TEHNOLOGIA ULEIURILOR VEGETALE

GENERALITĂŢI

Grăsimile fac parte din clasa lipidelor fiind produse naturale de importanţă biologică care au în compoziţia lor acizi monocarboxilici superiori.

Lipidele sunt definite ca un grup de compuşi solubili în general în solvenţi organici, dar foarte puţin solubili sau insolubili în apă.

În general uleiurile şi grăsimile sunt apelative tradiţionale pentru esterii glicerolului cu acizii graşi. Sub denumirea de uleiuri sunt desemnate gliceridele aflate în stare lichidă la temperatura ambiantă iar prin denumirea de grăsimi sunt desemnate gliceridele solide sau semisolide la temperatura ambiantă.

Uleiurile şi grăsimile sunt o componentă de bază a alimentaţiei umane, avînd o funcţionalitate multiplă:

Nutriţională • furnizează acizi graşi esenţiali pentru organismul uman (linoleic, linolenic şi

arahidonic);• reprezintă surse concentrate de energie (cca. 9kCal/g);• reprezintă mediul pentru transportul sau stocarea vitaminelor liposolubile;• participă la formarea fosfolipidelor cu rol esenţial în funcţionarea corectă a

membranelor;.

Senzorială• sunt formatori de structură în cazul unor produse alimentare (de exemplu la

umpluturile pentru produsele de panificaţie şi patiserie); • amelioratori ai palatabilităţii: lipidele conferă frăgezimea şi micşorează

senzaţia de uscat sau granular la consumul alimentelor (datorită efectului de lubrifiere şi a părţii lichide din grăsime);

• furnizori de aromă (cu efect pozitiv sau nu asupra aromei generale a produsului) şi mediul pentru compuşii de aromă hidrofobici.

Tehnologică:• datorită structurii, texturii şi efectului lubrifiant;• reprezintă mediu de transfer termic (în cazul prăjirii).

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A MATERIILOR GRASE VEGETALE

Uleiurile vegetale sunt amestecuri naturale complexe de substanţe din grupa lipidelor formate din:

• lipide simple, în care sunt incluse: gliceridele şi cerurile;• lipide compuse, în care sunt incluse: fosfatidele, cerebrozidele şi sulfolipidele;• substanţe rezultate prin hidroliza lipidelor simple sau compuse în care sunt incluşi:

acizi graşi, alcooli şi steroli, carotenoide, vitamine liposolubile (D, E, K).

Gliceridele sau grăsimile neutre constituie principalul component, reprezentând 97,5-99% din materiile grase vegetale, iar celelalte categorii de lipide constituie substanţe de însoţire a gliceridelor. Gliceridele sunt esteri ai glicerinei cu acizi alifatici monocarboxilici superiori.

Acizii graşi. Acizii graşi care formează gliceridele sunt acizi monocarboxilici, cu catenă normală şi număr par de atomi de carbon, cu excepţia acidului izovalerianic şi ai câtorva acizi ciclici care însă nu apar în uleiurile vegetale produse în ţara noastră.

Proprietăţile grăsimilor depind de felul acizilor graşi componenţi.• Acizii graşi (de la C4 la C26) din structura gliceridelor sunt:: acizii graşi

saturaţi, acizi graşi mononesaturaţi (monoenici) şi acizi graşi cu două sau mai multe duble legături (polienici).

• Acizii graşi saturaţi pot fi sintetizaţi de organismul uman. Anumiţi acizi graşi nesaturaţi ca acidul linoleic şi linolenic nu pot fi sintetizaţi de organism.

• Acizii graşi nesaturaţi sunt acizii care au în moleculă o dublă legătură (acizii graşi nesaturaţi monoenici/ mononesaturaţi) sau mai multe duble legături duble, fiind cunoscuţi sub denumirea de acizi graşi polienici.

• Trigliceride: glicerina se poate esterifica la una, două sau toate trei grupele hidroxilice, formând mono-, di-, sau trigliceride.

• Mono şi di-gliceridele nu sunt practic regăsite în uleiuri dar pot fi produse şi utilizate în industrie. Trigliceridele pot exista sub formă simplă (conţinând radicali acizi graşi identici) sau sub formă mixtă (cu radicali diferiţi care conduc la izomeri).

