tei pucios

45
Cultura teiului Rolul teiului în economia forestieră este multiplu. Mai întâi trebuie menționat rolul lui silvicultural, el fiind una din speciile de bază din compunerea arboretelor de șleau din regiuile de sud, vest și est ale țării. Pentru productivitatea acestor tipuri de păduri, el deține loc de seamă, contribuine la ameliorarea solului - prin bogata și sănătoasa litieră pe care o produce - la închiderea coronamentului, la acoperirea solului și la elagarea stejarului. În pădurile de deal, el apare în asociație cu gorunul, iar la câmpie cu pedunculatul, prezența sa fiind necesară în arboret mai ales când nu sunt prezenți fagul și carpenul. În afară de rolul lui cultural, teiul este o sursă pentru diferite produse căutate și bine plătite. Caracteristicile lemnului de tei și ale celui cu frunza mare sunt aceleași. Lemnul este foarte moale, ușor, omogen, alb, adesea cu o ușoară colorație gălbuie sau brun-roșcată. Inelele anuale sunt uneori mai greu vizibile din cauza limitelor lor puțin distincte. Nu crapă și se deformează puțin prin uscare, cu toate că se deformează mult. Se lucrează ușor în toate sensurile. Este utilizat în tâmplărie, strungărie, sculptură și mai ales pirogravură. În lipsa rășinoaselor este folosit în regiunile de câmpie la construcțiile rurale cât și ca lemn ascuns la mobilă. Lemnul de tei are o foarte mare utilizare la confecționarea creioanelor, cutiilor și bețelor de chibrituri. Ca lemn de foc nu este prea valoros, fiind pe picior de egalitate cu plopul și salcia. În acest caz este mai avantajos de folosit la brutării, la arsul pietrei de var și al cărămizilor și în sobele unde se utilizează căldura radiantă (șemineuri). Din liberul (coaja) de tei, care este foarte tare și trainic, se fac frânghii, rogojini, coșuri, pălării, etc. Coaja rezultată din exemplarele mai groase se ”topește în apă” adică se îndepărtează țesuturile celelalte, rămânând un liber curat care înlocuiește cu succes rafia. Cărbunele de tei este ușor, puterea lui calorică în comparație cu a celui de fag, la volum egal, fiind de 70%. Este aproape la fel de bun ca cel de Rhamnus care servește la fabricarea prafului de pușcă. Mai servește la desen. Cărbunele de tei are și întrebuințări medicinale. Terapia cu carbune de lemn dateaza de mii de ani. In zilele noastre mai este folosita in unele localitati rurale. De pilda, in

Upload: trella-adrian-ioan

Post on 14-Aug-2015

347 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: Tei Pucios

Cultura teiului

Rolul teiului în economia forestieră este multiplu. Mai întâi trebuie menționat rolul lui silvicultural, el fiind una din speciile de bază din compunerea arboretelor de șleau din regiuile de sud, vest și est ale țării. Pentru productivitatea acestor tipuri de păduri, el deține loc de seamă, contribuine la ameliorarea solului - prin bogata și sănătoasa litieră pe care o produce - la închiderea coronamentului, la acoperirea solului și la elagarea stejarului. În pădurile de deal, el apare în asociație cu gorunul, iar la câmpie cu pedunculatul, prezența sa fiind necesară în arboret mai ales când nu sunt prezenți fagul și carpenul.

În afară de rolul lui cultural, teiul este o sursă pentru diferite produse căutate și bine plătite. Caracteristicile lemnului de tei și ale celui cu frunza mare sunt aceleași. Lemnul este foarte moale, ușor, omogen, alb, adesea cu o ușoară colorație gălbuie sau brun-roșcată. Inelele anuale sunt uneori mai greu vizibile din cauza limitelor lor puțin distincte. Nu crapă și se deformează puțin prin uscare, cu toate că se deformează mult. Se lucrează ușor în toate sensurile. Este utilizat în tâmplărie, strungărie, sculptură și mai ales pirogravură. În lipsa rășinoaselor este folosit în regiunile de câmpie la construcțiile rurale cât și ca lemn ascuns la mobilă. Lemnul de tei are o foarte mare utilizare la confecționarea creioanelor, cutiilor și bețelor de chibrituri. Ca lemn de foc nu este prea valoros, fiind pe picior de egalitate cu plopul și salcia. În acest caz este mai avantajos de folosit la brutării, la arsul pietrei de var și al cărămizilor și în sobele unde se utilizează căldura radiantă (șemineuri). Din liberul (coaja) de tei, care este foarte tare și trainic, se fac frânghii, rogojini, coșuri, pălării, etc. Coaja rezultată din exemplarele mai groase se ”topește în apă” adică se îndepărtează țesuturile celelalte, rămânând un liber curat care înlocuiește cu succes rafia. Cărbunele de tei este ușor, puterea lui calorică în comparație cu a celui de fag, la volum egal, fiind de 70%. Este aproape la fel de bun ca cel de Rhamnus care servește la fabricarea prafului de pușcă. Mai servește la desen.

Cărbunele de tei are și întrebuințări medicinale. Terapia cu carbune de lemn dateaza de mii de ani. In zilele noastre mai este folosita in unele localitati rurale. De pilda, in descintecul pentru "deochi" (hipnoza involuntara), babele arunca intr-o cana cu apa un carbune aprins, dupa care ii dau bolnavului sa bea apa rezultata. Ceea ce-l vindeca pe suferind nu este atit invocarea unor anumite spirite – desi are si aceasta un efect psihoterapeutic, de linistire – ci extractul hidric obtinut in urma stingerii carbunelui in apa. Cel mai bun carbune pentru tratament este cel obtinut din lemn de tei. 

Prepararea carbunelui se bazeaza pe principiul carbonizarii materialului lemnos intr-un mediu lipsit de oxigen. In acest scop, se introduc intr-un cilindru metalic sau teava metalica de 10-15 cm lungime, de preferinta de bronz, alama sau otel inoxidabil, ramuri uscate de tei, curatate de coaja. Golul dintre ele se umple cu nisip. Recipientul se acopera etans la capete cu capace infiletate sau dopuri de argila si se tine pe flacara aragazului timp de 1-2 ore, rasucindu-se din cind in cind, pentru a fi cuprins uniform de foc. Se scot apoi ramurile carbonizate, se transforma in pulbere cu ajutorul risnitei de cafea si se pastreaza in pungi de hirtie, la loc uscat. 

Remediul mai poate fi obtinut in vetre de foc mocnit, dupa tehnologia de producere a mangalului (carbune pentru gratar), care poate fi folosit pentru tratament daca provine din lemn de tei sau de esente moi si este produs si pastrat in conditii igienice. Pentru preparare, se pun ramuri de tei uscate si taiate scurt, intr-o adincitura facuta in sol intr-un loc dezinfectat, in prealabil cu apa de var si li se da foc. Se acopera apoi totul cu un strat subtire de argila sau pamint curat, pentru ca focul sa arda in prezenta a cit mai putin oxigen. Substantele active continute de carbune sint, in general, carbonati (de mangan, magneziu, potasiu si sodiu), precum si unele minerale, indeosebi siliciu si seleniu. Actiunea terapeutica a

Page 2: Tei Pucios

remediului se bazeaza pe insusirile sale antitoxice, adsorbante, calmante, cicatrizante, antispastice, antiazotemice si antiinfectioase. 

Este indicat intern in intoxicatii (cu ciuperci, plante otravitoare, pesticide, insecticide), afectiuni digestive (diaree, dizenterie, colite, balonari), afectiuni cardiace (hipertensiune arteriala, arterite, palpitatii), astm bronsic, alergie si azotemie (cresterea ureei si acidului uric in singe), guta, hipercolesterolemie. Extern, se foloseste pentru tratarea eczemelor, ranilor vechi, cangrenelor si urticariei. Este contraindicat in constipatie. Se administreaza, in uz intern (toate cazurile), 1/2-1 lingurita de pulbere la 100 ml de apa, de 2-3 ori/zi, intre mese, cu exceptia intoxicatiilor, cind se iau 2-3 lingurite de pulbere odata. In uz extern, se pudreaza cu pulbere zonele afectate.

Scoarța fără ritidom, necrăpată, se utilizează se utilizează la cizmărie ca branțuri și ștaifuri. În floare se găsesc zahăr, tanin, ceară, acid malic, acid tartric, vitamina C, ulei eteric și anumite grucozide. În sămânța decorticată se găsesc

Prezența teiului în anumite arborete este o necesitate de ordin cultural. Ca un element care de cele mei multe ori se situează în etajul II, el contribuie la închiderea masivelor, la elagarea naturală a stejarului, cât și a altor specii cu care se asociază. Având un coronament des, acoperă bine solul, ferindu-l de uscăciune și de îmburuienire. Frunzele sale conțin mult calciu, contribuie la descompunerea normală a litierei și la îmbogățirea solului.

Existența teiului în masă indică stațiuni fertile. În astefl de împrejurări, cultura lui nu întmpină nici o dificultate. Unde lipsește ve fi introdus, cum uneori cazul cvercetelor. Introducerea lui se face - împreună cu alte specii și cu arbuști - prin semănături directe și plantații, în ochiuri sau în grupe.

Recoltarea, prelucrearea și păstrarea semințelor de tei.Semințele se recoltează fie coapte complet, în luna Octombrie, fie în pârgă, în lunile

August - Septembrie. Culesul semințelor în pârgă nu se poate race decât manual, culegătorul urcându-se pe scări sau în arbori. De jos nu se recoltează decât cu ajutorul foarfecelor. Când semințele sunt cu desăvârșire coapte se pot culege doborându-se cu bețele și apoi strângându-se de pe jos cu mătura. Scuturatul și bătutul este o operație care poate aplica dacă se întind pe pământ prelate. După recoltare fructele se zvântă, apoi se desprind bracteile de achene fie prin frecarea lor pe site metalice, fie prin batere cu bătătoare învelite în piele. După aceea se curășă de impurități prin vânturare sau cernere manuală pe site. Din prelucrarea a 100 de kg de fructificații rezultă 60 - 80 kg de sămânță. Este bine ca seminnțele să foe apoi selecționate, folosindu-se în cultură numai cele mari, deoarece acestea au un procent de răsărire mai mare, puieții rezultați fiind mari și având creșteri mai viguroase.

Teiul în pepinierăCultura teiului în pepinieră nu este ușoară. Se știe că el face parte dintre speciile ale

căroro semințe, dacă sunt semănate în primăvara anului ce urmează după recoltare sau chiar în toamna recoltării după trecerea perioadei de maturizare a semințelor, nu răsar decât în primăvara celui de-al doilea an de la recoltare. Pentru a răsări în primăvara următoare recoltării, semințele trebuie să se culeagă și să se semene în luna anterioară aceleia în care în mod obișnuit sămânța ajunge la maturitate. Cum semințele de tei devin mature în luna octombrie, urmează deci să fie recoltate și semănate în septembrie, altfel spus trebuiesc recoltate și semănate în pârgă.

În faza de pârgă, sămânța are pericarpul relatuv tare, culoare galben-verzuie, testa galben - maro în regiunea dealurilor și maro la câmpie, endospermul solidificat, dar încă moale, iar embrionul de culoare verde deschis cu cotiledoanele normal dezvoltate. În perioada de pârgă semințele cântăresc dublu față de sterea de completă coacere. În cazul semănăturilor de primăvară, pentru a răsări în aceeași primăvară, sămânța trebuie să fi stat la stratificat timp de 150 - 180 de zile la o temperatură de 3 - 50 C, altfel va răsări abia în al doilea an. Se mai

Page 3: Tei Pucios

recomandă ca din momentul recoltării și până ce se seamănă, umiditatea naturală a semințelor să nu scadă.

