi şi umflate. Dacăerai înţelept, umblai cu elecu cea mai mare grijă. O mişcare neatentă, grăbităşi pielea umflatăplesnea ca o prunărăscoaptă, conţinutul revărsându-i-se. Orice om prinsîn calea unui astfel de inundaţii de putrefacţie purta cu el mirosul zile şichiar săptămâni... Îi rămânea în păr, se instala sub unghii, intra adânc înporii pielii.

Am fost schimbaţi la puţin timp dupărevărsatul zorilor, dar chiar şiatunci n-am putut dormi. Am stat o vreme pe un pod distrus, în luminapalidăa soarelui de toamnă, ascultând obişnuitele bubuituri de tunmatinale şi exploziile obuzelor, privind la apa care curgea pe sub noi, plinăde cadavre. La câţiva paşi mai departe, aplecat mult peste parapet, stăteaun locotenent-colonel între douăvârste din Corpul Medical şi se uita însusul apei cu ochi albaştri, indiferenţi.

— Caprăbătrânăşi tâmpită, a zis Porta. O să-i zboare capul dacănu-iatent.

Chiar când vorbea, a răsunat o împuşcăturăşi un glonţs-a înfipt înpod. Colonelul şi-a schimbat foarte puţin poziţia, ca o concesie făcutăînsilălunetiştilor duşmani.

— Hei, tu! a strigat Porta, din adăpostul său de sub parapetul de fierruginit. Dacăvrei săte sinucizi, n-ai vrea sămergi s-o faci în altăparte?Am văzut destui morţi pentru o noapte.

Încet, colonelul şi-a întors capul. L-a privit pe Porta, de-a dreptuluimit.

— Mi te adresezi cumva mie, omule?— Da, a răspuns Porta.Colonelul s-a îndreptat în cea mai bunămanierămilitarăprusacă, cu

umerii traşi înapoi şi pieptul umflat.— Aşa te adresezi ofiţerilor de obicei? a zis, glacial.Porta s-a uitat la părul lui alb şi la ochii oftalmici şi brusc parcăl-a

cuprins mila.— Ascultă, bunicule, a zis. E pentru binele tău. Pleacăde lângă

parapet pânănu-ţi zboarăcreierii. De acord? Asta ne-ar face al naibii defericiţi. Cât a fost noaptea de lungăam vârât cadavre sub pământ şi ne-amsăturat pânăpeste cap. Aşa căfii un bunicuţbun şi făce te rog.

— Asta-i revoltător! a izbucnit colonelul. În viaţa mea n-am văzutatâta obrăznicie! A înnebunit lumea?

A făcut un pas spre Porta şi chiar în momentul acela a răsunat adoua împuşcătură. Colonelul a scos un ţipăt ascuţit şi s-a clătinat pespate spre parapet. Înainte săputem ajunge la el, s-a prăbuşit pestemarginea podului, în apele tumultuoase ale Vistulei. Încăun trup înmarea de cadavre plutitoare. Porta a dat din cap, dezaprobator.

— Bătrân prost, a zis.Trupul colonelului a dispărut încet în josul apei. Lunetistul s-a retras,

mulţumit. Noi ne-am aşezat din nou în dosul parapetului.Nu am fost lăsaţi în pace mult timp. Bătălia Varşoviei încănu se

terminase pentru noi. Compania a cincea a fost trimisăînapoi, în flăcărilede la Wola, unde cadavrele stăteau îngrămădite în rigole şi de fiecare copacsau stâlp de felinar atârnau bucăţi de carne omenească.

A doua zi în zori, germanii au lansat un atac masiv împotrivaultimelor cuiburi de rezistenţăpoloneze, care se întindeau de la StradaKasimira pânăla Piaţa Wilson. Pe vechiul cartier al oraşului a plouat cufoc. Douăzeci şi opt de baterii au tras neîntrerupt timp de peste cinci ore.Pe Strada Mickiewicz, spre Piaţa Wilson, au fost trimise trei regimente detancuri. Ultima rezistenţăpolonezăa fost înecatăîntr-un ocean de sânge şiîn aceeaşi searăgeneralul Bor-Komorovski şi-a dat seama căsosisemomentul în care trebuia săse plece în faţa inevitabilului. Forţele germaneîl depăşeau mult ca număr. Avea oameni puţini şi chiar mai puţine arme.Varşovia fusese abandonatăatât de Anglia, cât şi de Rusia. Nu venea niciun ajutor şi a trebuit săcapituleze.

