taina suferinţei şi taina vindecării (sfântul maslu) - un...

Taina suferinţei şi taina vindecării (Sfântul Maslu) - un paradox ontologic -

Cosmin Ionel MAFTEI∗

Abstract: The Mystery of Suffering and the Mystery of Healing (The Holy Mystery of the Anointing of the Sick). An existential paradox. Suffering is the reality that most concerns us in this life. From a rational point of view, suffering is like a curse, like something that no one desires in his/her lifetime. Otherwise, from a spiritual point of view, it is something pozitive, redemptive. The power and mening of suffering find its roots in the suffering of Our Lord Jesus Christ. Suffering is a way to the eternal life. This fact has been understood in a clear way by all saints, who bore their sufferings, so taking part to the suffering of Jesus. If suffering is an important way to the eternal life why do we want to make it go away? In this context, we will analize the relation between suffering, sickness and healing, stressing the importance of The Holy Mystery of Anoninting of the Sick. The sources we find of absolut relevance to suport the ideas of this study are the Holy Bible and the writings of the Holy Fathers of the Church.

Keywords: suffering, sickness, healing, The Holy Mystery of Anoninting of the Sick.

∗ Master of Faculty of Orthodox Theology, “1 Decembrie 1918” University, Alba Iulia,

Romania.

Cosmin MAFTEI

104

1. Introducere Suferinţa, sub toate formele pe care le îmbracă, este o realitate

cotidiană izbitor de pregnantă pentru om. Mai mult de atât, „omul este întruchiparea exemplară a suferinţei, fiinţa ca suferinţă”1. În această stare indusă de păcat, omul percepe suferinţa, în primul rând, ca o pedeapsă pentru căderea sa, pentru răul săvârşit. Această viziune pesimistă asupra suferinţei nu doar că este insuficientă, subiectivă şi dăunătoare, dar ea îl închide pe om în sine, îl izolează şi îl rupe de realitate, fără să-i lase o portiţă de scăpare din această situaţie.

În schimb, viziunea optimistă asupra suferinţei redă caracterul pozitiv şi mântuitor al suferinţei, încât „durerea mai puternică decât răul şi victorioasă asupra lui e aceea a ispăşirii, durerea acceptată, ba chiar voită, chiar dorită şi căutată”2. Această concepţie referitoare la suferinţă este superioară celei dintâi şi are un suport supraraţional, metafizic şi religios. Acest lucru este afirmat chiar de unii filosofi care recunosc superioritatea religiei în raport cu raţiunea. Astfel „numai religia reuşeşte să dea o semnificaţie suferinţei în raportul ei cu culpa, deoarece o înţelege nu numai ca pedeapsă şi chin, ci mai ales ca ispăşire şi răscumpărare, ba chiar ca revelaţie a sensului ultim al lucrurilor”3.

În sensul cel mai sublim doar „teologia creştină concepe identificarea iubirii cu suferinţa chiar în Fiinţa absolută, în Dumnezeu”4. Aşa se explică şi puterea care vivifică suferinţa, „din faptul că şi Dumnezeu suferă. Mai mult, suferinţa îi e proprie lui Dumnezeu: divinum est pati. Dumnezeu vrea să sufere”5. El a suferit de bună voie pe Cruce şi suferă continuu, fiind veşnic în stare de jertfă, veşnic fiind Mielul cel înjunghiat (Apocalipsă 5, 6). În acest sens suferinţa omului constituie o parte esenţială a vieţii pentru că este

1 George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu. O introducere, ediţia a II-

a, revizuită şi adăugită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006, p. 9. 2 Luigi Pareyson, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, traducere de Ştefania Mincu,

Constanţa, Editura Pontica, 2005, p. 475. 3 Ibidem, p. 474. 4 George Remete, op. cit., p. 78. 5 Luigi Pareyson, op. cit., p. 476.

Taina suferinţei şi taina vindecării (Sfântul Maslu)

105

participare la Patima lui Hristos6. Acceptarea şi asumarea suferinţei în mod conştient reprezintă

împlinirea voii lui Dumnezeu şi urmarea lui Hristos care se descoperă omului prin intermediul durerii şi suferinţei. Potrivit cuvintelor Lui: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi concepţiei apostolice că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22), realizăm importanţa majoră a suferinţei în planul mântuirii. În această ordine de idei „durerea e sensul vieţii şi sufletul universului. Suferinţa se manifestă ca răsturnare a negaţiei în pozitivitate, pivotul istoriei libertăţii, cheia pentru a înţelege destinul omului şi realitatea lumii”7.

Concluzia la care a ajuns filosoful italian Luigi Pareyson poate să pună în gardă pe mulţi teologi:

„Durerea este locul solidarităţii dintre Dumnezeu şi om: numai în suferinţă Dumnezeu şi omul îşi pot uni forţele. Este extem de tragic că numai în durere Dumnezeu reuşeşte să vină în ajutorul omului şi omul ajunge să se mântuiască şi să se înalţe la Dumnezeu, dar tocmai în această suferinţă comună, divină şi umană, durerea se dezvăluie drept unica forţă ce reuşeşte să izbândească asupra răului”8.

Ţinând cont de cele afirmate mai sus putem identifica cu uşurinţă paradoxul care există între suferinţă, condiţie sine qua non a raportului om – Dumnezeu, a mântuirii şi vindecare. În continuarea acestui studiu vom analiza noţiunile de suferinţă, boală, vindecare şi Maslu din viziune scripturistică şi patristică, punctând acolo unde este nevoie raportul dintre suferinţă şi vindecare.

2. Sensul suferinţei în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

Esenţa creştinismului constă în vindecarea omului de patimi, de

boală, de suferinţă şi de moarte şi în unirea şi comuniunea cu

6 Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă – continuare şi dezbateri, traducere din

limba greacă: Ion Diaconescu şi Nicolae Ionescu, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 145.

7 Luigi Pareyson, op. cit., p. 476. 8 Ibidem, p. 477.

Cosmin MAFTEI

106

Dumnezeu9. Referitor la aceste lucruri putem afirma că omul este creat pentru veşnicie, pentru fericire veşnică, încât sensul şi scopul existenţei sale terestre este îndumnezeirea; în aceeaşi ordine de idei putem afirma că sensul şi scopul suferinţei şi al bolii este sfinţenia; iar scopul şi sensul morţii se regăsesc în înviere.

Suferinţa şi boala fac parte din condiţia istorică a omului, etapă în care este necesară sfinţenia, curăţirea de păcat şi aproprierea de Dumnezeu, pentru ca prin înviere omul să păşească în veşnicie. În acest sens trebuie analizată cu mare atenţie suferinţa care duce la sfinţenie şi ne vom folosi în primul rând pentru aceasta de cele revelate prin intermediul scripturilor şi în cele relatate de tradiţia patristică.

Potrivit tradiţiei patristice, trei sunt cauzele suferinţei: diavolul, oamenii şi firea căzută, cu toate patimile ei. Pe primele două le primesc sfinţii (cum ar fi Iov sau Sfinţii Apostoli), iar pe a treia o primesc cei necurăţiţi de patimi. Primele două nu ating starea interioară a sufletului, harul întărind pe omul nepătat de păcat. A treia cauză atinge atât trupul cât şi sufletul, suferinţa fiind atât exterioară, cât şi interioară10.

La o privire atentă asupra Sfintei Scripturi, observăm modul realist şi existenţialist ce se regăseşte în cartea Iov. În această ordine de idei enigma, imposibil de desluşit, pe care o ilustrează cartea Iov, este cea a suferinţei omului pe pământ, în special a omului drept, şi problema durerii aparent total lipsite de sens11. Iov dovedeşte că, oricât de drept şi de bun ar fi un om pe pământ, Dumnezeu îl încearcă, îl presează şi îl chinuie12.

Şocul de nedepăşit şi dilema majoră a dreptului Iov şi a celui care suferă în general nu este neapărat intensitatea ori durata suferinţei, cât neputinţa şi imposibilitatea de a găsi o justificare suferinţei13. În acest sens Iov suferă din două motive: 1) pentru că suferinţa este o consecinţă a luptei dintre Dumnezeu şi Satana; 2) mândria şi slava deşartă

9 Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă - Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, traducere în

limba română de Irina Luminiţa Niculescu, Timişoara, Editura Învierea, 1998, p. 33. 10 Idem, Psihoterapia Ortodoxă – continuare şi dezbateri, pp. 144-145. 11 Petre Semen, Sensul vieţii şi al suferinţei. Comentariu la Ecclesiast şi Iov, Iaşi,

Editura Doxologia, 2010, p. 100. 12 George Remete, op. cit., p. 49. 13 Petre Semen, op. cit., pp. 140, 153.


