teodora elena weinberger phd student, technical … 05 99.pdf · iubirii, impregnatĈ de magia...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

718

Section: Literature

LOVE’S WAY FROM EROS TO AGAPÈ IN THE PROSE OF SLAVICI

Teodora Elena Weinberger PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca, Baia Mare Northern University

Centre

Abstract:We intend to tackle Ioan Slaviciřs psychological realism from love psychologyřs point of view, this love psychology being comparatively analysed at his couples from the short stories The

Villageřs Mouth, At the Cross in the Village, The Girl from the Woodland and also from the novel

Mara. Loveřs destiny appears in relation with going through a way from Eros (love-passion, the dream of love) to Agapè (love-marriage), according to Denis de Rougemontřs concepts. Only

defeating the social obstacles, the maturing through pain Ŕ the woman having the central role in

this process Ŕ will confer to Slaviciřs couples those virtues specific to Agapèřs durability, the

indispensable virtues for living a life together.

Keywords: psychological, Eros, Agapè, social, maturing

Perioada Marilor Clasici, cu excepția lui Eminescu, va fi dominată tot mai mult de

curentul realist european, datorită deschiderii spre modernitate promovată de „Junimeaŗ,

totuşi se pot remarca interferențe romantice ori clasice, tributare încă eclectismului

romantismului românesc. Dintre prozatorii aparținând acestei generații de vârf a literaturii

române, Ioan Slavici, prin analiza psihologică a tuturor fazelor sentimentului iubirii,

infuzează realismul de tip psihologic cu o coordonată ideală, cel mai aproape de magia

erotică eminesciană. Acest specific al lui Slavici fiind recunoscut şi de George Călinescu,

care îl numea „un poet şi un critic al eroticei ruraleŗ1, ne propunem, în cele ce urmează, să

definim concepția despre iubire a prozatorului, reliefată în psihologia cuplurilor sale din

nuvele, precum şi din romanul Mara. Dar, cu toate că orice iubire se naşte din aspirația

umană eternă de refacere a unității pierdute, această formă ideală a iubirii, Erosul-visare,

pasiune cu origini divine trebuie să se îmbogățească cu trăirea asumată, Agapè (iubirea-

căsătorie), pentru a nu eşua tragic, deoarece: „cuplul este celula socială originară, [...] în

vreme ce conflictul dintre Eros şi Agapè le însuflețeşte zilele şi viseleŗ2. Folosind aceste

concepte greceşti despre iubire, definite de către Denis de Rougemont, vom urmări traseul

iubirii la Slavici şi modul în care cuplurile sale reuşesc atingerea lui Agapè.

Marta şi Miron, personajele nuvelei Gura satului, trăiesc la început o fascinație a

iubirii, impregnată de magia cuprinsă în muzica sferelor, asemenea celei dintre Dionis şi

Maria, doar că la Slavici, metafizicul este înlocuit cu ritualicul obiceiurilor străbune,

cadrul contribuind la intuirea sufletului pereche: „Cântă! Îi zise ea încă o dată. Miron se

simți cuprins de un fel de beție, se aşeză pe doaga fântânii şi începu să-şi verse sufletul

într-o doină ce se pierdea în liniştea serii.ŗ Consonanța plină de duioşie a iubirii este

radiografiată cu finețe de Slavici, în cuvintele simple, dar pline de sensibilitate din

primele declarații ale îndrăgostiților: „Marto! Dacă tu ai şti căt de bine mă simt când te

văd, când îți aud glasul, când mă priveşti, dac-ai şti cât de bine mă simt când mă gândesc

la tine, nu ştiu cum, dar parcă ar trebui să plângi.ŗ

1 G.Călinescu, Marii prozatori. Momentul 1880. Promoția ruralilor. Naturalismul în Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 452. 2 Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, ediția a doua revizuită, traducere şi note de Ioana Feodorov, introducere de Virgil Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 429.



