teza doctorat oprea ionut mihai.doc

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ

SOCIALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

ASISTENŢA SOCIALĂ COMUNITARĂ.

ROLUL BISERICII ÎN DEZVOLTAREA

SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ

SOCIALĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:Prof.univ.dr. ELENA ZAMFIR

DOCTORAND:OPREA IONUŢ MIHAI

BUCUREŞTI

ASISTENŢA SOCIALĂ COMUNITARĂ. ROLUL BISERICII ÎN DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

2007

CUPRINS

INTRODUCERE..............................................................................................................3CAP 1. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA COMUNITARĂ. DELIMITARI CONCEPTUALE...................................................................................6CAP. 2. ROLUL BISERICII CA ACTOR COMUNITAR ÎN DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............................................................20CAP. 3. TEMEIURI DOCTRINARE SI RELIGIOS – MORALE ALE IMPLICĂRII BISERICII ÎN ACTIVITĂŢIILE CARITATIV – FILANTROPICE ŞI DE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............................................................................27CAP. 4. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA SERVICIILOR SOCIALE ÎN SPIRITUL INVĂŢĂTURII DE CREDINŢĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.......................................................................................................................46CAP. 5. ASPECTE INTERCONFESIONALE ALE ASISTENŢEI SOCIALE BISERICEŞTI................................................................................................................61CAP. 6 . ISTORICUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINŢAREA PRIMELOR MITROPOLII ORTODOXE ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE..................................................................69CAP.7. SERVICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ. PROPUNERE DE ELABORARE A UNEI BAZE DE DATE CU INSTITUŢIILE OFERTANTE DE SERVICII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ LA NIVELUL EPARHIILOR ORTODOXE DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE.... .110CAP. 8. FORMAREA SPECIALIŞTILOR ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN DUBLĂ SPECIALIZARE TEOLOGIE – ASISTENŢĂ SOCIALĂ. RUTA PROFESIONALĂ A ABSOLVENŢILOR. STUDIU DE CAZ FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ A UNIVERSITĂŢII DIN ORADEA, SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............150CAP. 9. APECTE CONTEMPORANE ALE ASISTENŢEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. ASISTENŢA SOCIALĂ BISERICEASCĂ ÎNTRE FILANTROPIE, VOLUNTARIAT, INSUFICIENŢĂ FILANTROPICĂ, AMATORISM FILANTROPIC, PARTICULARISM FILANTROPIC, PATERNALISM FILANTROPIC ŞI SERVICII ORGANIZATE, SPECIALIZATE, PROFESIONALIZATE ŞI PLANIFICATE.............................169Cap. 10. ROLUL BISERICII IN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE ALE COMUNITĂŢII. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ ÎN RÂNDUL PREOŢILOR EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI.................................................................................................................184CAP. 11. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI SOCIAL ŞI PLANIFICAREA SERVICIILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR SOCIALE ALE EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI.................................................................................................................212CONCLUZII................................................................................................................226BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................232

2


ANEXE..........................................................................................................................240

INTRODUCERE

Trăim într-o societate pluralistă, secularizată şi mercantilă, în care fiecare individ

îşi urmăreşte, cel mai adesea, propriul interes şi caută să-şi rezolve problemele de cele

mai multe ori singur, prin propriile mijloace. Biserica este chemată să se implice activ în

rezolvarea problemelor indivizilor şi societăţii, mai ales la nivel comunitar de pe poziţia

şi cu mijloacele care îi sunt specifice în temeiul misiunii ontologice de slujire a

aproapelui şi pe baza experienţei unice, pe care o deţine în asest sens. Realitatea

sărăciei, a suferinţei umane şi a celorlalte necesităţi au constituit dintotdeauna probleme

de rezolvat pentru fiecare stat şi societate. Societăţile moderne au creat un complex de

structuri şi instituţii de asistenţă socială bazate pe etica socială modernă şi pe raporturi

strict funcţionale. În completarea acestora Biserica adaugă dragostea şi mila creştină,

activând în acest sens cu un sistem propriu de intervenţie socială.

Prin lucrarea de faţă doresc să prezint implicarea bisericii în asistenţa socială

comunitară dintr-o dublă perspectivă, teologică şi sociologică, fără a avea pretenţia

epuizării acestui subiect. Am abordat această temă şi din perspectiva faptului că sunt

slujitor al Bisericii Ortodoxe Române şi cadru didactic la Universitatea din Oradea,

direct implicat în problematica asistenţei sociale. Scopul urmărit este, ca pe lângă

prezentarea istoriei implicării bisericii în asistenţa socială, să se aducă lămuriri în

legătură cu termenii folosiţi în activitatea de acest fel, de a reda identitatea specifică a

fiecărui termen şi a-l repune în locul cuvenit din cadrul vorbirii curente, de a oferi

prilejul unei analize comparative a diferitelor sisteme de asistenţă socială a bisericilor

şi nu în ultimul rând, de a veni în spijinul regăsirii unei identităţi şi a unui loc meritat

asistenţei sociale bisericeşti în societate. Pe de altă parte, prezenta lucrare ar putea sluji

ca instrument de lucru iniţial pentru toţi cei interesaţi, şi, în mod special, pentru studenţii

de la secţia Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială ( specializare actualmente aflată în

3


lichidare ), Teologie Socială din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, pentru studenţii

interesaţi de asistenţa socială bisericească şi dezvoltare comunitară de la specializarea

Asistenţă Socială din sistemul de învăţământ laic, precum şi pentru toţi asistenţii sociali.

.

Doresc să prezint, într-o manieră ştiinţifică, activitatea de asistenţă socială a Bisericii

deoarece atât publicul larg cât şi marea masă a slujitorilor altarelor nu cunosc întrutotul

intensa lucrarea filantropică a Bisericii, preocupare permanentă şi prioritară a Biserici,

orientată spre rezolvarea celor mai diverse şi noi probleme cu care se confruntă

societatea românească actuală, concretizându-se într-un sistem coerent la nivel naţional,

aflat în plină dezvoltare.

Acest demers a fost unul anevoios datorită inexistenţei datelor la nivelul

Episcopiilor şi Patriarhiei Române, dar şi datorită faptului că pentru Biserca Ortodoxă

postdecembristă acest domeniu a fost unul nou. La început totul se limita la istoricul

social încărcat al Bisericii şi la prezentul lipsit de acţiune în domeniul social. În timp

unele aspecte au fost depăşite, altele îşi aşteaptă rezolvarea, iar în prezent asistăm la o

dorinţă a conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a se implica total în problemele de

ordin social ale comunităţilor pe care le slujeşte.

Lucrarea este structurată pe două părţi distincte, o parte de teoretică şi una

de cercetare. În prima parte am abordat următoarele teme: delimitări conceptuale

ale asistenţei sociale şi dezvoltarea comunitară, rolul Bisericii ca actor comunitar în

dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială, temeiuri doctrinare si religios – morale

ale implicării bisericii în activităţiile caritativ – filantropice şi de de asistenţă

socială, asistenţa socială şi dezvoltarea serviciilor sociale în lumina Învăţăturii de

Credinţă a Bisericii Ortodoxe, aspecte interconfesionale ale asistenţei sociale

bisericeşti şi istoricul asistenţei sociale în Biserica Ortodoxă Română, de la

înfiinţarea primelor Mitropolii până în zilele noastre. Cea de-a doua parte a lucrării

este dedicată cercetării sociologice pe următoarele aspecte: identificarea serviciilor

de asistenţă socială în Patriarhia Română şi elaborarea a unei baze de date cu

instituţiile ofertante de servicii de asistenţă socială la nivelul Eparhiilor Ortodoxe

din cuprinsul Patriarhiei Române; formarea specialiştilor în asistenţa socială în

4


dubla specializare teologie – asistenţă socială, ruta profesională a absolvenţilor -

studiu de caz Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea,

specializarea Teologie Ortodoxă Asistenţă Socială; aspecte contemporane ale

asistenţei sociale în Biserica Ortodoxă Română, asistenţa socială bisericească între

filantropie, voluntariat, insuficienţă filantropică, amatorism filantropic,

particularism filantropic, paternalism filantropic şi servicii organizate, specializate,

profesionalizate şi planificate; anchetă sociologică în rândul preoţilor Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului; strategia de dezvoltare a

sectorului social şi planificarea serviciilor şi activităţilor sociale ale Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului.

Ţin să mulţumesc în mod deosebit celor care m-au sprijinit şi călăuzit pas cu pas

în întregul meu demers de elaborarea a acestei lucrări: Distinsei Doamne Prof. Univ.

Dr. Elena Zamfir, Domnului Acad. Prof. Univ. Dr. Cătălin Zamfir, Doamnei Decan

Prof. Univ. Dr. Floare Chipea, Domnului Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Domnului Prof.

Univ. Dr. Gheorghe Şişeştean, Doamnei Prorector Prof. Univ. Dr. Maria Voinea,

Doamnei Conf.Univ.Dr. Luana Pop, Prea Sfinţitului Parinte Episcop Sofroniu Drincec,

P.C. Preot Laurenţiu Lazăr şi Domnişoarei cercetător Sorana Săveanu, personalităţi de a

căror ajutor am beneficiat cu prisosinţă şi fără de care această lucrare ar fi fost imposibil

de elaborat, precum şi tuturor celor care m-au sprijinit şi suportat în această perioadă de

elaborare a tezei de doctorat.

5


CAP 1. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA

COMUNITARĂ. DELIMITARI CONCEPTUALE.

În acest prim capitol voi încerca să dezbat căteva aspecte legate de principalele

concepte folosite în lucrare, pentru a demonstra că Biserica este unul din principalii

parteneri sociali în furnizarea serviciilor de asistenţă socială.

Abordarea serviciilor sociale în comunităţile religioase este destul de dificilă din

anumite puncte de vedere. În primul rând, comunităţile religioase sunt coagulate în

jurul unor principii spirituale şi a unor puteri spirituale greu de expus şi de explicat

după orice logică omenească. Sociologia doreşte să ofere explicaţii logice fenomenelor

şi faptelor sociale. S-a crezut, şi încă se mai crede, că religia a oferit explicaţii bazate

pe ignoranţă, pe frica de necunoscut sau pur şi simplu a dat dogme pentru nevoia

omenească de a avea reguli. Însă multe fapte şi fenomene sociale, au explicaţii

spirituale.

Pentru a putea înţelege aspectele la care vrem să ne referim, în legătură cu

Asistenţa Socială în Biserică, trebuie în primul rând să definim termenii care intră în

sfera asistenţei sociale bisericeşti şi anume: asigurări sociale, protecţie socială, asistenţă

socială, asistenţă socială comunitară, asistenţă socială bisericească, filantropie, diaconie,

slujirea aproapelui, mila creştină, dezvoltare comunitară, actori comunitari.

Asigurări sociale - prin acest termen definim sistemul prin care mai multe persoane,

de vârste diferite, având interes comun, plătesc o sumă de bani, periodic, o dată pe lună,

pe an, într-un cont distinct, în baza unui contract, iar când ajung să nu mai poată produce

venit, (din diverse cauze: vârstă înaintată, boală, etc.), vor primi o rentă lunară din acest

cont în funcţie de suma cu care au contribuit şi de timpul în care au alimentat acest fond.

Sistemele de asigurări sociale pot fi organizate de Stat sau de persoane particulare. (Pop

L. M.coord., 2002, p. 110)

Asigurările se pot organiza pentru diverse probleme: de sănătate, pentru şomaj,

pentru accidente, de bătrâneţe, etc.

Protecţie socială - este organizată de stat, printr-un pachet de legi, care vizează

6


protecţia persoanelor care, din diverse motive nu produc venituri, deci nu au din ce trăi.

Aici discutăm despre protecţia persoanelor cu handicap, protecţia copiilor, a bătrânilor,

etc. Însă unele din aceste persoane se află în această stare din motive dependente de ele

însele. De exemplu, legea ajutorului social asigură venitul minim garantat fiecărei

persoane fără muncă, indiferent de motivul pentru care au ajuns în această situaţie. În

ultima vreme legiuitorul a încercat să impună efectuarea unui număr de ore de muncă în

folosul comunităţi în schimbul venitului asigurat prin această lege, constatându-se că

asistaţii nu prestează nici măcar aceste ore. În acest sens, este de domeniul evidenţei că

protecţia socială, fără asistenţă socială nu este eficientă, pentru că încurajează nemunca.

Asistenţa socială - se realizează de către persoane specializate în munca socială, care

identifică problemele sociale şi le triază: cine trebuie să beneficieze de protecţie socială

este asistat şi ajutat la întocmirea actelor necesare, altul are nevoie de asistenţă

psihologică, altul de medic psihiatru, altul are nevoie de medic psiholog dar între timp

trebuie încadrat temporar la una din formele de protecţie socială, etc. Asistentul social

este:

"Analist social, cercetător activ al distorsiunilor sociale, consultant, practician al

intervenţiei, organizator al serviciilor sociale, pedagog, tehnician al comunicării,

animator de grup, instructor cultural [ ... ] (Zamfir E. ; 1997, p. 2)

Asistenţa socială se face în cadru organizat de către Stat sau de către Societatea

Civilă, organizată în asociaţii sau fundaţii, persoane juridice.

„În sens mai larg, asistenţa socială se referă la orice beneficiu financiar sau serviciu

social noncontributoriu, finanţat din taxele şi impozitele generale sau din fonduri

sociale speciale. Într-un sens mai restrâns, conceptul de asistenţă socială, nu include

ansamblul de beneficii şi servicii sociale universalist - categoriale, definind doar acel

ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii

specializate de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităţilor, cu probleme

speciale, aflate temporar în dificultate. ,, (Pop, L. M. coord., p. 116)

La întâlnirea bianuala care a avut loc la Montreal în Iulie 2000 a Federaţiei

Internaţionale a Asistenţilor Sociali, participanţii s-au pus de acord asupra adoptării

unei noi definiţii a Asistenţei Sociale, înlocuind versiunea din 1982. În acelaşi timp

Asociaţia Internaţionala a Şcolilor de Asistenţi Sociali a adoptat această definiţie. La

7


întâlnirea IASSW - IFSW de la Copenhaga, din iunie 2001, ambele organizaţii au fost

de accord să o adopte ca definiţie internaţională. Scrisă în engleză, definiţia este acum

tradusă în 15 limbi .

Această iniţiativă a început în 1994 sub conducerea lui Elis Envall, un asistent

social suedez, preşedintele IFSW. Luând în considerare marile schimbări sociale care au

apărut după 1982 din punct de vedere tehnologic, economic, politic şi cultural, şi că

asistenţa socială s-a răspândit pe tot globul, el a crezut că profesia are nevoie să îşi

definească parametrii valorilor şi a cunoştinţelor de bază.

Cu siguranţă, asistenţii sociali muncesc azi într-o lume extrem de complexă. Ei

trebuie să înţeleagă forţele globalizării economice, ecologice şi sociale, pentru a fi la

acelaşi nivel cu colegii lor din toată lumea. Ei aduc servicii directe imigranţilor,

refugiaţilor, sau celor traumatizaţi de război, terorism sau dezastre naturale sau sociale,

şi să participe în organizaţiile internaţionale de profil.

Versiunea finală a definiţiei adoptată în Montreal este o pagină document. Începe

cu o scurtă definiţie urmată de un comentariu din patru paragrafe, ce se concentrează pe

valorile, teoriile şi practica asistenţei sociale.

Asistenţa Socială promovează schimbul social, rezolvarea problemelor în

relaţiile umane şi vine în sprijinul oamenilor pentru ca aceştia să trăiască decent.

Utilizând teoriile comportamentului uman şi reţeaua sistemelor sociale, asistenţa socială

intervine în punctele în care oamenii se confruntă cu probleme în mediul lor de viaţă.

Principalele reguli umane şi drepturile sociale sunt fundamentale pentru asistenţa

socială. În anumite situaţii, asistentul social intervine mai mult în sprijinul oamenilor şi

mai puţin în mediu, iar în alte situaţii intervenţia este în cadrul mediului şi a impactului

pe care îl are asupra modului de viaţă al oamenilor în societate. În toate cazurile,

asistenţii sociali adoptă o viziune holistică, concentrându-se asupra multiplelor

interacţiuni dintre oameni si mediile lor de viaţă. Oamenii sunt afectaţi de mediile în

care trăiesc, având în acelaşi timp capacitatea de a schimba mediul în care trăiesc.

Un alt concept central este îmbunătăţirea stării de bine a oamenilor. Codul etic

al Asociaţiei Naţionale a Asistenţilor Sociali din SUA spune: principala misiune a

profesiei de asistent social este îmbunătaţirea stării de bine a oamenilor. O publicaţie a

UNESCO defineşte stare de bine ca fiind o stare de performanţă de-a lungul cursului

8


vieţii, integrând funcţiile psihice, cognitive şi social - emoţionale care se materializează

în activităţi productive.

În concluzie, asistenţa socială se organizează după legi bine stabilite, acţionează

după criterii clar delimitate, stipulând cine are dreptul să beneficieze de anumite

facilităţi şi cine nu. În tot sistemul de asistenţă socială vorbim despre organizare, legi,

criterii de acordare a ajutoarelor, rezultate cuantificabile, etc.

Asistenţa socială comunitară - poate fi definită prin acele activităţi de asistenţă

socială ce caută să abordeze, să sprijine, capabilizeze şi întărească reţelele locale,

formale şi informale pentru a furniza clienţilor aflaţi în dificultate servicii de asistenţă

socială de cea mai bună calitate. Asistenţa socială comunitară reprezintă elementul

central al Serviciilor sociale personale, minimizează distanţa dintre experţi şi

beneficiari, şi maximizează implicarea comunităţii locale, afirmând importanţa

vecinătăţii şi a activităţilor comunitare.

Originile Asistenţei Sociale Comunitare se regăsesc la începutul secolului XX ca

o reacţie de contracarare a efectelor devastatoare ale sărăciei din ghetouri. A avut un rol

hotărâtor în apariţia primelor ONG-uri şi în organizarea comunitară a serviciilor sociale.

Asistenţa socială comunitară are câteva caracteristici cheie: acţionează preventiv;

caută să facă familiile mai puternice şi să combată slăbiciunile acestora; este localizată

la nivelul comunităţii; implică populaţia locală, nu doar clientul; crează o bază de

cunoştinţe, precum şi de resurse locale şi este ghidată de principiile eticii şi echităţii.

Asistenţa socială comunitară utilizează un mix de discipline: psihologie,

psihologie socială, economie, sociologie, sănătate publică, etc. Asistenţa socială

comunitară se bazează pe experienţa de muncă acumulată în timp în rezolvarea cazurilor

şi are capacitatea de a câştiga credibilitate într-o comunitate eterogenă, o mare toleranţă

pentru comportamentele individuale, o orientare practică în soluţionare problemelor şi

pentru crearea de infrastructuri, abilitatea de a reflecta pozitiv experienţa de viaţă a

fiecărui individ, capaciţăti de colectare de fonduri.

Principala metodă folosită în asistenţa socială comunitară se bazează îndeosebi

pe aşa numitul ciclu de diagnostic orientat pe comunitate, care porneşte de la capacitatea

de învăţare din experinţa acumulată, formularea sarcinilor şi apoi intervenţia implicită.

9


Asistenţa socială comunitară folosesţe energia de grup în toate tipurile de intervenţie şi

terapie şi urmăreşte realizarea şi menţinerea unor reţele, construirea unui suport

colaborativ.

Filantropie - termen cu rădăcini în cuvintele greceşti filos şi anthropos ne aduce

în faţă o altă dimensiune a ajutorării aproapelui - iubirea faţă de om, dragostea. Dacă

pentru celelalte forme de asistenţă socială nu este nevoie neapărat de iubire, ba am putea

spune că dragostea nu se poate pune în balanţă cu dreptatea omenească, în filantropie

trebuie să primeze dragostea. Iar toate celelalte principii de asistenţă socială, dacă pot fi

aplicate cu dragoste, să fie aplicate, iar dacă nu, să se renunţe la ele în favoarea

dragostei.

Principiile asistenţei sociale - binele, frumosul, umanismul, adevărul, dreptatea

după raţiune omenească sunt valori; sunt concepte; sunt stări spre care trebuie să tindem

cu toţii. Vorbind despre ordine socială, doamna Floare Chipea menţionează: " Ordinea

socială se poate realiza prin respectarea normelor societăţii, care derivă, aşa cum am

arătat, din valorile sociale, ce diferă de la o societate la alta. Deci pentru a ajunge la

ordine socială trebuie să respectăm valorile societăţii, ale grupului în care trăim.”

(Chipea, F. ;1997, pag. 10-11)

Comunităţile umane au avut întotdeauna în componenţa lor indivizi care, din

cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface

trebuinţele prin mijloace proprii. Astfel, sărăcia, dizabilităţile, existenţa orfanilor şi a

copiilor abandonaţi, a bătrânilor bolnavi şi fără sprijin familial sunt probleme vechi de

când lumea. Omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să rezolve aceste probleme

sociale, însă apariţia unei profesii centrate pe tratarea maladiilor sociale, în mod ştiinţific

şi sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele

creării sistemelor naţionale de asistenţă socială şi, implicit, ale construirii identităţii

profesiei de asistent social.

Timp de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, grupurilor şi

comunităţilor aflate în situaţii problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii,

statele neimplicându-se în domeniul social decât cu funcţii represive (vizând menţinerea

statu-quo-ului social politic). Din zorii creştinismului şi până prin secolul al XIX-lea,

asistenţa socială practicată de instituţiile şi ordinele religioase a fost principalul punct de

10


sprijin pentru sărăci şi pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale

Evului Mediu şi apoi în epoca avântului capitalist, au existat iniţiative asistenţiale

(destinate in special săracilor) avându-i ca promotori fie pe indivizii bogaţi, ataşaţi

valorii creştine a carităţii, fie comunităţile rurale şi urbane, utopiştii şi industriaşii

convinşi de eficienţa economică pe termen lung a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a

salariaţilor lor. Trebuie precizat de asemenea că însăşi puterea politică din anumite ţări

(în special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele

sociale însă dintr-un alt unghi şi din alte motive decât cele ale Bisericii.

Atunci când se vorbeşte despre activităţile destinate îmbunătăţirii situaţiei

categoriilor defavorizate şi atenuării inegalităţilor se utilizează diferite sintagme ca:

protecţie socială, asistenţă socială, asigurări sociale. Acestea trimit la realităţi

distincte, la sisteme autonome de gestionare a „bunăstării”. De asemenea putem

identifica o diferenţă de grad între protecţie, asigurări şi asistenţă, în sensul că prima

le înglobează în sfera sa pe celelalte.

Prin protecţie socială înţelegem ansamblul instituţiilor, structurilor şi

reţelelor de servicii ale acţiunilor destinate creării unor condiţii normale de viaţă

pentru toţi membrii unei societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi

reduse de autorealizare. În sfera activităţilor de protecţie socială sunt incluse atât

prestaţiile instituţiilor statului cât şi cele ale organizaţiilor societăţii civile şi ale

Bisericii.

În calitatea sa de „sistem subsidiar al protecţiei sociale", asistenţa socială

funcţionează după următorul principiu: bazându-se doar pe fonduri provenite din

bugetul statului sau din donaţii ale voluntarilor şi ale instituţiilor internaţionale,

asistenţa nu presupune nici o contribuţie financiară anterioară a persoanei asistate.

Ajutorarea persoanelor aflate in situaţii problematice are la bază principiul

solidarităţii şi presupune evaluarea trebuinţelor asistatului.

Ca domeniu distinct de activitate, asistenţa socială este definită drept, „un

ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii

specializate de protejare a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme

speciale, aflate temporar în dificultate, care (...) nu au posibilitatea de a realiza prin

mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă". (Zamfir, E.;

11


Zamfir,C; 1995: p.100) Potrivit definiţiei agreate de către NASW (National

Association of Social Workers) ( Bocancea,C.; Neamţu,G.; p. 69), scopul

fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacităţii de

funcţionare socială normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor, în acest sens

fiind necesară crearea condiţiilor societale necesare funcţionării „normale" (adică în

acord cu standardele unei societăţi date). Practica asistenţei sociale constă în

aplicarea şi utilizarea unor valori, principii şi metode specifice pentru atingerea

următoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi servicii;

consilierea şi sprijinirea psihologică a indivizilor şi microgrupurilor; implementarea

sau îmbunătăţirea unor servicii de sănatate la nivel comunitar; participarea la

elaborarea şi promovarea legislaţiei sociale.

Alţi autori definesc asistenţa socială (sau Serviciul social) ca „o

instituţie care, inserată în ansamblul organizării sociale, are ca funcţie de a

asigura, prin canalul organismelor publice sau private, un ajutor social

membrilor comunităţii, şi de a da asfel satisfacţie multiplelor trebuinţe ale

omului. Serviciul social caută să-1 insereze pe individ, familie, grupuri şi

colectivităţi în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei acţiuni

terapeutice sau preventive, el răspunde nevoilor pe care se bazează inserţia

socială, servindu-se de <social> ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune

în joc şi dezvoltă energiile personale ale asistaţilor şi ale asistenţilor sociali

relaţiile interprofesionale şi resursele comunitaţii.

Politicile sociale sectoriale vizează tratarea problemelor determinate în

ansamblul lor la nivel macrosocial, disecate pe fiecare sferă de acţiune din domeniul

Asistenţei Sociale. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în anii `70 politicile

sociale s-au dezvoltat în mod continuu în ţările capitaliste occidentale. Deşi nu se poate

vorbi despre state ale bunăstării până la al doilea Război Mondial putem remarca în

această perioadă procese de extindere a rolului statului în asigurarea bunăstării sociale,

procese care, chiar dacă nu au avut amploarea celor postbelice au contribuit la creşterea

bunăstării sociale şi drepturilor cetăţeneşti creând o bază pentru reformele sociale

radicale ulterioare.

12


Perioada dinaintea Primului Război Mondial este una a inovaţiilor sociale, a

starturilor timide în implementarea unor programe sociale, de obicei pe grupuri

restrânse, formate în special din angajaţi. Iniţiatorii acestor programe şi motivaţiile lor

nu au avut prea multe în comun cu social-democraţia, cu sindicatele, factori care au

impulsionat în mare măsură politicile sociale postbelice sau cu principiile menţionate

ulterior drept fundamentale: justiţie socială, egalitate, solidaritate socială, umanism.

Nevoia unei stratificări sociale ori a sporirii loialităţii, interese naţionale pragmatice, au

fost de cele mai multe ori cauzele sau pretextele primelor programe sociale.

În aceeaşi perioadă şi mai ales după Primul Război Mondial o serie de procese şi

evenimente au influenţat major şi au impulsionat dezvoltarea funcţiei de protecţie

socială a statelor.

Perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial a fost extrem de

favorabilă dezvoltării politicilor sociale. Practic în toate statele angajate în război au fost

create condiţii deosebite pentru extinderea programelor sociale existente şi pentru

implementarea altora noi.

Aşa cum am arătat anterior, războiul a întărit influenţa statului în economie, în a

asigura ocuparea totală a forţei de muncă, a sporit solidaritatea socială datorită

pericolelor comune la care întreaga populaţie a ţării era supusă şi a creat, pe de altă

parte, o nevoie acută de locuinţe şi bunuri de larg consum din cauza distrugerilor

înregistrate.

Dezvoltarea comunitară reprezintă o strategie de producere a bunăstării, un

complement al primelor două strategii, oferind un răspuns la limitele lor structurale. În

centrul dezvoltării comunitare stă o nouă resursă, complet neutilizată în primele două

strategii: comunitatea şi efortul comunitar. Comunitatea locală devine astfel subiect

activ al rezolvării unei game largi de probleme colective. Dacă la început, dezvoltarea

comunitară părea a fi o soluţie pentru lumea a treia, orientarea spre descentralizare a

statelor moderne a transformat-o într-o abordare vitală şi în societăţile dezvoltate

economic. Dezvoltarea comunitară îşi are originile în transformările politico-

administrative ale naţiunii-stat, concurarea Europei şi Americii reformiste şi tradiţiilor

socialiste intelectuale. După război un set de principii de bunăstare au punctat o strategie

de planificare care a fost extrem de importantă pentru reconstituirea naţiunii-stat. Aceste

13


principii au avut sarcina generării şi susţinerii procesului de dezvoltare socială prin

alocaţia statului şi distribuirea de resurse. După 1950, diplomaţia socială a devenit

sensul promovării condiţiilor unei vieţi mai bune, cu drepturi ale oamenilor la resurse

printr-o serie de programe sociale. Din această perspectivă dezvoltarea comunitară poate

fi văzută ca o sursă a extensiei naţiunii-stat, contribuind la promovarea modernizării şi

controlului politic.

Dezvoltarea comunitară a fost parte a unui proces de restructurare prin

mobilizarea suportului politic local de a construi o naţiune-stat unită. În îmbunătăţirea

funcţiilor statului, în dezvoltarea ţărilor vedem amprenta bunăstării statului european

după război. Îmbunătăţirea funcţiilor a generat un model pentru promovarea

programelor dezvoltării comunitare. În societăţile industrializate şi în dezvoltare vedem

naţiunea-stat ca proiectând relaţii sociale prin regimuri noi, redistributive şi propria

viziune de a dobândi o societate mai social-inclusivă. În orice caz, până spre sfârşitul

anilor 1970, un puternic val de criticism a început să provoace natura birocratică şi

instituţionalizată a dezvoltării comunitare şi felul în care s-au obişnuit să integreze

oamenii în naţiunea-stat. Dezvoltarea comunitară şi-a asumat protecţia mişcării „grass-

roots” şi a interesurilor oamenilor împovăraţi. Într-adevăr, unii ar putea categorisi

promovarea socială şi cooperativă a mişcărilor şi căutarea de forme alternative a

organizării şi schimbului social ca un ecran difuz, orientat spre a acoperi natura politică

a dezvoltării comunitare, ca un instrument de control al statului. Din această

perspectivă, eşecul dezvoltării comunitare de a atinge toate ţelurile sale de dezvoltare au

fost strâns legate de politica statului de a distribui resurse în scopul de a achiziţiona şi

dobândi unitate naţională şi să integreze în comunităţi în naţiunea-stat.

O mulţime de comunităţi au o poziţie marginală în sistemul economiei de piaţă.

Integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicată de factori structurali asupra cărora

se poate acţiona mai degrabă colectiv decât individual. Se poate spune că societatea

actuală prezintă un deficit sever în sfera mecanismelor de organizare a programelor de

interes colectiv cu participare colectivă. În orice comunitate există o serie de activităţi

care asigură, în mod continuu realizarea/producerea bunurilor şi serviciilor de interes

comunitar, distinct de sectorul public naţional, organizat de către stat. Autoritatea

publică locală dezvoltă o serie de activităţi de interes comunitar, susţinute printr-o

14


combinaţie de resurse mobilizate de comunitate şi resurse transferate naţional.

Autorităţile publice comunitare deschid o nouă oportunitate structural-stală, exploatată

de mecanismele statului centralizat: construcţia unui spaţiu al participării comunitare la

rezolvarea problemelor sale. Noua filozofie implicată în această opţiune este crearea

unui parteneriat multiplu: comunitatea, segmentele comunităţii, oameni de afaceri la

nivel local, Biserica, sindicatele şi organismele autorităţii publice comunitare.

Cerinţele dezvoltării comunitare

Acţiunile de tip comunitar presupun o combinaţie complexă de actori. Există mai

multe ipostaze în care un individ sau un grup devine actor comunitar: contribuabilul cu

resurse. Resursele pot fi standardizate şi continue sau punctual ocazionale: în bani sau în

natură. Există contribuţii standardizate şi constante ca: impozitele şi taxele.

Descentralizarea creează o relaţie mai directă şi mai transparentă între aceste contribuţii

şi realizarea obiectivelor comunitare. Contribuţiile la realizarea unor obiective punctuale

se pot realiza prin colectarea unor fonduri comunitare speciale care să implice atât

contribuţii obligatorii cât mai ales voluntare. Aceste fonduri pot fi utilizate fie de către

autorităţile locale fie de către alţi actori comunitari: şcoală, biserică, spital, instituţii de

asistenţă socială, organizaţii civice. Contribuţiile în resurse trebuie să fie considerate nu

ca o obligaţie impusă din afară, ci ca un mijloc de motivare a participării comunitare.

O categorie aparte de actori sunt actorii comunitari externi. De cele mai multe

ori comunităţile marginale prezintă nu numai un deficient de resurse şi condiţii, ci şi de

capacităţi. Filozofia actuală a recuperării marginalizării se bazează pe principiul

parteneriatului cu comunităţile înseşi, excluzându-se, ca neproductiv, paternalismul

autoritar extern. Actorii externi de regulă furnizează resursele profesionale, tehnice,

stabilesc obiectivele, proiectează strategia, urmăresc derularea programelor. La cealaltă

limită se înscrie crearea capacităţilor interne care să susţină întreaga strategie a

dezvoltării, actorul extern contribuind cu resurse şi cu suport tehnic, reprezentând o

sursă extrem de importantă.

Structura programelor de dezvoltare comunitară se referă în primul rând la tipul

de resurse comunitare, precum şi la modalitatea de folosire a lor. Ideea centrală a acestei

strategii este că orice comunitate deţine o serie de resurse importante a căror utilizare

oferă posibilitatea soluţionării unei game largi de probleme.

15


După doamna Elena Zamfir ( Zamfir, E.; Strategii antisărăcie şi dezvoltare

comunitară, Ed. Expert, Bucureşti, 2000) aceste resurse ar fi: resurse financiare, resurse

de muncă, resurse naturale, de solidaritate, resurse de capacităţi.

Resursele financiare - sunt situaţii în care proiecte de interes comunitar nu pot fi

rezolvate din lipsă de resurse individuale şi statale. Cu toate că fiecare membru al

comunităţii are nevoie de utilităţile publice de infrastructură, acestea nu se pot realiza

din cauza finanţării limitate primite de la bugetul naţional.

Resurse de muncă - există la nivelul comunităţilor, disponibilitatea resurselor de

muncă. Oamenii nu au bani să contribuie, dar pot să muncească pentru rezolvarea unor

obiective comunitare.

Resurse naturale – comunităţile deţin obiectiv o serie de resurse naturale care nu sunt

rentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piaţă, dar pot fi utilizate pentru

realizarea unor obiective locale.

Resurse de solidaritate - fiecare persoană este caracterizată în virtutea apartenenţei la o

comunitate de o anumită propensiune pentru acte de susţinere colectivă. Mici resurse

personale există întotdeauna, care pot fi unite în îndeplinirea unor obiective comunitare.

Resurse de capacităţi - în fiecare comunitate există o largă gamă de capacităţi

profesionale care pot fi utilizate în programe de interes comunitar. La aceasta se adaugă

şi capacităţile productive, care în secundar pot fi utilizate dincolo de folosirea lor

economică normală.

Sectoarele în care serviciile sociale promovează măsuri de protecţie socială şi

servicii sociale sunt diverse şi implică mai mulţi factori. Multe din aceste sectoare se

regăsesc în sfera de influenţă a mai multor instituţii care au ca obiectiv bunăstarea

socială.

În ceea ce priveşte cadrul în care se emit aceste politici sociale sectoriale, acesta

este unul guvernamental, unde prin ministerele de resort, în funcţie de mai mulţi factori

de exercitare, se stabileşte cadrul de aplicare sectorial.

La un moment dat în societate, fiecare comunitate se confruntă cu anumite

probleme specifice. Se încearcă în contextul politicilor sociale soluţionarea acestora, dar

şi prevenirea lor prin măsuri de protecţie socială.

16


În alcătuirea politicilor sociale sectoriale trebuie pornit de la o diagnoză făcută

direct în mediul social, stabilindu-se astfel problemele sociale ale comunităţilor, fiecare

cu implicaţiile ei. În diagnosticarea problemelor sociale se pleacă de la o cercetare de

specialitate, realizată direct în câmpul social de către personal specializat prin instituţiile

de resort, existente în societate şi care au ca obiect de lucru activităţi cu caracter social.

In general, diagnoza problemelor sociale se realizează în funcţie de mai mulţi

factori care privesc direct un individ, o familie, un grup, o comunitate etc, cu implicaţiile

lor asupra ansamblului societăţii, respectiv comunităţii. Rezultatele cercetării de

diagnoză vor constitui un support valid pentru stabilirea unei strategii de intervenţie.

În acest context, ne propunem să vorbim despre profilul general, în România,

care poate fi caracterizată ca fiind o ţară cu sărăcie relativă de masă: cea mai mare parte

a populaţiei trăieşte în sărăcie, absolută în cazul unora, dar relativă în cazul majorităţii

populaţiei. Bogăţia este caracteristică numai unui segment minoritar al populaţiei.

Ţara noastră are un grad relativ înalt de modernizare a vieţii sociale, dar este

neaşteptat de sărăcită. Segmente importante ale populaţiei trăiesc în condiţii moderne:

muncesc într-o economie modernă, locuiesc în oraşe moderne. Forma modernă de

organizare a societăţii impune de aceea unele cerinţe minimale. În acest sens, sărăcia din

România este foarte diferită de cea care există în societăţile tradiţionale.

Ca efect al stării de sărăcie relativă, apar mai multe probleme sociale cum ar fi:

salarii mici, o rată a şomajului ridicată, încurajarea economiei subterane, fiscalitate

ridicată, din acestea rezultând măsuri de protecţie socială scăzute.

Pentru ca o societate să ajungă la standarde de viaţă ridicate, iar problematica

socială să cunoască un grad scăzut, trebuie să existe un stat al bunăstării sociale. Din

cele spuse până acum, ne dăm seama că problemele sociale îşi au originea în general în

cauza sărăciei care poate exista la un moment dat într-o societate, dar în acelaşi timp şi

în tipul de politici sociale pe care statul le promovează.

Asistenţa socială bisericească. Pentru a defini asistenţa socială promovată de

către biserică vom ţine cont de termenii definiţi anterior. Asistenţa socială bisericească

poate fi definită similar asistenţei sociale şi asistenţei sociale comunitare, cu precizarea

că biserica adaugă la aceste definiţii şi dimensiunea sacramentală, religioasă. Pornind

de la mila creştină şi filantropie, biserica de-a lungul istoriei şi-a dezvoltat şi

17


perfecţionat continuu servicii de suport pentru credincioşii ei şi nu numai, în funcţie şi

de parametrii economici şi sociali ai timpurilor, dar şi faţă de aşteptările credincioşilor

ei, care participă activ, atât în furnizarea serviciilor, cât şi în consumul acestor servicii.

Se poate constata că asistenţa socială bisericească a apărut odată cu primele

forme de organizare a vieţii religioase creştine. Biserica a dezvoltat şi dezvoltă în

continuare servicii de asistenţă socială atât în forme empirice de organizare cât şi în

forme moderne şi elaborate, bazate pe criterii ştiinţifice, în funcţie de posibilităţile pe

care le are şi în funcţie de aşteptările credincioşilor pe care îi păstoreşte.

În această perioadă Biserica Ortodoxă Română se află într-un plin proces de

modernizare a serviciilor de asistenţă socială pe care şi le asumă să le furnizeze. Biserica

Ortodoxă Română are capacitatea de coagulare a resurselor şi actorilor comunitari,

precum şi capacitatea de a furniza servicii de asistenţă socială categoriilor de persoane

defavorizate din comunităţile religioase pe care le păstoreşte. Pe de altă parte, Biserica

Ortodoxă Română este un partener serios atât în dialogul la nivel comunitar sau la nivel

naţional, alături de ceilalţi actori sociali, în formularea politicilor sociale cât şi în

procesul de implementare a acestora.

Aplicarea politicilor sociale prin biserică

Biserica ca instituţie divino-umană are ca obiectiv bunăstarea credincioşilor ei şi

progresarea lor din punct de vedere spiritual. În demersul ei pentru atingerea acestui

obiectiv, se confruntă cu problemele sociale pe care oamenii le au şi care îngreunează

procesul de dezvoltare al lor. Ca urmare a acestor aspecte încă din începuturile

creştinismului, ea şi-a creat o structură proprie de intervenţie, ori de câte ori a fost

nevoie. Problemele care pot apărea într-o comunitate şi pe care statul încearcă să le

soluţioneze prin serviciile specializate sunt şi problemele bisericii. Bazându-se pe

tradiţia istorică pe care biserica o are în acest sens, se aşteaptă şi în prezent de la biserică

o implicare activă, profesionistă, ca o alternativă la serviciile sociale ale statului.

În virtutea învăţăturii sale, a credibilităţii câştigate, a moralei şi a structurii

misionar- sociale pe care le are, Biserica îşi justifică legitimitatea intervenţiei sale în

ceea ce priveşte problemele sociale. Deoarece contextul istoric, politic şi social nu îi

conferă un suport concret pentru dezvoltarea sistemului, ea îşi desfăşoară această

activitate în limita disponibilităţilor şi resurselor pe care le deţine.

18


Chiar după revoluţia din 1989, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române s-a

reorganizat acest sector de activitate, încheindu-se protocoale de colaborare cu

instituţiile sociale ale statului, închegându-se o colaborare fructuoasă şi cu rezultate

dintre cele mai bune. Amintim aici reînfiinţarea orei de religie în cadrul programei

şcolare, acordarea de asistenţă socială şi religioasă în penitenciare, spitale, organizaţii de

ocrotire a copilului etc, acţiuni care garantează faptul că Biserica joacă un rol important

în fuziunea cu statul în ceea ce priveşte emiterea politicilor sociale sectoriale şi aplicarea

lor directă în societate.

Misiunea Bisericii ca instituţie nu este explicit de a realiza politici sociale,

această funcţie revenind de drept statului, dar după cum am menţionat mai sus, ea este

un partener fiabil şi competitiv în această direcţie.

În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul

propriu, având ca suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale

şi măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la

dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem

menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă

de realizare şi resurse financiare relativ modeste. De aceea Biserica invită statul şi în

acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să treacă în slujba

bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus, iar statul ca

factor determinant într-o societate să-i ofere bisericii capital financiar pentru finanţarea

întregului sistem

În completarea celor spuse mai sus, ca răspuns din partea bisericii, ea oferă prin

personalul său clerical, care are statut de lider într-o societate, mobilizarea şi antrenarea

oamenilor din comunitate, într-o implicare directă în soluţionarea problemelor

problemelor care pot apărea.

În concluzie, putem sublinia că implementarea politicilor sociale prin biserică se

poate realiza printr-o colaborare de specialitate cu specialiştii, militând împreună pentru

o societate mai bună şi pentru un nivel de viaţă în acord cu normele europene şi

internaţionale.