107

provoacă şi menţin suferinţa14. Suferinţa cea mai grea a dreptului pus la grea încercare nu se

limitează, nici pe departe, la cea fizică. Pe cel drept l-a intrigat şi l-a înspăimântat cel mai mult aparentul abandon de către om, de către semenii săi (Iov 19, 13-19), încât durerea este trăită cu mai mare intensitate: „N-am nici tihnă, nici odihnă, nu-mi găsesc nici o pace şi zbuciumul mă stăpâneşte” (Iov 3, 26).

Acelaşi sentiment al părăsirii l-a avut şi Mântuitorul în timpul patimilor Sale. În acest sens aflăm din Scriptură că ucenicii L-au părăsit când Îi era mai greu (cf. Matei 26, 56), fapt pentru care suferinţa a fost mai mare, copleşindu-i sufletul. „Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 37-38). Mai mult de atât, sentimentul părăsirii şi-a atins apogeul pe Cruce când Iisus s-a simţit părăsit de Dumnezeu, de Tatăl Său: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46).

Prin atitudinea sa faţă de suferinţă (Iov 2, 10), prin răbdarea şi nădejdea sa (Iov 19, 25-29), Iov a devenit modelul omului care rabdă cu stoicism suferinţa: „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Iacov 5, 10-11). Iată dar că răbdarea şi nădejdea lui Iov nu au rămas fără răspuns din partea lui Dumnezeu (Iov 42, 9-10).

Sfântul Maxim Mărturisitorul abordând tema suferinţei din cartea Iov spune: „Comparând, socotesc, pe cele trupeşti – date după suportarea încercărilor – cu făgăduiala făcută de Dummnezeu lui Iov, le-a numit pe cele dintâi mici, ca unele ce nu se pot compara în nici un chip cu cele veşnice. Iar spunând: „pentru cei mici rânduite”, a numit „mici” pe cei mici în cunoaşterea înţelegătoare, care se smintesc uşor

14 Simion Todoran, Învăţătura Sfintei Scripturi despre suferinţă, în vol. Sensul vieţii, al

suferinţei şi al morţii. Referatele Simpozionului Internaţional Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (29 februarie - 2 martie 2008), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008, p. 173.

Cosmin MAFTEI

108

de raţiunile proniei şi ale judecăţii şi se clatină chiar în drepta credinţă... Aceştia, oricând ar vedea pe cel drept bolnav sau sărac, sau supus altor necazuri, ar suferi această sminteală”15.

Nici Hristos, Care a trăit durerea în cel mai înalt grad, nu a fost izbăvit în cele din urmă de paharul amărăciunii, de suferinţă, ci şi-a asumat-o până la capăt, devenind modelul suprem şi nădejdea oricărui credincios. Este exemplul care exprimă absoluta încredere în Tatăl. Părintele profesor Ilie Moldovan spune că „în Iisus Hristos suferinţa la care ne raportăm, nu este în mod simplu „înlăturată”, ci primeşte o nouă dimensiune spirituală, fiind de-a dreptul transfigurată, adică este transformată în biruinţă”16.

Părintele profesor George Remete arată că „prin Întrupare, suferinţa omului devine suferinţa lui Dumnezeu, total şi definitiv. Prin Iisus Hristos, în fiecare om suferă Dumnezeu. El asumă nu numai o suferinţă generală, a speciei ci şi suferinţa fiecărui individ, în parte; în fiecare om suferă direct Dumnezeu” care „îşi asumă toată suferinţa fiinţei, moare pentru ea şi o restaurează vindecând-o, prin învierea Sa din morţi”17.

Profetul Isaia a văzut acest lucru şi l-a descris spunând: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi

cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 3-5).

Hristos, ca Împărat al slavei împărăţeşte de pe Cruce, Crucea fiindu-I tron, arătându-ne că doar prin Cruce se ajunge la adevărata slavă, desăvârşire, că doar prin patimă se ajunge la Înviere. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Numai cine a cunoscut

15 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 73, traducere din greceşte, introduceri şi

note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare, EIBMBOR), 2006, p. 285.

16 Ilie Moldovan, Viaţa, suferinţa şi moartea în condiţia spirituală a existenţei creştine, în vol. Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii. p. 86.

17 George Remete, op. cit., p. 29.


109

slăbiciunea firii omeneşti a făcut experienţa puterii dumnezeieşti”18. Hristos este exemplul desăvârşit şi în această situaţie pentru că „El este atât Omul absolut care concentrează în sine toată suferinţa umană posibilă, cât şi Dumnezeu...”19, încât „sacrificiul lui Iisus Hristos a descoperit că jertfa e măsura fiinţei”20, că „fiinţa dă suferinţă” şi că „suferinţa dă fiinţă”, încât putem afirma: „câtă fiinţă, atâta suferinţă” şi „câtă suferinţă, atâta fiinţă”21.

Şi Sfânta Scriptură sublinează ideea propusă de Sf. Maxim când zice: „Ci pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2, 9).

Sfântul Apostol Pavel ca un adevărat „următor al lui Hristos” (I Cor. 4, 16) se laudă în suferinţe: „ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).

Cercetarea, vizita pe care ne-o face durerea este cercetarea pe care ne-o face pedagogia dumnezeiască. Toţi sfinţii trec prin durere, aceasta reprezentând crucea lor. Este provocarea pe care o primesc de la Dumnezeu, spre a-şi dovedi iubirea dezinteresată şi încrederea lor faţă de El22. În acest sens, ni se relatează în Pateric: „un bătrân adeseori pătimea şi se îmbolnăvea. Şi s-a întamplat într-un an să nu se îmbolnăvească şi s-a întristat cumplit şi plângea, zicând: m-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat”23.

18 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, cap. 39, în

Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţii care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. II, traducere din greceşte, introduceri şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Harisma, 1993, p. 88.

19 George Remete, op. cit., p. 29. 20 Ibidem, p. 32. 21 Ibidem, p. 78. 22 Georgios Mantzaridis, Morala creştină II. Omul şi Dumnezeu, Omul şi semenul,

Poziţionări şi perspective existenţiale şi bioetice, traducere de diacon drd. Cornel Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 2006, p. 487.

23 Patericul – ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, Alba Iulia, 1999, p. 479.

Cosmin MAFTEI

110

Asumarea suferinţei atrage după ea purificarea sufletească şi mântuirea, de aceea Sfântul Grigorie Palama zice:

„Dar fără răbdarea celor ce vin peste noi fără voie, nici cele făcute de noi cu voia nu vor avea binecuvântarea dumnezeiască. Fiindcă iubirea de Dumnezeu devine probată prin necazurile încercărilor. Se cade, aşadar, să realizăm mai înainte în sufletul nostru cele cu voia şi aşa, obişnuindu-ne prin ele să dispreţuim plăcerea şi slava, să suportăm uşor şi atacurile celor fără voie. Dar cel care din pricina sărăciei cu duhul le dispreţuieşte pe acelea socotindu-se pe sine însuşi vinovat de cele mai drastice leacuri ale pocăinţei, acela are mereu orice necaz ca o încercare şi primeşte orice încercare ca una cuvenită lui şi se bucură atunci când cade în ea ca unul care dobândeşte prin ea curăţirea sufletului...”24.

