TAS - ANUL III

1.1. Efortul în antrenamentul sportivCompetiţia – scopul activităţii sportive de performanţă reclamă, din partea participanţilor,

depunerea unor eforturi fizice şi psihice foarte mari. Adaptarea organismului la aceste eforturi intense se realizează prin antrenament – proces de pregătire de lungă durată, conceput ca un sistem motric-funcţional menit să asigure premisele realizării performanţei optime în concurs. Efortul este deci “o conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane“ (P. Popescu-Neveanu). În activitatea sportivă predomină efortul fizic care implică participarea sistemului muscular, energetic şi de transmitere şi prelucrare a informaţiei, determinând o anumită solicitare a organismului care produce, în timp, cumulativ, o dezvoltare la diferite niveluri a capacităţilor fizice, funcţionale, biochimice şi psihice ale sportivului.

1. Volumul efortului – reprezintă cantitatea totală de lucru mecanic efectuat într-o lecţie de antrenament sau ciclu de pregătire, stabilită prin însumarea eforturilor (mişcărilor) depuse de sportiv.

Este o noţiune diferită de volumul timpului de antrenament, care reprezintă durata unei lecţii de antrenament, numărul antrenamentelor dintr-o zi sau un ciclu de pregătire sau numărul total de ore de antrenament dintr-un ciclu de pregătire. Aprecierea volumului efortului doar pe baza volumului temporal al antrenamentului poate genera concluzii eronate deoarece, în primul rând, o parte a timpului destinat pregătirii este afectat lecţiilor teoretice, analizelor etc. iar, în al doilea rând, conţinutul lecţiei de antrenament poate influenţa mărimea efortului (învăţarea unor noi procedee tehnice sau a unor scheme tactice determină scăderea efortului).

Volumul efortului (volumul motric al antrenamentului) este exprimat de:- totalul kilogramelor ridicate - în cazul halterelor sau a ramurilor sportive care folosesc lucrul

cu greutăţi sau bara de haltere ca mijloc de pregătire fizică;- numărul kilometrilor parcurşi – caracteristic ramurilor sportive cu eforturi de deplasare (alergări, nataţie, canotaj, ciclism, patinaj viteză, schi fond);- numărul repetărilor – care presupune:

- suma execuţiilor tehnico-tactice (jocuri sportive);- suma acţiunilor sportive efectuate (box, lupte, judo, scrimă etc.);- suma execuţiilor parţiale sau integrale (gimnastică).Volumul este reprezentat, cu alte cuvinte, de suma eforturilor depuse de sportiv într-un

interval de pregătire (lecţii sau ciclu de antrenament) fără raportarea la ceilalţi parametrii ai efortului.

Efectul favorabil al creşterii volumului asupra capacităţii de efort a fost determinat atât pe cale experimentală (M. Georgescu – ANEFS, 1974, Maidaru, Mellerowicz ş.a.) cât şi prin studierea metodicii de pregătire a celor mai valoroşi sportivi sau echipe.

Influenţa creşterii volumului asupra capacităţii de efort diferă în raport de natura efortului:- în cazul eforturilor de tip aerob – creşterea capacităţii de efort, în condiţiile menţinerii neschimbate a intensităţii, duratei şi densităţii efortului este dependentă de volum, dar această cale este neeconomicoasă, deoarece între creşterea volumului şi eficacitatea efortului există un raport invers proporţional. Această înseamnă că pentru îmbunătăţiri egale procentual ale capacităţii de efort sunt necesare cantităţi de lucru din ce în ce mai mari cu cât volumul efortului este mai ridicat.- în cazul eforturilor de tip anaerob – volumul efortului are importanţă pentru creşterea capacităţii de efort numai atunci când cotele sale nu depăşesc limita dincolo de care intensitatea nu mai poate fi menţinută la nivel maximal sau submaximal.

1

Volumul efortului este deci un parametru important pentru creşterea capacităţii de efort, dar supraevaluarea sa ca mijloc de creştere a capacităţii de efort trebuie evitată întrucât peste anumite limite reprezintă risipă de timp şi energie.

2. Durata efortului – este perioada de timp în care organismul depune un anumit efort. Măsurată prin cronometrare şi exprimată în unităţi temporale, ea nu coincide decât rareori cu durata unei lecţii de antrenament, fiind dependentă de particularităţile probei sau ramurii de sport respective şi de scopul urmărit:

- într-un antrenament specific de dezvoltare a capacităţii de efort anaerob, durata efortului este foarte redusă întrucât durata pauzelor este mare, în timp ce în antrenamentul aerob ea se apropie sau chiar egalează durata lecţiei (schi fond, ciclism - şosea, alergări fond etc.);

- în jocurile sportive depinde atât de specificul acestora (mărimea suprafeţei de joc, posibilitatea schimbului de jucători etc.) cât şi de specificul postului jucătorului, de echilibrul dintre adversari, de alţi factori ce determină continuitatea jocului (în tenis – felul suprafeţei de joc: lentă - durată mare, rapidă - durată mică etc.).

Raportată la diversele segmente ale corpului angrenate într-o mişcare, durata efortului are o valoare şi mai mică întrucât s-a constatat că într-o lecţie de antrenament cu durate de 2 ore fiecare grupă musculară a lucrat efectiv doar câteva minute.

Durata efortului influenţează direct gradul de solicitare a organismului în cazul în care ceilalţi parametrii rămân constanţi. Ea are, de asemenea, un efect deosebit asupra substratului energetic al activităţii musculare: eforturile cu durată sub 30 sec. conduc la epuizarea substanţelor fosfato energetice (ATP şi CP) determinând creşterea rezervei acestei substanţe şi a enzimelor ce intervin în descompunerea şi resinteza lor; eforturile cu durata de 30-60 sec. determină epuizarea glicogenului muscular ducând, de asemenea, la creşterea ulterioară a rezervei de substanţă şi enzime etc.

Prin urmare, durata efortului reprezintă un parametru important pentru nivelul de solicitare a organismului, solicitarea fiind direct proporţională cu durata efortului în cazul menţinerii constante a intensităţii.

3. Intensitatea – este definită adeseori ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat în unitatea de timp şi reprezintă, în fapt, gradul de solicitare a organismului în raport cu posibilităţile proprii evidenţiat prin valorile marilor funcţii organice şi exprimat cel mai adesea de valorile frecvenţei cardiace.

Intensitatea este condiţionată de consumul de energie din timpul efortului şi de nivelul solicitărilor funcţionale impuse de acoperirea acestuia. Cu alte cuvinte, intensitatea efortului este puternic influenţată de mecanismele cardiorespiratorii ale organismului.

Intensitatea reprezintă cel mai important indicator al programării antrenamentului sportiv, întrucât exprimă volumul efortului depus, cu maximă eficienţă, o anumită durată de timp, în interiorul unei lecţii de antrenament (unitatea funcţională de bază a antrenamentului sportiv). #n timp ce volumul şi durata efortului reprezintă latura sa cantitativă, intensitatea reliefează aspectele calitative ale dozării efortului.

#n practica sportivă, intensitatea se exprimă prin:- viteza de deplasare - în cazul sporturilor ciclice (alergări, patinaj viteză, înot, ciclism, schi fond etc.;- tempou de lucru:

- număr de acţiuni în unitatea de timp în cazul sporturilor de luptă (box, scrimă, lupte etc.);

- număr de procedee tehnico-tactice pe unitatea de timp în jocurile sportive;- număr de exerciţii pe unitatea de timp în gimnastica artistică sportivă, gimnastică

ritmică, patinaj artistic etc.Cunoaşterea valorii intensităţii efortului din antrenamente şi competiţii este de o

deosebită importanţă teoretică şi practică deoarece ea condiţionează consumul de energie depus în efort şi nivelul solicitărilor funcţionale necesare acoperirii acestuia. Intensitatea efortului (puterea) şi intensitatea solicitării organismului sunt două noţiuni distincte: intensitatea efortului

2

este o caracteristică a travaliului prestat de individ, independent de posibilităţile sale, în timp ce intensitatea solicitării este o caracteristică a organismului individului - dată de nivelul funcţional atins în efort - şi exprimă preţul plătit de acesta pentru a face faţă cerinţelor impuse de efort. Deci, intensitatea solicitării este strict individuală, fiind condiţionată de capacitatea de efort a sportivului. Pentru aceeaşi treaptă a intensităţii efortului, nivelul de solicitare a organismului este diferit şi se situează cu atât mai sus cu cât capacitatea sa de efort este mai scăzută.

Cercetări numeroase au condus la concluzia că, între mărirea intensităţii efortului şi creşterea consumului de O2 este o relaţie corelativă, întrucât preţul energetic, consumul de O2

plătit pentru o intensitate a efortului este aproximativ acelaşi pentru toţi subiecţii, indiferent de sex, vârstă, grad de antrenament, dat fiind că randamentul fibrei musculare depinde prea puţin de particularităţile individuale. Ceea ce deosebeşte un antrenat de un neantrenat este faptul că antrenatul, având o capacitate de efort mult mai mare, atinge trepte de efort cu o intensitate superioară celei a neantrenatului.

O astfel de cercetare (M. Georgescu) a evidenţiat următoarele: la un nivel al intensităţii efortului de 100W intensitatea solicitării cardiace se prezenta astfel: 148 p/min. la femei neantrenate, 124p/min. la bărbaţi neantrenaţi şi doar 84 p/min. la sportivii antrenaţi (maraton).

De aici, concluzia: intensitatea efortului din antrenament trebuie strict individualizată, întrucât intensitatea solicitării, la acelaşi efort, diferă de la un subiect la altul şi chiar la acelaşi sportiv, de la o lecţie la alta, în funcţie de gradul de antrenament şi starea sa momentană de oboseală.

Intensitatea solicitării se determină prin măsurarea valorilor funcţionale: TA, frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie, modificări biochimice etc. #n practică, cel mai adesea se foloseşte frecvenţa cardiacă care permite nu numai stabilirea gradului de solicitare a inimii, ci şi raportarea solicitării respective la posibilităţile maxime ale subiectului. Astfel, după Astrand şi Rodhal, când FC atinge 128 p/min. la bărbaţi şi 138 p/min. la femei, efortul reprezintă 50% din VO2max al subiecţilor, iar valorile de 154 p/min. la bărbaţi şi 168 p/min. la femei indică un consum de O2 echivalent cu 70% din cel maxim.

Cei mai mulţi autori consideră că valorile cuprinse între 160-180 p/min. la bărbaţi şi 170-190 p/min. la femei, reprezintă limita de solicitare compatibilă cu prestarea efortului în condiţii de aerobioză (prag aerob-anaerob sau stare stabilă aparentă - steady-state) şi corespunde unei concentraţii de 4 nmol/l a nivelului de lactat în sânge.

#n unele sporturi (atletism – alergări, haltere) intensitatea solicitării se poate determina prin raportarea la posibilităţile maxime ale subiectului, exprimate în procente sau fracţii (80%, 90% etc. sau 4/4, 3/4, 2/4) etc.

Este absolut necesară distincţia dintre intensitatea efortului şi intensitatea solicitării deoarece, o viteză de alergare de 7,5 m/s (spre exemplu) poate reprezenta o solicitare maximă la un semifondist şi de doar 75% la un sprinter.