• Grăsimile naturale sunt amestecuri de gliceride mixte în care moleculele tind spre compoziţia cea mai eterogenă posibilă (principiul repartiţiei uniforme).

CH2

CH

CH2

OH

OH

OH

+ R - COOH

- H2O

COOH-R+

COOH-R+

H2O

- H2O

-

CH2

CH

CH2

OH

OH

OOC R

CH2

CH

CH2 OH

OOC

OOC R

R

CH2

CH

CH2

OOC

OOC

OOC

R

R

R

2

2

3

3

• Un fenomen complex îl constituie degradarea uleiurilor la prăjire. Prăjirea profundă a unor alimente determină degradarea termo-oxidativă a uleiurilor, cu modificarea indicelui de iod, a acidităţii libere, a vâscozităţii şi culorii, precum şi cu formarea unor substanţe chimice noi constituite în principal din acizi graşi oxidaţi, acizi ciclici, diferiţi polimeri.

• Uleiul de floarea soarelui are stabilitatea cea mai mică generând cca. 10% substanţe noi faţă de 7-8% la alte uleiuri.

• Grăsimile supraîncălzite par să aibă efecte cancerigene. Activitatea cancerigenă este legată de prezenţa a peste 1% compuşi aromatici în aceste uleiuri (în mod normal uleiul proaspăt de floarea soarelui are cca. 0,22-0,39% substanţe aromatice).

• Substanţe de însoţire a gliceridelor: cunoscute şi sub denumirea de lipide compuse, în materiile prime se găsesc, împreună cu gliceridele şi substanţe de însoţire care se extrag împreună cu uleiurile. Acestea se găsesc în concentraţie redusă, şi prezintă importanţă biologică mai mult decât interes din punct de vedere tehnologic.

• Dintre aceste substanţe, cele mai importante sunt: fosfatidele, cerurile, steridele, tocoferolii, substanţele colorante şi cele odorante.

• Fosfatidele (aprox.1%) - sunt esteri mixti ai glicerinei cu acizi graşi superiori şi cu acid fosforic esterificat cu un aminoalcool.

• Fosfatidele din uleiurile vegetale sunt mono-aminofosfatide care conţin amino-alcoolul colină (în cazul lecitinelor)

Lecitina

sau amino-alcoolul colamină (în cazul cefalinelor).

Cefalina

CH2

CH

CH2

O

O

OC

P

R1

OO

O CH2 CH2 N+(CH3)3

O OC R2

Lecitina

• Cerurile - sunt amestecuri naturale de esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli monovalenţi superiori şi cu cantităţi variabile de hidrocarburi, acizi şi alcooli liberi. Cerurile se separă în fracţiunea nesaponificabilă împreună cu sterolii. Ele sunt conţinute în uleiuri în cantităţi mici (0,1-0,3%).

• Steridele -sunt esteri ai sterolilor (alcooli policiclici derivaţi de la 1,2-ciclo-pentano-perhidro-fenantren) cu acizi graşi superiori. În uleiurile vegetale predomină fitosterolii, dintre care cei mai importanţi sunt: brasicasterolul , sitosterolul si stigmasterolul.

Cerurile şi steridele, având temperaturi ridicate de topire, cristalizează la temperatura mediului ambiant şi conferă uleiurilor un aspect comercial necorespunzător, motiv pentru care cea mai mare parte se elimină prin rafinare.

• Tocoferolii: onţinutul în tocoferoli constituie un criteriu de caracterizare şi de identificare a uleiurilor.

Substanţele colorate - uleiurile vegetale în stare brută conţin unele substanţe colorante cum sunt:

• Clorofilele - clorofila este pigmentul verde al plantelor şi participă la fotosinteza polizaharidelor;

• xantofila este un alcool carotenoidic de culoare galbenă;

• carotina (culoare rosie);

• gosipolul şi sesamolul se găsesc în uleiurile de bumbac şi susan, prezenţa lor servind şi la identificarea uleiurilor.

• Alături de pigmenţii naturali, uleiurile brute conţin pigmenţi formaţi în cursul depozitării necorespunzătoare ca şi în procesul de prăjire, presare şi distilare a miscelelor.