Adâncimea rigolelor de 4 - 5 cm dă cele mai bune rezultate. Se vor face rigole de 4 - 5 cm adâncime și cazul solurilor reavene, când nu se surpă pereții rigolelorși de 5 cm adâncime în solurile mai uscate, în care pereții rigolelor se surpă. Se recomandă ca acoperirea rigolelor să se facă cu pământ de pădure amestecat cu nisip. Distanța la care se fac rigolelel este variabilă. În cazul când lucrările de întreținere se execută manual, distanța între rigole nu trebuie să fie mai mică de 18 cm; pentru lucrări de întreținere mecanizate distanța se nărește la 30 - 35 cm. După semănat, straturile se tasează cu tăvălugul și se acoperă cu lucernă, mușchi sau paie. S-a constat că stratul protector este absolut necesar în culturile de la câmpie, condiția ca semințele să nu fie semănate prea adânc. La deal, stratul protector nu este absolut necesar. În cazul lucernei (care s-a dovedit cea mai bună), stratul trebuie să fie gros de 5 cm. În momentul răsăririi, paielese ridică, dar răzoarele trebuie imediat umbrite, căci teiul, fiind sensibil, suferă mult de insolație. Prin umbrire procentul de răsărire crește, iar cel al pierderii de plantule în timpul verii scade. Sub umbrare, umiditatea relativă a aerului este cu 4 - 5% mai mare decât în teren deschis, iar vara după ploaie solul se menține umed cu 4 - 5 zile mai mult, păstrând un plus de umiditate de 8 - 10%. Ca urmare, puieții de sub umbrare au creșteri mai viguroase și devin apți de plantați într-o proporție mai mare. Udatul semănăturilor se dovedește util către sfârșitul perioadei de răsărire, pentru a proteja tinerele plantule de uscăciunea de vară. În cazul semănăturilor mai adânci (5 cm), udatul nu mai este necesar, întru-cât puieții rezistă mai bine. În 2 ani, puieții se dezvoltă suficient ca să fie plantați în pădure.

Treiul poate fi introdus prin semănături directe sau prin plantații. Prima cale are neajunsul esențial că, datorită creșterii foarte încete a puieților în primii ani, semănăturile necesită îngrijiri atente. De aceea, este bine să se adopte a doua cale, a plantării. Aceasta se va face folosind puieți de 2-3 ani, crescuți în pepiniere.

Transplantarea teiului este o operație ușoară, chiar la o vârstă mai mare. El suportă bine toaletarea rădăcinilor și a coroanelor, însușiri care-l recomandă pentru plantarea drumurilor și a aleilor din parcuri. În aceste din urmă cazuri, plantațiile se fac cel mai adesea cu pământ la rădăcină.

Introducerea lui se face în ochiuri sau în grupe, fiind însoțit de speciile arbustive indicate în locurile respective.

 MOTTO:

"Aceasta tainica primavara izvoraste din mierea miraculoasa care nu este altceva decit o raza de caldura transformata odinioara si care acum, isi recapata forma cea dintii... Ea tine loc desoare si flori pina cind fratele ei mai virstnic, soarele... strecurindusi prin portile intredeschise primele mingiieri caldute, va trezi la viata violetele si anemonele si va scoate din toropeala silucratoarele (albinele) spunindu-le ca ozonul a pus din nou stapinire pe lume si ca cerculne in t re rup t ce l eaga moar tea de v ia ta a mai facu t un oco l in ju ru l sau s i i a r a inv ia t . "

MAURICE MAETERLINCK 

 MOTIVATIE

Mierea e ce l mai sana tos a l iment na tura l s i nu degeaba se spune ca pe TaramulFagaduintei curg rauri de miere. Putina lume stie ca exista tratamente cu miere

Page 4: Tei Pucios

pentru aproapetoate tipurile de afectiuni. Bineinteles ca nu orice miere e buna, atat la gust cat si ca

proprietatiterapeutice.Pen t ru  omul   soc ie ta t i i   indus t r ia l i za t e   s i   au tomat iza te ,   cel  mai  cunoscut  p rodus  a l stupului (si de multe ori,singurul!) este mierea.Dar mierii i se adauga alte produse cu actiunenutritiva (polenul,laptisorul de matca, propolisul, larvele de

albine) precum si produsele faraac t iune  nu t r i t iva   (ven inu l  de  a lb ine ,   ceara  de  a lb ine) .Ca   sa  avem  incre

dere   in  pu te reavindecatoare a unui produs natural (in cazul de fata, a unui produs al stupului ), e bine sa-icunoastem mecanismle de actiune.

 1. MIEREA1.1 INTRODUCEREDe peste sase milenii de istorie scrisa, mierea si-a pastrat renumele de medicament sialiment. Mierea se numeste un lichid dulce, cules din flori sau din alte parti ale plantelor, preparat si depozitat de albine in faguri. Aceasta poate cristaliza, capatand in acest caz oconsistenta solida din care poate fi readusa la cea lichida prin incalzire omogena latemperatura de 35-40° C.Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral al plantelor si al imbogatirii acestuia de catre albine (Apis mellifera L) cu substante proprii, prinactiunea sucului secretat de glandele acestora.Viata albinelor este in permanenta interdependenta cu plantele intrucit, spre deosebirede alte insecte, hrana albinelor se bazeaza exclusiv pe produse de origine vegetala. Astfel, pentru asigurarea de substante hidrocarbonate (zaharoase), albinele culeg nectar si mana, iar  pentru satisfacerea nevoilor de substante proteice, minerale, grasimi, vitamine, albinele culeg polenul florilor, vizitind in acest scop flora entomofila existenta in jurul stupinei. Cantitateade miere ce se poate produce din nectarul florii depinde de cantitatea totala de nectar secretatsi de concentratia zaharului din nectar. Concentratia zaharului din nectar variaza mult de la ospecie vegetala la alta fiind cuprinsa in general intre 10-50% si chiar mai mult. In zborurile cele executa albinele acestea aleg nectarurile cele mai bogate in zahar, iar cind continutul dezahar in nectar este sub 15%, acestea intrerup in general culesul. Nectarul in general secompune din diferite zaharuri, alte substante, compusi ai azotului, minerale, acizi organici,vitamine, pigmenti si substante aromatice. In afara nectarului produs de glandele nectarifereflorale pe care albinele il culeg si transforma in miere florala, se intilnesc si glande nectarifereextraflorale (localizate in afara florii), care secreta o substanta dulce, limpede si viscoasa ce seafla in anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinele plantelor si care poartadenumirea de mana sau roua de miere, substanta pe care albinele o culeg si o transforma inmiere de mana. Mana poate fi de origine animala, cind este produsa prin intermediul unor insecte producatoare de mana sau de origine vegetala, cind este secretata direct de plante.Mierea de albine a fost prima substanta dulce folosita in hrana omului fiind precursoarea zaharului din trestie sau din sfecla. Mierea a fost mult timp pretuita siconsiderata ca o substanta magico-religioasa de catre multe popoare. De asemenea, mierea erafolosita la preparaiea unor bauturi alcoolice la care se adauga si efectul polenului si levurilor din faguri.In prezent numerosi medici, biologi, chimisti si farmacisti de prestigiu pe plan nationalsi mondial se intrec in a cauta remedii in natura, contra tuturor bolilor, intensificind cercetarileasupra marelui rezervor de bogatii alimentare si leacuri : albino, melifera. Asa s-a nascut sic r e a t   s u b   o c h i i   n o s t r i   a p i t e r a p i a .   A s t f e l   m e d i c i n a   p o p u l a r a   s i   a p it e r a p i a ,   b a z a t e   p e intelepciunea si practica multimilenara a stramosilor de pe

Page 5: Tei Pucios

toate meridianele globului ca sirezultatele cercetarilor intreprinse de specialisti din diverse tari, atesta ca mierea si celelalte  produse din albinairit au fost si trebuie folosite de oameni tot mai mult ca zaharuri naturale si- in acelasi timp - ca medicamente naturale.Mierea, polenul, pastura, ceara, laptisorul de matca, propolisul, veninul de albine sirecent, apilarnilul sunt produse ale stupului. Pe baza fundamentarii lor stiintifice, in prezent audepasit utilizarile traditionale terapeutice, intrand astfel intr-o etapa noua. In ultimii 30 de ania luat nastere o activitate specifica, de sine statatoare, cunoscuta ca apiterapie, preocupata devalorificarea resurselor naturale, in scopul ocrotirii sanatatii omului.5 Studiata, analizata si sintetizata sub raportul apiculturii, al botanicii, al chimiei, almicrobiologiei, al farmacologiei, utilizarea produselor stupului in mentinerea sanatatii si pentru inlaturarea unor afectiuni ale omului, apiterapia tinde sa devina un domeniu specific deactivitate, distinct de disciplinele care au generat-o. In consecinta, in prezent, s-a incetatenitdin ce in ce mai mult conceptul de apiterapie, adica terapie cu ajutorul produselor apicole, al principiilor active pe care le contin acestea. Exista si o tendinta actuala de aplicare aapiprofilaxiei, ca metoda eficienta de prevenire a unor afectiuni ale organismului uman.1.2 GENERALITATIMierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral al plantelor si al imbogatirii acestuia de catre albine (Apis mellifera L) cu substante proprii, prinactiunea sucului secretat de glandele acestora.Albinele produc frecvent si miere de mana, care provine din diverse lichide dulci din planta, dar nu din floare.Productia mindiala de mierevariaza de la an la an, cantitatea medie in prezent este in jur de 700.000 t.Este o solutie apoasa bogata in substante zaharoase - pina la 80% - reprezentateindeosebi de glucoza si fructoza ce provin din nectarul floral, extrafloral, mana si alte surse,recoltate de albine si depozitate in faguri. Enzimele, pe care albinele le introduc in nectar, auinsusirea de a scinda zaharoza, maltoza, melezitoza, rafinoza, melibioza etc., acest procesdurind ani indelungati. Transformarea nectarului de catre albine in miere este insotita apoi de preschimbarea si inlocuirea continutului de acizi nefolositori, odata cu eliberarea surplusuluide apa. Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizata variaza de la 3-5-5,5, dupa provenienta eifloristica.Capacirea mierii cu o pojghita de ceara la suprafata celulelor din fagure contribuie lamentinerea calitati ei initiale, capacirea avInd rolul de a izola mierea de influenta umezelii dinmediul inconjurator.Cu ocazia invertirii nectarului in miere sunt incorporate proteine, materii albuminoide,acizi (formic, malic, citric, gluconic, succinic, acetic), substante minerale (fosfati de calciu,fier, saruri de aluminiu, strontiu, cobalt, titan, crom, iod, argint, zinc, plumb, iridiu etc. incantitati infinitezimale), substante functionale de origine organica (enzime, catalaza, inulaza,inhibina), vitamine, antibiotice naturale, hormoni si polen, mierea neputind fi egalata de niciun preparat farmaceutic sintetic caci ea este o substanta vie si direct asimilabila.Mierea de albine rezulta din prelucrarea de catre albinele melifere a nectarului florilor sau sucurilor dulci recoltate de pe alte parti ale plantelor si este depozitata de acestea incelulele fagurilor spre a le servi ca hrana energetica. Prin prelucrarea nectarului de catrealbine, continutul de zaharoza se transforma prin invertire in glucoza si fructoza, reducindu-setotodata si continutul de apa care va ajunge in jurul a 18-20%.Compozitia mierii de albine este complexa. Ea reuneste grupe de substante anorganicesi organice: glucide, enzime, acizi organici, vitamine, proteine (amino-acizi), toatesolubilizate sau dispersate in apa continuta in miere.Miereaeste mult apreciata pentrucalitatile   sale avand siintrebuintari   terapeutice .Mierea este unaliment valoros pentru sanatate.Aliment de o exceptionala valoare nutritiva, mierea este un produs biologic care seafla in legatura permanenta si indirecta cu starea timpului. Putini stiu poate, ca gustul, aromasi insasi cantitatea de miere produsa de o familie de albine sunt determinate in foarte

Page 6: Tei Pucios

maremasura de vreme. De evolutia vremii depinde direct sau indirect, atat secretia de nectar a plantelor melifere, cat si recoltarea acestuia de catre albine.