719

Section: Literature

Magia Erosului singură nu poate contracara piedicile din sfera socialului, căci, deşi

aspirația spre Agapè exista încă de la început în sufletele celor doi, psihologicul trebuia să

depăşească toate prejudecățile şi complexele, să se maturizeze. La Slavici, posibila sursă a

conflictului tragic o constituie tocmai această influență perturbatoare a planului socialului

asupra psihologicului, caracteristica definitorie a prozei sale fiind „să descopere incidența

dintre psihologic şi social, dialectica raporturilor dintre individ şi colectivitateŗ3. Factorul

perturbator este, în nuvela Gura satului, inclus chiar în titlu Ŕ este vorba de o dependență

de părerea comunității căreia eroii îi aparțin, verdictul acesteia contând şi în cazul

formării unei familii: „Marta şi Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului şi nici

că-şi mai dădeau bine seamă despre cele ce se vorbeau zi de ziŗ, dependență manifestată

de Mihu, tatăl Martei, atunci când află că fiica sa n-ar voi să se mărite cu cel menit ei

dintotdeauna: „Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? [...] să-mi

calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială şi să mă fac de râsul lumii!ŗ. Această

dependență este amplificată şi de prejudecățile legate de inegalitățile sociale, alesul inimii

Martei fiind un cioban, în timp ce „nenea Mihuŗ se mândreşte cu statutul său de gospodar

înstărit, dornic de a păstra stima consătenilor: „nu-l mâhnea decât un singur gând: ce va

zice lumea? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul;

[...] şi acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor şi al

bunelor sale fapteŗ. Marta, fiică ascultătoare şi iubitoare, îşi consumă zbuciumul sufletesc

în tăcere: „simțea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândeşte. Nu-şi găsea loc de

astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângăŗ, deşi toată ființa ei dorea împlinirea

adevăratei iubiri: „merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul desfăcut, cu ochii

plini de văpaie, cu obrajii aprinşi, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mişcat de

viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce şi duiosŗ. La ultima întâlnire secretă,

din mjlocul naturii protectoare, consonanța îndrăgostiților, manifestată prin sărut şi vorbe

înflăcărate de iubire, se va frânge într-o renunțare dureroasă, deoarece Miron, sensibil şi

corect, conştientizează că iubita sa nu putea trece peste acceptul părintelui: „Ah! Îi zise

Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza când mă gândesc, dar aşa vrea tataŗ şi alege să

se îndepărteze: „Marto! Grăi el încet. Noi trebuie să ne despărțim pentru totdeauna.

Ceasul acesta e zestrea vieții noastre. Nu uita că eşti fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă

te-ar vedea aici cu mine?ŗ.

Va urma o trecere a cuplului prin proba suferinței despărțirii, sentiment analizat de

asemenea cu multă finețe de Slavici, de la primele manifestări ale durerii fără glas,

înăbuşite zadarnic de Marta şi observate de mama ei: „Nu puteam să scot o vorbă de la ea.

Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară

iertare. Şi tăcea, încât îmi sfărâma inimaŗ, cărora le corespund trăirile însingurate ale lui

Miron, sfâşiat între iubire şi renunțare: „O vedea mereu, şi mereu fugea de dânsa; simțirea

pe care o avuse atunci mereu se ivea, şi el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o

pornire de turbare, [...] dar deodată îl apuca dorul şi-l purta spre vale. [...] Dar cum putea

să răpească mângâierea bătrânețelor?ŗ. Deşi nunta stabilită dintre Marta şi Toader nu va

mai avea loc, din cauza unei neînțelegeri între cuscri şi chiar a răspândirii unor zvonuri

despre preferințele Martei, timpul se va scurge, perpetuând despărțirea îndrăgostiților,

deoarece Miron plecase în lume, tocmai când tatăl fetei ar fi acceptat alegerea ei.

Suferința Martei se preschimbă în resemnare: „Ar fi voit să plângă şi nu putea. Grozav îi

părea viața de deşartă: nicio dorință şi nicio durere nu mai vedea într-însaŗ, din tânăra

blândă, harnică şi veselă, rămânând doar o umbră întristată, consimțind iar să se

logodească după voia tatălui său, cu Manea Vătafului.

3 Al. Săndulescu, Proza românească la sfârşitul secolului XIX Ŕ forme ale realismului în Istoria literaturii române. Studii, coordonator ştiințific Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 178.



