ColeCție Coordonată de

Magdalena Mărculescu

Xavier-Marie Bonnot

Ţara uitată de timp

Traducere din franceză de Doru Mareș

„This Book has been translated with the assistance of the Sharjah Book Fair Translation Grant Fund“

„Această carte s-a tradus cu sprijinul Sharjah Book Fair Translation Grant Fund“

editori:Silviu dragomirVasile dem. Zamfirescu

director editorial:Magdalena Mărculescu

Coperta colecției:Faber StudioFoto copertă: © Buddy Mays/Corbis

director producție:Cristian Claudiu Coban

redactor:Gabriela rieglerdomnica drumea

dtp: Corina rezai

Corectură: roxana Samoilescueugenia Ţarălungă

Titlul original: Le Pays oublié du tempsAutor: XAvier-MArie BonnoT

Copyright © Xavier-Marie Bonnot 2011Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu agence litteraire Pierre astier associes

Copyright © editura trei, 2012 pentru prezenta ediție

C. P. 27-0490, Bucureștitel. /Fax: +4 021 300 60 90e-mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

iSBn: 978-973-707-687-8

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiBONNOT, XAVIER-MARIE

Ţara uitată de timp/ Xavier-Marie Bonnot ; trad.: Doru Mareș. - București: editura Trei, 2012

iSBn 978-973-707-687-8

i. Mareș, Doru (trad.)

821.133.1-32=135.1

Pentru Raphaël, micul prinţ… Şi pentruAlbane, care-şi începe minunata călătorie.

Nu erau vii.Pesemne erau străbunii noştri, întorşi din ţara morţilor.

Nu ştiam nimic despre lumea din afară.Credeam că suntem singurele fiinţe omeneşti.

Ne spuneam că străbunii acolo se duceau, se făceau albişi se întorceau preschimbaţi în duhuri.

Aşa ne explicam omul alb. Ni se întorseseră morţii.1

1 Povestea unui indigen din noua Guinee despre prima sa întâlnire cu un om alb. extras din filmul documentar First Contact de Bob Connolly şi robin Anderson, 1983.

ProLoG

reGiUnea SePiK

Noua Guinee, 1936

11

— ajungem, strigă Kaïngara.robert Ballancourt aprobă cu un semn din cap şi îşi

lasă privirea să vagabondeze peste suprafaţa uleioasă a apei. Piroga lungă alunecă în tăcere.

— doar câteva minute ar mai fi, robert.Meandrele cenuşii ale fluviului Sepik şerpuiesc prin

hăţişurile compacte, umede. aerul fierbinte trăsneşte a zambile de apă şi a putregai de alge. din când în când, ţipătul răguşit al unui cacadu scapă din jungla uriaşă.

— Prin locurile astea, fluviul e periculos. Curentul e prea puternic.

Kaïngara ştie bine trecerile printre degetele răsucite ale mangrovelor, printre tufele de trestie. de fiecare dată când împinge în pagaie, mişcarea regulată îi tensionează bustul şi-i întinde muşchii vânjoşi, care ies în relief pe sub pielea de aramă.

— Vezi vârtejurile? zice arătând cu degetul mişcările apei galbene. acolo stau duhurile strămoşilor.

de obicei, Kaïngara vorbeşte puţin, mai mult lăsând să i se deseneze un zâmbet cinstit deasupra dinţilor laţi, ca de fildeş.

Xavier-Marie Bonnot

fiction connection12

— duhurile strămoşilor? întreabă Ballancourt.— da, cei care nu şi-au găsit casa încă. trebuie să fim

atenţi, sunt multe vârtejuri pe aici. nu trebuie să vezi niciodată vreun duh, nici să ştii de unde-i vine glasul.

— de ce?— rişti să mori…

Kaïngara aruncă o privire îngrijorată către malurile argiloase. războinici aflaţi la pândă ar putea arunca oricând o ploaie de săgeţi. la provă, mâinile lui robert Ballancourt s-au crispat pe marginile înguste ale ambar-caţiunii. Pălăria bej şi-a tras-o pe ochii de un albastru spă-lăcit. Pantalonii şi cămaşa din pânză de culoarea mătăsii nealbite sunt pătate de noroi. de trei zile hainele pur şi simplu îi putrezesc, nu mai doarme decât prin ungherele primejdioase ale junglei, cu un cer greu deasupra, pe post de baldachin, singurii vecini fiindu-i liliecii. Înălţimile printre care trec i-au golit privirile febrile.

