1. 2. 3. 4. 5.

Tema 1. Statutul stiintelor contemporane. Repere istorice in analiza stiintei. Esenta stiintelor contemporane. Distinctia metodologica a stiintelor socio - umane si statusul praxiologic al acestora. Teoria: repere analitice si conceptuale. Teoria si metodologia stiintelor

Repere istorice in analiza stiintei. Unul dintre elementele culturii contemporane este stiinta, care in timp a devenit o parte componenta a realitatii care ne inconjoara. Stiinta este o forma a activitatii umane orientata spre cunoasterea si transformarea realitatii, spune N. Mihai[1]. Conceptul de stiinta intilneste mai multe definitii, fapt ce contribuie la diferentierea parerilor referitoare la evolutia acesteea. Printre diversitatea de opinii cele mai des intilnite sunt cele care considera stiinta: - forma a constiintei sociale; - fenomen al culturii; - sistem de cunostinte; - forma specifica de activitate spirituala; -institutie sociala; - forta de productie; etc. Intr-o generalizare putem spune ca stiinta este o totalitate sistematizata de cunostinte despre lume. Stiinta este cea care insoteste existenta individului in societate. Daca incercam sa stabilim concret momentul in care incepe dezvoltarea stiintei ar fi cam complicat deoarece opiniile in aceasta privinta sunt impartite.Unii considera ca stiinta are aceeasi virsta ca si societatea umana, opinie ce a fost criticata, deoarece acesta parere aduce confuzii, si nu face diferenta intre tipuri de cunoastere si cunostinte. Altii afirma ca stiinta a aparut in sec. XV-XVI, fapt ce ar coincide cu maturizarea stiintelor, dar nu coincide cu aparitia, geneza acesteea. Ambele pareri, cu referire la istoria stiintei sunt unilaterale, considera P. Vizir [2] facind o analiza a ambelor opinii. Daca prima extinde istoria stiintei identificind stiinta cu istoria societati, atunci a doua opinie limiteaza istoria stiintei, prin identificare cu etapa de maturizare a acesteea. Caatare se considera ca aparitia stiintei dateaza din sec.VI-V i.e.n., atunci cind in Grecia Antica, unde au aparut primele sisteme teoretice ale lui Tales si Democrit. Stiinta sa constituit pe baza elementelor de cunostinte stiintifice care existau. Pentru aparitia stiintei era necesar un nivel destul de inalt de dezvoltare a fortelor de productie si a realitatilor sociale care a contribuit la diferentierea muncii intelectuale de cea fizica si prin urmare a deschis posibilitatea individului de a se preocupa sistematic de cercetarea stiintifica[3]. In dezvoltarea stiintei pot fi evidentiate citeva etape, conventionale, zice N. Mihai [4]. Prima etapa (sec. VI i.e.n. XV e. n.) este un raspuns la necesitatile practice ale societatii. Spre exemplu matematica, astronomia, mecanica au aparut datorita necesitatii de irigare, construirii de piramide si temple, navigatiei, etc. Aritmetica din necesitate de comert si incasare de impozite. Stiinta dreptului in Roma a atins un inalt nivel de dezvoltare, iar tratatele politico-juridice ale antichitatii constituiau un instrument in lupta politica.

O privire retrospectiva asupra istoriei stiintei denota ca stiinta antichitatii, evului mediu si chiar cea de pina la Galileo Galilei si Newton se caracterizeaza prin conceptii individuale despre lume. Intreaga activitate stiintifica a acestei perioade este orientata spre rezolvarea problemelor de natura socialpolitica si economica a societatii. Desigur, pot fi observate anumite deosebiri intre problemele de natura filosofica si cele social stiintifice. Dar ele inca nu au un caracter esential. Sistemul de cunostinte al antichitatii este orientat spre cunoasterea omului, spre largirea orizontului sau cognitiv despre lume. Ginditorii antici incearca sa explice lumea, natura si locul omului in ea intr-o maniera rationala. Credinta in faptul ca universul este rational si ca poate fi explicat logic, reiesind din principii prime ale existentei, domina antichitatea. A. Botez, vorbeste despre prezenta in cultura antichitatii a unor concepte integrative. Aceste concepte sunt prezente in filosofia, arta, religia si stiinta greaca. Ele ne releva amprenta specifica a paradigmei culturale a Greciei si unitatea stilistica a cunoasterii si creatiei la grecii vechi[5]. Vechii greci (Tales, Anaximandru, Heraclit, Pitagora, Democrit etc.) incearca sa explice totul, cautind elementul generator principiul de origine a Universului. Dominante in aceasta perioada avem concepte ca: idee, forma, configuratie, substanta, reamintire, armonie, bine s.a. Prin intermediul acestora se explica si existenta, si cunoasterea. Adevarul este ca perioada istorica ce urmeaza antichitatea, Evul Mediu, pune accentul pe divinitate ca manifestare a unitatii lumii. Toata existenta are o infatisare unica Divinitatea. In aceasta perioada, rolul esential in explicarea lumii il are religia, iar stiinta isi stabileste un statut conservativ. Pentru Evul Mediu este specifica punerea sub semne de intrebare a raportului credinta ratiune, iar realul este dominat de metafizic. Principiul ce conduce aceasta perioada este principiul conform caruia adevarul prim este adevar dat, iar ratiunea poate doar sa se invirteasca in jurul adevarului in mod superficial, scrie Hegel [6]. In Renastere, acesta fiind inlocuit prin gindirea independenta a individului care s-a eliberat de concept. Renasterea face transferul de la metafizica la stiinta si revine la teme ale antichitatii, care sunt gindite intr-un mod paradigmatic schimbat. In acelasi timp se schimba si continutul notiunii de stiinta, deoarece nu se mai vorbeste despre o totalitate de adevaruri date, ci de cunostinte obtinute prin observatii, experienta si calcul. Omul devine asemanator divinitatii, el crede ca poate depasi toate limitele. Aceasta contribuie la trecerea accentului de pe obiect pe subiect si sporeste preocuparea pentru metodele de cunoastere [7]. Astfel, a doua etapa (sec. XV-XIX ) se caracterizeaza prin aparitia ramurii moderne experimentale a stiintelor naturii si dezvoltarea stiintelor umanitare. Aceasta perioada coincide si cu cresterea importantei sociale a stiintei. Dezvoltarea stiintelor in aceasta perioada au determinat revolutii industriale, cum ar fi cea din Anglia, sec. XVIII. Paralel si stiintele social-politice se dezvolta prin fundamentarea conceptiilor, crearea de ideologii, spre exemplu Revolutia burgheza din Franta sa fundamentat pe ideile socialpolitice si filosofice ale iluminismului. Urmeaza avintul tendintelor de a explica stiintific fenomenele naturii, iar activitatea subiectului este o exprimare a legaturii omului cu natura. Astfel, daca pina nu demult

stiinta era orientata in interior, acum este orientata spre exterior. Initial ea se preocupa de perfectionarea uneltelor de munca pentru imbunatatirea conditiilor de viata in societate. Secolul al XVII lea este caracterizat ca un inceput al dezvoltarii stiintelor naturale si tehnologiilor. Stiinta depune un efort prin care se depaseste pe sine insasi. Formindu-si aparatul categorial, ea devine un domeniu independent de activitate spirituala, dar care se include in sistemul sociocultural. Aceasta este perioada care contribuie cel mai mult la specializarea savantilor, diferentierea stiintelor dupa obiectul de studiu si aparitia diferitor discipline. Asadar, secolele XVII-XVIII-XIX se caracterizeaza prin dezvoltarea stiintelor specializate, prin mutatii evolutive. Cea mai mare amploare o iau stiintele naturale (matematica, fizica). Dar unei abordari consecvente sunt supuse problematica progresului, libertatii, vointei si a actiunii umane, a istoricitatii. Conceptia stiintifica despre lume recunoaste doar enunturile empirice despre lucruri, enunturile analitice ale logicii si matematicii. Pe aceeasi linie se initiaza proiectul stiintei unificate, proiect pe care se straduie sa-l realizeze Bohr, Dewey, Gonseth, Jargensen, Kotabrinski, Neurath, Reichenbach, Russell, Woodger. Ratiunea teoretica nu mai este conceputa ca absolut diferita de cea practica. Binele si raul nu mai sunt independente de vointa individului, ci dimpotriva [8]. Aceasta determina inceputul cautarii unor metode si modele universale de cunoastere. Iar notiunile de adevar, verificare, obiectivitate si impartialitate preconizeaza ca locul privilegiat il detin stiintele naturale, care incep sa intre in conexiune cu etici hedoniste. Caci specificul perioadei moderne (scientismul, experimentalismul, pragmatismul, individualismul) a determinat si existenta unui sir de probleme, cum ar fi modificari ale naturii pe care omul s-a considerat in drept de a le efectua. Cea dea treia etapa in dezvoltarea stiintei este sec. XX-pina in prezent, perioada in care se schimba esential rolul social al stiintei. Aceasta perioada se caracterizeaza prin accelerarea continua a progresului stiintific si prin modificari esentiale in corelatia dintre stiinta si practica, in secolul XX stiinta incepe sa se dezvolte mai rapid decit tehnica si productia. Istoria stiintei a evidentiat anumite legitati si tendinte de dezvoltare a ei. Astfel, legile dezvoltarii istorice a stiintei sunt: - cresterea rolului stiintei in productie si dirijarea societatii; - dezviltarea accelerata a stiintei; - cresterea independentei relative a stiintei; continuitatea dezvoltarii stiintei; - caracterul treptat al dezvoltarii stiintei; diferentierea si integrarea stiintei. Unii autori [9] considera ca epoca contemporana isi ia conceptele principale din domeniul extractiv prin analize specializate profund. Alti autori [10] considera ca ne aflam intr-o perioada a sintezei, care va produce o revenire la gindirea generalizatoare, din cauza ca studiile specializate si aprofundate au condus spre faptul ca se stie din ce in ce mai putin despre ansamblu [11]. Dupa cum remarca I. Prigogine [12], etapa de tranzitie impune necesitatea de a abandona linistea etapei precedente. Stiinta trebuie sa caute un limbaj universal, pentru a realiza intilnirea intre cunostintele noastre. Iar

dualitatea subiect-obiect indica necesitatea intelegerii unitatii acestei relatii. Omul este element in sistemul naturii, egal cu celelalte elemente. Iar notiunile de relativitate, informatie, sistem, entropie constituie concepte-cheie a stiintei contemporane. Astfel procesele ce se produc in stiinta determina un nou stil de intelegere si explicare, prin indicarea unor noi directii si modalitati de cercetare. Secolul XX a adus cu sine o investigare analitica fara precedent, dar si o sinteza nemaipomenita in istoria stiintei [13]. Cercetarile analitice fac ca fiecare stiinta sa devina interdisciplinara. Astfel stiintele naturale si cele umanistice devin complexe interdisciplinare. 2. Esenta stiintelor contemporane. Statutul stiintei contemporane vizeaza mai intii redefinirea conceptului insusi de stiinta (impusa de scientizarea tehnologiei si impactul asupra socialului), iar pe de alta parte restructurarea discursului stiintific marcat de globalitatea, interdisciplinaritatea si centralitatea cunoasterii teoretice1. Savantii contemporani (Feyerabend. Wittgenstein, Kuhn etc.) solicita studiul stiintei nu numai ca o structura cognitiva, ci si ca o practica normativa, social intemeiata. Prin aceasta se indica posibilitatea reconceptualizarii si reproblematizarii temelor epistemologice. Amplele revolutii tehnico-stiintifice si sociale, ce au dominat ultimele secole si resursele inteligentei umane au permis o largire a orizonturilor cunoasterii in toate domeniile. Stiinta si tehnica, la moment, se caracterizeaza printr-o crestere rapida, insotita de mutatii substantiale in vechile ei structuri si in modul in care sunt concepute. Rapiditatea caracteristica stiintei si tehnicii se rasfringe direct asupra dezvoltarii societatii si civilizatiei, care, in ultimele decenii, are coordonate cu totul deosebite. Or, perioada in care se afla societatea contemporana este cu totul alta decit cea de la inceputul secolului XX, iar ceea ce se petrece in lumea din jurul nostru este obiect de cercetare, de analiza si de reflectie pentru toti oamenii de stiinta. Mediul inconjurator este complex, cuprinzind atit natura cit si societatea. Civilizatia postindustriala, caracterizindu-se printr-un sir de particularitati, cum ar fi progresul tehnico-stiintific, integrarea si diferentierea stiintelor si metodelor de cercetare, implica o atitudine deosebita fata de mediul in care ne aflam. Societatii contemporane ii este caracteristic un inalt nivel de dezvoltare a stiintei, respectiv se observa un interes viu fata de scopurile dezvoltarii stiintei si a orientarilor ei valorice. Daca pina nu demult existau doua viziuni disparate (atitudinea stiintifica si cea valorica) asupra realului, atunci in societatea postindustriala este foarte complicat de a desemna o problema ce tine doar de domeniul stiintei, care nu ar fi in conexiune cu contextul socialului si valorile general-umane. S-a accentuat necesitatea de a solutiona