19


CAP. 2. ROLUL BISERICII CA ACTOR COMUNITAR ÎN

DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

În acest capitol voi trata modul în care biserica locală este implicată în

slujirea socială. Vom observa care sunt motivaţiile Bisericii pentru implicarea

socială, metodologia intervenţiei sociale a Bisericii la diferite nivele: individual, de

cuplu, de grup, organizaţional şi la nivel comunitar. Un alt aspect pe care îl voi

aborda se referă la deprinderile necesare pentru a fi eficient în slujirea socială.

Metodele utilizate în slujirea socială se referă la: studiile de caz, managementul

cazului, consiliere individuală, consiliere maritală, consiliere de grup, grupuri

educaţionale şi de suport, intervenţii la nivel comunitar şi acţiuni sociale. Din cele

prezentate putem observa că metodele de slujire socială se desfăşoară pe mai multe

nivele: la nivel individual, la nivel de cuplu, de familie, de grup, de organizaţii, de

comunitate.

Intervenţia la nivel individual

Individul este ajutat în relaţia unu la unu, în grup, în cadrul organizaţiilor sau în

comunitate. Această metodă funcţionează în cadrul consilieri individuale, a studiului de

caz sau a managementului cazului. Metoda studiului de caz este cea mai veche metodă

din cadrul slujirii sociale şi se referă la ajutorarea materială a individului în cauză. În

cazul unor nevoi de natură emoţională sau raţională se va aplica metoda de consiliere

unu la unu, care este destul de limitată şi se bazează pe deprinderile consilierului care

poate să-l sfătuiască şi să-1 îndrume pe individul aflat în dificultate.

Intervenţia în cadrul cuplului

Intervenţia în cazul cuplului este legată de probleme relaţionale, de comunicare,

planificare familială, nevoi care solicită intervenţia unui asistent social specializat. În

cadrul cuplului cele mai importante probleme apar la nivelul relaţional şi, din acest

motiv, este nevoie de consiliere maritală, prin realizarea anumitor grupuri de suport

emoţional şi spiritual. Acest aspect poate fi foarte bine realizat în cadrul comunităţii

eclesiale, unde cupluri cu experienţă pot să sprijine cuplurile tinere în a depăşi

20


perioadele de criză relaţională care apar aproape inevitabil în cadrul fiecărui cuplu.

Slujitorul Bisericii trebuie să ajute cuplul la îmbunătăţirea relaţiilor prin anumite discuţii

cu privire la comunicare şi relaţionare unul la altul. De asemenea, el trebuie să creeze

sistemul de suport social şi spiritual care să-i sprijine în viitor.

Intervenţia în cadrul familiei

La acest nivel intervenţia se focalizează asupra întregii familii şi are ca obiectiv

construirea unui sistem de terapie în momentul în care viaţa de familie devine

dezechilibrată şi din acel moment, toată familia va fi afectată. Intervenţia în acest caz se

axează pe modul în care fiecare membru al familiei îşi înţelege rolul şi îl respectă. De

asemenea, se urmăreşte modul de relaţionare al fiecărui membru cu sistemele din afara

familiei cu care el interferează, cum ar fi munca, şcoala, biserica, prietenii, loisirul.

Aceste terapii de tip familial se realizează de preferinţă în cadrul familial, datorită

faptului că familia se simte mult mai în siguranţă pe terenul ei decât pe terenul

terapeutului. În acest mediu, terapeutul (în cazul de faţă preotul) poate observa cel mai

bine modul real de funcţionare al familiei, iar familia se simte în siguranţă. În acest sens

pot fi menţionate vizitele pastorale ale preotului la familiile pe care le păstoreşte. Preotul

are obligaţia morală să slujească parohia încredinţată lui sub cele trei aspecte: liturgic,

educaţional şi moral. Astfel nu este obligat doar sa săvârşească servicii liturgice ci şi să

îndrume şi să vegheze bunul mers al credincioşilor.

Un alt mod de intervenţie familială este la nivel educaţional, prin derularea de

diferite programe ca: discuţii despre comunicarea în familie, cursuri pentru pregătirea

părinţilor, weekend-uri pe care familiile să le petreacă împreună pentru a-şi împărtăşi

experienţe, seminarii pentru părinţii care aşteaptă primul copil, cursuri de management

financiar.

Un alt mod de intervenţie în cadrul familiei îl reprezintă programele de ajutor la

menaj pentru persoanele în vârstă şi familiile lor, programe de consiliere pentru

pensionari. Mai pot fi incluse şi servicii pentru familiile cu dificultăţi materiale ca:

distribuire de hrană şi îmbrăcăminte, sprijinirea familiei în realizarea unor activităţi

gospodăreşti.

21


Intervenţia la nivel de grupGrupul se defineşte prin doi sau mai mulţi oameni care au un scop, calităţi sau

probleme comune. Biserica formează un grup.

Slujitorul Bisericii trebuie să lucreze cu aceste grupuri atât în cadrul Bisericii,

cât şi în afara ei. Majoritatea problemelor care apar în cadrul grupurilor se datorează

problemelor unui membru sau a mai multora şi ele afectează întregul grup. În termeni

similari, problemele unui membru al Bisericii afectează întreaga biserică. Grupurile pot

funcţiona ca grupuri educaţionale, de recreere, de studiu biblic, de rugăciune,

terapeutice, organizate la diferite nivele, în funcţie de problemele la care se relaţionează.

Intervenţia la nivelul organizaţiilor

În cadrul organizaţiilor guvernamentale, cum ar fi: Direcţia Judeţeană pentru

Protecţia Drepturilor Copilului, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Direcţia de Muncă şi

Protecţie Socială se poate colabora cu Organizaţiile Nonguvernamentale care fiinţează

pe lângă biserici ce pot prelua anumite probleme sociale din vecinătatea imediată a

bisericilor. Astfel ONG-urile preiau o parte semnificativă a cazurilor sociale care sunt în

responsabilitatea organizaţiilor guvernamentale. Aceste ONG-uri, fiind parte integrantă

a unor biserici sau, în anumite cazuri, aflându-se în colaborare cu o biserică, au resurse

umane şi materiale provenite din interiorul Bisericii. Astfel voluntarii pot prelua o parte

din prestaţiile de servicii care nu cer o calificare specială, cu toate că ei participă la

anumite cursuri de specializare organizate de asistentul social din cadrul organizaţiei.

Resursele materiale pot fi atât în natură (îmbrăcăminte, alimente, bunuri de uz casnic),

cât şi financiare.

Intervenţia la nivel comunitar

Biserica locală, împreună cu organizaţiile din raza ei de acţiune, poate susţine

în mod pozitiv împlinirea nevoilor din comunitate. Biserica poate aduce împreună

oamenii din aria ei de influenţă pentru a discuta planuri şi strategii pentru schimbarea

unor situaţii problematice din cadrul comunităţii. Biserica elaborează programe pentru

îmbunătăţirea organizării comunităţii, organizează activităţi de curăţenie a cartierului

sau zonei, organizează centre vocaţionale pentru tinerii din comunitate. Biserica este

chemată să pregătească lideri şi să contribuie cu resurse umane şi materiale la

22


normalizarea situaţiei persoanelor aflate în dificultate, şi să fie dispusă să răspundă

oricărui fel de situaţie care apare în cadrul comunităţii.

Deprinderi în slujirea socială

Deprinderile sunt calităţi speciale pentru o anumită profesie. Este nevoie de aceste

deprinderi şi în cadrul slujirii sociale a Bisericii. Există în cadrul comunităţii de credincioşi

oameni specializaţi în slujirea socială, dar în acelaşi timp există o serie de oameni care nu

sunt profesionişti, dar pot să sprijine într-un mod sau altul lucrarea socială a bisericilor, prin

deţinerea unor deprinderi sau abilităţi. Aceşti oameni pot fi voluntari în slujirea socială a

Bisericii. Din cadrul acestui set de deprinderi necesare în domeniul slujirii sociale putem

aminti: intervievarea, planificarea, achiziţionarea de resurse, confruntarea şi rezolvarea

conflictelor, culegerea de informaţii. Procesul de culegere a informaţiilor este esenţial pentru

derularea procesului de ajutorare a persoanei în cauză. Cu cât există mai multe informaţii

despre caz, cu atât intervenţia va fi mai eficientă. Înainte de a se stabili o strategie de lucru

este nevoie de informaţii despre caz pentru a se putea stabili în ce mod sistemul clientului

este disfuncţional.

O altă metodă de culegere a datelor este interviul. Are trei funcţii:

(1) culegerea de informaţii;

(2) evaluarea problemei şi luarea deciziei;

(3) terapia.

Interviul va fi prezent în toate fazele procesului de ajutorare a clientului.

Întrebările reprezintă punctele de bază ale interviului. Pin punerea unor întrebări

specifice din anumite domenii ale vieţii clientului, slujitorul social va putea afla cu ce se

confruntă el în mod real şi care sunt cauzele acestor confruntări. Ascultarea este, de

asemenea, un mijloc de bază al interviului. Ea trebuie să fie activă, clientul trebuie

încurajat să prezinte toate detaliile despre situaţia în care se află. Modul în care slujitorul

social ascultă este decisiv în realizarea relaţiilor dintre cei doi.

Un alt pas îl reprezintă cercetarea propriu-zisă, care se caracterizează prin

formularea ipotezei de lucru, culegerea de date, testarea ipotezei, evaluarea resurselor şi

postularea tezei.

23


Implicarea Bisericii în viaţa socială a comunităţilor este un fapt real confirmat

de aceasta prin acţiunile şi activităţile desfăşurate de-a lungul timpului.

Biserica Ortodoxă Română s-a arătat prezentă în societate din totdeauna chiar

dacă contextul social-politic nu i-a îngăduit întotdeauna manifestarea practică a

preceptelor şi valorilor sale, contribuind la bunăstarea socială a oamenilor influenţând

unele perioade din istoria naţională, benefice şi astăzi pentru poporul român, aşa cum

am arătat în cuprinsul lucrării. Atât prin structura administrativ-organizatorică cât şi prin

potenţialul uman şi logistic Biserica Ortodoxă Română, este instituţia capabilă să

asigure diversificarea şi amplificarea sistemului de servicii sociale existent. Prin

sistemul propriu se realizează o asistenţă socială personalizată de tip preventiv focalizată

în special pe familie, în cadrul familiei. De aceea majoritatea programelor de asistenţă

socială se derulează în cadrul unor parohii – ce se doreşte a fi „familia lărgită” – pentru

a sprijini persoanele aflate în dificultate, să depăşească situaţia de criză şi să se

reintegreze în comunitate.

Prin intervenţia sa Biserica sensibilizează şi conştientizează societatea civilă

asupra problematicii sociale grave cu care se confruntă numeroşi membrii ai săi, pentru

a-şi asuma împreună cu aceştia răspunderea în soluţionarea situaţiilor dificile din cadrul

comunităţii. Astfel se produce o autentică înnoire spirituală şi morală care conduce la

îmbunătăţirea relaţiilor inter-umane şi accentuarea solidarităţii sociale. Putem spune cu

certitudine că Biserica Ortodoxă Română se implică în activitatea de asistenţă socială la

nivelul întregii ţări fapt ce reiese din capitolele cu subiectele abordate până acum. Vis-a-

vis de acest fapt, în plus putem spune că acţiunea participativă a Bisericii se regăseşte în

viaţa credincioşilor şi ca un efect al doctrinei şi învăţăturii sale. Privind partea

ideologică sau teoretică a învăţăturii creştine-ortodoxe o regăsim în practica cultică încă

din primele zile ale omului pe pământ.

Prin organele sale – episcop, preot, diacon – Biserica este cea care primeşte la

sânul său „familia lărgită” pe cel născut administrându-i Sfintele Taine ca semn de

primire şi acceptare în acea comunitate. Preotul este cel care acordă consiliere

premaritală viitoarei mame dându-i sfaturi duhovniceşti şi pomenind-o la slujbele de

rugăciune pentru ca să aibă o naştere normală, ferită de orice incidente. O situaţie

diferită, nedorită şi neplăcută este atunci când femeia care este însărcinată nu doreşte să

24


ducă sarcina până la capăt, recurgând la diferite metode pentru pierderea sarcinii. Acest

fapt are legătură directă şi cu Biserica, avortul fiind un păcat capital. Preotul trebuie să

intervină conştientizând persoana respectivă de urmările şi consecinţele ce ar putea să

apară din punct de vedere moral, psihologic şi medical. Depăşind aceste situaţii şi

ajungând la naşterea copilului, preotul încă din primele zile acordă asistenţă religioasă şi

consiliere mamei şi copilului. (*** Molitfelnic, , 2000, p. 3-41) Din acest moment

urmează o adevărată asistenţă socială şi religioasă, preotul făcându-se prezent în toate

împrejurările vieţii, ori de câte ori este nevoie.

Cum se implică Biserica în problemele sociale ale comunităţii? De ce se implică Biserica?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dori să precizăm faptul că activitatea

misionar socială a preotului este strict legată de parohia şi enoriaşii săi. Din acest punct

de vedere trebuie precizat faptul că majoritatea parohiilor din cuprinsul Patriahiei

Române sunt în mediul rural iar activitatea Bisericii în acest sens este legată direct de

împrejurările, mediul, condiţiile şi personalitatea oamenilor care locuiesc în localităţile

rurale. Acest fapt ne trimite cu gândul la realitatea rurală unde nivelul dezvoltării umane

din punct de vedere psiho-socio-cultural este mai scăzut în comparaţie cu cel din mediul

urban unde de altfel se desfăşoară mai multe activităţi în acest sens şi unde există un

sistem instituţionalizat relativ dezvoltat al serviciilor sociale.

Problemele sociale majore sunt mai puţine în mediul rural ceea ce ar putea

explica, într-un fel, lipsa serviciilor sociale. Evidenţa demonstrează că şi în rural

sistemul de servicii sociale este diferenţiat în funcţie de specificul zonei, în special sub

aspectul dezvoltării activităţilor de tip industrial sau în funcţie de structura populaţiei pe

criterii de vârstă. Problemele sociale comunitare au, în general în mediul rural, un nivel

mai scăzut iar cazurile particulare sunt abordate de instituţiile de specialitate din

teritoriu. Pe lângă acest fapt, realitatea rurală ne răspunde la întrebările de la începutul

subcapitolului şi anume la cele privind implicarea preotului în parohiile rurale, în

activităţile sociale. Singura formă de asistenţă socială a ţăranului este Biserica şi preotul

în care are încredere, iar dacă are o problemă de ordin social, oricare ar fi ea, primul la

care apelează direct sau indirect este preotul. Preotul este cel acceptat şi recunoscut într-

o comunitate ca un factor de schimbare şi de intervenţie la care apelează cei aflaţi în

25


dificultate. Astfel el este singurul şi cel mai la îndemână serviciu social, chiar dacă de

multe ori şi în diferite situaţii acest fapt depăşeşte obiectul activităţii şi posibilităţile sale,

mai ales când este vorba de cele financiare. De multe ori preotul este intermediar în

cazul unor probleme care ies din sfera profesională a Bisericii, între individ, care nu ştie

în sfera de influenţă şi activitate a cărei instituţii se află şi instituţia de specialitate

respectivă. Pentru ca un individ să apeleze conştient şi în cunoştinţă de cauză la un

serviciu specializat şi calificat, trebuie să existe o societate cu un nivel educaţional

ridicat în care individul să recunoască legile, serviciile şi drepturile personale pentru a

apela la un asistent social. În societatea capitalistă modernă şi dezvoltată unde există un

sistem social bine organizat şi fiabil, prezenţa preotului şi a serviciilor oferite de

Biserică este absorbită de asistentul social care a preluat unele atribute şi caracteristici

ce ţin de prestigiul social al preotului. În societatea românească preotul îşi păstreazăîî

încă acest prestigiu social, colaborând fructuos cu celelalte instituţii sociale care au ca

obiect de lucru bunul mers al societăţii, fiind prezent în şcoală, în administraţia locală,

ca un girant al încrederii oamenilor dar şi în calitate de consultant şi colaborator în unele

probleme sociale. Un exemplu în acest sens este solicitarea caracterizării preotului în

recrutarea şi formarea asistenţilor maternali, a unor cazuri de adopţie dar şi în unele

probleme ce privesc protecţia copilului. Absenţa lucrătorilor maternali în cadrul

centrelor comunale, sau slaba lor implicare în astfel de activităţi atrage după sine

implicarea preotului şi în activităţi de acest gen. Nu dorim să evaluăm activitatea de

asistenţă socială din mediul rural, dar remarcăm, pentru moment, faptul că, în rural

serviciul instituţionalizat de asistenţă socială se realizează la nivel minim, el neexistând

în percepţia ţăranului, sau fiind perceput foarte vag. . Preotul este cel care monitorizează

serviciile, gradul de implicare în domeniul social. El se implică şi în critica şi

remedierea problemelor unor servicii care funcţionează defectuos. Activitatea socială a

preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează şi o păstoreşte prin

prezenţa sa în instituţiile sau aşezămintele sociale aflate în sfera de influenţă a parohiei

sale, unde desfăşoară programe sociale şi religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar

bine stabilit.

26


CAP. 3. TEMEIURI DOCTRINARE SI RELIGIOS – MORALE ALE

IMPLICĂRII BISERICII ÎN ACTIVITĂŢIILE CARITATIV –

FILANTROPICE ŞI DE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

În acest capitol doresc să evidenţiez faptul că opera filantropică şi de

asistenţă socială a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui" şi

constituie unul din aspectele principale ale teologiei creştine contemporane, cu

implicaţii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieţii Bisericii, în special

pe planul pastoraţiei şi al apostolatului social.

Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în

revelaţia biblică, în tradiţia patristică şi în istoria Bisericii creştine şi constituie un

factor de dinamism în mişcarea ecumenică de azi.

În societatea modernă, în care fiecare individ îşi urmăreşte, cel mai

adesea, propriul interes, Biserica este chemată să se implice activ în rezolvarea

problemelor sociale ale comunităţilor, de pe poziţia şi cu mijloacele care îi sunt specifice

în temeiul misiunii ontologice de slujire a aproapelui şi pe baza experienţei unice, pe

care o deţine în asest sens. Realitatea sărăciei, a suferinţei umane şi a celorlalte

necesităţi au constituit dintotdeauna probleme de rezolvat pentru fiecare stat şi societate.

Societăţile moderne au creat un complex de structuri şi instituţii de asistenţă socială

bazate pe etica socială modernă şi pe raporturi strict funcţionale. În completarea acestora

Biserica adaugă dragostea şi mila creştină, activând în acest sens cu un sistem propriu de

intervenţie socială.

Cuvântul "filantropie" înseamnă iubire de oameni. Prin aceasta creştinul imită şi

urmează pe Dumnezeu prin lucrările sale pline de iubire de oameni. Filantrop, în sensul

absolut al cuvântului este numai Dumnezeu: IUBITOR şi

OM. Dumnezeu este iubire şi din şi cu iubire a creat pe om şi după

aceea l-a proniat cu iubire. Cea mai înălţătoare formă de filantropie, filantropia în formă

desăvârşită este insă întruparea Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos, care a venit să

mântuiacă neamul omenesc, adevăr ce se regăseşte in cuvântul biblic „Atât de mult a

iubit Dumezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Sau Fiu pentru ca să moară pentru păcatele

noastre, şi încă moarte pe cruce” ( Ioan 3: 16 )

27


Tot ceea ce a făcut Mântuitorul a făcut cu iubire, Dumnezeu însuşi fiind iubire, a

făcut mântuirea din milă pentru omenirea căzută ce se zbătea în stăpânirea morţii şi a

păcatului, încât, privind din acest punct de vedere, putem spune că întraga operă a

Mântutorului Iisus Hristos este o operă filantropică.

Toate îvăţăturile lăsate omenirii de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, converg către

fapta bună izvorâtă din iubire, iar dobândirea Împarăţiei Cerurilor este condiţionată de

filantropie: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să

beau, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine”, El

Însuşi identificându-Se cu cei aflaţi în nevoi: „Întrucât aţi făcut acestea fraţilor Mei prea

mici, Mie Mi-aţi făcut”. ( Matei 25: 35)

Tot ceea ce a făcut Biserica in plan social, a fost în sensul şi după modelul lăsat

de Iisus Hristos, El fiind şi Cel care în calitate de „Cap al trupului tainic al Bisericii” ( I

Col 1.18 ) o conduce pe aceasta până la şfârşitul veacurilor.

Argumente pentru activitatea filantropică a Bisericii ne oferă atât Sfânta

Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Cel mai de seamă argument al slujirii oferit de Vechiul Testament îl constituie

unitatea neamului omenesc. Teologia creştină afirmă unitatea neamului omenesc,

sprijinindu-se pe unitatea creaţiei ca operă a lui Dumnezeu, Cel unul în fiinţă şi întreit în

Persoane, Care fiind El însuşi cauza Sa prin iubirea şi prin purtarea Sa de grijă a creat

lumea şi pe om ( Fac. I şi II, 4-25) ca un întreg (Fapte XVII28). Toate aceste însuşiri şi

lucrări sunt expresii ale unităţii Sfintei Treimi în fiinţă unică a Dumnezeirii. Ideea de

unitate a neamului omenesc o găsim exprimată în această realitate originară a creării

omului după chipul Lui Dumnezeu şi în alte elemente ale Revelaţiei biblice ale

Vechiului Testament.

Unitatea umană după modul unităţii Treimice implică în mod necesar ideea de

solidaritate. Vechiul Testament oferă temeiul teologic al unităţii umane, oferă temeiul

solidarităţii umane, al răspunderii unuia pentru altul şi al slujirii reciproce pentru

refacerea conştiinţei unităţii.

28


Dar cele mai însemnate argumente pentru slujirea aproapelui ni le oferă Noul

Testament, acestea fiind legate de Persoana Divin-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.

El a recapitulat întreaga omenire prin suferinţa şi jertfa Sa a răscumpărat prin substituire

întreaga omenire şi a restaurat-o reînnoind astfel Legământul cu Dumnezeu,

asumându-şi într-o perspectivă nouă, alegerea. În virtutea acestui principiu, El

recapitulează, se jertfeşte şi moare pentru toţi oamenii ( Corinteni 5, 15) realizând astfel

împăcarea omenirii cu Dumnezeu. "Diaconia" sau slujirea a căpătat astfel, în Noul

Testament cea mai desăvârşită expresie în persoana, activitatea şi misiunea lui Iisus

Hristos, care a spus: "Cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul vostru" (Matei

23,11). Slujirea este modul în care s-a realizat "iconomia" mântuirii, planul Lui Dum-

nezeu Înfăptuit în şi prin Iisus Hristos (Efeseni 1,9; 3,1-2).

În cadrul "iconomiei" lui Iisus Hristos s-au evidenţiat cele trei momente

principale, care determină substanţa şi dimensiunea slujirii creştine: recapitulare adică,

procesul de restaurare a tuturor în şi prin Hristos, instituirea slujirii şi trimiterea la slujire

a apostolilor, "care dă Bisericii starea ei de "trimisă" în lume, de "comunitate slujitoare"

în perioada ei istorică . ( Plămădeală, A.; p. 34 – 35)

Dacă în Vechiul Testament slujirea se reducea, ajungând la o persoană care

slujea pe cei mulţi, în Noul Testament ea se extinde până la Biserica slujitoare care

slujeşte insului, aspiraţiilor lui imediate şi veşnice, slujeşte grupului care are

interese deosebite, precum şi întregii omeniri în nevoile ei comune.

Temeiuri ale slujirii găsim şi în Sfânta Tradiţie. Aceste argumente izvorăsc

din practica Bisericii primare. Astfel, autorul Constituţiilor Apostolice ne îndeamnă:

"Hrăniţi şi îmbrăcaţi pe cei lipsiţi; slujiţi la răscumpărarea sfinţilor, izbăviţi pe

sclavi, pe cei robiţi, pe cei din închisori, întăriţi în credinţă pe cei care pentru

numele lui Hristos se află condamnaţi de tirani în arenă la moarte" . (Apostol ,G.; p.

104 )

În "veacul de aur" al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, care este cunoscut ca

părintele şi iniţiatorul tuturor aşezămintelor cunoscute astăzi sub numele generic de

„vasiliade”, atât în „Regulile mari” cât şi în „Comentariul la Psalmi”,

fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe calitatea omului de fiinţă socială.

29


După Sfântul Vasile cel Mare, datoria ajutorării aproapelui nu rezultă numai dintr-o

poruncă pozitivă a legii dumnezeieşti "să ne iubim unii pe alţii" (Ioan. 13,34), ci ea

îşi are temeiul în însăşi natura socială a omului. Omul nu poate trăi singur , izolat de

semenii săi, ci trăieşte împreună cu aceştia, şi prin însăşi această convieţuire, el

ajunge la ideea necesităţii ajutorării reciproce a celor ce trăiesc împreună. Aşa se

explică apariţia ideilor de solidaritate şi cooperare între cei ce trăiesc în acelaşi

mediu social. Dacă însă în decursul timpului unii au ajuns să exploateze şi să

asuprească pe semenii lor , aceasta nu s-a întâmplat, după Vasile cel Mare, potrivit

voii lui Dumnezeu, ci drept urmare a decăderii omului după păcatul strămoşesc,

când unii şi-au însuşit pe nedrept bunuri destinate de Dumnezeu a fi comune tutu-

ror" . (Zăgrean, I.; p. 225)

Practicarea filantropiei şi milei contribuie atât la progresul spiritual şi moral

al fiecărui om, adică la umanizarea lui, dar şi la evitarea unor tensiuni sau conflicte

sociale. Mila adevărată, adică iubirea unui om pentru alt om este podoaba cea mai

de preţ a personalităţii. La asemenea înălţime nu se ajunge decât printr-un urcuş

greu şi continuu, pe care nimeni şi nimic nu trebuie să-l întreruptă .

Argumentându-şi îndemnurile stăruitoare cu citate din Sfânta Scriptură,

Sfântul Vasile cel Mare spune ascultătorilor săi: "Trebuie să fim milostivi şi darnici;

căci cei care nu sunt asemenea se condamnă" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 140). Tot

Vasile cel Mare zice: "Tot ceea ce ar avea cineva mai mult decât îi trebuie din cele

necesare ca să trăiască, acela este dator să dăruiască, după porunca Domnului care

ne-a şi dat cele ce avem"(Sf. Vasile cel Mare, p. 140), fiindcă "Se cuvine să purtăm

grijă şi să ne interesăm de nevoia fraţilor, potrivit voii Domnului" . (Sf. Vasile cel

Mare, p. 142)

Dar poruncile Domnului îi întristează adeseori pe cei bogaţi, pentru că ii

opresc de la cheltuieli nefolositoare. Când Mântuitorul Hristos ii porunceşte

tânărului din Evanghelie să-şi vândă averile şi să le dea săracilor , acesta se

întristează şi pleacă. "Mi se pare că soarta tânărului din Evanghelie, ca şi a celor

asemenea lui - zice Sfântul Vasile cel Mare - se aseamănă cu a unui călător care, in

dorinţa de a vedea un oraş, străbate cu râvnă drumul până la el; în urmă, însă, se

30


opreşte la unul din hanurile de dinaintea oraşului şi din lenea unei puţine mişcări,

face de prisos toată osteneala de până atunci, lipsindu-se de vederea frumuseţilor

oraşului. Tot aşa şi oamenii care primesc să facă celelalte porunci, dar se

împotrivesc când e vorba de averi. Cunosc mulţi oameni care postesc, se roagă,

suspină, arată o evlavie fără de sfârşit, dar nu scot din pungă un bănuţ pentru cei

nevoiaşi. Ce folos au ei de celelalte virtuţi? Împărăţia cerului nu-i primeşte. "Că mai

uşor intră cămila prin urechile acului, spune Domnul, decât bogatul în împărăţia

cerurilor" . (Sf. Vasile cel Mare, pp. 412-413)

Mila, ca expresie concretă a filantropiei, reprezintă mijlocul prin care

Dumnezeu preface egoismul din om în iubire faţă de aproapele, pentru ca acesta să

poată intra în împărăţia cerurilor . Aceasta cu atât mai mult, cu cât la judecata din

urmă dobândirea împărăţiei este condiţionată de atitudinea creştinului faţă de cei

aflaţi în suferinţă. "La această judecată, arată Sfântul Vasile, nu e osândit tâlharul,

ci este osândit cel care nu şi-a împărţit averile. De aceea, îndeamnă Sfântul Vasile,

"bogăţia să-ţi fie preţ de răscumpărare şi să ajungi la bunurile cereşti pregătite prin

harul Celui ce ne cheamă pe toţi la împărăţia Lui" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 40)

Şi Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt pline de apeluri adresate celor

bogaţi, îmbinând dojana cu implorarea şi condamnarea cu ironia. Sfântul Ioan Gură

de Aur a fost un adevărat "predicator al milosteniei", deoarece a dedicat acestei

virtuţi adevărate imnuri şi a propovăduit-o. Pentru ei milostenia e deasupra unora

din cele mai mari fapte pe care le-ar putea face omul. Ea este suprema dovadă că

aproapele este integrat în fiinţa noastră, coexistând împreună cu el şi

compătimindu-l.

"Dacă lipsesc faptele - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - numele de creştin

nu foloseşte la nimic" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 93) Faptele sunt dovada dragostei,

acordul inimii, fără de care, având numai acordul minţii, creştinul este incomplet.

"Dragostea nu constă în cuvinte, ci în fapte: ajutorarea săracilor, sprijinirea

bolnavilor şi a celor în primejdie, asistenţă celor în nenorocire" . (Sf. Vasile cel

Mare, p.93)

Fapta prin excelenţă a dragostei este milostenia. Ea face pe om asemenea lui

31


Dumnezeu şi nimic nu egalează puterea acesteia; ea este cea mai mare virtute. (Sf.

Vasile cel Mare, p. 93) E sursa esenţială a fericirii şi a mântuirii noastre.

"Milostenia e mai mare decât fecioria, decât postul şi chiar decât martiriul. Căci a fi

fecior , a posti, a dormi pe pat tare, oricât de greu ar fi pentru fiinţa omenească, nu

privesc decât pe cel care le face. Ele nu contribuie la binele altora. Milostenia,

dimpotrivă cuprinde toate mădularele lui Iisus Hristos. Milostenia, deci are la

temelie un principiu etic şi teologic propriu vieţii creştine, căci e mai multă

desăvârşire în faptele ce se răsfrâng asupra unui mare număr de oameni, decât în

acelea care se reduc numai la unul". (Sf. Vasile cel Mare, p. 94)

Milostenia este importantă deoarece - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -

"prin ea ne dovedim toţi un trup, ne simţim în unitate, în comuniune, depăşim ceea

ce în mod obişnuit acordăm numai fraţilor, rudelor, vecinilor, urcând până la

transformarea tuturora în rudenii spirituale. (Sf. Vasile cel Mare, p. 94) Totodată

prin milostenia creştină, datorită comuniunii, când dai îţi trimiţi comoară în cer,

fiindcă "fără a lăsa să se piardă aici pe pământ bogăţiile noastre, le vom lua cu noi

părăsind lumea, dacă am ştiut să le schimbăm în valori sigure, depunându-le în

mâinile săracilor". (Sf. Vasile cel Mare, p. 94)

Facerea de bine trebuie să fie un prilej de sărbătoare. Mila aduce pacea şi

împăcarea popoarelor şi oamenilor . Dacă este vorba de înnoirea societăţii, aceasta

se realizează nu numai prin schimbarea structurilor sociale care sunt exterioare

omului, ci mai ales prin schimbarea structurilor sufleteşti interioare ale omului, prin

transformarea patimilor egoiste în virtuţi ale milei şi ale iubirii de Dumnezeu şi de

aproapele. Dacă Mântuitorul a spus că n-a venit să strice legea, ci s-o plinească, a

făcut acesta fiindcă a avut în vedere iubirea interioară a omului, care se realizează

prin credinţă şi fapte bune, în special faptele milei şi ale iubirii aproapelui, pentru ca

omul, zidit după chipul lui Dumnezeu să se înalţe spre asemănarea cu creatorul.

Filantropia creştină, în concluzie, îşi are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în

Mântuitorul şi motivul ei în iubirea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ea trebuie să

fie răbdătoare, iertătoare, jertfelnică şi dezinteresată.

Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate

32


şi laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei

rânduiţi pentru aceasta.

Instituind o ordine universală, bazată pe armonia comunitară întru Hristos,

Biserica se afirma drept un puternic organizant societal, aducând cu sine un ideal al

autorităţii în ordine absolută, ideal ce impregnează profund, de la nivelurile subtile

(psihologic, moral-etic, estetic, gnoseologic, cultural) până la nivelurile grosiere

(pragmatic, juridic, economic, administrativ) structurile socialului, determinând

pattern-uri comportamentale şi stiluri de viaţă specifice fiecărei comunităţi în care acesta

se manifestă.

Sf. Grigore de Nissa vorbeşte de trei mari epoci ale istoriei umane: Iarna

provocată de neascultare şi păcat; Primăvara adusă de întruparea Cuvântului care a topit

păcatul şi Vara care va aduce strângerea recoltei virtuţii în toată creaţia, (Sf. Grigore de

Nissa, Omilii la Cantarea Cantarilor, V. P.G. XLIV 869 CD ) prin lucrarea Duhului

Sfânt în Biserică şi în lume.

Teologic vorbind, Biserica are diverse accepţiuni:

1. Conform Articolului IX din Simbolul Credinţei, Biserica este „una sfântă,

sobornicească şi apostolească”.

2. Ca aşezământ sfânt, biserica e comuniunea şi comunitatea sacramentală a

oamenilor cu Dumnezeu, mediator specializat al relaţiei om – Dumnezeu.

3. De asemenea, Biserica este locaşul sfânt, public al creştinilor, în care este

preamărit Dumnezeu, săvârşindu-se Sfânta Liturghie şi toate Tainele, slujbele şi

rugăciunile cultului public precum şi multe dintre ierurgii. În acest loc se adună

credincioşii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac părtaşi de adevărurile şi

darurile mântuirii mijlocite de episcopii şi preoţii Bisericii.

4. Ca aşezământ şi instituţie sfântă pentru mântuirea creştinilor, Biserica implică

lucrarea lui Hristos. (sensul profund în care e utilizat termenul de Biserică în

diverse limbi).

5. Din punctul de vedere al componenţei, Biserica înseamnă comunitatea acelor

oameni uniţi prin aceeaşi credinţă în Hristos, care se împărtăşesc de aceleaşi Sf.

Taine şi care sunt împărţiţi în cler şi popor. De asemenea, Biserica înglobează şi

33


acele fiinţe spirituale netrupeşti, înzestrate cu minte şi libertate şi care sunt

nevăzute, adică pe sfinţii îngeri precum şi pe toţi cei adormiţi întru Domnul.

6. În ceea ce priveşte momentul întemeierii sale, se consideră că Biserica, în forma

sa actuală a luat fiinţă prin însăşi jertfa pe Cruce şi Învierea lui Hristos care a

făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă sacramentală a oamenilor

cu Dumnezeu, în a cincizecea zi după Înviere (Cinzecime sau Rusalii). Din

această zi a Cincizecimii, Biserica apare drept o comunitate de credincioşi

organizată.

7. În Biserică, credincioşii formează un singur trup: „Iar voi sunteţi trupul lui

Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” ( I Cor. 12,27), „pentru ca într-un Duh ne-

am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi,

şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular , ci multe.” (I

Cor. 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească de-o potrivă unele de

altele” (I Cor.12,25)

8. Asimilată deci definiţiei de „Trupul lui Hristos”, „Trupul Domnului”, căruia

Sfinţii Părinţi îi spun şi „Trup tainic al Domnului”, Biserica este semnul văzut al

mântuirii, al întrupării Fiului lui Dumnezeu. Astfel Biserica, trup al Domnului

trăieşte din realitatea participării credincioşilor la viata trupului Domnului şi

fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu ceilalţi reprezintă solidaritatea cu

Hristos. ( Sf. Ioan Gură de Aur – „De perfecta Caritate”2 P.G.LVI, p.281)

9. Din punctul de vedere al constituirii Bisericii, aceasta presupune acceptarea de

noi membri care se împărtăşesc de harul Sfintelor Taine, îndeosebi Sf. Botez,

Taina Mirungerii şi Sf. Împărtăşanie.

10. Pe lângă definiţiile anterioare, în cuprinsul Sf. Scripturi, Biserica primeşte o

sumă de alte nume, unele dintre acestea cu o adevărată încărcătură poetică.

Astfel, Sf. Pavel către Efeseni, denumeşte Biserica drept „ogorul lui Dumnezeu”,

„templul”, „casa” lui Dumnezeu: ”…sunteţi împreună – cetăţeni cu sfinţii şi

casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor,

piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Hristos, în care toată zidirea bine

alcătuită creşte întru locaş sfânt în Domnul, întru Care voi împreună sunteţi zidiţi

spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh. ( Efes. 2, 19-22) Uneori, Biserica este

34


considerată „mireasa” lui Hristos:”V-am logodit unui singur bărbat ca să vă

înfăţişez lui Hristos fecioara neprihănită” (II Cor. 11,2), Sf. Ap. Pavel vorbind

adesea despre taina cea mare a nunţii lui Hristos cu Biserica. Origen, Sf. Ipolit şi,

după ei, Sf. Părinţi lămuresc că „Mirele şi mireasa din Cântarea Cântărilor ar

putea fi, metaforic vorbind, Hristos şi Biserica”.

Biserica a fost de asemenea definită ca familia fiilor lui Dumnezeu.

11. Trei mari funcţii sacerdotale i-au fost conferite Bisericii încă de la constituire

care sunt în acelaşi timp cele trei puteri sau slujiri ale lui Hristos, prin care a

lucrat mântuirea noastră pe pământ: puterea învăţătorească, arhierească şi

împărătească.

A. Puterea de a învăţa a fost data de Hristos prin intermediul Apostolilor:

„Mergând învăţaţi toate neamurile”. ( Matei 28,19)

B. Puterea arhierească sau sfinţitoare vine de asemenea tot de la Mântuitorul

prin Apostoli, cărora, după Înviere, le spune: „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi

ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi tine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-

23). Esenţa puterii sfinţitoare a Bisericii rezidă în aducerea jertfei Euharistice, în

care Hristos ca Arhiereu, Se aduce ca jertfa fără de sânge şi îndeamnă pe

apostoli: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22,19;Cor. 11, 24-25).

Prin puterea sfinţitoare se săvârşesc Sfintele Taine.

C. Puterea împărătească sau de conducere este de asemenea dată Bisericii de

Mântuitor prin Apostoli: „Cel ce va asculta pe voi pe Mine Mă asculta şi cel ce

se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16) şi „Precum m-a trimis pe

mine Tatăl şi Eu va trimit pe voi” (Ioan 20, 21).

12. Având în vedere natura sa duală, divino-umană, Biserica Unică se împarte în

Biserica Luptătoare (alcătuită din obştea văzută a creştinilor, aşezământul

propriu-zis, Sf. Taine, ierarhia Bisericii, toate ca lucruri văzute, credinţa

manifestată) şi Biserica Biruitoare sau Triumfătoare (care, aşa cu spune Sf. Ap.

Pavel, cuprinde pe cei adormiţi în dreaptă credinţă: cea dintâi dintre aceste

biserici luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane şi înfruntă răul şi se află

pe drum, pe când cealaltă e biruitoare, a ajuns acasă şi membrii săi au obţinut

victoria „cununile măririi” (II Tim. 4, 8). Amândouă bisericile alcătuiesc

35


împreună acelaşi Trup al lui Hristos, legate fiind prin legătura iubirii şi

aflându-se în permanent schimb de bunuri duhovniceşti (rugăciunile şi faptele

bune ale celor vii pentru cei morţi şi mijlocirea acestora pentru cei rămaşi în

viaţă).

Demersul ştiinţific în abordarea activităţii sociale a Bisericii depinde în mare

măsură de înţelegerea şi folosirea corectă a termenilor şi conceptelor cu care se lucrează.

Astfel întâlnim noţiuni precum „slujire socială”, „diaconie”, „filantropie”, „caritate” ,

„asistenţă socială religioasă sau bisericească ” ori ,, apostolat social” (cel din urmă

preferat de Patriarhul Iustinian), care se folosesc, uneori, acoperind înţelesul aceluiaşi

concept, sau, alteori, arătând tocmai o diferenţiere, o nuanţare a noţiunii, în funcţie de

perspectiva sau contextul la care se raportează.

Dicţionarele sunt destul de sărace în definirea şi mai ales în deosebirea

termenilor, cele mai multe dintre ele, mulţumindu-se cu definiţii ce acoperă doar sensul

general al cuvântului, categorie în care se înscriu toate noţiunile la care facem referire şi

foarte rar apar în definiţii elemente care diferenţiază şi individualizează termenul din

perspectivă ştiinţifică.

Greutatea în definirea cu precizie a termenilor în discuţie este cu atât mai mare

cu cât chiar şi în tratate ştiinţifice se foloseşte odată un termen şi altă dată un alt termen

în cadrul aceluiaşi înţeles, ca şi cum ar fi sinonime, în fapt fiecare termen având

particularităţi semantice care îl individualizează şi îl personalizează. La aceasta putem

adăuga şi evoluţia în timp - şi chiar o evoluţie diferenţiată pe culturi confesionale,

asimetrică după condiţiile socio-istorice diferite în care au evoluat. Spre exemplu, în

spaţiile unde folosirea acestor termeni a fost îngrădită până la interzicere, de către

regimuri totalitare, timp de mai multe zeci de ani, termenii nu au putut avea o evoluţie

naturală, faţă de spaţiile unde au cunoscut o folosire firească, neîngrădită, atât în

vorbirea curentă cât şi în uzanţa ştiinţifică.

În Dicţionarul Limbii Române cuvintele slujire, diaconie şi filantropie au

definiţii generale care fac trimitere la etimologia cuvântului, dar nu acoperă în

întregime sensul lor social.

36


Găsim, spre exemplu, conceptul de „slujire” cu următorul sens: depunere de

efort pentru a susţine, pentru a ajuta, în vederea realizării unui scop, unei cerinţe etc.,

sprijinire cu devotament. Se consacră cu devotament slujirii binelui. (Dicţionarul limbii

române, tomul X , partea a 4-a, litera S, Ed. Academiei Române, 1992).

Termenul de „diaconie” semnifică calitatea, funcţia de diacon: timpul cât cineva

exercită această funcţie, iar termenul de „filantrop” este explicat în „Dicţionarul limbii

române” (Dicţionarul limbii române”, tomul II , partea a 1-a, litera F - I, Ed. Academiei

Române, 1992), desemnând o calitate: cel care iubeşte oamenii şi caută să la facă bine.