— În direcţia asta e Yuarimo! strigă Kaïngara îndrep-tându-se, cu ochii la pândă. acolo! Mâine ajungem.

au sosit la gura râului Yuat. Pe mal, pe jumătate as-cuns de arborii de piper, se întrezăreşte un acoperiş ciu-dat de ascuţit. Ceva mai departe, casa bărbaţilor, a cărei imensă figură tutelară de deasupra intrării aruncă priviri sălbatice în toate părţile. e întâia oară când Ballancourt vede una atât de frumoasă.

— Ţăranii ăştia l-au întâlnit pe omul alb, spune Kaïngara.Chipul i s-a mai liniştit, nu mai pare chiar aşa de în-

grijorat. războinici înarmaţi cu suliţe, arcuri şi săgeţi stau cu ochii pe musafiri fără a scoate o vorbă. Sunt goi-goluţi. Koteka, lungi teci peniene, le atârnă sub pântece. Unul dintre ei face câţiva paşi înainte. e plin tot de zbârcituri, de parcă şi-ar fi lipit pe trup o bucată străveche de piele.

Ţara uitată de timp

13

— am senzaţia că ne aşteptau! exclamă Ballancourt.— Păi da, noutăţile aleargă prin junglă.

Piroga acostează înfigându-se într-o limbă de noroi roşu de la marginea fluviului. nişte copii, care săreau şi se bălăceau în apă, urcă malul şi o iau la goană spre case, punând pe fugă porcii negri care păşteau printre palmieri.

Bărbatul cu pielea zbârcită mai face un pas înainte.— Un Big Man, îl avertizează Kaïngara cu privirea temă-

toare. Cu el trebuie negociat.Ţeasta bătrânului e acoperită de un păr rar, alb şi

cârlionţat. de sub fruntea colorată de vineţiul venelor, ochii nu-i pierd niciun detaliu al scenei ce i se joacă înainte. Un dinte de vier e înfipt în cartilagiul nazal, deasupra unei mustăţi groase, albe şi ea. toţi ceilalţi bărbaţi rămân retraşi, bănuitori şi curioşi în acelaşi timp, cu privirile un pic sălbatice. Piepturile musculoase sunt acoperite de nenumărate cicatrici, de răni subţiri, în formă de stea, lăsate de săgeţile cu zimţi, de şanţuri lungi făcute de lame ascuţite. Big Man se întoarce către Kaïngara şi începe să îi pună întrebări. Pupilele îi sunt parcurse de străfulgerări înspăimântătoare, iar în voce i se citeşte siguranţa de sine a şefului trecut prin lupte.

— Sunt mulţumiţi că vii să cumperi de la ei. Zic că au multe de vânzare.

— Întreabă-i dacă este posibil să văd casa bărbaţilor…Kaïngara cade pe gânduri înainte de a traduce. Ştie că

poate atinge un punct sensibil. doar iniţiaţii au dreptul să intre în acel loc special. după un timp care parcă nu se mai termină, bătrânul le face semn să îl urmeze. Casa este un dreptunghi imens sprijinit pe stâlpi sculptaţi ca nişte toteme, câte unul pentru fiecare familie. o draperie

Xavier-Marie Bonnot

fiction connection14

din ierburi uscate coboară din tavan şi închide intrarea. Înăuntru, fiecare stâlp, fiecare grindă a şarpantei sunt îm-podobite cu figuri fantastice sau cu trupuri înlănţuite.

Bărbaţii rămân tăcuţi. Unii se aşază pe jos, alţii pe bănci. Big Man se desprinde din grup şi, ţinând în mâna stângă un mănunchi de frunze verzi, late, face semn către un scăunel. evident vrea să arate ceva anume, privindu-l ţintă pe Ballancourt.