720

Section: Literature

Reapariția lui Miron oierul are loc chiar înainte de noua nuntă aranjată, şi

reîntâlnirea lui cu Marta, la bâlciul de toamnă, îi aduce din nou în suflet iubirea şi

deopotrivă compasiunea la vederea urmelor lăsate de suferință: „El o vede acum de

aproape, îi vede fața albă, ochiul mare şi obosit, mâna străvezie, liniştita amărăciune pe

buzele ei, o vede şi iar tresare <<Cât e de pierită! >> zice el înăbuşit. E pierită, dar e

frumoasă.ŗ Din nou singuri, la locul lor din natură, „la marginea păduriiŗ, găsesc în ei de

această dată virtuți noi, crescute din durerea neîmplinirii şi forța sentimentului reînviat,

curajul de a lupta pentru iubirea adevărată, sens suprem al vieții, animându-i, deoarece

„Să iubeşti pe cineva nu este doar un simțământ puternic, ci este şi o decizie, o judecată, o

promisiuneŗ4. Dar mai cu seamă rolul decisiv îl are atitudinea Martei, care nu mai ezită şi

pe care avântul iubirii Agapè o eliberează de sub autoritatea paternă: „Taică! Zise Marta.

Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să ştii că-mi dai moartea sau viațaŗ, convingându-l pe

tatăl ei să nu mai țină cont de „gura satuluiŗ.

Spre deosebire de cuplul anterior, tinerii Ileana şi Bujor din nuvela La crucea din

sat Ŕ practic crescuseră împreună, astfel că Erosul se insinuează deodată, în timpul unei

clăci, din nou un moment ritualic din viața satului, sentimentul magic apărând sub forma

unui joc copilăresc-tandru: „Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt şi a pus-o

pe nesimțite în capul lui Bujor. Bujor a simțit, dar se face a nu fi simțit, fiindcă-i place să

vadă pe Ileana râzândŗ, însă posibila evoluție în consonanța lui Agapè este brutal

împiedicată de interferența aceloraşi prejudecăți sociale, diferența de statut dintre cei doi

afirmând-o la mânie tatăl Ilenei: „tu eşti slugăŗ. De acum încolo, Bujor plecând din casa

unde trăise şi muncise ca în propria lui familie, jocul tandru este înlocuit de un joc al

disimulării sentimentelor, format din evitări şi ezitări motivate de sfială şi nehotărâre la

tânăra speriată de înfiriparea primei iubiri: „mereu voia să vorbească cu el şi totdeauna,

când îl întâlnea, îl ferea din cale, pentru că nu ştia ce vrea să-i zicăŗ, pe când Bujor se

zbătea între dor şi resentimente provocate de faptul că ea nu-i luase apărarea: „El era

mânios pe Ileana, pentru că n-a zis nimic. Tot se gândea la Ileana şi, cu cât mai mult se

gândea, cu atât mai mânios se făcea şi, cu cât mai mânios era, cu atât se gândea mai

multŗ. Totuşi, când Bujor trece peste resentimente şi vine să o ajute să repare spata

războiului de țesut, fata persistă în noul joc al negării, întâi creând o situație delicată şi

hazlie : „Ei priviră unul la altul, o privire din vina căreia Bujor nu afla uşa, iară după ce

naica Florea i-o deschise, el căzu peste pragŗ, apoi derutându-l : „ <<E mânioasă! îşi zise

el. A fugit de mine.>>ŗ. Psihologia suferinței Erosului intuit şi încă neconfirmat este

redată cu o minuțiozitate a reacțiilor sincronizate gândurilor, atât la Ileana: „Când ea

gândeşte la Bujor, este cam aprinsă şi mâinile îi cam tremurăŗ, cât şi la Bujor, care: „Când

se află în față cu războiul, începu a se şterge de sudori. Ȋnsă nu-i era cald. Ȋi părea că

războiul țese de la sine, că ițele joacă şi nu vedea firele cum se cadeŗ.

Un loc şi un moment sacru va aduce însă o nouă etapă în clarificarea profunzimii

sentimentului, atunci când în biserică, la liturghia de Sfintele Paşti, armonia muzicii

sferelor din irmosul cântat de Bujor declanşează revelația: „A cântat apoi mai departe, şi

sufletul lui întreg era în astă cântareŗ, comuniunea aceea a privirilor înfiorate de „dureros

de dulceleŗ iubirii-dor: „Şi privirea aceea! Astfel el nu a privit-o. Ȋi venea să plângă aici în

biserică; atât de mare plăcere simțea, încât dureri îi erau plăcerileŗ. De la consonanța

privirilor la consonanța deplină nu mai putea dura mult, căci „Bujor şi Ileana vorbeau în

priviri şi cu privirile se îmbrățişauŗ, totuşi trebuia aşteptat un moment şi un loc doar al lor,

fără intruziunea socialului.