Misiunea (lat. mitto, -ere, gr. apostoleo - a trimite) creştină

reprezintă trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a

integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu.

Filantropia (din gr. “filantropos” - , “fileo” = a iubi,

“antropos” - = om) sau iubirea faţă de oameni, într-o accepţiune mai largă

se defineşte ca faptă de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutoraţi şi

al aşezămintelor de binefacere.

În înţeles creştin filantropia îşi are temeiul în Dumnezeu “care este iubire” şi

care şi-a demonstrat dragostea faţă de om prin crearea acestuia după “chipul Său”, prin

ocrotirea şi prin mântuirea lui. Prin urmare primul filantrop a fost Dumnezeu. Expresia

supremă a filantropiei divine constă în jertfa lui Iisus Hristos “pentru noi oamenii şi

pentru a noastră mântuire”. În Biblie sunt expuse numeroase exemple de acte de caritate,

unele sub formă minuni, precum: transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii,

săturarea celor peste cinci mii de oameni prin înmulţirea pâinii şi a peştilor sau vindecări

miraculoase. Prin urmare la baza filantropiei creştine stau dragostea şi mila concretizată

în acte de milostenie.

Din punct de vedere psihosociologic, filantropia are o justificare ştiinţifică.

Există o tendinţă firească a omului spre viaţa socială, spre ajutor reciproc ca urmare a

faptului că în natura fiecărui om se regăseşte şi se manifestă în anumite situaţii

comportamentul prosocial. Astfel ne putem explica tendinţa de a proteja mai mult un

copil decât un adult, mai mult o persoană care pare neajutorată decât una care pare

stăpână pe situaţie. Comportamentul prosocial nu este total altruist cum pare la prima

vedere, căci cel care dă dovadă de altruism trăieşte el însuşi o oarecare satisfacţie şi

37


împlinire.

Compus din „fileo”- („filein” - = a iubi ) şi „antropos”-

= om, termenul „filantropos” - înseamnă iubitor de oameni

(termenul fiind foarte puţin întrebuinţat în Sfânta Scriptură). În înţeles obişnuit, mai

restrâns, prin filantropie, se înţelege o „acţiune de binefacere întreprinsă în folosul

oamenilor săraci şi al aşezămintelor de binefacere”. Înţelesul filantropiei nu trebuie

limitat, însă, doar la aspectul material. Sentimentul de omenie, de bunătate nu-i priveşte

numai pe săraci. De afecţiune au nevoie, totdeauna, şi oamenii care nu sunt în lipsuri

materiale, dar sunt cuprinşi de suferinţe sufleteşti. Termenul „filantropos”, în Sfânta

Scriptură, se referă atât la filantropia lui Dumnezeu cât şi la filantropia ca relaţie între

oameni. Referitor la Dumnezeu, termenul îl găsim în Noul Testament folosit de Sfântul

Apostol Pavel când zice: „Iar bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru

Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit...” (Tit 3, 4-5).

Ca relaţie între oameni, termenul „” (filantropia) îl întâlnim în

Faptele Apostolilor 27, 3 şi 28, 2. Cu acest sens, termenul apare de câteva ori şi în unele

cărţi necanonice, ca de exemplu în Înţelepciunea lui Solomon (1, 6; 7, 23; 12, 19) şi în

cărţile Macabeilor (II Macabei 9, 27,; 14, 9; III Macabei 3, 14).

„Iubirea de oameni” a fost atribuită la început numai lui Dumnezeu. Teofil de

Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen, Sfântul Atanasie cel Mare înţeleg

prin „filantropia”, „iubirea lui Dumnezeu (cf. Tit 3, 4) şi nemăsurarea bogăţiei Lui,

socoteşte pe cel ce se pocăieşte de păcate, după cum spune la Iezechiel (32, 12-20), ca

drept şi fără de păcat...” (P.S.B.”, 2, „Apologeţi de limbă greacă”, Bucureşti, 1980,

p.144).

Şi în lumea greacă – elenistică, termenii „ filantropos” şi „

filantropia” se referă atât la divinitate ( în cele mai vechi scrieri zeii

fiind prezenţi ca filantropi ) cât şi la relaţia dintre oameni.

Spre a înţelege termenul de filantropie este nevoie de o abordare anagogică

( etimologică, literară, istorică, simbolică şi spirituală deopotrivă).

Filantropia îşi are originea în Sfânta Treime. Dumnezeu este iubire. Primul

filantrop a fost Dumnezeu – „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi”

38


(Ioan 4, 19). De aceea, în abordarea problemei, putem vorbi mai întâi de filantropia

divină şi apoi de filantropie ca relaţie între oameni.

În abordarea acestei probleme vom avea în vedere motivaţiile de ordin religios

(teologic-dogmatic) şi moral-social. Din punct de vedere religios, toţi oamenii au

aceeaşi origine şi acelaşi destin. Fiind descendenţii aceleiaşi perechi de oameni, Adam şi

Eva, „toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu, în faţa Căruia toţi suntem egali şi avem,

principial, aceleiaşi drepturi şi îndatoriri”( Nicolaescu , N.I. p.351). „Oare nu este un

singur părinte pentru noi toţi? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Pentru ce

suntem vicleni unul faţă de altul?” (Maleahi 2, 10), se întreabă profeţii Vechiului

Testament. Această idee, a originii noastre comune, o exprimă şi Mântuitorul în

învăţătura Sa: „voi toţi sunteţi fraţi , că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri”( Matei 23,

8-9), iar Sfântul Apostul Pavel o confirmă când zice: „Îmi plec genunchii înaintea

Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe

pământ”( Efeseni 3, 14-15). Descinzând din aceeaşi primă pereche de oameni, noi toţi

purtăm urmele păcatului săvârşit de ei în Eden dar, în acelaşi timp, suntem beneficiarii

filantropiei divine, prin care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi, ca urmare a

întrupării şi jertfei Fiului lui Dumnezeu.

Din punct de vedere moral-social, motivaţia porneşte de la unitatea

spiritual-biologică a tuturor oamenilor pe pământ. Filantropia are, deci, şi o justificare

naturală. Există o tendinţă firească spre viaţa socială, spre ajutor reciproc. Aceasta

tendinţă a fost sădită de om prin creaţie: „nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem

ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Oamenii sunt dependenţi unul de altul, au

nevoie unul de altul pentru progresul lor fizic şi sufletesc, ce nu se poate realiza decât

prin dragostea unora faţă de alţii.

Creştinismul, ca religie relevată, fără a constitui un sistem politic, social şi

economic, misiunea sa fiind de natură spirituală: eliberarea de sub robia păcatului are,

totuşi, şi un orizont social. Învăţătura creştină este străbătută de principii care au pătruns

în viaţa socială şi au răscolit-o adânc, înlocuind multe din ideile şi valorile consacrate

ale antichităţii, cu valori, orientări şi perspective noi (egalitatea tuturor, reabilitatea

umană şi socială a femeii, condamnarea sclaviei etc.), care au convins că problema unei

mai bune ordini sociale implică şi problema unui bun om, din punct de vedere moral.

39


Principiile care stau la baza dezvoltării sociale sunt oferite de iubire şi dreptate, virtuţi

eminamente sociale după conceptul creştin.

Lipsa filantropiei a condus la nenumărate nedreptăţi, care au fost consemnate de

istoria umană şi condamnate vehement de întreaga Sfântă Scriptură, deoarece

constituiau un atentat la Persoana lui Dumnezeu, contravenind ordinii morale voită de

El. Înaintea lui Dumnezeu, situaţia oamenilor este determinată nu de apartenenţa rasială

sau etnică, ci de calitatea lor de creaturi după chipul şi asemănarea Lui.

Motivaţia cea mai puternică a filantropiei, şi astăzi ca şi întotdeauna, a fost şi

este Hristos identificat în orice suferind. Orice suferind ascunde tainic prezenţa lui

Hristos în el, Care ne cheamă să-l ajutăm. Filantropia nu este altceva decât Evanghelia

adusă în actualitate. Adevărata filantropie nu poate exista în afara Evangheliei, pentru că

numai prin Evanghelie îl găsim pe Hristos identificat cu orice om aflat în suferinţă:

„Întrucât aţi făcut toate acestea unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi

făcut” (Matei 25, 40). De aceea trebuie prevenită secularizarea filantropiei, a ruperii ei

de Evanghelie, pentru că aceasta echivalează cu ruperea legăturii dintre filantropie şi

iubirea divină.

Întreaga învăţătură a Mântuitorului Isus Hristos este fundamentată pe iubire.

„Poruncă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii”, căci „prin aceasta vor cunoaşte toţi că

sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13, 34-35)

Activitatea filantropică a Bisericii ţine de dimensiunea slujirii, a diaconiei,

dimensiune care nu este una dintre laturile misiunii Bisericii în lume, ci însăşi esenţa sa.

Spălarea picioarelor (Ioan, cap. 13) este socotit momentul instituirii slujirii cu caracter

universal, putând fi considerat un rezumat şi o sinteză a tot ceea ce învăţase Iisus despre

misiunea Bisericii în lume. Nu întâmplător acest gest este făcut de Iisus la Cina cea de

Taină. Dacă Euharistia ca taină este lăsată de Hristos ca act liturgic: “aceasta să faceţi

spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19) , slujirea este lăsată pentru a fi realizată efectiv:

“precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15). În Vechiul Testament

milostenia faţă de săraci şi faţă de cei aflaţi în nevoie era o trăsătură fundamentală, care

nu trebuia să lipsească din Israel, pentru că Dumnezeul acestui popor este descris fiind

„milostiv şi blând”( Ps. 37, 26) şi El Însuşi apare ca „Tată al săracilor“ (Ps.29, 16). Este

ilustrativ în acest sens faptul că la masa israilitenilor se punea un tacâm şi o farfurie în

40


plus, pentru cel flămând ce ar fi putut veni în timpul mesei. Dumnezeu este prezentat ca

fiind milostiv, blând, cu o inimă de tată şi plin de îndurare.

Numeroase paragrafe din Vechiul Testament arată că Dumnezeu înseamnă

iubire şi că El cheama poporul său ales să trăiască şi să împărtăşească această iubire.

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu (Geneza 1,26-27). Pentru a

se apropia de imaginea Creatorului sau, fiinţa umană este chemată să pună în practică

această iubire în raport cu alţii.

Avraam, prin bunătatea sa - în sensul său de ospitalitate şi încredere în Tatăl

(Geneza18,1-8) este un exemplu în exercitarea filantropiei după chipul lui Dumnezeu.

În Exod, Dumnezeu eliberează poporul Său de egipteni şi transformă situaţia de

înstrăinare şi de asuprire într-una de libertate şi demnitate. Acest pasaj este semnul

bunăvoinţei Lui Dumnezeu de a elibera tot poporul exploatat şi pe fiecare om asuprit.

Decalogul (Exod 20) impune respectul şi demnitatea umană, fiecare persoană fiind o

creatură după chipul Lui Dumnezeu. Moise a urmat exemplul oferit de Dumnezeu şi s-a

pus în slujba oamenilor transformaţi în sclavi. Poporul ales avea misiunea de a-i trata pe

săraci cu dragoste şi compasiune, chiar daca la acea vreme nu exista nici un fel de

preocupare faţă de nevoiaşii care se aflau în afara poporului evreu. Profeţii au intervenit

de fiecare dată pentru stabilirea dreptăţii şi au denunţat faptele care atingeau demnitatea

umană. Îndemnurile lor la dreptate si toleranţă se faceau în numele Lui Dumnezeu, în

ciuda persecutiei şi a frecventelor respingeri. Porunca de iubire a Lui Dumnezeu şi a

aproapelui: „Ascultă, Israel! Domnul este Singurul Domn. Tu vei iubi pe Stăpânul tău

din toata inima ta, din tot sufletul tău şi din toata puterea ta (Deuteronom 6, 4-5), şi

iarăşi ... tu vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Levitic 19, 18). Slujirea Lui

Dumnezeu este transformată în slujirea aproapelui, a neputincioşilor, a săracilor, în

iubirea aproapelui şi în solidaritate cu ceilalţi.

Dumnezeu ocroteşte văduva, orfanul, străinul, poruncind israeliţilor să se ocupe

în mod prioritar de „cei din urmă” oameni ai săi, căci aceştia erau precum nişte „străini

în Egipt”.

Un alt aspect care trebuie menţionat şi care, fireşte, are legătură cu filantropia

este şi viaţa de obşte, folosirea în comun a mijloacelor de trai în acea perioadă.

41


Putem spune că principiul dragostei în Vechiul Testament rămâne limitat şi

naţional. Cum religia este limitată numai la poporul ales, tot aşa şi dragostea este

limitată numai la conaţionali, lipsind iubirea ca relaţie dintre oameni. Conform

principiului dragostei universale fiecare om este aproapele nostru, astfel că, din start

întrebarea „Cine este aproapele meu?”, îşi pierde valabilitatea în zilele noastre.

În Noul Testament, filantropia este eminamente creştină, deoarece aceasta nu

este numai o poruncă a lui Hristos, ci pentru că El Însuşi a practicat-o: “Căci Fiul

Omului n-a venit să I Se slujească, ci ca El să slujească” (Denteronom 6, 4-5, Marcu 10,

45). Însuşi termenul de „filantropie” este un termen specific creştin, însemnând iniţial

iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Termenul curent pentru relaţia dintre oameni era

„agape” .

Teofil de Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen şi Sfântul Atanasie

înţeleg prin „philantropia“, iubirea lui Dumnezeu către oameni. Dar în sensul deplin,

real al cuvântului, nu se poate vorbi despre filantropie decât după întruparea Lui

Dumnezeu Fiul, întruparea însăşi fiind un act de milostenie. Acest adevăr fundamental

este exprimat de cultul divin în diferite forme doxologice: „că bun ş iubitor de oameni

eşti...”, „cu mila, cu îndurările şi cu iubirea de oameni“... s.a.m.d. Ulterior se trece la

filantropia ca atribut al lui Dumnezeu, la filantropia ca relaţie între oameni. Philantropos

- tinde să înlocuiască termenul “agape - ”, potrivit lui

Constantelos, pentru ca, ulterior, să desemneze acţiunile de caritate. Alte sinonime

pentru definirea filantropiei specifice creştinismului şi folosite frecvent în Noul

Testament şi în lucrările Sfinţilor Părinţi au fost diaconia şi caritatea. Septuaginta

traduce termenul de “caritate” prin “agape”, iar Vulgata prin “charitas”, ambele noţiuni

desemnând dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru.

Iisus Hristos este figura centralǎ a filantropiei, cel care o realizeazǎ plenar prin

viaţa Sa. În Noul Testament întâlnim următoarele pasaje din care reiese îndemnul spre

milostenie:

a) Cea mai mare poruncǎ: Mat.22,34-40, “Aflând cǎ El închisese gura

Saducheilor, Fariseii s-au adunat şi unul dintre ei Îl întrebă pentru a-i întinde o cursǎ:

Învǎţǎtorule, care este cea mai mare poruncǎ din Lege? Iisus îi spune: „Sǎ iubeşti din tot

sufletul tǎu şi din tot cugetul tǎu!”. Aceasta este prima poruncă. A doua e la fel de

42


importantǎ: „Sǎ iubeşti pe aproapele tǎu ca pe tine însuţi”. De aceste douǎ porunci

depinde întreaga Lege şi Profeţii. Acest text ne aratǎ cǎ iubirea de Dumnezeu şi de

aproapele nostru este nedespǎrţitǎ. Demonstrarea iubirii faţă de Dumnezeu se face

numai prin împlinirea actelor filantropice.

b) Bunul samaritean: Luca 10,25-27

c) Exigenţa diaconalǎ în judecata de apoi: Mat.25,39-46

d) Cine e cel mai mare?: Mat.20,20-28

e) Spǎlarea picioarelor: Ioan 13,1-17

În primele secole exista conştiinţa că, după Botez şi martiriu, milostenia se află

pe locul imediat următor, ca mijloace de iertare a păcatelor. Este vorba despre iubirea de

oameni care se concretizează în milostenie. Într-adevăr, milostenia, după spusele

Sfinţilor părinţi, este “suma tuturor poruncilor şi concentrarea tuturor virtuţilor”, căci

potrivit Sf. Apostol Pavel: “iubirea este împlinirea legii” (Rom.13, 10) , iar Sfântul Ioan

Gură de Aur merge până acolo încât să spună: “nimic nu bucură atât pe Dumnezeu decât

milostenia”.

Sfântul Apostol Pavel exprimă importanţa iubirii aproapelui, faţă de celelalte

virtuţi necesare unui creştin: „Iubirea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.

Întru frăţească prietenie iubiţi-vă unii pe alţii, întrecându-vă cu cinstirea. În râvnă, nu

pregetaţi; fiţi arzători cu duhul; Domnului slujiţi-I; întru nădejde bucuraţi-vă; fiţi

răbdători întru necaz; stăruitori în rugăciune; luaţi parte la nevoile sfinţilor; iubirii de

străini daţi-i urmare.” (Romani 12,9-13).

Sfântul Apostol Pavel scria astfel corintenilor care se aflau într-un moment de

grea încercare: “Faceţi-ne loc în inimile voastre…ca împreună să murim şi împreună să

trăim. Multă îmi este încrederea în voi…Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul

vostru, sunt covârşit de bucurie!”. O motivaţie profundă uneşte în compătimirea de ordin

filantropic superior pe cei care suferă cu cei care împreună cu aceştia pătimesc,

retrăindu-le la nivel empatic tragediile ca şi cum ar fi necazurile lor proprii. Este o

lămurire cu privire la bucuria de care pomeneşte Sf. Ap. Pavel şi care, de fapt, îşi are

originea în credinţa şi convingerea că necazurile îndurate în numele lui Dumnezeu

întăresc, pe de o parte, aduc mângâierea celor care îl poartă pe Hristos în suflet, iar pe de

43


altă parte, aceleaşi suferinţe sunt răsplătite “dincolo” într-o măsură nesfârşită: Căci

necazul vostru de acum…ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică

covârşitoare”. (II Cor. 4,17)

Epistolele pauline pomenesc în repetate rănduri strângeri de ajutoare pentru

creştinii din alte comunităţi (I Corinteni 16, 1-4, II Corinteni cap. 8 ) Întâlnim adesea

sfaturi legate de facerea de bine: “Cel ce seamănă cu zgărcenie, cu zgărcenie va şi

secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum

socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel ce

dă cu voie bună” (I Corinteni 12, 28). A da săracului este un gest de mulţumire faţă de

Dumnezeu: “Pentru că slujirea acestui dar, nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci

prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa Lui Dumnezeu” (II Corinteni 9, 11-12)

Paternicul şi Lavsaiconul, culegeri de vieţi ale anahoreţilor din secolele II-VI,

ilustrează admirabil această dăruire personală în slujirea aproapelui aflat în suferinţă:

Părintele Stăniloae observa că în descrierea nevoilor celor mai mulţi dintre pustnici

prezentaţi în Lavsaicon se accentuează ajutorul oferit de aceştia săracilor şi bolnavilor:

“În această scrieire se pune preţ tot aşa de mare pe slujirea oamenilor, ca şi pe slăbirea

patimilor prin înfrânare. Prin ambele se urmăreşte desfiinţarea egoismului şi sfinţenia

chiar prin eforturile cerute trupului, deci şi o sfinţire a trupului prin înfrânare şi prin

slujirea neîncetată a altora sau prin iubirea lor, prin care se caută uşurarea greutăţilor lor

trupeşti”.( Stăniloae, D., 1993, p 8.)

Filantropia creştină, în concluzie, îşi are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în

Mântuitorul şi motivul ei în iubirea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ea trebuie să

fie răbdătoare, iertătoare, jertfelnică şi dezinteresată.

După învăţătura Noului Testament, filantropia cuprinde Legea şi Profeţii, fiind

cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament

dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea faţă de Dumnezeu constă în

împlinirea Poruncilor şi în iubirea oamenilor între ei.

Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate

şi laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei

rânduiţi pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată

44


de tehnologii, în care vieţuim, are nevoie de umanizare, de milă şi iubire faţă de om,

de filantropie.

45


CAP. 4. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA SERVICIILOR

SOCIALE ÎN SPIRITUL INVĂŢĂTURII DE CREDINŢĂ A

BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.

În decursul timpului, filantropia s-a manifestat sub diferite forme în biserică.

Biserica se prezintă ca o comunitate de dragoste şi milă. Ea nu predică numai teoretic

legea cea nouă a iubirii dar o şi aplică. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi biserica

a fost însufleţită de activitatea rodnică a creştinilor pe tărâm social-filantropic,

continuând şi sporind la noi dimensiuni asistenţa socială. În “secolul de aur” al bisericii,

personalitatea marcantă care şi-a pus amprenta în dezvoltarea serviciilor comunitare de

asistenţă socială a fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareei şi care a fondat

un foarte mare complex de asistenţă socială. Acesta a fost, se pare, primul pas de

anvergură, care a dus la înfiinţarea într-un mod instituţional şi organizat al asistenţei

sociale.

Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român

fiind încreştinat de Sfîntul Apostol Andrei. Creştinismul la români are o vechime de

aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creştin. Istoria poporului român

este contemporană şi paralelă cu istoria Logosului întrupat. O dată cu începuturile

creştinismului la români, asistenţa socială ia forma unor acţiuni umanitare cu caracter

religios. Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un caracter pronunţat

bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică şi s-a dezvoltat ca şi învăţământul în jurul

bisericii.

Conceptul de milă creştină, de filantropie derivă din învăţătura bisericii de dragoste

faţă de aproapele, de datoria faţă de aproapele. Asemenea datoriilor către sine însuşi,

datoriile către aproapele se cuprind în trei virtuţi de seamă:

a. cinstirea sau respectarea aproapelui;

b. dragostea către aproapele;

c. dreptatea faţă de aproapele. ( *** Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, 1952,

p. 476)

Dar cine este aproapele nostru? Răspunsul ni-l dă însuşi Mântuitorul Hristos în

frumoasa parabolă a Samarineanului Milostiv ( Luca 10: 29-37), iar acest răspuns se

46


poate rezuma astfel: aproapele nostru este orice om fără nici un fel de deosebire (idem,

p.476). După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi

suntem creaţi după “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, toţi au aceeaşi fiinţă, se trag

din aceeaşi unică pereche de oameni (Adam şi Eva), stau sub osânda aceluiaşi păcat

strămoşesc, sunt mântuiţi prin aceeaşi jertfă de pe Cruce şi au aceeaşi chemare la aceeaşi

viaţă veşnică. Pe temeiul învăţăturii creştine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea

lui Dumnezeu şi despre egalitatea drepturilor la viaţă pentru fiecare s-a ajuns apoi

treptat, la recunoaşterea egalei îndreptăţiri a fiecărui om la bunurile vieţii.

Cinstirea aproapelui, ca şi cinstirea de sine însuşi, este recunoaşterea ca faptă a

vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu, şi înaintea lui

Dumnezeu ca om. Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleaşi temeiuri ca şi

datoria cinstirii faţă de sine însuşi, oamenii au şi datoria să-şi recunoască unul altuia

vrednicia şi însuşirile cu care au fost înzestraţi.

Împotriva cinstirii aproapelui se păcătuieşte prin dispreţuirea lui, prin

întrebuinţarea lui la lucruri înjositoare, precum şi prin nerecunoaşterea drepturilor lui.

Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte

aproapelui binele vremelnic şi veşnic, şi totodată îşi dă silinţa de a-i face acest bine. În

virtutea aceasta se găseşte pe deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea

Mântuitorul o şi numeşte: “semnul de recunoaştere al creştinismului”. “Întru aceasta vor

cunoaşte toţi că ai Mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi” ( Ioan 13: 35).

Dragoste este o datorie de seamă a creştinului şi este neaparat trebuitoare pentru

mântuire. Dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este împlinirea legii.

Dragostea către aproapele, ca virtute creştină, trebuie să fie (ibidem, p. 479):

1. Sfântă – adică trebuie să răsară din dragostea către Dumnezeu

2. Sfinţitoare – adică cu purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui

3. Din inimă curată – să fie dezinteresată

4. Lucrătoare şi jertfelnică – să se arate prin fapte

5. Universală – să cuprindă pe toţi oamenii

Dragoste trebuie să se arate mai întâi către cei din rudenie sau prietenie, apoi

către cei de un neam, apoi către cei de alt neam si chiar către duşmani.

47


Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înşine. În măsura în

care ne cunoaştem pe noi înşine, ne iubim şi ne preţuim vom şti să iubim şi să preţuim şi

pe aproapele nostru. Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel

când spune: “Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, dragostea nu pizmuieşte, nu se

laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu gândeşte răul, nu

se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le

nădăjduieşte, toate le rabdă”. (I Corinteni 13:4-7) (ibidem, p. 481)

Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea,

mila, recunoştinţa, cinstea şi dreptatea. Păcatele împotriva dragostei către aproapele

sunt: pizma sau invidia, ura, clevetirea, înşelăciunea, furtul, omorul şi toată nedreptatea.

Dragostea faţă de aproapele este recunoaşterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se

cuvin aproapelui şi ocrotirea lor cu sfinţenie. Dreptatea este dovada dragostei către

aproapele şi se arată în respectul vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi al tuturor bunurilor

lui.

Cea dintâi datorie a creştinului faţă de aproapele trebuie să privească mântuirea

sufletului şi această datorie se împlineşte prin: (ibidem, p., 483)

1. Rugăciune – atât pentru cei vii cît şi pentru cei morţi.

2. Pilda bună – după porunca: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea

oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune sa slăvească pe Tatăl vostru

cel din ceruri”. (Matei 5:16)

3. Povăţuirea către cele duhovniceşti şi certarea frăţească pentru călcarea

poruncilor şi neîndeplinirea datoriilor.

4. Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufleteşti.

Datoriile către viaţa trupească a aproapelui sunt îndeplinite prin ceea ce Biserica

numeşte faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti. De asemenea virtutea dragostei şi

dreptăţii faţă de aproapele cere să nu răpim nimănui din ceea ce este al lui şi să-i

recunoaştem fără înconjur tot ce i se cuvine şi ce este dreptul lui. Această datorie se

îndeplineşte păstrând cu grijă ceea ce ne-a încredinţat aproapele nostru şi dându-i tot

ceea ce a câştigat de la noi prin munca sa. Împotriva acestei datorii se păcătuieşte prin

neplata datoriilor, înşelare la plata muncii, falsificare de acte şi prin tot lucrul cu care îl

păgubim pe aproapele nostru în drepturile şi bunurile sale.

48


Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către

Dumnezeu. De aceea creştinul adevărat îşi va da silinţa să le îndeplinească cu toată

conştinciozitatea, luându-şi ca măsură datoriile către sine însuşi după cuvintele

Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:38) şi “Precum

voiţi să vă facă vouă oamenii şi voi să le faceţi asemenea”.(Luca 6:31)

Mai trebuie să amintim şi faptul că orice creştin trebuie să se poarte cu cruţare şi

grijă şi faţă de animale.

Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc întru totul pe aproapele nostru,

dar sunt şi datorii pe care le avem faţă de aproapele nostru şi care sunt statutate prin

anumite aşezăminte ale vieţii de obşte cum sunt familia, comunitatea, statul.

Aceste datorii au fost ridicate de către Mântuitorul Hristos la rang de fericire:

“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5:7). Milostenia sau îndurarea, sau

mila creştină izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, şi se arată prin

ajutorarea materială şi morală a semenilor aflaţi în nevoie.

Mântuitorul, care este modelul desăvârşit al milosteniei, ne-a arătat că la

Judecata de Apoi, faptele milei trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide

porţile fericirii cereşti.

Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte: (ibidem, p. 505)

1. Hrănirea celui flămând, care din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate

întreţine prin muncă proprie;

2. A da apă celui însetat, care din lipsă sau slăbiciune nu îşi poate alina setea;

3. Îmbrăcarea celui gol, adică a celui ce din lipsă nu are cu ce să se îmbrace şi

să se apere de frig;

4. Cercetarea celor în necazuri şi nevoi şi ajutorarea lor;

5. Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlineşte mai întâi, prin

cuvinte mângâietoare şi compătimitoare, apoi sfătuindu-i să aibă răbdare în

suferinţa lor, fără să cârtească, făcându-i să înţeleagă că suferinţa este

îngăduită spre încercare, întărire şi ispăşire. Când aceşti bolnavi sunt lipsiţi

sau fără ajutoare să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente,

priveghere sau orice alte ajutoare;

49


6. Găzduirea călătorilor, mai ales a celor care sunt şi bolnavi, iar această

găzduire trebuie să se facă cu bucurie;

7. Îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine să-i îngroape, aducând cele

trebuitoare pentru îngroparea lor creştinească. Iar dacă cel decedat este o

rudă sau o cunoştinţă mai apropiată, această datorie se împlineşte prin

petrecerea mortului la groapă, prin acte de milostenie şi cuvinte de mângâiere

pentru cei rămaşi în viaţă.

Neîndeplinirea acestor fapte ale milei trupeşti faţă de semeni, închide creştinului

porţile fericirii cereşti şi duce la osânda veşnică.

Faptele milei sufleteşti sunt tot în număr de şapte şi anume: (ibidem, p. 506)

1. Întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea

virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii;

2. Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi;

3. Sfătuirea celor ce au trebuinţă să fie sfătuiţi;

4. Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru;

5. Mângâierea celor întristaţi din pricina bolilor sau a nenorocirilor de tot felul;

6. A răsplăti răul cu binele şi a nu te răzbuna pentru răul produs de alţii;

7. Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine.

Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti trebuiesc să fie izvorâte din iubire

sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Darul făcut aproapelui, cuvintele de

mângâiere şi împăcare ce ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire.

Faptele de milostenie nu trebuie făcute din interes ca să fie văzute şi răsplătite de

oameni, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire. Credinciosul

trebuie să dăruiască aproapelui ajutorul de care are nevoie.

De-a lungul secolelor, filantropia bisericească s-a manifestat printr-o varietate

de forme, dintre care majoritatea se aplică şi astăzi. Le voi enumera pe cele mai

importante (Soare, Ghe. 1948, pag. 12):

1. Folosirea în comun a bunurilor

Viaţa socială a creştinilor, în perioada apostolică, avea ca principală

caracteristică, filantropia. Acest fapt a condus la adoptarea unei noi atitudini faţă de

bunurile materiale, care nu mai erau considerate ca proprietate strictă a posesorului, ci

50


un dar al divinităţii pe care toţi trebuie să-l împărtăşească. Din pricina lipsei de venituri,

a apariţiei multor neânţelegeri şi exagerări, această formă de filantropie a dispărut din

practica Bisericii, păstrându–se doar în practica comunităţilor monastice cu viaţă de

obşte.

2. Colecta

În epoca apostolică, aceasta era destinată pentru ajutorarea credincioşilor sau a

bisericilor sărace din Ierusalim. Se colectau din cadrul unei comunităţi produse, bani,

haine, alimente sau alte bunuri care erau necesare şi se donau sub formă de ajutor către o

altă comunitate.

Atunci când vreuna dintre comunităţile creştine sau dintre bisericile locale se

aflau în lipsuri, în spirit de solidaritate alte biserici organizau colecte pentru a le veni în

ajutor. Se identifică două tipuri de colecte: colectele cu caracter permanent şi colectele

ocazionale. Cele cu caracter permanent se făceau în fiecare duminică prin intermediul

cutiei milei creştine numită „gazofilachium” sau „corvana”, constituindu-se astfel un

fond destinat ajutorării nevoiaşilor (Soare, Ghe. 1948, p.13). Colectele ocazionale se

organizau la vreme de foamete pricinuită de secetă, inundaţii sau alte calamităţi naturale

care afectau o comunitate creştină şi nu numai.

3. Agapele creştine

În strânsă legătură cu forma filantropică a comunităţii bunurilor, în epoca

primară a Bisericii, cu precădere în veacul apostolic, s-a practicat o altă formă de

filantropie, şi anume agapele creştine sau mesele dragostei creştine. Spre deosebire de

colectă şi ofrandă care erau întâlnite şi la păgâni, la vechii iudei sau la popoarele din

Orient, agapa este o formă de milostenie întâlnită numai la creştini. Agapa a luat naştere

tot în Biserica din Ierusalim. Sfinţii Apostoli au organizat agapele după modelul

Mântuitorului, dezvoltând în acest mod instituţia agapelor. După ce participau la cultul

divin, credincioşii se aşezau toţi la aceeaşi masă, unde, bogaţi şi săraci, bolnavi şi

sănătoşi, stăpâni şi robi, copii şi bătrâni „luau împreună hrana întru bucurie şi curăţia

inimii”( Fapte 23.24) „După participarea la sfintele taine, rugăciuni şi învăţături, nu se

despărţeau imediat, ci, cei mai bogaţi aducând de acasă hrană, invitau pe cei mai săraci

la o masă pregătită chiar pe locul adunării. Această masă comună şi sfinţenia locului

51


unde se celebra, strângea şi mai mult legătura lor reciprocă.” (Sf. Ioan Gură de Aur -

Omilia la I Corinteni , pag. 54).

4. Ofrandele

Milostenia în sânul comunităţii creştine se realiza fie direct, ajutând personal pe

cei nevoiaşi, fie indirect, prin daruri făcute Bisericii, care decidea apoi cum să fie ajutaţi

cei în cauză. Ofrandele erau darurile aduse de către creştini la altar. Acestea puteau

consta în pâine şi vin – destinate slujirii liturgice (dar întotdeauna pâinea şi vinul erau în

cantităţi mai mari decât necesarul pentru liturghie) sau orice alte bunuri şi alimente

aduse jertfă lui Dumnezeu.

Aceste ofrande se împărţeau în trei părţi: una destinată cultului, alta destinată

preoţilor slujitori de la altar şi alta destinată săracilor. Prin aceste fonduri Biserica

primară reuşea să asigure plata clericilor, chiria clădirilor, administrarea cimitirelor şi

ajutorul celor care aveau nevoie, precum văduve, orfani, bătrâni, invalizi, prizonieri,

condamnaţi sau exilaţi. Pentru a nu încuraja dependenţa necondiţionată de sprijinul

comunităţii, leneşii erau excluşi de la aceste milostenii, fiind, de regulă, trataţi cu

severitate de către Biserică.

5. Ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor şi bolnavilor

Ajutorarea săracilor a constituit o preocupare atât a bisericilor cât şi datoria

morală a fiecărui creştin. Aceeaşi grijă şi ajutor a arătat Biserica şi faţă de orfani, văduve

şi bolnavi. Concepţia creştină faţă de femeie se modifică, demnitatea acesteia fiind

reabilitată ca urmare a învăţăturilor bisericeşti: “Dumnezeu nu se mai apleacă asupra

Evei alungate din Eden, ci asupra Evei celei noi, Făgăduită mântuirii şi dragostei divine

în Hristos” (Misstakine, S., 1997, p. 236)

6. Slujirea

Slujirea sau servirea omului a îmbrăcat cele mai diverse forme de la sprijinul

practic, material, până la cel spiritual (îndrumarea, rugăciunea) constituind o altă formă

de manifestare a filantropiei în Biserică.

52


Părinţii şi scriitorii bisericeşti au fundamentat şi practicat filantropia pe

următoarele două principii:

1. Toţi oamenii sunt fraţi, egali între ei, creaţi de acelaşi Dumnezeu. Din această

perspectivă, bogăţia, pe care a primit-o cineva, nu i-a fost dată să se folosească numai el

de ea, ci ea trebuie împărţită cu cel care duce lipsă şi care este în suferinţă.

2. Bogăţia şi bunurile materiale în general nu au nici o valoare, ele capătă

valoare pozitivă numai atunci când sunt folosite pentru sprijinul oferit aproapelui. De

aici rezultă datoria celui care are avere să ofere milostenie celui ce nu are. Sfinţii Părinţi

din perioada apostolică şi post-apostolică îndeamnă la milostenie.

De menţionat că în sec. al III-lea ia naştere monahismul, instituţie care a adus

mari servicii omenirii. Mânăstirile erau adevărate şcoli de muncă, rugăciune şi caritate,

unde munca se făcea atât pentru trebuinţele monahului cât şi pentru ajutorarea săracilor.

Austeritatea vieţii unită cu activitatea producea venituri pentru ajutorarea săracilor aflaţi

în întreţinerea mânăstirilor. Mărturie stau documentele vremii, liste de săraci ajutaţi de

câte o biserică care cuprindeau câte 1500 nume de văduve şi orfani. (Eusebiu de

Cezareea PSB, 1987, p. 120)

Deşi se afla în epoca persecuţiilor şi Biserica nu avea nici o libertate din partea

Statului, a dezvoltat o asiduă muncă socială în rândul populaţiei.

Începând cu secolul al IV-lea iau naştere adevărate opere de asistenţă socială,

culminând cu instituţiile de filantropie. Mânăstirile mai ales, în această perioadă, au

înfiinţat spitale, cămine pentru bătrâni, orfelinate şi alte instituţii de caritate. Iau naştere

instituţii sociale şi pentru cei din afara clerului. Chiar de la început, filantropia Bisericii

creştine a provocat o revoluţie în domeniul filantropiei, prin a-i considera pe cei săraci

reprezentanţi aleşi ai lui Hrtistos.

În anul 313, prin Edictul de la Mediolanum (Milano), împăratul Constantin cel

Mare, dă libertate Bisericii creştine să se dezvolte, să-şi primească înapoi bunurile

confiscate în perioada persecuţiilor şi să se implice în plan social. Însă, societatea la

vremea respectivă era coruptă, nedreptăţile se făceau pe faţă şi nu exista respect faţă de

nimic. În această lume Biserica creştină începe să înfiinţeze aşezăminte de asistenţă

socială, pe lângă serviciile sociale pe care le oferea ambulatoriu.

53


Formele de colectare a fondurilor în veacul de aur şi în perioada următoare erau:

zeciuiala, pârga, ofranda, colectele permanente sau ocazionale, legatele şi donaţiunile.

Pârga şi zeciuiala.

Creştinii din această epocă, următori tradiţiei din epoca apostolică, obişnuiau să

ofere daruri lui Dumnezeu pentru Biserică şi pentru săraci, fie pârgă, adică primele

roade din produsele lor, fie zeciuială – a zecea parte din recolta şi din produsul muncii

lor. (Sf. Ioan Gură de Aur, p. 243)

Sf. Ioan Gură de Aur îndemna pe ascultătorii săi să pună deoparte în fiecare

duminică darul milosteniei: “Meşteşugarul de orice fel, ca: cizmarul, curelarul, alămarul,

sau orice alt meseriaş, când vinde ceva din produsele sale, să facă începutul cu

Dumnezeu, să pună în cutie o mică parte din aceea ce a produs din vânzarea făcută şi să

de-a şi lui Dumnezeu. Această regulă s-o păzească şi cei care au ţarini, în ceea ce

priveşte veniturile pe care le scot de acolo, şi în sfârşit, toţi cei ce agonisesc venituri

drepte. Către cei ce i-au camătă de bani, eu nu pot să mă adresez, ci spun aceasta numai

către cei ce-şi agonisesc averile prin osteneli drepte.” (Sf. Ioan Gură de Aur, p. 243)

Ofrandele.

La îndemnurile preoţilor, credincioşii aduceau regulat la Sf. Liturghie, atât cât

puteau, ofrande în bani sau natură. Se aduceau de asemenea la slujbele pentru pomenirea

morţilor, iar produsul ofrandelor era rezervat în chip special săracilor. Sf. Ioan Gură de

Aur îşi arată părerea de rău că credincioşii nu făceau acest lucru la fiecare liturghie, care

era amintirea morţii Mântuitorului, dar ne arată cu satisfacţie că la sărbătorile mari,

dărnicia credincioşilor se dubla. (Sf. Ioan Gură de Aur, p.243)

Colectele.

La fel ca şi în perioada apostolică avem colecte permanente prin cutia milei sau

colecte ocazionate de diferite calamităţi sau făcute pentru diferite comunităţi mai sărace.

Pe lângă colectele organizate de biserică se mai făceau şi colecte spontane pornite de la

credincioşi.

Legatele.

Era un obicei aproape general pentru creştinii bogaţi să lase prin testament o

parte mai mare sau mai mică din averea lor pentru opere de caritate (Sf. Grigorie de

54


Nazianz, PSB, p. 8). Scrierile timpului fac menţiune despre un mare număr de asemenea

legate pioase.

Donaţiunile

Erau tot în rândul formelor de milostenie şi de multe ori erau considerabile.

Sume de bani cu destinaţii precise sau generale, bunuri mobile şi imobile, tot felul de

donaţii, toate destinate săracilor şi administrate prin Biserică sau de către oamenii

Bisericii, care aveau un nume bun în privinţa ajutorării săracilor.

Împăratul Constantin cel Mare introduce principiul proprietăţii bisericeşti, şi

ratifică în numele puterii publice constituirea acestor fonduri comune destinate cinstirii

lui Dumnezeu prin săracii lui ( Soare, Ghe., p.67). Din momentul în care biserica a avut

dreptul să aibă proprietăţi recunoscute de legile civile, donaţiunile de tot felul au crescut

în chip considerabil, crescând astfel averea bisericii, dar şi numărul persoanelor

nevoiaşe ajutate.

Astfel, pe lângă diaconi, diaconiţe, fraţi şi surori de caritate au mai apărut şi

económii, însărcinaţi cu administrarea averilor bisericeşti. Există documente care atestă

că Sf. Ioan cel Milostiv ajuta zilnic până la 7500 de săraci, Sf. Ioan Gură de Aur ajuta

zilnic “3000 de văduve şi fecioare, afară de bolnavi, neputincioşi şi străini” ( Soare,

Ghe., p. 70)

Constatăm că în veacul de aur, asistenţa socială efectuată ambulatoriu şi pe

alocuri sporadic se dezvoltă şi iau naştere aşezămintele de asistenţă socială.

După acordarea libertăţii religioase creştinismului de către împăratul Constantin

cel Mare, în cadrul Bisericii s-au înfiinţat şi dezvoltat instituţiile de asistenţă socială în

cadrul cărora filantropia s-a manifestat sub cele mai diverse forme. Multe dintre acestea

au fost create de către Biserică în secolele al IV-lea şi al V-lea, îndeosebi prin Sfinţii

Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.