— Ce e? întreabă exploratorul.Kaïngara traduce ezitând.

— Scaunul vorbitorului… Îl reprezintă pe străbunul cel dintâi. este folosit în discuţiile despre problemele satului sau pentru a da nume de familie. e foarte important. legământul făcut în faţa scaunului e pentru totdeauna.

Big Man pronunţă cuvinte ce par să facă parte dintr-un ritual, ca şi când ar declama versuri, modulându-şi sune-tul vocii firave. din timp în timp, loveşte scaunul cu un gest scurt şi puternic.

— Când satul hotărăşte să declare război altui sat, conti-nuă Kaïngara, care ascultă fiecare vorbă spusă de Big Man clătinând din cap, este întrebat scaunul.

Bătrânul îl priveşte o clipă pe Ballancourt, apoi lasă trei frunze pe scaun.

— duceţi-vă la vânătoare de capete! ordona străbunul cel dintâi.

În casa bărbaţilor se ridicau cu toţii şi îşi luau suliţele de pe poliţele agăţate de tavan. era mare agitaţie. Vână-toarea de capete putea începe.

Chipul sculptat pe scaun pare închis în mister. două scoici ca de porţelan, despicate la mijloc, alcătuiesc nişte ochi mici, migdalaţi, făcuţi să pătrundă lumea celor vii. o coroană din blană de cangur e aşezată pe creştet. nasul

Ţara uitată de timp

15

şi gura se termină într-un cioc prelung. Picioarele sunt sculptate în aşa fel încât amintesc de nişte labe de pa-săre, constituind corpul străbunului cel dintâi. Masa din încăpere este împodobită şi ea cu scoici, cu dinţi de porc, păr şi frunze.

Ballancourt îndepărtează scurt, cu pălăria, praful de pe manşetele pantalonilor. Gestul provoacă zâmbete băr-baţilor care se uită la el.

— Vinde-mi scaunul!— nu se poate, răspunde bătrânul. Chiar vreau să îţi

explic la ce foloseşte, dar de vândut, niciodată.— Îţi dau şilingii ăştia. Pe toţi! Sunt peste douăzeci.— nu, străine.

Ballancourt scoate la iveală monedele mari, stră-lucitoare.

— Sunt mulţi bani.ochii lui Big Man se luminează. Un zâmbet îi alu-

necă peste gura lipsită de dinţi, pe urmă se închide în el cu o strâmbătură duşmănoasă.

— nu.Big Man îşi întoarce mâinile cu palmele spre cer, evi-

tând privirea lui Ballancourt.— nu.— ar fi un sacrilegiu, adaugă Kaïngara în şoaptă. dar,

dacă vrei, au alte obiecte.Încă de când intrase în casa bărbaţilor, Ballancourt

observase capetele agăţate în cârligele ritualice. Unul din-tre acestea era de o frumuseţe funestă, care îl cucerise pe explorator. oasele erau goale, netede ca date cu lac, iar orbitele fuseseră astupate cu o pastă maro în care se dăl-tuiseră doi ochi rotunzi, asimetrici. Pe craniu se vedeau nişte linii grosolane.

Xavier-Marie Bonnot

fiction connection16

— Ţeasta asta nu provine din sat, precizează Kaïngara. este a unui duşman care a fost decapitat după o bătălie. Un trofeu…

ochii călătorului îi trădaseră pesemne emoţiile, fi-indcă Big Man se apropie de el şi îl priveşte atent, cu un surâs interesat.

— dar asta? întreabă Ballancourt arătând spre un craniu mult mai elaborat.

— e al unui străbun, răspunde Kaïngara fără a mai tra-duce. Fără îndoială un Big Man la fel de important ca acesta care ne-a întâmpinat. Şi e mult mai frumos.

Unul dintre ochi este sculptat plecând dintr-o spi-rală, celălalt alcătuieşte o gaură perfect rotundă. tuşe de vopsea neagră, fine ca nişte tatuaje, pleacă de la baza nasului şi de la colţurile buzelor, urcând în ample motive sinuoase până la marginea de sus a frunţii. Kaïngara îl lămureşte că liniile negre amintesc de vârtejurile fluviu-lui Sepik, locul unde se odihnesc duhurile. Partea din spate a craniului e împodobită cu păr negru, des, atent pieptănat.