artea IMIEREA DE ALBINE1.1. DefiniţieMierea este produsul realizat de albine în exclusivitate din nectarul florilor sau din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantelor verzi, pe care acestea le culeg , le îmbogăţesc cu substanţe proprii şi le prelucrează într-un mod specific obţinând în final produsul astfel definit, pe care-l depzitează în celulele fagurilor din stup pentru a constitui hrana lor energetică.Orice produs asemănător cu mierea care nu este “fabricat “ în exclusivitate de către albine, nu intră în noţiunea de miere. În această categorie se încadrează substituirile de orice fel.De asemenea, orice produs asemănător cu mierea care este obţinut din alte substanţe edulcorante decât nectarul sau mana nu intră în noţiunea de miere, chiar dacă aceste substanţe sunt culese de către albine, sunt prelucrate de acestea şi sunt depozitate în celulele fagurilor. Este vorba în principal de practica hrănirii intensive a albinelor cu sirop de zaharuri în scopul obţinerii de miere marfă.Extracţia mierii din faguri pentru trebuinţele omului trebuie făcută numai după ce procesul de prelucrare a materiilor prime de către albine a fost încheiat, deci când cea mai mare parte din celule umplute cu miere au fost căpăcite. Operaţia se va efectua în condiţii bune de igienă în aşa fel încât produsul să nu se impurifice cu substanţe străine, iar contaminarea microbiană să fie cât mai redusă posibil. În continuare, prelucrarea tehnologică (filtrare, decantare), ambalarea şi păstrarea trebuie efectuate în asemenea condiţii încât mierea să îşi păstreze însuşirile naturale iniţiale.Din punct de vedere comercial, prin miere se înţelege produsul aşa cum a fost extras din faguri. Orice altă formă de prezentare trebuie să poarte denumirea corespunzătore, cum ar fi : miere de faguri, faguri în miere, miere cu adaosuri (polen, propolis, lăptişor de matcă etc.). În cazul în care mierea este folosită ca materie primă pentru fabricarea unor produse, acestora trebuie să li se precizeze originea: vin din miere (hidromel), oţet din miere. De asemenea, dacă mierea costituie ingredient, pe lângă denumirea comercială a produsului se va nominaliza şi aceasta: bomboane cu mire, turtă dulce cu miere, nuga cu miere etc.1.2. Originea şi clasificarea mieriiDupă provenienţa materiei prime mierea se clasifică în miere de flori (de nectar ) şi în mierede mană. La rândul ei mierea de flori poate fi monofloră şi polifloră.Mierea monofloră provine în cea mai mare parte din nectarul unei singure specii de plante, cum ar fi: mierea de salcâm, de tei, de floarea soarelui, de mentă, de zmeură etc. Mierea polifloră provine din nectarul mai multor specii fără ca vreuna să deţină ponderea.Mierea de mană, numită impropiu şi miere de pădure sau miere de rouă, provine din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantelor verzi decât florile, în special de pe frunze, care sunt elaborate de unele insecte ce parazitează vegetaţia lemnoasă şi mai rar cea ierboasă.După provenienţa materiei prime deci, mierea poate fi de origine vegetală (mierea de flori) sau de origine animală (mierea de mană ).În funcţie de originea şi de caracteristicile organoleptice şi fizico-chimice mierea de albine din ţara noastră se valorifică pe trei clase de calitate: superioară, a I-a şi a II-a.1.3. Caracteristicile materiei prime1.3.1. Nectarul florilorNectarul este lichidul dulce secretat de glandele specializate ale florilor, numite glande nectarifere sau nectarine. Principalele lui componente sunt sbstanţele glucidice care îşi au originea în seva plantelor. Glucidele primare sunt sintetizate în exclusivitate de către plantele verzi cu ajutorul clorofilei şi luminii (energiei) solare. Din sevă, nectarinele elaboreză nectarul

Page 7: Tei Pucios

prin procese complexe de sinteză şi apoi de secreţie.Adesea în natură se constată fenomene interesante de convieţuire, de simbioză, între diferite categorii de vieţuitoare. Relaţiile reciproce pot deveni aşa de avansate şi de stabile ăncât vieţuitoarele angajate ăn acest tip de convieţuire ăşi condiţionează existenţa unele de celelalte. Asemenea relaţii se întâlnesc între plantele entomofile şi unele insecte, printre care şi albina. Specificul plantelor entomofile constă în aceea că fecundarea lor în vederea înmulţirii se face în principal cu ajutorul insectelor. Pentru realizarea acesteinecesităţi, pentru atragerea insectelor care să efectueze polenizarea, plantele s-au adaptat în sensul de a putea oferi ceva acestor insecte şi anume elementul indispensabil existenţei lor, hrana. Cum necesităţiile de hrană ale insectelor polenizatoare sunt specifice, a trebuit ca în decursul evoluţiei lor plantele entomofile să-şi creeze organe specializate capabile să fabrice hrana corespunzătoare cerinţelor insectelor respective. Se pare că aşa au apărut la plantele entomofile glandele secretoare de nectar.

. IntroducereMierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare şi folosire a mierii. Babilonienii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii.Mierea este un aliment cu proprietati medicamentoase recunoscute si trebuie consumata regulat de batrani, copii, sportivi, oameni care lucreaza noaptea. Poate fi folosita fie ca aliment energizant, in cazurile de surmenaj, oboseala, neurastenie, boli de inima, afectiuni gripale, hepatice , arsuri , fie ca laxativ sau indulcitor natural etc. Celor care sufera de insomnii, li se recomanda ca seara sa consume 2 linguri de miere intr-un pahar de ceai cald de tei. Deasemenea, in cazul bolilor de ficat, mierea este recomandata intrucat mareste proportia de glicogen, fortificand organismul impotriva infectiilor. 2. Prezentarea mierei si a grupei din care face parte Mierea de albine este un produs primar de origine vegetala , natural complex rezultat al nectarului floral al plantelor si al imbogatirii acestuia de catre albine (Apis mellifera ) cu substante proprii, prin actiunea sucului secretat de glandele acestora. Albinele produc frecvent si miere de mana, care provine din diverse lichide dulci din planta, dar nu din floare. Este o soluţie apoasă bogată în substanţe zaharoase - până la 80% - reprezentate îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi alte surse, recoltate de albine şi depozitate în faguri. Enzimele, pe care albinele le introduc în nectar, au însuşirea de a scinda zaharoza, maltoza, melezitoza, rafinoza, melibioza etc., acest proces durând ani îndelungaţi. Transformarea nectarului de către albine în miere este însoţită apoi de preschimbarea şi înlocuirea conţinutului de acizi nefolositori, odată cu eliberarea surplusului de apă. Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizată variază de la 3-5-5,5, după provenienţa ei floristică.Albinele depind in exclusivitate de lumea vegetala pentru alimentatia lor si, de aceea, in intreg sezonul activ , ele depun eforturi sustinute pentru asigurarea hranei, atat pentru necesitatile imediate cat si pentru crearea de rezerve.In mod obisnuit , albinele se alimenteaza cu nectar , miere, polen, si apa, iar pentru hrana larvelor si a matcilor utilizeaza in plus , laptisor de matca.Cu exceptia apei, mierea si polenul sunt depozitate ca rezerve. In mod artificial in hrana albinelor se poate utiliza o gama larga de alimente : sirop si serbet de zahar, zahar tos, zahar pulbere in amestec cu drojdiile de bere, lapte praf, faina de soia delipidata, polen de porumb, fainuri de diferite cereale, medicamente, precum si adaosuri de plante medicinale.

Page 8: Tei Pucios

Din nectar, mana sau sucuri dulci, care se gasesc in diferitele parti ale plantelor si arborilor, in amestec cu unele substante care iau nastere in glandele salivare ale albinelor, se obtine mierea, pe care albinele o depun in celulele fagurelui. Denumirea de miere nu se poate da nici unui produs asemanator, la fabricarea caruia nu participa in exclusivitate albinele, sau care rezulta in urma hranirii albinelor cu zahar sau siropuri dulci. Tot asa, nu se poate da denumirea de miere produselor care contin mai mult de 22% apa si 5% zaharoza, sau alte categorii de miere artificiala obtinuta prin diferite metode chimice.Din punct de vedere comercial, prin notiunea de miere se intelege acel produs asa cum a fost el extras, din faguri, iar oricare alta forma de prezentare va trebui sa poarte denumirea corespunzatoare: fagure cu miere, miere cu polen, miere cu laptisor de matca etc. Pentru albine, nectarul si celelalte sucuri dulci asigura substratul energetic, polenul asigura substratul plastic , iar apa si alte alimente completeaza necesarul de substante nutritive.

. SCURT ISTORIC AL PRODUSULUI LA NIVEL MONDIAL ŞI NAŢIONALMierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăugă polen, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare şi folosire a mierii. Babilonenii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) şi pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărţi în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicaţii locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de peşte la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentaţie (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creştere până la descoperirea zahărului din trestie şi sfeclă.Mierea de albine este un produs natural complex, rezultat al nectarului floral al plantelor şi al îmbogăţirii acestuia de către albine cu substanţe proprii, prin acţiunea sucului secretat de glandele acestora. Albinele produc frecvent şi miere de mană, care provine din diverse lichide dulci din plantă, dar nu din floare.Prin invertirea nectarului în miere sunt încorporate proteine, materii albuminoide, acizi, substanţe minerale, substanţe funcţionale de origine organică, vitamine, antibiotice naturale, hormoni şi polen. Producerea mierii de calitate este o problema de prestigiu, criteriul principal de clasare a produselor apicole trebuind să devină tocmai calitatea produselor livrate, modul de prezentare, pe sorturi şi sortimente.Mierea posedă o serie de caracteristici senzoriale specifice: aspect (fără spumă, fără corpuri străine vizibile), culoare (de la slab incolor până la galben-deschis, galben-auriu, galben-portocaliu, galben-închis, rubiniu, brun-închis), miros şi gust (specific mierii, cu aromă mai puţin sau mai mult pronunţată, gust dulce), consistenţă ( omogenă, fluidă, vâscoasă, cristalizată).Mierea este produsul de bază al albinelor, componenta principală constituind-o zaharurile, reprezentate îndeosebi de glucoză şi fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi alte surse recoltate de albine şi depozitate în faguri.Mierea conţine, in mare: 80% zaharuri naturale, cea mai mare parte fructoză si glucoză (datorită nivelului ridicat de fructoză, mierea e mai dulce decât zaharul), 18% apa (cu cât conţinutul de apă este mai mic, cu atât mierea are calitatea mai buna), 2% minerale, vitamine, polen si proteine.

Page 9: Tei Pucios

Vitaminele prezente în miere sunt B1 (tiamina), B3 (niacina), B2 (riboflavina), B5 (acid pantotenic), B6 (piridoxina), B9, C, împreună cu diferiţi aminoacizi si acizi.  Minerale care se găsesc în miere includ diferite cantităţi de calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu si zinc. De asemenea, mierea mai are câteva proprietăţi nutritive foarte importante: conţine antioxidanţi, nu conţine grăsimi, colesterol si nici sodiu.După provenienţă, mierea de albine se clasifică in: miere monoflora şi miere polifloră din nectarul florilor şi miere de pădure.• Mierea monofloră – care provine integral sau în cea mai mare parte din nectarul unei specii de plante(salcâm, tei, floarea-soarelui, rapiţă, etc.)• Mierea polifloră – care provine dintr-un amestec de nectar de pe flori de diferite specii sau dintr-un amestec de miere monofloră (fâneaţă de deal, de şes, de baltă, pomi fructiferi, salcâm-tei, tei-floarea-soarelui, etc.)• Mierea de pădure – care provine în cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantelor decât florile, în amestec cu nectarul florilor de pădure)În funcţie de modul de prelucrare, mierea de albine se clasifică în: • Miere de fagure• Miere obţinută prin scurgere liberă • Miere obţinută prin centrifugareSubstanţele biologic active conţinute de miere îi conferă acesteia o pluritate de efecte cu acţiuni terapeutice globale, dintre care: trofice, fortifiante, tonice, cicatrizante, conservante, protective antigerminative, nutritive, hemostatice, regeneratoare.