Principalele instituţii de asistenţă socială au fost:

1. Orfanotrofiile sau orfelinatele care adăposteau şi îngrijeau copiii orfani şi

care au dispus dintotdeauna de atenţie şi compasiune specială. Ele sunt întâlnite încă din

antichitate, dar au căpătat o importanţă crescută în Imperiul Bizantin, devenind o pildă

de dragoste faţă de aproape şi un titlu de glorie pentru Biserica veche. Aici erau ocrotiţi

deopotrivă atât copii ai creştinilor cât şi ai păgânilor. Deşi la început erau comune,

55


aceste aşezăminte s-au diferenţiat cu timpul în case pentru băieţi şi case pentru fete.

Persoanele care lucrau în aceste orfanotrofii erau în principal văduvele şi fecioarele

afierosite Bisericii. Cu toate că aceste instituţii erau subordonate episcopilor şi clerului,

aveau conducere proprie şi aparat administrativ propriu.

2. Girocomiile sau hirocomiile reprezentau azile pentru bătrâni, cu precădere

pentru femeile văduve. Acestea sunt printre primele tipuri de aşezăminte sociale

înfiinţate de Biserică. Bizantinii, precum şi slujitorii Bisericii au acordat o atenţie

deosebită persoanelor de vârsta a treia, rugându-se ca ultimele zile ale existenţei lor

pământeşti să fie liniştite şi lipsite de dureri. În acest sens, după cum afirmă şi

Costantelos, “Biserica s-a întâlnit cu Statul şi cu persoane particulare pentru a înfiinţa

aşezăminte pentru bătrâni”. Autorul identifică peste 30 de astfel de aşezăminte,

majoritatea purtând numele fondatorilor lor. În aceste aşezăminte trăiau, în mare parte,

văduve, care s-au bucurat de o atenţie deosebită atât în Vechiul Testament cât şi în

creştinism. Văduvele ajutate şi întreţinute de comunitatea creştină se împărţeau în două

categorii: vârstnicele, care duceau o existenţă castă şi se dedicau slujirii Bisericii, şi cele

sărace, lipsite de mijloace, dar care nu aveau obligaţia de a presta servicii Bisericii. Pe

primele dintre ele, Biserica era obligată să le întreţină, să le ofere găzduire şi masă, pe

când văduvele din a doua categorie erau ajutate în funcţie de posibilităţi. (Fourneret P.,

1902, p. 68-69)

După ce nu a mai fost posibilă întreţinerea acestora din bunurile comunităţilor şi

acolo unde nu se putea asigura văduvelor din a doua categorie cele necesare traiului, au

fost înfiinţate casele de adăpost pentru văduve. În vremea lui Constantin cel Mare se

pomeneşte un astfel de aşezământ numit girocomion, întemeiat de către mama sa Elena

la Constantinopol. Girocomiile, ca toate aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii

din timpurile vechi, au beneficiat de diverse privilegii şi scutiri. De administrarea

acestor aziluri ca şi a tuturor aşezămintelor de asistenţă ale Bisericii, se ocupa episcopul

sau clerul local, ajutat de de diaconi şi alţi clerici inferiori, şi mai ales de economii

bisericilor. Pentru a se evita bănuielile care ar fi putut plana asupra clericilor inferiori,

care aveau atribuţia de a vizita periodic casele văduvelor dedicate slujirii Bisericii, prin

Canonul 38 de Cartagina se interzice acestora să le viziteze fără însoţitori. De îngrijirea

văduvelor din aziluri se ocupau văduvele dedicate slujirii Bisericii, fecioarele,

56


diaconiţele şi apoi călugăriţele, mai ales după ce o parte dintre girocomii au trecut în

responsabilitatea mănăstirilor de maici.

3. Partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete)

Existenţa caselor de adăpost pentru obştile de fecioare este semnalată încă de pe

vremea Sfântului Antonie cel Mare şi a lui Constantin cel Mare. Canonul 44 de la

Sinodul Cartagina decide înfiinţarea unor astfel de instituţii “pentru ca prin ele să fie

ferite şi fecioarele şi Biserica de defăimare” şi dispune ca îngrijirea fecioarelor să fie

încredinţată de către episcop şi preoţi văduvelor afierosite. Fecioarele erau dedicate

slujirii Bisericii. Cel mai important rol l-au jucat partenocomiile, care adăposteau fete

orfane, expuse primejdiilor şi mizeriilor societăţii decăzute în care şi-a desfăşurat

activitatea Biserica în primele secole. Acestea au avut cea mai scurtă existenţă dintre

toate aşezămintele bisericeşti de filantropie, afiliindu-se, în timp, mănăstirilor de

călugăriţe, apoi contopindu-se cu ele.

4. Brefotrofiile erau aşezăminte pentru copii mici abandonaţi, care de regulă

proveneau din afara căsătoriei, sau pentru cei găsiţi. Astfel de case, care corespund

leagănelor de copii de astăzi, existau încă dinainte de epoca lui Constantin cel Mare,

fiind deservite în special de văduve şi fecioare. Copiii de care părinţii doreau să scape

erau părăsiţi la uşile templelor, ale clădirilor publice, la porţile cetăţilor, prin foruri şi

portice. Pe lângă îngrijirea individuală şi comunitară a unora dintre ei s-a trecut la

îngrijirea lor mai organizată prin case sau aşezăminte bisericeşti destinate exclusiv

adăpostirii şi creşterii copiilor găsiţi. Acestea dispuneau de o administraţie autonomă,

având conducători aparte – numiţi brefotrofi – , care, la rândul lor, erau în subordinea

episcopilor şi economilor eparhiali. Brefotrofii erau pedepsiţi aspru pentru înstrăinarea

bunurilor din instituţiile pe care le conduceau. Dezvoltarea generală a aşezămintelor de

asistenţă ale Bisericii au determinat o înmulţire a brefotrofiilor deşi nu era necesar ca ele

să fie la fel de numeroase ca alte adăposturi.

Acolo unde nu se impunea organizarea lor aparte, acestea erau încadrate în

orfanotrofii. Oricum legătura dintre aceste două tipuri de instituţii era strânsă, deoarece

copiii crescuţi în brefotrofii, treceau, la o anumită vârstă, în orfelinate. Amintite des în

vremea împăratului Iulian se pare că, de la o vreme, s-au contopit cu orfanotrofiile,

păstrându-se ca secţii speciale ale acestora. Aveau aceleaşi drepturi ca şi celelalte

57


aşezăminte de asistenţă socială de la acea vreme: dreptul de a primi donaţii, rente,

scutire de taxe, etc. De aici rezultă că aceste aşezăminte se bucurau de personalitate

juridică de drept public şi erau unităţi distincte de unităţile de cult.

5. Xenodohiile sau xenoanele case de oaspeţi pentru primirea străinilor. În acest

sens, Sfântul Vasile cel Mare, în Regulile Monahale recomandă ospitalitatea faţă de

călători: “Dacă un frate soseşte la voi şi practică aceeaşi regulă ca noi, să-şi găsească

aici masa lui. El va găsi la noi ceea ce a lăsat acasă. E obosit de drum? Să-i aducem

toate ajutoarele necesare să uite de oboseală.” (Sf. Vasile cel Mare, Regulele Mari XX,

PSB, p. 243)

6. Ptohiile, ptohotrofiile sau ptohocomioanele erau azile pentru persoanele

nevoiaşe

7. Gherontocomiile erau azile pentru persoanele vârstnice. În general casele

pentru săraci mai aveau şi câte o clinică, folosită, de cele mai multe ori, drept casă

pentru oamenii bătrâni. Mărturiile existente referitoare la casele de bătrâni sunt puţine şi

destul de generale, cunoscându-se doar numele câtorva dintre ele. Lipsa mai multor

relatări se datorează, în parte, şi faptului că majoritatea acestor aşezăminte erau

încorporate în complexele de asistenţă socială, cum era, de exemplu, Vasiliada.

8. Noscomiile spitalele

9. Alte instituţii filantropice includ casele de corecţie, casele pentru orbi (numite

typhlocomion) şi cimitirele pentru străini şi localnici săraci (xenotapheia).

Administrarea tuturor aşezămintelor de asistenţă socială o avea episcopul sau

clerul local, ajutat de diaconi şi de alţi clerici inferiori şi mai ales de economii

bisericilor.

De asemenea trebuie să amintim asociaţiile caritabile care au luat naştere în

Biserică. Prima corporaţiune caritabilă care apare în istorie avea ca scop îngroparea

morţilor. Potrivit doctrinei creştine, trupurile trebuiau înmormântate în chip deosebit, de

persoane anume însărcinate cu aceasta. Acestea erau numite vespillones şi erau socotite

în rândul slujitorilor Bisericii. Parabolanii sunt o altă asociaţie, care de asemenea făceau

parte din rândul slujitorilor Bisericii. Au luat naştere în crudele epidemii din veacul al

treilea la îndemnul Episcopului Dionisie al Alexandriei şi îi ajutau pe cei căzuţi pradă

58


bolilor contagioase (Soare, Ghe., p. 92). Tot aici putem face amintire de mânăstiri care

ajutau pe cei săraci, copii orfani, bolnavi, etc.

Mănăstirile au fost nu numai focare de credinţă şi evlavie, ci şi aşezăminte de

punere în aplicare a iubirii creştine, desfăşurând o intensă operă de ocrotire socială şi o

bogată activitate filantropică.

Apogeul faptelor de caritate îl atinge opera filantropică uimitoare a Sfântului

Vasile cel Mare, model de dragoste creştină şi de organizare. Sf. Vasile cel Mare a

organizat asistenţa socială în Biserică încă din timpul păstoririi sale ca preot. El a ridicat

o instituţie de binefacere completă, care a rămas unică în felul ei, chiar în istoria

creştinismului. Marele aşezământ de asistenţă socială de lângă Cezareea Capadochiei,

numit Vasiliada a fost înfiinţat în anul 370 şi inaugurat în 374, fiind invitat şi Sf.

Grigorie de Nazianz care a ţinut o celebră cuvântare cu această ocazie. (Ioniţă, V., 1983,

p. 13) Acest sistem cuprindea case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un

spital pentru leproşi, un xenodohion (casă de primire pentru călători). Acest aşezământ

de asistenţă socială a fost construit de Vasile cel Mare cu banii săi, fiind unul dintre cele

mai importante exemple de asistenţă socială. În aceste cămine îşi desfăşurau activitatea

doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori şi oameni de serviciu.

Sf. Vasile cel Mare a generalizat iniţiativa sa, solicitând horepiscopilor săi să

întemeieze aşezăminte pentru bolnavi şi săraci, aşa cum a făcut el în Cezareea. Sf.

Vasile cel Mare, pe lângă faptul de a da credincioşilor săi aşezământul de asistenţă

socială, de a-l înfiinţa, înzestra şi conduce, de a pune în el restul averii şi prinosul inimii,

făcea ceva mai mult: îi dăruia tot sufletul, toată grija, tot timpul şi bucuria sa de părinte,

şi prin aceasta transforma caracterul sporadic şi accidental al carităţii creştine într-o

instituţie a bisericii, permanentă şi organizată. (Ioniţă, V., p. 13)

Noutatea revoluţionară pe care creatorul Vasiliadei o oferă societăţii în secolul al

patrulea, este aceea că fiecare om, şi în primul rând cei ce nu avea asigurate mijloacele

de trai, nu numai că aveau în societatea creştină asigurată pâinea cea de toate zilele, dar

găseau aici posibilitatea afirmării lor după darurile şi înclinaţiile fiecăruia. Prin astfel de

idei, creştinismul nu se mai putea teme de concurenţa păgânismului muribund, structurat

pe discriminarea socială. Sf. Vasile cel Mare a fost un predicator al milosteniei iar

acţiunile lui au fost dezbătute pe larg în predici.

59


Dacă aruncăm o privire asupra vieţii morale şi economice a timpului în care şi-a

desfăşurat activitatea Sf. Vasile cel Mare, vom constata că acestea erau viciate în

întregul imperiu. Societatea era împărţită în clase distincte, bine conturate, pământurile

aparţineau, în majoritate, unui număr mic de oameni, averile nu proveneau din muncă

cinstită, în mâinile bogaţilor era concentrat tot capitalul bunurilor, impozitele apăsau

asupra muncitorilor şi îi despuiau de ultimele lor economii, plugarii erau zdrobiţi de

mărimea taxelor abandonând ţarinile, produsele pământului se micşorau şi se vindeau tot

mai scump. (Popa, I., 1971, p. 225)

Sub raport moral, situaţia nu era mai bună: la îmbogăţirea fără margini apar şi

viciile, lăcomia ajunsese la culme, luxul exorbitant alimenta decadenţa morală şi

împilarea celor săraci. La toate aceste rele sociale, dacă mai adăugăm şi sclavagismul şi

faptul că de multe ori cei lipsiţi de cele necesare traiului erau nevoiţi să-şi vândă copiii

pentru a-şi procura o bucată de pâine, avem o imagine de ansamblu asupra perioadei în

care Sf. Vasile cel Mare a trăit, a activat şi a predicat.

La nivel teologic şi social, Vasiliada a fost modelul după care Biserica, fie cea

bizantină, fie cele naţionale s-a orientat în slujirea practică.

Ca lucrare a dreptăţii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic. Ea

nu poate fi asociată pur şi simplu celorlalte forme de dreptate socială, consacrate de

diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divină.

60


CAP. 5. ASPECTE INTERCONFESIONALE ALE ASISTENŢEI

SOCIALE BISERICEŞTI.

Asistenţa socială în bisericile catolice, protestante şi neoprotestante.

Activităţile caritative ecleziastice au fost prezente în toate perioadele istorice

ca sfere de activitate constante ale tuturor bisericilor creştine, orientându-se spre

ajutorarea persoanelor în situaţii defavorizate (bolnavi, orfani, văduve, persoane

inapte de muncă). Se cere a fi precizat că biserica se preocupă de problemele sociale

nu doar din raţiuni pur etice şi umanitare, ci, tocmai pornind de la principiile ei

dogmatice, în vederea scopului fundamental derivat din însăşi natura ei.

Biserica Catolică şi-a îndreptat atenţia spre învăţăturile lui Toma de Aquino,

denumind tomismul “filosofia oficială” a bisericii.

Pe baza principiului solidarităţii, comunitatea are datoria de a crea

posibilitatea autorealizării fiecărui individ în parte. Astfel, principiul subsidiarităţii

presupune principiul solidarităţii. În teoria neotomistă, principiul subsidiarităţii ca şi

cel al solidarităţii reprezintă în esenţă principii juridice de bază, avându-şi

fundamentul în dreptul natural.

Schimbările socio-economice şi politice apărute în perioada interbelică şi la

începutul anilor 1950 au exercitat o presiune puternică asupra instituţiilor

ecleziastice, impunând anumite schimbări în sistemul doctrinelor sociale. Eforturile

de adaptare la necesităţile sociale concrete sunt cunoscute sub denumirea de

“agiornamento” un concept care apare prezent în toate enciclicile sociale ale

Bisericii Catolice începând cu a doua jumătate a secolului XX.

Continuitatea eforturilor de a ţine pasul cu cerinţele pe care noile stadii de

dezvoltare socială le impun sunt oglindite în documentele celui de-al doilea

Conciliu al Vaticanului, reprezentând o schimbare paradigmatică a raportării

Bisericii Romano Catolice la realitatea socială şi în acelaşi timp, un “compromis

61


dogmatic”. Compromisul vizează o schimbare a preceptelor dogmatice. Această

schimbare de optică acordă, pe plan acţional, o funcţie specială laicatului,

permiţând o penetrare largă în diversele sfere de activităţi ecleziastice.

Enciclica Apostolicam Actuositatem cuprind un capitol special cu referire la

activitatea caritativă, definid obiectivele şi domeniile cu referiri concrete la

activitatea curentă. Ca domenii prioritare apar sferele deprivării materiale şi morale,

sfera comportamentelor deviante, precum şi cea a persecuţiilor politice, protecţia

emigranţilor etc.

La sfârşitul anilor 1960, doctrinele teologice catolice încep să accentueze,

din ce în ce mai mult principiul acţiunii umane şi libertatea individuală. În paralel,

în locul vechilor probleme sociale apar noile frământări ale vremii referitoare la

situaţia tineretului, a femeilor, sau cele care ţintesc noile procese sociale care încep

să prezinte amploare de masă, ca de exemplu, migraţia şi urbanizarea sau protecţia

mediului.

Confederaţia Caritas, reprezintă una din principalele instituţii oficiale prin

care se realizează implementarea activităţii de ajutorare a Bisericii Catolice în

societate. În prezent, organizaţia “Caritas” îşi desfăşoară activitatea în şase

programe la nivel mondial: cele destinate Americii Latine, Orientului Mijlociu,

Europei Centrale, Europei de Est, Africii şi S.U.A.

În România, Confederaţia “Caritas” a început activitatea imediat după

1989, fiind recunoscută oficial de către Conferinţa Episcopilor Romano-Catolici din

România la data de 21 octombrie 1993. Din 1995, Confederaţia “Caritas” România

este membru efectiv în cadrul “Caritas” Europa şi al Confederaţiei Internaţionale.

Sediul central al organizaţiei din România este la Şoimeni Ciuc, având un număr de

12 organizaţii locale, cele mai însemnate funcţionând la Alba-Iulia, Oradea,

Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti.

Cele mai importante domenii în care “Caritas” România desfăşoară activităţi

sunt: proiecte pentru copii, proiecte pentru persoane cu deficienţe, proiecte

medicale, proiecte pentru persoane în vârstă şi pentru persoane în nevoi.

Prestaţiile cele mai solicitate de populaţie din partea acestei instituţii sunt:

62


servicii medicale, servicii de asistenţă medicală la domiciliu, servicii de ajutor

material şi servicii pentru persoane în vârstă.

Într-o cercetare recentă este atestat faptul că 94,2% din subiecţii chestionaţi

se declară în principiu de acord cu înfiinţarea unor instituţii bisericeşti cu caracter

caritativ, iar 74,3% ar apela în caz de nevoie la serviciile unor asemenea instituţii.

Datele acestei cercetări atestă totuşi faptul că biserica tinde să rămână în continuare

un simbol al sacralităţii, funcţia ei principală ramânând cea ritual-tradiţională. Faţă

de aceasta, funcţiile sociale continuă să fie preponderent percepute ca deţinând un

rol secundar, dar în acelaşi timp esenţial. (Szilagyi, G.;2000, p. 553)

Distribuţia pe confesiuni a acestui fapt ar fi următoarea:

ReligiaServiciul divin

în primul rândAmbele

Serviciul social în primul rând

Catolici 37,5% 37,5% 20,5%

Ortodocşi 43,8% 46,3% 9,9%

Protestanţi 38,2% 39,8% 22%

Neoprotestanţi 43,5% 43,5% 13%

Se constată o anumită diferenţiere atitudinală în funcţie de afilierea

confesională, care poate fi în parte explicată prin factori intrinseci doctrinari, (mai

ales în cazul confesiunilor neoprotestatne), iar pe de altă parte, prin factori de

tradiţie ai politicilor sociale ecleziastice, precum şi prin natura circumstanţelor care

au determinat cadrul de funcţionare al instituţiilor bisericeşti.

Activităţile caritative ecleziastice se bucură de un grad ridicat de

acceptabilitate şi datorită unei tradiţii prin care s-a statornicit o legătură organică

între credinţă şi ajutorarea aproapelui.

Bisericile neoprotestante au dezvoltat în ultimii ani o însemnată reţea de

instituţii de asistenţă socială în toate sferele, dezvoltare bazată pe temeiuri

doctrinare şi etice. O însemnată parte din instituţiile de asistenţă socială din

România aparţin cultelor neoprotestante. Baza financiară a acestor instituţii o

63


constituie, pe de o parte, donaţiile, iar pe de altă parte, diversele activităţi

productive şi prestaţii de servicii pe care le desfăşoară, oferind în acelaşi timp şi

locuri de muncă pentru o categorie însemnată a populaţiei.

Organizaţiile creştine implicate în asistenţa socială pot fi de mai multe

tipuri: agenţii ale bisericii locale, care sprijină comunitatea în care funcţionează

acea biserică; agenţii denominaţionale care sunt afiliate unei denominaţiuni şi au o

filozofie de lucru în conformitate cu teologia acelor denominaţiuni; organizaţii

parabisericeşti, care sunt organizaţii ecumenice, interdenominaţionale, în cadrul

bisericilor creştine.

În cele ce urmează voi prezenta câteva cazuri în care bisericile indiferent de

confesiuni se implică la nivelul comunităţilor din judeţul Bihor:

Agenţii ale bisericii locale

Aceste agenţii se implică direct în programe sociale în mod exclusiv pentru

comunitatea credincioşilor care fac parte din biserica locală respectivă şi pentru

comunitatea în care este situată biserica. Prezentăm în continuare câteva studii de caz

privind astfel de agenţii ale bisericilor locale.

Spre exemplificare aducem exemplul a două organizaţii cu caracter creştin care

se implică în asistenţa socială la nivelul comunităţii locale. Este vorba de “Fundaţia

Sfinţii Trei Ierarhi” şi de “Fundaţia Consistoria Efraim Beniamin” ambele din Oradea.

Fundaţia Sfinţii Trei Ierarhi din Oradea are sediul pe strada Roman Cirogariu,

preşedinte al acestei fundaţii fiind preotul Laurenţiu Lazăr, capelan al Spitalului Clinic

Judeţean de Pediatrie din Oradea. Fundaţia este o agenţie neguvernamentală care are ca

scop dezinstituţionalizarea serviciilor sociale şi asistarea grupurilor defavorizate.

Obiectivele acestei organizaţii sunt: dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială pentru

tinerii cu dizabilităţi, servicii de voluntariat prin intermediul cărora dezvoltă mai multe

activităţi pentru copii instituţionalizaţi, centru de informare, consultanţă şi instruire

pentru ONG-urile din Bihor. Fundaţia este membră a Uniunii SUPHAR. Fundaţia

dezvoltă o serie de programe, prin centrul de zi pentru tineri cu dizabilităţi, este dotată

cu calculatoare, birouri, publicaţii şi materiale. Fundaţia este finanţată din fonduri de la

64


finanţatori interni şi externi. Fundaţia editează şi revista “Suflet de bihorean”. Printre

acţiunile iniţiate şi la care a participat Fundaţia Sfinţii Trei Ierarhi amintim: Forumul

ONG Bihor; Forumul “Reforma în instituţiile de protecţie a copiilor”; Campania de

anunţuri de utilitate publică; colectare de fonduri; asistarea copiilor abandonaţi în

Spitalul Clinic de Copii Oradea; socializarea ţigăncilor din Spitalul Clinic de Copii

Oradea; schimburi internaţionale de tineret; revelion pentru tineri şi multe alte activităţi.

Fundaţia Consistoria Efrem Beniamin din Oradea, este o organizaţie

neguvernamentală având obiective sociale, medicale şi religioase. În cadrul acestei

fundaţii funcţionează un Staţionar cu paturi care oferă îngrijire persoanelor defavorizate

de vârsta a treia. Fundaţia se ocupă şi de îngrijire la domiciliu şi în sistem ambulatoriu,

acordă ajutoare cazurilor sociale, oferă masă gratuită prin cantina de ajutor social,

ajutoare în îmbrăcăminte, alimente, medicamente. Fundaţia mai are şi un cabinet

medical şi o farmacie, laborator de analize medicale şi cabinete specializate.

Agenţii denominaţionale

Agenţiile denominaţionale sunt agenţiile care sunt acreditate de o denominaţiune

pentru a lucra în conformitate cu sistemul de credinţe al denominaţiunii respective. O

astfel de organizaţie poate să funcţioneze în colaborare cu toate bisericile din cadrul

denominaţiunii respective. Poate să dezvolte programe împreună cu denominaţiunea

respectivă, însă fără a fi exclusivişti în ceea ce priveşte serviciile acordate, care sunt

pentru toate persoanele care au nevoie de serviciile pe care programele acestor

organizaţii le implementează. Nu se ia în considerare apartenenţa religioasă, politică,

sexul, rasa clientului în acordarea suportului. Aceste organizaţii, însă, nu renunţă la

filozofia lor de lucru din perspectiva sistemului de valori pe care 1-au adoptat. În această

ordine de idei, ele sunt deschise pentru a ajuta orice persoană, fără însă a-i propune

aderarea acesteia la filozofia lor religioasă. Membrii şi voluntarii acestor organizaţii sunt

membri ai denominaţiunilor afiliate organizaţiilor.

În continuare voi prezenta câteva instituţii bisericeşti ale diferitelor

denominaţiuni care îşi desfăşoară activitatea în lumina celor arătate mai sus.

65


Biserica Ortodoxă Română prin programele de asistenţă religioasă şi

socială în penitenciare.

După 1989 Biserica Ortodoxă Română desfăşoară programe de asistenţă

religioasă şi socială în toate penitenciarele din România. În fiecare penitenciar

funcţionează un preot capelan care săvârşeşte servicii religioase şi acordă asistenţă celor

aflaţi în custodie. Serviciile religioase şi asistenţa este acordată tuturor deţinuţilor,

indiferent de apartenenţa la un cult.

În penitenciare biserica asigură asistenţă religioasă persoanelor aflate în detenţie

temporară, precum şi persoanelor din aparatul de supraveghere şi reintegrare socială.

Atât penitenciarul cât şi armata vizează două categorii educaţionale de tip

formativ.

Fundaţia Stânca Veacurilor

Este parte a Rock of Age Prison Ministry din Cleveland, Tennessee, U.S.A.

Lucrarea a început în 1991. Din 20 noiembrie 1996, prin hotărâre judecătorească,

a primit acceptul de funcţionare ca fundaţie nonprofit cu sediul în Constanţa. În prezent,

Fundaţia Stânca Veacurilor lucrează în 19 penitenciare. Un număr de aproximativ 200

de deţinuţi sunt implicaţi în studii biblice prin corespondenţă. În 10 dintre aceste

penitenciare fundaţia lucrează în mod intensiv. De asemenea, fundaţia are în vedere

completarea echipei actuale cu încă 5 slujitori pentru penitenciarele din Târgu Ocna,

Craiova, Deva, Iaşi, Oradea.

Fundaţia Barnaba

Această fundaţie a luat fiinţă în 1997 şi în prezent au în derulare mai multe

proiecte. Unul dintre proiectele fundaţiei este proiectul "Misiune pentru orfani".

Motivaţia acestui proiect rezultă din dorinţa de a veni în întâmpinarea nevoilor sociale,

emoţionale şi spirituale pe care le prezintă adolescenţii din instituţiile de ocrotire şi la

care instituţionalizarea a demonstrat că nu poate să ofere o soluţie adecvată.

Scopurile proiectului sunt:

66


1 . Integrarea copiilor instituţionalizaţi în societate;

2. Asistarea socio-profesională a absolvenţilor care părăsesc instituţia.

Organizaţii parabisericeşti

Organizaţiile parabisericeşti sunt formate în cadrul mai multor denominaţiuni.

Ele sunt considerate ca fiind organizaţii ecumenice ale denominaţiunilor creştine. Unele

din aceste organizaţii au o filosofie destul de conservatoare în cadrul denominaţiunilor

lor. Exemple de astfel de organizaţii sunt: World Vision, Bread for the World, Youth for

Christ, Prison Fellowship. În continuare vom prezenta istoricul şi activitatea din

România a organizaţiei World Vision.

Organizaţia World Vision

Organizaţia World Vision a fost fondată în 1950 de către un tânăr pastor, pe

nume Bob Pierce, care avea ca viziune o lume fără foamete, boală şi sărăcie. În scurt

timp această organizaţie a ajuns una din cele mai mari organizaţii umanitare din lume.

Primul proiect World Vision a dorit să răspundă dezastrelor pricinuite de războiul din

Coreea. Prin acest proiect li s-au asigurat familiilor şi copiilor: hrană, educaţie, asistenţă

medicală, pregătire pentru viaţă.

În 1960, World Vision asigură hrană, îmbrăcăminte, medicamente oamenilor

afectaţi de dezastre naturale. Din dorinţa de ajutorare a cât mai multor oameni, World

Vision a înfiinţat o agenţie specială, cu numele World Vision Ajutor şi Dezvoltare, care

solicită ajutoare în natură. Astăzi acest proiect reprezintă 25% din veniturile

organizaţiei.

În perioada 1960-1970, World Vision a continuat să se extindă, şi nu s-a oprit

doar la suportul familiilor sărace ci a început să dezvolte programe agricole pentru

dezvoltarea unor afaceri mici, care să asigure un viitor stabil familiilor şi comunităţii.

În ideea ajutorării unui număr cât mai mare de oameni, se creează în 1970 World

Vision lnternational care, în prezent, numără de 103 ţări în care îşi desfăşoară

activitatea. În acea perioadă a oferit milioane de dolari pentru hrană şi ajutoare de

urgenţă.

67


În ultimii 10 ani, World Vision a jucat un rol important în alinarea suferinţelor

umane şi în salvarea vieţilor prin programe de ajutor de urgenţă în Africa, Asia, America

Latină, Europa de Est.

Din 1950, World Vision a derulat şi programe de dezvoltare a comunităţilor prin

educaţie pentru sănătate, dezvoltare economică, agricultură şi activităţi de creştere

spirituală. O echipă de 10.000 de persoane specializate şi devotate lucrează pentru

World Vision, în 103 ţări din lume.

În perioada 1979-1989, World Vision nu a mai acordat ajutoare României, din

cauza interdicţiilor sistemului comunist, dar a continuat să sprijine biserica. În ultimii 10

ani, World Vision România a ajutat mii de copii şi familii, prin activitatea în orfelinate,

comunităţi, instituţii şi biserici. Din anul 1990 până în prezent s-au alocat 52 de milioane

de dolari pentru proiectele World Vision în România.

68


CAP. 6 . ISTORICUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN BISERICA

ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINŢAREA PRIMELOR

MITROPOLII ORTODOXE ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE

NOASTRE.

În acest capitol doresc să amintesc câteva aspecte semnificative legate de

istoricul asistenţei sociale în Biserica Ortodoxă Română, de la primele forme de

organizare în Mitropolii şi până în prezent.

Biserica are şi o dimensiune socială, astfel că nu putem vorbi despre Biserică în

spaţiul românesc doar ca slujire liturgică, sacerdotală. Biserica este a oamenilor şi pentru

oameni, deci nu putem face o delimitare absolută între liturgic, sacerdotal şi social şi

implicare socială. Prima formă de organizare creştină din punct de vedere social vizibil a

fost instituţia diaconiei, a slujirii aproapelui, a milei creştine şi a filantropiei.

Asistenţa socială, ca formă de protecţie a celor aflaţi temporar în dificultate,

reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale

administraţiei locale, biserica şi societatea civilă. Obiectivul principal îl constituie

protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică

sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile

capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa socială. Din definiţia

asistenţei sociale nu lipseşte un actor deosebit de important în furnizarea serviciilor de

asistenţă socială şi anume Biserica.

Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un puternic caracter religios,

dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. Din acest punct de vedere, faza

de evoluţie este asemănătoare celei din alte ţări.

Primele începuturi ale asistenţei sociale în România se plasează, ca în

majoritatea ţărilor, sub semnul unor acţiuni de tip caritabil, desfăşurate şi organizate în

special de organizaţii de tip religios. Biserica Ortodoxă Română a avut încă de la

început un rol deosebit de însemnat în asistenţa socială, fiind receptivă la problemele

oamenilor şi acţionând acolo unde era nevoie de intervenţie. Aceste tipuri de acţiuni

aveau un caracter punctual, nesistematic, având ca scop ajutorarea mai degrabă

ocazională a anumitor categorii dependente: bătrâni, bolnavi, orfani, handicapaţi, săraci.

69


Încă de la încreştinare şi de la naşterea noastră ca popor, Biserica s-a implicat în

social pe modelul apostolic al diaconiei, al milei şi filantropiei în slujirea aproapelui.

Urmaşii Apostolilor care au fost misionari pe teritoriul ţării noastre nu au slujit doar

sfântului altar ci au slujit cu siguranţă şi oamenilor, mai ales celor nevoiaşi. Chiar dacă

acţiunile lor nu au îmbrăcat o formă instituţională, organizată, ele au rămas în memoria

colectivă şi s-au păstrat în tradiţia bisericii, urmând ca mai târziu să se constituie într-o

bază solidă pe care să se fundamenteze acţiunile sociale organizate.

În Evul Mediu timpuriu, asistenţa nevoiaşilor în Ţările Române constituia o

preocupare creştină, rămasă în seama Bisericii Ortodoxe şi a instituţiilor sale.

Activitatea socială a unor mănăstiri a urmat exemplul Bisericii din Bizanţ, unde a apărut

pentru prima oară ideea spitalului şi a instituţiilor de asistenţă socială. Se poate afirma

că pe lângă modestele mănăstiri din Ţara Făgăraşului, au funcţionat primele bolniţe şi

sihăstrii, preluate apoi ca model şi de mănăstirile care se vor construi în ţările româneşti.

Până în secolul al XVI-lea, majoritate acţiunilor de ajutorare a diferitelor

categorii de deficienţi se făcea în cadrul mănăstirilor şi a congregaţiilor religioase. În

secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă diferitele mănăstiri, aşa-zise "bolniţe",

care nu erau altceva decât azilurile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi şi, în general,

pentru bătrânii săraci. Termenii pe care îi întâlnim, desemnând pe cei asistaţi, erau de

"mişel" pentru cei care prezentau infirmităţi fizice, şi de "nemernici" pentru elementele

sociale: cerşetori şi vagabonzi.

După războaie, domnitorii sau unii boieri înălţau biserici sau mănăstiri pentru a

mulţumi lui Dumnezeu de biruinţa împotriva duşmanilor ţării. Pe lângă aceste locaşuri

sfinte se înfiinţau bolniţe sau azile pentru nevoiaşii suferinzi, nevolnici, sau pentru cei

loviţi de soartă.

Încă din secolul al XIII-lea există mărturii despre azile pentru bolnavii săraci şi

invalizi, numite bolniţe, care erau organizate pe lângă mânăstiri. Multe din aceste

mânăstiri erau ridicate de domnitori sau de o parte a boierimii, ca simbol de recunoştinţă

faţă de Dumnezeu pentru binefacerile primite sau pentru izbânda împotriva duşmanilor

ţării.

70


În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, reîntemeietorul Câmpulungului a fondat

ospiciul de mizeri de la Măţăul de Jos, de lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor,

şchiopilor, ologilor şi altor mizeri, înzestrându-l cu moşie şi scutindu-l de orice dăjdii.

Neagoe Basarab recomanda fiului său Teodosie "ca prisosul averii să-l

întrebuinţeze pentru a face odihnă şi pace săracilor".

Astfel de aşezări înfiinţează Negru Vodă în secolul al XVI-lea la Bucureşti în

mlaştina Dâmboviţei, sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de la Domnie,

din încasările vamale, din taxele de divorţ şi din "cutia milelor". Totul se mărginea la

ajutorarea săracilor, pe seama carităţii publice şi, mai ales, a mânăstirilor. Până la

Regulamentul Organic (1831) măsurile de ordin general pe linie de asistenţă socială au

constat în aplicarea celor câteva precepte conţinute în pravile. Nu există nici o

organizaţie de asistenţă socială de stat. Chiar protecţia mamei şi a copilului începe prin

organizaţii religioase.

În Moldova, Ştefan cel Mare şi Sfânt iniţiază pentru prima dată un început de

asistenţă socială, încredinţând mănăstirilor grija nevoiaşilor şi a bolnavilor. În

Transilvania acestei perioade, au fost înfiinţate lazarete ce funcţionau pe timpul

epidemiilor, ca modalitate de a izola persoanele contaminate cu boli transmisibile. Pe

timpul lui Matei Basarab, în Ţara Românească au fost emise pravile cu caracter

medico-social, care prevedeau pedepse pentru cei care încălcau aceste reguli.

Până în secolul al XVI -lea, majoritatea acţiunilor de ajutorare se făcea în cadrul

mânăstirilor şi congregaţiilor religioase, având un puternic caracter religios, faza de

evoluţie fiind asemănătoare celorlalte ţări. (Plămădeală, A.; 1986, p. 109)

Bolniţele mânăstireşti - Primele forme organizate ale asistentei sociale în

cadrul Mitropoliei Ungrovlahiei şi Moldovei. (sec. XVI-XVIII)

1. Bolniţele din Mitropolia Ungrovlahiei

Bolniţele ce s-au ridicat în prejma mânăstirilor româneşti au funcţionat în duhul

Evangheliei lui Hristos, al dragostei faţă de aproapele. Că Mântuitorul a binecuvântat pe cei

ce îngrijesc de bolnavi "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia cea

pregătită vouă de la întemeierea lumii... căci bolnav am fost şi M-aţi îngrijit" (Matei. 23,34).

71


Rolul mânăstirilor ca aşezăminte de asistenţă socială reiese şi din faptul că serveau

ca şi aziluri pentru ocrotirea şi îngrijirea călugărilor bolnavi, a infirmilor. De asemenea,

slujeau şi ca adăposturi pentru orfani, dar şi pentru călători şi pelerini.

Bolniţele organizate potrivit rânduielilor Sfinţilor Părinţi au existat la Curtea de

Argeş, la Cozia, Bistriţa, Hurezi, Prislop, Vodiţa şi Neamţ, încă din secolul al XVI-lea.

Cea mai veche bolniţă din ţara noastră pare să fi existat la Schitul Jghiaburi, ctitorit

de domnitorul Radu Negru. Dar cea mai veche bolniţă, atestată documentar este cea de la

Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu. Urmează, apoi, bolniţa Mânăstirii Cozia, al cărei

ctitor este necunoscut. Unii istorici îl socotesc ctitor pe Radu Paisie, alţii susţin că localul

bolniţei a existat din timpul voievodului Mircea cel Bătrân.

Un argument ce pledează în favoarea existenţei unei bolniţe la Mânăstirea Cozia este

"vistieria apelor" sau bazinul de captare care deserveşte complexul mănăstiresc, dovedind o

preocupare de igienă socială.

La Cozia întâlnim şi o icoană a Sfântului Haralambie, păzitorul împotriva ciumei,

ceea ce denotă că în vreme de epidemie, mulţi credincioşi au alergat să se închine la icoană,

cerând ajutor .

Tot în secolul al XVII-lea, Doamna Maria Brâncoveanu a ridicat bolniţa Mânăstirii

Horezu "pentru buna pomenire a strămoşilor săi". Chiliile se găsesc la 100 m. nord de

bolniţă, iar întreg complexul este înconjurat de ziduri.

Deoarece au fost descoperite schelete care nu erau înmormântate după tipicul

călugăresc (cu cărămidă sub cap şi înfăşurate în mantie) ci după ritualul mirenilor (în

coşciug), rezultă că aici erau primiţi şi bolnavi din afară. Chiliile au servit nu numai

călugărilor bătrâni, ci şi bolnavilor şi pelerinilor . Schitul Sfântul Apostol, zidit în curtea

mânăstirii, era destinat călugărilor bătrâni, neputincioşi şi care nu puteau veni în biserica cea

mare. Tot din secolul al XVII-lea datează şi bolniţa mânăstirii Dintr-un lemn, atribuită

legendarei Ancuţa, fata doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul. La aceasta bolniţă se

găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

La bolniţă veneau numai femei, întrucât această mânăstire a fost de la început

numai de maici.

72


Cea mai bine conservată este bolniţa Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, clădită de

episcopul Clement la 1749. Aici se practicau îndeosebi exorcismele Sfântului Vasile cel

Mare, terapeutică preponderent călugărească. (Popescu, R; 1969, p. 892 )

Un loc aparte între bolniţele mânăstireşti din sec. XVII-XVIII îl ocupă bolniţa de

Simidreni şi xenodochiul de la Argeş, care suscita interesul mai multor cercetători ai

istoriei neamului românesc, care au încercat să descopere locul exact al acestor lăcaşuri şi

rolul pe care l-au avut ca instituţii de asistenţă socială.

După înfiinţarea în 1359 a Mitropoliei Ungrovlahiei şi recunoaşterea lui Iachint de

Viccina ca arhipăstor al Ţării Româneşti a trebuit să i se găsească o reşedinţă la Argeş,

potrivită rangului său. "Lăcaşul a fost acela pe care peste un secol şi jumătate îl va găsi

Neagoe "dărâmat" şi fie că "l-a spart din temelie", fie a construit peste zidurile vechi,

înălţând acolo propria-i ctitorie, Mânăstirea Argeşului. (Popescu, R; 1969, p. 894 )

În urma studiilor sale, N. Vătămanu susţine că mitropolitul Iachint ar fi avut

reşedinţa la o mânăstire sau schit aflat în apropiere de Argeş. Aici s-ar fi clădit mitropolia

cea dintâi a Ţării Româneşti. Această mânăstire sau schit, premergătoare mitropoliei

argeşene, a fost o instituţie de binefacere, fiind vorba de bolniţa de la Simidreni şi

xenodochiul de la Argeş. ( Miroiu, P.; 1972, p. 518. )

La 24 iulie 1542, Vladislav al III-Iea dădea "locului şi lăcaşului numit bolniţa de

Simidreni, unde este hramul Sfântului şi slăvitului Mare Mucenic Dimitrie şi a celor ce

trăiesc în acest loc şi încă altui loc de binefacere, care este în faţa porţilor bisericii de la

Mânăstirea Curtea de Argeş, numit locul primitor de călători, ca să se fie pentru hrana

fraţilor de la bolniţă şi a călătorilor din adăpostul de călători, toată căsăria, oricât se va

alege din judeţul Pădureţului". (Vătămanu, N. ;1986, p. 1382.)

Părerea este unanimă: este vorba de două instituţii deosebite, deşi situate în

apropiere una de alta, bolniţa şi xenodochiul.

În mod sigur au existat şi alte xenodochii pe lângă mânăstiri, dar din documente nu

s-au păstrat decât ştirile referitoare la cel de la Argeş. Termenul "xenodochiu" este grecesc

şi este echivalentul acelui "loc primitor de călători", ce apare în documentul din 1524.

Ospătăriile sau casele de străini, cum vor fi numite în sec. XVII, adăposteau

73


străini, drumeţi, pelerini bolnavi, care nu mai aveau acces în bolniţă. Cum timpul de

găzduire era limitat la câteva zile, ajutorul medical ce se dădea în xenodochii trebuia să fie

rapid şi eficient, bolnavul să-şi poată continua drumul. De aceea, îndeosebi în Răsărit, dar

şi în restul Europei, din aceste xenoane au luat naştere spitalele.

„În timp ce vechile nosocomii pentru laici evoluau spre tipul de spitale de boli

cronice, de azile pentru incurabili, xenoanele erau spitalele în spiritul modern” .

(Vătămanu, N.; 1986, p. 1384).