— nu am mai văzut niciodată ceva care să inspire într-atâta marele mister al morţii, spune Ballancourt înclinându-şi uşor trupul înalt în direcţia lui Big Man. Magnific! Cât cere?

— Zice că ar trebui pachete de tutun pentru tot satul. Pahare cum ai în pirogă şi tot felul de unelte de fier. e tare scump…

Bătrânul face un gest pe care Ballancourt nu îl înţe-lege şi repetă de mai multe ori acelaşi cuvânt, scoţând un sunet ciudat din fundul gâtului pe când îşi drege glasul.

— Zice că pentru trei topoare de fier ţi-l dă şi pe celălalt.

Ţara uitată de timp

17

Un craniu cu fruntea patinată, împodobit cu pene şi scoici albe. În nas sunt fixate cu răşină brună perle mici, roşii.

— e foarte frumos. Spune-i că sunt de acord şi că voi fi foarte mândru să îl pot arăta în Franţa. Spune-i că este pentru un mare muzeu…

— Pentru un muzeu? se miră Kaïngara.— da, un fel de casă mare a bărbaţilor, unde poate veni

oricine ca să admire bogăţiile lumii.Ballancourt se încruntă. Craniile acestea ar trebui să

rămână în casa duhurilor, locul unde şi-au găsit odihna şi de unde veghează asupra recoltelor şi a războinicilor. Sau parcă ar fi apărut în acest spaţiu, mai sacru decât toate doar pentru ca nişte călători să le poată cumpăra.

— de unde provine capul acesta? întreabă.Big Man înţelege şi întoarce privirea.

— din alt sat. nu vrea să spună unde se află, murmură Kaïngara.

— de ce?— Greu de zis. e tabu, pricepi? duhurile străbunilor

continuă să trăiască în capetele astea. Să le locuiască.Ballancourt ia în mână craniul pe care i-l întinde un

bărbat ceva mai tânăr. În clipa în care simte în căuşul palmelor mandibula tigvei, are senzaţia că a trecut peste un hotar sacru.

— Povesteşte-mi cum vânezi capete, îi cere.Solicitarea îi provoacă un zâmbet lui Kaïngara, care

o traduce pe loc. Big Man dispare pentru un moment şi se întoarce cu un pumnal lung, pe care îl agită înspre Ballancourt.

— ne folosim de cuţite de bambus, aruncă răspunsul cu o voce dintr-odată piţigăiată, pătrunsă de emoţie.

Xavier-Marie Bonnot

fiction connection18

Îi dă ocol lui Ballancourt mimând gesturile necesare.

— ia uite-aici: îţi tai capul cu mai multe lovituri de cu-ţit. Îţi iau gâtul de jur împrejur.

Big Man prinde arma între picioare şi îl apucă pe Ballancourt de cap scuturându-i-l de la dreapta la stânga cu mişcări scurte, apoi trăgându-l spre el. exploratorul e ciufulit bine şi surâde cam dezorientat de privirile amuzate ce se îndreaptă către el şi de chicotelile grupului de copii.

— Uite-aşa se taie capul. e foarte uşor. Pe urmă mi-l agăţ de gât şi-l duc până-n sat. Şi trei zile petrecem şi dansăm.

Ballancourt îşi imaginează capul însângerat spânzu-rând peste pieptul lui Big Man. aude strigătele înflăcărate ale bătăliei, plânsetele femeilor, şuieratul săgeţilor.

— ai tăiat multe capete?ascultând cuvintele lui Kaïngara, Big Man lasă să-i

scape un ţipăt şi se bate cu palmele peste genunchi.— Zeci.

o rumoare marcată de admiraţie şi de teamă trece printre bărbaţii aşezaţi pe jos, care se lovesc peste coaste cu nişte paie împletite pentru a pune pe fugă muştele şi ţânţarii hămesiţi. Ballancourt arată iarăşi spre craniul străbunului.