4. Complexitatea efortului – este reprezentată de numărul actelor motrice executate simultan în cursul unei acţiuni motrice şi de structura lor biomecanică.

Extensia antebraţului pe braţ - ca în lovitura directă din box este o acţiune simplă, pedalarea din ciclism este una mai complexă, iar vâslitul din canotaj, cu angrenarea membrelor superioare, inferioare şi a trunchiului - şi mai complexă. Acţiuni deosebit de complexe sunt întâlnite în gimnastică, patinaj artistic, înot sincron, sărituri de la trambulină, pe scurt în toate exerciţiile cu caracter acrobatic, ce presupun acţiuni motrice simultane la nivelul diverselor părţi ale corpului.

Coordonarea contracţiilor musculare ce asigură îndeplinirea acţiunilor motrice complexe este asigurată de sistemul nervos central, solicitarea acestuia şi ponderea în realizarea performanţelor fiind proporţională cu complexitatea activităţii motrice respective.

Complexitatea efortului nu influenţează consumul energetic al organismului: experimental, s-a dovedit că la o intensitate constantă a efortului, consumul de O2 rămâne stabil indiferent că se lucrează la ergometru cu un membru, cu ambele sau simultan cu braţele şi picioarele. Se poate spune chiar că, în anumite limite, solicitarea marilor funcţiuni este mai mică

3

într-un efort complex decât într-unul simplu (atunci când ceilalţi parametri sunt constanţi). Acest lucru se datorează faptului că, într-un efort complex, sunt angrenate numeroase grupe musculare, astfel încât cantitatea totală de lucru mecanic se împarte, fiecărei grupe musculare revenindu-i câte puţin din totalul cantităţii de efort depuse de organism. #n acest mod, oboseala locală este mai mică la eforturi complexe decât la cele simple.

Eforturile complexe generează însă, instaurarea mai rapidă a oboselii generale, în apariţia căreia un rol decisiv îl au sistemul nervos şi, în primul rând, scoarţa cerebrală. Acest lucru se poate constata mai uşor în lecţiile de antrenament dedicate însuşirii de noi procedee tehnico-tactice, care sunt mai obositoare pentru sportivi decât cele de perfecţionare, în cadrul cărora se execută mişcări deja automa.tizate.

Solicitarea organelor cu atribuţii limitative în efort depinde însă prea puţin de complexitatea efortului şi de gradul de solicitare a sistemului nervos. Prin urmare, capacitatea funcţională a sportivilor din ramurile sportive de mare complexitate este inferioară celei a sportivilor ce practică ramuri sportive ce presupun eforturi simple (haltere, aruncări etc.), iar dimensiunile inimii şi consumul maxim de O2 depăşeşte cu foarte puţin cifrele realizate de neantrenaţi.

În baza acestor date, se poate afirma că, deşi complexitatea efortului determină într-o oarecare măsură solicitarea organismului, influenţa ei asupra capacităţii de efort (aerob şi anaerob) este nesemnificativă, în raport cu a celorlalţi parametri ai efortului, asupra cărora trebuie să se îndrepte privirea antrenorului în programarea antrenamentelor de creştere a capacităţii de efort

4

1.2. Adaptarea în antrenamentul sportivÎnţelegem prin adaptare procesul de acomodare a organismului la factorii de mediu

externi şi interni. Se consideră că fenomenul de adptare poate fi extins la mai toate sistemele fie materiale, fizice, chimice şi biologice şi constă din încercarea de reconstituire a condiţiei iniţiale şi de a restabili echilibru modificat. Biologic, adaptarea este mecanismul (la fel ca şi în antrenament) care realizează în final trepte de evoluţie superioare etapelor anterioare. Organismul răspunde unui agent de mediu, în cazul nostru exerciţiul fizic, cu durate şi intensităţi ce produc modificări. Când amplitudinea răspunsului scade, este semn că organismul s-a încadrat eficient, economic.

Adaptarea omului, prin urmare şi a sportivului de performanţă, este legată de starea de sănătate şi se desfăşoară prin participarea a numeroase funcţii şi organe. Se pot enumera organele senzoriale, ameliorarea transmiterii influxului la nivelul sinapselor şi de-a lungul căilor nervoase, îmbunătăţirea răspunsului endocrin şi perfecţionarea activităţii enzimatice.

Adaptarea aduce variate forme de manifestare:- modificări ale însuşirilor fizice externe – dezvoltarea masei musculare la sportivi,

halterofili, culturişti, etc.;- metabolice, endocrine, imunologice;- organice şi funcţionale.În prezent există un decalaj considerabil între mediu şi organism, mult în favoarea

primului prin rapiditatea schimbărilor de ordin tehnic şi cultural. Putem vorbi de două laturi-tipuri – de adaptare:

- biologică sau autoplastică (modificări ale fiinţelor şi populaţiilor);- culturale sau aloplastice (modificări indirecte sub acţiunea omului).Pentru lipsa de mişcare, de activitate fizică, cum se mai numeşte “hipokinezia”,

practicarea exerciţiilor fizice, sportul este singurul remediu. Acesta intră în mecanismul comportamental de adaptare şi prezintă elementul de concordanţă cu factorii socioculturali şi tendinţa de progres a societăţii umane.

Sistemele biologice sunt sisteme cu structuri bine armonizate şi ştim că organismele performerilor sunt cele mai bine organizate ca rezultat al adaptării. Este vorba de performerii de toate tipurile. Deducem de aici că organizarea nu poate fi despărţită de adaptare, un sistem organizat este deschis faţă de mediu, iar funcţionarea sa presupune schimburi cu mediul.

În procesul de adaptare sunt 2 condiţii funcţionale constante: asimilarea şi acomodarea. Acestea sunt prezente şi în antrenamentul sportiv, unde putem defini adaptarea, ca un echilibru între asimilare şi acomodare.

Particularităţile adaptării în antrenamentAdaptarea în antrenament se caracterizează printr-o serie de trăsături determinate de

particularităţile ramurilor de sport, de vechimea în sport, frecvenţa cu care sunt administraţi stimulii, starea de sănătate, etc.

Prezentăm câteva trăsături.1. Amplitudinea sau plasticitatea. Adaptarea determină, în final, creşterea capacităţii de

performanţă. Diferenţa dintre nivelul iniţial şi cel final, exprimă ceea ce numim amplitudinea adaptării (diferenţa dintre nivelul performanţelor la începutul şi sfârşitul unui macrociclu, sau diferenţe dintre un moment iniţial şi cel final, după 2-3 macrocicluri).

2. Eficienţa – economicitatea. Antrenamentul este eficient numai atunci când exerciţiile sunt efectuate sistematic pe o perioadă cât mai îndelungată şi în atari situaţii adaptarea este modificarea în bine a structurilor metabolice şi funcţionale ce se petrec în organismul sportivului. La nivel celular, baza modificărilor este realizată de sinteza proteică de adaptare. Această sinteză determină creşterea numărului proteinelor structurale şi enzimatice, ce catalizează căile metabolice în timpul efectuării exerciţiului; în consecinţă, această sinteză proteică este principalul instrument al adaptării la diferite tipuri de activitate musculară.

5

3. Întinderea sau durata, înseamnă timpul cât durează adaptarea. În toate situaţiile, adaptarea coincide cu perioada de menţinere a formei sportive. După acest gen de etape (în jocurile sportive, durata adaptării este mai mare) trebuie să urmeze antrenamente microcicluri, care să asigure refacerea. Dacă efortul este continuu ridicat, va rezulta scăderea randamentului şi în viitorul ciclu de pregătire nu se mai poate garanta obţinerea unei adaptări la nivel superior.

4. Ascendenţa sau evoluţia adaptării. Adaptarea este determinată de o dinamică ascendentă. Procesele de adaptare sunt condiţionate de creşterea treptată şi variată în acelaşi timp a stimulilor de antrenament. Efectul antrenamentului asupra capacităţilor fizice şi psihice este maxim în timpul “crizelor”, competiţiilor sportive.

5. Specificitatea adaptării. Există ideea referitoare la particularizarea stimulilor adaptativi care să velorifice etapele şi momentele caracteristice dezvoltării ontogenetice (ontogenie – proces de dezvoltare al unei fiinţe vii, transformările de la stadiu de embrion până la sfârşitul vieţii).

6. Receptivitatea individuală. Fiecare individ este o “entitate” prin urmare reacţiile adaptative sunt extrem de variate de la un sportiv la altul.

Tipuri de adaptare în antrenamentÎn procesul antrenamentului, ca urmare a efortului, organismul sportivului suportă

adaptări care în funcţie de persistenţă sunt:a) adaptarea de scurtă durată şi nestabilă;b) adaptarea de lungă durată şi relativ stabilă.a) Adaptarea de scurtă durată se petrece în timpul şi după efort, când reacţiile

subiecţilor la diferitele exerciţii sunt diferite în funcţie de nivelul pregătirii acestora (sportiv-nesportiv; începător-performer; când frecvenţa cardiacă, respiratorie, redistribuirea sângelui în sistemul muscular etc. sunt diferite). Reacţiile imediate de adaptare se desfăşoară în 3 etape:

- stimularea organelor şi sistemelor care asigură desfăşurarea activităţii (creşterea bruscă a f.c. şi ventilaţiei pulmonare, a consumului de oxigen, acumularea de lactat în sânge etc.);

- desfăşurarea activităţii funcţionale la un nivel constant (starea stabilă);- a treia etapă are ca specific tulburarea echilibrului (stării stabile, necesarul organismului

şi capacitatea organelor de a satisface aceste nevoi intră în contradicţie, discordanţă).b. Adaptarea de lungă durată este urmarea eforturilor mari, care produc hiperfuncţia

organelor şi sistemelor (eforturile de intensitate duc în timp relativ scurt la creşterea capacităţii funcţionale a diferitelor organe şi sisteme – 3 antrenamente pe săptămână duc în 2 luni la creşterea masei musculare cu 15-30%, volumul inimii sporeşte cu 200 cm3, VO2max cu 10-15%). Adaptarea se desfăşoară în 3 etape:

- mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale ale organismului, urmare a procesului de antrenament;

- creşterea planificată şi sistematică a eforturilor, care produce tranformări structurale şi funcţionale în ţesuturi şi organe (hipertrofia organelor care asigură activitatea); - adaptarea stabilă este a treia etapă când rezervele energetice necesare desfăşurării unui nivel funcţional se găsesc într-o cantitate suficientă. Acum în această etapă se constată o strânsă legătură a funcţionării organelor de execuţie cu cele de reglare.

Adaptarea de lungă durată se produce numai dacă stimulii antrenamentului au intensitate şi durate optime şi sunt aplicaţi sistematic.

Stagiul de pregătire, durata lui în sportul de performanţă influenţează gradul de adaptare la efort (sportivul cu o vechime de 2-3 ani dispune de un volum de lucru de 3-5 ori mai mic decât un sportiv cu vechimea de 7-10 ani, iar intensităţile sunt mai reduse). La sportivii de performanţă se poate lucra zilnic asupra mobilităţii şi de 3 ori pe săptămână pentru forţa maximă.