Hristos este alături de noi în suferinţe. El este cel care ne dă putere să îndurăm suferinţele (II Cor. 1, 6) şi cel care ne dăruieşte bucuria primirii lor (I Petru 4, 13-14). În această ordine de idei, găsim la Sfântul Isaac Sirul următoarea relatare:

„Unii mucenici au văzut această Putere în chip sensibil, şi în culmea chinurilor lor mulţi au văzut-o cu ochiul liber. Unii au văzut-o ca pe o mantie întinsă peste ei, alţii ca o mână de om care-i umbrea de sus, alţii ca un tânăr chipeş stând lângă ei. Iar prin această vedere nu numai că dobândeau curaj, dar deveneau cu totul insensibili la toate chinurile ce se abăteau asupra lor. Când li se tăia un mare număr de mădulare şi trupul le era sfâşiat şi plin de sânge, când li se tăiau încheieturile şi li se smulgeau carnea şi pielea, gândirea lor nu suferea nimic, căci adeseori li se lua până şi durerea trupului. Aşa cum povesteşte unul dintre ei, când i s-au tăiat şi smuls mai multe mădulare ale trupului său, era plin de beţie (extaz, n.n.) ori de câte ori i se tăia unul din ele, şi cu gura plină de râs şi bucurie înălţa lui Dumnezeu un imn de bucurie. Dar când i s-a tăiat unul din membrele de jos, şi anume un genunchi, a simţit durerea. Iar când a fost întrebat de ce la toate celelalte mădulare a rămas tăcut şi se bucura, iar la acesta a strigat – ceea ce i-a făcut pe prigonitori să-şi recâştige puterile, ca şi cum mucenicul lui Hristos ar fi slăbit în luptă –, le-a răspuns adevărul: Să ştiţi că pentru

24 Sfântul Grigorie Palama, Tratat în formă de epistolă către preaaugusta între monahii

Xeni. Despre patimi şi virtuţi şi despre cele născute din oprirea minţii, 45-46, în vol. Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria şi Petru Athonitul - prototipuri ale vieţii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti. Scrieri II, studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2005, p. 386.


111

toate celelalte pe care le-aţi tăiat n-am suferit nici o durere şi gândirea mea era cu totul în cer, dar la acest membru am fost părăsit de Dumnezeu Care m-a lăsat să sufăr, ca să-mi aducă aminte că sunt om şi că nu o putere a firii m-a susţinut până acum”25.

3. Boala trupească şi sufletească în viziune scripturistică şi patristică

Potrivit Sfintei Scripturi, prin boală se înţelege orice fel de

suferinţă fizică sau psihică. Mai mult de atât, ea cuprinde în aria ei şi orice slăbiciune, neputinţă, rană sau chin. Dintre bolile menţionate în Biblie amintim: febră, slăbiciuni, răni, lepră, bube, orbiri şi chiar stări demonice26.

Referitor la cauzele bolilor găsim în Scriptură mai multe concepţii: 1) pedeapsă pentru păcatele personale sau ale părinţilor; 2) pedagogie divină; 3) invidia diavolului.

1) În ceea ce priveşte boala ca pedeapsă pentru păcat trebuie spus că boala sufletească precede boala trupească, aceasta din urmă fiind o consecinţă a celei dintâi. În Vechiul Testament aflăm multe cazuri de boli care au cauză păcatul. Amintim în acest sens cazul lui Ghehazi, sluga lui Elisei, care din cauza iubirii de arginţi a primit ca pedeapsă lepra: „Să se lipească dar lepra lui Neeman de tine şi de urmaşii tăi în veci. Şi a ieşit Ghehazi de la Elisei alb de lepră ca zăpada” (IV Regi 5, 27). Regele Ozia (Azaria) a fost şi el pedepsit cu lepră pentru că a călcat porunca lui Dumnezeu şi a îndrăznit să tămâieze templul Domnului, ritual rezervat doar preoţilor: „Ozia însă s-a supărat pe ei; şi cum ţinea în mâna lui cădelniţa, ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în faţa preoţilor, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii” (II Paralipomena 26, 19).

Pedepsirea copiilor pentru păcatele părinţilor este răspândită în Vechiul Testament, ea regăsindu-se într-o mică măsură şi în concepţia

25 Sfântul Isaac Sirul, A doua sută a capitolelor despre cunoaştere, cap. 63, în vol.

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată. Partea a II-a, recent descoperită, ediţia a II-a, studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2007, p. 159.

26 Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Bucureşti, EIBMBOR, 1995, p. 66.

Cosmin MAFTEI

112

noutestamentară, a contemporanilor lui Iisus (Ioan 9; 2-3, 34), însă ea nu îşi găseşte un mediu prielnic în cadrul creştinismului care accentuează importanţa persoanei şi unicitatea ei. Aflăm din cartea II Regi că pruncul născut regelui David din femeia lui Urie s-a îmbolnăvit şi a murit ca pedeapsă divină pentru păcatul părintelui său: „Dar fiindcă tu prin această faptă ai dat vrăjmaşilor Domnului pricină să-L hulească, de aceea va muri fiul ce ţi se va naşte" (II Regi 12; 14).

Pentru Sfinţii Părinţi pedepsirea unei persoane pentru păcatele altei persoane nu corespunde raţiunii creştine şi nici dreptăţii lui Dumnezeu. În acest sens ei dau o interpretare alegorică textelor vechitestamentare care susţin acest principiu. Referitor la acest lucru să-i dăm ascultare Sfântului Maxim Mărturisitorul care, abordând acest subiect, zice:

„Ce înseamnă cuvântul: voi pedepsi păcatele părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam, în cei ce mă urăsc (Deuteronom 5, 9)? Primul neam socotesc că este sămânţa răului, adică atacul (sau momeala). Al doilea e pofta. Al treilea deprinderea răului, adică consimţirea. Al patrulea, lucrarea, adică fapta. Deci se pedespeşte până la al treilea şi al patrulea neam. Căci atacul şi pofta sunt nevinovate, întrucât răul n-a răzbit până la capăt”27.

Că boala este urmarea păcatelor este un lucru confirmat şi de Mântuitorul. Amintim în acest caz pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda: „După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Tâlcuind acest loc scrispturistic, Sf. Ioan Hrisostom zice:

„Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ţi fie ceva mai rău”, prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul. Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat

27 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 31, în Filocalia,

vol. II, p. 274.


113

frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică”28.

2) De multe ori boala are un rol terapeutic, vindecător şi tămăduitor, ea făcând parte din planul lui Dumnezeu, din pedagogia divină „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune că „Dumnezeu aduce bolile pentru sănătatea sufletului”29.

Aflăm din cartea Iov că boala şi suferinţele au ca scop curăţirea şi purificarea sufletească: „Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, Ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu lumina celor vii” (Iov 33, 29 – 30). Boala de care suferea Sfântul Apostol Pavel era una pedagogică, din raţiuni divine: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

Boala îşi are cauza în planul lui Dumnezeu, pentru descoperirea lui Dumnezeu şi a măreţiei lui. Amintim în acest sens boala lui Lazăr din Betania care făcea parte din planul lui Dumnezeu pentru întărirea credinţei Apostolilor în Înviere, prin minunea ce urma. De aceea Iisus a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (Ioan 11, 3).

Boala de care suferea orbul din naştere era una revelatoare pentru slava dumnezeiască, „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”(Ioan 9, 3). Referindu-se la acest episod, Episcopul Asterie al Amasiei zice:

„...n-ar fi putut fi pedepsit aşa din pricina păcatelor părinţilor, căci Dumnezeu nu pedepseşte pe unul în locul altuia, nici n-ar fi osândit pe unul care n-a venit încă în viaţă din pricina păcatelor lui proprii, odată ce el s-a născut orb. Nimeni nu păcătuieşte înainte de naştere... Care este adevărul, îl aflăm din răspunsul dat la întrebare de Domnul nostru: nenorocirea aceasta, spune El, o, ucenicilor, nu este plata unor păcate, ci o pregătire a iconomiei viitoare, anume ca Cel socotit simplu om să săvârşească cele mai presus de

28 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica Slăbănogului, în vol. Sfântul Ioan

Gură de Aur, Predici la Duminici şi Sărbători, traduse de Melchisedec, Episcopul de Roman, ediţia a II-a, revăzută, Bacău, Editura Bunavestire, 2005, pp. 33-34.

29 Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 5, apud Georgios Mantzaridis, op. cit., p. 489.

Cosmin MAFTEI

114

om, iar Ziditorul tuturor, după prima creare, să găsească şi acum prilejuri de creaţie...”30.

Pentru Părinţii Bisericii boala face parte din planul lui Dumnezeu, fiind un mod de purificare sufletească şi de unire cu El. O pildă din Pateric este ilustrativă în acest sens:

„A zis avva Iosif tebeul: trei cete sunt cinstite înaintea Domnului: când omul este bolnav şi i se adaugă ispite şi cu multumire le primeşte. Iar a doua este când cineva îşi face toate lucrurile sale curate înaintea lui Dumnezeu şi nu au nimic omenesc. Iar a treia, când cineva şade sub supunerea unui părinte duhovnicesc şi se lepădă de toate voile sale. Aceasta are o cunună mai mult, dar eu am ales boala”31.