4 Erich Fromm, Arta de a iubi, traducere din engleză de dr. Suzana Holan, Editura Anima, Bucureşti, 1995, p. 54.



721

Section: Literature

Acest al doilea loc sacru va fi la crucea din sat, unde, de la sfiala magică a Erosului

acum clarificat: „Un fior, o roşață în obraji şi în urmă ca o beție groaznică: Bujor stătea în

cealaltă parte a cruciiŗ şi de care nu se mai poate fugi, cei doi continuă să-şi citească

privirile, în care găsesc „o limbă tainicăŗ, ajungând chiar să aline orice durere. Aşa cum

Ileana, care evoluase prin iubire, la reacția lui disperată, iscată din suferința neîmplinirii:

„Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici!ŗ - îşi descoperă puterea

de înțelegere şi fațeta maternă, disponibilitatea spre trăinicia iubirii Agapè : „Ileana nu i-a

zis să nu sară. [...] A privit însă la el lung şi blând, încât trebuia să rămână neclintit sub

acea privireŗ. Revărsarea preaplinului sufletesc al revelației iubirii împărtăşite trăite de

Bujor se face tot prin intermediul muzicii: „Se aşeză pe pajişte, se propti cu spatele de

nucul cel tânăr şi începu doina tărăgănatăŗ şi ajunge să descopere la rândul său iertarea,

anihilând presiunea socialului perturbator: „el închise ochii, ca mai bine să vadă icoanele

ce se dezveleau din sufletul său [...] Iarăşi se simțea crescut în casa Boarului şi se mustra

pentru greşelile ce le-a făcut de când a ieşit din această casăŗ. Dispare orice nehotărâre în

asumarea unui destin împreună cu cea iubită, şi la fel de decisă va fi Ileana, încât seara

târziu pornesc amândoi, el spre revendicarea fără drept de apel a fericirii: „Bade Mitre!

Să-mi dai pe Ileana, s-o măriți după mine, că zău nu-i bine dacă nu faci aşa!ŗ, ea spre casa

lui, pentru a-şi exprima bucuria aceleiaşi iubiri Agapè, parcă presimțind că nicio piedică

nu s-ar mai putea interpune, tatăl ei apreciindu-l de fapt pe harnicul Bujor.

Cuplul Persida-Națl din romanul Mara va fi supus influenței perturbatoare a unor

multiple elemente din sfera socialului, lumea realist descrisă de Slavici nemaifiind cea a

satului, ci una eterogenă a comunității meseriaşilor din zona Aradului. Ȋntâlnirea celor doi

şi declanşarea vrăjii inefabile a Erosului, are loc la granița dintre sacru şi profan, tânăra

privind din fereastra unei mănăstiri înspre măcelăria lui Hubăr şi astfel se produce o

consonanță a privirilor, a esenței eterne: „îi era parcă o săgetase ceva prin inimăŗ. Starea

contradictorie, inedită, pe care o trăieşte tânăra fată, ca şi eroina din balada Zburătorul,

seamănă cu o boală fără leac: „Era parcă perdută, căzută într-un fel de leşinŗ, este marcată

de iraționalul primilor fiori de dragoste: „Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună

nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu ştia nici dînsa ce are. Se

temea ea însăşi de sine, simțea c-o apucă din când în când o pornire năvalnicăŗ şi priveşte

totul ca o fatalitate: „Toate n-ar fi fost dacă fereastra aceea s-ar fi spat altă datăŗ. Confuzia

din sufletul Persidei o determină să inițieze un joc al atracției / respingerii, trecând

intenționat prin fața măcelăriei, apoi arătându-se indiferentă când Națl o salută pe un pod,

ducându-i dorul cât timp este plecat la Viena, deşi se preface că nu-i pasă când îşi ia

rămas-bun: „Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privitŗ, disimularea

sentimentelor ascunzând, dincolo de capriciile vârstei, o teamă de necunoscut: „Nu mai

voia să-l vadă, [...] îi era greu să se stăpânească, iar durerea pe care o înfrunta îi părea

dulce ca jertfa de spăşireŗ. La rândul său, Națl, se zbuciumă între porniri antitetice: „Era

şi el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să

lase măcelăria în grija mamei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărame capul celui ce

ar îndrăzni să se apropie de dînsaŗ, încearcă zadarnic să fugă de ceea ce trăieşte, de aceea

se îndepărtase: „ştiind că nu poate să fie mereu aproape de dînsa, că trebuie să-şi rupă

gîndul de la dînsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin

lumea cea mare şi s-o uiteŗ.