Orientarea efortului (predominantă) poate determina caracteristicile adaptării. eforturile aerobe duc la schimbări adaptative în organele şi sistemele care asigură nivelul înalt al activităţii aerobe: creşte volumul cordului, se intensifică circulaţia capilară în ţesutul muscular, etc. specificialitatea adaptării este mai profundă când experienţa şi măiestria sportivului sunt mai mari. Aceasta se manifestă la copii şi juniori diferit, dacă spre exemplu se acţionează pentru

6

dezvoltarea vitezei şi coordonării, se determină simultan şi creşterea forţei şi elasticităţii musculare şi chiar a rezistenţei, lucru care nu se repetă la sportivii de înaltă performanţă (A. Dragnea).

Adaptarea de lungă durată se caracterizează în special printr-o mare economicitate a activităţii, nu numai prin gradul ridicat de funcţionalitate a aparatelor şi sistemelor corpului. Antrenamentul raţional conceput şi dirijat ştiinţific, are drept urmare perfecţionarea întregului sistem complex al adaptării.

Particularităţile adaptării în competiţiePentru îmbunătăţirea stării de antrenament, competiţia are o importanţă deosebită, ea este

recunoscută ca o formă specială de antrenament, de adaptare, nu numai ca o formă de bilanţ a activităţii unei perioade. Adaptarea se face în cadrul antrenamentului tip concurs, a concursurilor de verificare, pregătitoare care nu sunt altceva decât etape de adaptare pentru concursul principal.

Adaptarea este în funcţie de nivelul diferit de solicitare, elementele emoţionale care însoţesc concursul (febra de start), condiţiile de desfăşurare, adversari diferiţi, excitabilitatea neuro-musculară crescută, starea optimă de activare, descărcări de adrenalină etc.

Concursul este o formă superioară de adaptare şi implică factori de natură psiho-socială.Profesorul (antrenorul) trebuie să cunoască toate datele despre concurs şi să informeze

sportivul despre condiţiile deosebite, fapt ce conduce la mărirea adaptabilităţii.

1.3. Oboseala şi recuperarea după efortOboseala este o stare temporară de scădere a potenţialului funcţional al organismului,

produsă de o activitate prelungită sau excesivă. Ea este determinată, în principal, de consumul sporit de energie şi este însoţită de senzaţii neplăcute, locale sau generale, obiective sau subiective.

#n condiţii normale, în organismul uman există o stare de echilibru a mediului intern – starea de homeostazie, caracteristică vieţii, care nu se modifică nici în condiţiile depunerii unui efort moderat. Oboseala, ca efect al antrenamentului sportiv, produce o rupere a homeostaziei, o dereglare a echilibrului intern, prin modificarea proceselor biochimice, obligând organismul să se mobilizeze pentru restabilirea echilibrului. #n acest mod, organismul trece la o nouă etapă de adaptare, superioară celei anterioare, prin stimularea resurselor energetice, funcţionale şi psihice – premisă a creşterii performanţelor sportive. Doar repetarea unor eforturi care produc oboseala provoacă apariţia fenomenelor de supracompensaţie şi, în final, adaptarea organismului la eforturi din ce în ce mai mari. Depăşirea, însă, a limitelor efortului şi, deci, a gradului de oboseală, poate produce, pe de altă parte, o stare de inhibiţie, caracterizată prin scăderea randamentului şi însoţită de o serie de fenomene obiective şi subiective neplăcute, stare denumită curent supraantrenament sau suprasolicitare. Rezolvarea acestei aparente contradicţii, între programarea efortului în antrenamentul sportiv, astfel încât să genereze starea de oboseală ca unică modalitate de apariţie a supracompensării şi riscul instaurării oboselii excesive, revine antrenorului, în principal, şi specialiştilor din domeniul medical, în general. Ea are la bază dozarea efortului şi utilizarea mijloacelor de dezobosire, de recuperare a organismului sportivilor după eforturile depuse în antrenament. În primul rând, prin programarea corectă a volumului şi intensităţii efortului şi a duratei şi felului pauzelor dintre repetări şi dintre lecţiile de antrenament, în al doilea rând prin folosirea celor mai eficiente mijloace de recuperare după efort.

Producerea oboselii traversează două faze – latentă şi manifestă (A. Dragnea, 1996).Faza latentă se manifestă prin scăderea gradului de coordonare a mişcărilor, lipsa de

economicitate a acestora, scăderea reacţiei musculare, creşterea gradului de transpiraţie, accelerarea ritmului respirator etc. Ea este urmarea scăderii rezervelor energetice, în primul rând, din grupele musculare solicitate şi, apoi, din zonele de depozitare, acumularea de reziduri în muşchi (în primul rând de acid lactic), de bioxid de carbon în sânge, dereglarea echilibrului

7

acido-bazic. Oboseala latentă dispare în cazul refacerii rezervelor energetice şi a eliminării rezidurilor aflate în organism, ea fiind forma de oboseală tipică antrenamentului sportiv.

Faza manifestă apare prin cumularea, în timp, a oboselii dintr-un sistem de lecţii şi este însoţită de o serie de manifestări obiective şi subiective: revenirea tardivă a funcţiilor organice după efort (valori ale pulsului şi tensiunii arteriale, ale ritmului respirator etc.), lipsa poftei de antrenament, senzaţii de somnolenţă, tonus muscular scăzut şi, în general, prin refuzul de a desfăşura activitatea în regimul planificat. Continuarea pregătirii în acelaşi regim produce o acumulare a oboselii care, în final, conduce la starea de supraantrenament.

Pentru evitarea instalării stării de suprasolicitare este absolut necesară cunoaşterea şi aplicarea, de către antrenor şi sportiv, a metodelor de dezobosire, de recuperare a organismului după eforturile de antrenament şi competiţie.

Pe parcursul lecţiei de antrenament, singura cale de recuperare după efort este acordarea corectă a pauzelor dintre repetări. Pe parcursul competiţiei, prin folosirea schimburilor de jucători în funcţie de regulamentul propriu fiecărei ramuri sportive, prin solicitarea timpilor de odihnă şi prin administrarea de glucoză, de lichide bogate în substanţe energizante şi de reechilibrare acido-bazică (ex. Gatorade).

Imediat după efort se pot folosi următoarele:- duşul cald – care are nu numai rol igienic, ci şi pe acela de relaxare a musculaturii

solicitate;- masajul şi automasajul – care, corect aplicate, contribuie la eliminarea mai rapidă a

acidului lactic acumulat în muşchi;- oxigenarea – mai ales în cazul probelor sportive ce se desfăşoară în condiţiile datoriei

mari de oxigen (eforturi preponderent anaerobe);- reechilibrarea hidroelectrolitică şi acidobazică, prin administrarea de sucuri naturale,

lactate, ceai sau apă minerală alcalină, completate (de la caz la caz) cu suc de lămâie, miere, glucoză etc.;

- bazinul cu apă caldă, timp de 15-20 minute la cca. 40C, urmat, de regulă, de masaj şi automasaj;

- sauna – programată de 1-2 ori pe săptămână, niciodată după efortul principal, ci după un antrenament uşor, de revenire, de obicei în ziua următoare concursului sau unei zile de antrenament dificile.

La domiciliu, sportivul poate utiliza, în funcţie de condiţii şi împrejurări, alte forme de recuperare, precum:

- baia prelungită în cadă, eventual cu adaos de sare de Bazna, tei, muşeţel etc.;- dieta alimentară - adecvată specificului efortului (hiperproteică, hiperglucidică etc.),

din care nu trebuie să lipsească produsele lactate, fructele şi sucurile naturale, vegetalele etc.;

- relaxarea autogenă - efectuată sub îndrumarea specialistului sau individual, după însuşirea ei corectă de către sportiv;

- medicaţia de refacere – conţinând polivitamine, poliminerale, tablete energizante, susţinătoare de efort (în special pentru funcţiile hepatice), tonice psihice etc., numai după prescripţiile medicului şi în strânsă legătură cu natura efortului probei sau ramurii sportive şi a perioadei de pregătire;

- odihna activă - mers, plimbări în aer liber (de preferinţă parcuri), lectură, alte sporturi (şah, biliard, etc.);

- odihna pasivă - somnul, indispensabil vieţii şi, cu atât mai mult, refacerii după eforturile mari din antrenamente şi competiţii; durata somnului este variabilă, în funcţie de caracteristicile individuale ale sportivilor, trebuie să se desfăşoare în condiţii propice (întuneric, linişte, camere aerisite, temperaturi moderate); somnul asigură refacerea completă pe toate planurile (cardiorespirator, endocrinometabolic, neuromuscular şi neuropsihic).

8

Folosirea mijloacelor de recuperare după efort, în procesul de pregătire sportivă, se face totdeauna în sistem, nici una din variante neputând asigura, ea singură, revenirea rapidă şi totală a funcţiilor organismului la valorile dinaintea efortului şi, cu atât mai puţin, la valori superioare acestora. Combinaţia acestor mijloace, durata şi modul de folosire a lor, conţinutul dietei şi medicaţiei pre şi postefort se realizează sub stricta îndrumare a colectivului de specialişti, în funcţie de natura efortului de antrenament sau concurs, de specificul probei sau ramurii sportive respective şi de structura antrenamentului sportiv.

9

1.4. Capacitatea de performanţăDicţionarul Limbii Române precizează: “capacitatea - de la latinescul capacitas =

cuprindere - este posibilitatea de a realiza ceva, însuşirea de a acumula, de a face acte valabile”. Termenul în sine reprezintă posibilitatea unui individ de a reuşi în domeniul în care acţionează, având la bază aptitudinile, exerciţiul şi învăţarea. Acelaşi dicţionar, cu privire la performanţă, ne precizează că ea reprezintă ”realizarea deosebită într-un domeniu”. Performanţa este un rezultat superior, care se ridică peste nivelul comun al unei activităţi. În activitatea sportivă, este un rezultat valoros, obţinut într-o competiţie sportivă. Prin urmare “performanţa sportivă este definită ca o valoare biopsihosocială realizată în cadrul unor competiţii oficiale, ca rezultat al unei capacităţi multiplu determinate şi apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite” (A. Dragnea).

Cele două noţiuni se leagă organic între ele, astfel că putem spune: capacitatea de performanţă este manifestarea complexă a disponibilităţilor individului, materializată în valori obiective, în puncte, locuri în clasament, goluri marcate, kilograme ridicate, drepturi câştigate, promovări etc.

Capacitatea de performanţă este determinată de 4 factori: aptitudini, atitudini, antrenament şi ambianţa, care se constiutie în structura capacităţii de performanţă.

1. AptitudinileAptitudinile sunt particularităţi psihice şi fizice al omului, sisteme operaţionale care stau

la baza îndeplinirii cu succes a unei anumite activităţi. Aptitudinile au la bază predispoziţii anatomo-fiziologice cu care omul se naşte (particularităţi ale unor analizatori, ale activităţii nervoase superioare etc.). Predispoziţiile îşi au originea în cromozomi şi gene (cromozomul este un corpuscul de substanţă nucleară care se formează în timpul diviziunii celulare; gena – particulă dintr-un cromozom înlănţuită liniar, căreia i se atribuie rolul de a transmite caracterele ereditare). Aici îşi are locul A.D.N.-ul, cu o structură moleculară stabilă care determină şi stabilitatea informaţiei genetice. Moleculele A.D.N. ce se găsesc într-un cromozom sunt legate între ele prin punţi de natură chimică diferită, ceea ce asigură transmiterea informaţiei ereditare. Cercetările genetice au stabilit la om o serie de însuşiri ereditare: culoarea ochilor, a părului, anvergura braţelor, statura etc. şi chiar câteva aptitudini psihomotrice (unele).