1

D. Rovena Frumuanu. Semiotica discursului tiinific. - Bucureti: Editura tiinific, 1995, p. 3-11.

cele mai complexe probleme social-economice, in mod special - problemele globale ale omenirii. Problema coraportului stiinta-valori este destul de complexa si cu o multitudine de aspecte. In generalizarile filosofico-metodologice au fost evidentiate mai multe aspecte ale acestei probleme. De exemplu R.O.Kurbatov si N.M.Mamedov studiaza insasi stiinta ca valoare. In primul rind, din acest considerent, se pune in evidenta valoarea metodologica si gnoseologica a stiintei si a metodei de cercetare, a teoriei etc. In al doilea rind, se distinge influenta sistemului functional de valori al societatii asupra dezvoltarii stiintei, asupra modificarii structurii interne, a bazei axiologice, a intereselor stiintei in contextul spatio-temporal concret si a metodologiei cercetarii. O alta interpretare este expusa de cercetatori care analizeaza dezvoltarea stiintei ca un mecanism de reglare a altor domenii de activitate umana, de exemplu influenta stiintei asupra societatii si asupra schimbarilor parvenite in sistemul de valori acceptate de societate2. Aceste teoretizari se completeaza prin inca doua aspecte, subliniate de V.Pulikovski. In contextul activitatii stiintifice, valorile nu indeplinesc functia de reglementare, ci se prezinta ca obiective ale acesteia, incluzindu-se in arealul cunostintelor stiintifice numai in calitate de momente de sprijin, piloni ai conceptelor stiintifice, care reflecta natura valorilor si interconexiunilor cu totalitatea de fenomene sociale. Alt moment evidentiat de autorul citat este aprecierea stiintei ca element al sistemului de valori, in care activitatea stiintifica, si in special cunoasterea stiintifica, se manifesta ca valoare, recunoscuta in una sau citeva sisteme de valori3. Revenind asupra acestor idei, ajungem la concluzia ca ultimele aspecte, relatate de V.Pulikovski, se contin in intregime in extensiunea primelor trei si sunt epuizate de acestea. Un tablou mai concret si totodata mai multilateral al coraportului intre stiinta si valori, pe care il impartasim, este elucidat de M.A.Rozov. Viziunea acestui autor consta in considerarea stiintei ca un tot unitar, un sistem, o comunitate supraindividuala, un institut social. Alaturi de acest sistem si/sau concomitent cu acesta, exista si sistemul general de valori al societatii si valorile individuale ale savantilor. Rezulta ca intregul sistem valoric stabilit al stiintei include in sine orientarile valorice ale savantilor, valorile general - stiintifice, orientarile valorice interne si externe ale stiintei - intre acestea existind legaturi si conexiuni complexe si totodata contrare4. Deci, ca sistem, stiinta se include intr-un alt sistem mult mai complex - sistemul social. Timp indelungat activitatea stiintifica, ca obiectiv major, avea descoperirea adevarului stiintific. Aspectul valoric al activitatii stiintifice a fost lasat in umbra, fiind luat in consideratie doar in context intern-la obtinerea cunostintelor obiective despre obiectele si fenomenele lumii inconjuratoare. Reiesind din necesitatea aprecierii sociale2

Vezi: .. , . . . . , . - : - , 1980. 3 . . e . . - : , 1981, c.16. 4 . . . . . - : , 1987, . 13-19.

a activitatii stiintifice si a rezultatelor ei, responsabilitatea stiintei era considerata ca ceva implicit. O explicitare a acestei convingeri ar fi faptul ca stiinta se considera neutra fata de toate fenomenele sociale si din aceasta cauza, pentru savant - valori erau doar descoperirile sale si cautarea adevarului (ne referim in primul rind la domeniul stiintelor naturale). Deosebit de elocvent si clar situatia data a fost redata de C.P.Snow, cu referire la latura morala a stiintei. Este greu de a ne imagina in ce atmosfera de moralitate se efectuau lucrarile tinerilor savanti ai Universitatii din Cambridge? Cel mai mult noi ne mindream cu faptul ca activitatea noastra stiintifica, in pofida oricaror circumstante, avea un sens practic. Cu cit mai tare declaram aceasta, cu atit mai mindri ne simteam5. Declaratii de acest gen, despre capacitatea de a intelege valoarea suprema a stiintei - descoperirea adevarului si obtinerea cunostintelor adevarate, au fost facute si de alti savanti. De exemplu, Einstein scrie: Unul din cele mai puternice impulsuri ce ne duce spre arta si stiinta - este dorinta de a ne departa de la viata cotidiana, plina de rautate, cruzime si goliciune, de a pleca de la propriile dorinte, care vesnic se schimba. Aceasta este cauza ce ii mobilizeaza pe oameni, cu un suflet ca a lui Plank, de a purcede calea de la retrairi personale in lumea reala la intelegere6. Intr-un limbaj mult mai explicit s-a pronuntat A. Poincare; scopul suprem si unicul demn de a fi luat in consideratie in procesul cunoasterii este cautarea adevarului. Omul trebuie sa se conformeze acestui scop si pentru aceasta, stiinta este gata de a se dezice de oricare alte valori7. Din aceste rationamente deducem urmatoarele moduri de interpretare a stiintei. Unul din ele considera stiinta esentialmente o profesiune autonoma, separata de cerintele si presiunile societatii in ansamblu. Aceasta pozitie este legata de numele lui Michael Polanye, care a formulat teoria autonomiei stiintei ca sistem auto-coordonat, reglat exclusiv de standardele profesionale, asemenea modelului economic al laisserfaire-lui. Dupa Polanye, orice interferenta a altor factori sociali va frina progresul stiintific. Libertatea stiintei este un mijloc pentru a maximaliza eficienta sistemului stiintific de producere a cunoasterii pentru a asigura organizarea cea mai eficient posibila a progresului stiintific8. Ideea autonomiei stiintei in raport cu lumea exterioara este sustinuta si de D.J. de Solla Price9. Conform parerii acestui savant, stiinta nu este o planta delicata, pe care factorii economici si sociali ar putea-o distruge, ci un sistem organic, riguros, care evolueaza si se dezvolta dupa legile sale interne, neputind fi afectat esential de factorii externi. Teoria neutralitatii etice a stiintei s-a cristalizat avind ca substrat diversi factori: tehnogeni, metodologici, sociali, conceptuali, gnoseologici si tehnologici10. In stiinta de5 6

. . Opere cit. -p. 42-43. . . . - : , 1967, . 4, c. 39. 7 . . . . - : , 1983, c. 155-156. 8 M. Polanye.The republic of science. Its Political and Economic Theory.-Chicago: Roosevelt University, 1962, p. 8. 9 Vezi: D. J. De S. Price. tiina mic, tiina mare. Bucureti: Editura tiinific, 1971. 10 . . . . - : - , 1989; . . . . // , N. 8, 1987, .44-55; . . . . // , N. 10, 1989, . 3-19.

pina la dispersarea pe domenii, savantul se considera purtatorul cunoasterii adevarate, necesare tuturor oamenilor, avind menirea de a transforma lumea spirituala si materiala a omului, prin largirea orizontului asupra universului si prin autoafirmare. Cunostintele obtinute sunt considerate valori supreme11. Incepind cu secolul al XVIII-lea, intreaga stiinta clasica este dominata de ideea ca obiectivitatea cunoasterii stiintifice se realizeaza numai atunci cind din descrierea, explicarea si organizarea cunoasterii se exclude tot ce se refera la subiectul activitatii de cunoastere. Obiectivitatea si noutatea cunostintelor stiintifice, lipsite de orice atribut uman, sunt proclamate valori general-stiintifice supreme. Dar, din considerentul ca astfel de valori pot fi caracteristice doar pentru stiinta, rezulta ca anume stiintei i se ofera prioritatea printre alte moduri de activitate umana12. In corelatie cu acestea, aprofundarea procesului de diferentiere a cunostintelor stiintifice, a contribuit direct la formarea specialistilor care nu sunt interesati de problemele ce sunt abordate de stiintele vecine si chiar de catre cele inrudite domeniului sau. Asupra acestei situatii a influentat si specializarea, care dupa cum indica I.T.Frolov si B.G.Iudin a contribuit la formarea orientarilor valorice ale savantilor cel putin in doua directii: a) savantii sunt inclinati sa efectueze un control riguros al ipotezelor, teoriilor pe care le impartasesc, sa limiteze diletantismul si conceptiile necompetente; b) odata cu diferentierea cunostintelor (in strinsa conexiune cu ea - specializarea), savantii care se considera competenti doar intrun domeniu ingust nu sunt inclinati a se pronunta asupra problemelor ce depasesc limitele domeniului lor. Astfel specializarea a stimulat delimitarea normelor, valorilor si, de fapt, si-a adus contributia la formarea unei gindiri eliberate de valori13. In literatura de specialitate gasim teorii care supraliciteaza rolul stiintei si al tehnologiei in detrimentul altor componente ale culturii, depreciind rolul valorilor, moralei, artei, filosofiei etc14. Din perspectiva tehnocratica, rolul privilegiat il detin realizarile materiale ale societatii, valorile stiintifico-tehnice, cultura spirituala fiind de prisos. Latura materiala este considerata o sursa de salvare a umanitatii, asigurata de valorile tehnice. In aceste conditii, omul - savant este considerat un mijloc pentru realizarea descoperirilor si inovatiilor materiale. Aceste conceptii ne conving ca savantilor, de regula, pina la un anumit moment, le-a fost straina problema interactiunii stiintei, tehnologiei si valorilor. Nu se punea la indoiala faptul ca stiinta reprezinta binele general in orice situatie si ca este capabila de a propune solutii universale pentru rezolvarea oricarei probleme. Intr-un context similar morala nicidecum nu poate ocupa o pozitie importanta, ea fiind subsumata de stiinta. Consideram, ca din punct de vedere moral, stiinta pura sub aspectul cunoasterii cognitive, nu este nici negativa, nici pozitiva, ea avind doar un caracter constatativ, de11 12