Substanţe odorante- formează o grupă de substanţe de însoţire cu structură foarte diferită, aflate în proporţie de 0,03-0,5% în uleiuri şi anume:

• substanţe naturale, care provin din materia primă: compuşi cu sulf şi esenţă de muştar la uleiul de rapiţă, hidrocarburi nesaturate, terpene, ş.a.);

• substanţe formate în timpul procesului de depozitare şi prelucrare a seminţelor şi uleiurilor sub influenţa agenţilor atmosferici sau a materialelor auxiliare utilizate; în această grupă se include aldehide, cetone, lactone, acizi graşi inferiori, cu miros înţepător;

• substanţe care modifică gustul şi mirosul după anumite faze de prelucrare determinând: mirosul de ars, mirosul de benzină, gust de săpun, gust de pământ, mirosul specific de solidificat (de margarina).

Substanţele colorante şi odorante trebuie eliminate.

PROPRIETĂŢI ORGANOLEPTICE, FIZICE ŞI CHIMICE ALE ULEIURILOR ŞI GRĂSIMILOR VEGETALE

• Proprietăţi organoleptice. Uleiurile şi grăsimile vegetale pot fi caracterizate prin evaluarea însuşirilor organoleptice: aspect (la o temperatură dată), culoare, gust, miros, consistenţă.

• Proprietăţi fizice. Proprietăţile fizice se exprimă prin mărimi caracteristice care nu se schimbă sau variază în limite reduse pentru acelaşi sortiment de ulei. Aceste proprietăţi servesc la identificarea uleiurilor şi la depistarea eventualelor amestecuri.

Asemenea constante fizice se stabilesc pentru: masa specifică, indice de refracţie, temperatura de topire, solubilitate, vâscozitate, căldură specifică şi de combustie, culoarea de iod).

Punctul de topire şi de solidificare. Punctul de topire şi punctul de solidificare nu coincid. Valorile acestora depind de natura acizilor graşi. Acizii graşi saturaţi ridică punctul de solidificare. Grăsimile nu se topesc la o temperatura fixă; topirea lor are loc într-un interval de temperatură, înmuindu-se în prima fază (datorită polimorfimiei structurale, respectiv existenţa mai multor forme de cristale).

Punctul de topire este acea temperatură, la care o grăsime trece din faza solidă în faza lichidă. Punctul de topire al acizilor şi trigliceridelor este cu atât mai scăzut, cu cât acizii graşi conţin mai multe duble legături.

Punctul de fuziune este temperatura cea mai scăzută, exprimată în C, la care, în condiţii definite de încălzire a probei, începe să se dezvolte un fum vizibil.

În cazul utilizării uleiurilor pentru gătit se recomandă ca acestea să nu fie supuse unei temperaturi mari, deoarece riscul formării acroleinei (substanţă toxică) este foarte mare.

Punctul de fuziune al unei grăsimi este dependent în principal de proporţia de acizi graşi liberi. Cu cât e mai mare acesta, cu atât punctul de fuziune este mai mare. O grăsime sau un ulei care a fost supus încălzirilor repetate (de exemplu la prăjire) are un conţinut mai ridicat de acizi graşi liberi decât un ulei proaspăt.

Uleiurile brute au de regulă un conţinut mai ridicat de acizi graşi liberi decât uleiurile rafinate. Aceste uleiuri se pot compara cu uleiurile rafinate şi să prezinte o aciditate scăzută, mai ales când sunt proaspete.

Solubilitatea. Grăsimile sunt insolubile în apă, dar uşor solubile în substanţe organice: eter, sulfură de carbon, CCl4, cloroform, tricloretenă, benzen, toluen, benzină. Excepţie face uleiul de ricin, care este foarte solubil în alcool, dar insolubil în benzină, acest lucru datorându-se prezentei grupărilor OH.

• Proprietăţi chimice. Caracterizarea chimică a uleiurilor se face prin mărimi determinate analitic: indice de aciditate, indice de saponificare şi indice de iod.

De asemenea, se stabilesc şi alte mărimi care depind de stadiul procesului de prelucrare: conţinut de apă şi substanţe volatile, impurităţi insolubile în eter etilic, săpun, substanţe organice nesaponificabile, metale grele, precum şi aciditatea liberă, indicele de peroxid, conţinutul în acizi graşi oxidaţi ş.a.