Un rol important în transmiterea acestor însuşiri, capacităţi, etc., îl au şi mediul social, munca şi educaţia. Din acest motiv situaţii, aptitudinile apar ca rezultantă a interacţiunii dispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de formare a acestora şi activitatea subiectului.

Se disting două categorii de aptitudini:a) aptitudini generale (inteligenţa, memoria, atenţia, spiritul de observaţie, capacitatea de

învăţare etc.), aptitudini utile practicării oricărei activităţi;b) aptitudini speciale, pentru domenii foarte precise de activitate: muzică, arte plastice,

tehnică, matematică, sport.Aptitudinile sportive, există sub două forme:a) aptitudini sportive generale, simţul orientării şi echilibrului, rezistenţa la efort,

percepţia mişcărilor, dorinţa de întrecere etc.;b) aptitudini specifice, practicării unei ramuri de sport.2. AtitudinileSunt decizii determinate de convingeri, comportamente, concepţii şi preferinţe pentru

anumite activităţi. În sport întâlnim: a) atitudini ca expresie a caracterului ele se manifestă ca atitudini faţă de mişcare, de

sport, de antrenament, faţă de echipă, de adversari, de sine etc.;b) atitudini operaţionale acestea depind de experienţa sportivului, sunt preferinţe la

diverşi stimuli şi diferite situaţii;c) atitudinile cognitive, de cunoaştere, se manifestă ca stări de prevedere, de aşteptare, de

cunoaştere a adversarului, fundamentează gândirea tactică;

10

d) atitudinile evaluative constau în aceea că individul evaluează partenerii, adversarii, arbitrii, publicul, etc. şi chiar se autoevaluează;

e) atitudinile precompetiţionale sunt anticipative, evaluative, sub forma stărilor de preparaţie, unde preparaţia motrică are o importanţă majoră, celelalte, care privesc latura afectivă sau intelectuală, au rolul de susţinere, stimulare şi reglare a comportamentului motor.

3. AmbianţaEste mediul material şi social care înconjoară pe cineva. În cazul nostru, pe sportiv,

căruia îi cere să se adapteze unui sistem complex - performanţa sportivă. Condiţiile ambientale, constituite într-un complex de stimuli pozitivi sau negativi, influenţează performanţa sportivă.

Mediul social, constituit din totalitatea relaţiilor sociale, instituţii, organizaţii, cluburi, asociaţii, federaţii, factori culturali, valori sociale etc., prezintă cea mai mare influenţă asupra dezvoltării personalităţii sportivului.

Familia, şcoala, mediul sportiv (echipa, clubul, grupa) influenţează performanţa sportivă. Foarte important pentru relaţiile în cadrul echipelor sportive este capacitatea subiecţilor de a se autoanaliza şi autoevalua în mod obiectiv, ceea ce determină atitudinea faţă de realitate.

4. Antrenamentul sportivEste un proces pedagogic specializat care utilizează forme de activitate şi modalităţi

particularizate, desfăşurat sistematic în scopul adaptării organismului la eforturi fizice intense, în vederea participării la competiţii sportive şi la obţinerea unor performanţe înalte. Antrenamentul sportiv nu este numai “proces pedagogic, el oferă imaginea unei interdisciplinarităţi, pentru că sportul tinde să devină o ştiinţă prin implementarea fiziologiei, psihologiei, biomecanicii, anatomiei, geneticii, antropologiei etc.

Antrenamentul devine complex prin dirijare şi organizare; se vorbeşte tot mai mult de “antrenamentul total” (M. Epuran, 1990) singurul în măsură să dezvolte la maximum capacitatea de performanţă.

Obiectivele principale ale antrenamentului sportiv sunt:- pregătirea sportivilor pentru concursuri, obţinerea de rezultate deosebite prin

dezvoltarea la nivel maxim a capacităţii de performanţă într-o probă sau ramură sportivă;- dezvoltarea personalităţii sportivului este o preocupare permanentă; procedând altfel,

antrenamentul sportiv, sportul în general rămân o practică limitativă care, în condiţile progresului actual, nu mai poate răspunde cerinţelor performanţei.

Factorii favorizanţi ai capacităţii de performanţăPe tărâm sportiv, ultima perioadă de timp se caracterizează prin performanţe deosebite,

recordurile au crescut vertiginos, numărul pretendenţilor la medaliile olimpice, mondiale, europene s-a înmulţit considerabil. Acest fenomen, precum şi creşterea în continuare a capacităţii de performanţă, depind direct de o serie de factori şi direcţii de perfecţionare a antrenamentului sportiv. În continuare îi vom prezenta pe cei mai importanţi (după A. Dragnea, 1996).

1. Perfecţionarea continuă a strategiilor de selecţie În urmă cu câţiva ani, la un Congres al FIMS (Federaţia Internaţională de Medicină

Sportivă) care a avut loc la Roma, s-a conchis că în obţinerea performanţei, 70% revine selecţiei şi numai 30% antrenamentului. Prin urmare, obţinerea rezultatelor de vârf se realizează numai de către subiecţii cu un echipament genetic de excepţie, cu aptitudini deosebite. Pentru depistarea acestora lucrează selecţia cu strategiile ei, care trebuie să răspundă unor cerinţe, prezentate mai jos.

Vârsta optimă pentru selecţie. Gimnastica, înotul, patinajul artistic, tenisul de câmp ş.a. încep selecţia la 5-6 ani, urmând ca o sportivă să obţină performanţe de vârf (olimpice, mondiale etc.) la 16-17-18 ani. În canotajul feminin vârsta optimă de selecţie este de 16-17 ani, ca numai după 4 ani de pregătire intensă sportivele să fie candidate la medaliile olimpice sau mondiale. Aşadar, vârsta optimă este diferită de la o ramură sportivă la alta.

Practica sportivă, autorii români şi străini arată că uneori selecţia timpurie este riscantă. În primul rând, ea poate lăsa în afara procesului de pregătire copii foarte bine dotaţi şi, în al

11

doilea rând, că antrenamentele sportive introduse de timpuriu aduc rezultate bune doar pe termen scurt şi riscul de a afecta serios, mai târziu, echilibrul organismului.

Selecţia timpurie, pentru a reduce cât mai mult din aceste riscuri, trebuie să-şi propună: a) lărgirea bazei de selecţie, prin cuprinderea tuturor copiilor, cunoscându-se că

aptitudinile au o dinamică diferită de dezvoltare de la un individ la altul;b) să aibă în vedere că lărgirea bazei de selecţie favorizează depistarea indivizilor

purtători de genalele (forme diferite de gene pentru exprimarea aceluiaşi caracter), cu capacităţi mari de adaptare în procesul de antenament;

c) să se ţină cont că sportul, ca fenomen social, determină pe tineri, subiecţi excepţional dotaţi, să se decidă în favoarea sportului de performanţă;

d) fenomenul de “secular trend” (tendinţă seculară), concretizat în creşterea accelerată a unor indici (înălţime, anvergură etc.) în ultimele decenii ale secolului, acest interesant fenomen biologic, se constituie într-un real sprijin;

e) să ţină cont că selecţia timpurie impune efectuarea antrenamentului cu multă atenţie, fiecare individ selecţionat trebuie tratat diferenţiat, funcţie de dezvoltarea fizică şi psihică, de etapa în care se află.

Datorită unor deprinderi greşite, a unei lipse de experienţă, unii copii dotaţi pot rămâne în afara selecţiei. Se impune pentru aceasta o pregătire comună, prealabilă de 2-3 luni şi numai după aceea o testare serioasă şi includerea lor în grupele de începători. În unele sporturi această pregătire prealabilă durează 1-2 ani.

Copiii selecţionaţă să aibă o stare de sănătate perfectă. Este imperios necesară efectuarea unei anamneza complexe şi a unui control medical complet, imediat după selecţie.

Probele de selecţie să fie cele mai semnificative. La stabilirea lor să se aibă în vedere existenţa parametrilor morfofuncţionali şi motrici determinaţi genetic (înălţimea, anvergura, viteza, îndemânarea) ce pot fi dezvoltaţi mai puţin prin antrenamente.

Utilizarea celor mai potrivite căi precum asistenţa la lecţiile de educaţie fizică, discuţii cu învăţătoarea şi profesorii, concursuri de selecţie, trialuri, trecerea probelor fizice (fitness) etc.

Selecţia să devină cât mai eficientă. Dacă în prezent se realizează în procent de 1 subiect din 100, în viitor trebuie să devină 1/1000-1/10000, pentru a evita investirea de capital de muncă, moral şi material în subiecţi care mai târziu nu vor confirma şi care în marile confruntări nu vor fi competitivi.

Selecţia are un caracter permanent, diferenţiat pe stadii (copiii, juniori, sportivi consacraţi) şi pe nivele valorice (divizii, loturi naţionale, olimpice etc.). Pentru clasele sportive, normele de control anuale trebuie să-i înlăture pe cei necorespunzători, care vor fi imediat înlocuiţi cu alţii, altfel sistemul este închis şi antrenorii vor fi obligaţi să lucreze cu copii necompetitivi.

Cunoaşterea fondului ereditar. Scăderea “necunoscutei” se poate realiza numai printr-o selecţie (atât la copii cât şi la adulţi) desfăşurată pe baze antropologice şi genetice. Metodologia acestor discipline obiectivează într-un grad ridicat metodele de selecţie, care devin cu adevărat ştiinţifice şi care se realizează pe parcursul a câtorva etape (procedee, metode):

1. Analiza biochimică a tipului constituţional, furnizează informaţii deosebite:a) viteza potenţială de producere a insulinei, factor important în randamentul sportiv, variază în limite foarte largi, del a10 la 40%;b) cu rezonanţă în eficienţa antrenamentului sportiv se prezintă concentraţia iodului (2,5-11,5%), variaţiile catalizei plasmatice, lipazei serice, anhidrazei carbonice ş.a.;c) cunoaşterea unor individualităţi – tip constituţional endocrin – are o însemnătate covârşitoare pentru realizarea cu randament maxim a antrenamentului sportiv.

2. Cariograma este evidenţierea la microscop, sau cu timidina marcată a celor 46 de cromozomi (corpusculi de substanţă din nucleul celulei). Organismul feminin ca şi cel masculin posedă atât hormoni androgeni – masculini – cât şi estrogeni – feminini – variind doar proporţia la cele două sexe. Se înţelege uşor avantajul tipului androgen pentru sportul de performanţă (la femei, rată mai mare de masculinitate). Se poate de asemenea stabili sexul genetic normal

12

caracterizat prin prezenţa cromozomilor XX la femei şi XY la bărbaţi. La bărbaţi există şi posibilitatea formulei XYY, care se încadrează în normalitate. S-a dovedit că au o determinare de talie de peste 1,90 m, au parametrii foarte ridicaţi la calităţile motrice forţă şi rezistenţă. Determinările cariometrice dau indicaţii preţioase şi în privinţa dinamicii anumitor caractere somatofuncţionale (spre exemplu, înălţimea, care prezintă corelaţii cu forma şi dimensiunile cromozomului U).