Mierea ca medicament reprezinta doar o parte a apiterapiei. Calitatile extraordinare ale mierii - medicament si aliment pretios in acelasi timp - sint cunoscute inca din antichitate. Tracii numeau mierea hrana vie.Mierea se asimileaza foarte usor de catre organism si ne ofera energie si substante bioactive si nutritive. Continutul de microelemente al mierii este similar celui al singelui uman. Vitaminele B1, B2, B6, B12, enzime, flavoane, flavonoide, compusi aromatici, fitohormoni, acizi organici - lactic, citric, malic, oxalic, dextrina, compusi ai azotului - in total 435 de substante. Aceasta asigura mierii un loc aparte in reglarea functiilor organismului uman.

Orice tip de miere are proprietati specifice: mierea de levantica lecuieste tusea si durerile de git, mierea de tei usureaza starile febrile si durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun mijloc profilactic si remediu in pneumonii, astm bronsic, stari nervoase, tuberculoza; mierea de brad este utila in bolile cailor respiratorii, cea de salcim este un bun calmant si tonic, mierea de castan salbatic creste tensiunea arteriala, mierea de castan comestibil are actiune antimicrobiana, mai ales in bolile de stomac, intestinale si renale; mierea de izma este buna ca leac impotriva durerilor, antihemoragic, tonifiant, mierea de floarea-soarelui - utila in bronsite si boli de stomac.

Mierea de flori de cimp are o puternica actiune antimicrobiana, cea de livada (de pomi fructiferi) vindeca afectiunile renale, pulmonare si intestinale. Mierea de munte are calitati deosebite in bolile de cai respiratorii si in alergii, fiind o insumare de substante nutritive si curative. Mierea este un remediu eficient in diferite boli interne si ale pielii - un excelent tonic pentru copii, convalescenti, pentru intarirea sistemului

Page 10: Tei Pucios

imunitar si pentru gravide. Luind in mod regulat miere - cite o lingurita dimineata, cu o ora inaintea micului dejun; o lingurita la doua ore dupa masa de prinz si o lingurita dupa cina - se normalizeaza tensiunea arteriala si digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. In cazul colitelor si gastritelor, mierea se asimileaza mai bine cu putina apa calda in care se dizolva.

Produsele apicole - mierea, laptisorul de matca, polenul, propolisul, veninul de albine si ceara - contribuie la intarirea organismului, astfel incit persoanele care le consuma reusesc sa evite aproape in totalitate orice afectiune.

Laptisorul de matca se stie ca are un continut de vitamina din grupa B mai ridicat decit drojdia de bere. Are un rol deosebit in metabolismul celular, in activitatea creierului, reduce colesterolul din singe, este util in digestie, pentru combaterea insomniei, a anemiei pernicioase si refacerea glandelor cu secretie interna.

Polenul este un aliment proteic deosebit de bogat in elemente necesare existentei plantelor, dar si organismelor animale. Intr-un kilogram de polen se contin atitea doze zilnice de ritin (vitamina P), cite ar fi necesare citorva zeci de oameni pentru a preveni un accident vascular la nivelul creierului. Un rol important pentru functionarea normala a sistemului nervos revine unei alte substante continute in polen - anevrina. In plus, polenul este un stimulent al poftei de mincare, inlesneste digestia, imbunatateste tonusul, alunga oboseala, previne rahitismul, caderea parului si chiar face sa creasca mai bine parul, hranindu-i radacinile.

Propolisul este compus din rasini vegetale, balsam de diferite compozitii, ceara, uleiuri eterice, fier, microelemente - cupru, zinc, mangan, cobalt, la care se adauga polen, flavonoide, secretii ale glandelor salivare ale albinelor. Propolisul este folosit ca biostimulator, care mareste rezistenta fizica si inlatura oboseala. Datorita proprietatilor sale antivirale, antitoxice si antiinflamatorii, propolisul isi gaseste tot mai multe utilizari. Este un bun stimulator al refacerii tesuturilor afectate de rani, taieturi si, mai ales arsuri, degeraturi. Este foarte util in vindecarea ranilor de la armele de foc, precum si in cicatrizarea operatiilor. Propolisul vindeca mucoasa bucala si este benefic in singerarile gingiilor. Balsamul de propolis protejeaza impotriva radiatiilor Roentgen si de alta natura.

Veninul de albine se foloseste in vindecarea astmului bronsic, a discopatiilor, artritelor, reumatismului, in tratarea hipertensiunii, a aterosclerozei, ca si pentru atenuarea durerilor reumatice, a celor datorate arteritei si ischiemiei.

Ceara de albine a fost folosita inca in antichitate si tot de atunci i s-au recunoscut virtutile terapeutice. Si azi se foloseste ceara de albine la prepararea unor unguente si balsamuri. De asemenea, ceara este folosita si in cosmetica. Mierea se pastreaza in vase bine inchise, la rece si la intuneric, in incaperi curate si uscate. Atentie, mierea nu se va pastra in apropierea substantelor ce degaja mirosuri tari, caci absoarbe mirosurile. Mierea este contraindicata diabeticilor si obezilor.

Arborii şi arbuştii din pădurile ţării noastre, în afară de valoarea lor forestieră, constituie o resursă importantă de nectar şi polen.

Pădurile din ţara noastră se împart în: foioase, mixte (foioase şi conifere) şi conifere.

Page 11: Tei Pucios

Pădurile foioase formate din amestecuri de arbori şi arbuşti sunt cele mai bogate în vegetaţie meliferă. Aici albinele au un cules aproape uniform şi de lungă durată, care începe din primăvară şi ţine până în vară. La aprecierea pădurilor din punct de vedere melifer, totdeauna trebuie să ţinem seama că pădurea oferă un cules cu atât mai abundent cu cât are o vegetaţie mai variată. Stabilind perioada de înflorire, durata înfloririi, intensitatea, capacitatea meliferă, se poate elabora un plan de valorificare a acestor bogăţii naturale inepuizabile.

Vegetaţia erbacee din pădurile de conifere este de asemenea puţin meliferă. în regiunea de munte, cele mai favorabile condiţii pentru stupărit le oferă amestecul între molid, brad şi fag. Cantităţile mari de polen pe care le oferă molidul constituie un factor favorabil pentru dezvoltarea familiilor de albine.Cercetând succesiunea înfloririi speciilor forestiere comparativ cu perioadele de cules cunoscute în apicultură, constatăm că alunul, aninul, salcia, ulmul, plopul, frasinul, arţarul american, cornul, călinul alb, mesteacănul, porumbarul, paltinul de câmp, părul pădureţ, carpenul, mărul pădureţ, mălinul etc., oferă culesurile cele mai timpurii. în regiunea dealurilor şi de câmpie înaltă, gorunetele reprezintă o bună sursă meliferă prin compoziţia lor, a subarboretului şi mai ales prin bogăţia şi varietatea păturii ierboase. Sunt mult mai frecventate de albine, atât pentru polen cât şi îndeosebi pentru nectar, speciile de arbori şi arbuşti ca: ulmul, arţarul, teiul, alunul, păducelul, măceşul, jugastrul, precum şi plantele erbacee ca: salvia, vinariţa, fragii etc.Gorunetele de silvostepă semnalat în podişul Moldovei şi gorunetele cu arbori pitici acidofili semnalat în Transilvania şi sudul Moldovei oferă, de asemenea, o bază meliferă destul de bogată. în aceste păduri, deşi pătura erbacee meliferă este mai săracă, se întâlnesc numeroşi arbuşti meliferi ca păducelul, cornul, afinul, coacăzul, iarba neagră, coacăzul de munte.Regiunile de câmpie cu pădurile de stejar, zăvoaiele şi salcâmul oferă cea mai bogată bază meliferă. Tipurile de arborete mai răspândite şi mai importante pentru apicultură sunt descrise în continuare.-   Ştejăretele de câmpie înaltă şi ştejăretele de luncă, precum şi şleaurile, destul de răspândite în ţară, sunt compuse pe lângă specia de bază, stejarul, din specii melifere de arbori şi arbuşti, diseminate în etajul superior şi predominante în al doilea etaj, şi subarboret ca ulmul de câmp, ulmul pufos, teiul alb, teiul argintiu, frasinul comun, arinul negru, plopul alb, salcia albă, arţarul de timp, arţarul tătărăsc, părul sălbatic, mărul de pădure, păducelul, sângerul, salcâmul galben în Banat.Pătura erbacee este deosebit de bogată (toporaşi, lăcrămioare etc.).-   Pădurile de plop şi salcie din lunci şi zăvoaie, însumând peste 200 000 ha, constituie surse importante de nectar şi polen pentru apicultură. în regiunea de câmpie, în luncile râurilor şi în partea inferioară a dealurilor sunt larg răspândite zăvoaiele de plop alb, plop negru şi salcie, formând amestecuri între ele sau cu alte specii melifere valoroase ca: aninul alb, ulmul de timp, hibrid, ulmul foios, arţarul de timp, mărul de pădure, iar dintre arbuşti păducelul, măcrişul, murul, cornul etc. Alunul şi arinul înfloresc foarte timpuriu, într-o perioadă în care condiţiile atmosferice sunt în general puţin favorabile.În perioada culesului de primăvară şi timpuriu de vară (1 mai - 15 iunie) înfloresc speciile de stejar, jugastrul, paltinul de munte, castanul porcesc, nucul, dârmoxul, caragana, salba moale, cireşul păsăresc, arţarul tătărăsc, păducelul, sângerul. paţachina (cruşin), salcâmul, lemnul câinesc, glădicea, scumpia, sălcioara, dracila (cruşeţea), cenuşarul, călinul, teiul cu frunza mare, oţetarul, catalpa, castanul comestibil, teiul pucios (cu frunza mică) etc. Între 15-31 iulie speciile forestiere care oferă nectar sunt teiul alb şi salcâmul japonez. Dintre speciile forestiere, paţachinaînfloreşte continuu, din primăvară până la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie.Indiferent de abaterile de la starea normală, din cele arătate, apare evident faptul că

Page 12: Tei Pucios

majoritatea speciilor de interes apicol corespund primelor perioade de cules (cules timpuriu şi cules de primăvară şi timpuriu de vară). În perioada corespunzătoare culesului timpuriu înfloresc îndeosebi speciile forestiere polinifere. Între speciile de mare interes pentru apicultură nu înfloresc timpuriu decât paltinul de timp şi carpenul; speciile de interes mediu sunt însă ceva mai bine reprezentate. Majoritatea plantelor forestiere care reprezintă o importanţă mare pentru apicultură înfloresc însă în perioada culesului de primăvară şi timpuriu de vară. În perioada culesului de vară, teiul alb prezintă cea mai mare importanţă, iar în perioada culesului de toamnă aportul speciilor forestiere este aproape inexistent. Pentru fiecare arbore şi arbust melifer am detaliat în continuare aspecte legate de varietate, perioada de înflorire şi capacitate sa meliferă:

 Salcâmul

  Salcâmul alb (Robinia pseudacacia) Salcâmul galben (Laburnum anagyroides)

 Teiul

Teiul cu frunza mare (fluturesc) (Tilia platyphyllos)

Teiul cu frunza mică (pucios) (Tilia cordata Mill.)

Teiul argintiu ( teiul alb) (Tilia tomentosa)

 Arţarul - Paltinul - Jugastrul

Arţarul american (arţarul-de-cenuşă) (Acer negundo)

Arţarul tătărăsc (glădişul) (Acer tataricum)

Arţarul alb/Paltinul de câmp (Acer platanoides)

Page 13: Tei Pucios

Arţarul de zahăr (arţarul/paltinul argintiu) (Acer saccharinum)

Paltinul de munte (Acer pseudoplatanus)

Jugastrul (Acer campestre)

Jugastrul de Banat (Acer monspessulanum)

 Salcia

Salcia căprească (Salix caprea)

Salcia zăloagă (Salix cinerea L.)

Salcia fragedă (Salix fragilis L.)

Mlaja (Salix viminalis L.)

Salcia pletoasă/plângătoare (Salix babylonica)

Salcia (răchita) albă (Salix alba)

Page 14: Tei Pucios

Salcia pitică (Salix reticulata L.)