Istoricul L. Sburlan ajunge la concluzia că tradiţia locală menţionează o singură

bolniţă la Curtea de Argeş şi anume Biserica Sfinţii Voievozi, bolniţa din Flămânzeşti,

situată în fata mânăstirii Curtea de Argeş. (Sburlan, L. ; 1970, p. 50). Această concluzie

este îmbrăţişată şi de alţi istorici contemporani.

N. Vătămanu ajunge la concluzia că în afară de bisericuţa cu hramul Sfinţilor

Voievozi ar mai fi existat şi o altă Biserică cu hramul Sfântul Dumitru, aceasta din urmă

constituind bolniţa de la Curtea de Argeş. Vătămanu sugerează că Simidreni pare să fi

fost un centru locuit în jurul lăcaşului bisericesc închinat lui Sân Medru. Sân Medru

provenind dintr-o epocă îndepărtată când denumirile bisericeşti veneau din latină.

(Vătămanu, N; 1966, p. 137.)

O dată cu mutarea Mitropoliei la Târgovişte această construcţie a intrat în paragină

Neagoe Basarab ar fi refăcut numai o parte din ziduri, nu ar fi construit-o din temelie şi a

păstrat hramul vechiului lăcaş, cel al Adormirii Maicii Domnului.

Valeriu Marinescu susţine că această biserică cu hramul Sân Medru ar fi fost

construită în sec. IX – XIV-lea din materiale uşoare. Această biserică s-ar fi ridicat în

timpul domniei lui Seneslau (Stanislav) în sec. XVI-lea, iar aşezarea din jurul bisericii şi-a

luat numele de la hramul bisericii. Bolniţa s-ar fi înălţat între sec. XIV-lea şi al XVI-lea.

Moşia pe care a fost aşezată mânăstirea lui Neagoe Basarab se numea Flămânzeşti.

Bolnita Simidreni fiind lângă mânăstire era aşezată tot pe moşia Flămânzeştilor .

(Marinescu, V.; 1969, p. 902.)

Urmaşii lui Vladislav voievod au schimbat denumirea aşezării de Simidreni şi au

dat bisericii de la bolniţă numele de Flămânzeşti, locuinţele omeneşti de lângă Sân Medru

legându-se organic de satul Flămânzeşti, oamenii acelor locuri folosind Biserica de la

74


bolniţă. În secolele următoare, bolniţa apare citată în documente sub denumirea generică

de Flămânzeşti. I-au fost întărite Mânăstirii Argeş, şi implicit bolniţei, în numeroase danii

făcute în anii 1533, 1558, 1560, de către domnitorii Vlad Voievod, Mircea Ciobanu, Petru

Voievod, "moşia Flămânzeştilor". V. Marinescu constată că în unul din aceste documente

din secolul al XVI-lea nu mai este amintit xenodochiul, ajungând la concluzia că acesta ar

fi trecut sub tutela mânăstirii. (Marinescu, V.; 1969, p. 902 - 904)

În secolul al XVII-lea, informaţiile documentare referitoare la satul F1ămânzeşti şi

la bolniţa Mânăstirii Argeş sunt numeroase.

Radu Vodă este cel ce în anii 1608, 1614, 31 iulie şi 1614, 10 octombrie întăreşte

satul Flămânzeşti "Mânăstirii Argeş" scutit de toate darurile, dar să fie de treabă şi de

posluşania sfintei mânăstiri, să lucreze ce va trebui.

La 1625 Alexandru Voievod dă o poruncă Mânăstirii Argeş ca satul Flămânzeşti şi

cu ţigănia să fie lăsat în pace şi slobod de "păhărnicie" aşa cum a fost şi mai înainte de

vreme.

Printr-un alt document din 18 iulie 1625, Alexandru Voievod porunceşte ca "să fie

satul Flămânzeşti slobod de toţi banii din judeţ, de călătorii, protopopii şi de toate slugile

domnii . . . cari vor umbla pentru treaba lor". (Miroiu, P.; 1972, p. 520-521.)

După cum reiese din acest document, se pare că toţi călătorii, protopopii, slugile

domneşti poposeau aici pe baza unui vechi privilegiu şi toată hrana şi întreţinerea o

primeau gratis.

Bolniţa Flămânzeşti apare citată şi într-un document din 1654. În secolul al

XVIII-lea se specifică într-un document că se deteriorează foarte mult clădirile, îndeosebi

ale bisericii, încât a fost refăcută de "diaconul Nica şi soţia sa Stanca diaconeasa. Ea a fost

desăvârşită mai târziu, între 1752 şi 1786 de către episcopul Cosma al Buzăului viitor

mitropolit al Ungrovlahiei, care într-un fel de testament de la 1786 aminteşte că el ar fi

ridicat o biserică din piatră de la F1ămânzeşti, lângă Curtea de Argeş.

Bolniţa a suferit şi ea permanente îmbunătăţiri, mai ales la sfârşitul sec al

XVIII-lea, o dată cu înfiinţarea Episcopiei Argeşului.

În urma investigaţiilor arheologice ale platformei din partea de vest a bisericii au

75


fost schiţate fundaţiile fostei clădiri a "bolniţei". Fundaţiile au o înălţime de circa. 60 cm,

sub un strat subţire de pământ şi o depresiune pe o suprafaţă de 5/7 m.

Avea forma unui dreptunghi cu un parter tăiat în două de un culoar central dispus

în boltă, care în dreapta şi în stânga dădea intrare în 11 camere, fapte ce denotă că aici se

desfăşura o activitate de interes colectiv . (Marinescu, V.; 1969, p. 905-906)

Analiza construcţiei, a materialelor contraforturilor relevă asemănarea cu tipul de

arhitectură veche, apropiat de cel al Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc clădită în sec. al

XIV -lea.

In sec. XX bolniţa este amintită de arhimandritul Grigore Uriţescu pe la anul

1903 ar fi servit drept birouri ale Episcopiei Argeşului, iar între 1910 şi 1929 ar fi fost

şcoală de cântăreţi. Fiind deteriorată, la 1927 a fost dărâmată, iar cu materialul rezultat s-a

ridicat casa parohială din curtea acestui aşezământ bisericesc.

Această bolniţă de la Simidreni, devenită apoi F1ămânzeşti, aparţinând Mânăstirii

Curtea de Argeş, este primul aşezământ de acest fel cunoscut până astăzi la noi.

Xenodochiul de la Argeş, similar celorlalte aşezăminte de binefacere din Europa, a

fost conceput pentru a veni în ajutorul numeroşilor călători care băteau fără încetare

drumurile. Plata pentru astfel de adăpost era mai mult simbolică.

Xenodochiul ca şi bolniţa, pare a fi ridicat înainte de secolul al XVI-lea. Locul este

clar precizat de hrisovului Vladislav: "în faţa porţilor bisericii de la mănăstirea de la

Argeş". Acest xenodochiu avea şi un caracter de spital, în 1832 beneficiind de prezenţa

unui medic titrat.

După a doua jumătate a secolului al XVI-lea, xenodochiul de la Argeş şi-a

schimbat caracterul caritabil. Localului i s-a atribuit treptat altă destinaţie, suferind

transformări ce a făcut să dispară singurul xenodochiu cunoscut în trecutul nostru

îndepărtat.

76


2. Bolniţele din Mitropolia Moldovei

Mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629) este ctitorul

mânăstirii de la Dragomirna şi a primului spital atestat documentar de la Suceava.

În anul 1600, datorită împrejurărilor politice, Anastasie Crimca şi-a părăsit scaunul

de episcop de la Rădăuţi şi s-a retras pe moşia dăruită de Petru Şchiopul. Aici a ctitorit o

bisericuţă, în satul său Dragomima. Pisania slavonă din 27 iulie 1602 arată că noul lăcaş

cu hramul Sfinţii Prooroci Enohe şi Ilie şi Sf'antul Ioan Teologul a fost ridicat de "smeriţii

robi şi închinători Sfintei Treimi, Kir Anastasie Crimcovici, fost episcop la Rădăuţi şi pan

Lupu Stroici, mare logofăt şi fratele său pan Simion, mare vistiernic".

Se pare că biserica mică de la Dragomima a slujit ca bolniţă, după cum e atestată

într-un document din 1612 al lui Ştefan Tomşa, care o numea "bisericuţă bolniţă" .

În 1619 a zidit un spital în oraşul Suceava pe locul dăruit de domnitorul Gaspar

Graţiani - "să se facă acolo spital întru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci şi

neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţii care vor fi, să se odihnească toţi acei acolo într-un

spital". (Gonţa, V.; Gonţa, A.; 1962, p. 36-37. )

La 13 aprilie 1620, Gaspar Graţiani, după ce judecă o "pricină" a mitropolitului

Anastasie Crimca cu moştenitorii unor averi donate Mânăstirii Dragomirna. îi întăreşte

mânăstirii "mai multe sate, ţigănii şi un vad de moară pe râul Suceava.

Câştigul rezultat trebuia împărţit între bolniţă şi săraci, aşa cum rezultă din dania

făcută, căci acea bolniţă a fost făcută în numele Domnului." (Gonţa, V.; Gonţa, A.; 1962,

p. 38-39. )

O singură menţiune mai apare despre spitalul din Suceava în 1641. Mitropolitul

Anastasie Crimca, care ridicase aceste aşezăminte pe socoteala sa s-a îngrijit de ctitoriile

sale. Atfel, Mânăstirii Dragomima i-a făcut numeroase danii şi a obţinut anumite scutiri. A

avut grijă, prin "testament" să împiedice închinarea Mânăstirii Dragomirna la Sfântul

Munte Athos.

O dată cu pătrunderea medicinii laice, a personalului cu o calificare medicală,

uneori superioară, bolniţele îşi încetează activitatea până in secolul al XVIII-lea.

77


O excepţie o constituie bolniţa Mânăstirii "Precista" din Roman, care s-a

transformat într-un spital modem.

În 1458, la Roman, printr-un curic, Ştefan cel Mare, a hărăzit săracilor două moşii:

Leucuşenii şi Dragomireştii. Episcopia Romanului a fost cea însărcinată cu administrarea

moşiilor şi ajutorarea săracilor . Aşezământul lui Ştefan cel Mare a funcţionat neîntrerupt

de-a lungul secolelor.

Domniţa Ruxandra ridică la 1569 o Biserică în oraşul Roman. În 1753, episcopul

Romanului, Ioanichie Hasan înalţă o mănăstire pe lângă biserica mai veche a domniţei

Ruxandra. Aşezământul şi-a luat numele de la hramul Bisericii sale: "Adormirea

Precestei", în mod curent "Precista". Bineânţeles, mânăstirea va avea ca anexă şi o bolniţă,

care a jucat un rol deosebit, deşi a apărut tardiv. Bolniţa Mânăstirii Precista a devenit o

instituţie de asistenţă socială, cu 20 de călugări, administratori ai fondurilor cu care

episcopul Ioanichie îşi înzestrează ctitoria. În acest mod, "Precista" din Roman ajunge in

scurt timp a fi una din cele mai înzestrate mânăstiri neînchinate din ţară. (Cozăcescu, E.;

1969, p. 908.)

Opera de ocrotire socială realizată de Mânăstirea Precista se făcea prin forme

variate de asistenţă socială, de la ajutoare individuale până la cele colective. Întreţinerea

ospătăriei era un refugiu pentru călători mai ales pentru pelerinii bolnavi, nefiind un han,

ci mai degrabă ospătăria acorda ajutoare pentru sinistraţi. Pe parcurs, mulţi dintre călătorii

bolnavi găzduiţi, devenind neputincioşi n-au mai părăsit adăpostul. Astfel acesta s-a

transformat într-un azil pentru infirmii bolnavi cronici, bătrâni.

În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788-1792, Moldova a intrat sub

ocupaţie nemţească. În acest context la Roman, în chiliile mănăstirii Precista s-a stabilit

Spitalul militar de campanie nemţesc.

După ce în 1789, ocupanţii s-au retras, egumenul Gherasim Putneanul a hotărât să

înfiinţeze şi el un spital în incinta mânăstirii. A fost un spital improvizat, impropriu, fără

mobilierul necesar, călugării ajutând la pansatul rănilor in timpul ocupaţiei.

In 1789, bolniţa Mânăstirii Precista s-a transformat în spital şi a funcţionat în

aceste condiţii timp de 8 ani. Mortalitatea mare şi vindecările puţine, l-au determinat pe

Gherasim Putneanul să mai facă un efort pentru a transforma bolniţa în spital adevărat.

78


Bătrânul egumen a trecut la cele veşnice, nu înainte de a fi întocmit „O diată” cu

destinaţia banilor: 500 lei "bani gata" şi 4.000 daţi cu zapise. Din aceştia urma să se repare

biserica şi să construiască un local propriu pentru spital. Actul datează din 15 iunie 1787 .

Pisania bisericuţei din 1833 confirmă acest lucru "al treilea iarăşi s-au zidit din temelie din

veniturile mânăstirii, fiind egumen Gherasim Putneanul la 1797 .” (Pruteanu, P.; 1957, p.

36.)

Spitalul a fost isprăvit de arhimandritul Vartolomeu Putneanul care a legiuit, a fost

înzestrat cu personal medical şi prevăzut cu "spiţerie" pentru marele public. Primul medic

încadrat a fost doctorul Josephus Muller .

Din cele prezentate reiese că într-adevăr bolniţa Mânăstirii Precista a fost

precursoarea spitalului actual.

În 1757 , printr-un hrisov, Constantin Cehan voievod, hotăra ca biserica Proorocul

Samuil din Focşani şi aceea din Bodeşti să fie metocuri ale Mânăstirii Precista din Roman:

"toate trei să fie libere şi ne închinate la nici o altă mânăstire". (Pruteanu, P.; Bucureşti,

1957, p. 40.)

În spitalul Mânăstirii Sfântul Prooroc Samuil din Focşani se vor primi bolnavi de

orice naţionalitate şi credinţă religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită.

În 1848 egumenul mânăstirii, Ioanichie Pârvu, a mijlocit pentru traducerea din

greceşte şi tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie "Medicina practică"; lucrare ce

vorbeşte despre tratarea a 262 de feluri de "pătimaşi". Ştefan cel Mare, printr-un act din 13

septembrie 1471 a dăruit bolniţei făcute de la Mânăstirea Zografu, 500 aspri anual,

precizând că "suma este destinată pentru cei ce se găsesc suferinzi acolo, iar scopul daniei

este ca aceştia să se roage pentru sufletul părinţilor voievodului, pentru sănătatea sa şi a

copiilor lui. ,, (Gonţa, V.; Gonţa, A.; 1963, p. 592.)

Fără însemnarea din 1536 nu s-ar fi descoperit că la Mânăstirea Putna a funcţionat

un spital. Termenul echivalează cu cel de bolniţă în Ţara Românească, deşi nu a fost

niciodată menţionat în privilegiile domneşti ale lui Ştefan cel Mare şi urmaşii săi.

Un rol deosebit în organizarea unui aşezământ de asistenţă socială la Mânăstirea

Neamţ l-a avut călugărul Paisie Velicicovski. Originar din Polonia, după o şedere mai

79


îndelungată la Muntele Athos, însoţit de un grup de ucenici devotaţi s-a stabilit in

Moldova şi cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Calimachi s-a aşezat la Mânăstirea

Dragomima, ctitoria lui Anastasie Crimca. Paisie a propus ca aici să se facă un "spitălaş"

pentru monahii care se îmbolnăvesc. El adaugă: "Trebuie să se facă două case de oaspeţi.

Una înăuntrul mânăstirii pentru persoanele duhovniceşti şi mirene, care vin la mânăstire şi

una afară din mânăstire, pentru cei ce vin cu căruţele...trebuie să pună călugări pricepuţi,

care să poată sluji cum trebuie, cu cuviinţa duhovnicească şi cu dragoste, pe cei ce vin

spre închinări, precum şi pe cei bolnavi şi săraci... rânduind pe unii la casa de oaspeţi, iar

pe alţii la spitălaş şi îngrijiţi cu bunăvoinţă de bolile lor trupeşti. (Brătescu, G.; 1969, p.

694.)

Ceea ce preconiza Paisie să rânduiască la Dragomirna şi mai târziu la Mânăstirea

Neamţ se apropie de o instituţie spitalicească. Călugărul care urma să se ocupe de bolnavi

avea anumite studii medicale. Importantă este precizarea că mirenii puteau fi admişi în

bolniţă, eventual alături de călugări.

La bolniţa de la Dragomima "bolnavii, bătrânii şi cei slabi se aşezau în spitălaş şi

se încredinţau fratelui Onorie care cunoştea puţin iscusinţa doftoricească, dar avea o inimă

plină de dragoste”. (Brătescu, G.; 1969, p. 695.)

Fiind nevoit să părăsească Mânăstirea Dragomirna din cauza ocupaţiei austriece,

Paisie a plecat cu obştea la Mânăstirea Secu. Şi în tipicul vieţii monahale de aici figurează

obligaţia "de a sluji bolnavilor, celor slabi şi bătrâni din soborul fraţilor şi celor ce nu mai

încap în spital. (Brătescu, G.; 1969, p. 696.)

Încredinţându-i-se egumenia Mânăstirii Neamţ, în 1779, aici va găsi o bolniţă care

funcţiona din vremuri străvechi. Bolniţa fusese restaurată în 1735 de episcopul

Romanului, Varlaam şi "înzestrată cu şase vaci şi două prisăci. (Vătămanu, N.; 1962, p.

425.)

Paisie a restaurat-o şi el în 1791, construind un spital, case de oaspeţi şi înmulţind

numărul clienţilor. Bolnicer era tot un frate Onorie, cel ce avusese aceeaşi ascultare şi la

Dragomima. Era preocupat de asigurarea unor condiţii igienico-sanitare cât mai

satisfăcătoare. "In fiecare săptămână se schimbau albiturile şi bolnavii erau schimbaţi...

poruncea să se dea bolnavilor o mâncare hrănitoare, cea mai bună pâine şi vin. ,,

80


(Brătescu, G.; 1969 p.695)

În asistenţa pe care o acorda Paisie bolnavilor mireni, se întrevede germenele

viitorului ospiciu de la Neamţ. "Primea stareţul şi bărbaţi mireni, care sufereau de diferite

boli sau chinuiţi de diferite duhuri şi care nu aveau unde să-şi plece capul, şi într-un spital

deosebit ii hrănea din masa comună şi ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.

(Brătescu, G.; 1969 p.696)

În 1841 bolniţa a fost mistuită de un foc. După 1841 zidirea unei noi bolniţe a fost

realizată de stareţul Neonil, cu ajutorul credincioasei Elena Donici.

În 1863 este restaurată de monahul Eremia. In apropierea Mânăstirii Neamt,

ospiciul de alienaţi va funcţiona până la începutul secolului XX. După noua organizare a

Principatelor din 1863 va deveni o instituţie de stat.

Tot lui Paisie, prin orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează înfiinţarea unui

spital la Târgu-Neamţ, care există şi azi şi căruia Mânăstirea Neamt i-a purtat de grijă din

1852 până in 1866. Spitalul a fost înfiinţat in 1852 prin strădania stareţului Neonil.

Câteva secole mai târziu, pe Măgura Iaşului la Repedea s-a construit între anii

1721-1734, Schitul Tărâţa şi s-a întemeiat un lazaret pentru sărăcimea Iaşului, bolnavă de

ciumă. (Vornicesu, N.;1968, p. 68.)

3. Bolniţele mănăstireşti în secolele XVII-XVIII

Secolul al XVII este marcat în Ţara Românească de apariţia a câtorva bolniţe care,

deşi de dimensiuni reduse, premerg spitalele religioase de sine stătătoare, specifice

secolului al XVIII-lea.

La 1700, Constantin Brâncoveanu ridică bolniţa de la Mânăstirea Brâncoveni,

căutând să restaureze vechea mânăstire a lui Matei Basarab. Ctitoria din 1696 a Mariei

Brâncoveanu, bolniţa de la Hurezu, va adăposti în 1877 prizonierii turci, din timpul

Războiului de Independenţă. Pentru scurt timp bolniţa va fi transformată în 1881 într-un

spital cu 40 de paturi. Canoanele vieţii monahale neîngăduind convieţuirea mixtă, spitalul

se va muta dincolo de zidurile mânăstirii.

De la Mânăstirea Hurezu pleacă monahul Lavrentie, care între anii 1732-1738 va

ridica în afara zidurilor Mânăstirii Polovraci o bolniţă.

81


Un mitropolit cu o deosebită activitate pe tărâmul cultural, dar preocupat de viaţa

morală şi socială a păstoriţilor săi s-a dovedit a fi Antim Ivireanu, mitropolit al

Ungrovlahiei intre anii 1708-1716.

Datorită culturii sale alese, predicile ţinute în cursul arhipăstoriei sale au constituit

o operă literară valoroasă, înmănunchiată în volumul "Didahii". În aceste predici, Antim

Ivireanu reliefa discrepanţa socială dintre boieri şi ţărani, nedreptăţile şi abuzurile pe care

le săvârşesc cei bogaţi, luxul pe care-l etalau. Atenţia sa asupra problemelor sociale n-a

fost concentrată doar pe parcursul vieţii sale, ci au căutat să dea continuitate operei de

asistenţă socială.

Testamentul care să perpetueze această operă poartă titlul: „Învăţături pentru

aşezământul cinstei mânăstirii a tuturor sfinţilor, adică Capete 32, întru care se cuprind

toată chiverniseala mânăstirii şi rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pe an la săraci

şi la lipsiţi din venitul casei”. (Păcurariu, M.; 1994, p. 154)

Deoarece asistenţa socială se realiza din veniturile mânăstireşti, prima dispoziţie a

mitropolitului Antim Ivireanu a fost de a rândui ca mânăstirea "să fie slobodă", nesupusă,

nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va fi după

vremi, nici de vreunul din boieri. (Păcurariu, M.; 1994, p. 154.)

Testamentul prevedea in primul rând ajutoare pentru copiii dornici să înveţe carte,

câte trei copii între 10-15 ani, pe care unul din preoţii mânăstirii era dator să-i înveţe carte

în româneşte şi slavoneşte. Primeau un ajutor bănesc când se însurau, de 15 taleri, iar de

se preoţeau primeau încă 13 taleri. Mânăstirea trebuia să se ocupe şi de îngroparea

oamenilor săraci, de susţinerea materială a fetelor sărace, tot trei la număr, să-i miluiască

cu îmbrăcăminte pe cei săraci, să-i cerceteze pe cei bolnavi, chiar de erau ţigani, să-i caute

pe cei aflaţi în temniţă şi să-i ajute pe străinii aflaţi la necaz. Capitolul 31 prevedea ca în

cazul înmulţirii veniturilor mânăstirii "să se îndoiască... şi această rânduială a milosteniei

între aceste capete”. (Păcurariu, M.; 1994, p. 155.)

Testamentul avea şi o prevedere specială pentru tipografia de la Antim, care era

atât de folositoare ţării prin cărţile scoase la iveală pe parcursul timpului.

Mitropolitul Antim a rămas un model de păstor în conştiinţa neamului şi un

exemplu viu, prin gestul nobil de a lăsa averea sa pentru continuarea operei de caritate şi

82


după moartea sa.

Amploarea vieţii monahale din secolul al XVIII -lea, manifestată printr-o bună

organizare şi o bogată activitate religioasă, culturală şi socială a făcut posibilă apariţia

bolniţelor ca o instituţie generalizată.

În Muntenia s-a ridicat la Mânăstirea Ţigăneşti (1817), biserica cimitirului şi

bolniţa, de către logofătul bisericesc Nicolae Băţcoveanul. Tot aici s-a înfiinţat în anul

1864 şcoala primară pentru surorile tinere şi copiii din sat. Şcoala a funcţionat in

încăperile bolniţei. (Bucuş, C.; 1970, p. 44.)

Din 1867, bolniţa a trecut în sarcina Eforiei spitalelor civile. La Mânăstirea

Pasărea s-a înfiinţat în 1864 o şcoală primară pentru satele apropiate şi pentru surorile din

mânăstire, precum şi un spital cu 12 paturi, care au fost întreţinute mai târziu de Euforia

spitalelor civile.

Bolniţele de pe lângă mânăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor ospicii sau

azile sau vor fi construite având de la început această destinaţie. Aşa se prezintă ospiciul

Sfânta Vineri din Bucureşti, zidit la 1645 de către Pan Niculae vel Agă şi soţia sa.

Un alt ospiciu ce a dăinuit multă vreme, este ospiciul sau spitalul bisericii Dudu

din Craiova, ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer şi Hagi Gheorghe Ion, pentru

bolnavii ce năzuiesc spre tămăduire.

Funcţiona, de asemenea un ospiciu la Mânăstirea Sărindar din Bucureşti, ce se

bucura de o faimă deosebită datorită unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Iniţiativele particulare nu au lipsit şi în ridicarea unor azile pentru săraci, bătrâni şi

neputincioşi. Aşa se prezintă azilul Doamnei Bălaşa din Târgovişte, ridicat lângă biserica

Sfânta Vineri din Bucureşti, fiica lui Constantin Brâncoveanu, care ridică in 1745 o

biserică cu hramul Botezul Domnului. Această biserică va rămâne paraclis pe lângă noua

biserică înălţată în 1751. Intenţia ei era de a face "xenotrofion, orfanotrofion, să fie

şcoală... pentru cei ce vor să se preoţească şi să mărite fete sărace." (Samarian, P.; 1983, p.

61-68)

Alte azile cunoscute sunt: azilul din Mahalaua Ceauşului David întemeiat de

monahul Mihailă 1793, spitalul vornicului Radu Gotescu, cunoscut din anul 1775, azilul

83


din Valea Scheilor, întemeiat de biv Ceauş Ghinea Speteanul, pentru văduve sărace, dar şi

o şcoală unde învăţau copiii gratuit.

În Moldova situaţia bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea întrun mod

asemănător celor din Muntenia. Caracterul medical al bolniţeşor se evidenţiază prin

numeroasele cereri de internări ale laicilor. In special solicitările erau pentru copii

epileptici şi pentru bolnavi psihici. Cura medicală ce li se aplica pe lângă slujbele

religioase constă in psihoterapie, ceea ce a adus la o specializare a bolniţelor în acest sens.

Astfel de bolniţe au existat la Râşca (1875), Slatina (1881), Horaiţa (1874), Secu

(1847), Agapia (1891), Văratec (1853). Doctorii au fost rânduiţi la Mânăstirile Agapia şi

Văratec încă din 1854, la cererea acestora.

Cele mai cunoscute ospicii rămân cele de la Mânăstirea Todireni din Burdujeni,

căruia în 1878, arhiereul Neofit Scriban îi rânduia o sumă de bani spre întreţinerea

ospiciului.

Apoi ospiciul de la Mânăstirea Neamţ şi cel de la Golia patronat de Mânăstirea

Neamţ, întemeiat încă din secolul al XVI-lea de logofătul Ioan Golia. La Mânăstirea

Adam a funcţionat un ospiciu pentru femei. In Iaşi, la 1752, se construieşte Mânăstirea

Sfântul Spiridon; bolniţa acestei mânăstiri va deveni cu timpul, centrul aşezămintelor

spitaliceşti ale "Spiridoniei" moldovene.

Astfel se conturează asistenţa socială publică, ce viza în special îngrijirea săracilor,

pentru care şi domnitorii ţării au purtat o grijă deosebită.

Instituţiile de asistenţă socială organizate şi patronate de Biserica

Ortodoxă Română în sec. XVIII - XIX

1. Spitalele din Ţara Romanească

Apariţia spitalelor este dependentă de dezvoltarea economică şi de laicizarea

culturii româneşti, dar şi de unele realităţi politice şi bisericeşti din această perioadă.

Dominaţia străină, războaiele, epidemiile, instabilitatea curţilor princiare persistă şi

în acest secol şi, deşi mânăstirile continuă să joace rolul de "cetăţi ale românismului",

influenţa lor scade simţitor .

84


Monahismul românesc cunoaşte, în timpul domniilor fanariote, o perioadă din cele

mai triste. Închinarea mânăstirilor româneşti celor din Grecia a dus la scurgerea din ţară a

unor venituri destul de însemnate din mânăstirile noastre. Speculând credinţa religioasă a

poporului, călugării greci au practicat ... un intens comerţ cu pretinse "lucruri sfinte"

("sfinte moaşte", "semn sfânt", "apă adusă din Iordan"). (Duţescu, B.; Marcu, N.; 1969, p.

889.)

Aceste practici vor submina viaţa călugărească românească şi practicarea

medicinei călugăreşti în bolniţe.

Treptat ele vor fi părăsite sau transformate în infirmerii pentru călugării bătrâni şi

bolnavi şi pentru pelerinii bolnavi care au continuat să vină pentru a se închina la icoane

făcătoare de minuni sau la moaştele sfinte. Călugării „bolniceri” se vor obişnui ca în

cazuri grave să cheme câte un medic laic.

Multe bolniţe părăsite se vor nărui, rămânând să înfrunte vremea doar bisericile

fostelor bolniţe.

În această epocă ia fiinţă cel dintâi spital de la noi, spitalul Colţea deschis la 1715,

ctitorit de Spătarul Cantacuzino.

Modelul creat de Spătarul Cantacuzino a stat la baza înfiinţării şi celorlalte spitale

de la noi. Atât în Muntenia cât şi în Moldova, spitalele s-au ridicat în jurul bisericii. Toate

erau sprijinite de acelaşi simţământ religios, ca şi bolniţele, dar împletite cu hotărârea de a

nu mai lăsa să se risipească bogăţia ţării.

Aceste spitale din Muntenia şi Moldova întrec "cadrele strâmte ale bolniţelor de

odinioară, constituind o etapă de trecere de la bolniţele medicale spre spital în înţelesul

modem al cuvântului." (Vornicescu, N.; 1968, p. 59)

Deserveau populaţia care era lipsită de mijloace şi nu avea posibilitatea de a se

îngriji la domiciliu. Asistenţa medicală este acordată la început de persoane necalificate,

călugări bolnavi, preoţi. Lipsa de personal a făcut ca aceste spitale să funcţioneze de multe

ori fără specialişti.

Pentru conducerea şi administrarea averilor spitalului, Spătarul Mihai Cantacuzino

a instituit o Epitropie mireană. A făcut acest lucru, ca o precauţie contra călugărilor greci.

85


Sunt dispoziţii contrare tradiţiei şi orânduirilor Pravilei bisericeşti şi constituie un început

de laicizare a spitalelor, făcut din primii ani ai secolului al XVIII-lea.

P. Samarian clasifică spitalele în funcţie de modul cum au reuşit să se impună şi

să înfrunte timpul: spitale definitive fiind cele ce au rămas până azi, spitale de scurtă

durată, ce si-au schimbat destinaţia pe parcurs, mintale vremelnice, cele ce au funcţionat

doar în cazuri de epidemii sau spitalele militare. Spitalele definitive sunt socotite: spitalul

Colţea, Pantelimon, Filantropia, spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi, spitalul Precista din

Roman şi spitalul din Buzău, spitalul Brâncoveanu, spitalul din Tg. Neamt. (Samariam, P.

1983, p. 77)

Spitalul Colţea

A fost întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea de către Spătarul Mihai

Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino.

El a zidit, mai întâi Mânăstirea Coltea, între anii 1696-1697, pe locul pe care

existase o bisericuţă cu hramul "Cuvioasa Paraschiva", proprietate a Clucerului Colţea

Doicescu. De aceea s-a şi menţinut numele de Colţea. (Negulescu, G.; 1962, p. 42.)

Spătarul Mihai Cantacuzino a cerut voie mitropolitului de a construi pe locul zis

"al lui Colţea", în locul bisericuţei de lemn, o bisericuţă de piatră cu hramul "Trei Ierarhi".

În anul 1698-1699 biserica cu hramul "Trei Ierarhi" era gata. A urmat apoi zidirea

spitalului. Data aproximativă a ridicării spitalului este anul 1709, după cum rezultă din

actul emis de mitropolitul Antim lvireanul.(Molin, V.; 1960, p. 1013.)

Complexul de asistenţă ce a rezultat era compus dintr-un spital mixt cu două secţii,

pe ambele laturi ale unui paraclis. Spitalul avea şi spiţerie "cu variate leacuri şi

tămăduitoare feluri de buruieni". Pentru săraci un azil şi o cantină gratuită. O şcoală slavo-

română cu doi dascăli, împreună funcţionând cu o şcoală de cântec bisericesc.

Capacitatea spitalului era de 24 paturi. In general erau primiţi oameni săraci, foarte

puţini bolnavi. Mai erau şi copii de casă ai domnitorului şi boierilor, călugări, străini in

trecere prin Bucureşti. Întreţinerea bolnavilor era ieftină şi se cheltuia foarte puţin pentru

ei.

În anul 1739 un incendiu a distrus mânăstirea, împreună cu spitalul, spiţeria,

86


biserica. Nu se cunoaşte modul cum a fost refăcut spitalul. După incendiu există o

perioadă de şase decenii fără nici o ştire despre spital şi evoluţia sa.

În timpul domniei lui Alexandru Moruzi, soţia sa Zoe, vizitând spitalul Colţea,

constată că femeile şi bărbaţii bolnavi sălăşluiesc la un loc. Atunci cu cheltuiala ei

clădeşte un spital nou cu trei odăi numai pentru femei. În 1794 însuşi domnitorul

constatând că nu există o cameră pentru convalescenţii de tifos pune de se construieşte o

asemenea cameră. El întăreşte toate drepturile spitalului Colţea, printr-un hrisov din 1794,

aşa cum făcuse şi domnitorii anteriori, Grigorie Ghica în 1749 şi Mihai Şuţu în 1792.

Averea mănăstirii şi spitalului Colţea se va risipi şi instituţia se va degrada, când în

administraţia lor s-au înfipt ctitorii din familia Racoviţă şi voievozi străini şi care vor

impune la rândul lor un egumen străin de neam. Interesele politice, schimbările de domni

vor face ca spitalul Colţea să se ruineze treptat până în 1836 când a trebuit să fie pus în

reparaţie.

Spitalul Pantelimon

Citat alături de spitalul Colţea, în documentele vremii, ca unul din "marile spitale"

ale acelor timpuri, a fost întemeiat de Grigorie al II-lea Matei Ghica. Acesta era fiul lui

Matei şi Ruxandra Ghica, cea dintâi femeie româncă doctoriţă, care deşi n-a profesat în

public este sigur că a profesat în cercul restrâns al familiei.

Dotat cu o cultură aleasă, dar şi cu smerită evlavie, Grigorie Ghica a ridicat la Iaşi

Mânăstirea Frumoasa, iar apoi Mânăstirea Pantelimon din Bucureşti. În 1733 a început să

clădească din temelie în apropiere de Bucureşti o mânăstire cu multe încăperi ca să

servească de bolniţă pentru bolnavi. În jurul mânăstirii a ridicat un spital cu 12 paturi.

Lucrările de zidire, atât ale mânăstirii, cât şi ale spitalului au început în 1735. Cât timp a

domnit în Moldova, lucrările au fost continuate de mitropolitul Ştefan, iar după moartea

lui, de mitropolitul Neofit, care i-a urmat.

Grigorie Ghica a revenit pe tronul Munteniei în 1748, iar construcţia a fost gata in

anul 1750. Apoi a început clădirea altor spitale de boli pulmonare şi ciumă.

87


Ctitorul a hotărât ca spitalul pentru bolnavii cronici să aibă 12 paturi, iar cel pentru

ciumă şi lingoare un număr de paturi nedeterminat, după nevoi. A hotărât ca primirea

bolnavilor cronici să se facă după ce au fost examinaţi de doctor, iar ciumaţii să fie trimişi

de Agie. Pentru spital a înfiinţat serviciul breslei cioclilor, care trebuia să-i depisteze pe

bolnavi, să-i izoleze, să cureţe focarele de contagiune şi, la nevoi, să îngrijească de

bolnavi. Pentru buna funcţionare a spitalului, Grigorie Matei Ghica l-a înzestrat cu 16

moşii, numeroase vii, munţi cu păduri, case şi nenumărate terenuri prin Bucureşti şi

împrejurimi.

Alexandru Moruzi, un domnitor preocupat de soarta spitalelor şi a bolnavilor, a

constatat că spitalul Sfântul Visarion pentru bolnavii de ciumă este neîncăpător cu cele 4

camere ale sale. De aceea, în 1793 a adăugat un vremelnic "lazaret-spital".

Domnitorul a hotărât în 1795 să facă un spital nou, numai pentru ciumaţi, bine

înzestrat, care să facă faţă epidemiilor de ciumă. În acelaşi an, epitropul Pantelimonului

comunica la 26 aprilie 1795 că mânăstirea nu mai are fonduri, cerând să contribuie şi alte

mânăstiri din ţară. Cererea a fost aprobată, mânăstirile şi metocurile lor contribuind cu

2.400 de taleri lunar.

În 1868 a început ridicarea clădirii noului spital Pantelimon, care s-a redeschis in

1890, cu 80 de paturi şi un orfelinat de băieţi.

Spitalul "Iubirea de oameni" (Filantropia)

Ocupaţia rusească din 1806-1812 a dus la creşterea sărăciei şi, implicit, a bolilor

şi a bolnavilor. Spitalele Colţea şi Pantelimon, cu cele câteva paturi ale lor erau ca şi

inexistente.

În această situaţie, prin subscripţia publică iniţiată de dr.Constantin Caracaş,

"pentru ca să înfiinţeze încă un spital pentru îngrijirea bolnavilor fără mijloace ... mulţi

creştini dintre orăşeni, cler, boieri şi negustori au contribuit la înfiinţarea acestui

aşezământ. ,, (Gomoiu, V.; Din istoria medicinei, Buc. 1923, p. 356.)

Spitalul ce putea găzdui 200 de bolnavi a fost deschis în 1812 şi încă de la început

a funcţionat cu rezultate bune. S-a bucurat de danii din partea lui Vodă Caragea şi din

88


partea boierilor Radu Golescu şi Grigorie Brâncoveanu care au dăruit două mânăstiri,

Govora şi Arnota, să fie metocuri ale acestui spital şi o parte din venitul Mânăstirii

Mărcuţa.

Fiind neîncăpătoare pentru cerinţele vremii a fost ridicat un nou aşezământ în

1813, terminat în 1815.

În aprilie 1817 s-a semnat cel dintâi regulament spitalicesc care s-a întocmit la

noi în ţară. Regulamentul, în 77 de articole reglementează toate laturile vieţii spitaliceşti.

Articolele 72-75 se ocupă de atribuţiile preotului. Probabil acest regulament a contribuit la

bunul mers al spitalului.

Cu prilejul reformei sanitare întreprinse de Kiseleff, pe baza Regulamentului din

1831, întocmit de comisia prezidată de banul Grigorie Brâncoveanu, cele trei spitale

Colţea, Pantelimon şi Filantropia au fost unite într-o Eforie a spitalelor pământeşti. Până

în 1845, spitalul Filantropia a fost administrat de o instituţie de stat, sub controlul

Logofeţiei Trebilor bisericeşti şi a celorlalte organe de control ale tării .

Spitalul Brâncoveanu

A fost fondat de către Safta Brâncoveanu prin diata sa din 1835, pe locul cumpărat

în apropierea Bisericii Domniţei Bălaşa.

Testamentul ei specifică condiţiile şi motivul înălţării acestui spital "întru căutarea

sufletelor noastre" prin milostenii şi danii, adunând fondul necesar ridicării spitalului.

Gândul ei s-a îndreptat în primul rând spre bolnavii lipsiţi de mijloace materiale şi a aşeza

la Sfânta Biserică "preoţi cucernici şi duhovnici cuvioşi, cu îndatorire a împlini toate

duhovniceştile daruri către bolnavii spitalului”. Eforia spitalului a fost încredinţată

mitropolitului ţării. Inaugurarea lui s-a făcut în 1838, iar în 1840 s-a unit administraţia

bisericii şi azilului Domnita Bălaşa cu cea a spitalului Brâncovenesc, devenind

"aşezămintele Brâncoveneşti". Bine administrat a funcţionat neîntrerupt până în 1905,

când a fost reclădit. A fost dărâmat în anii regimului comunist.

89


Spitalul de la Dudeşti

A fost ridicat de domnitorul Alexandru Moruzi, la 2 aprilie 1795, în urma

plângerilor celor de la spitalul Pantelimon că nu au suficiente fonduri să întreţină atât

spitalul Pantelimon cât şi spitalul Sfântul Visarion pentru ciumaţi. Sumele necesare pentru

fondarea şi funcţionarea spitalului s-au alocat din veniturile bisericii şi încasările vamale.

Epitropia spitalului era formată din doi boieri mari, iar administrarea propriu-zisă era în

sarcina a patru epitropi, mai mici.

2. Spitalele din Moldova

Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi

Întocmai ca şi spitalul Colţea sau Pantelimon din Bucureşti, spitalul Sfântul

Spiridon din Iaşi a luat fiinţă în jurul unei biserici, biserica Sfântului Spiridon. Se pare că

acest spital ar avea obârşie foarte veche, pe locul lui existând, încă din secolul al XVII-lea,

o bolniţă ridicată de un călugăr.

Din gramata patriarhului Samuil al Constantinopolului, din 1863 rezultă că spitalul

a fost ctitorit de hatmanul Vasile Ruşeţ, jitnicerul Ştefan Boisie şi chiar Atanasie

lipscanul. La 1750, jitnicerul Ştefan Boisie, ajutat de ceilalţi doi, a început zidirea Bisericii

Sfântul Spiridon. Ei au făcut "singura clădire a bisericii". Pentru mărirea Bisericii şi

clădirea spitalului au contribuit şi postelnicul Niculachi Şuţu cu fraţii lui, postelnicul

Alexandru Ipsilanti şi alţii dintre boieri. În vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviţă

s-a început clădirea Bisericii Sfântul Spiridon.

Constantin Racoviţă a domnit din nou în Moldova şi în 1757 a dat hrisovul pentru

întemeierea Spiridoniei "să se facă spital la mânăstirea nouă ce s-a zidit aicea în oraşul

Iaşi... a Sfântului Ierarh şi de minuni făcător Spiridon". A şi fixat veniturile necesare

mânăstirii, dar după trei luni a pierdut domnia. Un alt domnitor care a acordat şi întărit

privilegiile mânăstirii şi spitalului Sfântul Spiridon este Ioan Teodor Calimag, care la

1759 hotărăşte să se facă spital.

După votarea Regulamentului Organic, spitalul Sfântul Spiridon a fost înglobat în

Regulamentul Caselor obşteşti.