Într-un Mercedes pe care flutura un steag alb, s-a dus la CastelulOzarow, unde a negociat termenii capitulării. Germanii au consimţit ca toţiprizonierii de război săfie trataţi conform regulilor stabilite prin Convenţiade la Geneva.

În dimineaţa zilei de 3 octombrie, exact la ora opt şi jumătate, bătăliaVarşoviei a luat sfârşit. O cortinăgrea de linişte s-a lăsat peste oraşul careardea. Tot ce se mai auzea erau trosnetele neîntrerupte ale flăcărilor şi dincând în când zgomotul zidurilor care cădeau când se prăbuşea câte oclădire. Piaţa Wilson, nu de mult plinăde tancuri şi soldaţi, era acumpustie. Nici un bărbat, nici un câine, nici o fiinţă. Străzile erau goale. Ocoalăde hârtie a fost ridicatăsus, deasupra unei case care ardea. A rămaso clipăsuspendatăîn aer, apoi a căzut înapoi în viitoarea de foc.Fragmentele încreţite s-au lăsat încet săse odihneascăpe un tanc ars,unde o parodie dezgustătoare de piele şi oase, care cândva fusese unsoldat german, mai stătea încărăsturnată, jumătate înăuntru şi jumătateafarădin turelă, în agonia morţii.

Jos în subsol, unde ne petrecusem noaptea, ne-am ghemuit îngroziţicând zidul de tăcere s-a ridicat în jurul oraşului. Puteam înţelegezgomotele războiului, dar liniştea ne umplea de o teamăîngrozitoare denecunoscut.

— Nu poate fi sfârşitul, am zis în şoaptă. Nu poate fi sfârşitul...Nimeni nu m-a contrazis. Aceastălinişte, acest gol, acest sentiment

absolut al neantului... Oare la asta s-au gândit oamenii când au vorbit desfârşit?

— Acţiunile vor începe din nou peste un minut, a zis Bătrânul, cuconvingere. „Cel mai bine ar fi săstăm aici şi săaşteptăm ordinele...

Acţiunile vor începe din nou peste un minut. Era un gând liniştitor.Acţiunile vor începe din nou şi noi vom reveni la normal. Între timp, vomsta aici şi vom aştepta ordinele. Asta a fost totdeauna cea mai bunăsoluţie. Probabil, exista cineva, undeva, care ştia ce se întâmplă.

— Nu poate fi sfârşitul, am zis. Categoric nu poate fi sfârşitul...— E o capcană, a zis Micuţul. Încearcăsăne păcălească, făcându-ne

săcredem cătotul s-a terminat.A mai trecut o jumătate de oră. Strada era tăcutăca mormântul.

Foarte încet, liniştea se umplea cu sunete pe jumătate amintite dintr-untrecut de mult uitat. Foşnetul frunzelor, cântecul păsărilor, tic-taculceasornicului... toate sunetele slabe şi nesemnificative care fuseserădemultăvreme înecate în haosul războiului.

Prăbuşirea bruscăa unui acoperişîn partea cealaltăa străzii ne-asperiat cumplit. Micuţul a tras o rafalăde mitralieră, iar Gregor a umplutpodeaua de vomă. Şi-a şters gura cu mâna, tremurând.

— Isuse, nu mai pot îndura, a zis. Ies afarăsăarunc o privire. Nu maistau aici săfiu prins ca un şobolan în cursă.

— E un şiretlic, a zis Micuţul. Este exact ceea ce vor săfaci.Gregor s-a dus la trepte.— Este exact ceea ce voi face.Bătrânul n-a încercat să-l oprească. Am rămas unde eram, cu

muşchii încordaţi, gata de acţiune.— Îi dăm cinci minute, a zis Bătrânul. Şi-a trecut limba peste buze.