Când dorința irezistibilă spre împlinirea în Agapè aduce o suferință şi mai mare

pentru amândoi şi o nouă etapă, spre maturizarea sentimentului, se va instala în sufletul

Persidei odată cu apariția compasiunii şi chiar a asumării vinovăției pentru decăderea

fizică a celui iubit: „ <<Ah! Săracul de el! zise ea în cele din urmă. Săraca de mama lui,

ce-ar zice dacă l-ar vedea ce-a ajuns!>> Şi era parcă ea şi numai ea îi purta vinaŗ, apar



722

Section: Literature

între ei piedicile prejudecăților etnic-religioase, manifestate de Mara, mama Persidei:

„Neam de neamul meu nu şi-a spurcat sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Şi mi-e

milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu şi nu se poate!ŗ, care se adaugă celor de

statut social, din partea familiei lui Națl, disprețuind îndeletnicirile Marei, cele de

precupeață şi podăriță. Persida cedează momentan în fața argumentelor mamei sale, iar

renunțarea, deşi dansul revendicat de Națl la culesul viilor îi uneşte şi mai mult, este sursa

unor noi suferințe, zbuciumați între iubire şi datoria față de familii, conştienți fiind că n-ar

obține consimțământul pentru căsătorie, fata refuzând o altfel de împlinire a iubirii lor:

„Ştii că [...] m-ai nenoroci, că te-aş blăstema viața mea toată, că te-ar bate Dumnezeu

dacă mi-ai face silă, şi ştii că am să mă gîndesc totdeauna cu drag şi cu durere la d-ta dacă

vei înțelege că n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul şi mă vei lăsa în paceŗ.

Toate principiile Persidei sunt lăsate deoparte atunci când noi valențe ale iubirii ei

ies la iveală, conflictul violent dintre Națl şi tatăl lui Ŕ legat de meseria de măcelar Ŕ

determinând-o să se apropie din nou de el, să-l sfătuiască şi să-l consoleze cu noblețe şi

duioşie: „N-am să mă înspăimînt, n-am să fug, n-am să te părăsesc Ŕ zise şi-i apucă mîna

şi se alipi de el şi-şi trecu gingaş brațul peste gîtul lui. Ah! Ŕ ce adimenitor e gîndul că am

să te scot din întunerecul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd... iarăşi voios ca

odinioarăŗ. Spiritul de sacrificiu al tinerei este pe deplin demonstrat de luarea deciziei de

a fugi împreună la Viena, după ce se cununaseră în secret, pentru a-i alina durerea

pricinuită de cearta cu tatăl.

Ȋn timp ce Persida evoluează prin iubire, în pofida presiunilor socialului, reunind

într-un caracter puternic toate fațetele femininului, femininul erotic cu cel matern,

demnității femininului suprapunându-i femininul cu adevărat eroic (în termenii utilizați de

Carmen Dărăbuş5), bărbatul dovedeşte o instabilitate a caracterului, de la curajul inițial de

a-şi făuri destinul la indolență şi laşitate - decade complexat de confruntarea cu tatăl,

eşecul social umbreşte iubirea, încep certurile şi învinuirile. Variantă mult mai complexă

a Ilenei din La crucea din sat, fiica Marei îşi dovedeşte devotamentul în iubire, pentru ea

într-adevăr „Sentimentul se strecoară la început ca un simplu capriciu, se îndreptățeşte cu

mila şi devine la sfîrşit jăratic mistuitorŗ6. Dacă în nuvelele anterioare am remarcat un

Eros care aspiră şi reuşeşte să atingă Agapè, în iubirea Persidei se insistă mai mult pe

procesul de construire şi menținere a Agapè, iubirea ei este dăruire totală şi speranță,

deoarece, aşa cum spune Erich Fromm „Iubirea este un act de credințăŗ7.