3) Pe lângă bolile cauzate de păcate sau din raţiuni divine, mai sunt boli provocate de diavol din invidie faţă de om. Trebuie subliniat faptul că puterea diavolului este limitată (Matei 8, 29-32), el neputând să se apropie de om, de trupul lui, fără ca Dumnezeu să-i dea voie. Aflăm acest lucru din cartea Iov: „Şi Domnul a zis către Satan: «Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viaţa lui». Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creştetul capului” (Iov 2; 6-7).

Relevant pentru Noul Testament este cazul femeii gârbove a cărei boală era provocată de diavol: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 16).

La Părinţii Pustiei se găsesc nenumărate cazuri de boli sau suferinţe provocate de diavoli32. Aflăm din viaţa Sfântului Antonie că a fost adeseori rupt în bătaie de diavoli fiind lăsat aproape mort33. Mai mult de atât, Avva Ioan din Lycopolis povesteşte despre torturile la care

30 Asterie al Amasiei, Predică la Orbul din naştere, în vol. Asterie al Amasiei, Omilii şi

predici, traducere din greceşte şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMBOR, 2008, pp. 87-88.

31 Patericul, p. 126. 32 Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV,

ediţia a II-a, traducere diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 2004, p. 199. 33 Nicolae Corneanu, Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel mare, Timişoara, Editura

Amacord, 1998, pp. 51-52.


115

a fost supus un tânăr34 care s-a hotărât să devină monah: „l-au luat în braţe şi l-au torturat îngrozitor, sfârtecându-i tot trupul.

Abia după chinuri foarte mari s-au dus, lăsândul pe jumătate mort... puţin mai lipsea însă ca demonii, prin îndârjita lor acţiune, să-l fi ucis complet pe acest om. Ei l-au hărţuit fără milă cu torturile lor, aducându-l până la ultima suflare”35.

Aflăm din Istoria Lausiacă a lui Paladie că Avva Moise, pe când scotea apă de la un puţ, a primit de la demoni o lovitură de ciomag peste rinichi, că a rămas bolnav timp de un an de zile36. Potrivit cărţii profetului Isaia, rugăciunea este cea care ajută la însănătoşire; Rugăciunea lui Iezechia, regele lui Iuda, când a căzut bolnav şi s-a tămăduit de boala lui este exemplificatoare în acest sens (Isaia 38).

4. Grija faţă de bolnavi potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi

După cum am văzut, boala este o suferinţă pe care omul o

suportă în trupul său. Această persoană suferindă, bolnavul, are nevoie de îngrijire şi tămăduire. Domnul Iisus îndeamnă la cercetarea şi îngrijirea bolnavilor prin care Îl slujim pe El (Matei 25; 36, 39-40). Mai mult de atât, Domnul Iisus însuşi vindecă pe cei bolnavi (cf. Matei 4, 23–24) şi dă această putere şi Apostolilor (Luca 10, 9; Matei 10, 1; Fapte 4, 9).

Sfinţii Părinţi au acordat o mare importanţă îngrijirii bolnavilor, cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare, care a anexat mănăstirilor înfiinţate de el spitale şi azile pentru bolnavi şi săraci37. Tot el a dat îndemnuri

34 Timotei Alexandrinul, Istoria monahilor din Egipt, I, 37-43, traducere din limba

greacă patristică de Arhim. Ioasaf Popa, Bucureşti, Editura Lumea Credinţei, 2009, pp. 40-43.

35 Ibidem, p. 42. 36 Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaiconul), 19, introducere şi note de preot Dumitru

Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 2007, p. 52. 37 Vezi în acest sens studiul lui Samir Gholam, Vasiliada sau instituţia de binefacere a

Sfântului Vasile cel Mare, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-8, anul 1973.

Cosmin MAFTEI

116

concrete în acest sens în scrierile sale38. De remarcat este faptul că în secolul al IV-lea, în Pustia Egiptului, la muntele Nitriei, în chinoviile de acolo, existau doctori, fapt relatat de Paladie în capitolul 7 al lucrării sale, Lavsaiconul39. Grija pustnicilor şi a monahilor faţă de cei bolnavi era mare. Aflăm în acest sens din Pateric despre un sfânt părinte care dorea mântuirea întregii sale obşti. Acestuia i-a descoperit Dumnezeu că ucenicii lui nu au aceeaşi viaţă ca el. Astfel, ucenicii au ignorat un bolnav întâlnit pe cale, lucru pe care nu l-a făcut şi bătrânul îmbunătăţit. El l-a luat în spate pe bolnavul care s-a dovedit a fi Hristos Însuşi:

„La început îl simţea că este greu, ca un om mare, apoi se făcea mai uşor, tot mai uşor, încât se minuna cel ce îl purta pe spate. Şi deodată s-a făcut nevăzut şi a venit glas către el: pururea te rugai pentru ucenicii tăi să se învrednicească împreună cu tine de Împărăţia cerurilor şi iată că altele sunt măsurile tale şi altele ale lor. Deci fă-i pe ei sa vină la lucrarea ta şi vei dobândi cererea, căci eu sunt Dreptul Judecator, răsplătind fiecăruia după faptele lui”40.

5. Taina Sfântului Maslu în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

Din punct de vedere liturgic Sfântul Maslu este o taină a

comunităţii, o formă a cultului public al Bisericii, prin care harul Duhului Sfânt se împărtăşeşte celor credincioşi spre iertarea păcatelor, spre vindecarea bolilor sufleteşti şi trupeşti, având ca scop principal restaurarea omului, vindecarea deplină a credinciosului, ca membru al trupului tainic al lui Hristos. În Taina Maslului, spune părintele Stăniloae, se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertării de păcate rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor41.

38 Rânduiala monahala XXV, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel

Mare, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Benedict, Rânduielile vieţii monahale. Culegere alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Bucureşti, Editura Sophia, 2005, p. 290-295.

39 Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaiconul), 7, ed. cit., p. 27. 40 Patericul, pp. 347-348. 41 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, EIBMBOR,

2003, p. 211.


117

5.1.Taina Sfântului Maslu prefigurată în Vechiul Testament

În cartea Levitic, în capitolul 14, unde este prezentată rânduiala

curăţirii leprei, sunt ilustrate gesturi, materii şi efecte asemănătoare într-o oarecare măsură Tainei Sfântului Maslu: untdelemn, făină, ungere cu untdelemn de şapte ori, iertarea păcatelor (jertfa pentru păcat), vindecarea trupească (jertfa arderii de tot).

Comentând versetele de la 1 la 9, Sfântul Chiril la Alexandriei identifică umbre şi prefigurări ale celor viitoare. În acest sens, preotul care îl întâmpină pe lepros în afara cetăţii (v. 3) îl închipuie pe Hristos care a venit la noi să ne mântuiască prin Întruparea şi Patima Sa, curăţindu-ne prin Sfântul Botez42. Mai mult de atât, cele două păsări vii, lemnul de cedru, aţa roşie şi isopul (v.4-7) au un caracter hristologic. Cele două păsări sunt chip al lui Hristos Cel de sus, din cer, reprezentând cele două firi, încât ele arată în mod felurit taina lui Hristos43. Lemnul de cedru, lemn care nu putrezeşte, e chip al Sfântului Său trup care nu avea să sufere stricăciunea, isopul e chipul Duhului Sfânt, iar aţa roşie răsucită, împletită, arată modul Întrupării, împletirea Cuvântului lui Dumnezeu cu carnea şi cu sângele44.

Stropirea leprosului de şapte ori cu apă (v. 7) şi curăţirea lui este chip al Sfântului Botez prin care suntem sfinţiţi, iar raderea părului (v. 8-9) reprezintă renunţarea la plăcerile sădite în noi, a păcatelor pe care le lepădăm cu ajutorul lui Hristos45. Sfântul Chiril se opreşte aici cu interpretarea capitolului 14 din Levitic, despre curăţirea leprei, arătând în chip lămurit Taina lui Hristos şi taina mântuirii noastre prin Întruparea şi Jertfa Sa de care ne împărtăşim prin Taina Sfântului Botez.

În versetele următoare ale acestui capitol interpretat de Sfântul Chiril este relatată continuarea ritualului de curăţirea a leprei (Levitic 14; 10-12, 15-20), parte izbitor de asemănătoare cu ritualul Sfântului

42 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a doua. Glafire, traducere, introducere şi

note de preot Dumitru Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 1992, p. 386. 43 Ibidem, pp. 386-387. 44 Ibidem, p. 387. 45 Ibidem, p. 388.