Nu-l văzusem niciodatăatât de nervos. Cinci minute, apoi îl urmăm.Gregor s-a întors înainte să-l putem urma. L-am auzit alergând pe

stradă, strigând ca un nebun. A coborât scările pivniţei sărind, urmat deUule şi finlandezii lui. Mi s-a părut cătoţi erau beţi.

— Cum e? a întrebat Bătrânul. Ce se întâmplă?— Pace! a strigat Gregor şi a căzut cu capul înainte pe ultimele şase

trepte.— Pace! a strigat Uule, ducând o sticlăde vodcăla gură.Ne-am holbat la ei, fărăsăscoatem o vorbă. Uule a coborât în pivniţă

şi a întins sticla de vodcăBătrânului.— E adevărat, a zis. Au semnat capitularea în dimineaţa asta, la ora

opt şi jumătate. Totul s-a terminat.— S-a terminat totul? am zis. O clipăaproape am încercat un

sentiment de frustrare. Îmi luaserăbrusc raţiunea de a trăi, eram un omfărăscop. S-a terminat totul? am zis. Dar nu se poate! Nu se poate! Nu,dupătot acest timp... Nu se poate!

Dar dupăcâte se părea, se terminase. Pacea venise în sfârşit şi eu nuo puteam înţelege. Nu puteam înţelege de ce Micuţul şi Porta se îmbrăţişauşi strigau cât îi ţinea gura. Nu puteam înţelege de ce aşa, deodată, fiecareera hotărât să-şi arunce armele, să-şi rupăgradele, sătragăşuturi căştilorpe podea.

— S-a terminat! a strigat Bătrânul. S-a întors şi mi-a tras un pumn încoaste. S-a terminat totul! a zis, şi finlandezii i s-au alăturat cu un refrende „Miri, miri!" Departe, pe stradă, am auzit voci strigând în limbapolonezăşi germană:

— S-a terminat! Totul s-a terminat!— Spokoi! Spokoi!Acum am fost şi eu prins în veselia generală. Am urcat treptele în

urma lui Uule şi a finlandezilor şi am ieşit la lumina zilei. Heide maistrângea încăarma cu încăpăţânare, iar Uule îşi vârâse cuţitul într-o partea cizmei. În afarăde acestea, eram dezarmaţi. Nu aveam alte mijloace de ane apăra. Aveam senzaţia cămăplimb gol-puşcăprin oraş.

— Miri, miri! a strigat Uule, dar pe străzi era linişte şi din nou m-amîntrebat dacărăzboiul se terminase într-adevăr.

Noi păream singurele creaturi care se aventuraserăafară. Încănu seauzea nici un sunet, în afarăde trosnetul neîntrerupt al flăcărilor de laclădirile care ardeau. Dacăpolonezii ar fi ieşit din ascunzători, Compania acincea ar fi fost la discreţia lor. Ce mod de a sfârşi un război.

— Ei, Stanislas! a strigat Porta. Şi-a pus mâinile la gurăşi a strigat,iar ecoul vocii a răsunat pe străzile goale. Ei, polonezilor! Ieşiţi şiarătaţi-vă! Lupta s-a terminat!

Dintre ruine, la vreo douăzeci de metri depărtare, trei soldaţi polonezi,cu căşti franţuzeşti pe cap, s-au ridicat prudent în picioare şi ne-auaşteptat. Doi ţineau în mâini arme automate. Porta a făcut semn cubraţele. A urmat un moment de ezitare, dupăcare şi-au aruncat armele josşi-au venit alergând şi râzând spre noi. Brusc, oraşul a fost plin de lume.Din fiecare pivniţăşi subsol dădeau năvalăsoldaţi şi civili, bărbaţi, femeişi copii, râzând, plângând, dansând pe străzi. Polonezi şi germanideopotrivăîşi depuseserăarmele. Am văzut multe uniforme de pe carefuseserăsmulşi vulturii nazişti. Din Compania a cincea doar Heide păreasănu aibămotiv de bucurie. Se cocoţase abătut pe marginea, tancului ars,cu mumia carbonizatăjumătate înăuntru şi jumătate în afara turelei. Încăţinea strâns puşca şi urmărea cu privirea, într-o tăcere plinăde furie, cumvechii duşmani îşi dădeau mâna şi râdeau împreunăpe străzile Varşoviei.