. . . - // , 3. , 1990, . 30-35. . . . Opere ciz. - .N10, p.3-19. 13 . . . . . - : , 1986, c. 178-180. 14 Not: Despre rolul tehnicii i tiinei n societate n acest sens vorbesc: O. Hoffman. tiin. Tehnologie. Valori. Bucureti: Editura Lumina - Lex , 1999; J. Ellul. Le systeme technique. - Paris: Calman Levy, 1983; D. Lyon. Postmodernitatea. - Bucureti: Editura Dv Style, 1998, Fr. Lyotard. Condiia postmodern. - Bucureti: Editura Babel, 1993; J. Baudrilard. Sistemul obiectelor. - Bucureti: Editura Echimox, 1996, .a.

cauzalitate, iar progresul stiintei creeaza doar o speranta care se va realiza in dependenta de modul de afirmare a omului. Sub aspectul cunoasterii valorizante insa, bivalenta morala a stiintei deschide spatiu pentru activitatea umana (pozitiva sau negativa). In secolul XX, activitatea oamenilor a depasit sfera vietii biologice, a largit granitele ei si a inceput sa fie determinata de puterea ratiunii. Pentru solutionarea problemelor globale, omenirea trebuie sa se includa in noosfera, ceea ce semnifica construirea si crearea realitatii in conformitate cu dimensiunile umanului. Analiza unui obiect, fenomen cere atit folosirea metodelor stiintelor naturale, tehnice, cit si intreg complexul de metode caracteristice cunoasterii umane. Din cele expuse mai sus, evidentiind un evantai larg si divers de reactii la aceasta stare de lucruri, numita de Prigogine: alternativa metafizica, tragica15, evidentiem urmatoarele concluzii: Necesitatea solutionarii problemelor contemporaneitatii contribuie la schimbarea comportamentului, scopurilor activitatii stiintifice si metodelor folosite. In fiecare component al activitatii stiintifice survin schimbari care necesita luarea in consideratie a anumitor valori sociale. Abordarile simpliste, lipsite de latura valorica, sunt niste elaborari tehnologice sau de alta natura, ce nu tin cont de asa factori ca cei ecologici, sociali, nationali s.a. Deci orientarea valorica a activitatii stiintifice se manifesta ca un factor esential in realizarea unui nou nivel de cunoastere, mai complex, prin conexiuni intre stiintele naturale, tehnice, socio-umane. In secolul XX, micsorarea distantei intre stiintele fundamentale si cele aplicate, reconstructia conceptuala a stiintei a distrus tendintele esentiale ale stiintei, si anume, credinta in faptul ca adevarul este superior oricui si orice. Noul fundament al stiintei semnifica cautarea tangentelor, suporturilor valorice si luarea unei atitudini critice. O intrebare, care, in mod natural, va apare la oricine, este: spre ce trebuie sa tinda stiinta, fiind in corelatie cu normele si valorile sociale in conditiile multiplelor probleme social-globale acute ale societatilor contemporane? In acord cu M.A.Rozov16 propunem pentru rezolvarea eficienta a acestei probleme respectarea cel putin a doua cerinte: Primo. De depasit, macar partial, granitele stiintei de pina acum, lipsa sa de valori. Aceasta nu se poate realiza pe calea aderarii la una sau alta orientare valorica, deoarece functiile socio-culturale ale stiintei si valoarea ei in dezvoltarea societatii nu pot functiona decit complex. Va fi incorect, de exemplu, daca vom spune ca functia gnoseologica si valoarea adevarului sunt mai importante decit functia de producere a noilor tehnologii sau ca cea din urma este mai importanta pentru progresul social decit functia culturala a stiintei etc. Deci nu putem crea o scara ierarhica a valorilor. Fiecare din aceste functii conteaza, dar nu intr-un sistem unic. Trebuie sa gasim sfera in care pot fi incluse toate, si aceasta ar putea fi anume sfera culturala. Secundo. In procesul de sistematizare a valorilor trebuie de tinut cont nu numai de rezultatul final, nu numai de urmarile directe ale activitatii stiintifice, dar si de intreg procesul, deoarece nu putem reusi actionind conform principiului machiavelic: Scopul15 16

I. Prigogin, I. Stengers.Opere cit. - p. 91. .. . Opere cit. p. 23-24

scuza mijloacele!. In contextul contemporan, stiinta influenteaza toate laturile vietii societatii, iar o astfel de atitudine poate fi daunatoare si chiar distrugatoare. Astfel, ca nivel teoretic, stiinta valoreaza foarte mult, dar ea trebuie sa tina cont si de aspectul practic, ca prin activitatea rationala a subiectului sa se gaseasca acel mijloc care ar reglementa implementarea descoperirilor in viata. In acest sens, rolul esential ii revine moralei, ca element interior al subiectului, si dreptului, ca vointa exterioara, impusa in caz de necesitate. Acestea ar fi doua domenii care s-ar completa reciproc si eficient in elucidarea si solutionarea multor probleme.

3. Distinctia metodologica a stiintelor socio - umane si statusul praxiologic al acestora. Cercetatorii stiintelor sociale sunt nevoiti sa infrunte probleme metodologice, care adesea prezinta dificultati17. Asa cum a observat Poincare, specialistii in stiintele naturale dezbat descoperirile lor, in timp ce cei din stiintele sociale, au mai degraba tendinta de a-si discuta metodele. Analiza metodelor stiintelor sociale a fost bine elucidata de fiziologul C. Bernard18, care, in lucrarea sa Introducere in studiul medicinii experimentale, descrie rationamentul stiintific si metodele de conceptualizare a problemelor, valabile pentru toate stiintele. Metodele sunt esentiale pentru realizarea oricarei cercetari. Metodele inventate intr-un domeniu sunt utilizate in altul din cauza ca exista in stiintele sociale mai multe subiecte decit metode pentru a le studia, deoarece anumite metode trebuie sa fie aplicate la mai multe subiecte si probleme. De exemplu, Paul Diesing indica ca stiintele sociale se caracterizeaza prin patru grupuri de metode: metoda experimentala, ancheta, metoda observatorului participant si metodele formalizate. Fiecare din acestea este prezenta in toate disciplinele. In afara de aceasta, avem metodele statistice si matematice, care au influentat si au contribuit la dezvoltarea tuturor stiintelor sociale. Astfel toate disciplinele imprumuta metode, care devin comune mai multor discipline. Majoritatea descoperirilor tehnologice, desi exterioare stiintelor sociale, sunt aplicate in acestea. De exemplu computerele, care sunt folosite pe scara larga si practic este imposibil de a ne imagina absenta lor in conditiile sistemelor moderne de circulatie a informatiei. In stiintele sociale, ca si in cele naturale, noile descoperiri rezulta frecvent dintr-o interactiune intre specialitati. Majoritatea descoperirilor se produc in spatiile neexplorate, limitrofe, prin aplicarea metodelor, tehnologiilor, etc. din domenii conexe. Schimbul de teorii intre specialitati este un model foarte frecvent intilnit. Anumite teorii au o arie de aplicabilitate uimitor de vasta si au fost imprumutate in numeroase alte sectoare. Integrarea stiintelor, pe baza teoriilor, se efectueaza datorita faptului ca, de exemplu, doua subdiscipline sugereaza teorii prin care se explica un1718

M. Dogan. Opere cit. - p.140. Vezi. C.Bernard. Itroduction a letude de la medicine experimentale nouvelle impression. Paris: Delagrave, 1949.

fenomen, apoi se incearca o sinteza intre acestea, astfel creindu-se posibilitatea reala de a forma o teorie novatoare, sau prin transferul unei teorii dintr-un domeniu in altul. Acelasi rol il au paradigmele si problemele. Paradigmele nu sunt numai serii de probleme ci si de raspunsuri, ce constituie un patrimoniu, un vocabular si un set de metode foarte vast. Insasi practica sociala, care este obiect de studiu al stiintelor sociale contribuie, la integrarea acestora. Este interesant sa observam ca asistam la un proces, in care se intilnesc doua lumi aparent divergente de cercetare: una axiologica cu tendinta valorificatoare, care raporteaza permanent obiectul la subiect, implicind posibilitatea de a situa omul in centrul universului, de a construi o conceptie generala despre lume si viata, iar alta logica, in care subiectul insusi este desubiectivizat. Ideea de obiect a cercetarii fiind purificata si renormata. Iar practica sociala ne indica apropierea acestora. Efectuind o analiza ampla a proceselor ce au loc in stiintele contemporane dupa perioada de fragmentare, care a dominat primele decenii ale acestui secol -anume tendintele de unificare, I. Pirvu19 precizeaza ca modul de gindire caracteristic acestei tendinte (sintetic-interogativ) se manifesta in stiinta actuala prin urmatoarele momente, specifice si stiintelor sociale: a) Unificarea interna a domeniilor clasice, constituirea unor discipline limitrofe si teorii interdisciplinare care ofera solutii problemelor ce apar intr-un anumit domeniu. b) Aparitia unor domenii noi cu profil integrativ: cibernetica, teoria sistemelor, teoria informatiei, semiotica, sinergetica, care favorizeaza transferul de metode, principii si concepte intre ramuri. c) Transformarea treptata a stiintelor unidisciplinare in stiinte interdisciplinare. d) Aparitia in anumite ramuri a teoriilor, programelor si perspectivelor integrative. e) Intrepatrunderea stiintelor fundamentale cu cele aplicative, a stiintelor teoretice ale naturii cu stiintele tehnice si socio-umane. f) Integrarea in creatia si constructia stiintifica efectiva a perspectivei istorice. g) Cresterea rolului teoretizarii stimulata de teoria relativitatii, teoria cuantica, teoria informatiei, teoria sintetica a evolutiei etc. Pentru structura stiintelor sociale sunt caracteristice elemente ca : cel socialeconomic, social-istoric, social-politic, juridic, etnografic, sociologic, demografic etc. Din aceasta cauza, diverse sunt si metodele de cunoastere, dar aceasta diversitate nu le neaga unitatea lor, ci o presupune - constata A. Binkov.20 Metodologia stiintelor sociale si unitatea de metode are particularitatile sale. Deosebim unitatea de ramura, unitate disciplinara, unitatea interioara a teoriilor (caci, in orice stiinta, teoria si metoda sunt inseparabile), unitatea de continut si unitatea conceptuala. Stiintele sociale, ca substrat al abordarilor fenomenelor sociale, pentru explicarea obiectului cercetarilor sale, recurg la anumite analogii. Acest fapt este firesc, deoarece19

I. Prvu. Introducere n epistimologie. - Iai: Editura Polirom, 1998, p.64-66.

20

. . , . : - , 1968, .322.