Determinarea proprietăţilor fizice şi chimice ale uleiurilor vegetale se face prin metode standardizate.

MATERII PRIME PENTRU OBŢINEREA ULEIURILOR VEGETALE

Sortul Conţinut de coajă

(%)

Umiditate(%)

Ulei brut(%)

Proteina (%)

Substanţe extractive neazotate(%)

Celuloză(%)

Cenuşă(%)

Floarea soarelui 14 -28 9-11 44-48 18-20 10-15 14-18 2-3

Soia 7-12 11-13 17-19 33-36 20-23 3-6 3-5

In pentru ulei 4-6 9-11 35-38 25-27 20-23 4-5 3-4

Rapiţă 4-6 6-8 23-42 25-28 17-20 4-6 3-5

Ricin 22-58 6-9 44-52 14-18 15-17 15-18 2-4

Germeni de porumb

(procedeu uscat)- 10-11 20-30 25-28 28-30 4-6 3-4

Materiile prime oleaginoase uzuale provin din: plante oleaginoase, plante textilo-oleaginoase şi diverse deşeuri oleaginoase.

Principalele plante oleaginoase• Dintre plantele oleaginoase cultivate în România cele mai importante sunt:

floarea-soarelui, rapiţa, soia, ricinul şi inul pentru ulei.

Plante textilo-oleaginoase• În această grupă trebuie incluse bumbacul şi cânepa. Dintre acestea, în ţara

noastră se valorifică cânepa. Seminţele de cânepă au 28-34% ulei dar sunt utilizabile în industria uleiului în mică măsură.

• Uleiul conţinut în seminţele de bumbac variază între 17 şi 23% şi se utilizează pe scară largă atât în alimentaţie, cât şi în scopuri tehnice.

Produse secundare valorificate ca materii prime oleaginoase• În unele sectoare ale industriei alimentare sau agricole rezultă subproduse

care, datorită conţinutului lor în ulei, pot constitui materii prime economice pentru fabricile de ulei.

Germenii de porumb reprezintă 10-12% din greutatea boabelor de porumb, conţinutul în ulei botanic variind în funcţie de soi între 30 şi 48 %.

• Germenii de grâu, secară şi orez se obţin pe cale industrială prin separarea lor din deşeurile de măcinare, fie sub formă întreagă, fie sub formă de sparturi.

• Germenii de porumb, grâu, secară şi orez se depreciază într-un timp relativ scurt, datorită hidrolizei fermentative şi oxidării rapide a uleiului conţinut.

• În cazul prelucrării imediat după separare, uleiul rezultat are bune calităţi comestibile.

• Uleiul din germeni de porumb este apreciat ca ulei dietetic, datorită conţinutului ridicat în acid linoleic.

Produse secundare valorificate ca materii prime

oleaginoase

Denumirea Sursa Conţinut de ulei (%)

Germeni de porumb Industria morăritului

Industria nutreţurilor combinate

20-30

Industria spirtului şi amidonului

53-57

Germeni de grâu Industria morăritului 10-17

Germeni de secară Industria morăritului 11-13

Germeni de orez Industria morăritului 24-25

Germeni de sorg Industria morăritului 30-40

Seminţe de struguri Vinificaţie 41-18

Sâmburi de fructe Industria conservelor variabil

Seminţe de tutun Agricultură 35-40

Seminţe de tomate Industria conservelor 25-26

Seminţe de dovleac comun

Agricultura 33-36

Seminţe de dovleac de ulei

Agricultură 45-48

RECOLTAREA ŞI POSTMATURIZAREA SEMINŢELOR OLEAGINOASE

• Momentul optim de recoltare a seminţelor oleaginoase este determinat, în principiu, de maturitatea tehnologică.

• Astfel, dacă la sfârşitul maturităţii fiziologice, seminţele de floarea-soarelui au aproximativ 35% umiditate, recoltarea acestora se face când seminţele au ajuns la 12-14% umiditate. Sub această umiditate (6-8%), pierderea de recoltă poate ajunge la 8-12%. În cazul seminţelor nematurizate se găsesc cantităţi mari de acizi graşi liberi.