3. Ancheta familială, corelată cu caracteristicile somatofiziologice ale individului. Investigarea arborelui genealogic urmăreşte calităţile somatice, motrice şi psihice la nivelul ascendenţilor (părinţi, bunici) şi rudelor colaterale (fraţi, surori etc.). Studiul gemenilor este o metodă de mare valoare asupra evoluţiei caracterelor morfologice ale gemenilor monozigoţi comparativ cu cei dizigoţi. Se poate aprecia condiţionarea ereditară asupra unor caractere morfofuncţionale luând ca bază diferenţele dintre partenerii gemeni. Pentru fiecare caracter există o limită superioară de adaptibilitate genetică, care nu poate fi depăşită. Fenomenul de consanghinitate cu coeficient de rudenie mare (Malecot) se caracterizează prin subiecţi (proveniţi din asemenea căsătorii) umani cu boli ereditare şi potenţial psihomotric mai scăzut. Fenomenul de heterozis (când urmaşii provin din indivizi cât mai îndepărtaţi geografic, sau chiar rasial) conduce la naşterea unor descendenţi cu capacităţi psihomotrice net superioare.

4. Investigaţii antropologice şi genetice. Procesele aerobe şi anaerobe sunt determinate preponderent genetic, fenomen demonstrat şi de determinismul genetic al procentului de fibre albe cu bogat aparat mitocondrial şi fibre roşii încărcate cu o cantitate sporită de mioglobină. Biopsia musculară este metoda care investighează muşchiul din punct de vedere al proporţiei fibrelor albe (de viteză) şi fibrelor roşii (de forţă şi rezistenţă). Rasa neagră are un procent ridicat de fibre albe în muşchi, conferindu-i calităţi superioare de viteză. Stadiul de investigare numai a proceselor aerobe şi anaerobe începe să fie depăşit, trecându-se tot mai mult la determinări ale unor componente ale echipamentelor energetice semnificative în efort (M. Ifrim). Studiul particularităţilor dermatoglifice (studiul pielii, amprentele degetelor, desenele şi liniile palmelor, perniţele palmei) poate să ne dea date preţioase despre motricitatea şi posibilităţile de performanţă ale individului.

Selecţionarea profesorilor (antrenorilor) care pregătesc sportivi de înaltă performanţă în instituţiile şcolare specializate – cluburi sportive şcolare, licee (clase) sportive. #n viitorul foarte apropiat se va pune şi în sport problema “investiţii-beneficii-profit”, mai cu seamă în cel de performanţă. S-ar putea ca modelul occidental privind selecţia, iniţierea şi pregătirea copiilor şi juniorilor pentru marea performanţă să pătrundă şi la noi. Nu în totalitate, oamenii şcolii, profesorii de educaţie fizică înţeleg dificultăţile şi dimensiunile acestei răspunderi. Nu întotdeauna oamenii şcolii se străduiesc să ridice activitatea la clasă, grupă, echipă, pe treapta cea mai de sus a onoarei şi demnităţii profesionale. Se întâlnesc profesori care prin calităţile proprii, prin iubire şi pasiune au ştiut să dea profesiunii lor întreaga splendoare şi strălucire pe care le merită, au făcut performanţă.

Din întâmplare sau din raţiuni silite, au ajuns în învăţământ oameni fără pic de vocaţie (echipe retrogradate, număr redus de sportivi la antrenamente, numeroase accidente, sportivi mediocri, locuri modeste în clasamente, fără promovări la eşaloanele superioare etc.), fără umbră de interes şi bună voinţă pentru sportul şcolar de performanţă şi mai ales, fără nici cel mai palid semn de respect faţă de sine şi faţă de instituţia educaţiei, oameni care au încercat şi încearcă mereu sentimentul incompatibilităţii naturale cu profesia celui chemat în învăţământ pentru clase, licee şi cluburi sportive. Prin urmare se pune problema rigurozităţii în selecţia profesorilor “făcători de performeri”. }tim că Platon îl plasa pe pedotrib sau pe gimnast imediat după oamenii de stat, pentru că ei posedau o cultură academică şi o pricepere deosebită. Nu toţi “specialiştii” pot face performanţă.

2. Creşterea considerabilă a volumului de lucru (de antrenament) al sportivilorVolumul de antrenament, la diverse ramuri de sport, s-a dublat. În sporturile ciclice

(înotul, ciclismul, canotajul etc.) şi nu numai, se fac 2-3 antrenamente zilnic, numărul de ore în microciclu (săptămânal) se ridică la 18-20, iar numărul de kilometri parcurşi anual 12500 la

13

canotaj, 45000 la ciclism, 3600 la înot, 9000 la patinaj. Acest fenomen îl întâlnim şi la jocurile sportive unde volumul crescut este impus de numărul mărit de acţiuni tehnico-tactice (în fotbal s-a ajuns la 280-300 de acţiuni pe meci). Creşterea excesivă a volumului de lucru aduce după sine o serie de aspecte negative: uzură accentuată, scăderea longetivităţii sportive, păstrarea cu greu a formei sportive, sporiea cazurilor de suraantrenament. Se impun, aşadar, pe lângă cutezanţă, multă prudenţă şi multă “ştiinţă în arta sportului”.

3. Legarea conţinutului şi metodicii antrenamentului sportiv de cerinţele de concurs ale ramurii de sport

Pregătirea generală are un rod deosebit în prima etapă a perioadei pregătitoare. Antrenamentul însă, trebuie să capete un caracter specific după 1-1½ lună, iar desfăşurarea lui – conţinutul – să se petreacă în condiţii analoage concursului şi, pe cât posibil, în toate perioadele. Ponderea mijloacelor de concurs, creşterea mijloacelor specifice să nu ducă la diminuarea sau renunţarea la mijloacele cu caracter general. Acestea din urmă constituie baza pregătirii copiilor şi juniorilor, ele formează baza pregătirii sportive în general, creează premisele activităţii specifice. #n ultima perioadă, s-a dezvoltat evident activitatea competiţională, prin creşterea numărului de concursuri, s-a ajuns ca unele concursuri să consituie mijloace de pregătire pentru altele. Sunt autori însă, care consideră că unele componente, ca pregătirea tehnică şi tactică, nu trebuie exersate numai în condiţii de concurs.

4. Creşterea intensităţii efortului în lecţiile de antrenamentÎn majoritatea ramurilor de sport, se constată o creştere a dinamicii efortului în

concursuri, concretizată prin mărirea numărului de acţiuni, mărirea tempoului de cursă. Antrenamentul sportiv trebuie să se desfăşoare la intensităţi ridicate şi în tempouri care să depăşească chiar concursul. Creşterea intensităţii să se petreacă în partea fundamantală a antrenamentului, la mijloacele prin care se realizează obiectivele tactice.

5. Creşterea numărului mijloacelor de pregătire netradiţionale prin folosirea unor aparate şi instalaţii ce valorifică în mare măsură rezervele funcţionale ale organismului

Sunt sporturi, precum: schiul, bobul, ciclismul, motociclismul, săritura cu prăjina ş.a., unde componenta tehnologică are o mare importanţă, determinând chiar recordul. În viitor, această componentă se va face simţită şi mai mult, determinată de dezvoltarea tehnologică. O altă categorie este reprezentată de acele sporturi a căror componentă biologică este esenţială (haltere, atletism – alergări, aruncări, jocuri sportive etc.), unde perfecţionarea este determinată de antrenament, alimentaţie, medicaţie şi un regim corect de viaţă. Pentru ambele categorii se recomandă folosirea de aparate şi instalaţii care să valorifice rezervele funcţionale ale organismului. Acest lucru se face destul de simţit în ultima perioadă (15-20 ani) când simulatoarele şi trenajoarele şi-au extins utilizarea la majoritatea ramurilor de sport, cu caracter ciclic, dar şi la alte sporturi. Vom da exemplu doar dintr-un singur sport - înotul – unde s-a elaborat un sistem “lider” electronic programabil, asistat de un calculator de tip IBM PC, cu o gamă largă de funcţii ca: instalarea vitezei, a distanţei, programarea vitezei, sesizarea momentului de start şi de respingere de pereţii piscinei, date statistice etc. De asemenea, simulatorul “ERGOSIM” oferă înotătorului posiibilitatea să execute aceleaşi mişcări ca în apă, cu descoperirea greşelilor şi control asupra fiecărei mişcări.

6. Amplificarea ecoului social al sportului de performanţă şi creşterea numărului de tineri care doresc să fie cuprinşi în această activitate

Comparativ cu trecutul nu prea îndepărtat (deceniile 3-4), când sportul era considerat apanajul unor excentrici azi constatăm o modificare serioasă de concepţie privind sportul de performanţă, tot mai mulţi tineri doresc să devină performeri.

Fenomenul care a dus la amplificarea ecoului social privind sportul de performanţă este determinat de:

- suportul biologic, tendinţa naturală de mişcare;- afirmarea de sine, dorinţa omului modern de a se autodepăşi pe toate planurile;- amplificarea importanţei sociale a sportului;- interese materiale, practicarea sportului ca profesie etc.

14

7. Conducerea ştiinţifică a antrenamentului sportivPrincipala rezervă a rezultatelor, a progresului performanţelor o constituie dirijarea

ştiinţifică a întregului proces de pregătire. Organismul sportivului se prezintă ca un tot unitar, hipercomplex, prin urmare acest proces trebuie să se desfăşoare coroborat: biologic, metodic, psihologic, organizatoric, igienic etc., în cadrul unor cercetări interdisciplinare, operaţionale ş.a. Prelucrarea matematică şi automată a datelor, simulările pe calculator sunt de mare ajutor şi fac posibilă prelucrarea unui număr mare de indicatori. Pentru conducerea şi dirijarea antrenamentului – a pregătirii sportive – s-a constatat că sunt necesari peste 4000 de indicatori de natură motricobiologică şi psihică.

Devenit fenomen social, sportul de performanţă, transformat în prezent în sport de înaltă performanţă, nu se mai poate dezvolta azi în afara ştiinţei, a acelei ştiinţe legate direct şi efectiv de nevoile creşterii performanţei. Prin utilizarea tehnologiilor inginereşti (chiar ingineria genetică pentru unii) şi electronice avansate, capacitatea de performanţă, selecţia etc. vor căpăta un sprijin deosebit.

8. Accelerarea refacerii capacităţii de efortMarile performanţe sportive, la care asistăm în prezent, sunt direct legate de creşterea

cantitativă şi calitativă a antrenamentelor (numărul orelor de antrenament, volumul şi intensitatea efortului). A crescut numărul concursurilor. Fiziologic, parametrii funcţionali sunt în afara valorii medii, uneori la limitele capacităţilor funcţionale, limite ce frizează fiziopatologicul, în consecinţă o solicitare tot mai mare a organismului.