Cosmin MAFTEI

118

Maslu. În continuare vom identifica pe text asemănările dintre partea a doua a ritualului de curăţire a leprei şi rânduiala Sfântului Maslu.

„În ziua a opta să ia doi berbeci de câte un an, fără meteahnă şi o oaie de un an, fără meteahnă, şi dintr-o efă de făină de grâu46, împărţită în zece, să ia trei părţi pentru darul de pâine şi s-o amestece cu untdelemn şi un log (pahar) de untdelemn; (ulei şi făină!!!)

Iar preotul cel ce curăţeşte va duce pe omul ce se curăţeşte împreună cu acestea înaintea Domnului, la uşa cortului adunării; Acolo va lua preotul un berbec, ce voieşte a aduce jertfă pentru vină, şi logul de untdelemn şi le va aduce pe acestea legănându-le înaintea Domnului (binecuvantarea uleiului!!!). Acest ritual al punerii paharului cu untdelemn înaintea Domnului pentru a fi binecuvântat se regăseşte în Testamentul Domnului, într-un text sirian din secolul al V-lea: „Dacă preotul sfinţeşte untdelemn pentru vindecarea celor ce pătimesc, punând înaintea altarului vasul acela (care conţine untdelemn) să spună cu supunere aşa: Doamne Dumnezeule...”47.

De asemenea va lua preotul din logul de untdelemn şi va turna în palma sa cea stângă; Îşi va muia preotul degetul mâinii sale drepte în untdelemnul cel din palma stângă a sa şi va stropi de şapte ori cu degetul său înaintea feţei Domnului; (ungere de şapte ori cu ulei binecuvântat !!!)

Apoi, din untdelemnul rămas în palma lui va pune preotul pe vârful urechii drepte a celui ce se curăţeşte, pe degetul cel mare al mâinii lui drepte şi pe degetul cel mare de la piciorul cel drept al lui, pe locurile unde a pus şi sângele jertfei pentru vină; Iar celălalt untdelemn din palma preotului îl va turna pe capul celui ce se curăţeşte şi-l va curăţi preotul pe acesta înaintea Domnului. (ungere pe părţile importante ale trupului!!!)

46 Menţiunea pe care o face Petru Pruteanu în studiul său, Slujba Sfântului Maslu:

istorie şi actualitate, în „Altarul Reîntregirii”, serie nouă, anul XV, nr. 2, mai-august, 2010, p. 226, nota 6, anume că făina pusă la Maslu pe masă alături de paharul cu ulei nu ar avea un caracter obligatoriu, întrucât ea nu se foloseşte la săvârşirea Tainei, îşi poate găsi o replică în acest ritual vechi testamentar, fiind o reminiscienţă păstrată în cadrul Maslului.

47 Canonul Ortodoxiei, p. 800 apud Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, ediţia a II-a, traducere Cezar Login, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2012, p. 37.


119

Astfel va săvârşi preotul jertfa pentru păcat (iertarea păcatelor!!!) şi va curăţi pe cel ce a venit să se cureţe de necurăţenia lui; după aceea va junghia jertfa arderii de tot; Şi va pune preotul arderea de tot şi darul de pâine pe jertfelnic. Astfel îl va curăţi pe el preotul şi el va fi curat”(vindecare trupească!!!).

Tâlcuind acest capitol, marele exeget Origen afirmă: „Aşadar raţiunea acestei purificări, adică a întoarcerii de la păcat, se

divide în trei. Prima este jertfa prin care se şterg păcatele; a doua jertfă este cea prin care sufletul se întoarce spre Dumnezeu; cea de-a treia este a rodirii şi a roadelor, pe care cel ce se numeşte „întors” le arată în faptele pietăţii. Şi fiindcă trei sunt aceste jertfe, de aceea adaugă că trebuie luate trei măsuri de o zecime de făină fină, ca să înţelegem că purificarea nu se poate face nicidecum fără taina Treimii”48.

Iar mai departe, acelaşi alexandrin, zice: „...fiindcă Domnul mărturiseşte că inimile păcătoşilor sunt asediate de

şapte demoni, în mod potrivit de şapte ori stropeşte preotul înaintea Domnului spre purificare, ca alungarea celor şapte duhuri rele din inima purificată să fie evidentă prin uleiul aruncat cu degetul de şapte ori. Aşadar, dacă prin toate cele spuse mai înainte se dă celor întorşi de la păcat purificare, darul harului Duhului este indicat prin imaginea uleiului: cel care se întoarce de la păcat poate nu doar să urmeze curăţirea, ci şi să se umple de Duh Sfânt, prin care poate să-şi primească straiul de dinainte şi inelul, şi, împăcat iarăşi în toate cu Tatăl, să fie restabilit în locul său de fiu, prin însuşi Domnul nostru Iisus Hristos...”49.

Imaginea restabilirii relaţiei omului cu Dumnezeu – prin ungerea cu untdelemn şi prin vindecarea sufletească şi trupească – propusă de Origen apropie acest ritual vechi-testamentar de Taina Sfântului Maslu, prefigurându-l. Ungerea cu untdelemn este o practică veche, precreştină, pe care o găsim atât la păgâni cât şi la evrei. Astfel, practica creştină a folosirii untdelemnului nu este un obicei nou, ci reprezintă doar înceştinarea unor elemente, în mod special iudaice,

48 Origen, Omilia VIII, 11 la Levitic, în vol. Origen, Omilii şi adnotări la Levitic, ediţie

bilingvă, studiu introductiv, traducere şi note de Adrian Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 343.

49 Ibidem, pp. 345, 347.

Cosmin MAFTEI

120

încât toate tainele au ca puncte de plecare elemente şi acţiuni din viaţa cotidiană transpuse în viaţa Bisericii50.

În această ordine de idei, liturgistul Alexander Schmemann afirmă:

„...regenerarea cultului evreiesc în creştinism nu a reprezentat regenerarea formelor sale exterioare, ci a semnificaţiei şi funcţiunii sale înrădăcinate în propria credinţă a Bisericii, în conştiinţa ei ecleziologică... Principala semnificaţie a schimbării a fost mai degrabă apariţia unei noi înţelegeri a cultului, a unei noi pietăţi liturgice în întregime determinată de credinţa creştinilor în noutatea ontologică a Bisericii ca început eshatologic în această lume, în acest eon, în Eonul Împărăţiei... Noutatea conţinutului şi semnificaţiei cultului nu stă în mijlocirea dintre sacru şi profan, ci în faptul sfinţirii reale a oamenilor de către Duhul Sfânt, în transformarea lor în fii ai lui Dumnezeu”51.

Tainele Bisericii în general restabilesc relaţia creştinului cu Dumnezeu, fapt pentru care primitorul Tainei primeşte pe Duhul Sfânt52, izvorul apei celei vii, a vieţii. În acest sens, teologul Serghei Bulgakov spune că: „În taine, Sfântul Duh se conferă, totdeauna şi într-un chip stabil, după un procedeu normat de Biserică, dar el este primit de oameni în mod divers”53. Mai mult de atât, părintele Stăniloae subliniază faptul că lucrarea Sfântului Duh în om, care e cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua fără o deschidere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă54.

5.2.Întemeierea Tainei

Faptul că toate Sfintele Taine îşi au originea în Sfânta Scriptură,

50 Paul Meyendorff, op. cit., pp. 36, 42. 51 Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, traducere: ierom. Vasile

Bârzu, Bucureşti, Editura Sophia, 2002, pp. 156-157. 52 Conform lui Andrutsos şi întregii tradiţii ortodoxe, Tainele sunt „celebrări instituite

de Dumnezeu care arată şi împărtăşesc în acelaşi timp harul nevăzut”, apud Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, introducere şi traducere: Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 238.

53 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, p. 125.

54 Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 214.


121

fiind întemeiate de Domnul Iisus Hristos, este recunoscut de către toţi teologii pertinenţi. În acest sens, Taina Sfântului Maslu este întemeiată evident tot de Hristos. El a vindecat trupeşte şi sufleteşte, prin acte, gesturi şi rugăciuni, toată boala şi neputinţa (Matei 4, 23-24). Trebuie subliniat faptul că Apostolii nu sunt întemeietori de Taine, ci doar administratori ai lor55, ei împlinind porunca dată de Învăţătorul lor. Sfântul Apostol Pavel este categoric în acest sens: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar, la iconomi, mai ales, se cere ca fiecare să fie aflat credincios” (I Corinteni 4, 1-2).