• Procesul de postmaturizare (maturizarea tehnologică ulterioară recoltării) se desfăşoară timp de 30-60 zile după recoltare, timp în care seminţele îşi continuă coacerea, regăsindu-se procesele caracteristice de respiraţie şi de sinteză a substanţelor hrănitoare. Viteza acestor procese este de regulă proporţională cu umiditatea seminţelor şi scade treptat, pe măsură ce scade umiditatea şi activitatea sistemului enzimatic.

• Postmaturizarea seminţelor favorizează buna separare a cojilor şi, prin aceasta reducerea pierderilor de ulei în miezul antrenat cu coaja.

• Totodată, uleiul din brochen (fractiunea tehnologica rezultata in urma separarii uleiului de presa din macinatura) se extrage mai uşor, când substanţele proteice reţin mai puţin uleiul şi dizolvantul.

• De asemenea, postmaturizarea reduce aciditatea liberă a uleiului şi îmbunătăţeşte conţinutul în alţi componenţi ai seminţelor.

USCAREA, DEPOZITAREA ŞI TRANSPORTUL MATERIILOR PRIME OLEAGINOASE

Uscarea seminţelor oleaginoase

Prin uscarea seminţelor oleaginoase se urmăreşte:• scăderea umidităţii pentru păstrarea în bune condiţii a seminţelor;• condiţionarea umidităţii în vederea stabilirii unui regim normal de prelucrare

a seminţelor.

Umiditatea seminţelor oleaginoase este deosebit de importană pentru asigurarea unei depozitări corespunzătoare. Conţinutul de apă trebuie să fie redus pană la valoarea la care activitatea biologică şi a enzimelor din seminţe este înhibată. Pe de altă parte, conţinutul de apă trebuie să permită depozitarea seminţelor oleaginoase, astfel încât pierderile să fie cât mai mici.

Conţinutul maxim de apă al seminţelor pentru o depozitare corespunzătoare

Seminţă/fruct oleaginos

Continuţ maxim de apă (%)

Boabe soia 13,0

Coprah 7,0

Seminţe de bumbac 10,0

Seminţe de şofrănel 11,0

Seminţe de in 10,5

Seminţe de floarea soarelui

10,5

Rapiţă 7,0

Arahide 11,0

Uscarea materiilor oleaginoase se realizează cu aer fierbinte care este alimentat pe parcursul mai multor trepte în utilajul de uscare şi care circulă în acelaşi sens sau în contracurent cu direcţia de deplasare/curgere a seminţelor.

La toate tipurile de uscătoare, condiţia de bază este de a realiza o reducere de umiditate cu cel puţin 4% (de la 12-14% la 8-10%), cu un consum redus de energie şi fără a supune seminţele la o încălzire mai ridicată de 70°C. Precizarea privind temperatura masei seminţelor este necesară, deoarece la valori ce depăşesc 70°C creşte repede indicele de peroxid, unul din criteriile de bază ale aprecierii calităţii pe piaţa internaţională.

Uscătoarele folosite în industria uleiului din ţara noastră sunt bazate pe principiul uscării prin contact şi convecţie, fiind de tip rotativ cu tambur orizontal, coloane verticale sau cu fascicule tubulare.

Depozitarea materiilor prime oleaginoase

• Chiar dacă s-a realizat o condiţionare atentă înainte de depozitare, fenomele de postmaturare ale seminţelor au loc în continuare, depozitarea nefiind asigurată pe o perioada nelimitată.

• Factorii care influenţează procesele chimice şi biochimice care pot să apară la depozitare sunt:

de natură internă: • umiditatea seminţelor;• respiraţia seminţelor;• germinarea seminţelor.

de natură externă: • umiditatea seminţelor şi a aerului;• temperatura mediului ambiant;• oxigenul din aer;• microorganismele;• dăunătorii.

• La depozitare apar fenomene cum sunt degradarea enzmatică, care determină reacţii specifice (provoacă modificări ale fracţiunilor lipidice, protidice şi glucidice din seminţe) cu influenţă negativă asupra obţinerii uleiului.

• Silozurile utilizate la depozitare seminţelor oleaginoase sunt silozuri din tablă şi beton sau chiar hale de depozitare. Silozurile din tablă sunt adecvate pentru depozitare intermediară de cantităţi mai mici de seminţe, mai ales la producători.