În asemenea situaţii, apare justificată şi imperios necesară accelerarea refacerii capacităţii de efort, pentru ca sportivul să facă faţă numeroaselor lecţii de antrenament şi pentru a răspunde cu succes noilor solicitări competiţionale. Fosfocreatina se reface în 30 minute, glicogenul după 2-3 ore, iar metabolismul proteinelor după 36-38 ore ş.a.m.d. În acest sens, colaborarea cu medicul şi biologul este obligatorie, pentru a stabili măsurile care se impun. Refacerea presupune nu numai odihna (activă, pasivă, varianta intervalelor de odihnă între exerciţii între antrenamente, între concursuri) ci şi variaţia efortului în cadrul ciclului diurn, săptămânal, lunar, anual, olimpic.

Mijloacele practice trebuie să aibe în vedere natura şi clasificarea efortului (neuro-muscular, cardio-vascular etc.) pentru care se preconizează diferit aceste mijloace: psihoterapia, hidroterapia, masaj, oxigenare, aeroionizare, medicaţia de refacere, alimentaţia, reechilibrarea hidroelectrolitică, etc. Aceste măsuri de refacere, pentru a fi eficiente, obligă pe sportiv la respectarea normelor de bază ale vieţii sportive, un regim corect de muncă şi de odihnă, şi evitarea exceselor de orice natură.

9. Raţionalizarea şi standardizarea mijloacelor de antrenamentRaţionalizarea şi standardizarea au un rol deosebit în antrenamentul sportiv ele fiind:- măsuri cu caracter metodic folosite în scopul obiectivizării proceselor de antrenament şi

concursurilor;- măsuri ce aduc, dezvăluie şi inventariază mijloacele principale cu mare responsabilitate

în formele de organizare şi pregătirea concursurilor;- sunt factori care favorizează capacitatea de performanţă.Raţionalizarea şi standardizarea se realizează în urma operaţiilor de cunoaştere a

concursurilor cu desprinderea celor mai importante trăsături ale acestora. Acţiunea se desfăşoară în mai multe etape:

- inventarierea exerciţiilor (mijloacelor) atât a celor generale cât şi a celor specifice probei, disciplinei sportive;

- analiza probei, cursei concursului din punct de vedere fiziologic, al tipului de efort – caracterul efortului – precum şi al tipului de energogeneză care, stă la baza efortului;

- evidenţierea calităţilor motrice combinate şi ponderea lor în pregătire;- urmează raţionalizarea exerciţiilor care se stabilesc în funcţie de coeficientul de

solicitare şi de valorile maxime ale frecvenţelor cardiace.

15

Ţinând cont de aceşti parametri se face clasamentul exerciţiilor, care trebuie să arate şi categoria unde poate fi încadrat acesta, după care se alcătuieşte un alt clasament după utilitatea în pregătire. Luând exemplu din canotaj, A. Dragnea, arăta, în această privinţă, că 2 km alergare în tempo de 70-75% are o utilitate mai mică faţă de 3 reprize canotaj x 3 minute tempo de concurs (sau apropiat) cu 1 minut pauză între repetări (3 reprize x 3 minute).

Specialiştii în canotaj (Mociani Victor şi Răduţ Cornel), în strategia pregătirii canotajului feminin au analizat cursa de 1000 m din punct de vedere fiziologic şi al tipului de energogeneză care stă la baza acestei probe. S-a constatat: cursa durează în jur de 3’30” cu 90% efort în aerobioză şi 10% în anaerobioză, cu 3,7% efort alactacid şi 6,3% lactacid. Aceasta înseamnă că în pregătire ponderea calităţilor motrice reprezintă: 3,7% rezistenţă-viteză şi 6,3% rezistenţă-forţă şi 90% rezistenţă. În continuare, ei au stabilit şi 5 zone de eforturi citate de A. Dragnea ca tempouri de lucru: R1 = tempouri de concurs, R2 = rezistenţa de forţă mai tare decât concursul, R3 = mai slab, 90-95% etc.; până la R4, R5. Autorul ne prezintă ca o formă de raţionalizare şi standardizare, metoda corelaţiei statistice dintre două variabile: x – exerciţiul pregătitor şi y – performanţa în concurs. În baza acestei metode la probele de sprint – atletism din 120 de exerciţii pregătitoare s-a reţinut ca având un înalt grad de corelare cu proba de concurs numai 12 care a constituit, cum era şi normal, modelul operaţional de pregătire.

În final, standardizarea mijloacelor de antrenament presupune introducerea lor în toate structurile de antrenament.

16

1.5. Sistemul mijloacelor antrenamentului sportivAntrenamentul sportiv reprezintă procesul pedagogic ce se desfăşoară în scopul

pregătirii şi adaptării organismului uman la eforturile (fizice şi psihice) impuse de concurs. Lecţia este forma de bază a organizării activităţii didactice prin care se transmite elevilor un anumit volum de cunoştinţe (Dicţionarul Limbii Române Moderne). Lecţia reprezintă principala formă de organizare a procesului instructiv – educativ. Noţiunea de mijloc – mijloace – este o categorie cu semnificaţii largi, în majoritatea domeniilor de activitate precum şi în limbajul curent folosit (centru, depărtare egală, perioade de timp, cale, procedeu, metodă, unelte, utilaje, mijloace de muncă, de producţie, de circulaţie, etc.), care în cadrul specialităţii noastre a primit o accepţiune restrânsă, mult particularizată. Este instrumentul (unealta) de lucru a profesorului (antrenorului) şi elevului (sportivului) folosită în scopul enunţat mai sus. Prin urmare mijlocul antrenamentului sportiv reprezintă instrumentul, adaptat specificului activităţii sportive, de care se serveşte în mod conştient profesorul (antrenorul), pentru realizarea conţinutului obiectivelor şi scopului propus.

Pornind de la diversitatea formelor de organizare a activităţii folosite în antrenament, vom constata că fiecare dintre acestea impun mijloace adecvate obiectivelor ce se propun a fi realizate. Activitatea sportivului se desfăşoară organizat, în lecţii de antrenament (antrenamentul propiu-zis), constituind principala formă de pregătire sub forma şedinţelor de refacere a capacităţii de efort (prezente uneori şi în lecţie) şi sub forma competiţiilor şi concursurilor. #n funcţie de obiectivele de instruire şi performanţă se folosesc mijloace ce corespund fiecărei forme. În finalul acestor consideraţii prezentăm clasificarea mijloacelor de antrenament sportiv (după A. Dragnea, 1996):

- mijloace de antrenament sau de lecţie;- mijloace de refacere a capacităţii de efort;mijloace competiţionale.1. Mijloace de lecţie sau de antrenamentAcestea se împart la rândul lor în:

a. mijloace de pregătire generală;b. mijloace cu caracter mixt;c. mijloace de pregătire specifică

a. Mijloace de pregătire generală. Cuprind exerciţii de dezvoltare a calităţilor motrice, de însuşire a deprinderilor motrice variate. Ele urmăresc, de asemenea, dezvoltarea capacităţilor funcţionale. #n cadrul acestor exerciţii de pregătire generală îşi au locul mişcările împrumutate din alte sporturi, exerciţii din diverse “şcoli” ca: şcoala alergării, săriturii, şcoala mingii, jocuri de mişcare, elemente de gimnastică, etc. care să aibă efectul dorit – pregătirea generală. Ele pot fi diferite ca biomecanică şi chiar ca funcţionalitate de cele caracteristice sportului respectiv. Aceste exerciţii au pondere mare în pregătirea copiilor, juniorilor, începătorilor în general pentru creşterea ulterioară a capacităţii de performanţă, pentru dezvoltarea multilaterală a marilor funcţii, aparat locomotor, sisteme şi organe.

b. Mijloace (exerciţii) cu caracter mixt. Acestea se situează la limita dintre cele de pregătire generală şi cele cu caracter specific. Au rol de sine stătător, dar prin funcţionalitatea lor putem spune că fac trecerea de la unele la altele. Se deosebesc esenţial de cele de concurs prin formă şi conţinut. Aceste exerciţii doresc să creeze o imagine apropiată, pregătitoare pentru însuşirea sau corectarea unor procedee tehnice. Exemple: exerciţii din gimnastică ce reproduc părţi dintr-un element; alergări pe distanţe mai scurte decât cele de concurs; la volei – lucrul braţului pentru corectarea loviturii de atac, ridicarea cotului şi asigurarea unui punct cât mai înalt de lovire a mingii, etc.

c. Mijloace (exerciţii) cu caracter specific. Sunt proprii diferitelor sporturi şi se folosesc în scopul dezvoltării capacităţii specifice activităţii competiţionale. Ele angajează acele grupe musculare responsabile de execuţia corectă şi eficientă a procedeelor tehnice. Exerciţiile speciale de pregătire a alergătorului (porţiuni din distanţa de concurs), elementele de legătură ale

17

exerciţiului de concurs la gimnastică, acţiuni şi combinaţii la scrimă, etc. În jocurile sportive (şi în alte ramuri) se folosesc structuri pe faze ale jocului, cu caracteristici diferite, care se repetă în lecţii, aplicate sub forma procedeelor tehnice înlănţuite pentru pregătirea tehnică sub formă de structuri pentru pregătirea tactică. Aceste exerciţii nu trebuie confundate cu ramura de sport, ele sunt doar orientate asupra deprinderilor sau calităţilor specifice. Aceste mijloace se împart în două categorii:

- de apropiere, contribuind mai ales la însuşirea tehnicii acţiunii;- de dezvoltare, îndreptate în special pentru dezvoltarea capacităţii de efort şi

dezvoltarea calităţilor motrice.Aceste mijloace asigură pregătirea pentru toţi factorii antrenamentului (fizic, tehnic,

tactic). În perioada competiţională, nu dispar din lecţii, se diminuează, lăsând locul principal mijloacelor cu caracter competiţional.

2. Mijloace de refacere a capacităţii de efortCând vorbim de ştiinţa sportului pe plan biologic, în ultimul timp, socotim că cele mai

semnificative cuceriri ar putea fi considerate refacerea organismului şi medicaţia în efortul sportiv. Specialiştii domeniului tratează refacerea ca pe o componentă a procesului de antrenament. #n condiţiile efortului sportiv – intensităţi şi volume mari de lucru – refacerea naturală nu mai este posibilă, ea trebuie compensată de refacerea dirijată, reechilibrarea biologică sau regenerarea trofică prin folosirea unor mijloace fiziologice naturale sau de sinteză, provenite din mediul extern sau intern în scopul revenirii la “homeostazia” organismului la nivelul avut anterior efortului sau chiar depăşirea acestuia prin realizarea “supracompensării” (teoria lui Folbort). Privitor la această teorie, procesul se petrece în trei faze succesive:- scăderea capacităţii – determinată de instalarea oboselii;- faza de refacere, când capacitatea de efort după odihnă, ajunge la nivelul iniţial;- procesele de refacere ale capacităţii funcţionale nu se opresc la nivelul dinaintea efortului ci continuă, instalându-se o nouă fază, în care capacitatea funcţională este mai mare decât înainte de efectuarea efortului respectiv – faza de suprarefacere sau de supracompensaţie.