societatea umana si-a facut aparitia in natura si este un mod de existenta a lumii materiale, avind multe asemanari cu diversele forme ale ei. Alt moment caracteristic spiritului uman este ca, in cautarea de explicatii, el are nevoie de anumite puncte de sprijin, pe care le gaseste in interiorul stiintelor, in istoria acestora si in cunostintele de acum existente. Un argument in plus rezida in incercarile de a explica anumite laturi ale existentei cu ajutorul metodelor si principiilor ciberneticii21. De asemenea stiintele sunt profund marcate de imprumuturile facute din biologie si stiintele naturii. De pe pozitie informationala, stadiile dezvoltarii societatii sunt stadii ale informatiei, considerate ca detinatoare ale realitatilor existente. Pentru functionarea societatii ca sistem, locul esential revine deci componentei informationale. O cercetare despre societate si informatie inseamna, de fapt, o continua punere in relatie a cimpurilor de idei si a experientei umane, in cadrul carora informarea poate fi structura de referinta. Observam un decalaj organizational, care poate fi definit prin decalajul dintre ritmul accelerat al cresterii complexitatii si ritmul relativ lent al inovarii sociale, al perfectionarii modalitatilor de rezolvare a problemelor, de stapinire si organizare adecvata. In contextul praxiologic apar interactiuni conceptual-logice si metodologice noi intre discipline, cu un dispozitiv comun de investigatie. Noile aspecte si elementele ce sau format provin de la una sau alta dintre disciplinele stiintifice. Aceasta situatie poate fi asemanata cu matricele epistemologice. Conform acestora, in perioadele revolutiei tehnico-stiintifice sau sociale se formeaza domenii de cunoastere sau stiinte-pilot, caracterizate printr-un numar mare de asemenea matrice si care influenteaza disciplinele invecinate, dar si pe cele mai indepartate. De exemplu, perioada Renasterii s-a caracterizat printr-o fuziune nemaiintilnita intre discipline, depasirea inchistarii, izolarii economico-geografice medievale si aparitia unor structuri noi22. Statutul praxiologic al stiintelor sociale reprezinta un nivel avansat al interactiunii practica-stiinta, care poate fi caracterizat prin urmatoarele momente definitorii: - Se formeaza un sistem unic de interactiuni (obiectele sociale complexe, dispozitivul unitar al stiintelor implicate, sistemul actiunilor sociale) si factori diversi, ca: actiunea strategica reglatoare a factorului decizional, conducerea stiintifica, experimentul social si procesul de difuzare in sistemul social al elementelor inovate. - Aparitia unor matrice conceptual-epistemologice cu originea in una dintre stiintele sociale implicate in cercetare. Daca o perioada indelungata s-a considerat, exact ca si in stiintele exacte, ca fiecare savant din stiintele sociale trebuie sa cunoasca doar domeniul sau, acum a devenit clara necesitatea abordarilor sistemice, integre si complexe. Fiecare specialist considera ca este dator sa evite de a privi la alte domenii, chiar daca sunt invecinate.21

Not: Aceste idei pot fi gsite detaliat n lucrrile urmtorilor autori: G. Klaus. Cibernetic i societate. - Bucureti: Editura Politic, 1966; C. Blceanu, E. Nicolau. Personalitatea uman o interpretare cibernetic. - Iai: Editura Junimea, 1972; V. Stoianovici. Omul i viaa n viziunea cibernetic. n Filosofia integrrii. - Bucureti: Editura Politic, 1980. 22 Vezi: J. Bernall. tiina n istoria societii. - Bucureti: Editura Politic, 1966, cap. III.

Filosoful, care este un generalist prin excelenta, poate evidentia ca aceasta izolare este artificiala si daunatoare din cauza ca realitatea sociala este unitara si nu fragmentata. Exista o singura cale optima de a o studia - cea stiintifica23. Asadar, bariera inchistarii este depasita deoarece unitatea stiintelor sociale este determinata de faptul ca nu exista realitati exclusiv economice, politice, juridice sau culturale. Fiecare dintre ele trece dincolo de intimitatea individualului, continind toate celelalte aspecte. In afara de aceasta, stiintele sociale sunt un sistem de persoane angajate in intelegerea societatii, ce primesc informatie una de la alta si de la restul societatii. Disciplinele sociale cauta unitatea atribuirii si/sau decodarii de semnificatii in limbaje hibride. Totalitatea interdependentelor intre stiintele unidisciplinare implica urmatoarele trei aspecte: limbaj, formalizare, teoretizare, iar demersul epistemologic, continut in stiintele particulare, ar dezvalui posibile ordini de interdisciplinaritate. Trecerea frontierelor epistemologice are loc intre discipline aflate la nivel diferit de generalitate (generale, particulare, ramurale). M.Luncu24 evidentiaza urmatoarea ordine posibila de unificare a stiintelor: a) Valorificarea deschiderilor epistemologice disciplinare in care se include integrarea disciplinelor pe linia generalizarii crescinde, pe verticala, de exemplu- de la sociologii de ramura la conceptii filosofice asupra societatii si integrarea disciplinelor cu un nivel compatibil de generalitate, pe orizontala. De exemplu, clasificarea stiintelor elaborata de J. Piaget25: stiinte nomotetice, stiinte istorice, stiinte juridice si discipline filosofice, intre care pot fi gasite puncte de tangenta. b) Preluarea sistemicitatii obiectului de catre obiective (teme de studiu) care presupune acces la sistemicitatea reala, de exemplu rata schimbarii modelului cultural al unei comunitati si accesul la modelul sistemic al obiectului, de exemplu factorii ce determina specializarea fortelor de munca in industrie. Dezvoltarea interioara a disciplinelor are o anumita limita. Aceste limite sunt depasite printr-o interventie exterioara a altei discipline. Cum fiecare fragment se combina cu fragmente ale altor discipline, noua pereche de fragmente creeaza un nou cimp de cercetare, care isi dezvolta propriul patrimoniu si limbaj. In stiintele sociale exista multe domenii interdisciplinare si combinatiile sunt foarte variate, de exemplu, specialistii in criminologie provin din domeniul dreptului, al sociologiei, psihologiei sociale, psihologiei economiei si stiintei politice. Studiul inteligentelor artificiale cuprinde logica formala, care face parte din filosofie, gramatica si sintaxa, care provin din lingvistica si programarea informatica apartinind informaticii. In general, problema metodelor de cercetare in domeniul stiintelor sociale este deosebit de complexa in conditiile dezvoltarii contemporane, a intrepatrunderii diferitor stiinte, inclusiv a aparitiei a asa-numitor discipline de granita sau de intersectie. De aceea, pe23 24 25

M. Bunge. Opere cit.- p. 241.

Ibidem.- p. 167. J. Piaget. Opere cit. - p. 239.

linga metodele specifice fiecarei ramuri de stiinte sociale sau ale naturii se recurge azi la generalizarea si extinderea unor metode, altadata proprii altor stiinte. Din perspectiva sistemica stiintele sociale nu exista prin ele insele, ci datorita faptului ca sunt chiar activitatea specifica a oamenilor care studiaza societatea in maniera stiintifica. P-343. cultura unei comunitati nu este o multime de idei, atitudini, norme si valori, ci un sistem de persoane care gindesc, adopta atitudini si realizeaza evaluari. In particular, stiintele sociale sunt un sistem de persoane angajate in intelegerea societatii, invatind una de la alta si de la restul societatii, punind probleme si incercind sa le rezolve cu orice mijloc care ar parea promitator. In trecut se considera ca studiul sistemelor sociale si al evenimentelor sociale nu este posibil deoarece acestea sunt inanalizabile. In prezent avem o cu totul alta opinie, anume siguranta ca domeniul stiintelor sociale este un domeniu complex care implica discutii ale modurilor de abordare si a conceptelor, ipotezelor si teoriilor, metodelor si evaluarii problemelor si rezultatelor. Prin perspectiva de abordare in acest cadru pot fi aduse contributii originale. Cum se produce cunoasterea in stiintele sociale? Raspunsurile la aceasta intrebare sunt forte diferite, fiind determinate mai multe metode valide de producere a cunoasterii. Motodele diferentiindu-se in functie de teoriile de referinta care opereaza cu abordari diferite ale sistemului social. Pentru ca o metoda sa fie considerata valida aceasta trebuie sa fie logic coerenta, sa se bazeze pe premise ce nu au fost dovedite ca false si sa fie acceptata de comunitatea stiintifica. Tepria sociala defineste referinta empirica a metodei de investigare, modul de considerare a realitatii, tipurile de date selectate din mesajul implicit al faptelor sociale. Metoda de cercetare se dezvolta in strinsa legatura cu temeiurile teoretice care au generat-o si genereaza date sociale utilizabile doar in acest cadru teoretic. Transferurile de metode de la o teorie la alta presupun si transferuri ale premiselor teoretice si ideologice care le-au generat. Astfel metodologia cercetarii sociale se bazeaza pe asumtii teoretice apriori. metoda este modul de producere a cunoasterii. Metodologia este stiinta despre metoda. O orientare metodologica presupune o logica de cercetare ce asociaza unui set coerent de principii teoretice componente din fiecare clasa de elemente. Orientarile metodologice din cadrul stiintelor sociale sunt clasificate dupa diverse metode. - Donald S. Tull (Donald S. Tull si Gerald S. Albaum, Survey Researche. A Decisional Approach. Intertext Books, new York, 1973) vorbeste despre conturarea a trei practici diferite de cercetare: metoda obiectivista, metoda subiectivista, si metoda fenomenologica. Tull porneste de la o clasificare a practicilor de cercetare folosite de diversi cercetatori dupa criteriul explicitarii metodelor de cercetare. Astfel, metoda obiectivista isi propune testarea ipotezelor utilizind proceduri statistice explicite si teste ce pot fi repetate de alti cercetatori. Metoda subiectivista realizeaza de asemenea testarea ipotezelor, dar este mai putin riguroasa in ceea ce priveste independenta cercetatorului si

explicitatea procedurilor. metoda fenomenologica respinge testarea ipotezelor afirmind faptul ca cercetarea nu poate fi absolul independenta; un obiect poate fi vazut doar de un subiect, ca atare orice metoda este subiectiva. In opinia lui Lazar Vlasceanu (Metodologia cercetarii sociologice. Orientari si probleme. Ed, Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1982), criteriul principal in functie de care clasificam orientarile metodologice este reprezentat de principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare arealitatii sociale.acestea au actionat ca pricipii metodologice. Criteriul este deci unul teoretic cu relevanta metodologica. 4. Teoria: repere analitice si conceptuale Din antichitate pina in prezent incercam sa intelegem fenomenele naturale apelind la concepte si notiuni, deduse din experimente si din observarea naturii, si care ne permit simplificarea intelegerii naturii prin realizarea unei structuri organizate a cunostintelor noastre: teoriile stiintifice. In foarte multe cazuri aceste teorii au la baza simplificari impuse de observatia ca in unele fenomene anumite marimi ramin constante (sau aproape constante) si deci fenomenul poate fi surprins in mare parte cu un numar mic de variabile. Teoria este un termen derivate din limba greaca (theora) avind semnificatia de contemplare. Pentru contemporaneitate termenul teorie are o importanta deosebita in examinarea structurii si dezvoltarii stiintelor. Fiecare dintre domeniile de cercetare cuprinde o totalitate de teorii cu diferit grad de complexitate cunoscute specialistilor in domeniu. In momentul in care vorbim despre o metodologie a stiintelor, cu atit mai mult nu poate fi trecuta cu vedere o analiza cit de succinta a acestora si corelatia lor cu metodologia. In general, in literature de specialitate atunci cind se vorbeste despre metodologia stiintelor mai de fiecare data aceasta este insotita de termenul teorie, sau teoria stiintei. Metodologia stiintei insemnind, in linii generale, teoria generala asupra principiilor utilizarii metodelor in cunoasterea stiintifica (Vasile Tapoc, Teoria si metodologia stiintei contemporane. Concepte si interpretari, Chisinau, Ed. USM, 2005, p-5. In ceea ce priveste termenul teoria stiintei, atunci acesta este apropiat de conceptele de teorie ce include forma sau nivelul superior al cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea generalizatoare a realitatii, introducind in sistemul cunostintelor.noi concepte, principii si metode de cercetare, deschizatoare de noi orizonturi de cunoastere (Nicolae Mihai, logica stiintei. Metodologia stiintei in: Nicolae Mihai, Introducere in filosofia si metodologia stiintei. Chisinau. Editura ARC, 1996, p.19-20) si cu cel de teorie stiintifica, care reprezinta o formulare logica a principiilor si consecintelor care grupeaza rezultatele preexistente intr-un domeniu de cercetare (Petru Rumleanschi, Epistemologie, Chisinau, 2002, p5-13). Teoria stiintei e preocupata de studierea principiilor, metodelor, tendintelor si caracteristicilor fundamentale ale functionarii si dezvoltarii stiintei.