Sălcioară/Răchiţică (Elaegnus angustifolia)

 Plopul Plopul (Populus L.)

 Ulmul - Velnişul Ulmul (Ulmus) - Ulmus laevis

 Alunul Alunul (Corylus avellana)

 Aninul

Aninul negru (Alnus glutinoasa)

Aninul alb (Anus incata)

 Nucul Nucul (Juglans regia L.)

 Ricinul Ricinul (Ricinus communis)

 Conifere Brad (Abies)

Page 15: Tei Pucios

Molid (Picea abies L.)

Pin (Pinus L.)

 Glădiţa Glădiţă (Gleditschia triacanthos)

 Mojdreanul Mojdreanul (Fraxinus ornus)

 Frasinul Frasinul (Fraxinus excelsior L.)

 Stejarul Stejarul (Quercus robur)

 Cornul Cornul (Cornus mas)

 Porumbarul Porumbarul (Prunus spinosa)

 Corcoduşul Corcoduşul (Prunus cerasifera sin. P. divaricata)

 Prunul Prunul (Prunus domestica)

Page 16: Tei Pucios

 Mărul Mărul (Malus domestica)

 Părul Părul (Pyrus comunis)

 Cireşul Cireşul (Prunus avium)

 Vişinul Vişinul (Prunus cerasus)

 Caisul Caisul (Prunus armeniaca sin. Armeniaca vulgaris Lam.)

 Piersicul Piersicul (Prunus persica)

 Oţetarul Oţetarul (cenuşarul) (Rhus typhina/ Rhus hirta)

 Castanul

Castanul sălbatic (Aesculus hippocastanum)

Castanul comestibil (Castanea sativa sin.Castanea vesca Gaertn.)

 Lemnul câinesc Lemnul câinesc (Ligustrum vulgare)

Page 17: Tei Pucios

 Caprifoiul Caprifoiul (Lonicera caprifolium L. / japonica)

 Cruşinul Cruşinul (Rhamnus frangula)

 Călinul Călinul (Viburnum opulus.)

 Păducelul Păducelul (Crataegus monogyna)

 Zmeurul Zmeurul (Rubus idaeus)

 Agrişul Agrişul (Ribes uvacrispa L.)

 Murul Murul (Rubus fructicosus)

 Afinul Afinul (Vaccinium myrtillus)

 Smârdar Smârdar (Rhododendron kotschyi syn. Rh. myrtifolium)

 Iarba neagră Iarba neagră (Calluna vulgaris)

Page 18: Tei Pucios

 Trâmbiţa piticului Trâmbiţa piticului (Campsis radicans)

 Salcâmul alb.Dintre arboretul de pădure, o deosebită importanţă prezintă salcâmul alb. Primele plantaţii de salcâm s-au făcut la Băileşti, regiunea Oltenia, în jurul anului 1852. Pe suprafeţe mari, plantaţii au fost făcute în judeţele Ialomiţa, Brăila şi sudul Olteniei prin 1862. Salcâmul este întrebuinţat la fixarea nisipurilor zburătoare, consolidarea terenurilor accidentate, pentru umplerea golurilor din păduri, pentru refacerea arboretelor de antestepă. Salcâmul cuprinde la noi în ţară 11 varietăţi cu răspândire şi valoare meliferă diferită.Robinia pseudocacia var. vulgaris ocupă circa 100 000 ha, din care 75 819 ha aparţin fondului forestier, plus o suprafaţă însemnată dar izolată, prin comune şi sate, printre care şi în Câmpia dunăreană. Zona unde plantaţiile de salcâm sunt mai compacte este sudul Olteniei. Pornind din dreptul Ostrovului şi continuând până la Turnu-Măgurele pe o lungime de 200 km şi o lăţime de 3-30 km (în medie 10 km) se întind dune de nisipuri. Pădurea de aici are foarte mare importanţă pentru dezvoltarea apiculturii noastre. Îîn afară de aceste plantaţii masive, salcâmul este răspândit în jumătatea de sud a Munteniei, în lungul Dunării până la nord de Galaţi. Înaintarea salcâmului şi în alte regiuni ale ţării este oprită de altitudine şi climă. De la 200 m altitudine, salcâmul începe să se rărească şi devine sporadic către 400 m altitudine.În diferite plantaţii salcâmul constituie specia principală, fiind foarte răspândit. Salcâmul se creşte la noi în ţară pentru atingerea a două obiective: cerinţele silviculturii şi cele ale agriculturii. Pe baza aprecierii valorii forestiere şi a determinării valorii melifere în crearea formelor noi de salcâm cu valoare economică mai mare, trebuie urmărită obţinerea soiurilor caracterizate prin creşterea rapidă, masă mare lemnoasă, trunchi înalt şi drept, coroană strânsă, înflorire târzie, foarte abundentă, producţie mare de nectar şi concentraţie ridicată de zahăr. Din punct de vedere apicol interesează realizarea unor producţii mari de miere de salcâm, ceea ce este posibil prin mărirea perioadei de înflorire.Producţia de miere la hectar, stabilită prin cercetări făcute în ţara noastră, este de 1365 kg pentru păduri şi 643 kg pentru plantaţiile tinere.

 Salcâmul galben înfloreşte în lunile mai-iunie timp de 14-20 zile. După datele literaturii de specialitate, producţia de miere în condiţii favorabile poate ajunge până la 350 kg la ha. Mierea este transparentă, solidificată capătă culoarea albă, cu cristale de mărime mijlocie, fără nici un miros şi cu gust plăcut, asemănător cu mierea de salcâm alb. Este foarte rezistent la secetă şi geruri.

 Teiul. În ţara noastră, teiul este un arbore răspândit în pădurile din vest, est şi sud. După datele publicate în literatura de specialitate, masivele de tei din pădurile noastre ocupă o suprafaţă de 54 102 ha, din care numai 40 208 ha sunt trecute de vârsta de 20 ani, vârstă de la care începe înflorirea utilă pentru apicultură. Din această suprafaţă, cea. 35 000 ha sunt trecute de 40 ani, vârsta când teiul începe să producă mai multe flori şi să secrete nectar mai abundent. În păduri se găseşte foarte rar în masive pure, crescând de obicei în amestec cu alte specii forestiere (arborete de stejar, gorun, ulm, frasin, corn, alun, arţar, jugastru etc). În compunerea acestor arborete, teiul reprezintă proporţii variate, între 10 şi 30% Şi mai rar 50-90%, cum de exemplu se poate găsi în Dobrogea de nord (Babadag, Isaccea, Niculiţel, Tulcea), care în totalitatea lui ocupă o suprafaţă de peste 15 000 ha. În general, teiul poate ajunge până. la vârsta de 200-250 ani.Speciile de tei care se întâlnesc mai frecvent în ţara noastră sunt:1. teiul cu frunza mare (fluturesc);

Page 19: Tei Pucios

2. teiul cu frunza mică (pucios);3. teiul argintiu sau teiul alb.Prima specie care înfloreşte este teiul cu frunza mare, urmează teiul pucios la 10-16 zile şi apoi la 20-22 zile faţă de teiul cu frunza mare, înfloreşte teiul argintiu.Durata de înflorire a celor trei specii luate împreună este în medie de 30 zile.Masivul de tei din Moldova este cel mai important, pentru că asigură culesuri constante, dând posibilitatea realizării unor producţii mari de miere. Cele 15343 ha (din totalul de 19000 ha) valorificabile din regiunea Iaşi sunt folosite de apicultori numai parţial.Masivul de tei din Banat totalizează o suprafaţă de 11600 ha (tei 5754 ha), teişuri întinse aflându-se la Reşiţa, Oraviţa, Lipova, Deta, Bozovici, Moldova nouă etc.Teiul din Banat este puţin valorificat, pentru că stupăritul pastoral se practică doar la masivul Ramna (raionul Reşiţa) şi în Orşova.în regiunea Bucureşti, cele mai mari masive (5456 ha de tei, din cea. 3100 ha valorificabile) sunt în jurul Snagovului (masivul Lipia, Bojdoni, Ciofliceni), la sud de Bucureşti (Mihai Bravu, Comana, Călugăreni), lângă Titu (Vânătorii Mici, Cernica, Căscioarele, Cosoba-Rîioasă etc.).Toate soiurile de tei din ţara noastră sunt melifere, dar sunt şi ani în care - mai ales teii din pădurile situate în regiunile de stepă - nu secretă nectar. Cea mai răspândită specie de tei este teiul alb, care înfloreşte în iunie şi este cel mai căutat de albine. Uneori secreţia este atât de mare încât în lumina soarelui nectarul apare ca o picătură de rouă. Pe anterele florilor se găseşte puţin polen, fapt pentru care ele nici nu sunt cercetate de albine. Doar în lipsa nectarului albinele adună şi polen. Florile sunt mici, de culoare galbenă-verzuie, cu o aromă caracteristică ce se răspândeşte departe.Determinările făcute în ţara noastră prin metoda spălării florilor, privind producţia de nectar a teiului, au arătat următoarele: cantitatea de miere produsă la hectar este de 940 kg la teiul argintiu şi 460 kg la teiul pucios.

 Teiul pucios (roşu, de deal) cu frunze mici, pe faţa de deasupra de o coloraţie verde-închis, cu florile mărunte, albe-gălbui şi mirositoare, cu fructele ca nişte mărgeluşe ruginii, înfloreşte în iunie-iulie.Teiul secretă cea mai mare cantitate de nectar pe timp cald, după ploaie. Înflorirea teiului la şes durează 14-16 zile, câteodată se prelungeşte până la 20 zile. Începutul înfloririi şi al culesului depinde de caracterul localităţii; pe versante sudice, teiul înfloreşte mai devreme decât pe cele nordice; pe locurile joase, mai târziu decât pe cele mai ridicate. Când vara este caldă, teiul înfloreşte mai devreme decât dacă este răcoroasă. S-a observat că secreţia de nectar la tei este mai abundentă dimineaţa şi seara. În ţara noastră, teiul înfloreşte la un interval de cea. 20-25 zile după înflorirea salcâmului. Spre deosebire de salcâm, culesul de tei este de durată mai lungă, în special în pădurile formate din mai multe varietăţi. În ceea ce priveşte secreţia de nectar, teiul este capricios. Acolo unde factorii locali favorizează o mai mare umiditate a aerului, secreţia de nectar se menţine, aşa cum se întâmplă în nordul Dobrogei şi în regiunile limitrofe, unde teiul dă producţii aproape constante în fiecare an. Culesuri slabe în unii ani sau lipsa culesului sunt din cauza condiţiilor de timp neprielnice primăvara, când se formează mugurii florali şi mai ales dacă timpul este neprielnic în timpul înfloritului. Dacă teiul înfloreşte pe timp ploios, nectarul este diluat, dacă nu complet spălat din cauza florilor care sunt deschise. Culesul de tei nu este întotdeauna asigurat, chiar când înfloritul este foarte bogat, din cauza slabei secreţii a nectarului. Intensitatea înfloririi variază la tei de la un an la altul. De asemenea, precipitaţiile atmosferice din anul precedent determină cantitatea florilor şi a nectarului în anul respectiv. Aceasta constituie aşa-numita periodicitate a teiului. Ca la oricare altă specie, şi la tei s-a constatat că după o înflorire abundentă urmează o alta mai puţin intensă. Un pericol mare pentru tei îl constituie îngheţurile de primăvară, când sunt distruşi mugurii florali. La fel, ploaia sau frigul în timpul înfloririi compromit culesul.