90


Spitalul din Roman

A fost înfiinţat pe lângă Mânăstirea Precista din Roman, de către egumenul

Gherasim Putneanul, în 15 iulie 1797. Din economiile sale a refăcut din temelii biserica

Precista, apoi a întocmit şi un spital. Cei ce au definitivat opera egumenului Gherasim

Putneanul au fost arhimandritul Vartolomeu cu fratele său Procopie. Spitalul ridicat de ei

se întreţinea din veniturile mânăstirii şi din alte venituri. La aceste cheltuieli a participat şi

episcopul de Roman, Veniamin.

La 1785, mânăstirea şi spitalul Mânăstirii Precista din Roman au devenit metoc ale

epitropiei spitalului Sfântul Spiridon.

După ce la început, bolniţa a funcţionat între 1797 şi 1798, în odăile din curtea

mânăstirii, între anii 1798-1839 va funcţiona în clădirea ridicată de Gherasim Putneanul şi

Vartolomeu.

În timpul egumenului Gh. Buleandră, spitalului i se mai adaugă 20 paturi, iar în

1812, doamna Ecaterina Sturza dăruieşte spitalului din Roman, moşia sa Romanii.

Spitalul a fost mutat de diaconul Macarie Baltag în casele noi cumpărate în 1838.

Capacitatea la început a fost de 40 paturi, iar apoi din 1859, de 50 paturi. Aici a funcţionat

între anii 1839-1872. Devenit neîncăpător a fost mutat din 1872 într-un loc special

construit, unde a funcţionat până în 1952.

Spitalul din Buzău

A fost înfiinţat în toamna anului 1793 de către păhămiceasca Maria Mănăileasca

din Buzău. La 30 octombrie 1793 domnitorul Alexandru Moruzi a dat un hrisov prin care

certifica întemeierea acestui spital, căruia i-a hărăzit dreptul de a lua de la ocne 250 de

bolovani de sare, iar din banii preoţilor din eparhia Buzăului, câte 20 de taleri pe lună

pentru leafa doctorului. Păhărniceasca Maria Mănăileasca a înzestrat spitalul cu moşia

Răteasca, Ulmi, vii, o moară şi două locuri.

91


Spitalul din Târgu Neamţ şi Ospiciul Mănăstirii Neamţ

După apariţia Regulamentului Organic (1832), au fost create comitete speciale

care să se ocupe de punerea în practică a dispoziţiilor, atât de organizare a asistenţei celor

nevoiaşi, orfani, cât şi de asistenţa medicală, acordată de spitale. Mitropolit al Moldovei

era Veniamin Costachi.

Comitetul Sanitar al ţării i s-a adresat cu cererea de a rândui un medic la târgul

Neamţului "unde nu se află nici vreun doftor, nici măcar spiţărie." La această cerere

mitropolitul a răspuns că mânăstirea, pe lângă alte greutăţi şi cheltuieli, "are şi două

spitale, numite bolniţe, una pentru cei pătimind de boli obişnuite, iar alta pentru cei ce

pătimesc de boli necurate. (Bulat, T.; 1972, p. 1228.)

Mitropolitul Veniamin, retras între timp la Mânăstirea Slatina l-a înştiinţat pe

domnitorul Mihail Sturza, că va folosi o parte din venitul mânăstirii pentru construirea uni

spital în târgul Fălticeni. Intenţia lui nu se realizează, ierarhul murind între timp.

În 1845 stareţul Neonil, de la Mânăstirea Neamţ, a cerut domnitorului Mihail

Sturza îngăduinţa de a ridica un spital cu 40 de paturi în Târgul Neamţ, sub privegherea şi

pe socoteala mânăstirii. Ieromonahul Teofan Criste este însărcinat, în 1846 să se ocupe de

ridicarea spitalului. Acelaşi stareţ Neonil, în 1850 a cerut să se recunoască drepturile

Mânăstirii Neamt, de a ocârmui spitalul său, ca un aşezământ ridicat pe socoteala sa, "fără

vreo închinare către epitropia spitalului Sfântul Spiridon sau altă autoritate sanitară.

(Bulat, T.; 1972, p. 1234.)

Începând cu 1862, administrarea şi supravegherea medicală a celor două instituţii,

spitalul din Târgul Neamt şi ospiciul de pe lângă mânăstire a trecut în preocuparea

statului.

Dintr-un referat din 1864 aflăm că spitalul avea 70 locuri, cu trei secţii interne. În

spitalul din Târgul Neamţ era şi un paraclis, la care veneau credincioşii din târg şi al căror

acces a fost adeseori cerut a fi interzis.

Spitalul Sfântul Spiridon din Galaţi

A fost înfiinţat în 1836, într-o modestă casă având o capacitate de 8 paturi, aşezate

în două odăi. Iniţiativa înfiinţării acestui spital îi aparţine doctorului Kiriacopol, care a şi

fost primul medic al spitalului. In 1837, spitalul a fost trecut sub conducerea Epitropiei

92


Casei Sfântului Spiridon. Deoarece localul era impropriu, Epitropia Sfântul Spiridon s-a

preocupat cu ridicarea unui aşezământ în curtea Bisericii Sfântul Spiridon.

Venitul necesar provenea de la taxa impusă fiecărei corăbii ce intra în port şi de la

"cutiile milei", de la treisprezece biserici. Noul spital avea 34 paturi şi a fost dat în

folosinţă în 1841. Spitalul a funcţionat până la 1890, când s-a ridicat o nouă clădire.

Spitalul din Botoşani

Sub fereastra de altar a capelei spitalului se află inscripţia "Ospitalul fondat în 1

octombrie 1838 de răposatul comis Ioan Mavromati şi soţia sa Maria. " Intre anii 1846-

1849 a fost construit noul spital, ce avea 40 locuri. A funcţionat până în 1931. (Pruteanu,

P.; 1957, p. 128.)

Spitalul Sfântul Prooroc Samuil din Focşani.

A fost înfiinţat pe lângă Mânăstirea Proorocul Samuil din acel oraş. Acesta a fost

metoc al Mânăstirii Precista din Roman. Când Mânăstirea Precista a fost închinată

Mânăstirii Sfântul Spiridon din Iaşi, o dată cu ea a devenit metoc al Mânăstirii Sfântul

Spiridon şi Mânăstirea Proorocul Samuil. Spitalul ar fi fost deschis în 1841 sau 1843 în

chiliile călugărilor mânăstirii "Proorocul Samuil" cu 12 paturi. Spitalul a fost închis în

1858 împreună cu biserica, datorită degradării. A fost redeschis în 1860, cu o capacitate de

24 paturi.

Spitalul din Tătăraşi - Iaşi

A fost ridicat în 1858 de logofătul Dimitrie Cantacuzino Paşcanu şi de soţia sa,

Pulheria Cantacuzino. Hrisovul de încuviinţare pentru acest spital datează din 1850 şi a

fost emis de domnitorul Alexandru Grigorie Ghica. Venitul spitalului a fost asigurat de

moşia Tinteştei din Iaşi, a logofătului Cantacuzino, de cei 300 de galbeni dăruiţi de el

anual, iar după moarte sa, de soţia lui. Încă de la deschidere, spitalul cu 16 paturi va fi

trecut sub administraţia Epitropiei Sfântului Spiridon.

Spitalul din Hârlău

Înfiinţat de logofeteasa Pulheria Cantacuzino cu scopul de a primi, mai mult, pe

cei lipsiţi de mijloace. Deschiderea s-a făcut în 1859, cu 24 paturi, şi va fi administrat de

Epitropia Sfântul Spiridon. Logofeteasa l-a înzestrat cu case unde a şi funcţionat până în

1907 şi i-a dăruit şi 10.500 galbeni. Din 1910 s-a ridicat un nou local.

93


3. Asistenţa socială în Transilvania şi Basarabia

Transilvania şi Basarabia au avut o istorie aparte care nu a permis să existe o

situaţie asemănătoare celei din Muntenia şi Moldova în ceea ce priveşte asistenţa socială

organizată de Biserica Ortodoxă Română. Majoritatea românilor transilvăneni erau săraci,

greu încercaţi de procesul de maghiarizare forţată, ce lovea şi în instituţia Bisericii

Ortodoxe. Lupta pentru unitate naţională era sprijinită de Biserică prin ierarhii săi şi tot

sub această formă au fost posibile şi acţiuni de natură socială de ajutoare morală şi

materială a clerului şi credincioşilor ortodocşi.

Episcopul Vasile Moga (1774-1845), în pofida condiţiilor grele în care a păstorit, a

militat pentru ridicarea vieţii moral-religioase a credincioşilor săi pentru sprijinirea

materială a celor nevoiaşi.

În vremea păstoririi sale s-a izbit de numeroase obstacole deoarece, preoţii

ortodocşi erau nevoiţi să-şi împartă veniturile cu preoţii altor confesiuni, dându-le

zeciuială, religia lor era dispreţuită... preoţii persecutaţi, alungaţi din parohiile lor... ,

umiliţi de autorităţile statului, săraci, legaţi de glia pământului şi de coarnele plugului.

(Stanca, S.; 1938, p. 82)

Prin pastoralele sale, dintre care unele cu caracter social îi îndeamnă pe preoţi să

meargă "cel puţin 2 ceasuri pe săptămână în temniţă şi să le dea învăţătură". (Stanca, S.;

1938, p. 86)

Se preocupa şi de răspândirea unor noţiuni de medicină socială, dând dispoziţii

preoţilor (în pastoralele din 1811, 1812, 1827 , 1834) să înveţe poporul să-şi ducă copiii la

vaccinat. (Stanca, S.; 1938, p. 86)

Mitropolitul Andrei Şaguna, (1809-1873), a intrat în istorie prin realizările sale

memoriale, între care a re întemeiat Mitropolia şi a organizat-o, autor al Statutului

Organic, întemeietor al Institutului Pedagogic-Teologic şi al "Telegrafului român" (1853).

A susţinut întemeierea "Astrei" şi a fost primul ei preşedinte, a înfiinţat peste 400 de şcoli

confesionale româneşti şi două gimnazii la Braşov şi Brad, a susţinut drepturile românilor

la Curtea imperială. Ca filantrop, înfiinţează "Fundaţia dascălilor săraci" şi "Francisc

94


Iosefina" (1853).

După revoluţia de la 1848, deoarece preoţii români au avut mult de suferit,

mitropolitul Andrei Şaguna face un apel către credincioşii ortodocşi, de a-i ajuta după

puteri, spunând într-o pastorală din 1848 "că sunt vrednici de ajutorul nostru... au apărat

naţionalitatea noastră" (Păcurariu, M.; 1992, p. 309)

Alte ajutoare a primit de la credincioşii din Ţara Românească şi Moldova, în

special de la Stareţul Neonil de la Neamţ, care i-a trimis sute de cărţi de slujbă. (Păcurariu,

M.; 1992, p. 309)

Însuşi mitropolitul Andrei Şaguna a contribuit cu un ajutor de 500 florini.

Pastoralele sale au avut darul, pe lângă îndrumările moral religioase şi de a conştientiza

asupra nevoilor acute sociale, în care se zbătea clerul ortodox.

S-a îngrijit şi de văduvele preoţilor şi de preotesele sărace, cărora le-a rânduit un

fond provenit de la tipografia diecezană. Un ajutor de 500- 700 florini pe an, acordat în

urma unei cercetări atente.

În Basarabia, deşi după încorporarea ei, în 1812, în teritoriul Rusiei ţariste,

organizarea bisericească s-a schimbat, parohiile au rămas bogate. Acest lucru a facilitat

desfăşurarea unor acţiuni filantropice. Asistenţa socială se desfăşoară prin "frăţii",

asociaţii care veneau în sprijinul celor săraci. Prima "frăţie" a fost cea din Chişinău, cu

numele " Alexandru Nevschi", cu un azil pentru săraci şi bolnavi. Au mai existat frăţii şi

în Chişinău, Tighina, Cetatea Albă şi altele. (Păcurariu, M.; 1992, p. 309)

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Chişinău îşi continuă activitatea.

Epitropia pentru săracii din tagma duhovnicească a acestei eparhii.

Începând cu anul 1878, Epitropia va primi o subvenţie anuală din veniturile

averilor mânăstirilor închinate din Basarabia, din care erau întreţinuţi câte 180 de orfani în

şcolile bisericeşti. În 1904 ia fiinţă o "Societate de ajutor reciproc pentru văduve şi orfani

din tagma bisericească".

Toate acestea au făcut ca preoţii să aibă o situaţie materială corespunzătoare,

pentru a desfăşura o activitate misionară şi pentru a construi şi repara numeroase biserici

de mir .

95


În 1878, existau 15 şcoli mânăstireşti, din care 6 centrale; pe lângă aceste şcoli

centrale funcţionau orfelinate cu copii între 6-10 ani. Secolul XX va marca pe tărâmul

asistenţei sociale, dezvoltarea "epitropiilor bisericeşti", în vederea ajutorării celor săraci.

In 1916 s-a înfiinţat o nouă epitropie pe lângă catedrala din Chişinău, condusă de preotul

Vasile Huma. In cursul primului război mondial, au functionat ateliere speciale pentru

invalizi şi un orfelinat pentru copiii celor căzuţi pe front. (Păcurariu, M.; 1993, p. 78)

Asociaţii şi societăţi filantropice care au funcţionat sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Române (Păcurariu, M.; 1994.)

Prezenţa Bisericii în nevoile sociale ale neamului s-a făcut permanent simţită şi

prin intermediul societăţilor de binefacere, particulare sau de stat.

O societatea care a reuşit să se impună prin activitatea desfăşurată şi care s-a

bucurat de aprecieri elogioase este "Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române".

Ea a fost înfiinţată în 1876.

Din dările de seamă ale acestei societăţi reiese că era bine organizată, având 42 de

filiale în principalele oraşe ale ţării şi în Basarabia şi Transilvania, chiar înainte de unirea

din 1918 .

Activitatea principală a SOFR, desfăşurată între anii 1910-1913 a constituit-o

realizarea unor biblioteci populare, din cărţile primite ca donaţii. Printre donatori se

numără: Mitropolitul Pimen al Moldovei, Monahul Daniel Tomescu de la Mânăstirea

Neamt, Arhiereul Bartolomeu Stăbescu şi altii. Bibliotecile au fost înfiinţate în trei locuri

diferite: Arsenalul Armatei, Sanatoriul Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei şi Spitalul

Colţea. Au fost înfiinţate două institute pentru fete, unul la Bucureşti şi altul la Iaşi. S-au

ţinut numeroase conferinţe, urmate de serbări, inclusiv în închisori.

În timpul primului război mondial, în toată ţara, membrele Societăţii Ortodoxe a

Femeilor Române au venit în întâmpinarea nevoilor sociale cu care se confrunta ţara.

Au creat cantine ale săracilor în cartierele bucureştene Floreasca, Pleşoianu,

Văcăreşti, Ţesătoarei; pentru copiii celor mobilizaţi pe front au deschis grădiniţe speciale

în oraşele Târgovişte, Alexandria, Ploieşti, Slatina, Craiova. In Moldova, la Iaşi, existau

trei astfel de grădiniţe ce ofereau mâncare gratuită şi adăpost pentru 200 de copii. La

Bârlad, capacitatea de primire era de 171 copii în două grădiniţe, iar la Dorohoi exista o

96


cantină şi o grădiniţă pentru 136 copii. Au reuşit să înfiinţeze, în această perioadă grea şi 2

institute pentru domnişoare, la Galaţi şi la Craiova, institute patronate de Societatea

Ortodoxă, unde elevele sărace beneficiau de burse. Concomitent au înfiinţat la Vaslui un

cămin-şcoală pentru 75 de băieţi. Preşedinte de onoare al acestei filiale moldovene a

Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române era episcopul Teodosie al Romanului.

Grija lor s-a îndreptat şi asupra refugiaţilor, pe seama cărora s-a întemeiat la

Bârlad un "Cămin pentru refugiaţi". Cauza lor era sprijinită prin numeroase predici,

conferinţe, prin chetele făcute de biserici. Donaţii au făcut regina Maria, scriitorii

Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Gane, în special pentru realizarea unei

biblioteci. În parohia "Popa Chiţu" din Bucureşti, membrele din parohie au realizat

pansamente necesare pentru "Spitalul ortodox" şi au iniţiat strângerea de donaţii pentru

orfanii de război, participând şi cu numeroase cotizaţii la ajutorarea acestora.

Cea mai însemnată realizare a membrelor Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române,

din Bucureşti a fost amenajarea Spitalului nr.113, în localul unei şcoli, deschis în 1916.

Spitalul era compus din trei servicii de chirurgi, 2 săli de operaţie, o farmacie, o capelă.

Ca infirmiere şi-au desfăşurat activitatea numeroase călugăriţe, provenite în

special de la Mânăstirile Agapia şi Văratec. S-au distins prin contribuţia şi munca lor fără

preget, maica Efpidia Samson, sora Varvara Popescu, sora Aurelia Fătu. În capela

spitalului se celebrau toate sărbătorile religioase.

Cu entuziasmul care le-a caracterizat membrele SOFR-ului au organizat slujbe

religioase pentru răniţii din spitalele Coltea, Pantelimon, dar şi în lagărele de prizonieri de

la Cuza Vodă, Colentina, Jandarmi. Au oficiat slujbe religioase, au spovedit prizonierii,

făcând acest serviciu gratuit, preoţii Negulescu de la Biserica Batişte, arhimandritul I.

Scriban şi preotul Grigoriu de la biserica Teilor .

Au fost receptive şi la doleanţele creştinilor din Basarabia şi Ardeal, înfiinţând aici

câteva biblioteci, prin donaţii.

La Congresul naţional al Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române, din anul 1922,

sunt menţionaţi ca preşedinţi de onoare mitropolitul primat, mitropoliţii Moldovei şi

Ardealului şi arhimandritul Basarabiei, ceea ce denotă legătura care voiau s-o păstreze cu

Biserica Ortodoxă. Perioada de după război a fost marcată de dorinţa de ocrotire a

97


orfanilor de război. In Moldova a fost înfiinţat orfelinatul de la Soleşti, în care copiii erau

primiţi după efectuarea anchetei sociale de o comisie ortodoxă. Orfelinatul a adăpostit 100

de orfani, întreţinuţi din cotizaţii, serbări, donaţii. Doamnele ortodoxe se îngrijeau de

colectele în natură, necesare orfelinatului. S-au făcut demersuri ca fiicele de preoţi,

profesori, învăţători şi organele de război să primească burse de studiu, acest lucru fiind

posibil doar în institutele înfiinţate de SOFOR. S-a ridicat şi problema sectelor şi a

combaterii lor de către SOFOR., femeile ortodoxe fiind preocupate de educaţia religioasă

a copiilor şi tineretului, pe care încercau s-o asigure în toate instituţiile patronate de

SOFOR. Au avut iniţiative de refacere a bisericilor şi de strângere a sumelor necesare

ridicării Mausoleului de la Bucureşti şi a Bisericii Neamului. De aceeaşi subscripţie

publică s-a bucurat şi iniţiativa ridicării catedralei din Cluj, după cum reiese din darea pe

anii 1922-1923. La acest congres, invitat de onoare fiind mitropolitul Nicolae Bălan al

Ardealului.

Perioada anilor 1923-1928, activitatea SOFR-ului s-a concretizat în înfiinţarea a 30

de biblioteci, în oraşele moldovene, donaţii pentru spitalele din Transilvania, Bucureşti,

Basarabia, Banat.

Au continuat subscripţiile publice, concertele şi conferinţele religioase, organizând

"Cercuri pastorale", ţinute în biserici pentru catehizarea credincioşilor .

În Bucureşti, ajutoarele strânse în parohia "Sfantul Vasile” au fost dăruite

Spitalului de copii şi Spitalului Filantropia. Realizările în plan social ale SOFR-ului erau

strâns legate de dorinţa de a sădi în sufletele copiilor sentimente religios-morale, pentru a

fi crescuţi în spiritul tradiţiei creştine. De aceea susţinerea materială şi morală a SOFR-

ului s-a îndreptat în primul rând spre instituţiile de ocrotire ale copiilor .

În 1935, realizându-se un bilanţ amplu se aduce la cunoştinţa opiniei publice, că

până în acel an, Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, înfiinţase 8 licee cu 250-300

fete în oraşele Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Buzău, Giurgiu, Vaslui. Se adaugă

numeroase şcoli şi cămine în Bârlad, Bacău, Focşani, Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Slatina,

organizând învăţământul religios în şcoli. Pe acelaşi tărâm religios au luptat împotriva

introducerii Concordatului şi ridicarea Bisericii Neamului de la Mărăşeşti. Au creat filiale

ale SOFR-ului şi în Bulgaria şi Iugoslavia.

98


Perioada celui de-ai doilea război mondial a constituit o implicare şi mai adâncă a

membrelor SOFR în transformările politice şi sociale ale vremii. Şcolile şi grădiniţele de

copii din Bucureşti au devenit centre de ocrotire, fie a răniţilor de război, fie a celor

sărmani. Populaţia refugiată din Ardeal, Basarabia şi Bucovina s-a bucurat de spijinul

acordat de SOFR, prin "supele populare", organizate, bursele alocate pentru copiii

refugiaţilor, iar în 1943, înfiinţarea unui institut de fete al SOFR-ului, la Odessa.

Din iniţiativa Reginei Maria, a Principesei Olga M. Sturza, ce a pus la dispoziţie

venitul moşiei de la Miroslava-Iaşi a luat naştere în 1916, Societatea de Ocrotire a

Orfanilor de Război, ce a funcţionat între anii 1916-1924. A fost creată din convingerea că

fiecare persoană trebuie să-şi aducă tributul său la marele sacrificiu pentru binele copiilor

eroilor morţi.

"Societatea de Ocrotire a Orfanilor de Război" a urmărit în primul rând educarea

morală a acestor copii pentru ca ei să se integreze şi să devină utili comunităţii în care

trăiau. Au încercat să le ofere şi un cămin, prin crearea orfelinatelor. Primul orfelinat a

fost înfiinţat la Miroslava-laşi, în 1916. Atunci, în Moldova existau 40000 de orfani.

Prioritate s-a acordat orfanilor de ambii părinţi. Această societate avea un Consiliu central,

9 Comitete regionale, 73 Comitete filiale, care funcţionau în oraşele de reşedinţă ale

judeţelor. Copiii internaţi în orfelinate erau sau orfani de ambii părinţi sau aveau tatăl

decedat pe front. În limita locurilor erau primiţi copiii invalizilor de război, cei părăsiţi de

părinţi sau cu părinţi condamnaţi.

Ocrotirea socială înceta la majoratul copilului sau în cazul adopţiunii. Aveau un

număr total de 102 orfelinate, 3 sanatorii, iar pe lângă orfelinate sau înfiinţat cămine,

ateliere de meserii, o şcoală de industrie casnică, o şcoală de îndreptare, infirmerii.

Societatea de Ocrotire a Orfanilor se ocupa şi de plasarea orfanilor capabili de muncă şi a

celor care aveau o profesiune. Membrii societăţii îi ajutau material pe orfanii majori ce

doreau să se căsătorească şi li se acorda asistenţă juridică, necesară pentru apărarea

drepturilor şi intereselor lor.

La nivel naţional, în 1922 erau 360.000 de orfani. Dintre aceştia doar 10.316

beneficiau de ocrotire în orfelinate, 5.934 fiind băieţi, iar 3.017 fete.

În Sibiu, existau 7 orfelinate, cuprinzând 716 orfani din 24.404 recenzaţi. Educaţia

99


copiilor asistaţi în orfelinate privea atât latura intelectuală, cât şi cea practică şi religioasă.

În premieră a fost crearea, în 1921, la Copou Iaşi, a unei şcoli de îndreptare, în care orfanii

recalcitranţi primeau o educaţie specială.

Societatea a înfiinţat şi un seminar şi îi sprijinea în şcoli superioare pe orfanii ce se

distingeau la învăţătură.

O altă formă de asistenţă viza protejarea şi ocrotirea socială a copilului în mediul

în care a crescut, familie, rude apropiate, satul de baştină. Ajutoarele primite pentru

îngrijirea copiilor orfani erau în natură şi băneşti. În 1922 erau 208.873 orfani asistaţi la

domiciliu în întreaga ţară.

În Sibiu 7.060 orfani beneficiau de această formă de ocrotire. Cel mai ridicat

număr de orfani se înregistra în Bucureşti, 74.468 de copii, iar cel mai scăzut era în

Constanţa, 5.280 copii. Familiile în care erau plasaţi orfanii erau atent supravegheate de

către Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război. Asociaţia Creştină a Femeilor,

înfiinţată din 1919, avea ca preşedintă de onoare, în 1929 , pe Regina Maria şi pe

Principesa Ileana. Cuprindea 1.250 membre din clase sociale diferite, eleve, funcţionare,

studente, iar scopul asociaţiei era să contribuie la dezvoltarea şi educarea intelectuală,

morală a tineretului feminin. Incerca să pregătească tinerele fete pentru viaţa socială.

Asociaţia avea legătură permanentă cu biserica, activitatea sa incluzând vizite la

domiciliul săracilor, orfelinate, aziluri, adunare de fonduri, participarea la conferinţele

religioase, ţinute în cadrul asociaţiei. Colabora cu alte societăţi ca "Leagănul Sfânt

Ecaterina", "Principele Mircea", "Liga Naţională a Femeilor", cu Şcoala de infirmiere.

Baza materială a acestei asociaţii cuprindea cămine, biblioteci, colonii de vară.

Asociaţia Patriarhul Miron pusă sub patronajul patriarhului Miron Cristea. Luase

fiinţă în 1926, pe lângă Arhiepiscopia Bucureştilor. Lucra în colaborare cu clerul

bisericesc şi cu autoritatea bisericească. Avea filiale în diverse parohii. Ca scop îşi

propusese, pe lângă întărirea elementului moral şi religios din conştiinţa poporului român

şi o susţinută activitate socială. Aceasta trebuia să se concretizeze în înfiinţarea unei şcoli

de misionari, ajutorarea săracilor, combaterea alcoolismului. Ca mijloace de realizare a

obiectivelor propuse au fost alese conferinţele, predicile, presa, serbări religioase şi

colaborarea cu alte organizaţii similare.

100


Asociaţia Religioasă "Anastasia Şaguna" a luat naştere din iniţiativa mitropolitului

Nicolae Bălan, în vederea completării educaţiei religioase, morale, culturale, sociale a

tinerelor fete. Pe tărâm social fetele erau angrenate în organizarea operei de asistenţă

socială. Să fie capabile să îngrijească de copiii celor plecaţi la muncă, să înfiinţeze

leagănul de copii, să realizeze apropierea între oamenii de pe diferite trepte sociale.

Membrele asociaţiei intrau în organizaţie de la 14 ani până la căsătorie. Unul din

conducătorii duhovniceşti ai acestei asociaţii a fost preotul Zosim Oancea.

Uniunea Creştinilor Ortodocşi din Basarabia - membrii acestei organizaţii sociale

se ocupau cu împărţirea de ajutoare materiale creştinilor săraci, în zilele de mare

sărbătoare. Ajutoarele constau în daruri de alimente şi îmbrăcăminte. Cu strângerea

fondurilor necesare se ocupa comitetul duhovnicesc de binefacere, care recurgea adeseori

la cheta făcută în bisericile din Chişinău. Mitropolitul Gurie sprijinea moral şi material

distribuirea ajutoarelor către săraci şi infirmi.

Oastea Domnului - născută din dorinţa de revigorare a sentimentului religios, s-a

angajat profund în acţiuni filantropice şi culturale. Perioada interbelică a fost de maximă

implicare în viata societăţii româneşti. A organizat cantine pentru săraci, şcoli pentru

servitoare, cursuri pentru fetele analfabete. Cercetau bolnavii şi pe cei aflaţi în

penitenciare, văduvele, săracii, etc.

Aşadar, orfanii, bătrânii, bolnavii, săracii şi alte categorii sociale defavorizate au

avut parte de ajutorul acordat de diferite societăţi de stat sau particulare, bisericeşti menite

să le uşureze situaţia.

Între primul şi al doilea război mondial, ca urmare a distrugerilor provocate,

problemele de asistenţă socială s-au amplificat. Starea de pauperizare a locuitorilor a

crescut, bolnavii s-au înmulţit, mulţi copii au pus probleme de îngrijire specială, au apărut

tot mai mulţi cerşetori şi vagabonzi pe stradă şi toate aceste triste realităţi au necesitat

îndreptarea atenţiei pentru înlăturarea acestora. Primul recensământ în domeniul

problemelor de asistenţă socială în România s-a făcut la începutul anilor 1936; a reieşit că

existau 50 de unităţi de stat şi 471 de asociaţii care funcţionau în cadrul bisericii.

După anul 1948, activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe Române a fost masiv

redusă de către regimul comunist aflat la conducere.

101


Activitatea socială a Patriarhului Justinian Marina ( Marina, J.; Apostolat

Social, vol II)

Patriarhul Justinian Marina este creatorul asistenţei sociale organizate în

perioada modernă a Bisericii Ortodoxe Române, primind numele de „Părintele

orfanilor „.

Acesta a pus bazele a două tipuri de asistenţă : „asistenţa deschisă” şi „asistenţa

închisă”. Asistenţa deschisă, în viziunea Patriarhului Justinian, se referă la sprijinul

oferit celor în dificultate în familia extinsă sau în afara familiei extinse, în comunitate

sau în comunităţile din zonele, care la momentul respectiv nu erau defavorizate.

Asistenţa închisă viza sprijinul acordat celor aflaţi în dificultate în instituţiile sociale,

create sau patronate de Biserica, în aşa numitul sistem închis. Preoţimea conducea aceste

comitete de asistenţă, având responsabilitatea îngrijirii orfanilor din parohii.

S-au creat instituţii de asistenţa, ca Apărarea Patriotică si Crucea Roşie,

orfelinate şi cămine de zi pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor. Astfel au funcţionat

orfelinate la mănăstirile Agafton şi Văratec pentru fetiţe, iar la Târgu Neamţ pentru

băieţi.

Pe tot timpul şcolarităţii au funcţionat cantine pentru şcolari şi studenţi,

întreţinute de parohii. Pentru buna şi temeinica organizare a asistenţii sociale, Patriarhul

Justinian a stat la sfat cu preoţimea, iar atunci când i s-au adus mulţumiri pentru opera

organizată, a răspuns :

,,Preoţimei noastre i se cuvin şi laudele şi mulţumirile, căci ne-a înţeles gândul, a

primit cu însufleţire să muncească cot la cot cu Noi, de-am ajuns să realizăm ceea ce se

poate constata de oricine. Nouă nu ne rămâne decât să avem conştiinţa împăcată, că în

slujba arhieriei Domnului Hristos, Ne-am făcut datoria!’’ ( Apostolat social, vol II p. 31-

32)

Sarcinile erau precise către toate gradele ierarhiei bisericeşti :,,Protopopul de

plasă va lucra pe terenul asistenţii cu pretorul, medicul plăsii, agronomul, inspectorul

şcolar şi alţi factori de lumină ai satelor.’’ ( Apostolat social, vol II p. 42)

102


A dispus ca în satele în care nu se găsesc orfani sau copii săraci, parohiile să

ajute satele vecine. Deci grija de căpetenie era organizarea asistenţei sociale a orfanilor

şi a celorlalţi năpăstuiţi de relele războiului, invalizi, văduve şi sinistraţi.

Nu era de ajuns ca aceste dispoziţii să fie date în mod teoretic, ci ele trebuiau să

fie controlate pe teren. De aceea Patriarhul Justinian, pe vremea când era Mitropolit al

Moldovei, deţinea şi preşedinţia activă a organizaţiei Apărarea Patriotică, organizaţie

legiferată de Stat ca persoana juridică, iar graniţele ei cuprindeau întreaga Moldovă. Era

solicitat să inspecteze şi să stimuleze activitatea acestei organizaţii în toată

Arhiepiscopia Iaşilor. În primul rând a combătut indiferentismul arătat de unele

persoane de a venii în ajutorul celor aflaţi în suferinţa, apoi a arătat lămurit acţiunea

Apărării Patriotice în cadrul Asistenţei Sociale. ,,Averile se adună din spiritul

egocentrist, din acel spirit în care individualismul nesocoteşte interesele colectivităţii.’’

( Apostolat social, vol II p. 47)

A afirmat că dacă fapta creştinească ar fi pusă în practică de către oameni mai

înstăriţi, problema orfanilor s-ar rezolva mai uşor. Astfel a afirmat :

,,De unde a venit acel indiferentism pentru problemele asistenţii ? De unde, decât

din dorul de înavuţire al unora, de care am amintit, dar şi din lipsa acelui simţământ de

maternitate, care s-a transplantat la noi în oraşe, fie din constatarea că femeia fără de

copii poate duce o viaţă mai uşoară, mereu pregătită pentru delectare şi huzur.”

( Apostolat social, vol II p. 48)

Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase, rezultat din iniţiativa

organizaţiilor democratice, sprijinite de Guvern prin Comandamentul Unic, acesta a

întreprins o campanie de evacuare a acestor copii din regiunile deficitare în cele

excedentare iar pentru copiii rămaşi, mame, bătrâni, invalizi, populaţia pauperă de la

oraşe şi sate a înfiinţat cantine, a alimentat cămine şi dispensare, sprijinindu-se în

această operă de ajutorare pe colaborarea efectivă şi continuă a organizaţiilor

democratice de mase.

103


Bilanţul sumar al realizărilor C.A.R.S.-ului din Iaşi. ( Apostolat social, vol II

p. 100)

1. Numărul cantinelor 116.

2. Numărul asistenţelor date zilnic 20.000.

3. Numărul total al meselor 3.000.000.

4. Numărul de vagoane cu alimente şi materii primite de la Centru, colectate

de la populaţia regiunilor excedentare, este de 136.

5. Numărul de vagoane cu alimente primite de la popoarele vecine, cu făină

fasole, slănină, etc., 8 vagoane din Bulgaria si 16 din Ceho-Slovacia.

Darul American, conserve, gumă, ţigări şi ciocolată, etc.

6. S-au distribuit efecte de îmbrăcăminte in judeţele Moldovei, la 40 de

sate.

7. Suma primită de la Comitetul Central care este de 4.000.000.000 lei.

8. Suma colectată la Iaşi 27.000.000 lei

9. Numărul copiilor evacuaţi este de 12.942 in 114 transporturi, din care

746 copii în ţările vecine : Polonia 346, Ungaria 200 si Bulgaria 200.

Rănile lăsate de război erau multe şi adânci, care nu se puteau vindeca repede,

spitalele încă erau pline de trupurile celor şubreziţi de foamete, de lipsă de alimentare

sau copleşiţi de toropeala epidemiilor.

Intr-o singură zi, reprezentanţii a trei spitale din Iaşi s-au prezentat P.S. Justinian

spre a-i raporta starea de lipsuri. Prea Sfinţitul Justinian a ascultat doleanţele

conducătorilor acestor spitale şi le-a promis sprijinul. In acest scop a delegat un referent

să facă o anchetă socială la aceste aşezăminte spitaliceşti, rezultatul a fost acela descris

de către conducătorii lor. La spitalul „Profilaxia” din 80 de paturi numai 40 erau

folosite; ,,Dr. L. Ghelerter’’ din 160 de paturi numai 40 folosite iar la „Israilit” din 300

de paturi, numai vreo 80 spitalizau pe bolnavi, care erau îngrămădiţi în câteva saloane,

deoarece celelalte erau ,,comprimate”, din lipsă de căldură şi hrană.

104


În urma acestor constatări Prea Sfinţitul Justinian a dispus ca din pădurile

Mitropoliei să se dea, urgent, un vagon de lemne pentru Profilaxia, două vagoane pentru

„Dr. L. Ghelerter’’ iar pentru „Israilit”, cinci vagoane de lemne. In ce priveşte hrana,

P.S. Justinian a dat dispoziţii ca în trei protopopii de plasă, şi anume, Bucium, Târgu

Frumos şi Şipote, preoţii să facă colecte de cereale şi zarzavaturi, ca astfel să poată fi

aprovizionate cele trei spitale.

Chemat de către conducătoarele Institutului de Ocrotire Socială, vechi şi renumit

aşezământ de ocrotire într-o conferinţă, a fixat rolul femeii intelectuale în ridicarea

maselor populare. ,,Solidaritatea feminină să se remarce prin acţiunea femeilor

intelectuale de a ridica la lumină pe marea masă a ţărancelor surori”( Apostolat social,

vol II. p. 107). Acţiunile întreprinse de către diferitele societăţi feminine de la oraşe ca

Surorile de Ocrotire, Crucea Roşie, Profilaxia Tuberculozei, etc., să găsească sprijin in

lumea satelor, prin afilierea femeilor intelectuale de acolo.

Prin lucrarea comitetelor parohiale din protopopiatele din Mitropolia Moldovei

au fost asistaţi 1097 de orfani în cuprinsul parohiilor respective; două văduve. În

orfelinate au fost internaţi 36 orfani de război, 1 în spital, 1 la Institutul de surdo-muţi, 1

ca şi copil de trupă, 11 în orfelinatul Agafton: 22 sub ocrotirea Apărării Patriotice, la

şcoala de cântăreţi, 417 trimişi prin C.A.R.S. şi Crucea Roşie în regiuni excedentare,

pentru întreţinere. Contribuţia bănească a parohiilor a fost de 8.361.590 lei, din care

6.869.090 lei pentru cantine, 574.500 lei, pentru Agafton, 400.000 lei ajutoare diverse,

de Crăciun în ajutor pentru o văduvă 104.000 lei si 414.000 lei intr-o parohie pentru cei

întreţinuţi pe loc. În ceea ce priveşte distribuirea, a fost făcută de comitetele respective

de asistenţă şi au fost depuse de comitet la orfelinatele respective, sub luare de dovadă

ţinându-se evidenţa cuvenită de comitetele de conducere ale orfelinatelor. (Apostolat

social, vol II p. 108)

Preoţii lucrează ca preşedinţi-directori sau vice-preşedinţi şi chiar membrii în

cămine culturale. Aveau organizate în protoierie un număr de 56 de Cămine Culturale.

Aproape în toate se ţineau cursuri ţărăneşti, cursuri cu adulţii, şezători culturale şi

religioase. Au fost înzestrate numeroase biblioteci rurale.

În toate parohiile au luat fiinţă comitetele de asistenţă socială, conform

dispoziţiilor Sfintei Mitropolii şi impuse de cerinţele vremii. Aceste comitete au plasat

105


copii orfani, în primul rând pe la rudenii, apoi pe unii în regiunile excedentare, la

orfelinate, la cantine şi pe la oamenii înstăriţi. Aşa bunăoară după dările de seamă

primite din parohii reiese:

600 de copii au fost asistaţi de parohii;

500 de copii au fost trimişi în regiunile excedentare;

Banii distribuiţi la orfani şi necăjiţi 10.000.000 lei;

Porumb distribuit din colectele făcute în sate 2.000 kg;

Făină de grâu distribuită din colectele făcute în sate 1.000 kg;

Lemne distribuite din colectele făcute în sate 10 vagoane;

Fasole distribuită din colectele făcute în sate 300 kg;

Cartofi distribuiţi din colectele făcute în sate 800 kg;

Ulei distribuit din colectele făcute în sate 300 l;

Ouă distribuite din colectele făcute în sate 5.000 bucăţi.

Dispoziţiile date pentru organizarea şi buna funcţionare a Asistenţei Sociale în

cadrul comitetelor parohiale erau împletite cu toate obligaţiile pastorale. Asistenţa

Socială forma punctul central al atenţiei preoţilor.

Din rapoartele protopopiilor, unele dintre ele amintite mai sus se poate constata

că nici un sector din domeniul social al vieţii creştine nu este neglijat.

În mod firesc, rezultatele obţinute prezintă succese dar şi insuccese. Ceea ce

interesează, în această expunere este că Patriarhul Justinian, ca fost preot de enorie la sat

şi oraş cunoştea amănunţit cum se desfăşoară munca în parohii, ştia ce să ceară de la

preoţi în cadrul obligaţiilor lor pastorale şi putea cântări valoarea rezultatelor obţinute. A

multiplicat experienţa acumulată atât la Mitropolia Moldovei cât şi la nivelul Patriarhiei

Române după ce a ocupat scaunul patriarhal. Dispoziţiile date de la centre se întemeiază

pe realităţi şi nu erau formulate numai birocratic.

În multitudinea de probleme sociale ale timpului, abordate de către Patriarhul

Justinian amintim şi: sectele, campaniile agricole, epidemiile, zootehnia, învăţământul

religios, lipsa materialelor didactice din şcoli, aspecte legate de tineret şi viaţa socială a

tinerilor, starea de sănătate, concubinaj, implicarea preoţilor în viaţa culturală a

comunităţilor, implicarea în dezvoltarea infrastructurii urbanistice a comunităţilor

106


locale. A militat chiar pentru înfiinţarea unor bănci populare religioase şi a unor

cooperative de credit pentru impulsionarea dezvoltării economice a comunităţilor.

Implicarea socială a Patriarhului Justinian Marina se poate constitui într-un

model actual de bună practică în domeniul asistenţei sociale bisericeşti. Realităţile

sociale ale vremii sale trebuiesc doar „traduse” în limbajul folosit astăzi în asistenţa

socială modernă, modelul introdus de Patriarhul Justinian fiind de actualitate.

Asistenţa Socială în Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă.

Începând cu anul 1952, asistenţa socială ca pregătire profesională este trans-

ferată de la nivel universitar, la nivelul unei şcoli postliceale. În 1969 şi această instituţie

de formare a specialiştilor în domeniul asistenţei sociale este complet desfiinţată.

Profesia de asistent social este radiată din nomenclatorul profesiilor, iar reţeaua comuni-

tară de asistenţă socială complet abandonată. Birocraţia ia locul profesioniştilor în

realizarea unor activităţi din ce în ce mai reduse de asistenţă socială. Astfel, la sfârşitul

anilor ’80, asistenţa socială se rezuma la acordarea, în baza unor criterii vagi şi preferen-

ţiale, a unor ajutoare materiale sporadice, persoanelor aflate în situaţii extreme, iar

funcţiile de protecţie socială mai largă sunt transferate integral întreprinderilor

economice.

Este scos din vocabular termenul de asistenţă socială pe baza principiului

egalităţii tuturor cetăţenilor ţării.