Analiza retrospectiva a termenului teorie ne aduce la antichitate in care teoria era contemplarea lumii si in special a miscarii astrilor. Incepind cu perioada Renascentista teoria evoca o creatie a spiritului uman. Putem spune ca teorie inseamna un ansamblu sistematic de idei sau cunostinte exprimate abstract, logic interconectate, ce circumscriu o arie limitata. In viziunea sociologului american R.K. Merton se poate de vorbit despre teorie in sens strict doar in doua cazuri, in care sunt respectate doua conditii : 1. atunci cind o teorie este dedusa dintr-un set de propozitii fundamentale si; 2. atunci cind se demonstreaza concordanta teoriei cu observatia. Primul caz este determinat de necesitatea existentei unui set de propozitii fundamentale apriori necesare pentru a dovedi o propozitie teoretica. Teoria procedeaza la conceptualizarea cazurilor particulare observate, pentru ca in final teoria sa se prezinte sub forma unor relatii intre concepte abstracte. A doua conditie se refera la verificarea empirica a teoriei. O opinie diferita in ceea ce priveste verificarea empirica a teoriilor este expusa de K. Popper, care considera ca operatia de verificare a teoriilor este lipsita de sens, deoarece nici o teorie nu a fost niciodata complet verificata. Din acest considerent pentru acest autor demersul stiintific nu consta in confirmarea teoriilor, ci in infirmarea lor. Se poate afirma cu certitudine doar falsitatea unei teorii, dar niciodata nu se poate afirma cu certitudine ca o teorie este adevarata. In opinia lui K. Popper teoriile sunt falsificabile. Astfel, in sens restrins, o teorie este un sistem logic de propozitii, exprimate intr-un limbaj conceptual abstract si ale carei consecinte pot fi infirmate empiric. O contributie importanta la intelegerea constituirii teoriei stiintifice o are Pierre Duhem pentru care o teorie stiintifica consta intr-un ansamblu de ipoteze care are ca unic criteriu de adevar in acordul cu experimental, adica in confirmarea ipotezelor, care, la rindul lor, conditioneaza observarea fenomenelor. (Citat dupa V. Tapoc, p. 125 Teoria si metodologia stiintei ). O conceptie interesanta in ceea ce priveste natura teoriei intilnim la David Bohm. Acesta considera teoriile modele de intelegere ale lumii si nu doar niveluri ale cunoasterii. El sustine ca o teorie este in primul rind o forma de intelegere, o modalitate de a privi lume, si nu o forma de cunoastere a felului cum este ea. (D. Bohm. Plenitudinea lumii si oridinea ei/Tr. Fde H.-R. Patapievici si Sorin Paraoanu.-Bucuresti: Humanitas, 1995,p.40.). V. Tapoc (p. 129) , citindu-l pe Ilie Pirvu mentioneaza ca in metodologia stiintelor se face distinctie intre diferite tipologii ale teoriilor, cum ar fi: cele fenomenologice, deterministe, cauzale, statistice, locale, globale, universale, specifice etc. Toate aceste tipuri de teorii sunt determinate, in raport cu contextele diferite de analiza si cu probleme diferite, tinind cont de diverse criterii, ca de pilda: formale, semantice, matematice, metodologice, etc. Scopul final pe care-l urmareste gindirea este formularea, crearea unor teorii care in timp si-ar gasi confirmare experimentala cit mai mare, si si-ar indeplini functiile. Teoriile pot indeplini urmatoarele functii:

de sinteza, adica o teorie acumuleaza in sine experiente, cunostinte trecute si prezente; de sistematizare, prin care are loc unirea ansamblurilor mai mult sau mai putin vaste de concepte in citeva relatii fundamentale (legi) in care toate celelalte sunt continute ca implicatii si pot fi derivate prin deductie; explicativa, care include procesul de clarificare si explicare a ceea ce este doar enuntat sau imlicit, cu scopul de a determina semnificatia unui concept si ai delimita caracteristicile constitutive.; predictiva, in baza legilor generale si a informatiilor despre trecutul si prezentul sistemelor cercetate, pot fi facute anumite prezupozitii despre procese viitoare; prescriptiva (practica, sau normativa), care consta in indicarea modalitatilor prin care pot fi operate anumite modificari ale mediului; comunicativa, aceasta functie rezulta din rolul pe care-l are o teorie: fixarea informatiilor stiintifice intr-un sistem de semen; mijloceste prelucrarea logic-formala a acesteia; comunica informatii stiintifice; etc. (V. Tapoc. Teoria si metodologia stiintei, p.131-135) Mihai Paunescu(2004) considera ca pentru fiecare teorie avem urmatoarele caracteristici. Caracteristicile teoriei sunt: - Teoria este exprimata intr-un limbaj abstract, conceptualizat; - O teorie este mai cuprinzatoare decit generalizarile empirice; - Teoria este cumulativa: in masura in care permite formularea altor consecinte, teoria contribuie la dezvoltarea cercetarii; - Furnizind explicatii pentru fapte, fenomene, teoria face posibila formularea de predictii privind faptele, fenomenele viitoare. Pentru a permite formularea de predictii teoria trebuie sa fie precisa. Precizia este un element important al teoriei. Cu cit inferentele formulate pe baza teoriei sunt mai precise, cu atit mai putin probabil este ca ipotezele alternative sa explice aceleasi fenomene. Atunci cind predictiile sunt precise si confirmate de observatie, probabilitatea de eroare scade. Aceeasi functie o indeplineste si coerenta interna a teoriilor. Spre deosebire de M. Paunescu sociologul american J. Coleman (J. Coleman, Foundations of Social Theory, The belknap Press, 1990) identifica anumite caracteristici pe care o teorie trebuie sa le indeplineasca pentru a fi valida: - sa prezinte coerenta interna: - operatiile sa respecte legile de rationare; sa reflecte datele despre realitatea sociala: premisele sa fie toate propozitii adevarate; sa aiba valoare de intrebuintare practica: sa poata fi formulate in baza teoriei. Autorii G.King, R. Keohane si S. Verba (Fundamentele cercetarii sociale, Polirom, Iasi, 2000) considera ca obiectivul cercetarii stiintifice il constituie elaborarea de inferente. Inferenta este procesul logic prin care ajungem sa cunoastem fenomene la care nu avem acces direct, folosind datele pe care le avem la indemina. Daca ne referim

nemijlocit la teoriile sociale atunci specific acestora este faptul ca ele trebuie sa vizeze fenomenele sociale, nu comportamentele indivizilor, adica tinta oricarei teorii trebuie sa fie explicatia sistemului social. Fiecare explicatie si fiecare predictie pretinde teorii, cu atit mai exacte cu cit se pretinde o mai mare exactitate explicatiilor si predictiilor. Teoria si cercetarea sunt inseparabile. Cautarea de date este intotdeauna organizata in perspectiva unei orientari generale sau a unei structuri cadru-conceptuale, care daca nu este propriu-zis o teorie, ar trebui sa serveasca drept motrice in construirea teoriilor. In orice caz, datele sunt utilizate pentru a motiva construirea de teorii, sau verificarea teoriilor, sau pentru a alimenta teoriile in vederea explicatiei sau predictiei. (Mario Bunge. Stiinta si filosofie. Editura Politica, Bucuresti 1984p-334). Pentru domeniul stiintelor sociale este preferabil pentru cercetatori termenul model celui de teorie. Acest fapt este dictat de faptul ca spre deosebire de stiintele exacte in cadrul stiintelor sociale nu sunt prezente inca teorii atit de generale si puternice, cum ar fi spre exemplu teoriile fundamentale ale fizicii. Nu atit nivelul atins are o importanta capitala in judecarea realizarilor unui domeniu de cercetare,cit rata cresterii, iar aceasta este apreciabila in toate stiintele sociale, mentioneaza M. Bunge(p.334). Important in acest context este ca in cele dintii termenul teorie si model teoretic sa fie rezervate pentru a desemna sisteme ipotetico-deductive, iar in al doi-lea rind capacitatea de a propune o strategie generala a construirii teoriei, care poate fi rezumata in urmatoarele etape: -selectarea citorva trasaturi (proprietati) ale obiectelor de interes, anume cele ce par a fi promitatoare; - reprezentarea fiecarei trasaturi printr-un anume mod care sa se refere la o specie bine determinata de entitati, concept precis; - formularea de relatii intre concepte ce rezulta; - organizarea logica a enunturilor care rezulta, cu ajutorul unei conceptii menite sa descopere care sunt implicatiile lor si care sunt obligatiile noastre daca adoptam anumite supozitii, adica schimbarea multimii date de enunturi intr-o teorie; - confruntarea citorva propozitii ale sistemului cu citeva date empirice. Un moment iportant in constructia teoriei este faptul ca o teorie stiintifica contine enunturi de lege si ca acestea de obicei nu sunt regularitati stabile ce emerg dintr-o analiza a datelor, ci mai degraba reprezinta patternuri ascunse observatiei directe. In situatia in care specialistul unui domeniu nu este pregatit sa propuna noi teorii stiintifice, atunci cu siguranta ar trebui ca acesta sa ajute la imbunatatirea organizarii sau structurarii teoriilor existente. In particular ar fi posibila preocuparea pentru fundamentele stiintelor sociale prin axiomatizarea anumitor teorii. Fiecare lege stiintifica apartine unei teorii oarecare. Daca o generalizare nu apartine niciunei teorii, atunci ea poate fi o generalizare empirica adica una sugerata sau justificata de datele empirice dar nu un enunt de lege. Iar daca o teorie nu contine nici o lege stiintifica, atunci ori nu este o teorie propriu-zisa (mai degraba un cadru conceptual), ori este o teorie extrem de generala, in loc sa fie o teorie.