— Un cap tăiat are încă putere?Big Man îşi închide ochii încercuiţi cu vopsea roşie şi

trage adânc aer în piept.— Pentru ei, da, răspunde Kaïngara. Mulţumită acestei

puteri, duhul nu mai are nevoie să umble fără ţintă şi îşi regăseşte înfăţişarea omenească. Big Man spune că ţi-l vinde fiindcă misionarii ne interzic să deţinem astfel de obiecte şi ţin să le distrugem.

Ţara uitată de timp

19

Se apropie o femeie curioasă. Băieţelul i se lipise de picior şi se uita la Ballancourt cu ochii mari. Big Man este acum în mijlocul străbunilor, ţinând în mână un arc uriaş şi săgeţi lungi de trestie. nu mai zâmbeşte. Chipul îi este grav, cuvintele pline de solemnitate.

— Ţine-le, traduce Kaïngara, şi arcul şi săgeţile au fost ale celui al cărui cap este acum al tău. toţi cei de aici îi lăudau hotărârea în luptă. era cel mai bun dintre noi. armele lui sunt acum ale tale.

— Cum îl chema? întreabă Ballancourt.Bărbaţii se jenează şi întorc privirile. În depărtare,

printre casele ridicate pe piloni firavi, o melodie stranie străpunge perdeaua ţipetelor de pasăre. Plânsete de fe-meie. o familie îndoliată. Murise un bărbat însemnat.

— trebuie să plecăm?— da, răspunde Kaïngara cu voce întunecată.

la noapte, doi războinici urmau să înlocuiască fe-meile şi să cânte din fluierele sfinte, din tuburile acelea lungi, de lemn, care scot un sunet amar, magic. Ca vocile duhurilor.

ies de pe Yuat şi o iau pe Sepik, cu apele lui mai tumultuoase. Piroga aleargă pe unde în umbrele serii. Siluete ciudate se mişcă de-a lungul malurilor argiloase şi dispar prin unghere tenebroase. În vâltoarea şi vârtejurile fluviului apar chipuri care imediat se pierd în adâncuri.

Pe unul dintre maluri, un războinic urmăreşte străinii, iar podoabele din păr, din pene de pasărea paradisului, carmin şi aurii, vibrează în vântul uşor. Figura şi-a pic-tat-o în dungi aprinse de galben şi roşu, restul trupului fiindu-i uns cu grăsime de porc înnegrită la fum. ridică suliţa spre ei şi înjură.

— Ce strigă? întreabă Ballancourt.

Xavier-Marie Bonnot

fiction connection20

— Cine? răspunde tot cu o întrebare Kaïngara.— Bărbatul de pe mal, dintre cei doi sagotieri mai mari.

Cel cu colierul de scoici! nu-l auzi?— nu.

Ghidul scrutează râul cu ochi de vânător, cărora ni-mic nu le poate scăpa.

— nu văd pe nimeni.— Uită-te mai bine… aleargă pe mal.— nu e nimeni, robert. nimeni.

Kaïngara înfige pagaia în undele negre şi împinge din toate puterile, de parcă ar vrea să fugă de cineva.

— Închide ochii, robert. Pe cel ce vede un duh îl pân-deşte o mare nenorocire.

Ballancourt îi închide. Şi tremură, deşi afară e cald.

PArTeA ÎnTÂi

CaSa BărBaŢilor

Şaptezeci de ani mai târziu

23

1

o mână iese din mâneca hainei. o mână răsucită şi rece. o mână pe care bătrâneţea o uscase cu încetul.

Michel de Palma se dă doi paşi înapoi cu mintea răvăşită. Bărbatul murise la el în fotoliu. o mască din fibre vegetale, al căror desen alcătuia o inimă roşie, îi ascundea faţa. Culoarea se spălăcise cu timpul. doi ochi albi, fantastici, ieşeau în afară, larg deschişi, separaţi de o proeminenţă neagră. de gura în formă de romb atârnau firişoare albe.