Porunca vindecării bolnavilor dată de către Hristos Apostolilor este foarte clar exprimată în Scriptură (Matei 10, 1; Luca 10, 8-9). Că Apostolii au respectat porunca dată lor de Hristos este un lucru evident. Iată ce spune Sf. Marcu: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). Vindecarea ologului din naştere de către Petru evidenţiază acest har tămăduitor primit de la Hristos: „Iar Petru a zis: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! (Fapte 3, 6).

Folosirea untdelemnului în vindecarea bolnavilor este o practică apostolică ce respectă porunca lui Hristos (cf. Marcu 6, 13). Apostolul Iacov, pe care Apostolul Pavel îl numeşte „stâlp al Bisericii” (Galateni 2, 9), redă în epistola sa această practică a vindecării bolnavilor prin ungerea cu untdelemn sfinţit însoţită de rugăciunea preoţilor şi a credincioşilor (Iacov 5, 13–16).

5.3.Taina Sfântului Maslu ilustrată în Pilda Samarineanului milostiv

Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30–35) este

reprezentativă în înţelegerea suferinţei, bolii şi vindecării ei de către Dumnezeu prin Taina Sfântului Maslu. Comentând această pildă, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Căzând din starea paradisiacă în amăgire diavolească, omul cade printre tâlhari; cu alte cuvinte, el cade pradă

55 Ilie Cleopa, Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe, Curtea de

Argeş, Editura „Credinţa Strămoşească”, 2000, p. 202.

Cosmin MAFTEI

122

diavolului şi puterilor potrivnice”. În aceeaşi ordine de idei vorbeşte şi Patriarhul Gherman al II-lea

al Constantinopolului (sec. XIII): „Firea omenească a coborât de la Ierusalim, care se tâlcuieşte „vederea

păcii”, adică de la vieţuirea paşnică în oraşul Ierihon, care este un loc jos şi ars de călduri, ceea ce arată că a venit la viaţa pătimaşă şi animalică. Şi n-a zis că a coborât, ci că s-a coborât, pentru că firea omenească aleargă şi aceasta în jos, precum apele râurilor şi ia seama doar la murdăria şi la mocirla păcatului. Aceasta a căzut între demonii tâlhari, care au lipsit-o de veşmântul virtuţii şi după aceea au rănit-o prin diferite păcate...”56.

Samarineanul milostiv este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat care a venit la „omul” căzut ca să-l vindece şi să poarte grijă de el:

„Iubitorul de oameni a devenit om precum noi din preamulta Sa bunătate, şi n-a lăsat răul nevindecat, ci a legat bine rănile şi a pus untdelemn şi vin, adică cuvântul învăţăturii. Prin untdelemn se înţelege milostivirea şi prin vin asprimea şi necesitatea dreptăţii... prin vin să înţelegi Dumnezeirea pe care nimeni nu putea s-o sufere neînfrânată, fără uleiul firii omeneşti. Astfel, pentru că Domnul ne-a mântuit ca Dumnezeu şi Om, de aceea spune că ne-a pus vin şi untdelemn, cu care sunt izbăviţi cei botezaţi şi sunt vindecaţi de rănile sufleteşti. Şi mai întâi sunt unşi cu untdelemnul mirului şi după aceea se împărtăşesc cu Sfântul Sânge, adică cu vinul”57.

Părintele Dumitru Stăniloae leagă şi el importanţa Sfântului Maslu de Întruparea Fiului lui Dumnezeu spunând: „Taina aceasta poate fi socotită, prin excelenţă, Taină a trupului, sau Taina rânduită pentru însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivă acordată de Dumnezeu trupului omenesc, ca Unul care Însuşi a luat trup şi îl ţine în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne viaţa dumnezeiască”58.

Sfântul Ioan Hrisostom arată că Hristos a folosit vin şi untdelemn

56 Predică la Duminica a opta, a lui Gherman al doilea, Patriarhul Constantinopolului,

din Evanghelia Sfântului Luca, în vol. Predici ale Sfinţilor Părinţi la Duminicile de peste an, traducere: preot Victor Manolache, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2009, p. 301.

57 Ibidem, p. 302. 58 Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 212.


123

pentru răni: „Amestecând Duhul Sfânt cu sângele Său, a dat viaţă omului”. Potrivit altei interpretări, „untdelemnul e cuvântul de mângâiere, iar vinul reprezintă soluţia care încheagă - povăţuirea care adună minţile rătăcite”59. După cum Enciclopedia Internaţională Standard a Bibliei60 observă: „uleiul de măsline conţine anumite calităţi curative şi este încă folosit în medicina modernă”, astfel amestecul de vin şi ulei a produs un dezinfectant cu care Samariteanul a tratat victima. Observăm astfel atât o interpretare literară, cât şi una alegorică în privinţa folosirii vinului şi untdelemnului.

După ce s-a îngrijit de cel bolnav şi neajutorat, Samarineanul l-a dus pe acesta la casa de oaspeţi unde l-a încredinţat celor de acolo până când El avea să se întoarcă. Casa aceasta de oaspeţi unde a fost dus omul tămăduit este Sfânta Biserică. Sfântul Nicodim Aghioritul se întreabă retoric: „nu este Sfânta Biserică a lui Hristos sanatoriu public şi adăpost deschis, ca să primească pe toţi copiii ei care suferă de diferite boli, atât ale sufletului, cât şi ale trupului, ca să-i mângâie, ca să-i ajute, ca să-i vindece, prin sfinţiri şi prin dumnezeieştile Taine?”61.

Sfinţii Părinţi acceptă un paralelism între crearea Evei din coasta lui Adam şi crearea Bisericii din coasta noului Adam, adică a lui Hristos. Eva a fost creată atunci când Adam dormea, după cum şi Biserica a fost zidită din coasta lui Hristos atunci când El era mort62. Sf. Ioan Hrisostom sublinează acest lucru: „Ea se naşte din El, din moartea Lui, din sângele Lui, ea se naşte pe Golgota în timpul somnului Noului Adam”63. În această ordine de idei trebuie spus faptul că sângele şi apa care au curs din coasta Sa simbolizează tainele fundamentale ale Bisericii, adică Botezul (apa) şi Sfânta Împărtăşanie (sângele), dar şi

59 Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă - Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, p. 34. 60The International Standard Bible Encyclopedia, http://www.theophilos.3x.ro/

Biblioteca/Carti/ONLINE/Este%20Biblia%20adevarata/5.%20Biblia%20si%20stiinta.html, accesat în 4.05.2012.

61 Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, traducere din limba greacă de Ion Diaconescu, Bucureşti, Editura Sophia, 2003, p. 44.

62 Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, traducere de Daniela Filioreanu, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2004, p. 194.

63 Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, în limba franceză de J. Doublet, traduse în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, vol. I-II, Oradea, Editura Pelerinul Român, 2002, p. 118.

Cosmin MAFTEI

124

botezul muceniciei64. Din coasta lui Hristos izvorăşte viaţă, din coasta lui se naşte

Biserica cu Tainele sale dătătoare de viaţă. Astfel părintele Nikolai Afanasiev afirmă faptul că Biserica şi Euharistia sunt identice, în măsura în care amândouă sunt trupul lui Hristos, în sensul că Biserica vine după Euharistie, întrucât abia prin Euharistie Biserica devine Trup al lui Hristos. „Euharistia, spune Afanasiev, cuprinde în sine toate Tainele... Fără Euharistie toate Tainele rămân nedepline. Scopul lor nu este atins”. Referindu-se la Taina Maslului, acelaşi autor spune: „Invocând asupra celui bolnav harul care trebuie să-l vindece de bolile sufleteşti şi trupeşti, Biserica se roagă în Taina Maslului pentru continuarea participării sale la Euharistie”65.

Mai mult decât atât, binecuvântarea sau sfinţirea untdelemnului pentru bolnavi era făcută în cadrul Sfintei Liturghii, după cum aflăm din Tradiţia Apostolică a lui Ipolit, unde avem cea mai veche mărturie păstrată cu privire la untdelemnul vindecării care era binecuvântat la Liturghia euharistică: „Dacă aduce cineva drept ofrandă untdelemn, episcopul să mulţumească în aceeaşi ordine ca şi la pâine şi vin. Să mulţumească...”66. Această binecuvântare era uneori făcută imediat după Proscomidie, urmând ca în cadrul Sfintei Liturghii să se pună cereri speciale pentru bolnavi şi să se citească anumite pericope biblice67, ungerea bolnavilor urmând imediat după Împărtăşanie68.