Utilitatea teoriilor poate fi validata din doua perspective: una se refera la modalitatea in care o anumita teorie se constituie intr-o modalitate de deschidere spre efectuarea ulterioara a cercetarii stiintifice; si alta consta in aceea ca teoria este rezultatul utilizarii eficiente a metodelor de cercetare. ( Functia metodologica a unei teorii. V. Tapoc p-147-148) Conceptele si principiile teoriilor stiintifice largesc arealul cunoasterii stiintifice. Pe linga faptul ca teoriile stiintifice sistematizeaza cunostintele stiintifice ele mai contribuie si la dezvoltarea acestora, contribuind la obtinerea de noi cunostinte empirice. Prin aceste noi fapte sunt dezvoltate notiuni teoretice ale paradigmei stiintifice. Odata cu introducerea a noi concepte explicatia legilor si fenomenelor empirice poate fi considerata ontologic si metodologic- mai profunda decit cea realizata anterior, in cadrul teoriei respective. (Vezi: Ion Ceapraz, Empiric si teoretic in cunoasterea stiintifica, Craiova: Scrisul rominesc, 1987, p-162-163.) Un alt aspect al analizei teoriei este relatia teorie si experienta. In intelegerea raportului dintre teorie si experienta umana trebuie sa pornim, pe de o parte, de la aprecierea ca nici o teorie nu cuprinde pina la epuizare experienta umana si, pe de alta parte, de la observatia ca prin modul ei de constituire indeosebi prin abstractizare si idealizare teoria transcende limitele stricte ale experientei umane, propune sau sugereaza noi actiuni si experiente. (Cornel Popa. Teoria cuoasterii, p.173 ) Pentru a promova cresterea cunoasterii stiintifice este nevoie de evaluarea teoriilor. In practica stiintifica oamenii de stiinta in mod diferit evalueaza teoriile. Evaluarea unei teorii implica multe variabile, care, la rindul lor au multe variante. Este de inteles faptul ca unii au negat existenta vreunui criteriu, a vreunei reguli sau metode in evaluarea teoriilor. Qiu Renzong in Perspectiva integrationista asupra evaluarii teoriilor (Metamorfoze actuale in filosofia stiintei. Editura Politica, Bucuresti 1988, p.328-329) examineaza conceptiile asupra evaluarii teoriilor in special referindu-se la cea empirista si cea holista, mentionind citeva variabile. Una dintre variabilile care-i influenteaza pe specialistii cercetatori este felul in care se interpreteaza sau se intelege termenul teorie. Este teoria un set de enunturi universale, o abreviere a experientei empirice, sau o descriere a structurii de parofunzime a lumii exterioare etc. ? Raspunsurile la aceste intrebari sunt foarte diferite depinzind de accentele diferite pe care le pun cei care formuleaza raspunsul, precum ar fi universalitatea, forta explicativa si predictiva, simplitatea, profunzimea. O a doua variabila tine de intrebarea de ce sau cu ce scop evalueaza oamenii de stiinta o teorie. In urma evaluarii, teoria poate fi etichetata ca : buna, credibila, acceptata, adoptata, verificata, confirmata, rea, refuzata, negata, etc.toate aceste etichete insemnind inexistenta unui acord in ribdul oamenilor de stiinta, caci acestea evalueaza in mod diferit teoriile daca au in vedere scopuri diferite. A treia variabila este sistemul de valori pe care-l detine omul de stiinta. Pe de o parte datorita contextului social, cultural si intelectual in care oamenii de stiinta s-au dezvoltat si sau format si, pe de alta parte, dispozitiei lor naturale sau structurii lor

intelectuale, oamenii de stiinta au au sisteme diferite de valori pe care le intrebuinteza in evaluarea teoriilor. Holistii sustin ca teoria este un tot structurat. O teorie poate fi impartita in trei elemente: 1. structura de profunzime, ascunsa, a unei teorii este asumtia sa ontologica sau componenta metafizica. 2. esenta unei teorii este un set de generalizari simbolice sau verbale si asumptiuni auxiliare (legi, principii si ipoteze) care fac fac din ea o teorie stiintifica. 3. consecintele derivate din teorie plus conditiile conditiile initiale care-i permit adecvarea la date. Acest element este numit de catre Qiu Renzong Perspectiva integrationista asupra evaluarii teoriilor (Metamorfoze actuale in filosofia stiintei. Editura Politica, Bucuresti 1988, (p.336), centru activ al teoriei, deoarece aici sunt localizate functiile (puterea explicativa si predictiva) teoriei si se articuleaza teoria cu experienta. Oamenii de stiinta pot ajusta fie elementele din teorie, fie datele empirice pentru a le face sa se conformeze sau sa se ciocneasca intre ele, dar nu pot depasi anumite limite. Exista un punct in care evidenta ii obliga sa accepte sau sa respinga o teorie. 5. Teoria si metodologia stiintelor Fiecare conceptie teoretica asupra societatii, si caatare asupra oricarui obiect concret, are doua componente: una ontologica si una metodologica. Prima se ocupa de natura societatii, ultima de calea pentru studierea ei. Teoriile cauta explicatii asupra lumii, iar metodologia calauzeste cercetare. Legile descoperite de teorie devin principiile metodologiei. Cuvintul metoda vine de la grecescul methodos, care inseamna cale, drum, dar si mod de expunere. Preocuparea pentru perfectionarea metodei a dus la aparitia stiintei despre metoda metodologia. Profesorul Nicolae Popa defineste metodologia drept sistemul celor mai generale principii de investigatie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective [1 N. Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1994, p. 21.] Metoda priveste fie un anumit principiu metodologic (metoda particulara), fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuala). O metoda, in sensul adevarat al cuvintului, trebuie sa fie determinata de insusi obiectul cercetarii stiintifice, sa corespunda legilor acestuia. Intre diversele trepte metodologice generala, particulara, individuala se stabilesc raporturi complexe, in cadrul carora se pot distinge aspecte caracteristice legaturii dintre general si particular, dintre parte si intreg, dintre proces si moment etc. Intr-un sens larg, metoda (din greaca veche: meta care inseamna dupa si adaos, ceea ce inseamna cale) este un ansamblu de proceduri rationale, organizat

conform unor principii, intru facerea unui anumit lucru; principiile constituie repere, criterii dupa care se orienteaza, se formeaza perspectiva unitara si omogena din care sunt utilizate regulile de procedura si operare (Gheorghe C. Mihai, p.175). Sau el inseamna procedeul gasit cu cale de a fi urmat, mijlocul potrivit de a ajunge laun anumit rezultat , plecind de la o situatie data. (Logica juridica, p.24) In sens restrins, termenul de metoda se identifica cu termenul de procedeu, chiar cu operatia. Metodologia include in sine urmatoarele elemente: 1)teze; 2) principii normative; 3) strategii de cercetare ce intrunesc aceste principii; 4) criterii de testare sau verificare a rezultatelor obtinute. (V. Tapoc, Melentina Toma, Disertatia stiintifica. Initiere in cercetarea sti8intifica si in filosofia succesului, Iasi 2001, p-43-44). Prin intermediul caracteristicilor sale metodologia se manifesta ca stiinta sau teorie generala a metodelor cunoasterii. Cercetatorii elaboreaza metode proprii, le particularizeaza pe cele generale, le adopteaza pe cele oferite de domenii invecinate. In general preocuparea pentru metodologie nu este noua, daca de exemplu revenim la istorie vom vedea ca multi dintre ginditorii cunoscuti sunt preocupati de o anumita metoda. Aici am putea mentiona asa ginditori ca Socrate, Platon; Berkeley, Diderot, Hegel, Descartes si multi altii. Nu exista ginditor care sa nu fie preocupat de metoda de urmat, mentiona L. Blaga. ( L. Blaga, Despre constiinta filosofica, Ed. Facla, Timisoara, 1974, p.72) O atentie deosebita atrage metodei Rene Descartes. Acesta isi subordoneaza chiar propriul sistem metodei pe care o elaboreaza. Pentru Descartes metoda inseamna reguli sigure si usoare, gratie carora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodata ceva fals drept adevarat, si va ajunge crutindu-si puterile mintii si marindu-si progresiv stiinta, la cunoasterea adevarata a tuturor acelora de care va fi capabil. (R. Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Stiitifica, Bucuresti, 1957,pp.31-32) Persoana ce urmeaza o metoda stiintifica trebuie sa faca acest lucru sistematic, conform principiilor si sa nu ocoleasca calea ce trebuie sa ramina mereu deschisa. (I.Kant, Critica ratiunii pure, Bucuresti 1969, pp.613-632) Metoda trebuie sa fie in unitate cu obiectul cunoasterii, intrucit cunoasterea stiintifica, cere sa te lasi in voia obiectului, ...sa ai in fata necesitatea interna a acestuia si sa o exprimi...caci metoda nu este altceva decit structura intregului , infatisat in pura sa esentialitate. (G. Fr. Hegel, fenomenologia spiritului, Bucuresti, 1965, pp.31-32) Relatia metoda metodologie se manifesta in doua feluri: intr-un caz metodologia este stiinta despre metode, in altul metoda determina tactica de cercetare (adica este locala), metodologia impune strategia (adica este teoretic generala). Functiile respective sunt valabile si pentru termenii raportului: teorie-fapte empirice, metode generalemetode particulare, metode particulare metode specifice, metode generale - metode specifice. Termenii primi in toate aceste relatii indeplinesc rolul de suport metodologic pentu cei secunzi. (V. Tapoc. P. 146)

Metodologia este stiinta sau teoria generala a metodelor cunoasterii, iar in caliate de metametoda teorie a metodelor folosite. Dupa parerea lui Kant metoda trebuie sa fie, pentru a fi numita ca atare un procedeu dupa principii. Metodologia ca stiinta cuprinde o problematica vasta, complexa si controversata. Ea trebuie sa gaseasca raspunsuri la un sir de intrebari cum ar fi: cine ghideaza o analitica a metodei, in vederea aplicarii ei; ce relatie exista intre obiectul cercetat, metoda si agentul cunoscator, care sunt limitele unei metode si care sunt atitudinile noastre fata de interactiunile dintre metode; exista o metoda generala, care le fundamenteaza pe celelalte; care este natura relatiei teorie metoda; etc. (I Craiovan, metodologia dreptului, p.28 Este important de a mentiona ca intre metodologia generala (cea filosofica) si metodologiile particulare, cum ar fi spre exemplu metodologia dreptului, avem un raport de interconditionare. Accentele care pot fi puse prin intermediul relatiei metodametodologie ar putea fi generalizate, dupa parerea profesorului I. Craiovan ( I. Craiovan, Metodologie juridica, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005, p.35-36.) in urmatoarele concluzii: 1. sensul originar al metodei in cunoastere evoca precizarea pasilor, a regululor in procesul cunoasterii pentru a raspunde la intrebarea cum; 2. metoda este in unitate cu obiectulcunoasterii , depinde de natura obiectului cercetat, de calitatea si cantitatea informatiilor agentului cunoscator, de conceptiile acestuia, de practica stiintifica si sociala din momentul cercetarii, de specificiotatea domeniului cercetat; 3. mai ales in domeniul socialului, metoda nu isi este suficienta, interactioneaza si interfereaza cu alte metode, aceasta demonstrind necesitatea de complementaritate,integrare; 4. metodologia vizeaza: identificarea, corelarea, orientarea metodelor cercetarii stiintifice, ceea ce ar fi dezirabil comportamentul cercetatorului stiintific, in orientarea, proiectarea si strategia cercetarii pe care o desfasoara; 5. metodologia filosofica functioneaza ca un cod normativ generalce intemeiaza toate metodele particulare, in cimpul metodologic stabilindu-se multiple raporturi de interconditionare. 6. sunt remarcabile virtutile metodologice ale unor abordari precum fenomenologia, hermeneutica, sau cercetarea analitica, tendinta spre sinteza metodologica spre care inclina orientarile neorationaliste din filosofia si metodologia stiintei; 7. fundamentele filosofice ale crcetarii proprii ar putea fi potentate daca am pune in relatie tema de cercetare cu semnificatiile majore a dialecticii, fenomenologiei, hermeneticii sau cercetarii analitice; 8. care sunt implicatiile asupra abordarii metodologice proprii, avind in vedere distinctii ca monism-dualism metodologic, cercetare calitativa-cercetare cantitativa, cercetare fundamentala-cercetare aplicativa, etc. 9. procedurile stiintifice la care se apeleaza pentru tema cercetata sunt cunoscute in disciplina respectiva sau sau sunt necesare reconsiderari;

metodologia asumata trebuie sa pastreze cunoasterea dobindita#, sa tina cont de orizontul specific in care opereaza sau asigura un anumit grad de4 precizie , sa fie mereu in devenire precum realitatea cercetata, deci mereu provizorie, dar si mereu perfectibila. Astfel, in concluzie, mentionam ca teoria si metodologia stiintei include in sine doua compartimente: -teoria stiintei, adica reflectii asupra teoriilor stiintifice (metateorie); si metodologia stiintei, adica teoria generala asupra principiilor utilizarii metodelor in cunoasterea stiintifica. [V. Tapoc, p 5, teoria si metodologia stiintei contemporane]10.