Astfel supracompensarea, refacerea (faza trofotropă) se transformă în susţinător biologic al efortului (faza ergotropă). Măiestria antrenorului acum contează; el trebuie să ştie că, dacă excitantul nu se repetă în faza de supracompensaţie, capacitatea funcţională regresează, se pierde beneficiul efortului anterior. Întreruperile la nivel de înaltă performanţă ale antrenamentelor nu permit acumulări favorabile, fiecare reluare se porneşte de la acelaşi nivel. Întreruperile sunt “inamicul” principal al oricărui nivel de dezvoltare şi adaptare, iar suprimarea bruscă a eforturilor de către sportivii de performanţă aduce tulburări sau chiar îmbolnăviri, motiv pentru care principiul continuităţii trebuie aplicat cu stricteţe. Marile şcoli sportive din lume efectuează o pregătire nonstop de-a lungul întregului ciclu anual; au renunţat la perioada de tranziţie, care generează discontinuitatea pregătirii.

Revenind la refacere, menţionăm că ea, fiind o consecinţă a antrenamentului, urmează în linii mari legităţile acestuia pe plan fiziologic, metodologic, la care se mai adaugă unele cu caracter particular:

- efortul psihofizic şi restabilirea – refacerea, sunt două faţete ale unui proces unic (antrenamentul) între care există relaţia de intercondiţionare;

- refacerea naturală este dependentă de S.N.C. fiind forma naturală, spontană a organismului de restabilire după eforturi (antrenament - concurs): parametrii vegetativi revin de ordinul minutelor, cei metabolici în ore şi cei neuro-endocrinohormonale, enzimatice, în zile;

- refacerea dirijată accelerează refacerea naturală, adresându-se substraturilor biologice în principal, efectate de efort şi care nu se pot restabili pe cale naturală până la efortul următor; refacerea se abordează într-un antrenament, după antrenament, într-un ciclu cotidian, săptămânal, după o etapă, într-un ciclu anual, olimpic; sau precompetiţional, intracompetiţional şi post competiţional;

18

- refacerea formacologică, metabolică este condiţionată de particularităţile refacerii naturale şi dirijată în funcţie de vârstă (copii, juniori), sex (fete), factorii de mediu (altitudine, variaţii climatice sau de fus orar, etc), de succes sau insucces în concurs; rămâne condiţionată, de asemenea, de prescrierea şi supravegherea medicală.

Mijloacele de refacere se pot clasifica după substratul biologic asupra căruia acţionează în principal: cardio-respirator, neuromuscular, neuropsihic, endocrinometabolic, etc. sau după apartenenţă: hidro-fizio-balneoclimaterice, dietetice, farmacologice, psihice, odihnă activă, pasivă, etc. (A. Nicu).

3. Mijloace competiţionaleAcest tip de mijloace se concep din structurile modelate după concursurile la care

sportivii participă şi au forme şi conţinut diferite, în funcţie de ramura sportivă. De pildă, în sporturile ciclice, se parcurg distanţele în întregime, cronometrate şi în condiţii regulamentare, gimnaştii execută exerciţii integrale, arbitrate de antrenori, etc.

Exerciţiile integrale de concurs în cadrul jocurilor sportive au o formă aparte aşa cum le evidenţiază prof. I.K. Ghermănescu, 1983, citat de A. Dragnea, 1996 care specifică următoarele: jocul şcoală, jocul de antrenament, jocul de verificare şi jocul competiţional.

Jocul şcoală se organizează când se urmăreşte învăţarea sau perfecţionarea anumitor procedee tehnico – tactice, în condiţii de joc; ansamblarea unor combinaţii, învăţarea sau perfecţionarea sistemelor de joc. Partenerii trebuie să aibă o valoare mai scăzută pentru a favoriza punerea în practică a sarcinilor de joc. Antrenorii pot interveni şi opri temporar jocul pentru corectare, explicaţii, etc.

Jocul de antrenament presupune parteneri de valori apropiate sau mai bune şi aceleaşi caracteristici ca adversarul ce urmează a fi întâlnit în jocul oficial. Astfel de jocuri se planifică o dată pe săptămână, de regulă joia, la ora la care urmează a se desfăşura jocul oficial respectiv; se urmăreşte omogenizarea cuplurilor, a liniilor, aplicarea unor combinaţii tactice noi şi are ca scop fundamental perfecţionarea jocului bilateral.

Jocul de verificare este un test veridic, complex, prin care se apreciază nivelul de pregătire al unei echipe (sau sportiv). Se organizează într-o ambianţă cvasioficială, cu o echipă de aceeaşi valoare. Se urmăreşte comportarea echipei în ansamblu, precum şi modul în care jucătorii şi-au însuşit sistemele de joc, randamentul pe posturi, nivelul pregătirii fizice specifice. Aceste întâlniri este bine să fie înregistrate pe fişe speciale sau video pentru ca apoi să fie analizate.

Jocul competiţional se organizează în mod amical, sub forma unor cupe sau jocuri bilaterale de pregătire, tradiţionale, etc. Jocul competiţional este ultima formă de organizare pentru ansamblarea echipei, iar prin ambianţa creată pun sportivii în condiţii foarte apropiate cu cele din jocurile oficiale. Jocurile se organizează în perioada competiţională şi trebuie modelate şi concepute după concursul oficial.

19

1.6. Principiile antrenamentului sportiv Ştim că antrenamentul sportiv este definit ca un proces pedagogic desfăşurat sistematic, continuu gradat, de adaptare a organismului la eforturi fizice şi psihice intense. Desprindem din această definiţie, că el nu se desfăşoară oricum, ci numai respectând anumite reguli cu caracter biologic, psihologic, pedagogic, norme cu caracter general ce însoţesc întreaga perioadă de pregătire, procesul de antrenament desfăşurându-se după anume principii. Unele dintre ele s-au amplificat, cristalizat, iar altele au scăzut ca valoare. Au apărut chiar principii noi, diferite de la un autor la altul: D. Harre, L. P. Matveev, A. D. Novikov, R. Mano, I. Şiclovan, A. Nicu, A. Dragnea.

1. Principiul specializării aprofundate a pregătirii şi orientării spre înalta performanţăÎn procesul de pregătire a sportivilor, acest principiu nu neagă tratarea tuturor factorilor,

ci chiar o recomandă, indicând însă ca aceasta să se facă conform specificului fiecărei ramuri sportive. Prin urmare, în pregătire, se va pleca de la diversităţile efortului, de la îmbunătăţirea calităţilor motrice până la stăpânirea cerinţelor fundamentale ale practicării sportului respectiv, a celor mai nuanţate şi subtile acţiuni întâlnite pe plan mondial. Gimnastica românească, atletismul, baschetul, înotul din SUA se situează în vârful piramidei acestor sporturi, pentru că sportivii au indicii pregătirii lor superiori la toţi factorii antrenamentului din disciplinele de sport respective.

Principiul specializării aprofundate a pregătirii spre înalta performanţă îşi găseşte aplicarea încă de la început, de la selecţie, când copiii şi tinerii sunt orientaţi spre o anume ramură de sport, pentru care aceştia manifestă aptitudini. Pregătirea acestora se realizează strict specializat, dar în acelaşi timp unitar la toate componentele antrenamentului sportiv. Prin urmare, nivelul înalt de pregătire presupune, fără să greşim, că putem folosi mijloace şi metode proprii altor sporturi, dar acestea să fie orientate către cerinţele specifice ramurii în care se specializează sportivul.

Pregătirea multilaterală este impusă de faptul că organismul uman este un sistem complex şi că procesul de antrenament trebuie realizat global. Practica actuală însă dovedeşte că în anumite etape ea nu mai este o necesitate obiectivă, prin consum de energie şi timp frânează pregătirea, îngreunează antrenamentul. Prin urmare trebuie să se pornească de la “caracteristicile eforturilor de concurs modelate conform tipurilor de energie eliberată pentru susţinerea lor şi a structurilor motrice” (A. Dragnea).

Realitatea dovedeşte faptul că sportivii cu pregătire superioară, la nivel mare de virtuozitate, este consecinţa pregătirii aprofundate în specialitatea aleasă. Altfel spus: “cu cât nivelul de pregătire a sportivului este mai ridicat, cu atât este mai specializată pregătirea sa”.

2. Principiul polivalenţei pregătiriiAcest principiu, în fapt, ne conduce către o perfecţionare multilaterală a elementelor de

conţinut al pregătirii fizice.Multilateralitatea pregătirii se clasifică în trei faze (A. Dragnea):1. pregătirea multilaterală a copiilor şi începătorilor;2. pregătirea multilaterală a juniorilor şi sportivilor consacraţi;3. pregătirea multilaterală a sportivilor de performanţă şi înalta performanţă.Pregătirea multilaterală presupune învăţarea unui număr mare de deprinderi şi priceperi,

dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali şi creşterea multilaterală a calităţilor motrice.1. La ramurile de sport unde specializarea este timpurie (gimnastică, patinaj, înot = 5-10

ani – este dăunătoare specializarea îngustă a instruirii. Copiii se caracterizează prin instabilitate psihică, capacitate de efort limitată, fapt ce recomandă folosirea unui bagaj variat de exerciţii cu caracter atrăgător şi interesant care să le menţină trează atenţia. Putem vorbi astfel de o pregătire generală care să favorizeze manifestarea aptitudinilor şi preferinţelor sportivilor. Acest mod de tratare, care nu este altceva decât o pregătire polivalentă este obligatorie la “începători” cunoscând faptul că în unele sporturi selecţia abia începe la 10 – 11 ani sau chiar mai târziu.

20

2. După vârstele de 10 –14 ani, până la 17 ani, funcţie de sporturile practicate şi numărul anilor de pregătire, se restrânge treptat pregătirea multilaterală, din generală, ea devenind orientată către cerinţele specifice ale sportului practicat. Bagajul de exerciţii în perioada de sfârşit a junioratului este mai limitat, dar tot mai specializat. La început se acţionează pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare, care să favorizeze dezvoltarea fizică armonioasă şi să acţioneze asupra îmbunătăţirii calităţilor motrice.

3. Trăsătura comună în pregătirea sportivilor de performanţă este specializarea, ea devenind şi mai accentuată la cei de înaltă performanţă determinată de post şi sportul practicat. #n această fază, multilateritatea constă în principal în diversificarea formelor şi mijloacelor de antrenament. Exerciţiile nu trebuie să fie utilizate un timp prea îndelungat, consecinţa fiind stagnarea pregătirii. Modificarea componentelor efortului, mijloacele diversificate duc la o receptivitate mai mare a stimulilor de sarcină. Polivalenţa în pregătire creează bazele necesare pregătirii specializate într-o ramură de sport.