— Cum ai murit? întreabă de Palma cu voce tare.o vitrină imensă ocupă o porţiune de perete. În ea

sunt aliniate şi alte măşti, figuri ascuţite, cu ochi oblici, subţiri ca nişte butoniere. Un spaţiu gol indică locul în care se găsea cea de pe faţa defunctului. Câteva arme, cuţite care păreau făcute din os şi vreo zece statuete, plus o pată rotundă în praful de pe etajeră. Una dintre piese a dispărut, îşi zice de Palma.

În faţa cadavrului, pe birou, era deschisă o carte: Totem şi tabu, a lui Sigmund Freud. la pagina 213 era subliniat un întreg pasaj:

Xavier-Marie Bonnot

fiction connection24

Într-o zi, fraţii eliminaţi din grup îşi omoară şi îşi mă-nâncă tatăl, punând astfel capăt hoardei paterne. Împre-ună, au avut puterea de a îndrăzni şi de a duce la capăt ceea ce altfel ar fi fost imposibil unui singur individ. Poate că un anume progres cultural sau mânuirea unei anume arme să le fi dat sentimentul superiorităţii. Faptul că l-au şi mâncat pe cel pe care îl omorâseră e de înţeles, fiind vorba despre sălbatici canibali. tatăl primitiv, vi-olent, fusese fără îndoială modelul de dorit şi de temut pentru fiecare din grupul de fraţi. În consecinţă, prin actul de a-şi consuma tatăl, au ajuns să se identifice cu el, fiecare apropriindu-şi o parte din puterea lui. Masa totemică, poate cea dintâi sărbătoare a umanităţii, nu va fi altceva decât repetarea şi ceremonia comemorativă a acestui memorabil act criminal în care atâtea şi-au găsit începutul şi organizările sociale, şi restricţiile morale şi cele religioase.

Sublinierea pasajului fusese făcută de multă vreme. Culoarea cernelii, probabil provenită dintr-un stilou, ajunsese sepia. ediţia era datată 1920.

de Palma revede scenariul nopţii: serviciul de per-manenţă la cel de-a doilea etaj al sediului poliţiei din Marsilia şi apelul pe computer:

— Vreau să vorbesc cu cineva de la brigada crime.apelul venea dintr-o cabină telefonică. Voce de băr-

bat cu puternic accent marsiliez.— Vă fac legătura cu comisariatul central, i-a răspuns

centralista pe un ton rece.— nu, nu cu cel central! Vreau brigada crime, poliţia

judiciară! deci îmi daţi ce v-am cerut. Clar?Centralista ezita.

Ţara uitată de timp

25

— ei, i-ai dat drumu’? Mişcă-te, gagico!În telefon se auzea o serie de note ascuţite, Mica mu-

zică de noapte depănată de o trompetă electronică. de Palma tocmai îşi termina un triunghi de pizza, cu amân-două picioarele cocoţate pe birou. noaptea era calmă şi călduţă. aşa că poliţistul putea savura plăcerea de a fi singur la serviciu, cu nasul băgat într-un manual de navigaţie şi cu Kindertotenlieder al lui Mahler în urechi.

Pe aşa timp, pe aşa furtună,Nicicând nu mi-aş fi dat afară din casă copiii!Şi-au fost duşi afară!N-am avut voie să spun un cuvânt!

ajunsese la balizele de adâncime, verde la tribord, roşu la babord. trebuia să înveţe totul pe de rost dacă dorea să navigheze într-o bună zi. Visase dintotdeauna la depărtări de peste mări şi ţări. oceanul brutal, vântul mugind în scote.

Şi telefonul de la brigadă sunase.— Vă pun în legătură cu un individ care mi se pare că

are ceva grav de declarat.— Foarte bine, notează numărul dacă se afişează.— am făcut-o.

Bipul de trecere a legăturii, apoi o respiraţie în aparat. din când în când, maşini trecând în mare viteză. individul se găsea probabil la marginea unei artere importante.

— Brigada criminală, comandant de Palma. Vă ascult.— nu chiar aşa de repede, şefu’.

Cuvintele erau întretăiate. Sonoritate fragilă, deno-tând panica. Michel se îndreaptă în scaun şi trage un bloc-notes lângă telefon.