Tema 3. Gnoseologia si epistemologia dreptului.1. 2. 3. 4. 5.

Cunoasterea ca activitate specifica. Distinctia gnoseologie-epistemologie. Specificul cunoasterii in cadrul dreptului - Epistemologia dreptului. Teorie si filosofie in orizontul de cunoastere a fenomenului juridic. Libertate si responsabilitate in procesul de cunoastere.

1. Cunoasterea ca activitate specifica In contemporaneitate se intilnesc evocate cel mai des trei concepte, este vorba de conceptele de subiect, obiect, fiinta. Vechea metafizica, afirma G.Vattimo, s-a prezentat si se prezinta in fata spiritualitatii postmoderne cu idealul de stabilitate si eternitate proiectat asupra subiectului si obiectului, asupra fiintei ca atare26. In afara de aceasta are loc o reevaluare a valorilor si sunt puse sub semnul intrebarii intregi domenii de activitate (stiinta, morala s.a.). (27). De modul in care omul ca subiect al activitatii concepe, analizeaza realitatea, actioneaza asupra ei, depind si solutiile care ar putea fi propuse anumitor probleme existente. Un loc aparte il ocupa fiinta umana ca subiect al activitatii si capacitatile lui de rationalizare a mediului inconjurator. Omul se manifesta in doua moduri, si anume ca subiect ce are de explorat un anumit obiect si ca obiect al cercetarii sale. Problema subiectului a focalizat intotdeauna atentia cercetatorilor. De la primii pasi pe care i-a facut omenirea pe calea spre civilizatie, fiinta umana s-a deosebit prin calitatile sale, iar varietatea de manifestare a acestora s-a modificat si diversificat incetul cu incetul de-a lungul mileniilor. De exemplu, in ontologie sunt analizate aspectele existentei umane, in gnoseologie este luat in consideratie subiectul cunoscator, in axiologie subiectul ca fiinta valorizatoare, in epistemologie ca subiect al activitatii26

109

J. Vattimo. Dincolo de subiect. - Constana: Editura Pontica, 1994, p. 15-19. Vezi: C. Harangu. Filosofia subiectului. - Timioara: Editura Delabistra, 1996.

27

stiintifice etc. Configuratia de care suntem interesati este cea a activitatii de cunoastere a subiectului si de relatia acestuia cu contextul social si cultural, modul in care este reglementata activitatea licita sau ilicita, conformarea acestei activitati normelor si valorilor morale. Cu lumea inconjuratoare omul stabileste anumite relatii, care pot fi generalizate in urmatoarele categorii: - cunoasterea proprietatilor fizice ale structurilor exterioare lui cu ajutorul perceptiilor mijlocite de organele de simt, relatii afective, - constientizarea legilor care conduc natura si legilor de care se conduce societatea. Reesind din cele mentionate, dezvaluirea succinta a relatiei de cunoastere, este o facultate fundamentala a constiintei umane si o necesitate a existentei individului si societatii in ansamblu. Caci omul, ca fiinta rationala, obtine aceasta capacitate prin evolutia naturala si prin necesitatea de adaptare la conditiile de mediu tot mai complexe. Acesta si este principiul entropic, conform caruia omul nu s-ar fi putut mentine in mediul sau de viata, daca n-ar fi capabil sa cunoasca. El cunoaste natura, societatea, cunoaste legile dupa care decurge totul in jurul sau. Ca nivel superior al reflectarii, cunoasterea umana este o creatie culturala. O.Hoffman ocupindu-se de problema in cauza, evidentiaza caracteristicile cunoasterii umane, care ii dau acesteia functii cu totul noi, si anume ca cunoasterea umana: 1. se desfasoara prin mecanismele gindirii umane, ducind la o reflectare prin forme abstracte, capabile sa sintetizeze elementele generale si esentiale ale unor clase de obiecte si proprietati; 2. capata forme simbolice, care concentreaza marea diversitate de sensuri ce pot fi folosite pentru a denota numeroase situatii existentiale; 3. implica o dimensiune valorica prin semnificatiile pe care le acorda relatiilor noastre cognitive cu existenta (cunoasterea poate fi folositoare sau daunatoare omului si societatii, adecvata sau neadecvata necesitatilor si problemelor unei comunitati etc.);

4. este intentional finalizatoare, presupunind un scop pe care-l poate servi; 5. are caracter istorico-concret, raspunzind unor situatii concrete de viata si progresind pe masura evolutiei generale a societatii28. Omul intra in raport cu numeroase produse de reflectare, care sunt prelucrate de subiectul cunoscator si apreciate a fi purtatoare de informatie, care devine apoi cunoastere. Omul se interogheaza asupra actiunilor, faptelor proprii, ale persoanelor din jurul sau. Permanent, primind informatii, le analizeaza si le atribuie unui anumit domeniu de activitate. Deci, procesul complex de prelucrare a realitatii de catre om este cunoastere (o facultate generalumana), care nu se desfasoara automat, ci in procesul complex al prelucrarii realitatii de catre om (care actioneaza ca fiinta generica, axiologica)29. Capacitatile rationalitatii umane prelucreaza, transforma, exploreaza realitatea inconjuratoare. O privire asupra activitatii umane care corespunde rationalitatii acorda raspunsul la intrebarea: din ce cauza apar atitea cazuri contrare? Caci exista o dogma, adesea invocata, precum ca faptele ca rezultat al activitatii si valorile sunt distincte din punct de vedere logic. De exemplu, stiinta ca mod de activitate pare a se ocupa de fapte, dar valorile atasate lor nu pot fi deduse in mod logic din acestea. Oamenii fac in permanenta evaluari, ei pot considera unul si acelasi lucru ca fiind bun sau rau. Chiar D. Hume a fost inclinat sa afirme ca dorintele fundamentale erau impartasite de toate fiintele omenesti, astfel incit noi aprobam sau dezaprobam in mod firesc aceleasi lucruri. Specific stiintelor sociale este faptul ca, intotdeauna a fost complicat de a exclude din arealul sau valorile si normele, deoarece ele presupun probleme umane. Cu toate acestea, cautarea unei stiinte sociale libera de valoare a parut indispensabila gindirii in conditiile in care stiintele sociale urmareau sa obtina aceeasi apreciere ca stiintele naturale. Dorinta de a exclude din stiintele sociale valorile are originea in presupozitia ca stiintele naturale au realizat separarea de valori. Oricum, stiinta trebuie sa se afle in slujba societatii. Astazi provocarea stiintei este totala. De aceea ni se pare paradoxal sa28110 29

O. Hoffman. tiin. Tehnologie. Valori. - Bucureti : Editura Lumina Lex, 1999, p.181. O. Hoffman. Opere cit. - p.182.

separam stiinta de societate. Dimpotriva, va trebui sa integram in societate activitatea stiintifica. Va trebui sa incercam sa realizam ca legatura dintre stiinta si societate este cit se poate de fluida (...), trebuie sa cream noi aliante intre om, cunostintele sale, visurile sale si metamorfozele naturii30. Schimbarile majore din filosofia stiintei contemporane sunt promitatoare in acest sens, fiindca concluzia, la care s-a ajuns, este ca stiintele naturale cit si cele sociale nu pot fi dispersate de valori. Iar distinctia dintre fapte si valori cade, deoarece valorile devin criterii in alegerile pe care le facem si in evaluarea faptelor. Omul ca fiinta rationala ce-si orienteaza actiunile in societate si natura pe baza unui scop cauta sa gaseasca o rationalitate in lumea in care se afla. Viata in grup a omului presupune un mod specific de activitate, de adaptare la mediu, indeplinirea anumitor obligatii si respectarea drepturilor celorlalti membri a societatii. Pornind de la ideea ca in procesul de cunoastere si nu numai, rationalitatea se constituie ea insasi ca valoare, K.E.Tranoy31 arata ca, deoarece stiinta inseamna folosirea sistematica a puterii intelectuale umane pentru producerea cunoasterii, ea are o moralitate interna si una externa (calculata in rezultatele descoperirilor sale). In acest sens indicam, ca stiinta devine obiect pentru aprecieri etice nu numai in rezultatele sale, ci chiar in structura desfasurarii sale. Stiintele sociale au fost cele care au demonstrat mai pregnant acest lucru, intrucit experientele lor chiar in interiorul cunoasterii nu au putut cere niciodata depasirea anumitor limite morale. Ambele sensuri in care se foloseste termenul de stiinta, ca institutie si ca cercetare, presupun o responsabilitate etica ce merita a fi luata in consideratie32 - relateaza A.Botez, referindu-se la problema pusa in discutie. Omul este inzestrat cu capacitatea de a cunoaste rational si de a actiona in conformitate cu aceasta. Stiinta a devenit o putere deosebita, de aceea, in prezent etica stiintei devine o sfera independenta a cercetarii fundamentelor stiintei, o abordare sistemica a unui aspect ce face parte din stiinta contemporana.30 31

I. Prigogine, G. Stengers. Opere cit. - p.45-46. Apud. A. Botez. tiinele sociale i mutaiile contemporane n epistemologie: Epistemologia tiinelor sociale. Bucureti: Editura Politic, 1981,p. 97.32114

Ibidem. - p.48.

Modul in care actioneaza subiectul cunoscator, de la sine, este un proces ce conduce spre dezvaluirea aspectelor conexe intre om si mediul inconjurator, om si societatea umana. Analizind rolul savantului in stiinta si societate la etapa contemporana, Stela-Maria Ivanes, mentioneaza ca: stiinta azi inseamna forta, putere. Mai mult ca oricind, savantul este astazi, trebuie sa fie, omul cetatii sale, profund interesat si implicat in viata economica si sociala, in demersul politic si juridic33. Dezvoltarea stiintei presupune o atitudine dubla fata de activitatea umana: pe de o parte-stiintifica, pe de alta - normativa (morala si juridica). Caci divortul intre logic si axiologic nu mai este valabil. Raul sufletului modern este insusi acest divort intre mesajul esential al stiintei si sistemele inradacinate in animism, exterioare adevarului ...34. D.S.Ogodescu, citindu-l pe autorul francez Monod, sustine ca in discurs si actiune adevarul logic si valorile sunt necesar asociate, iar pe de alta parte, ca insasi definitia adevarului logic si valorile se sprijina in ultima instanta pe un postulat etic35. Deci scopul urmarit intr-o astfel de abordare este constituirea unui alt nivel de generalizare a rolului stiintei in contextul societatii contemporane. Problema in cauza a preocupat un sir de cercetatori, cum ar fi Distinctia gnoseologie-epistemologie Dj.Bernal, G.N.Volkov, G.M.Dobrov, B.M.Kedrov, T.Katarbinskhii, G.Kriber, A.Botez, R.Trigg, O.Hoffman, A.Dobre s.a.1.