3. Principiul ciclicităţii antrenamentului#n trecut, nu de mult, se aprecia că ciclicitatea antrenamentului sportiv era determinată de

caracterul sezonier al unor ramuri de sport. Total neadevărat, afirmaţie contrazisă astăzi de dezvoltarea deosebită a bazei tehnico – materiale. Ciclicitatea antrenamentului este determinată de caracterul fazic al formei sportive (şi nu de condiţiile climaterice), de legităţile obţinerii, menţinerii valorificării şi pierderii acesteia. Obţinerii formei sportive îi corespunde perioada pregătitoare, fazei de valorificare îi corespunde perioada competiţională, iar scoaterii din formă - perioada de tranziţie, care la unele discipline aproape că nici nu mai există. Ciclul se repetă de la an la an, chiar şi de mai multe ori la unele sporturi, dar la un nivel superior. Caracterul ciclic determină modificarea efortului în condiţiile creşterii parametrilor de complexitate, volum şi intensitate până aproape de graniţele biologice. Capacitatea de performanţă are o dezvoltare ce se desfăşoară pe mai mulţi ani, un proces de lungă durată ce se reia de fiecare dată la cote superioare, cantitativ şi calitativ.

4. Principiul continuităţii (regularităţii) antrenamentuluiContinuitatea pregătirii sportive, la care se adaugă un volum corespunzător de lucru,

reprezintă în prezent un principiu care condiţionează în cea mai mare măsură obţinerea unor rezultate deosebite în pregătirea copiilor şi juniorilor în sportul de performanţă şi înaltă performanţă. Pregătirea trebuie să fie continuă. Practica şi teoria dovedesc astăzi că nerespectarea acestui principiu aduce atingeri grave în plan fizic, tehnic, tactic. Se produce o involuţie a capacităţii funcţionale, o scădere a valorii calităţilor motrice, deprinderile îşi pierd din fineţe şi precizie. Cercetătorii au demonstrat, de pildă, că un lucru de două luni cu 4 lecţii pe săptămână aduce o creştere a forţei şi masei musculare cu peste 30%. Dacă se întrerupe pregătirea 2 săptămâni, forţa scade cu 60% faţă de nivelul atins, iar după 3 săptămâni mai mult de 80%. Acelaşi lucru se evidenţiază şi în privinţa pregătirii tehnice care, cumulată cu scăderea nivelului calităţilor motrice, face ca pregătirea să fie diminuată considerabil. Intervalele de odihnă dintre repetări, lecţii, microcicluri (3 –11 zile), mezocicluri (lunare sau 3 – 5 săptămâni) creează premisele unui alt principiu al antrenamentului, al sistematizării şi se stabilesc în cadrul unor limite care să garanteze refacerea capacităţiilor funcţionale, dar în acelaşi timp să asigure disponibilităţile de lucru ale organismului. În cadrul unor microcicluri se programează lecţii cu eforturi pe fondul unor refaceri parţiale, lucru care constitue un stimulent pentru următoarele procese de refacere şi adaptare.

Antrenamentul sportiv are ca rezultat adaptarea progresivă a organismului la diverse tipuri de solicitări, cu modificări morfologice, funcţionale, psihice profunde, urmare a efectelor cumulative ale miilor de ore de efort continuu. Această stare de adaptare specifică în sportul de performanţă o numim măiestrie sportivă. Măiestria sportivă, ca să se poată realiza, trebuie să aibă asigurată continuitatea efortului, cu pauze diferite ca natură şi durată. În funcţie de nivelul de pregătire al sportivului în cadrul unui microciclu, se pot efectua săptămânal: 16 –18 lecţii pentru sportivii de înaltă performanţă, egal cu 32 – 36 ore de pregătire, în schimb începătorii efectuează 4 – 6 lecţii pe săptămână, reprezentând 8 – 12 ore.

21

Privind considerentele acestui principiu, concluzionăm necesitatea desfăşurării continue a antrenamentului pe întreg prcursul anului, cu programări de eforturi diferite ca volum şi intensitate cu pauze sau lecţii de refacere ce au durate raţionale. Aceasta este de fapt ştiinţa dirijării antrenamentului sportiv.

5. Principiul menţinerii nivelului de pregătireAminteam anterior că menirea principală a antrenamentului sportiv este adaptarea

organismului la eforturi progresive tot mai înalte, pentru obţinerea formei sportive, pregătirea sportivă realizându-se pe parcursul întregului an. Forma sportivă o putem controla prin probe de control, obţinerea rezultatelor planificate, uşurinţa execuţiilor tehnice, tonusul vădit pozitiv, fizic şi practic. Ea nu este altceva decât rezultatul unui proces îndelungat de adaptare a organismului la modificările de mediu, în cazul nostru exerciţiul fizic. Când nivelul de pregătire este ridicat, dezadaptarea prin perioada de tranziţie este mai scurtă. Metodica consideră că pauzele trebuie stabilite legic, astfel încât să creeze premisele favorabile unei forme sportive ulterioare superioare, să nu fie prea mari, prea lungi pentru că favorizează dezadaptarea şi creează probleme negative în readaptarea ulterioară şi intrarea în forma sportivă.

6. Principiul adaptării progresive a organismului la tipul de solicitare programatPentru ca să obţinem o adaptare progresivă a organismului în procesul de antrenament,

stimulului folosit trebuie să-i crească valoarea progresiv. Acest lucru înseamnă modificarea valorii (intensitatea, etc.) stimulului periodic sau înlocuirea acestuia cu un altul. Altfel spus, folosirea unui exerciţiu timp îndelungat, fără a-i modifica parametrii de intensitate şi volum nu va avea reuşita scontată. Lecţiile programate cu tematici ca: pregătirea tehnică, pregătirea tehnico – tactică, pregătirea fizică generală, pregătirea fizică specifică, trebuie să ofere organismului posibilitatea adaptării cu uşurinţă. Aceasta se poate realiza când efortul este gradat şi are în vedere reguli cunoscute: de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, de la uşor la greu.

7. Principiul unităţii eforturilor cu tendinţă spre cele intense şi maximeÎn ultima perioadă, observăm că rezultatele sportive de mare valoare sunt obţinute de

sportivi bine adaptaţi la eforturile intense cerute de concursurile de mare amploare. În sporturile cu caracter ciclic, în haltere şi la aruncările din atletism, performanţele au înregistrat rezultate deosebite, la fel şi în dinamica desfăşurării jocurilor sportive. Solicitările organismului sunt din ce în ce mai crescute în concursuri, fapt ce ne determină să afirmăm că pregătirea prin eforturi intense şi maxime este în prezent hotărâtoare în pregătirea sportivilor de performanţă şi înaltă performanţă.

8. Principiul individualizăriiÎn antrenamentul sportiv, este necesar să se respecte corespondenţa dintre posibilităţile

organismului şi cerinţele ce se impun. Disproporţia dintre solicitare şi posibilităţile fizice şi psihice ale sportivului pot fi dăunătoare.

Principiul individualizării cere ca scopurile şI sarcinile pregătirii, forma, caracterul, intensitatea şi durata exerciţiilor fizice, să fie alese în conformitate cu sexul şi vârsta sportivilor, cu posibilităţile funcţionale, cu gradul de pregătire sportivă şi starea sănătăţii, ţinându-se seama de calităţile psihice, de trăsăturile de caracter etc. Acest lucru presupune cunoaşterea particularităţilor sportivilor printr-un control permanent al comportării lui, al acordării eforturilor din antrenament cu posibilităţile fizice şi psihice.

Antrenorul trebuie să deţină informaţii despre modul cum sportivul reacţionează la efort, la situaţiile din concurs, din antrenamente, după antrenamente, revenirea la valorile anterioare etc. Individualizarea se bazează şi pe cunoaşterea condiţiilor de viaţă, muncă, învăţătură, odihnă a intereselor şi năzuinţelor. În practică, acest principiu se evidenţiază în planurile individuale de antrenament şi el se poate extinde asupra tuturor sportivilor, indiferent de stadiul de pregătire sau categoria de clasificare (la sportivii de lot – obligatoriu).

Principiul individualizării nu poate fi confundat cu procedeul de lucru, de altfel răspândit în activitatea practică şi anume munca individuală a antrenorului cu fiecare sportiv în parte. În jocurile sportive, capătă un caracter diversificat, componenţa echipelor de seniori este eterogenă

22

uneori ca vârstă, pregătire şi chiar din punct de vedere a capacităţi de efort, a capacităţii funcţionale. Prin urmare, pregătirea componenţilor echipei nu poate fi aceeaşi, volumul efortului, intensitatea acestuia, dezvoltarea calităţilor motrice se împletesc diferenţiat de la un individ la altul. Rezultă dar, că eficienţa planurilor de pregătire nu este dată, în principal, de măsurile metodice generale şi de mijloacele stabilite pentru întreg colectivul, ci de acele prevederi care asigură creşterea maximă a aptitudinilor fiecărui sportiv, a randamentului acestuia.

Antrenorii trebuie să recurgă la căi şi mijloace adecvate personalităţii fiecărui sportiv în parte, pentru că principiul individualizării împlică măsuri potrivite nu numai în privinţa instruirii, dar şi a educaţiei, corespunzător fizionomiei morale şi formării trăsăturilor pozitive de caracter.

9. Principiul motivaţieiÎn viaţa cotidiană, în domeniul vieţii sociale ne punem mereu întrebarea: - de ce un individ alege o anume activitate şi nu alta?- de ce alege activitatea sportivă, ce-i oferă, în ce scop o face, care este motivaţia, ce-l

trimite către o astfel de acţiune? Pentru cei mici, răspunsul poate fi: mişcarea, jocul, libertatea de a “zburda” în voie,

satisfacţia întrecerii, cunoscând că activitatea de bază a lor este “joaca”.Motivaţia o putem înţelege astfel ca pe nişte trimiteri spre o acţiune. Sportul de

performanţă însă nu mai este o “joacă“, el presupune voinţă, renunţări, eforturi intense, stres repetat, privaţiuni de la unele activităţi fireşti.

Pentru ce toate acestea, cu ce poate compensa sportul atâtea “suferinţe”? Michel Bouet, citat de A. Dragnea relevă motivele pentru care tinerii practică sportul:

1. Nevoi motorii (nevoia de a cheltui energie, nevoia de mişcare);2. Afirmarea de sine (condiţii favorabile ale afirmării de sine);3. Căutarea compensaţiei (complementară şi de echilibru);4. Tendinţe sociale (nevoia de afiliere, dorinţa de integrare);5. Interesul pentru competiţie (nevoia de succes, de a se compara cu alţii, nevoia de a se

opune altuia, dorinţa de neprevăzut, plăcerea trăirii concursului, tensiunii lui etc.);6. Dorinţa de a câştiga (dorinţa de posesiune – loc în clasament, glorie, recompense

materiale);7. Aspiraţia de a deveni campion (exigenţă, autoafirmare, interese materiale, influenţa

altora);8. Agresivitate şi combativitate (adversitate, agresivitate, combativitate);9. Dragoste de natură (lupta contra naturii, contemplarea naturii);10. Gustul riscului (jocul cu viaţa, nevoia de a fi în situaţii periculoase, nevoia de a-şi

arăta curajul);11. Atracţia către aventură (dorinţa de neprevăzut, dorinţa de rezolvare a unor situaţii

limită).După A. Dragnea, motivele activităţii sportive sunt de două tipuri:- intrinseci (plăcerea produsă de activitatea respectivă, nevoia de afirmare, compensaţii

etc.);- extrinseci (recunoaştere, recompensare, satisfacţii de altă natură, curiozitate etc.).Cele două constituie condiţia de bază a practicării sportului şi a tendinţei spre

performanţă.

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

33