• Pentru cantităţi mai mari de seminţe sunt foarte indicate silozurile de beton.

• În general între înălţimea silozurilor (h) şi diametrul (d) acestuia trebuie să existe relaţia: h 5 x d.

Transportul seminţelor oleaginoase. În interiorul intreprinderilor precum şi pentru încărcare şi descărcare se utilizează pentru transportul seminţelor oleaginoase:

• transportoare orizontale;• transportoare elicoidale;• elevatoare cu cupe;• transportoare pneumatice (orizontale şi verticale);• transportor prin aspiraţie cu suflanta (orizontal şi vertical).

Figura 1. Schema prelucrării seminţelor oleaginoase la obţinerea uleiului

Curăţire

Seminţe oleaginoase (de la depozitare)

Descojire

Măcinare

Condiţionare (încălzire)

Peletare

Structurare

Seminţe prelucrate spre presare, extracţie

impurităţi

coji

PRELUCRAREA PRELIMINARĂ A MATERIILOR OLEAGINOASE

• În vederea obţinerii uleiului din seminţe, acestea trebuie supuse unei prelucrări preliminare- figura 1.

• Procesele de prelucrare preliminară diferă în funcţie de materialul oleaginoas şi în funcţie de modul în care se obţine uleiul: prin presare sau direct prin extracţie.

OBŢINEREA GRĂSIMILOR ŞI ULEIURILOR VEGETALE

Curăţirea seminţelor oleaginoase

• Impurităţile care se găsesc în seminţele oleaginoase pot fi grupate în: impurităţi metalice, minerale, organice neoleaginoase (pleavă, paie) precum şi impurităţi oleaginoase (seminţe seci, seminţe carbonizate, spărturi, sau seminţe din alte sorturi decât cel recepţionat).

• Îndepărtarea acestor impurităţi din seminţe este importantă în toate fazele de depozitare, atât la depozite de recepţie şi colectare, cât şi la fabricile de ulei. În silozurile de recepţie şi colectare se face o primă curăţire pentru eliminarea corpurilor străine mari (se elimină circa 50% din impurităţile iniţiale), în scopul asigurării unor mai bune condiţii de păstrare, ca şi pentru creşterea indicelui de folosire a volumului util al depozitelor.

• În fabricile de ulei curăţirea seminţelor oleaginoase se realizează în două etape: înainte de depozitare (precurăţire), la loturi de seminţe neomogene, cu impurităţi multe şi pericol de degradare, precum şi la trecerea la fabricaţie (postcurăţire), după care conţinutul remanent este de 0,3 – 0,4%.

Procedeele de separare a impurităţilor sunt următoarele:

• separarea pe baza diferenţei de mărime prin cercere cu ajutorul sitelor cu mişcarea rectilinie, circulară (în jurul axei longitudinale), vibratorie (cu amplitudinea redusă în plan vertical);

• separarea pe bază de masă volumică cu ajutorul aerului. Impurităţile, mai uşoare decât seminţele sunt antrenate în curentul de aer ascendent;

• separarea impurităţilor feroase se realizează cu ajutorul electromagneţilor.

Această separare se face pe întreg fluxul tehnologic (la curăţire, la descojire, la măcinare, la prăjire, la extracţie şi la transportul şrotului).

Descojirea seminţelor oleaginoase

Coaja seminţelor oleaginoase are un conţinut de ulei botanic foarte redus (0,5-3%) şi un conţinut ridicat de celuloză. Din acest motiv, coaja coaja constituie un material inert în procesul de prelucrare şi nedorit în compoziţia şroturilor, a cărei eliminare se impune ori de câte ori acest proces este posibil.

Cu toate acestea, în cursul procesului de descojire, coaja se îndepărtează numai parţial, deoarece un anumit procent de coajă în materialul decojit este necesar pentru a asigura buna desfăşurare a procesului de presare şi extracţie.