In cadrul filosofiei sunt cunoscute trei tematizari: ontologica, gnoseologica si axeologica. Aceste trei tematizari, vechi de cind lumea, isi propun sa formuleze raspunsuri la intrebari ce au interesat fiinta umana dintotdeauna. Faptul ca din antichitate pina in prezent acestea continua sa framinte mintile nu inseamna ca in timp nu au fost formulate anumite raspunsuri, ci ca realitatea sociala in permanenta schibare si dezvoltare le reactualizeaza. Prin termenul gnoseologie se intelege teoria cunoasterii, adica modul in care cunoastem realitatea. In literatura de specialitate poate fi intilnita sau identificarea termenului gnoseologie cu termenul epistemologie, sau parerea ca gnoseologia este parte a epistemologiei. (Enciclopedie de filosofie si stiinte umane/Trad. De Luminita Cosma33115

Stela-Maria Ivane. Umanismul i problema tiinei contemporane.

n

tiin i

contemporanitate. - Bacu: Editura Comitetului judeean de cultur i educaie social, 1991, p. 392.34 35

V. Tonoiu. Dialectic i relativism.- Bucureti: Editura tiinific i Enciclopedic, 1978, p.151. D.S. Ogodescu. Persoan i cunoatere. - Bucureti: Editura Politic, 1981, p.39.

si al. B., All Educational, 2004, p.399.) Acest lucru este determinat de etimologia acestor doua cuvinte. Cel dintii gnoseologie provine de la grecescul gnosii cunoastere si logos cuvint, ratiune, teorie, iar cel deal doile, epistemilogie deriva din cuvintele episteme cunoastere si logos - ratiune, teorie. Epistemologia reprezinta teoria cunoasterii stiintifice [in filozofia greaca episteme inseamna: 1) cunoastere (adevarata si sintetica opusa lui doxa); corp de cunostinte organizat, stiinta 3) recunoastere teoretica (prin opozitie cu praktukesi si poietike) v. Francis E. Peters, op.cit., p.92] Intradevar aceste doua domenii au tangente, asemanari, dar in acelasi timp ele se deosebesc. Daca gnoseologia cerceteaza conditiile generale, izvoarele, structura, modul de desfasurare si validitatea procesului cunoasterii, privit ca proces de producere a cunostintelor in aspectul lor cel mai general, apoi epistemologia e preocupata de aspectele cele mai generale ale realizarii cunoasterii stiintifice si studierii universului dezvoltarii si functionarii stiintelor. (V. Tapoc, Initiere in gnoseologie si stiintele cognitiei, Chisinau, 2007, Ed. USM, p.5) Prin epistemologie se intelege teoria cunoasterii stiintifice. Spre deosebire de gnoseologie, care studiaza cunoasterea general-umana, epistemologia cerceteaza cunoasterea stiintifica, pe care o profeseaza oamenii de stiinta. Epistemologia ca prioritate este interesata de: - distinctia experienta si experiment; - unitatea dintre analiza si sinteza; - transformarea inductiei in deductie; - rolul ipotezei; - conceptul de lege stiintifica; - posibilitatea previziunii, etc. Atit gnoseologia cit si epistemologia trebuie sa cerceteze valoarea tuturor operatiunilor cognitive ale subiectului, sa stabileasca principiile, metodele si sursele activitatii de cunoastere in genere pentru a intelege trecerea de la cunoasterea obisnuita la cunoasterea stiintifica. Gnoseologia e preocupata si de studierea structurii cunoasterii. Structura desemneaza elementele componente ale unei totalitati de constituire a acesteia intr-un sistem. Structura cunoasterii indica modelul abstract care explica schema de functionare si principiile ce stau la baza coeziunii interne a cunoasterii. In caliatate de elemente de baza gnoseologia evidentiaza: obiectul cunoasterii, subiectul cunoasterii, procesul cunoasterii si rezultatul acestuia. In contemporaneitate tratarea acestor probleme este deosebit de actuala. Aceasta stare de fapt a fost determinata de unui dintre cele mai raspindite curente stiintifice, anume neopozitivismul, care a incercat sa izoleze stiintele specializate. In viziunea neopozitivista nu este posibila o singura epistemologie, ci exista tot atitea epistemologii cite stiinte particulare. Henri Wald (Elemente de epistemologie generala, p. 6) afirma ca obiectul epistemologiei nu apare pe deplin clar decit in lumina unitatii dintre ontologie,

gnoseologie si logica, unitate privita neaparat atit din punct de vedere teoretic, cit si din punct de vedere metodologic. La inceputurile filosofiei aceasta unitate s-a aflat intr-o faza de indistinctie globala. Primii filosofi nu faceau diferenta intre lucrurile reflectate si reflectarea lucrurilor, si cu atit mai putin intre reflectare si forma logica a acestei reflectari. Mai tirziu cind filosofia sa diferentiat in cele trei discipline fundamentale, diverse sisteme filosofice au dat prioritate sau ontologiei, sau gnoseologiei si logicii. Ontologia studiaza unitatea dintre sensibil si inteligibil, gnoseologia cerceteaza saltul prin care gindirea reflecta inteligibilul, iar logica analizeaza structura formala pe care o dobindeste cunoasterea inteligibilului. Incepind cu criticismul kantian ontologia a fost tot mai mult absorbita de gnoseologie si logica. Gnoseologia elaboreaza o teorie stiintifica a cunoasterii, demonstreaza posibilitatea cunoasterii lumii, indica metodele cunoasterii Epistemologia ca parte integranta a gnoseologiei, este si ea atit teorie, cit si metoda. In calitate de teorie aduce explicatii asupra procesului de cunoastere stiintifica, iar ca metoda indrumeaza cunoasterea stiintifica intr-un anumit domeniu de specialitate. Teoriile despre cunoastere au radacini inca in antichitate. Problema cunoasterii si gasirea adevarului au preocupat gindirea incepind cu Aristotel, antichitatea greaca, prin modernism cu Descartes, Leibnity, Locke, Hume, pina la clasicism cu Kant, Hegel, si in final Russell,etc. Traditional gnoseologia include reflectii despre obiectul cunoasterii, geneza cunoasterii umane, formele si procesele de cunoastere, conceptul de adevar, verificarea cunostintelor adevarate, elaborarea constructiilor teoretice, etc. Omul supune toate obiectele si fenomenele lumii reale cercetarii, cunoasterii. Este accceptat ca scopul cunoasterii este aflarea adevarului. Datorita faptului ca cunoasterea este un proces activ, omul in permanenta se afla in procesul de acumulare a cunostintelor. Procesul de cunoastere contribuie la acumularea de cunostinte vaste si profunde la treapta gindirii abstracte. Este important de mentionat ca nu trebuie de confundat cunoasterea abstracta, logica, rationala cu cea sensoriala. Cu toate ca aceste nu pot fi separate, deoarece ele adesea contribuie la acumularea de cunostinte in acelasi timp si in egala masura, totusi in acest cadru ne referim la cunoasterea rationala. Deci, in analiza problemei cunoasterii, in literatura traditional preocupata de aceasta problemea gasim evidentiate doua forme de cunoastere: cunoasterea senzoriala si cunoasterea rationala. Cunoasterea senzoriala include senzatiile, perceptiile, reprezentarile, iar cunoasterea rationala, care mai este numita logica, abstracta, include notiunile, judecatile si rationamentele. Senzatiile si perceptiile sunt reflectare a partilor obiectelor realitatii, sunt informatii primare despre realitate, ele inlesnesc si conditioneaza actul cunoasterii. Spre deosebire de acestea reprezentarea include si reflectarea realitatii in imaginatia umana, practic am putea spune ca aceasta este trecerea la cea dea doua forma a cunoasterii, cunoasterea rationala. Spre deosebire de cunoasterea senzoriala, cea logica are urmatoarele caracteristici: este mijlocita; se

realizeaza prin generalizari; este activa si necesita eforturi intelectuale; se manifesta in vorbire; este legata de determinarea si realizarea unui scop. Scopul procesului de cunoastere este descoperirea insusirilor principale ale obiectelor, stabilirea cauzelor fenomenelor, aflarea legilor de dezvoltare a realitatii, care sunt necesare omului in activitatea sa de zi cu zi. Analiza mecanismului de realizare a procesului de cunoastere conduce la evidentierea deosebirii intre cunoasterea empirica si cunoasterea teoretica. Cunoasterea empirica este insusirea de catre agentul cunoscator a unei informatii legate nemijlocit de situatiile praxiologice in care actioneaza, si de utilizarea semnelor limbii naturale prin desemnarea si transmiterea acestora. (Ion Craiovan, Metodologie juridica, Universul Juridic, B., 2005, p.52) Cunoasterea teoretica ( sistematica) se deosebeste de cea empirica prin introducerea alaturi de limba naturala a unui sistem special de semne si definirea riguroasa a conceptelor si propozitiilor utilizate, prin instituirea unor ample demersuri logice, constructive, cu accentuata valoare operationala.(p.52-53) In procesul de dezvoltare si formare cunoasterea stiintifica trece prin mai multe etape, carora le corespund anumite forme ale cunoasterii: problematizarea, ipoteza, practica (realitatea), teoria. Ca imbold pentru dezvoltarea cunoasterii stiintifice servesc diversele probleme ce apar in cadrul stiintei sau intrebarile ce solicita raspunsuri. Prezenta acestor doua situatii determina prezenta unei situatii problema in stiinta. O situatie problema poate fi recunoscuta daca mijloacele utilizate pentru solutionarea acesteea nu sunt suficiente, si din acest motiv intilnim piedici in gasirea solutiilor. Sursa de baza a aparitiei unei probleme este contradictia intre teorie si practica. In procesul dificil de cunoastere a realitatii obiective, adevarul nu apare in constiinta omului in stare pura, demonstrata. Procesul de obtinere a cunostintelor este insotit de cautarea de explicatii, care la rindul lor sunt insotite de presupuneri despre cauzele fenomenelor, verificarea cercetarilor prin aplicarea lor practica. Un rol important ii revine in acest caz ipotezei. Termenul ipoteza semnifica o presupunere facuta pentru a explica un fapt, o supozitie bazata pe anumite probabilitati. Deci, ipoteza numim forma specifica a gindirii, care consta in formularea presupunerii despre cauza unui fenomen si in verificarea acestei presupuneri. Ipoteza stiintifica este innaintata in procesul dezvoltarii cunoasterii stiintifice pentru a solutiona o problema concreta. Temeiul empiric pentru inaintarea ipotezelor sunt faptele, ce inseamna o anume situatie care a fixat cunostinte empirice. In limbajul cotidian termenul fapt adesea este considerat sinonim cu termenul adevar, rezultat, eveniment. In final, rolul determinant, ca forma de manifestare a dezvoltarii procesului cunoasterii stiintifice il are teoria, care este o forma complexa a cunoasterii stiintifice. In sens ingust vom utiluiza termenul teorie pentru a denumi o forma superioara de organizare a cunoasterii stiintifice, care ofera o imagine generala, sistemica despre legitatile si legaturile esentiale ale obiectelor cercetate. Orice teorie are urmatoarele functii: functia explicativa; functia de sistematizare; functia de predictie.

In ceea ce priveste structura cunoasterii stiintifice, poate fi facuta diferenta intre nivelul empiric si cel teoretic. Diferenta intre ele poate fi facuta in baza obiectului cercetarii, mijloacelor si metodelor utilizate in cercetare.2.

Specificul cunoasterii in cadrul dreptului - Epistemologia dreptului.

Abordarea problemelor de natura gnoseologica in stiintele juridice nu este noua. In esenta, aceasta este o abordare a problemei metodologice si a metodelor de