Page 20: Tei Pucios

După constatările făcute de cercetători şi apicultorii, în afară de condiţiile atmosferice, o influenţă mare asupra secreţiei de nectar o au şi condiţiile de creştere a teiului, varietatea lui, poziţia ramurilor înflorite faţă de coroană, solul, relieful, desimea plantaţiei etc. Astfel, teiul crescut în zona de cernoziom are o secreţie de nectar mai abundentă (27,5 mg la o floare) decât teiul crescut pe sol argilos (22,43 mg). Teiul cu frunza mare produce mai mult. nectar (11,5 mg) decât cel cu frunza mică (7,46 mg). Teiului îi prieşte mai mult în locurile deschise decât în locurile umbrite; crescut în defrişări de păduri (în al doilea an de la defrişare) secreţia de nectar a fost de 11,54 mg faţă de 4,37 mg cât a dat în locuri umbrite. Aşezarea florii în coroană este un alt element ce condiţionează producţia de nectar. Pe timp de secetă florile îndreptate spre nord dau mai mult nectar (7,5 mg) decât cele aşezate spre sud (6,4 mg). Situaţia se inversează însă după o ploaie când dau mai mult nectar (10,6 mg) florile îndreptate spre sud decât cele îndreptate spre nord (6,00 mg).

 Arţari (acerine). În ţara noastră se găsesc următoarele specii de arţari:1. în flora spontană din păduri, păltinişul de câmp, jugastrul, arţarul tătărăsc (glădişul), paltinul de munte, jugastrul de Banat; toate aceste specii prezintă mai multe varietăţi şi forme; 2. arţarii exotici aclimatizaţi: arţarul american, arţarul alb cu frunze de frasin şi arţarul de zahăr (paltinul, arţarul argintiu).Paltinul de câmp, jugastrul şi arţarul tătărăsc trăiesc de obicei prin pădurile de amestec de foioase (stejar, gorun, fag), prin poieni, tufişuri, la margine de păduri din regiunea de dealuri şi de câmpie. Arţarul tătărăsc se întinde mai mult spre câmpie, iar în pădurile de conifere răşinoase se găseşte paltinul de munte. Prezenţa lor face să se îmbunătăţească componenţa pădurilor ridicând astfel valoarea economică. Diferite specii de arţari se deosebesc mult una de alta din punct de vedere al răspândirii lor, al factorilor ecologici, precum şi al valorii lor melifere. Acerineele au talia diferită: astfel, paltinul de câmp atinge înălţimea de 25 m, jugastrul de 10 -15 m, arţarul tătăresc de 10 m, paltinul de munte 30 m, arţarul american cu înălţimea de 10 - 15 m şi în fine paltinul argintiu până la 20 m. Aceste două specii din urmă se cultivă ca arbori ornamentali de-a lungul şoselelor, în parcuri, spaţii verzi etc.Arţarii cer un sol mai afânat şi fertil (mai ales paltinul de câmp), multă căldură, umiditate moderată şi nu se dezvoltă bine pe solurile nisipoase.Arţarii înfloresc cu 8 - 10 zile mai devreme decât salcâmul şi formează, pe lângă nectar, cantităţi însemnate de polen.

 Paltinul de câmp oferă nectar şi polen. La noi înfloritul începe de la 1 aprilie până la 5 mai. înfloreşte înainte de înfrunzire. O familie de albine puternică, bine dezvoltată, poate culege între 4 - 8 kg miere, iar producţia la ha este de 200 kg. Datorită cantităţii însemnate de nectar ce o au florile, acest arbore este considerat printre cele mai importante plante melifere de primăvară. Înflorirea timpurie a arţarului nu îngăduie însă albinelor să depoziteze întreaga cantitate de miere, deoarece este folosită în mare măsură pentru hrana lor după perioada de iernare.

 Jugastrul produce nectar şi polen. Înfloritul începe la 10 aprilie până la 15 mai, o dată cu înfrunzirea sau după aceasta. Florile de jugastru secretă nectar de calitate superioară şi în cantităţi însemnate. Literatura de specialitate menţionează faptul că la 1 ha de plantaţie pură se pot obţine până la 1000 kg miere. In unele locuri, cantitatea de nectar secretată este atât de mare încât se poate spune că albinele inundă cuibul cu miere.

 Arţarul tătărăsc este de asemenea nectaro-polinifer. Înfloritul începe între 1 şi 31 mai, după înfrunzire. Această specie dă o miere de calitate superioară, însă produce mai slab, încât de obicei nu prea este cercetată de albine, atunci când în raza de zbor a albinelor există alte flori mai bune producătoare de nectar. În condiţiile ţării noastre pare a fi cel mai melifer dintre toate speciile de arţari, cu o producţie maximă de 1000 kg miere la ha.

 Paltinul de munte este nectaro-polinifer. Înfloritul începe după regiune, între 25 aprilie şi 1 iunie, după înfrunzire. Nectarul secretat de paltin este în cantitate mică, însă prezintă

Page 21: Tei Pucios

avantajul că secreţia se face pe orice vreme, astfel că albinele au asigurat un cules permanent în timpul înfloritului. Mierea este foarte aromată.

 Arţarul american este important prin culesul abundent de polen (de culoare brună), primăvara timpuriu. Florile apar în lunile martie-mai, înainte de înfrunzire.

 Paltinul argintiu este nectaro-polinifer, fiind foarte mult cercetat de albine pentru nectar. Florile apar în martie-aprilie, în unele regiuni chiar şi în februarie, cu mult înainte de înfrunzire. În general, în ce priveşte importanţa acerineelor pentru apicultură, s-a considerat ca aceste specii nu secretă nectar atât de abundent încât să se poată recolta miere-marfă; ele sunt importante numai pentru dezvoltarea familiilor de albine primăvara timpuriu, pregătindu-le astfel pentru culesul principal.

 Sălciilecresc sub formă de arbori (sau subarbori de 0,5 - 6 m), ajung chiar la 30 m înălţime şi trăiesc până la cca. 100 ani. În ţara noastră salcia căprească este răspândită pretutindeni în afară de Dobrogea. Se întâlneşte mai rar în regiunea de câmpie; dimpotrivă salcia zăloagă este mai răspândită de la câmpie până în munţi şi mai ales în bălţile Dunării şi în Deltă.

 Salcia căprească- care este şi cea mai meliferă, este un arbust care poate ajunge până la o înălţime de 9 m. Amenţii (mâţişorii) apar înainte de înfrunzire în luna martie-aprilie. Florile mascule (amenţii) sunt aşezate pe indivizi separaţi. Salcia fragedă, mlaja, salcia pletoasă, prezintă forme de arbori, iar salcia căprească, răchita albă, salcia pitică sunt arbuşti. Mierea provenită de la salcie este de calitate bună şi de culoare galbenă-aurie, se solidifică în cristale mici ca o cremă. Producţia de miere medie este de 150 kg la ha.

 SălcioaraNu este pretenţioasă faţă de sol şi este rezistentă la secetă. Înfloreşte în mai-iunie, începând de la vârsta de 4 ani şi oferă albinelor nectar şi polen.

 PlopulÎncepe înflorirea timpuriu primăvara, iar florile mascule şi cele femele sunt aşezate pe arbori separaţi. Plopul negru secretă o materie cleioasă, care este adunată de albine folosind-o la formarea propolisului. 

Alţi arbori şi arbuşti

  Ulmul, ca şi Velnişul, este un arbore înalt, care trăieşte până la 100-150 ani. Înfloreşte

înaintea înfrunzirii în aprilie-mai. În primăverile prielnice apiculturii, albinele cercetează arborii de ulm şi adună nectarul, polenul şi cleiul. Pe arborii de ulm găsesc adăpostul multe specii de insecte care elimină o cantitate mare de excremente din care se formează mierea de mană de origine animală.

 Alunul comun este un arbust înalt, ajungând până la 5 m. Înfloreşte înainte de înfrunzire. Amenţii masculi apar încă de cu toamnă. Se desfac primăvara devreme, iar vântul împrăştie praful galben alcătuit din grăunciorii de polen.Cantitatea de polen pe care o produce alunul diferă de la an la an, fiind mai mare atunci când nu este secetă. Creşte bine în solurile argilo-nisipoase, formează tufişuri întinse în regiunile de deal şi coline, pe marginea pădurilor şi în defrişări. Alunul are o mare importanţă meliferă. Polenul său este bogat în vitamine şi oferă albinelor hrană timpurie, deoarece înfloreşte în februarie-martie. Se recomandă colectarea polenului de alun. În acest scop se iau crenguţe cu amenţi bărbăteşti desfăcuţi care se scutură pe site. Se cerne, se usucă şi se păstrează în borcane ermetic închise şi se administrează albinelor în amestec cu miere sau sirop de zahăr.

Page 22: Tei Pucios

 Aninul negru ajunge până la 28 m înălţime, are o scoarţă cenuşie la început iar mai târziu devine brună-negricioasă.

 Aninul alb, mai puţin înalt decât aninul negru (22 m), are o scoarţă de culoare cenuşie-argintie, înflorirea la aninul negru are loc în luna martie, iar la aninul alb la sfârşitul lui martie şi în luna aprilie. Ambele specii cresc spontan, dar uneori se găsesc şi cultivate (aninul negru). Zona de răspândire a aninului negru este mai ales în nordul ţării. Se găseşte de asemenea în Lunca Dunării şi în Deltă. Este un arbore care se dezvoltă foarte repede şi din această cauză se foloseşte în împădurirea terenurilor umede. Zona de vegetaţie a aninului alb începe de pe dealurile mai înalte şi urcă până la mijlocul munţilor, formând aninişuri de-a lungul văilor şi pâraielor. Este răspândit în pădurile de fag, uneori se amestecă chiar cu molizii. Aninul alb este folosit pentru fixarea terenurilor în regiunile de coastă. Din punct de vedere melifer, ambele specii oferă albinelor polen de bună calitate şi în cantităţi însemnate. Se recomandă ca să se strângă amenţii bărbăteşti, care se trec prin sită şi se usucă.

 Nucul şi ricinul produc cantităţi însemnate de polen. Coniferele produc cantităţi mari de polen, însă albinele adună polenul numai de la un

număr restrâns de arboret. Mai des ele adună mierea de mană de pe unele specii de brad şi molid. Lichidul dulceag emanat de cetina răşinoaselor este de asemenea adunat de către albine.

 Glădicea este un arbore ce se cultivă mai mult în stepă, ca o plantă decorativă şi pentru garduri vii; nu este pretenţioasă faţă de sol şi îi place căldura. Are o mulţime de flori mici, verzui, care secretă abundent nectarul şi este foarte mult cercetată de albine. Înfloreşte după salcâmul alb şi durează până la culesul de tei (iunie). Producţia de miere este de cea. 250 kg/ha, mierea este aromată şi plăcută la gust.

 Mojdreanul este un arbore pitic care se întâlneşte mai ales în regiunile Oltenia, Banat şi Dobrogea. înfloreşte în lunile aprilie-mai, furnizând un cules bun chiar în perioada dintre pomi şi salcâm. Producţia de nectar este evaluată la 100 kg/ha.

 Frasinul înfloreşte în aprilie sau mai, mult înaintea înfrunzirii. Florile formează inflorescenţe, sunt de culoare violet-închis, aparent aproape negru. Are flori mascule şi femele pe acelaşi individ. În timpul înfloritului oferă albinelor mult polen şi foarte puţin nectar.

 Stejarul este răspândit larg în pădurile noastre. În apicultură stejarul este cunoscut ca o plantă poliniferă, însă în unii ani, când condiţiile meteorologice sunt prielnice, albinele culeg şi nectar. Înfloreşte primăvara timpuriu.

 Cornuleste un arbust sau arbore care formează tufişuri la marginea pădurilor din regiunea de câmpie sau coline, cu soluri calcaroase. Înfloreşte pe la sfârşitul lui februarie-martie şi oferă albinelor cantităţi însemnate de nectar şi polen.

 Porumbarul este arbust înalt de cca. 2 m. Înfloreşte în luna aprilie-mai înainte de înfrunzire, oferă albinelor cu predilecţie polen şi puţin nectar. În anii cu condiţii meteorologice prielnice apiculturii, producţia de miere poate ajunge până la maximum 20 kg la hectar.

 Corcoduşul este un arbust care înfloreşte în martie-aprilie, înainte sau după înfrunzire. Oferă albinelor nectar şi polen. Producţia de miere este de aproximativ 40 kg la ha.