Biserica Ortodoxă Română pierde în această perioadă toate organizaţiile de

asistenţă socială deţinute şi devine doar tolerată pentru statul totalitar comunist. Chiar

dacă s-ar fi dorit să mai fie întreprinse acţiuni de asistenţă socială, Biserica şi-a pierdut

toate resursele materiale şi financiar pentru a fi capabilă să o facă. Toate averile

bisericeşti au fost naţionalizate, bisericile şi comunităţile parohiale rămânând fără nici

un suport material şi financiar, ceea ce a dus la imposibilitatea implicării în activităţi de

asistenţă socială organizată. Tot ceea ce s-a putut face în acest sens a fost mobilizarea

resurselor limitate ale credincioşilor spre anumite acţiuni de ajutorare a celor aflaţi în

situaţii extreme. Singura formă organizată de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă

Română în perioada comunistă a fost „cutia milei”. Această modalitate de asistenţă era

107


administrată de către parohie pentru a ajuta persoanele sărace, ajutorul fiind deseori mult

prea mic în comparaţie cu nevoile reale.

Asistenţa Socială în Biserica Ortodoxă Română după 1989

După evenimentele din decembrie 1989, Biserica Ortodoxă şi-a reluat misiune

de susţinere şi promovare a asistenţei sociale în România.

În cadrul Patriarhiei s-a înfiinţat un nou sector “Biserica şi societatea” în care

activează şi “Diaconia” prin care se încearcă, cu mijloace destul de modeste, să fie

ajutaţi cei nevoiaşi. În toate eparhiile au luat fiinţă, imediat după 1989, asociaţii

caritabile, fundaţii umanitare, azile, dintre care amintim: Asociaţia Studenţilor Creştini

Ortodocşi, Frăţia Ortodoxă, Societatea Femeilor ortodoxe, Azilul de bătrâni din

Suceava, Fundaţia Arhiepiscopul Melchisedec din Roman, Asociaţia Christiana,

Asociaţia Pro-Vita Brâncoveanu, Asociaţia Sf. Stelian, Societatea Milă Creştină şi multe

altele.

Pentru ca întreaga activitate de asistenţă socială să se desfăşoare în bune condiţii,

Biserica Ortodoxă Română a luat iniţiativa înfiinţării la Facultăţile de Teologie a unor

secţii de asistenţă socială.

Actualmente la nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica şi

Societatea” funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române, care

îndeplineşte următoarele atribuţii:

a. coordonează şi orientează activitatea de asistenţă socială potrivit

îndrumărilor Sfântului Sinod;

b. analizează problemele legate de activitatea socială şi filantropică bisericească

şi prezintă Sfântului Sinod propuneri în scopul intensificării şi perfecţionării acesteia;

c. identifică surse de finanţare pentru susţinerea programelor sociale;

d. concepe un sistem coerent de programe naţionale şi activităţi profesionalizate

de suport şi protecţie, în funcţie de caracteristicile şi nevoile specifice, ale unor categorii

de persoane sau grupuri;

108


e. monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele

eparhiale cu privire la aceasta;

f. reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi

parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu asociaţii şi fundaţii, precum

şi cu organismele internaţionale specializate în acelaşi tip de activităţi.

109


CAP.7. SERVICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN PATRIARHIA

ROMÂNĂ. PROPUNERE DE ELABORARE A UNEI BAZE DE

DATE CU INSTITUŢIILE OFERTANTE DE SERVICII DE

ASISTENŢĂ SOCIALĂ LA NIVELUL EPARHIILOR ORTODOXE

DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE.

Este binecunoscut faptul că după instalarea regimului comunist, toate

aşezămintele, societăţile şi fundaţiile de protecţie socială care funcţionau în cadrul

Bisericii au fost desfiinţate sau trecute în coordonarea exclusivă a statului. Asistenţa

socială practicată de regimul comunist era comandată direct de către Stat, nu doar

coordonată sau sprijinită excludea pluralismul de iniţiativă şi se fundamenta pe

ideologia unanimului ateist, fapt care elimina din start angajarea instituţiilor religioase în

opera filantropică socială. În plus, averile Bisericii, care constituiau baza materială

pentru întreţinerea aşezămintelor sociale au fost confiscate.

Să nu se înţeleagă de aici că în toată această perioadă Biserica nu ar mai fi

desfăşurat nici un fel de activitate filantropică. Aceasta a fost mult diminuată întradevăr,

nu s-a mai putut manifesta în instituţiile de asistenţă socială ale Statului, dar s-a

manifestat cu precădere doar în plan parohial, prin mănăstiri şi desigur, în cadrul

individual-familial şi/sau personal. Parohiile şi mănăstirile au continuat să ajute pe cei

nevoiaşi, iar la porţile bisericilor şi mănăstirilor au fost întotdeauna sărmani care au

primit ajutor.

Anul 1989 a adus, printre schimbările majore, libertatea de a organiza şi

desfăşura asistenţa socială sistematic şi profesionalizat, pe baze democratice şi creştine.

Biserica a început să se reorganizeze în acest sens, fie încercând să reia activitatea unor

instituţii filantropice vechi, fie prin iniţierea unor instituţii şi activităţi cu caracter social

cât mai variate, dictate de cerinţele noului context social. Acest nou context social

prezenta trăsături distincte, care au accentuat nevoia de intervenţie din partea Bisericii:

- libertatea prost înţeleasă, generatoare de delincvenţă, apărută ca o refulare după

anii de control strict ai regimului comunist;

110


- confruntarea societăţii româneşti cu o criză profundă la nivelul tuturor

instituţiilor (instalarea anomiei);

- reorientarea oamenilor spre credinţă şi Biserică;

- în mod justificat sau nu, oamenii aşteaptă din partea Bisericii ceea ce alte

instituţii nu le pot oferi;

- o încredere crescută în instituţia Bisericii, încredere ce a rămas constantă de-a

lungul perioadei de tranziţie.

În realizarea operei filantropice, Biserica beneficiază de o serie de avantaje şi

posibilităţi, care îi conferă un statut unic şi un loc aparte în ce priveşte modalităţile de

răspuns la problemele sociale, precum şi aria acoperirii acestora. Dintre acestea

amintim:

1. Biserica este motivată, prin însăşi raţiunea ei de a exista, pentru activitatea de

sprijinire a persoanelor în nevoie;

2. Biserica se găseşte într-o poziţie privilegiată în abordarea sărăciei, atât în

raport cu diferitele instituţii neguvernamentale, cât şi în raport cu unele instituţii ale

statului, cu competenţă în domeniu. Această poziţie este subliniată prin trei aspecte:

a. o activitate de asistenţă socială nu poate fi susţinută eficient fără o activitate

rodnică de voluntariat, iar biserica din România deţine actualmente o bază care poate fi

uşor sensibilizată;

b. sensibilizarea instituţiilor cu capital privat sau a persoanelor care deţin o bază

financiară solidă, în vederea implicării lor în domeniul ocrotirii persoanelor

defavorizate, poate fi realizată mai eficient prin intermediul Bisericii decât prin orice

altă instituţie, datorită încrederii de care aceasta se bucură în societatea românească;

c. pe lângă motivaţia pur umanitară a implicării sale în prevenirea sărăciei,

persoanele care acţionează în numele Bisericii sunt motivaţi şi prin credinţa în

Dumnezeu, care nu poate fi veridică fără concretizarea ei în acte de sprijin a celui aflat

în suferinţă.

111


În structura organizatorică a fiecărei parohii, pe lângă Consiliul Parohial care are

atribuţii administrative funcţionează şi Comitetul Parohial care are în principal atribuţii

filantropice şi de asistenţă socială în comunitatea parohială.

În schema de funcţionare de la Protoierii există posturi de asistenţi sociali care

sprijină acţiunile sociale ale parohilor şi se doreşte ca în perspectivă fiecare parohie să

aibă câte un asistent social-teolog angajat, care să impulsioneze şi mai mult activitatea

social-misionară la nivel de parohie.

Sistemul de asistenţă socială este grefat pe structurile administrativ-

organizatorice ale Bisericii. Astfel, în cuprinsul Patriarhiei Romane funcţionează în

prezent un Birou de asistenţă socială la nivelul Administraţiei Patriarhale, 15 Birouri

teritoriale de asistenţă socială la nivel de centru eparhial în Municipiul Bucureşti şi în

unele judeţe (Alba, Arad, Caraş Severin, Cluj, Dolj, Galaţi, Ialomiţa, Iaşi, Neamţ, Sibiu,

Suceava, Teleorman, Timiş şi Vaslui), 14 birouri, în cadrul protopopiatelor şi 6 birouri

la nivel de parohie. În cele 36 de birouri îşi desfăsoară activitatea 178 de asistenţi sociali

teologi, angajaţi prin concurs şi 65 de preoţi misionari.

Principalele obiective ale sistemului bisericesc de asistenţă socială care

funcţionează în prezent sunt următoarele:

1. Înfiinţarea de noi instituţii sociale, ca alternative la serviciile de asistenţă

socială pentru persoanele defavorizate, care nu sunt incluse în sistemul asistenţei sociale

de stat;

2. Derularea de programe în scopul prevenirii instituţionalizării şi acordării de

sprijin copiilor din familii cu risc social şi al bătrânilor singuri;

3. Crearea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivel

comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate;

4. Derularea de programe de informare şi sensibilizare a comunităţii în legătură

cu problemele privind drepturile şi protecţia copilului, în scopul implicării acesteia în

programele de reintegrare socială a copiilor aflaţi în dificultate.

5. Tipărirea de materiale informative pentru educarea si sensibilizarea opiniei

publice cu privire la problematica sociala (reviste, broşuri, pliante);

112


6. Conlucrarea atât cu serviciile publice specializate descentralizate ale

ministerelor si consiliilor judeţene şi locale, cât şi unităţi de Asistenţă Socială de Stat şi

particulare, organizaţii neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniu, în

scopul îndepliniri obiectivelor propuse.

La nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica şi Societatea”

funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române, care îndeplineşte

următoarele atribuţii:

a) coordonează şi orientează activitatea de asistenţă socială potrivit îndrumărilor

Sfântului Sinod;

b) analizează problemele legate de activitatea socială şi filantropică bisericească şi

prezintă Sfântului Sinod propuneri în scopul intensificării şi perfecţionării

acesteia;

c) identifică surse de finanţare pentru susţinerea programelor sociale;

d) concepe un sistem coerent de programe naţionale şi activităţi profesionalizate de

suport şi protecţie, în funcţie de caracteristicile şi nevoile specifice, ale unor

categorii de persoane sau grupuri;

e) monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele


f) reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi

parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu asociaţii şi fundaţii,

precum şi cu organismele internaţionale specializate în acelaşi tip de activităţi.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în anul 1997

“Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii

Ortodoxe Române”, prin care activitatea social-caritativă se structurează într-un cadru

organizat şi concret fiind realizată de:

113


asistenţi sociali teologi profesionişti, instruiţi în cadrul celor 11 Secţii de asistenţă

socială ale reţelei Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, înfiinţate la iniţiativa Sfântului

Sinod în tot atâtea centre universitare din ţară. Astfel, la nivelul anului 2004 existau

un număr de 656 asistenţi sociali teologi cu studii superioare, iar un număr de 1010

studenţi urmau cursurile de asistenţă socială ale acestor secţii;

asistenţi medicali, pregătiţi atât prin reţeaua celor 9 şcoli postliceale teologico -

sanitare înfiinţate de către Patriarhiei Române, cât şi în cele 24 de şcoli postliceale

sanitare care funcţionează sub egida Asociaţiei Filantropice Medicale Creştine

„Christina”, care a fost înfiinţată şi funcţionează cu aprobarea Bisericii.

Instituţii de protecţie socială au fost înfiinţate atât în Bucureşti, cât şi în diferite

localităţi din cuprinsul eparhiilor, aşa încât, dacă în anul 2001, numărul institruţiilor

sociale organizate şi administrate de către Biserica Ortodoxă Română era de 98, dintre

care: 26 sunt aşezăminte pentru copii, 6 aşezăminte pentru vârstnici, 38 cantine şi

brutarii sociale, 24 cabinete medicale şi farmacii sociale şi 4 centre pentru asistenţa

familiilor în dificultate, în anul 2004 se ajunge la un număr de 118 aşezăminte sociale,

dintre care 39 sunt aşezăminte pentru copii, 12 pentru vârstnici, 40 sunt cantine/ brutarii

sociale, 24 cabinete medicale si farmacii, 2 centre de diagnostic si tratament, 6 centre

pentru asistenta familiilor aflate în dificultate. În unităţile militare, asistenţa religioasă

fiind asigurată de 82 de preoţi militari ortodocşi. În fiecare dintre cele 39 de penitenciare

din România slujeşte câte un preot ortodox, fiind ridicate 37 de biserici-capele şi

paraclise, alte două aflându-se în construcţie. De asemenea, în unităţile subordonate

Ministerului Administraţiei şi Internelor slujesc, 21 de preoţi militari, la 16 biserici şi

capele, alte 9 aflându-se în diferite stadii de amenajare. În spitalele şi aşezămintele de

ocrotire socială, asistenţa socială era asigurată de 293 de preoţi. La sfârşitul anului 2003,

150.000 de persoane au beneficiat de cele 117 de miliarde de lei cheltuite în domeniul

acţiunilor social-caritative ale Patriarhie Române.

Până în anul 2006 s-au înfiinţat noi instituţii de protecţie socială atât în

Bucureşti, cât şi în deferite localităţi din cuprinsul eparhiilor, încât la cele 118 de

aşezăminte sociale existente până în acel moment, adăugându-se încă 83, astfel încât

numărul total al acestora a ajuns la 201, dintre care 57 sunt aşezăminte pentru copii, 20

aşezăminte pentru vârstnici, 74 cantine şi brutării sociale, 29 cabinete medicale şi

114


farmacii sociale, 21 centre de diagnostic şi tratament şi centre pentru asistenţa familiilor

aflate în dificultate.

În cursul anului 2006 au fost puse în practică alte proiecte şi realizate alte serii

de aşezăminte sociale.

Unul dintre principalele obiective ale programelor sociale iniţiate şi derulatede

Biserică îl reprezintă înfiinţarea de noi instituţii sociale ca alternative la serviciile de

asistenţă socială pentru persoanele defavorizate care nu sunt cuprinse în sistemul

asistenţei sociale de stat, precum şi în scopul prevenirii instituţionalizării copiilor din

familii cu risc social şi a bătrânilor singur

În prezent, ierarhii au ca temă prioritară a predicii lor milostenia şi facerea de

bine, fiecare predică incluzând şi un îndemn la concretizarea în viaţa de zi cu zi a acestui

mesaj. Pastoralele chiriarhale, indiferent de ocazia cu care sunt adresate clerului şi

credincioşilor, cuprind şi îndemnul de a-i ajuta pe cei săraci, orfani, bolnavi etc. În

bugetul fiecărei parohii există un articol special care prevede o anumită sumă (în funcţie

de gradul parohiei) pentru “Fondul Filantropia”, iar în prima duminică a Marelui Post,

Duminica Ortodoxiei, se face o colectă în toată Patriarhia Română şi din banii rezultaţi

se ajută parohiile sărace, comunităţile din diaspora sau bisericile în construcţie. Biserica

îşi oferă ajutorul şi în caz de calamităţi. În funcţie de intensitatea acestora, fie pe plan

local, fie la nivel de Patriarhie se iniţiază colecte, constând din bani, alimente,

îmbrăcăminte pentru segmentul de populaţie afectat. De asemenea, lângă fiecare biserică

se strâng cerşetori, săraci, mutilaţi care sunt ajutaţi periodic (după fiecare slujbă), la fel

cum fiecare parohie acordă ajutor în mod regulat sau cel puţin ocazional unui număr de

săraci sau familii paupere. (Vicovan, I.; p.97, 98)

Activitatea de asistenţă social- filantropică a Bisericii noastre, la nivelul celor 24

de eparhii a fost asigurată în anul 2005 de 188 de asistenţi sociali teologi, 67 preoţi

misionari şi 32 de lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul a 36 Birouri

de asistenţă socială, şi anume 1 la Centrul Patriarhal, 15 la centrele eparhiale, 15 la

protopopiate şi 5 la nivelul parohiilor. În anul 2004, cheltuielile totale ale Bisericii

Ortodoxe Române pentru activităţile social-filantropice – în bani şi produse – s-au

ridicat la suma de 196.792.524.975 lei.

115


La nivelul Administraţiei Patriarhale, asistenţa socială este asigurată de Biroul de

asistenţă socială din cadrul Sectorului Biserica şi Societatea, care, în cursul anului 2006,

pe lângă activităţile de coordonare şi monitorizare a acţiunilor social-filantropice

organizate în cuprinsul eparhiilor (consiliere, informare, intervenţii pe lângă instituţii de

stat şi organizaţii), a derulat în mod concret 7 programe sociale cu o durată de 6 sau 12

luni, altele cu prilejul marilor sărbători creştine şi a altor evenimente, având ca obiectiv:

acordarea de ajutoare financiare şi materiale (alimente, îmbrăcăminte, rechizite,

medicamente, igienico-sanitare) pentru copii orfani şi abandonaţi, bătrâni, familii sărace,

familii afectate de inundaţii şi grindină, rromi-victime ale Holocaustului. Suma totală

cheltuită de sectorul Biserica şi societatea a fost de 2.241.912.470 lei, provenind din :

Fondul filantropia (620.142.572 lei) reprezentânt 30 % din totalul colectat de la

credincioşi, la nivelul eparhiilor, sponsorizări şi donaţii (1.621.769.898) din partea

persoanelor fizice şi juridice din ţară şi străinaătate. Asociaţia “Diaconia” a Patriarhiei

Române deşfăşoară activităţi sociale, caritativ-filantropice prin: Aşezământul social

"Patriarhul Iustinian Marina", pentru protejarea şi asistarea mamelor şi copiilor, victime

ale violenţei domestice; în cadrul acesteia funcţionează Centrul de servicii şi Magazinul

de cărţi şi obiecte bisericeşi Kretzulescu şi Agenţia de turism “Pelerinul”, pentru

susţinerea financiară a programelor sociale. Oferirea serviciilor sociale prin intermediul

programelor social –filantropice au constat în : îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani

sau abandonaţi, a bătrânilor singuri, nedeplasabili şi a bolnavilor de cancer; asistarea şi

consilierea persoanelor dependente de droguri, acordarea de ajutoare materiale şi

financiare familiilor sărace în vederea prevenirii evacuării sau debranşării; asistarea şi

îngrijirea bolnavilor seropozitivi şi a celor cu mari dificultăţi de adaptare; prevenirea şi

combaterea traficului de fiinţe umane; integrarea profesională a persoanelor fără

ocupaţie; sprijinirea copiilor săraci prevenind abandonul şi instituţionalizarea lor;

consiliere spirituală juridică şi socială acordată familiilor şi persoanelor singure;

asistarea medicală şi îngrijirea copiilor străzii; oferirea de masă caldă, zilnic, prin cele

74 cantine şi brutării sociale; pachete de alimente cu prilejul sărbătorilor.

În unităţile militare, penitenciare, spitale şi aşezăminte de ocrotire socială,

asistenţa social-religioasă este asigurată de 437 de preoţi, dintre care: 145 în unităţi

militare şi penitenciare şi 292 în spitale şi aşezăminte de ocrotire socială, desfăşurată în

116


cadrul celor 300 de biserici şi capele, alte 111 aflându-se în diverse stadii de construcţie

şi amenajare.

La acestea se adaugă activitatea asociaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează cu

binecuvântarea Sf. Sinod (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români –ASCOR,

Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România –SNFOR, Frăţia Ortodoxă

Română –FOR şi Oastea Domnului) sau cele care funţionează cu binecuvânarea

Centrelor Eparhiale, a căror activitate este concretizată în: acţiuni umanitare şi vizite la

centre de plasament, orfelinate şi azile, organizarea de tabere şi pelerinaj pentru tineri,

organizarea de centre misionare pentru tineri, editarea şi difuzarea de publicaţii creştine,

organizarea de conferinţe şi simpozioane pentru tineret, organizarea de concursuri

pentru promovarea treadiţiilor şi a valorilor ortodoxe, acţiuni de promovare a relaţiilor

de colaborare cu organizaţii interne şi externe.. (Biroul de Asistenţă Socială al

Patriarhiei Române, „Activitatea de Asistenţă Socială în Biserica Ortodoxă Română,

2001, Ed. Patriarhiei Române, Bucureşti, p. 9-11)

Asistenţa social-religioasă în unităţile de protecţie socială, unităţile militare, în

spitale şi penitenciare

Asistenţa religioasă acordată în unităţile de protecţie socială, spitale şi

penitenciare a fost îmbinată armonios cu activităţile de asistenţă socială, alături de

preoţii care deservesc aceste instituţii aflându-se asistenţii sociali teologi de la centrele

eparhiale. În urma demersurilor întreprinse de ierarhi, s-a ajuns ca aproape în fiecare

judeţ al ţării, să existe câte un reprezentant al Bisericii în Comisia judeţeană pentru

protecţia copilului, care funcţionează în cadrul administraţiei publice locale având ca

atribuţie stabilirea măsurilor de protecţie socială pentru copiii aflaţi în dificultate.

Programele sociale ale Bisericii Ortodoxe Române au ca obiective:

- organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la

nivelul parohiilor, pentru categorii de persoane aflate în situaţii de risc social şi

pentru cele aflate în aşezămintele sociale bisericeşti;

- prevenirea instituţionalizării copiilor şi a persoanelor vârstnice singure;

117


- înfiinţarea de noi instituţii de asistenţă socială ca alternative la cele

clasice.

În baza unor protocoale încheiate cu ministerele de profil, asistenţa religioasă

este asigurată astfel:

Printre activităţile realizate menţionez:

- efectuarea de anchete sociale la domiciliul persoanelor internate în scopul

reintegrării lor familiale sau a identificării unor modalităţi de asistenţă la domiciliu, în

mijlocul comunităţii, cu implicarea directă a credincioşilor;

- organizarea de activităţi socio-educative şi culturale în aceste instituţii cu

diverse ocazii: mari sărbători, începutul anului şcolar, ziua copilului;

- verificarea şi compararea listelor de beneficiari ai cantinelor sociale ale statului

şi ale celor înfiinţate de parohii, pentru a nu fi omisă, din greşeală, nici o persoană

îndreptăţită la acest tip de asistenţă;

- instrumentarea dosarelor privind venitul minim garantat, astfel încât toate

persoanele care îndeplinesc condiţiile legale să aibă acces la servicii de asistenţă socială;

- identificarea, cu ajutorul profesorilor de religie, a elevilor cu risc de abandon

şcolar şi organizarea de programe de ajutorare a acestora constând în: oferirea de

rechizite şi îmbrăcăminte, acordarea de meditaţii gratuite la principalele materii de

studiu, de către profesori voluntari din diverse parohii, organizarea de tabere şi

pelerinaje;

- efectuarea de vizite în instituţiile de protecţie socială, în special la persoanele

care nu sunt vizitate de către rude, de către grupuri de voluntari din parohia în cuprinsul

căreia se află instituţia;

- acordarea de consiliere şi suport tinerilor majori proveniţi din casele de copii

ale statului, în vederea pregătirii profesionale şi a obţinerii unei locuinţe.

La nivelul anului 2006, asistenţa religioasă a fost asigurată în cadrul unităţilor

bugetare, pe diferite domenii, de către un număr de 437 de preoţi, din care 63 salarizaţi

din fonduri proprii şi cu o contribuţie de la Secretariatul de Stat pentru Culte, iar 374 de

la Bugetul de Stat. La nivelul ţării sunt ridicate şi amenajate pentru buna desfăşurare a

asistentei social-religioase 300 de biserici, capele şi paraclise, alte 111 fiind în diferite

stadii de construcţie şi amenajare

118


Asistenţa social religioasă unităţile spitaliceşti

În anul 2006, în unităţile spitaliceşti şi de asistenţă medicală precum şi în

aşezămintele de ocrotire socială şi-au desfăşurat activitatea un număr de 229 de preoţi

salarizaţi din fondurile Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate; alături de ei, slujesc şi

63 preoţi salarizaţi prin contribuţia Secretariatului de Stat pentru Culte şi din fondurile

centrelor eparhiale. De remarcat că şi preoţii de la parohii sprijină asistenţa religioasă

din unităţile mai sus amintite, răspunzând solicitărilor, organizând activităţi caritativ-

filantropice.

Există, în funcţiune sau în diferite stadii de amenajare, un număr de 235 capele

şi biserici, dar în multe spitale slujbele continuă să fie oficiate în amfiteatre, săli de

şedinţă, holuri.

Asistenţa social-religioasă acordată în unităţile de protecţie socială

Un număr de 70 de preoţi îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiilor sociale

ale statului (case de copii, cămine-spital pentru persoane handicapate, cămine de

bătrâni), 37 dintre ei fiind salarizaţi de la buget, iar ceilalţi din fondurile eparhiilor. În

multe dintre aceste centre s-au amenajat capele şi locuri special amenajate pentru

rugăciune

Prezenţa unor ierarhi în instituţiile de protecţie socială, în spitale, unităţile

militare sau penitenciare, cu prilejul unor sărbători mai importante sau cu prilejul

aniversării unor momente importante ale instituţiilor, a constituit o modalitate de

consolidare a relaţiilor dintre Biserică instituţiile respectine şi credincioşi.

Asistenţa social-religioasă în Armată

Această activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile Legii nr.195/2000

privind constituirea şi organizarea clerului militar şi a protocoalelor încheiate de către

Patriarhia Română cu ministerele şi organismele statului abilitate în această direcţie .

În ceea ce priveşte activitatea de asistenţă religioasă în unităţile militare

subordonate Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), aceasta este bine organizată şi

coordonată, bucurându-se de sprijinul autorităţilor bisericeşti şi militare, având acum un

cadru legislativ – organizatoric adecvat .

119


În unităţile militare funcţionează, în prezent, un număr de 83 preoţi militari

ortodocşi care slujesc în 78 biserici şi capele, altele 10 aflându-se în diferite stadii de

construcţie şi amenajare.

Secţia de Asistenţă Religioasă din Ministerul Administraţiei şi Internelor îşi

desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei “ Informare şi Relaţii Publice” a Ministerului,

pe temeiul Legii 195/2000 şi a prevederilor „Regulamentului de organizare şi

funcţionare al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice”.

În unităţile subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor, slujesc în

prezent un număr de 20 preoţi militari, în 31 biserici şi capele, altele 7 aflându-se în

diferite stadii de amenajare;

Asistenţa social-religioasă în penitenciare

S-au completat posturile vacante de preoţi capelani la toate penitenciarele din

ţară, în prezent fiind încadraţi un număr total de 39 de preoţi ortodocşi;

În prezent, există finalizate şi se slujeşte în 38 de capele şi biserici, altele 2 fiind

în diferite stadii de construcţie.

Printre activităţile specifice se numără şi următoarele:

- organizarea de vizite în penitenciare pentru a sprijini material pe deţinuţi cu

îmbrăcăminte, încălţăminte şi obiecte igienico-sanitare, cu ocazia diferitelor sărbători;

- realizarea de activităţi educative şi de consiliere a tinerilor şi minorilor aflaţi în

detenţie, precum: programe de alfabetizare, de vizionare a unor conferinţe susţinute de

mari teologi pe diverse teme, cercuri de pictură.

În tentativa de a recupera moral şi spiritual pe cei vinovaţi de anumite delicte,

încă din cele mai vechi timpuri, societatea românească – şi nu numai – a recurs la o

gamă largă de metode, inclusiv educaţia religioasă. După evenimentele din decembrie

1989 activităţile desfăşurate în penitenciare s-au îmbogăţit, reincluzând activităţile

religios-morale. Obiectivul urmărit de Biserică constă în recuperarea morală a

persoanelor care execută pedepse privative de libertate.. Preoţii slujitori în aceste

instituţii pun accent pe convorbirile duhovniceşti cu deţinuţii, cu scopul schimbării

atitudinii acestora faţă de propria situaţie, a concepţiei despre viaţă, a modului de a trăi

120


într-o comunitate şi de a se implica în mod activ în viaţa acesteia. Prezenţa ierarhului în

mijlocul deţinuţilor, cu ocazia marilor sărbători de peste an, a făcut ca mulţi dintre

aceştia să-şi schimbe concepţiile faţă de modul în care îi priveşte societatea şi să se

simtă egali în drepturi cu ceilalţi membrii ai comunităţii, în măsura în care ei înşişi se

străduiesc să-şi revizuiască comportamentul.

Faptul că majoritatea deţinuţilor consideră că preoţii sunt persoane la care pot

apela cu încredere în orice situaţie, joacă un rol benefic asupra comportamentului lor.

De nenumărate ori, preoţii au contribuit la prevenirea unor evenimente negative,

îndeosebi privind sinuciderile şi violenţele, şi la crearea unui climat de ordine şi

disciplină în rândul celor închişi. S-a observat schimbarea conduitei unor deţinuţi

recalcitranţi şi violenţi, faţă de care măsurile luate anterior de către cadrele

penitenciarelor s-au dovedit ineficiente.

Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în lucrarea de înlăturare a efectelor inundaţiilor

În momentele de criză, în timpul războaielor, a foametei sau secetei, în timpul

calamităşilor naturale sau epidemiilor, Biserica şi-a intensificat eforturile de

ajutoraremobilizânu-şi întregul potenţial, reuşind să fie un factor esenţial în soluţionarea

socială a situaţiilor respective de criză. Să amintim aici doar pe cele mai recente, cum ar

fi ajutorul pe care Biserica l-a dat în timpul şi apoi după cel de-al doilea Război

Mondial, sau în timpul foametei ce a urmat acestuia, ori faptul că la inundaţiile din 1970

biserica a donat sinistraţilor până şi fondul de pensii al preoţilor, ca şi ajutorarea

victimelor cutremurului din 1977.

În ultimii ani au fost o serie de calamităţi şi dezastre în întreaga lume, iar ţara

noastră a fost din nou lovită de inundaţii catastrofale, in urma cărora mii de familii au

rămas fără adăpost şi fără cele strict necesare traiului. Biserica s-a mobilizat de fiecare

dată cu aceeaşi eficacitate, şi pentru a exemplifica, voi arăta câteva date recente :

Suma totală virată de către cele 24 de eparhii ale Bisericii noastre, în contul

special deschis de Crucea Roşie Română, până la data de 28 februarie 2005, pentru

victimele cutremurului din Asia de Sud-Est, este de 20.339.114.000 ROL (2.033.911,4

RON).

121


Suma totală colectată, la nivelul Patriarhiei Române, pentru înlăturarea efectelor

inundaţiilor din primăvara anului 2005 a fost de 51.550.963.882 ROL (5.155.096,38

RON), cea mai mare parte fiind orientată către zona Banatului. Facem precizarea că, la

suma în bani mai sus menţionată, s-au adăugat şi importante donaţii în materiale de

construcţii, cereale, alimente, îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum a căror valoare a

fost estimată la 10.000.000.000 ROL (1.000.000 RON).

Campania Zâmbet pentru România desfăşurată de TVR 1, în colaborare cu

Arhiepiscopia Ortodoxă a Timişoarei: suma colectată în conturile Arhiepiscopiei

Timişoarei a fost de 39.233.542.300 ROL (3.923.354,23 RON) din care cca 75%

reprezintă contribuţia Bisericii, prin colectele de la eparhii. Această sumă a fost folosită

pentru ridicarea a 21 de locuinţe si a şcolii din localitatea Ionel.

Suma totală colectată, la nivelul celor 24 de Eparhii din cuprinsul Patriarhiei

Române, pentru inundaţiile din vara anului 2005 s-a ridicat la valoarea de

47.406.150.900 ROL (4.740.615,09 RON), la sumele în bani mai sus menţionate,

adăugându-se şi importante donaţii în materiale de construcţii, cereale, alimente,

îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum a căror valoare a fost estimată la aproximativ

180.000.000.000 ROL (18.000.000 RON).

Campania Învinge apele ( Patriarhia Română, împreună cu TVR şi

Romtelecom ): în Contul „Filantropia”, deschis la nivelul Administraţiei Patriarhale,

până la data de 27/01/2006, s-au strâns: 22.251.827.500 ROL (2.225.182,75 RON),

84.829,36 € şi 98.469,47 $, (adică total 28.259.768.560 ROL - 2.825.976,85 RON) din

care s-au folosit deja 1.738.844,26 RON (17.388.442.600 ROL) pentru construirea celor

32 de case din Vrancea şi Galaţi

În afară de cele 21 de case şi şcoala din Banat şi cele 32 de case construite din

banii Campaniei Învinge apele, Episcopiile Dunării de Jos, Buzăului şi Vrancei şi

Romanului au iniţiat programe eparhiale de construire de case, după cum urmează:

- Episcopia Dunării de Jos, cu sprijinul altor eparhii, a ridicat alte 17 locuinţe, 7

dintre acestea fiind din lemn. Contribuţia financiară a celorlalte centre eparhiale a fost

de 10.748.419.700 ROL (1.074.841,97 RON);

- Episcopia Buzăului şi Vrancei a ridicat alte 7 locuinţe cu bani din donaţiile

primite direct de la credincioşii săi;

122


- Episcopia Romanului, în cuprinsul căreia au fost afectate localităţi din zona

montană, a beneficiat de sprijinul frăţesc al eparhiilor Patriarhiei Române, valoarea

totală a donaţiilor fiind de 16.912.855.700 ROL (1.691.285,57 RON) din care

aproximativ 13.510.000.000 ROL (1.351.000 RON) reprezintă donaţiile în alimente,

materiale de construcţii, haine şi alte bunuri iar 3.402.855.700 ROL (340.285,57 RON)

donaţiile în bani. S-au ridicat 20 de case cu structură de lemn.

Birouri de asistenţă socială care funcţionează pe cuprinsul Patriarhiei Român

În cuprinsul Patriarhiei Române funcţionează următoarele birouri de asistenţă

socială:

1. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Bucureştilor care coordonează

activitatea socială în municipiul Bucureşti şi judeţele Ilfov, Prahova şi Giurgiu.

Coordonator: Mihnea Susan –consilier

Telefon: 021/337.20.35

2. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Iaşilor care coordonează activitatea

socială în judeţele Iaşi, Botoşani şi Neamţ.

Coordonator. Pr. Radu Antonovici –consilier

Telefon: 0232/21.54.54; 0232/21.54.56; fax: 0232/21.53.00

3. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Sibiului care coordonează activitatea

socială în judeţele Sibiu şi Braşov.

Coordonator: Pr. Simion Săsăuşan –consilier

Telefon. 0269/ 21.00.59; fax. 0269/ 21.59.05

4. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Craiovei care coordonează activitatea

socială în judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi.

Coordonator: Pr. Vasile Motoroga –inspector

Telefon. 0725. 581.701; fax: 0251/ 199.163

5. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Clujului care coordonează activitatea

socială în judeţele Cluj şi Bistriţa Năsăud

Coordonator: Pr. Marcel Andreica -consilier

Telefon: 0264/ 43.10.04; fax: 0264/ 195184

123


6. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Sucevei care coordonează activitatea

socială în judeţul Suceava.

Coordonator: Pr. Petru Crăciun -consilier

Telefon: 0230/ 22.70.54, fax: 0230/ 521295

7. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Timişoarei care coordonează activitatea

socială în judeţul Timiş.

Coordonator: pr. Vasile Sechereş

Telefon: 0256/ 190287

8. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Alba Iuliei care coordonează activitatea

socială în judeţele Alba şi Mureş.

Coordonator: Pr. Dan Ioan -consilier

Telefon: 0258/ 817766, fax: 0258/ 812797; email: [email protected]

9. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Romanului care coordonează activitatea

socială în judeţul Bacău.

Coordonator: Pr. Raul Rojiniţă -vicar

Telefon: 0233/ 744682

10. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Dunării de Jos care coordonează activitatea

socială în judeţele galaţi şi Brăila.

Coordonator: Pr. Gelu Aron -inspector

Telefon: 0236/ 413837

11. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Oradiei, Bihorului şi Sălajului care

coordonează activitatea socială în judeţele Bihor şi Sălaj

Coordonator: Arhid. Adrian Fofiu, consilier

Telefon: 0259/434087

12. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Aradului care coordonează activitatea

socială în judeţele Arad şi Hunedoara.

Coordonator: Pr. Mircea Bupte -inspector

Telefon: 0257/ 281872

13. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Sloboziei care coordonează activitatea

socială în judeţele Ialomiţa şi Călăraşi.

Coordonator: Pr. Bodreş Adrian -consilier

124


Telefon: 0243/ 231711

14. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Caransebeşului care coordonează

activitatea socială în judeţul Caraş Severin.

Coordonator: Pr. Ovidiu Sava -consilier

Telefon: 0255/ 516412

15. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Huşilor care coordonează activitatea

socială în judeţul Vaslui

Coordonator: P. S. Corneliu Bârlădeanu –arhiereu vicar

Telefon şi fax: 0235/ 481822

16. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului care

coordonează activitatea socială în judeţul Teleorman.

Coordonator: Pr. Alexandru Lazăr -consilier

Telefon: 0247/ 323321; fax: 0247/ 326654.

125


Aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii Ortodoxe Române

Situaţia aşezămintelor de protecţie socială înfiinţate şi administrate în cadrul structurilor

bisericeşti

Nr. Crt. EparhiaCentre

pentru copii

Centre de asistenţă şi

consiliere socială

Centre pentru bătrâni

Cabine şi centre

medicale

Cantine sociale

Total

1.Arhiepiscopia Bucureştilor

11 1 1 6 10 29

2.Arhiepiscopia

Iaşilor2 9 3 7 10 31

3.Arhiepiscopia

Timişoarei3 2 1 5 11

4.Arhiepiscopia

Sibiului2 0 2 0 0 4

5.Arhiepiscopia

Sucevei1 0 2 0 0 3

6.Arhiepiscopia

Alba Iuliei15 3 3 2 2 25

7.Arhiepiscopia

Craiovei4 0 0 1 0 5

8.Arhiepiscopia

Clujului3 2 1 2 1 9

9.Arhiepiscopia

Tomisului0 0 0 0 1 1

10.Episcopia

Dunării de Jos4 0 0 5 18 27

11.Episcopia

Râmnicului1 0 0 0 1 2

12.Episcopia Oradiei

0 0 3 0 0 3

13.Episcopia

Caransebeşului5 0 3 1 1 10

14. Episcopia 0 2 0 3 0 5

126


Aradului

15.Episcopia Huşilor

0 0 0 1 0 1

16.Episcopia Buzăului

3 2 1 0 1 7

17.Episcopia Romanului

0 0 0 0 24 24

18.Episcopia

Maramureşului2 0 0 0 0 2

19.Episcopia

Severinului şi Strehaiei

1 0 1 0 0 2

Total 57 21 20 29 74 201

Sursa: Patriarhia Română - Sectorul Biserica şi Societatea

127


Servicii de sprijin şi asistenţă destinate copiilor şi tinerilor aflaţi în dificultate (inclusiv orbi şi romi)

Obiective generale :

-prevenirea abandonului copilului;

-prevenirea instituţionalizării copilului, familia având dificultăţi în a-l întreţine şi

a-i asigura o educaţie;

-prevenirea delincvenţei juvenile şi a abandonului şcolar;

-reducerea fenomenului de violenţă domestică;

-prevenirea disoluţiei familiilor disfuncţionale.

Obiective specifice:

-îmbunătăţirea relaţiei copil-familie;

-dezvoltarea capacităţilor de relaţionare/comunicare ale copiilor şi a

deprinderilor de viaţă cotidiană;

-sprijin oferit copiilor pentru continuarea sau reluarea educaţiei şcolare;

-suport acordat mamelor în obţinerea unui loc de muncă;

-pregătirea familiei şi a mamei în scopul reintegrării familiale a acesteia

împreună cu copilul său;

1. Centrul social “Casa Barnabas” din Bucureşti este un centru de servicii pentru

adolescenţi proveniţi din familii cu risc social (cu venituri reduse, în care se

înregistrează o violenţă crescută, stări tensionale între părinţi) şi funcţionează în cadrul

Biroului de asistenţă socială al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Obiectivul principal urmărit

prin serviciile oferite în cadrul centrului este dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi

relaţionare la adolescenţii aflaţi în dificultate, care sunt marginalizaţi şi lipsiţi de

suportul familiei şi al comunităţii.

Activităţi:

-organizarea săptămânală a unor dezbateri pe diferite teme propuse de beneficiari

în concordanţă cu preocupările, neliniştile, dorinţele şi aspiraţiile lor, dezbateri la care

sunt invitaţi specialişti din diferite domenii ale vieţii sociale, economice, legislative şi

culturale şi care pot influenţa adoptarea unor măsuri adecvate, la nivel naţional, în

domeniul asistenţei adolescentului;

128


-oferirea de meditaţii gratuite la principalele obiecte de studiu;

-organizarea unui cerc de pictură;

-consiliere în scopul orientării profesionale, a posibilităţilor de angajare şi

pregătirea tinerilor pentru integrarea lor profesională.

2. Centrul social pentru copii Sfântul Dimitrie din Bucureşti, condus de doamna

Elena Reta Avramescu a fost constituit prin colaborarea dintre Parohia Stavropoleos,

Organizaţia umanitară Concordia şi Primăria Capitalei. Se adresează copiilor străzii cu

vârste cuprinse între 4 şi 18 ani şi familiilor dezorganizate şi are o capacitate de 30 de

locuri. Are ca obiective prevenirea fenomenului “copiii străzii”, resocializarea şi

reintegrarea familială a acestei categorii de copii. Programul se desfăşoară pe parcursul

a 7 ore, sub îndrumarea şi observaţia unui personal de specialitate, alcătuit din: 3

asistenţi sociali, 1 psiholog, 1 medic, 2 educatori, 2 preoţi şi 1 asistent social.

Servicii oferite:

-adăpost pe timpul zilei;

-asistenţă medicală de urgenţă;

-asistenţă socială;

-ajutor umanitar (îmbrăcăminte, încălţăminte, alimente);

-consiliere psiho-pedagogică;

-activităţi educative şi culturale precum: lucru manual, desen, pictură, lecturi,

muzică, vizionări de filme;

-asistenţă religioasă asigurată de preotul Iustin Marchiş.

3. Centrul Sfântul Stelian din Bucureşti funcţionează sub patronajul Asociaţiei

omonime şi l-a avut ca preşedinte de onoare pe regretatul Pr. Prof. Constantin Galeriu.

Are ca obiective prevenirea fenomenului “copiii străzii”, a instituţionalizării copilului, a

abandonului şcolar precum şi ajutorarea socio-medicală, materială şi spirituală a copiilor

străzii şi a familiilor defavorizate. Anual, de programele educaţionale şi de asistenţă

socială ale Centrului, beneficiază 80 de familii sărace cu mulţi copii în îngrijire şi 100 de

copii ai străzii.