Ȋntoarcerea tinerilor acasă şi noua afacere, o cîrciumă, la care Persida contribuie cu

hărnicie şi chibzuință, calități moştenite de la mama ei, - nu va aduce nicio îmbunătățire

în viața lor, Națl continuă să decadă, nesuportând gândul căsniciei fără binecuvântarea

părinților, ajungându-se şi la violență. Totuşi, tânăra soție rezistă, suportă tot greul, pierde

primul copil, dar nu-l părăseşte, este capabilă de iertare pentru a opri decăderea morală a

soțului ei şi mereu se confruntă cu un examen propriu de conştiință: „Ȋl scosese din averea

părinților lui, îl despărțise de muma lui, stricase tot rostul vieții şi voia acum să-l mai

desfacă şi de prietenii lui. Ce viață i-a făcut ea lui ? ! Ce i-a dat în schimb pentru tot ce i-a

luat? !ŗ. Şi până la urmă răbdarea şi fidelitatea femeii vor fi răsplătite, copilul nou-născut

va reprezenta „norocul caseiŗ, restabilind echilibrul, căci împacă familiile şi, ceea ce este

mai important, determină o transformare pozitivă a lui Națl, dorința de a se îndrepta: „Se

deprinsese Națl cu grijile şi cu osteneala zilei atât de bine, încît nu s-ar mai fi putut sîmți

bine dacă nu le-ar fi avutŗ.

5 Carmen Dărăbuş, Despre personajul feminin: de la Eva la simone de Beauvoir, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2004. 6 G. Călinescu, Op. cit., p. 453. 7 Erich Fromm, Op. cit., p. 114.



723

Section: Literature

Făcând parte, ca şi Națl, din aceeaşi categorie a eroilor cu un caracter slab,

complexați de un tată autoritar, Iorgovan din nuvela Pădureanca plasează de la început

iubirea ce o simte pentru Simina sub semnul implacabil al unui imposibil amor hereos,

Erosul pur: „O dorință care nu se poate împlini aici, pe care nimic nu o poate satisface,

care respinge şi alungă chiar tentația de a se împlini în lumea aceastaŗ8. Piedica de

netrecut din calea împlinirii iubirii este la prima vedere diferența de statut social dintre el

şi Simina, frumoasa secerătoare care venise împreună cu tatăl ei să strângă recolta

bogătanului Busuioc, tatăl lui Iorgovan. Dar exista altceva mai grav în sufletul eroului,

demon reflexiv asemenea eminescienilor Dionis ori Ieronim, refuzul de a trăi iubirea,

complacerea într-o eternă virtualitate: „Era grozav lucru cînd vrei să nu voieşti ce vrei şi

simți că nu poți voi nimicŗ care provoca suferință fizică şi psihică: „Şi fiindcă sufletul îi

era plin de dînsa, oriunde se uita, tot pe dînsa o vedea, şi de cîte ori se-ncredința că tot nu

e dînsa, iar o vedea în altă parteŗ.

Erosul îi cuprinsese pe amândoi cu aceeaşi intensitate, cu un an înainte, tot în timpul

unui moment ritualic din muncile satului, secerişul, dar numai Simina accepta evidența,

matură deja în înțelegerea adorației tăcute a celui iubit: „Pe cînd alți flăcăi se ațineau

mereu după dînsa, feciorul lui Busuioc stetea departe şi numai din cînd în cînd îi zicea

cîte-o vorbă, pe care numai dînsa putea s-o înțeleagă, a omului ce vrea să-şi ascundă

durereaŗ. Revederea lui Iorgovan cu Simina, tot cu ocazia muncilor agricole, nu aduce o

evoluție a sentimentelor, deşi tânărul însuşi căutase anume secerători în ținuturile unde

locuia Simina cu tatăl ei; şi asta pentru că ei doi au concepții diferite despre iubire: el

alesese iubirea-suferință, printr-o negare, continuă luptă împotriva sentimentului Ŕ „Ştiu

numai că-mi eşti dragă de mi s-au urît zileleŗ, în timp ce frumoasa pădureancă şi-ar dori

să dăruiască iubire pentru obținerea bucuriei comuniunii în Agapè, dragostea ei este

statornică, răbdătoare şi plină de spirit de sacrificiu - „o văd, o simț în tot ceasul că ți-e

ruşine de dragostea ce o ai cătră mine şi te fereşti ca nu cumva lumea să afle despre ea:

dacă nu mă pot supăra de asta, Iorgovan, n-o să mă supăr de nimic în viața meaŗ.

Simina este deja matură, vrea să vină în ajutorul tânărului copleşit de slăbiciunile

sale, să-i alunge norii ce-i întunecă viața: „aş voi să te văd şi pe tine alergând să prinzi

pasărea din zborŗ, dar pune greşit ezitările lui doar pe seama prejudecăților sociale.