 Prunul, mărul, părul, cireşul şi vişinul sălbatic sunt arbori care se întâlnesc în pădurile de foioase amestecate şi oferă albinelor în aprilie-mai mult nectar şi polen. Producţia medie de miere este de cea. 20-30 kg la hectar.

 Oţetarul (cenuşarul) este un arbore spontan sau cultivat, de 20 - 30 m. Îînfloreşte pe la sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie, emanând un miros puternic şi neplăcut; oferă albinelor nectar şi polen, dând o miere de calitate destul de bună, care se distinge printr-o aromă asemănătoare vinului muscat (busuioc), printr-o culoare verzuie-deschis (chihlimbarie) şi limpede. Unii apicultori o folosesc chiar pentru îmbunătăţirea mierii lipsite de aromă.

Page 23: Tei Pucios

Producţia de miere este de 300 kg/ha. Castanul sălbatic

înfloreşte din aprilie şi până în cursul lunii mai, înaintea salcâmului, oferind albinelor o cantitate destul de însemnată de nectar şi polen. Mierea de castan este lichidă, apoasă (subţire), transparentă şi de obicei incoloră. Uneori capătă o culoare puţin gălbuie. Nu se recomandă să fie lăsată pentru iernat, întrucât se cristalizează uşor.

 Castanul comestibil .În regiunile Oltenia, Banat, Crişana, Maramureş şi Argeş se află păduri de castani comestibil. Aceste păduri ocupă suprafeţe de 20 - 30 ha. Castanul înfloreşte de obicei începând din 14 iunie şi durează până la sfârşitul lunii, imediat după încetarea înfloririi salcâmului de la altitudini mari. Înfloritul durează 10 - 15 zile şi oferă albinelor un cules de nectar şi polen. La stupăritul pastoral în anii prielnici apiculturii se realizează câte 5 - 7 kg miere-marfă, la care se adaugă câte 10 - 15 kg miere de rezervă în faguri şi 3 - 4 faguri clădiţi în familie. Mierea de castan are un gust plăcut şi puţin amărui, nu cristalizează uşor şi este bună pentru iernarea albinelor.

 Lemnul câinesc. Înfloreşte începând din luna mai până în iulie. Oferă albinelor mult nectar, de asemenea polen. Mierea are un gust amărui. Sunt şi soiuri de lemn câinesc care înfloresc o lună, două mai târziu. În perioada înfloririi s-a observat uneori pieirea în masă a albinelor atât în stupină cât şi direct pe florile lemnului câinesc. Nu este pretenţios faţă de sol.

 Caprifolium este un arbust târâtor. Florile emană un parfum puternic mai ales către seară. Înfloreşte în iunie, fiind o bună plantă meliferă.

 Cruşinul este un arbust care se întâlneşte adeseori în păduri în solurile bogate în apă şi bine umbrite. În afară de nectar oferă albinelor mult polen. Înfloreşte toată vara, începând din mai până în august, iar în anii favorabili apiculturii asigură familiilor de albine rezerve suficiente de miere. Înfloreşte aproximativ cu 3 săptămâni după terminarea înfloririi livezilor de pomi fructiferi şi oferă albinelor mult nectar. Mierea nu se îngroaşă, rămâne fluidă şi nu se solidifică. Este foarte bun pentru garduri vii. Nu trebuie să fie plantat lângă lanurile de ovăz fiind gazdă bună pentru ciupercile de rugină.

 Călinul este un arbust care ajunge până la 3-4 m înălţime, înfloreşte începând din luna iunie. Oferă albinelor mult nectar şi polen. Secretă mai mult nectar în locurile cu umiditate abundentă.

 PăducelulÎnfloreşte abundent în lunile mai-iunie, stimulând dezvoltarea familiilor de albine în vederea culesului principal.

 Zmeuruleste un arbust spontan şi cultivat, care creşte în luminişurile pădurilor de munte şi în stepă. Înfloreşte în iunie-iulie timp de 20 - 25 zile. În regiunile de stepă durata înfloririi este mai scurtă. Când timpul este prielnic, în luminişurile de pădure bogate în zmeur se pot obţine zilnic sporuri de 2 - 4 kg. Cu cât relieful este mai variat, cu atât mai mare este diferenţa dintre epocile de înflorire ale zmeurului şi cu atât culesul durează mai mult. Zmeurul secretă aşa de mult nectar că albinele nu pot cerceta mai mult decât 2 - 4 flori într-un zbor, pe când la alte plante frecvenţa este de 10 - 30. Albinele culeg nectarul zmeurului la orice oră din zi. Chiar în timpul ploilor liniştite şi calde, albinele nu-şi încetează culesul. După observaţiile apicultorilor, de la 1 ha de zmeur albinele pot recolta 4-6 kg miere pe zi şi peste 100 kg în toată perioada înfloririi. Determinările făcute de S.C.A.S. au arătat că producţia de miere la hectar este de cea. 50 kg. Mierea de zmeuriş este de culoare roşcată-gălbuie şi foarte gustoasă.

 Agrişul este un arbust spontan şi cultivat, foarte răspândit.Înfloreşte începând cu sfârşitul lunii aprilie până în mai şi oferă albinelor nectar şi polen. Înfloritul durează de la 10 până la 20 zile. Dacă timpul este prielnic, de pe 1 ha de agriş albinele pot obţine cel mult 35-40 kg de miere.

Page 24: Tei Pucios

 Murul este un arbust înrudit cu zmeurul şi are fructe negre, începe înfloritul în luna mai şi durează până la sfârşitul lunii septembrie. Este considerat plantă meliferă destul de bună, deoarece oferă albinelor mult nectar şi polen timp destul de îndelungat. Producţia de miere este de 20-25 kg la ha. Mierea are aspectul plăcut şi uşor aromat. Mierea este de culoare deschisă, transparentă şi numai temporar capătă culoare galbenă.

 Afinul creşte în pădurile de răşinoase şi înfloreşte în mai-iunie, în locuri semi umbrite producţia de nectar este mai abundentă. Oferă albinelor cantităţi însemnate de nectar. După datele literaturii apicole, culesul ajunge până la 2,5 kg pe zi de familie de albine puternică.

 Smârdar. Înfloreşte în iunie şi este un arbust nectarifer. Mierea are un gust neplăcut; fiind consumată ca atare, provoacă dureri de cap, vomitări, ameţeală şi intoxicaţii. Pentru a fi aptă de consum, mierea trebuie să fie în prealabil fiartă.

 Iarba neagră este un semiarbust ce se întâlneşte prin pădurile de conifere. Înfloreşte foarte abundent începând din iunie până toamna târziu şi oferă albinelor mult nectar. Mierea de la iarba neagră, cu toate că este aromată, este de culoare închisă, galbenă-închis sau roşiatică. Are un gust astringent, chiar amar, foarte vâscoasă; se cristalizează anevoie. Extragerea mierii se face cu greu, fagurii trebuind să fie în prealabil încălziţi. Producţia desişurilor de iarbă neagră este de cca. 200 kg miere la ha.

Tei pucios  (Tilia cordata Miller)Fam. Tiliaceae

Denumiri populare: tei rosu, tei paduret, tei cu frunza mica

Arbore melifer creste pana la 20m (cel mai scund dintre speciile de la noi), cu frunze mici cordate cu flori mici, cel mai raspandit de la noi, mai frecvent in zona de deal unde formeaza arborete, numite teisuri si mai rar la campie si munte sau este cultivat prin parcuri, gradini sau curti pentru parfumul imprastiat de glandele nectarifere din floare. Infloreste in a doua jumatate a lunii iunie si inceputul lui iulie perioada in care se si culeg florile cand sunt inca in boboc, la inceputul infloririi, numai pe timp frumos atunci cand uleiurile volatile au emanatie maxima. In scop terapeutic se folosesc florile cu bractee, frunze, mugurii tineri 

Compozitie: frunzele contin mucilagii formate de acid poliuronic, hexona, metilpentozane; florile contin mucilagii formate din acid galacturonic, galactoza, ramnoza, ulei volatil (farnesol),  flavonoide (cvercetrina, izoevercetrina, rutozid), tanin, colina, acetilcolina

Actiune: neurosedativa, spasmolitica, calmanta a tusei, emolienta, favorizeaza expectoratia, sudorifica, antiinflamatorie, decongestiva, antispastica,  relaxeaza musculatura neteda de la nivelul tubului digestiv, calmanta a colcilor, vasodilatatoare, combate hipertensiunea si tulburarile cardiace, insuficienta cardiaca cu edeme, ateroscleroza cu fluidizarea sangelui,

Page 25: Tei Pucios

combate palpitatiile si spasmele cardiace; sudorifica, provoaca transpiratie abundenta si scade temperatura corpului; in uz eztern, la nivelul pielii prin efectul emolient, decontracturant, relaxant, combate formarea ridurilor, a cearcanelor si a alopeciei.avand utilizare si in cosmetica.

Indicatii: stari de nervozitate, agitatie, insomnie, anxietate, surmenaj intelectual, cefalee migrenoida, emotivitate, tulburari neuro-vegetative diverse: cardio-vasculare manifestate prin palpitatii, aritmii cardiace, prcordialgii, variatii tensionale; disfunctii respiratorii manifestate prin crize astmatiforme, tuse neurogena sau tuse cronica, tuse convulsiva, bronsite cu eliminarea secretiilor, raceala si gripa cu febra, faringite (reducerea inflamatiilor gatului datorita mucilagiilor); afectiuni digestive: colici abdominale, colon spastic, constipatie, discghinezie biliara, afectiuni uro-genitale manifestate prin cistite cronice, cistalgii, vaginite la femei nevrotice, anxioase, tulburari psiho-neurologice de natura hormonala (bufeuri la menopauza). In uz extern pentru afte, stomatite, leucoree, hemoroizi, plagi, dermatoze uscate, sub forma de gargara, spalaturi sau bai locale, comprese 

Mod de administrare: infuzie, tinctura, decoct, sirop

Frunze proaspete zdrobite sub forma de cataplasme se pun pe furuncule, arsuri, plagi dureroase, pecingine, hemoroizi externi

Infuzie   din 2 lingurite de flori uscate Ia 200 ml de apa clocotita; se infuzeaza acoperit 10-15 minute, se strecoara, se indulceste cu miere sau zahar, si se beau 2-3 ceaiuri caIdute pe zi, cu efecte calmante in tuse convulsiva, bronsite, dureri de piept, raceala, stari gripale (ca sudorific), tensiune psihica si tulburari cardiace. Aceeasi infuzie, luata dupa masa, ajuta Ia digestie si Ia tonifierea stomacului. Daca se bea o cana cu 30 de minute inainte de culcare, are actiune in caz de insomnii, asigurand un somn Iinistitor. Sub forma de inhalatii cu aburi pentru laringite, faringite, rino-sinuzite, traheite, nervozitate, cefalee migrenoida, anxietate si pentru combaterea ridurilor si a cearcanelor Ia ochi.

Decoct din 50-60 g de flori de tei Ia 1 litru de apa rece; se fierbe 15 minute, se infuzeaza 10 minute, se strecoara si se beau cate 500 ml pe zi, pentru combaterea greturilor in indigestii, albuminurie si reumatism. Sub forma de gargara in caz de stomatite, candidoze bucale, faringite, inflamatia amigdalelor, sau comprese calde se folosesc pentru afectiuni dermatologice: arsuri, dermatoze uscate, psoriazis, acnee, furunculoza (pentru efectul dezinfectant, antiinflamator), pentru combaterea ridurilor, a cearcanelor, ochilor obositi, pentru tenurile cuperozice si cu eruptii cutanate.Se pot face bai generale cu efect sedativ cu decoct de flori de tei; se prepara din 500 grame de flori la 3 litri de apa, se fierbe 10 minute, se mai lasa la infuzat 10-15 minute cu vasul acoperit, apoi se strecoara si se pune in apa de baie; se sta in baia de flori de tei 20-30 minute, avand un efect calmant general, decongestiv (atat pentru copii cat si pentru adulti), eficienta in caz de insomnii, tuse cronica, oboseala precum si regenerant, catifelant al pielii

Siropul de flori de tei   se prepara asemanator siropului din petale de trandafir, fiind recomandat in indigestii si Ia eliminarea secretiilor bronsice. 