Ca în toate Tainele, comuniunea cu preoţii şi cu semenii ne ajută să intrăm în comuniune cu Hristos69. În acest sens, dacă, aşa cum afirmă Schmemann, Euharistia este „Taina împărăţiei”70, Maslul este

64 Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, traducere de Daniela Filioreanu,

Galaţi, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Ortodoxă, 2004, p. 210. 65 Nikolai Afanasiev, apud Karl Christian Felmy, op. cit., p. 239. 66 Tradiţia Apostolică V (Canonul Ortdoxiei, p. 575), apud Paul Meyendorff, op. cit., p.

36. 67 Petru Pruteanu, art. cit., pp. 228-229. 68 Paul Meyendorff, op. cit., p. 42. 69 Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 217. 70 Alexander Schemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, traducere din limba rusă de

Boris Rădulescu, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2003.


125

„Taina Comuniunii”71, a rugăciunii înflăcărate a Bisericii pentru mădularele sale. Este cunoscută în acest sens ideea lui Alexis Homiakov care zice:

„Noi ştim că atunci când cineva cade, el cade singur, dar de mântuit nimeni nu se mântuieşte singur. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte în Biserică, ca membru al ei, şi în unitate cu toţi ceilalţi membrii ai ei. Dacă cineva crede, el este în comuniunea credinţei; dacă iubeşte cineva, este în comuniunea iubirii; dacă se roagă, este în comuniunea rugăciunii. De aceea, nimeni nu se poate baza doar pe rugăciunea sa şi fiecare, rugându-se, cere mijlocirea întregii Biserici, nu pentru că s-ar îndoi de mijlocirea lui Hristos, singurul Mijlocitor (cf. I Timotei 2, 5), dar cu convingerea că întreaga Biserică se roagă totdeauna pentru toţi membrii săi”72.

5.4.Taina Vindecării şi a Sfântului Maslu la Sfinţii Părinţi Ca adevăraţi continuatori ai Apostolilor, Sfinţii Părinţi au

respectat, împlinit şi transmis mai departe porunca lui Hristos privitoare la vindecarea bolnavilor concretizată în Taina Sfântului Maslu. În acest sens, avem mărturii că tradiţia apostolică a fost transmisă generaţiilor următoare prin succesiunea apostolică, prin Sfânta Biserică, prin acest organism viu, Trup al lui Hristos. Mai mult de atât, aşa cum am văzut, Tainele sunt proprii Bisericii, ele oglindesc natura ei73, încât nu putem vorbi de Taine făcând abstracţie de Biserică şi nu putem vorbi de Biserică făcând abstracţie de Sfintele Taine. Astfel, putem afirma faptul că Tainele au aceeaşi vechime ca Sfânta Biserică, aceeaşi origine, aceeaşi identitate74.

Textul scripturistic de la Iacov 5, 14-15, cunoscut ca textul scripturistic ce stă la baza Sfântului Maslu, este amintit atât de Origen cât şi de Sfântul Ioan Gură de Aur.

Origen, tâlcuind cartea Levitic, în Omilia a II-a, unde vorbeşte

71 George Remete, Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-lutheran, ediţia a

doua, revizuită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009, p. 455. 72 Alexei S. Homiakov, Biserica este una, traducere Elena Derevici şi Lucia Mureşan,

Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 45. 73 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Bucureşti, Editura

Paideia, 1997, p. 125. 74 Vezi mai sus concepţia lui Nikolai Afanasiev.

Cosmin MAFTEI

126

Despre rânduiala sacrificiilor, adică despre daruri, sacrificii mântuitoare şi sacrificii pentru păcate..., tratează în partea a patra a omiliei despre felurile iertării păcatelor potrivit Evangheliilor, opunându-le sacrificiile pentru păcate din Vechiul Testament, pe care le dovedeşte a fi nu doar inferioare, ci şi inutile. În acest context, este amintit şi textul scripturistic din epistola Sfântului Apostol Iacob, text care susţine apostolicitatea Tainei Sfântului Maslu75.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Tratatul despre Preoţie, în partea (cartea) a III-a, în capitolul 6, intitulat: „Preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu”, aminteşte textul scripturistic din Iacob 5, 14-15, într-un context asemănător celui din Origen:

„Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât părinţilor noştri trupeşti, nu numai când ne pedepsesc, ci şi când ne fac bine. Deosebirea între unii şi alţii este tot atât de mare pe cât de mare este deosebirea între viaţa de acum şi viaţa viitoare. Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru viaţa viitoare; unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalţi, de multe ori, au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri, pentru că le-au făcut unora mai uşoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor, ci şi cu ajutorul rugăciunilor. Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin Sfântul Botez, ci şi după ce ne-au botezat. «Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului; şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi făcut păcate i se vor ierta lui» (Iacov 5, 14-15). În afară de asta, părinţii nu pot fi de vreun folos copiilor nici dacă greşesc faţă de vreunul din mărimile şi puternicii pământului; preoţii însă au potolit de multe ori chiar mânia lui Dumnezeu, nu a unor dregători sau împăraţi”76.

Mărturii despre Taina Sfântului Maslu găsim şi în Evhologhionul lui Serapion77, astfel Anaforaua Episcopului Serapion de Thmuis (sec.

75 Origen, op. cit., pp. 81, 83. 76 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre

preoţie, traducere, introducere şi note de D. Fecioru, Bucureşti, ediţie revăzută, Editura Sophia, 2004, pp. 79-80.

77 Paul Meyendorff, op. cit., p. 37.


127

IV) conţine o rugăciune pentru apă şi untdelemn prin care cere „o putere de vindecare, ca orice fierbinţeală şi orice demon şi orice boală să dispară”78. Despre practicarea tainei Sfântului Maslu de către Sfinţii Părinţi, despre taina suferinţei şi asumarea ei şi a raportului ei cu Taina Maslului, autorul Lavsaiconului este convingător în acest sens.

Astfel, Paladie, în lucrarea sa Istoria Lausiacă sau Lavsaiconul, care redă vieţuirea părinţilor din pustia Egiptului, Palestinei, Mesopotamiei etc. din a doua jumătate a secolului IV d. Hr., în cap. 12 vorbeşte despre bătrânul Veniamin din muntele Nitriei, din pustia Egiptului. Acest Veniamin s-a învrednicit de darul vindecărilor încât peste cine îşi punea mâna sau pe cine îl ungea cu untdelemn după ce-l binecuvânta, se izbăvea de orice boală. Însă el s-a îmbolnăvit de hidropică, devenind

„un Iov nou, care într-un trup atât de umflat şi într-o suferinţă de nevindecat îşi arată o mulţumire nemăsurată. Mergând deci, am văzut un trup atât de umflat, că un deget al mâinii lui nu putea fi cuprins de toate celelalte degete. Neputând privi la suferinţa lui cumplită, ne-am întors privirea. Atunci ne-a spus acel fericit Veniamin: «Rugaţi-vă, fiilor, ca nu cumva să se îmbolnăvească de hidropică omul meu lăuntric. Căci cel de afară nu mă face nici să mă bucur, nici să pătimesc». De opt luni şedea necurmat într-un jeţ care i-a fost făcut tot mai larg, nemaiputând sta pe pat din pricina celorlalte suferinţe. Şi totuşi, în pătimirea aceasta îi tămăduia pe alţii”79.

Exemplul bătrânului Veniamin cuprinde în sine întreg raportul dintre „taina” suferinţei şi Taina Sfântului Maslu, a vindecării, dintre asumarea suferinţei şi a bolii şi vindecare, împlinindu-se aici cuvântul scripturistic care zice: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”(II Corinteni 12, 9).

6. Concluzii

Suferinţa caracterizează cel mai bine condiţia istorică a omului

78 Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. Irineu Ioan Popa, Bucureşti, EIBMBOR, 1996, p.

325. 79 Paladie, op. cit., pp. 33-34.