Şi deodată, în mijlocul acestei atmosfere, s-a auzit bubuitul uneiexplozii. O ploaie de grenade a căzut în mijlocul nostru. Tancul a fost făcutbucăţele, iar Heide a fost aruncat în partea cealaltăa străzii. Femeile şicopiii au fugit ţipând săse adăpostească. Bărbaţii, care numai cu câtevasecunde mai înainte se îmbrăţişaserăca fraţii, s-au despărţit, blestemân-du-se pentru naivitatea lor.

Micuţul s-a aruncat spre mine şi împreunăne-am repezit în jos, petreptele celei mai apropiate pivniţe.

— V-am spus eu! a zis, gâfâind. V-am spus căe un şiretlic!La început ne-am gândit că, probabil, trăgea artileria germană. A

trecut ceva timp pânăsăne dăm seama căerau ruşii. Au bombardatoraşul distrus timp de mai bine de o oră, în încercarea de a-i lichidadeopotrivăatât pe germani, cât şi pe polonezi. În ziua aceea au reuşit săucidămulte mii de oameni.

Compania a cincea s-a regrupat şi a fost retrasădin zonă. Uule şifinlandezii lui dispăruserăşi nu i-am mai văzut vreodată. În ziuaurmătoare am fost trimişi în Strada Kransimski săsupraveghem predareapolonezilor şi săverificăm dacătoate armele de foc, precum şi celelaltearme erau predate cum se cuvine. Nu simţeam nici o bucurie în timp ceşirul lung de soldaţi trecea, tăcut, prin faţa noastră, în drum sprecaptivitate. Luptaserăbine şi nu le purtam duşmănie.

Aşadar, în cele din urmă, se terminase într-adevăr totul? Nu chiar.Încănu. Psihopaţii din Brigăzile lui Dirlewanger şi Kaminski au mai avutde îndeplinit o ultimăorgie ritualăa vărsării de sânge.

În aceeaşi seară, au început execuţiile. Prietenul s-a întors împotrivaprietenului, vecinul împotriva vecinului, în încercarea dementăde a-şisalva propria-i piele. Bărbatul acesta era comunist, bărbatul acela eraevreu; femeia aceasta se culcase cu un ofiţer rus, femeia aceea eracunoscutăca simpatizantăa ruşilor. Un cuvânt era suficient pentru acondamna o persoană. Pe călăi nu-i preocupau dovezile.

Condiţiile capitulării se aplicau doar soldaţilor din Armata Polonezăregulată. Ceilalţi luptători — mii — care ridicaserăarmele împotrivainvadatorului german au fost trataţi conform instrucţiunilor lui Himmler...ei erau în afara legii şi nu aveau drept la apel. De aceea au fost împuşcaţifărăjudecată.

Puţinii care au mai rămas dintre civili, dupămasacrele din timpulnopţii, au fost adunaţi şi înghesuiţi, ca vitele, într-un imens lagăr deconcentrare situat în nord-vestul Varşoviei. Acolo, au fost ţinuţi fărăhranăşi apă, fărăasistenţăsanitarăadecvată, fărănici o îngrijire a bolnavilor

sau bătrânilor, pânăcând s-a organizat transportarea lor în Germania.Mulţi dintre ei au murit pe drum.

Între timp, companiile de pionieri a fost trimise săînceapăoperaţiunea de distrugere totalăordonatăde Himmler. Doar la sfârşitul luiianuarie ruinele Varşoviei au fost, în cele din urmă, lăsate sămoarăînpace. N-a mai rămas nimic de ars, nimic de demolat. Oamenii fuseserătoţiucişi, clădirile toate distruse. Ordinul lui Himmler fusese executat cu ominuţiozitate tipic prusacă. Toţi bărbaţii, femeile şi copiii; toţi câinii şitoate pisicile; toate străzile şi toate clădirile...

În cele din urmă, totul se înfăptuise. Varşovia fusese ştearsăde pehartă.----------------------------------------