  Apa de tei  din 100 g de flori + 30 ml de alcool + 70 ml de apa, din care se consuma cate 10-

Page 26: Tei Pucios

15 ml de 3-4 ori pe zi in inflamatii bronsice acute si cronice, faringite, stari de nervozitate Ia copii si femei. 

Tinctura   din 10 g de flori uscate Ia 100 ml de alcool de 70°, care se macereaza 10 zile, agitand zilnic pentru uniformizare. Se strecoara si se toarna in sticle de culoare inchisa si se foloseste ca lotiune pentru frectii Ia radacina parului, stimuland cresterea firelor de par.

►Infuzie din amestec de flori de tei, flori de musetel si frunze de lamaita in apa clocotita, din care se beau 2 ceaiuri (dimineata si seara) cu efecte antispasmodice in boli de ficat, vezica biliara si stomac si efecte diuretice in cistite cronice.

►lnfuzie din amestec de tei , paducel si talpa gastii care se bea contra durerilor de inima (mai ales Ia hipertensivi), dureri de cap, ameteli si afectiuni psihice.

►amestec pentru tonifierea stomacului cand se asociaza cu musetel, sunatoare, salcam si menta

Tei argintiu (Tillia tomentosa)Fam. Tailiaceae

Denumiri populare: tei alb, tei balan,tei de toamna, tei bun

Arbore melifer, inalt de 20-30 m, creste spontan prin paduri sau cultivat ornamental in curti, gradini, parcuri. In scop terapeutic se folosesc inflorescentele impreuna cu bractea (Tiliae argentae Flores con bracteis), mugurii tineri (Gemmae Tilia) iar in medicina populara si scoarta (Tilia Cortex), frunzele de tei (Tiliae Folium), carbunele din lemn de tei (Tiliae Carbo Pulveratus). Recoltarea se face in lunile iunie-  iulie, in primele 4 zile de la inflorire, atunci cand emanatia uleiurilor volatile este maxima si din zone ecologice, nepoluate deoarece teii din marginea soselelor sunt toxici din cauza emanatiilor plumbului din gazele de esapament precum si altor compusi rezultati din admosfera marilor orase poluate. 

Compozitie: florile de tei contin uleiuri volatile (un alcool alifatic- farnesolul care imprima florilor parfumul caracteristic), flavonoide, proantociani, mucilagii, saponine, fitosteroli, colina si acetilcolina (precursori ai serotoninei), vitamine, taninri, zaharuri; scoarta contine polifenoli, heterozide cumarinice

Organotropism: mucoase si tegumente, sistem nervos centrl si neuro-vegetativ, musculatura neteda si striata, aparat respirator, inima si vasele arteriale

Actiune: antispastica, antiinflamatorie, mucilagiile au rol emolient, expectorant, reduc inflamatia si favorizeaza eliminarea secretiilor bronsice, protector la nivelul mucoaselor (respiratorie, digestiva), actiune sudorifica prin actiunea glucozizilor asupra glandelor

Page 27: Tei Pucios

sudorifice, actiune coleretica, antispasmodica, usor hipotensiva prin actiunea vasodilatatoare, sedativa, anxiolitica, hipnotica (poate fi considerat un tranchilizant vegetal), actioneaza asupra centrului somnului dar si pe axa cortico- hipotalamica si substanta reticulata restabilind procentul de serotonina cu efect calmant , diaforetic, actiune antispastica, coleretica, vasodilatatoare fiind eficienta in afeciuni hepato-biliare, colici spastice, dischinezie biliara, colon iritabil, colici abdominale (inclusiv colicile noului nascut atat prin efect sedativ cat si emolient, protector, antiinflamator la nivelul mucoasei digestive). 

Indicatii: afectiuni respiratorii (laringita, bronsita, traheita, tuse), faringite, gripa, amigdalite, stomatite, insomnii, distonie neuro- vegetativa, insomine (copii si adulti), tulburari cardiace sau hipertensiune arteriala de natura nervoasa, nervozitate, tulburari depresive; in uz extern se foloseste in laringite, rino- faringite, amigdalite, stomatite sub forma de gargara, inhalatii

Mod de administrare: infuzie, decoct, tinctura, gemoderivatPulbere din flori de tei se prepara prin macinarea florilor uscate, se poate amesteca cu miere de albine si se consuma cate 1- 2 lingurite searainainte de culcare pentru un somn linistitor, odihnitor sau in timpul zilei cu efect calmant asupra sistemului nervosInfuzia   se prepara din o lingurita de flori uscate la o cana de apa clocoita, se lasa la infuzat 5 -10 minute, apoi se strecoara si se administreaza 2-3 cani pe zi pentru afectiunile pulmonare, stimuleaza transpiratia si ajuta la scaderea febrei, combate tusea, favorizeaza expectoratia, in caz de gripa, astm bronsic, catar pulmonarDecoctul   se prepara din o lingura de flori la jumatate litru de ap care se fierbe 5 minute, se utilizeaza pentru uz extern, inhalatii, gargara; poate fi folosit pentru bsaile generale ale copiilor hiperreactivi, nervosi, iritabili, dar si in baile generale ale adultului in special cu probleme nervoase sau suprasolicitare si stres. Tinctura,   se administreaza cate 40-50 de picaturi de 2-3 ori pe zi, pentru efectul sedativ, calmant, restabilirea somnului, calmarea tusei, favorizarea expectoratiei, efect emolient si cicatrizant la nivelul mucoase gastrice O cura dureaza minim 6-8 saptamani. Gemoderivat   obtinut din extract de muguri de tei argintiu se administreaza in functie de varsta: adulti si copii peste 7 ani se administreaza cate 50 de picatui de 2- 3 ori pe zi, iar copii intre 2- 7 ani se administreaza 10-30 de picaturi, seara la culcare, diluate in putina apa

►amestec de plante cu actiune sedativa, relaxanta: tei argintiu (Tilia Tomentosa), busuioc, valeriana, ►amestec de plante pentru calmarea durerilor pectorale, palpitatii, tulburari de ritm cardiac: paducel (Crataegus oxycantha), talpa gastii (Leonurus cardiacus), tei argintiu (Tilia Tomentosa)►amestec de plante pentru combaterea tusei, afectiunilor bronho- pulmonare: tei argintiu

(Tilia Tomentosa), merisor (Vaccinium vitis- idaea), plamanarica (Pulmonaria officinalis),

Tei cu frunza lată Nume: Tei cu frunza lată, Tilia platyphyllos;Longevitate: 200 ani;Dimensiuni maxime (la maturitate): diametrul: 100 cm, înalţimea: 30 - 40 m.

Page 28: Tei Pucios

Caracteristici morfologice Mai rar, mai pretenţios faţă de căldură şi lumină decît T. cordata. Se întîlneşte la limita dintre cîmpie şi deal, pe soluri fertile, uşoare, evitând pe cele compacte sau inundabileRădacina: profundă, cu ramificaţii mult întinse lateralTulpina: are tulpină groasă brun-închisă, dreaptă, bine curăţată de ramuri la bază; ScoarţaScoarţa:: cenuşie, rămîne netedă pînă la 20 — 30 ani,cenuşie, rămîne netedă pînă la 20 — 30 ani,după care se formează ritidomdupă care se formează ritidom cu crăpături înguste longitudinale, distanţate între elecu crăpături înguste longitudinale, distanţate între ele;; CoroanaCoroana::coroană deasă, globuloasăcoroană deasă, globuloasă;; LujeriiLujerii::lujeri viguroşi, la început pubescenţi, roşii-purpurilujeri viguroşi, la început pubescenţi, roşii-purpuri;;Muguri:ovoizi-acuţi, cu 3 solzi;cel inferior nu ajunge la jumătatea mugurelui; Frunze:Frunze: mari de 6-12 (15) cm, bază asimetrică,peri simplialbicioşi pe ambele feţe, mai evidenţi la subsuoaranervurilor; faţa inferioară verde deschis;nervurile de ordinul IIIproeminente;Flori:Flori: mai mari dar mai puţine într-o cimăpendentă;bracteea glabră mult mai scurtă decîtinflorescenţa are 5 petale; FructulFructul::achenă globuloasă glabră cu vîrf apiculat, pînă la10 mm 0, cu 5 coaste;ÎÎnflorire:nflorire:  înfloreşte primul, începînd din prima jumătate alunii iunie; UtilizareFlorile de Tilia platyphyllos (tei cu frunza mare) formează împreună produsul FloresFlorile de Tilia platyphyllos (tei cu frunza mare) formează împreună produsul Flores Tiliae oficinalis şi se culeg — primele la începutul lui iunie, celelalte după circa două Tiliae oficinalis şi se culeg — primele la începutul lui iunie, celelalte după circa douăsăptămîni, la începutul înfloririi, cînd o parte din flori sînt încă în boboc. Recoltarea sesăptămîni, la începutul înfloririi, cînd o parte din flori sînt încă în boboc. Recoltarea seface numai pe timp frumos, la un interval de 1—2 zile după ultima ploaie, necesitîndface numai pe timp frumos, la un interval de 1—2 zile după ultima ploaie, necesitîndscări duble, foarfeci de pomi cu coada lungă etc. Este de dorit ca tăierile de tei carescări duble, foarfeci de pomi cu coada lungă etc. Este de dorit ca tăierile de tei carese fac în păduri să se coreleze cu perioada înfloritului, fiind cel mai lesnicios mod dese fac în păduri să se coreleze cu perioada înfloritului, fiind cel mai lesnicios mod derecoltare. De la arborii care nu se doboară se recoltează produsul cu mina sau serecoltare. De la arborii care nu se doboară se recoltează produsul cu mina sau setaie cu foarfecă de pomi ramurile tinere de 1 an de pe care se iau florile. Recoltareataie cu foarfecă de pomi ramurile tinere de 1 an de pe care se iau florile. Recoltareaflorilor din parcuri, spaţii verzi, de pe şosele etc.trebuie să se facă în aşa fel încît

Page 29: Tei Pucios

săflorilor din parcuri, spaţii verzi, de pe şosele etc.trebuie să se facă în aşa fel încît sănu fie afectat aspectul ornamental al arborilor, floare cu floare sau vîrfuri mici denu fie afectat aspectul ornamental al arborilor, floare cu floare sau vîrfuri mici decrenguţe, evitîndu-se dezbinările de ramuri sau tăieri de ramuri maricrenguţe, evitîndu-se dezbinările de ramuri sau tăieri de ramuri mari..IInflorescenţele datorită uleiului volatil au acţiune neurosedativă şi antispastică ;nflorescenţele datorită uleiului volatil au acţiune neurosedativă şi antispastică ;datorită muicilagiilor reduc inflamaţiile căilor respiratorii. Datorită acestor proprietăţidatorită muicilagiilor reduc inflamaţiile căilor respiratorii. Datorită acestor proprietăţiflorile de tei sînt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii şi ca expectorant înflorile de tei sînt utilizate ca sedative nervoase, în insomnii şi ca expectorant înbronşite. Acţiunea sedativă poate fi utilizată şi la copii mici sub formă de băi cu floribronşite. Acţiunea sedativă poate fi utilizată şi la copii mici sub formă de băi cu floride tei.Scoarţa are proprietăţi antispastice, coleretice, vasodilatatoare, fiindde tei.Scoarţa are proprietăţi antispastice, coleretice, vasodilatatoare, fiindutilizată uneori în afecţiuni hepato-biliare şi în migrene.Intră în compoziţia ceaiuluiutilizată uneori în afecţiuni hepato-biliare şi în migrene.Intră în compoziţia ceaiuluicalmant, ceaiului calmant împotriva tulburărilor cardiace, ceaiul pectoral 2, în ceaiulcalmant, ceaiului calmant împotriva tulburărilor cardiace, ceaiul pectoral 2, în ceaiulsedativ şi sudorific, la prepararea apei de tei şi în compoziţia unor preparatesedativ şi sudorific, la prepararea apei de tei şi în compoziţia unor preparatemagistrale.magistrale.