Apariția lui Şofron, un bărbat simplu şi harnic, dintr-o bucată Ŕ în preajma fetei,

înrăutățeşte lucrurile, în loc să determine în Iorgovan un spirit de competiție, căci el

refuză maturizarea, iubirea îl chinuie, dar nu luptă pentru ea, ci împotrivă-i.

Caracterizarea pe care tatăl Siminei i-o face tânărului stăpân, este relevantă prin

comparație cu celălalt: „e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac-ar fi om ca Şofron, ai

putea să treci şi prin foc şi prin apă alăturea cu dînsul; dar grea e tovărăşia cu un om care

[...] caută la tot pasul în dreapta şi în stînga, ca să vadă cum vor alții să-l ducăŗ. Degeaba

se umileşte Simina, rămânând la moşia tatălui lui Iorgovan, când propriul ei tată plecase,

cel pe care îl iubeşte persistă în încăpățânarea lui, care-l distruge.

Atât de imposibil de sincronizat sunt concepțiile despre iubire ale lui Iorgovan şi ale

Siminei, încât armonia nu va fi recuperată nici atunci când de milă, după moartea tatălui

Siminei, tatăl lui Iorgovan ar accepta căsătoria tinerilor. Văzând că nici acum Iorgovan nu

are nicio inițiativă proprie, pădureanca renunță la lupta pe care o crede zadarnică şi

refuzând oferta lui Busuioc de a-i deveni noră, decide să se ducă să muncească în casa

unui văduv. După multe frământări, după înecarea amarului în băutură, spre disperarea

tatălui său, care-l mustră: „Unde-ai ajuns?! Ce-ai făcut, Iorgovane ?!ŗ, amenințarea

8 Denis de Rougemont, Op. cit., p. 67.



724

Section: Literature

aruncată de Iorgovan Siminei, la despărțire: „Ce-ți pasă ție acum dacă mor sau nu!ŗ va fi

dusă la împlinire, el căutându-şi moartea într-un incendiu la moară.

Suflet nobil şi plin de iubire adevărată, Simina este în stare să-i ierte tot, să treacă

peste laşitatea, orgoliul şi jignirile lui, fiindu-i alături în marea trecere, moment în care

Iorgovan este pentru prima oară sincer, iubirea lui găsind armonia doar dincolo de viață:

„Cuprins de fiori, Iorgovan îşi strînse încă o dată puterile, ridică din nou brațele, ca să o

cuprindă cu ele, apoi dete un gemet lung, brațele îi căzură înapoi şi răsuflarea i se curmăŗ.

Deținând aproape toate virtuțile necesare ajungerii la Agapè, Siminei îi lipsise totuşi forța,

perseverența Persidei pentru a-l putea salva pe bărbatul iubit de sub imperiul deznădejdii

şi decăderii.

Eros pur sau împletit cu Agapè, putem afirma că iubirea la Slavici păstrează

unicitatea şi sacralitatea iubirii eminesciene, dar în acelaşi timp este descrisă cu fidelitatea

analizei psihologice ca un destin care nu se poate împlini fără binecuvântarea părintească,

un destin pentru care femeia luptă spre atingerea şi păstrarea echilibrului în Agapè.

BIBLIOGRAPHY

Slavici, Ioan, Proză. Poveşti. Nuvele. Mara, ediție de D. Vatamaniuc, vol. 1, 2,

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.

*

Călinescu, G., Istoria literaturii române dela origini până în prezent, (reproducere

în facsimil a ediției apărute la Fundația Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941),

Editura Semne, Bucureşti, 2003.

Dărăbuş, Carmen, Despre personajul feminin. De la Eva la Simone de Beauvoir,

Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2004.

Fromm, Erich, Arta de a iubi, traducere din engleză de dr. Suzana Holan, Editura

Anima, Bucureşti, 1995.

Rougemont, Denis de, Iubirea şi Occidentul, ediția a doua revizuită, traducere şi

note Ioana Feodorov, introducere Virgil Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

*

***Istoria literaturii române. Studii, Coordonator ştiințific Zoe Dumitrescu-

Buşulenga, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.

teodora elena weinberger phd student, technical … 05 99.pdf · iubirii, impregnatĈ de magia...

Documents