Cosmin MAFTEI

128

căzut, a omului întinat de păcat şi îndepărtat de Creatorul său. Atitudinea divinităţii faţă de starea decăzută a omului se regăseşte permanent în Sfânta Scriptură şi pe parcursul întregului proces al mântuirii concretizat în caracterul proniator al său. Fără a sta departe de om, de creatura Sa, Dumnezeu preia suferinţele acestuia – la modul cel mai intim şi absolut prin Întrupare şi Răstignire –, dând suferinţei un sens eshatologic, mântuitor. Mai mult decât atât, suferinţa devine locul de întâlnire a umanului cu divinul, sensul lumii şi calea inevitabilă, ba chiar unică, spre Împărăţie.

Pentru omul care se apropie de Dumnezeu suferinţa e binecuvântare, revelare şi întâlnire cu Hristos. Pentru omul pământesc, murdărit de păcat, care nu arată nicio aplecare spre pocăinţă, suferinţa este blestem şi pedeapsă. Vindecarea, în special pentru prima categorie, reprezintă o pregustare eshatologică a raiului, în timp ce pentru cei din a doua categorie ea reprezintă o mângâiere fizică, exterioară. Cei dintâi îşi asumă suferinţa lepădând orice plăcere trupească în vederea mântuirii sufletului, ceilalţi doresc o vindecare trupească datorită nivelului duhovnicesc inferior în care se află.

Sfinţii sunt acei oameni care şi-au dorit suferinţa pentru a se asemăna Pătimitorului şi pentru a-i urma pe drumul Crucii care duce la slavă. Pentru ei suferinţa şi boala reprezintă încercarea supremă la care sunt supuşi de către Dumnezeu. În cazul lor, singurii realişti privind scopul spre care se îndreaptă omul, suferinţa nu necesită în mod obligatoriu o vindecare temporală, trupească, exterioară.

Totuşi, Biserica este un sanatoriu universal în cadrul căruia primesc vindecarea toţi cei care vin cu credinţă la Hristos. În acest sens, puterea vindecătoare transmisă de Hristos Bisericii este concretizată în Sfintele Taine care revelează starea din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Apocalipsă 21, 1 – 4) pregustată încă din această viaţă. În această ordine de idei, suferinţa – caracteristică a vieţii de aici – şi vindecarea – caracteristică a vieţii veşnice – convieţuiesc în Biserică într-un mod paradoxal.

Mântuirea, sănătatea sufletească şi trupească, realizată de Hristos prin răscumpărarea şi restaurarea omului, a firii umane, este la îndemâna tuturor celor care o doresc. Roadele şi efectele răscumpărării aduse de Hristos se regăsesc în Biserică fiind accesibile omului prin


129

Sfintele Taine. Astfel, Taina Sfântului Maslu, avându-şi temelia ontologică în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este în mod cert o taină a trupului dar şi a sufletului, a omului întreg.

Acesta este paradoxul raportului ontologic dintre taina suferinţei şi taina vindecării.

References: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), 2001. 2. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţii care arată cum se poate

omul curăţii, lumina şi desăvârşi, vol. II, traducere din greceşte, introducere şi note de dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Harisma, 1993.

3. Patericul – ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, Alba Iulia, 1999.

4. Predici ale Sfinţilor Părinţi la Duminicile de peste an, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2009.

5. Sfântul Aghioritul, Nicodim, Despre vrăjitorie, traducere din limba greacă de Ion Diaconescu, Bucureşti, Editura Sophia, 2003.

6. Alexandrinul, Timotei, Istoria monahilor din Egipt, traducere din limba greacă de Arhim. Ioasaf Popa, Bucureşti, Editura Lumea Credinţei, 2009.

7. Asterie al Amasiei, Predică la Orbul din naştere, în Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, traducere din greceşte şi note de prof. Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMBOR, 2008.

8. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Bucureşti, Editura Paideia, 1997.

9. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri partea a doua. Glafire, traducere, introducere şi note de preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 1992.

10. Cleopa, Ilie, Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe, Curtea de Argeş, Editura „Credinţa Strămoşească”, 2000.

11. Corneanu, Nicolae, Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel mare, Timişoara, Editura Amacord, 1998.

12. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba franceză de dr. Irineu Ioan Popa, Bucureşti, EIBMBOR, 1996.

Cosmin MAFTEI

130

13. Felmy, Christian, Dogmatica experienţei ecleziale. Înoirea teologiei ortodoxe contemporane, introducere şi traducere de prof. dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1999.

14. Gholam, Samir, Vasiliada sau instituţia de binefacere a Sfântului Vasile cel Mare, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-8, anul 1973.

15. Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, în limba franceză de J. Doublet, traduse în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, vol. I-II, Oradea, Editura Pelerinul Român, 2002.

16. Idem, Predici la duminici şi sărbători, traducere de Melchisedec, Episcopul de Roman, ediţia a II-a, Bacău, Editura Bunavestire, 2005.

17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, traducere, introducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Sophia, 2004.

18. Homiakov, Alexei S., Biserica este una, traducere de Elena Derevici şi Lucia Mureşan, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.

19. Mantzaridis, Georgios, Morala creştină. Omul şi Dumnezeu, Omul şi semenul, Poziţionări şi perspective existenţiale şi bioetice, traducere de diacon drd. Cornel Constantin Coman, Bucureşti, Editura Bizantină, 2006.

20. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte, introduceri şi note de dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 2006.

21. Meyendorff, Paul, Taina Sfântului Maslu, ediţia a II-a, traducere Cezar Login, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2012.

22. Mircea, Ioan, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Bucureşti, EIBMBOR, 1995.

23. Moldovan, Ilie, Viaţa, suferinţa şi moartea în condiţia spirituală a existenţei creştine, în vol. Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii. Referatele Simpozionului Internaţional Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (29 februarie - 2 martie 2008), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.

24. Origen, Omilii şi adnotări la Levitic, ediţie bilingvă, studiu introductiv, traducere şi note de Adrian Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

25. Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaiconul), traducere, introducere şi note de preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 2007.


131

26. Sfântul Palama, Grigorie, Tratat în formă de epistolă către prea-augusta între monahii Xeni. Despre patimi şi virtuţi şi despre cele născute din oprirea minţii, în Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria şi Petru Athonitul - prototipuri ale vieţii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti. Scrieri II, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2005.

27. Pareyson, Luigi, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, traducere de Ştefania Mincu, Constanţa, Editura Pontica, 2005.

28. Pruteanu, Petru, Slujba Sfântului Maslu: istorie şi actualitate, în revista „Altarul Reîntregirii”, serie nouă, anul XV, nr. 2, mai-august, 2010.

29. Regnault, Lucien, Viaţa cotidiană a părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, ediţia a II-a, traducere diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Deisis, 2004.

30. Remete, George, Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-lutheran, ediţia a doua, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.

31. Idem, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu. O introducere, ediţia a II-a, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2006.

32. Schemann, Alexander, Euharistia. Taina Împărăţiei, traducere din limba rusă de Boris Rădulescu, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2003.

33. Idem, Introducere în Teologia Liturgică, traducere de ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti, Editura Sophia, 2002.

34. Semen, Petre, Sensul vieţii şi al suferinţei. Comentariu la Ecclesiast şi Iov, Iaşi, Editura Doxologia, 2010.

35. Sfântul Sirul, Isaac, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată. Partea a II-a, recent descoperită, ediţia a II-a, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2007.

36. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediţia a III-a, Bucureşti, EIBMBOR, 2003.

37. Todoran, Simion, Învăţătura Sfintei Scripturi despre suferinţă, în vol. „Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii”. Referatele Simpozionului Internaţional Sensul vieţii, al suferinţei şi al morţii organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (29 februarie – 2 martie 2008), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2008.

38. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Benedict, Rânduielile vieţii monahale. Culegere alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Bucureşti, Editura Sophia, 2005.

Cosmin MAFTEI

132

39. Vlachos, Hierotheos, Predici la marile sărbători, traducere de Daniela Filioreanu, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2004.

40. Idem, Psihoterapia Ortodoxă – continuare şi dezbateri, traducere din limba greacă de prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu, Bucureşti, Editura Sophia, 2001.

41. Idem, Psihoterapia ortodoxă – Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, traducere de Irina Luminiţa Niculescu, Arhiepiscopia Timişoarei, Editura Învierea, 1998.

42. http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Este%20Biblia%20adevarata/5.%20Biblia%20si%20stiinta.html, accesat în 4.05.2012.

taina suferinţei şi taina vindecării (sfântul maslu) - un...

Documents