• Conţinutul mare de coji la prelucrarea seminţelor scade capacitatea de producţie a fabricii, aduce pierderi mari de uleiuri, reziduurile de fabricaţie (turbe şi şrot) sunt mai sărace în substanţe hrănitoare, prezenţa în coajă a substanţelor colorate, care trec în uleiul în timpul prelucrării, aduce închiderea culorii acestuia. Procentul mare de coji aduce de asemenea o uzură exagerată a instalaţilor ca valţuri, prese extractoare, şi este un balast care trebuie îndepărtat în timpul prelucrării.

Avantajele procesului de descojire în prelucrarea ulterioară a seminţelor decojite sunt:

• mărirea capacităţii de prelucrare;• îmbunătăţirea calităţii şrotului (prin reducerea substanţei greu asimilabile-

celuloza);• reducerea uzurii utilajelor (în special a valţurilor, a preselor).

Dezavantajele procesului de descojire sunt:• pierderi în ulei datorate miezului antrenat cu coaja în cursul îndepărtării cojii;• necesar de instalaţii în plus (descojitoare) şi utilaje anexe care conduc la consum de energie şi

manoperă în plus.

Descojirea seminţelor constă în două operaţiuni: spargerea cu detaşarea cojii de miez şi separarea cojii din amestecul rezultat. Separarea cojii de miez se face prin: aspiraţie, prin cernere pe sită şi pe cale umedă bazată pe diferenţa de densitate.

Spargerea şi detaşarea cojii. Descojirea propriu-zisă se face prin: sfărâmarea cojii prin lovire, prin frecare, prin strivire, prin tăiere, prin înmuiere şi slabă acţiune mecanică.

Spargerea şi detaşarea cojii de miez prin lovire. Se aplică la descojirea seminţelor de floarea-soarelui şi la degerminarea pe cale uscată a porumbului. Acest procedeu se poate aplica în două moduri: prin lovirea seminţelor în repaus cu ajutorul a două palete, sau prin proiectarea seminţelor către un perete fix. De regulă, cele două procese se combină, obţinându-se o eficacitate mai mare a descojirii.

Spargerea cojii prin tăiere. Se realizează prin trecerea seminţelor printre două discuri rifluite, care se rotesc în sens contrar şi a căror distanţă este reglabilă. Această metodă se foloseşte la descojirea seminţelor de bumbac.

Spargerea şi detaşarea cojii prin frecare Se realizează cu ajutorul valţurilor prevăzute cu cilindri rifluiţi, sau acoperiţi cu pastă abrazivă. Metoda se aplică la descojirea seminţelor de soia, precum şi la decorticatul orezului.

Spargerea şi detaşarea cojii prin strivire. Se realizează cu valţuri prevăzute cu cilindri acoperiţi cu un strat de cauciuc. Deoarece turaţia cilindrilor este diferită, pe lângă forţe de presare apar forţe de frecare şi de forfecare. Această metodă se foloseşte pentru descojirea seminţelor de ricin, precum şi pentru îndepărtarea tegumentului de pe boabele de arahide. După spargerea seminţelor, indiferent prin ce metodă, rezultă un amestec de miezuri întregi şi sparte, de coji întregi şi mărunţite, precum şi seminţe întregi, nedescojite.

Separarea cojilor din materialul descojit se efectuează prin două metode: după diferenţa de mărime, realizată prin cernere pe site şi după diferenţa de masă volumică, prin aspiraţia cu nu curent de aer ascendent, produs de un ventilator.

Din procesul de separare rezultă două fracţiuni:

• miez industrial care pentru seminţele de floarea soarelui reprezintă 80-85% din greutatea seminţelor trecute la prelucrare, format din miezul botanic şi o cantitate de coajă, care se păstrează din considerente tehnologice, de 6-8%;

• coajă eliminată care pentru seminţele de floarea soarelui reprezintă 15-20% din greutatea seminţelor trecute la prelucrare, formată în cea mai mare parte din coaja botanică şi o cantitate foarte redusă de miez antrenat (circa 0,4-1%).

Raportul dintre cele două fracţiuni depinde atât de materia primă cât şi de caracteristicile utilajului folosit în procesul de separare.

Procesul de descojire al seminţelor de floarea-soarelui se execută cu ajutorul tobei de spargere şi separatorului de coji. În acest caz spargerea şi detaşarea cojii se realizează prin lovirea seminţelor într-un cilindru metalic de către palete montate pe un rotor.