Servicii oferite:

-asistenţă medicală de urgenţă (în stradă sau la domiciliu);


129


-cantină socială (850 de persoane pe săptămână);

-activităţi educaţionale şi asistenţă şcolară (60 de copii);

-activităţi practice în atelierul de pictură (30 de copii);

-activităţi recreative (tabere ecologice);

-activitate spirituală.

4. Casa “Sfânta Macrina” pentru copiii străzii din Bucureşti funcţionează sub

egida Asociaţiei Ecumenice a Bisericlor din România, condusă de Înalt Prea Sfinţitul

Nifon Mihăiţă Arhiepiscop al Târgoviştei. Instituţia îşi propune următoarele: prevenirea

şi combaterea fenomenului “copiii străzii” şi reintegrarea familială, socială şi

profesională a acestora. Prin eforturile asistenţilor sociali care îşi desfăşoară activitatea

în acest centru, 15 copii au fost reintegraţi în familia naturală, 15 tineri au fost integraţi

profesional, pentru 10 tineri s-au întocmit acte de identitate şi pentru alţi 2 tineri s-a

rezolvat problema locuinţei.

Servicii oferite:

-îngrijire de tip rezidenţial pentru 20 de copii cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani,

până are loc reintegrarea familială sau într-o instituţie de asistenţă socială, a copilului

aflat în dificultate, sau până la identificarea unei familii adoptive;

-găzduire pe timp de noapte, îngrijire medicală de urgenţă, oferirea de hrană,

îmbrăcăminte şi suport în căutarea unui loc de muncă pentru un număr de 15-20 de

tineri cu vârste între 16 şi 22 de ani care locuiesc pe străzi;

-cantină cu trei mese pe zi;

-sală de baie destinată în exclusivitate copiilor străzii;

-asistenţă medicală;

-activităţi educative;

-asistenţă religioasă asigurată de preotul Ionuţ Ţuţea care se ocupă numai de

copiii străzii.

5. Apartamentul social pentru adolescenţi nevăzători “Sfânta Parascheva” din

Bucureşti a fost organizat la iniţiativa preotului Ion Popescu, Preşedintele Societăţii

Filantropice “Comitetul de binefacere Icoana”. Apartamentul oferă adăpost şi întreţinere

pentru 6 adolescenţi nevăzători care, după absolvirea liceului, nu au nici o calificare. În

130


cadrul Asociaţiei funcţionează o sală de masaj necesară pregătirii adolescenţilor pentru

meseria de maseur.

6. Complexul social pentru copii orfani din Valea Plopului, judeţul Prahova.

Asociaţia “Pro vita pentru născuţi şi nenăscuţi”a fost înfiinţată în anul 1992 sub

coordonarea preotului Nicolae Tănase de la Parohia Valea Plopului, judeţul Prahova şi

se numără printre primele organizaţii nonguvernamentale care au derulat programe de

asistenţă socială adresate copiilor abandonaţi şi tinerelor mame singure, neacceptate de

familie şi de societate. Beneficiarii sunt 105 copii între 0 şi 16 ani abandonaţi sau cu risc

de abandon, 15 tinere mame singure sau alungate de familii împreună cu copiii şi 10

adolescente cu vârsta între 18 şi 20 de ani, care au părăsit Casele de copii.

Servicii:

-adăpost;

-îngrijire de tip familial- plasament familial;

-consiliere;

-pregătire profesională în atelierele proprii şi activităţi recreative.

Sub numele de “Complexul social pentru copii” sau “Satul copiilor” se reunesc

trei tipuri de centre:

a. Centrul maternal care adăposteşte 10 tinere mame cu vârste cuprinse între 16

şi 22 ani împreună cu copiii lor nou-născuţi, pe o perioadă de 9 luni. Acestea au

beneficiat de consiliere şi sprijin în perioada prenatală, prevenindu-se în multe cazuri

avortul. În această perioadă, tinerele mame învaţă principiile de bază în îngrijirea şi

creşterea sugarului, noţiuni elementare de educaţie medicală şi de igienă, cât şi elemente

de auto-gospodărire. Se urmăreşte, de asemenea, pregătirea lor în scopul reintegrării

profesionale. În acest sens, Asociaţia se preocupă de găsirea unor locuri de muncă

potrivite, care să asigure tinerelor resursele financiare necesare întreţinerii lor şi a

copiilor. Totodată se încearcă medierea relaţiilor cu familiile tinerelor prin schimbarea

atitudinii familiilor faţă de acestea, în vederea reintegrării familiale.

Copiii abandonaţi în spital sunt îngrijiţi în acelaşi centru de către o educatoare

specializată.

131


b. Centrul de îngrijire temporară găzduieşte şi se îngrijeşte de 20 de copii cu

vârste cuprinse între 6 şi 14 ani, proveniţi dintre copiii străzii din zona Gării de Nord şi

diferite pieţe bucureştene.

Activităţi desfăşurate:

-resocializare prin implicarea în activităţi educative, culturale şi recreative;

-pregătirea profesională în cadrul atelierelor proprii de tâmplărie, croitorie şi

pictură pe sticlă, cu scopul dobândirii capacităţilor şi abilităţilor necesare integrării în

societate.

c. Plasamentul familial este un serviciu prin care 90 de copii abandonaţi în

maternităţi şi secţii de spitale au descoperit căldura maternă în cadrul unei familii

substitutive. Astfel, 30 de familii din satul Valea Plopului au în îngrijire între 2 şi 13

copii. Integrarea acestor copii în familiile adoptive s-a realizat foarte bine, neexistând

tensiuni între copiii naturali şi cei luaţi în îngrijire. În funcţie de vârstă, copiii urmează

cursurile preşcolare la grădiniţa din acelaşi sat, reînfiinţată la iniţiativa “Pro Vita”, sau

cursurile şcolare.

7. Centrul social pentru copii “Sfântul Sava” din Buzău a luat fiinţă în anul 1994

la iniţiativa părintelui Mihail Milea şi este compus din centru de zi şi cantină socială.

Are ca obiective prevenirea şi combaterea fenomenului “copiii străzii” şi reinserţia

socială şi profesională a adolescenţilor proveniţi din Casele de copii.

Beneficiarii Centrului sunt 40 de copii din familii cu risc social (monoparentale,

dezorganizate, cu venituri reduse şi părinţi şomeri) şi 8 adolescenţi proveniţi din centrele

de plasament. Programul în cadrul Centrului începe la ora 12, când copiii se întorc de la

şcoală, şi cuprinde:

-servirea unei mese calde la prânz, zilnic, pentru 40 de copii, la cantina din

incinta centrului social;

-efectuarea temelor sub îndrumarea educatoarelor;

-participarea la activităţi recreative (jocuri, vizionare de filme), cultural

educative (lectură, cerc de poezie religioasă, seri duhovniceşti) şi de pregătire

profesională în atelierele de tâmplărie, croitorie şi pictură de icoane pe sticlă ale

Centrului.

132


8. Centrul pentru primirea copiilor străzii “Sfântul Andrei” din Iaşi a fost

înfiinţat la iniţiativa Serviciului de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Iaşilor în anul

1996 şi este coordonat de asistentul social teolog Nicoleta Borcilă. Are ca obiectiv

recuperarea şi reintegrarea familială şi socială a copiilor care se confruntă cu abandonul

familial şi delincvenţa juvenilă. Personalul Centrului este înalt specializat, cuprinzând

asistenţi sociali, psiholog, profesori şi preoţi care asigură un climat afectiv şi moral

adecvat recuperării sociale, psihologice şi spirituale a copiilor.

Serviciile oferite:

-găzduire şi îngrijire zilnică;

-consilierea şi pregătirea copiilor şi a familiilor acestora;

-educaţie şcolară şi pregătire profesională.

Stimularea creativităţii şi valorificarea aptitudinilor copiilor, prin editarea de

către aceştia a revistei “Gazeta străzii” constituie şi una dintre formele de resocializare.

Totodată această publicaţie reprezintă un mijloc excelent de sensibilizare a societăţii în

ceea ce priveşte problematica copiilor străzii, în paginile sale regăsindu-se, în forma

diferitelor genuri literare, întregul spectru de dorinţe şi aşteptări specifice acestei

categorii sociale.

9. Şcoala socială pentru copii cu abandon şcolar din comuna Floreşti, judeţul

Cluj a luat fiinţă în anul 1996 şi se adresează elevilor cu vârste cuprinse între 13 şi 18

ani, care provin din familii dezorganizate şi cu un nivel de instrucţie scăzut al părinţilor,

incapabile să asigure copiilor creşterea şi educaţia corespunzătoare: familii cu

antecedente penale, familii monoparentale, precum şi copii abandonaţi de mamă.

Obiectivele principale ale instituţiei sunt: recuperarea copiilor cu abandon şcolar,

corectarea comportamentelor deviante şi sensibilizarea comunităţii privind gravitatea

fenomenului de abandon şcolar.

Servicii oferite:

-pregătirea şcolară;

-ajutor ce constă în alimente, îmbrăcăminte şi rechizite;

-consilierea copilului împreună cu familia sa;

-activităţi recreative.

133


De la începerea acestui program, au beneficiat de asistenţă socială şi consiliere

42 de adolescenţi, care şi-au terminat studiile generale, au învăţat o meserie şi au fost

ajutaţi să-şi găsească un loc de muncă, fapt care le permite în prezent să se întreţină

singuri şi chiar să-şi ajute familiile.

10. Centrele de plasament de tip familial din judeţul Alba sunt în număr de două

şi funcţionează în cadrul parohiilor Vingard şi Dumbrava, oferind servicii alternative la

îngrijirea de tip rezidenţial din centrele de plasament ale statului. Au fost înfiinţate în

anul 1998, ca produs al colaborării dintre Compartimentul de Asistenţă Socială al

Arhiepiscopiei Alba Iuliei, care a pus la dispoziţie clădirile şi asigură cheltuielile de

întreţinere, şi Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului-Alba, care

asigură salarizarea personalului şi alocaţiile copiilor.

Obiectivele urmărite:

-îmbunătăţirea sau reluarea relaţiei copilului cu familia de provenienţă şi pregătirea lui

pentru reintegrare socială;

Până în prezent rezultatele au fost bune, copiii reuşind să dobândească capacităţi

de relaţionare şi comunicare cu cei de aceeaşi vârstă, dar şi cu adulţii. Parohia devine

astfel familia extinsă a acestora, iar copiii din comunitate sunt alături de copiii

defavorizaţi nu doar la şcoală, ci şi în cadrul unor activităţi din timpul liber (jocuri,

concursuri, tabere, sărbători).

11. Complexul social pentru copii aflaţi în dificultate din localitatea Cărpiniş,

judeţul Gorj a fost înfiinţat la iniţiativa preotului Ioan Popescu şi dispune de spaţii de

cazare, săli de curs, cantină, biserică şi atelier de pictură. În cadrul Complexului, pe

perioada vacanţelor de vară, se organizează tabere pentru copii proveniţi din familii

sărace, copii orfani şi copii cu handicap, în grupe de câte 20 de copii.

Servicii oferite:

-activităţi educative: cursuri de limbi străine, de pictură etc;

-activităţi recreative: concursuri, excursii, pelerinaje la mănăstiri.

12. Centrul de plasament de tip familial din Dolhasca, judeţul Suceava a luat

fiinţă în anul 1998, la iniţiativa Compartimentului de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei

Sucevei şi este susţinut material de Parohia Dolhasca. Beneficiarii Centrului sunt 20 de

134


copii proveniţi din familii defavorizate sau care au înregistrat tentativă de abandon

familial.

Serviciile din cadrul Centrului sunt asigurate de personal calificat în protecţia

copilului şi cuprind:

-găzduire, îngrijire şi întreţinere zilnică;

activităţi educaţionale;

-activităţi culturale şi recreative.

13. Cantina socială pentru copii din Galaţi funcţionează pe lângă Catedrala

Episcopală Sfântul Nicolae şi deserveşte, săptămânal, de luni până vineri, câte 100 de

copii pe zi, proveniţi din familiile asistate de Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei

Dunării de Jos. La aceeaşi cantină, sâmbăta şi duminica servesc masa copii din centrele

de plasament şi şcolile ajutătoare din oraş.

14. Grădiniţa de copii ”Sf. Muceniţă Filofteia” din Piteşti a luat fiinţă sub

coordonarea preotului şi a credincioşilor parohiei, aceştia contribuind direct la susţinerea

materială, întreţinerea şi organizarea activităţilor zilnice din cadrul grădiniţei.

15. Centrul de consultanţă şi sănătate mintală din Bacău a fost înfiinţat de

Direcţia de Sănătate Publică şi Laboratorul de Sănătate Mintală în colaborare cu Biroul

de Asistenţă Socială al Protoieriei Bacău. Constituie o noutate în acest domeniu,

deoarece, pe lângă asistenţa medicală psihiatrică, pacienţii beneficiază şi de asistenţă

spiritual-religioasă.

Serviciile sunt oferite de o echipă complexă, alcătuită din medici psihiatri,

psiholog şi preot, care se ocupă de depistarea activă a bolnavilor, diagnosticarea, tratarea

şi monitorizarea acestora până în momentul reintegrării lor sociale.

16. Orfelinatul eparhial “Sf. Vasile cel Mare” din Galaţi

Beneficiarii sunt copiii orfani, abandonaţi, proveniţi din familii cu risc social care nu pot

asigura copiilor condiţiile necesare dezvoltării fizice şi psihice armonioase, dar şi copiii

care sunt victime ale violenţei domestice. Aşezământul găzduieşte în prezent 30 de fete

orfane, de a căror îngrijire şi educaţie se ocupă un personal calificat în domeniul medical

şi pedagogic, alcătuit din monahii, care le oferă copiilor şi suportul afectiv şi moral

necesar dezvoltării normale a personalităţii lor.

135


17. Campusul pentru copii Bisoca din Buzău este coordonat de către Preot

Mihail Milea şi are ca obiectiv realizarea de tabere pentru copiii orfani, săraci şi cu

handicap. Beneficiarii sunt 400 de copii aflaţi în dificultate pe an (abandonaţi, orfani,

din familii sărace, cu handicapuri uşoare şi adolescenţi de la casele de copii), în serii de

câte 100 pe perioada vacanţei de vară.

Servicii:

-activităţi educative şi recreative: organizarea de spectacole, concursuri etc;

-activităţi religioase.

18. Centrul pentru primirea copiilor seropozitivi din cadrul Parohiei Bujac, Arad;

19. Secţia pentru copii seropozitivi din Slobozia a cărei responsabil este Adrian

Rada, are ca obiectiv îngrijirea copiilor seropozitivi. Beneficiarii sunt 12 copii

seropozitivi din Căminul de copii Slobozia. Serviciile oferite constau în asistenţă socială

şi spirituală.

20. Aşezământul pentru fete orfane de la Mănăstirea Rămeţi, judeţul Alba are ca

responsabil pe Monahia Magdalena Trif şi are ca obiectiv îngrijirea şi educarea copiilor

fără susţinători legali. Beneficiarii sunt fete orfane dintre care unele prezintă handicap.

Servicii:

-adăpost;

-cursuri speciale pentru persoane cu handicap;

-asistenţă spirituală.

21. Cantina socială pentru copii din cartierul Valea Aurie, Sibiu coordonată de

Preot Simion Săsăuşan are ca beneficiari 50 de copii fără susţinători legali.

22. Centrul comunitar pentru tineret din Bistriţa;

23. Centrul de reintegrare socială pentru tinerele provenite din instituţiile de

ocrotire ale statului –Stoiana.

24. Asociaţia “Renaşterea Speranţei” din Iaşi este condusă de Pr. Radu

Antonovici şi serveşte ca Centru de zi pentru copiii cu sindromul Down.

25. Casa de tip familial pentru copii din Parohia Carani, Timişoara, judeţul

Timiş, are ca obiectiv ocrotirea de tip familial şi îngrijire în vederea integrării sociale.

Beneficiarii sunt 8-10 copii abandonaţi.

Servicii:

136


-adăpost;


-activităţi şcolare.

26. Tabăra naţională din Parohia Viziru de sus, Brăila;

27. Taberele sociale pentru tineri săraci cu rezultate şcolare deosebite –

Mănăstirea Voroneţ.

28. Centrul de zi pentru copii rromi “Sf. Filofteia” din parohia Silivaş, jud. Alba

(înfiinţat în 2004).

29. Centrul pentru copii “Aripi de Lumină” din Craiova (înfiinţat în 2004).

30. Centrul social pentru copii “Sf. Maria” din comuna Berca, jud. Buzău

(înfiinţat în 2004).

31. Centrul socio-cultural “Sf. Paisie” de la Mânăstirea Neamţ (înfiinţat în 2004).

32. Centre social culturale în mai multe localităţi din judeţul Iaşi (înfiinţate în

2005).

33. Grădiniţa pentru copii orbi din Timişoara (înfiinţată în 2005).

34. Cinci centre de tip familial în judeţul Alba (înfiinţate în 2005).

35. Centrul de asistenţă şi sprijin pentru integrarea socială şi profesională a

adolescenţilor proveniţi din centrele de plasament, în Constanţa (înfiinţat în 2005).

36. Centrul de reintegrare socio-profesională pentru tineri cu dizabilităţi, în

Craiova.

Servicii de sprijin şi asistenţă destinate vârstnicilor (inclusiv orbi)

Obiective :

-eliminarea fenomenului de cerşetorie în rândul bătrânilor abandonaţi şi singuri;

-îmbunătăţirea stării fizice şi spirituale a acestora;

-prevenirea fenomenului de sinucidere în rândul bătrânilor.

1. Căminul de bătrâni “Sfântul Ioan Cel Nou” din Suceava a luat fiinţă în anul

1992, la iniţiativa Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor,

exclusiv prin eforturile clerului şi credincioşilor din Suceava. Beneficiarii sunt persoane

vârstnice lipsite de venituri, fără locuinţă şi fără susţinători legali. Serviciile oferite

constau în adăpost, consiliere, asistenţă medicală, socială, şi spirituală asigurată de

137


personalul monahal, terapie ocupaţională în atelierele proprii şi însoţirea sau

reprezentarea persoanei asistate în faţa unei instituţii. Condiţiile de cazare şi îngrijire

sunt deosebite faţă de cele din instituţiile similare de stat. Fiecare dintre cei 120 de

bătrâni dispun de o cameră proprie tip garsonieră şi beneficiază de servicii medicale

adecvate problemelor de sănătate specifice vârstei a treia. Astfel, în cadrul căminului

funcţionează cabinete medicale de diagnoză, medicină generală şi stomatologie,

deservite de personal de specialitate constând în 3 medici şi 10 asistente medicale.

2. Aşezământul pentru bătrâni “Sfântul Sava” din satul Câmpeni, comuna

Amaru, judeţul Buzău, a luat fiinţă în anul 1996, la iniţiativa preotului Mihail Milea,

preşedintele Fundaţiei “Sfântul Sava” şi funcţionează în clădirea fostei primării a

comunei, care a fost renovată şi amenajată corespunzător. Ulterior, a fost clădit un

dispensar, care deserveşte în prezent nu doar persoanelor asistate, ci şi pe locuitorii

satului. Spre mulţumirea sufletească a bătrânilor în incintă a fost înălţată şi o biserică.

Beneficiarii sunt 10 bătrâni abandonaţi de familiile lor, rămaşi fără locuinţă şi fără nici o

sursă de venit, iar numărul acestora urmează să se dubleze odată cu finalizarea

construcţiei la aripa nouă a aşezământului. Aşezământul dispune şi de anexe

gospodăreşti, care constituie surse de autoîntreţinere. Serviciile constau în adăpost şi

asistenţă medicală, socială şi spirituală.

Elementul care diferenţiază acest aşezământ de altele similare constă în faptul că

bătrânii sunt îngrijiţi de tinere orfane, în vârstă de peste 18 ani, provenite din centrele de

plasament. Astfel, fetele dobândesc o ocupaţie, simţul responsabilităţii şi abilităţile

necesare reintegrării sociale imediat după ieşirea din centrele de plasament, realizându-

se o completare simbiotică a nevoilor specifice celor două grupuri defavorizate.

3. Aşezământul pentru bătrâni de la Mănăstirea Recea, judeţul Mureş funcţionează

în incinta Mănăstirii Recea. A luat fiinţă la iniţiativa maicii stareţe Cristina Chichernea,

având ca obiectiv prevenirea abandonului persoanelor vârstnice fără venituri şi fără

susţinători legali. Capacitatea aşezământului este de 30 de locuri, fiecare asistat având

propria sa cameră şi beneficiind de condiţii de cazare deosebite.

Serviciile oferite constau în:

-găzduire şi îngrijire zilnică;

-hrană;

138


-cantină socială;

-asistenţă socio-medicală;

-cabinet medical şi stomatologic incorporat în Aşezământ;

-terapie ocupaţională în atelierele şi în micro-ferma ce funcţionează aici;

- asistenţă spirituală.

4. Căminul pentru bătrâni de la Mănăstirea Pasărea, judeţul Ilfov este deservit de

personal monahal, sub coordonarea monahiei Paveliada Dinu. Are o capacitate de 30 de

locuri şi beneficiarii sunt persoane vârstnice fără susţinători legali şi cu venituri foarte

reduse, cărora li se asigură găzduire, întreţinere şi îngrijire zilnică.

5. Căminul pentru bătrâni de la Mănăstirea Văleni, judeţul Argeş este organizat şi

administrat de către mănăstire, fiind deservit de personal monahal. Beneficiarii provin

atât din rândurile personalului monahal (cei care au probleme delicate de sănătate), cât şi

din cel al vârstnicilor care se deplasează greu, au venituri reduse şi nu se pot întreţine,

fiind lipsiţi de sprijinul familiei.

6. Apartamentul social pentru îngrijirea bătrânilor din Buzău a fost organizat şi este

administrat de către credincioşii Parohiei “Sfântul Gheorghe” din Buzău, sub

îndrumarea preotului paroh Nicolae Abaza. În cadrul său sunt găzduite şi îngrijite 7

persoane vârstnice fără susţinători legali, cărora parohia le asigură plata cheltuielilor

pentru medicamente şi tratament. Serviciile oferite sunt adăpost, hrană, asistenţă socială,

îngrijire medicală şi asistenţă spirituală.

7. Aşezământul pentru bătrâni "Lumina satelor" din comuna Adameşti, judeţul

Teleorman, coordonat de preotul Nicolae Bonaş are ca beneficiari 8 persoane vârstnice

cărora le oferă adăpost, hrană, asistenţă socio-medicală şi asistenţă spirituală.

8. Asezamantul filantropic "Icoana" - Carpinis, Gorj.

9. Căminul pentru îngrijirea vârstnicilor din Nuseni, judeţul Bistriţa Năsăud.

10. Mini-căminul pentru nevăzători “Sfânta Parascheva” din Bucureşti, condus de

preotul Ion Popescu are ca beneficiari 5 persoane nevăzătoare în vârstă. Acestora li se

oferă servicii precum adăpost, hrană şi asistenţă medicală.

11. Căminul de bătrâni “Cuviosul Pahomie cel Mare”, din comuna Balta, jud.

Mehedinţi (înfiinţat în 2004).

12. Căminul de bătrâni din Timişoara (înfiinţat în 2005).

139


13. Căminul de bătrâni din parohia Precupeţii Vechi (înfiinţat în 2005).

14. Căminul de bătrâni de la Mânăstirea Christiana din Bucureşti.

15. Căminul pentru persoane vârstnice din cadrul centrului Diaconal din Cluj.

Cabinete medicale sociale, farmacii sociale şi centre de dezintoxicare prin care se

acordă asistenţă medicală gratuită persoanelor cu venituri reduse sau celor fără

nici un venit, respectiv celor dependente de alcool sau droguri

1. Aşezământul bisericesc medico-farmaceutic “Vasiliada” din Bucureşti, compus din

cabinet medical şi farmacie socială;

2. Cabinetul medical “Samariteanul milostiv” din cadrul Parohiei “Sfântul Ilie” din

Bucureşti are ca beneficiari persoane vârstnice cu probleme sociale şi oferă ca servicii

asistenţă spirituală şi controale medicale gratuite.

3. Aşezământul monahal pentru slujire medicală “Christiana” din cartierul Pipera –

Bucureşti, care acordă asistenţă medicală bolnavilor din spitalul “Christiana”, consiliere

şi asistenţă spirituală copiilor străzii şi copiilor infectaţi cu HIV. Călugăriţele de aici

lucrează ca medici şi asistente medicale în spitalul cu acelaşi nume.

4. Cabinetul medical “Sfântul Alexandru” din cadrul Arhiesopiei Bucureştilor;

5. Cabinetul medico-umanitar “Civica” din Timişoara coordonat de Dr. Mihai Balint

are ca obiectiv acordarea de asistenţă medicală gratuită persoanelor defavorizate social.

Are ca beneficiari copii, adulţi din familii cu venituri scăzute şi persoane vârstnice.

Serviciile oferite constau în oferirea de medicamente şi consultaţii medicale gratuite.

6. Cabinetul stomatologic “Sfântul Pantelimon” şi cabinetul medical “Sf. Petru şi

Pavel”, din cadrul Centrului Eparhial al Arhiepiscopiei Iaşilor coordonate de Dr.

Aurelian Luchian au ca beneficiari diverse categorii de persoane defavorizate social

cărora le oferă medicamente şi consultaţii medicale gratuite.

7. Cabinetul stomatologic “Sfântul Pantelimon” din Dorohoi, judeţul Botoşani;

8. Cabinetul medical creştin ortodox “Sfântul Nicolae” din Brăila;

9. Cabinetul medical social al Asociaţiei “Christiana” din Sibiu;

10. Dispensarul social comunal din comuna Hârşova, judeţul Vaslui;

11. Policlinica fără plată “Sf. Pantelimon” din Cluj;

140


12. Dispensarul medical uman din Parohia Buhalniţa, judeţul Iaşi;

13. Policlinica parohială “Sf. Vineri” din Piteşti,

14. Policlinica Parohiei “Sf. Silvestru” din Bucureşti;

15. Casa de odihnă “Sfinţii Doctori Cosma şi Damian” din Bălţăteşti, judeţul

Neamţ;

16. Cabinetul medical “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Iaşi;

17. Centrul de diagnostic şi tratament “Providenţa” din Iaşi.

18. Centrul creştin-medical social de zi “Filantropia” din Sighişoara, jud. Mureş.

19. Centrul medical din parohia Gohor, jud. Galaţi .

20. Complexul socio-medical “Sf. Ioan Sebastian” din Craiova

21. Complexul socio-medical şi balneo-climateric din cadrul asociaţiei “Sf.

Pantelimon” din Brăila

22. Cabinetul stomatologic social din Târgovişte.

23. Centrul de medicină paleativă “Muriel Bol” .

24. Aşezământul socio-medical de pe lângă parohia “Doamna Oltea” din

Bucureşti .

25. Aşezământul socio-medical de pe lângă parohia “Sfântul Spiridon Vechi” din

Bucureşti.

26. Policlinica fără plată din cadrul centrului Diaconal din Cluj .

27. Centrul de educaţie şi informare medicală Providenţa din Iaşi

28. Centrul de consiliere şi reabilitare a persoanelo dependente de alcool şi

droguri, în Iaşi.

Cantine şi brutării sociale

Pentru a asigura nevoile nutriţionale ale persoanelor sărace, Patriarhia Română a

înfiinţat în cadrul parohiilor şi o serie de cantine sociale, dintre care amintim pe cele mai

importante:

a. Cantina de ajutor social şi brutăria “Sfântul Haralambie” din Parohia “Sf.

Haralambie” este coordonată de Preot Dumitru Isopescu şi deserveşte 250 de persoane

pe săptămână (3 mese săptămânal).

141


b. Cantina socială “Sf. Lucia” şi brutăria “Sf. Casian” din Dorohoi, judeţul

Botoşani coordonată de Protopop Mihai Toma are ca beneficiari 150 de persoane pe

săptămână;

c. Cantina socială şi brutăria “Sf. Ştefan” din Parohia “Sf. Gheorghe”, Hârlău,

judeţul Iaşi, coordonată de Protopop Nicolae Crăciun, deserveşte 150 de persoane

săptămânal;

d. Cantina socială şi brutăria “Sf. Teodora” din Târgu Neamţ, judeţul Neamţ,

coordonată de Agripina Munteanu deserveşte 350 de persoane pe săptămână având ca

beneficiari familii sărace cu mulţi copii şi instituţii de ocrotire socială;

e. Cantina parohială “Sămăriteanul milostiv” din Parohia “Înălţarea Domnului”

coordonată de Preot Eugen Drăgoi şi cantina socială “Sf. Stelian”ambele din Galaţi,

fiecare deservind câte 100 de persoane pe zi;

f. Cantina socială “Sf. Ion Casian” din Brăila deserveşte 150 de peroane pe zi;

g. Cantina socială din cadrul Protopopiatului Tg. Mureş;

h. Brutăria “Sf. Dumitru” din Paşcani, coordonată de Protopop Pavel Postolache

are ca beneficiari familii sărace cu mulţi copii şi instituţii de ocrotire socială;

i. Cantina socială din comuna Câmpu Mare, judeţul Olt, deserveşte 80 de

persoane pe zi;

j. Cantinele parohiale “Sf. Arhangheli”, “Sf. Filofteea” şi “Sf. Cruce” din Brăila

deservesc fiecare câte 80 de persoane pe zi;

k. Cantina socială “Sf. Spiridon” din cadrul Parohiei “Sf. Spiridon Vechi” din

Brăila, coordonată de Preot Ion Tănase, are ca beneficiari 80 de persoane zilnic;

l. Cantina socială “Sf. Ana” –Mănăstirea Bistriţa din Piatra Neamţ oferă ca

servicii cazare şi masă pentru 30 de persoane;

m. Cantina socială din Parohia “Pogorârea Duhului Sfânt”, Lugoj, judeţul Timiş,

este coordonată de Preot Toma Petru şi oferă cazare şi masă pentru 30 de persoane;

n. Cantina şi adăpostul pentru săraci din Parohia Ortodoxă Săcălaz, jud. Timiş

deserveşte 30 de persoane fără venituri şi fără locuinţă;

o. Cantina socială din Roman, Jud. Neamţ deserveşte 100 de persoane zilnic;

p. Cantina socială din Parohia “Sf. Vineri” din Piteşti;

142


q. Cantina socială a Arhiepiscopiei Bucureştiului deserveşte 30 de persoane pe

săptămână;

r. Cantina socială din Deva;

s. Cantina socială din Arad;

ş. Cantina socială din Târgovişte;

Centre de zi

1. Centrul de zi “Sf. Ierarh Nicolae” din comuna Tâmna, Jud. Mehedinţi;

2. Centrul de zi “Sfântul Fanurie” din parohia Mihai Bravu, Bucureşti;

3. Centrul de zi “Sf. Ierarh Vasile cel Mare” din comuna Obârşia de câmp, jud.

Mehedinţi;

Centre de primire pentru femei aflate în situaţii dificile

1. Centrul de primire în regim de urgenţă ca urmare a violenţei domestice, în

oraşul Buzău.

1. Trei centre maternale în judeţul Alba

2. Centrul maternal din Sebeş

Centre de asistenţă socială înfiinţate în perioada 2006 - 2007

۰ centrul de zi pentru copii romi „Sf. Filofteia” din parohia Silivaş, jud. Alba

۰ centrul creştin medical social de zi „Filantropia” din Sighişoara, jud. Mureş

۰ centrul pentru copii ”Aripi de Lumină” din Craiova

۰ cabinet medical din parohia Gohor, jud. Galaţi

۰ centrul de zi „Sf. Ierarh Nicolae” din com. Tâmna, jud. Mehedinţi

۰ căminul de bătrâni „Cuviosul Pahomie cel Mare”, com. Balta, jud. Mehedinţi

۰ centrul de primire in regim de urgenţă ca urmare a violenţei domestice din Buzău

۰ centrul social pentru copii „Sf. Maria” din com. Berca, jud. Buzău

۰ centrul socio-cultural”Sfântul Paisie” de la Mânăstirea Neamţ

۰ centrul de zi „Sfântul Fanurie” din parohia Mihai Bravu, Bucureşti

143


۰ grădiniţa pentru copii orbi şi cămin de bătrâni, în Timişoara

۰ 5 centre de tip familial şi 3 centre maternale, în judeţul Alba

۰ centrul de consiliere şi reabilitare a persoanelor dependente de alcool şi droguri, în

Iaşi

۰ centre social –culturale în mai multe localităţi din judeţul Iaşi

۰ complex socio-medical „Sf. Ioan Sebastian” din Craiova

۰ centrul socio-medical şi balneo-climateric din cadrul Asociaţiei „Sf. Pantelimon” –

Brăila

۰ centrul de zi „Sf. Ierarh Vasile Cel Mare” din com. Obârşia de Câmp, jud.

Mehedinţi

۰ cantine sociale în Deva şi Arad

۰ centrul de educaţie şi informare medicală Providenţa, Iaşi

۰ cabinet stomatologic şi cantină socială, Târgovişte

۰ centrul de medicină paleativă „Muriel Bol” şi aşezămintele socio-medicale de pe

lângă parohiile “Doamna Oltea” şi Sfântul Spiridon Vechi din Bucureşti

۰ cămine de bătrâni în parohia Precupeţii Vechi şi la Mânăstirea Christiana,

centrul maternal, Sebeş

۰ centrul de reintegrare socio-profesională pentru tineri cu disabilităţi, Craiova

۰ centrul Diaconal, Cluj ce va fi compus dintr-o policlinică fără plată şi un cămin

pentru persoane vârstnice.

Programe de asistenţă socială desfăşurate de birourile de asistenţă socială

de la eparhii

Dintre programele elaborate şi implementate sau în curs de derulare în cadrul

birourilor de asistenţă socială de la eparhii, menţionez:

- Programul social privind înfiinţarea şi organizarea Aşezământului social pentru

mamă şi copil aflaţi în dificultate compus din două tipuri de servicii. Adăpost

pentru mamă şi copil victime ale violenţei domestice şi Centru de zi pentru copii

cu risc social, în cartierul Pajura din Bucureşti;

144


- Proiectul de înfiinţare şi organizare a unei policlinici în localitatea Zimbru din

judeţul Arad, care a suferit mari pagube în urma inundaţiilor din luna aprilie

2000 şi în care este redus accesul locuitorilor la asistenţa medicală din cauza

lipsei în localitate a unei unităţi medicale precum şi a distanţei mari până la cel

mai apropiat cabinet medical,

- Proiectul de înfiinţare şi organizare a unui Centru social pentru tineret în

Arhiepiscopia Clujului, în parteneriat cu Organizaţia Internaţională de Caritate

Creştină Ortodoxă din Statele Unite ale Americii.

- Programul social de urgenţă iniţiat de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist în

luna aprilie 2001, intitulat “Împreună cu sinistraţii de Sfintele Paşti”, cu scopul

ajutorării unui număr cât mai mare dintre cele 5.000 de familii din judeţele Arad,

Caraş-Severin, Hunedoara şi Timişoara, ale căror locuinţe au fost distruse în

totalitate sau parţial de revărsarea apelor.

- Printre programele Sectorului „Diaconia” se numără şi următoarele:

- Programul „Ajutor de urgenţă pentru familiile sărace” care are caracter

permanent şi constă în acordarea de sprijin material obţinut din donaţii (alimente,

îmbrăcăminte, medicamente), persoanelor aflate sub pragul stabilit de sărăcie;

- Programul „Ajutor de la distanţă pentru un copil sărman sau o familie cu mulţi

copii”, prin intermediul căruia, persoane din ţară sau străinătate oferă sprijin

financiar acestora pe o perioadă de 3, 6 luni sau un an;

- Programul de prevenire a abandonului şcolar numit „Familia şi abandonul şcolar

–cauze, efecte şi remedii”.

- Programul de prevenire a abandonului şcolar constă în acordarea de meditaţii

săptămânale gratuite la principalele obiecte de studiu, pentru copiii săraci din

parohie. Se desfăşoară în cadrul mai multor parohii, dintre care amintesc:

“Icoana” şi “Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti, “Valea Aurie” din

Sibiu, “Sf. Mc. Antim” din Galaţi.

- Programul de asistenţă spirituală şi materială acordat copiilor cu deficienţe

neuro-psiho-motorii de la Căminul din Nicoreşti, judeţul Galaţi;

145


- Programul cultural-recreativ adresat copiilor din familii defavorizate, care constă

în organizarea de tabere şi pelerinaje gratuite de către parohii şi compartimentele

de asistenţă socială din cuprinsul Patriarhiei Române;

- Programul “Împreună”, constând în plasamentul temporar al copiilor

instituţionalizaţi în familii de credincioşi ai parohiilor din Galaţi, pe perioada

Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului şi Paştelui;

- Programul socio-educativ şi religios destinat adolescenţilor din familii

defavorizate şi persoanelor vârstnice fără susţinători legali este derulat de Biroul

de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Bucureştilor în cadrul Centrului social de

servicii “Barnabas”. Săptămânal sunt organizate: întâlniri tematice între

adolescenţi, persoane vârstnice şi profesori, medici sau preoţi, meditaţii la

principalele obiecte de studiu şi cerc de pictură pe sticlă. De două ori pe

săptămână se serveşte masă caldă pentru toţi beneficiarii programului.

- Programul de mediatizare a problemelor sociale cu care se confruntă copiii

abandonaţi, derulat de Sectorul “Diaconia” al Arhiepiscopiei Iaşilor în

colaborare cu Asociaţia “Familia Nostra” din Iaşi prin care se doreşte

sensibilizarea publicului român privind situaţia reală a copiilor străzii;

- Programul de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, derulat de

Episcopia Alexandriei în colaborare cu Inspectoratul judeţean de Poliţie şi

Inspectoratul Şcolar Teleorman, în şcolile, liceele şi centrele de plasament din

judeţ;

- Programul de asistenţă şi sprijin în perioada de post-detenţie, adresat

adolescenţilor şi persoanelor lipsite de suport familial, este derulat de Sectorul

“Diaconia” al Arhiepiscopiei Iaşilor.

- Programul de asistare socială a studenţilor fără posibilităţi materiale constă în

ajutorarea financiară şi materială a acestora, şi este derulat de Centrul creştin de

servicii sociale “Sf. Ştefan” din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor;

- Programul de consiliere şi sprijin acordat bătrânilor instituţionalizaţi, desfăşurat

de mai multe eparhii (Sibiu, Alba Iulia, Timişoara, Cluj, Arad, Iaşi);

- Programul de asistenţă socio-medicală la domiciliu pentru persoane de vârsta a

treia, derulat de Sectorul “Diaconia” al Arhiepiscopiei Iaşilor;

146


- Programul “Speranţă pentru bătrâni”, derulat de Compartimentul de Asistenţă

Socială al Arhiepiscopiei Sucevei, având ca beneficiari persoane în vârstă cu

venituri reduse, fără sprijin familial şi pe cele cu probleme de sănătate din

municipiul Suceava;

- Servicii sociale la domiciliu pentru persoanele vârstnice care se deplasează cu

greu şi care locuiesc singure se desfăşoară în mai multe parohii din Bucureşti,

Sibiu, Alba Iulia, Vaslui.

- Programul de ajutorare a 80 de copii proveniti din familii sărace din centrul de zi

"Sfăntul Stelian" din Bucureşti;

- Programul de prevenire a abandonului şcolar în rândul copiilor proveniţti din

familiile cu risc social, desfăşurat în cadrul parohiei "Sfantul Ioan Botezatorul"

din Bucuresti;

- Programul de ajutorare a unor copii orfani din Arh. Bucureştilor, Clujului,

Tomisului si Episcopia Alexandriei si Teleormanului la recomandarea unor

preoti parohi;

- Programul de Sfintele Pasti, constand in oferirea de pachete cu alimente la 200

de familii sărace, care au în intretinere copii şcolari;

- Programul de 1 iunie, organizat în colaborare cu Primăria Sectorului 2,

beneficiari fiind un număr de 300 de copii cu rezultate bune la învăţătură;

- Programul "Craciunul copiilor", destinat ajutorarii a 650 de copii aflati in

dificultate, desfasurat cu ocazia sarbatorii Nasterii Domnului, cu sprijinul

Secretariatului de Stat pentru Culte;

- Programul "Pomul de Craciun", desfăşurat de Biroul de Pelerinaj al Patriarhiei

Romane în colaborare cu Centrul de Plasament "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel"

din Bucuresti;

- Programul "Ajutor de la distanta", destinat sprijinirii unor copii orfani, derulat de

Biroul pentru opera de cariatate-Diaconia al Sectorului "Biserica si Societatea";

- Program in sprijinul minorilor din penitenciarul Rahova, desfasurat cu ocazia

sarbatorii Nasterii Domnului, cand 150 de copii aflati in detentie au primit daruri

147


din partea Patriarhiei;

- Programul de amenajare si dotare a dispensarului din comuna Zimbru, jud. Arad;

- Programul de ajutorare a rromilor, victime ale holocaustului, in parteneriat cu

Organizatia Internationala pentru Migratie de la Geneva, aflat in desfasurare.

- Programul de Sfintele Paşti, organizat la Palatul Patriarhiei şi constând în

oferirea de pachete cu alimente la 200 de familii sărace care au în întreţinere

copii şcolari, precum şi la 50 de persoane vârstnice singure, cu venituri foarte

mici;

- Programul “Ajutor de la distanţă pentru un copil sau o familie săracă din

România” având ca obiectiv prevenirea abandonului şcolar în rândul copiilor

proveniţi din familii aflate în dificultate. Beneficiarii programului sunt 26 copii,

fiecare primind lunar alimente, rechizite şi îmbrăcăminte în valoare de 1.500.000

lei ;

- Programul de 1 iunie, prilej cu care s-au oferit ajutoare unui număr de 200 de

copii cu rezultate bune la învăţătură, selectaţi dintre elevii şcolilor din

Arhiepiscopia Bucureştilor ;

- Programul de sprijinire financiară a persoanelor aflate în situaţii de criză , care a

constat în oferirea unor diferite sume de bani la 56 de persoane, în scopul

depăşirii situaţiei vulnerabile în care se aflau (prevenirea evacuării din locuinţă, a

debranşării de la utilităţi, procurarea de medicamente);

- Programul de ajutorare a romilor victime ale holocaustului, finanţat de

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie de la Geneva, care s-a desfăşurat,

potrivit protocolului de colaborare încheiat între Patriarhia Română şi

organizaţia menţionată, în perioada 01.01– 13.08.2004, în Bucureşti şi mai

multe judeţe (Ilfov, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Prahova, Dâmboviţa, Galaţi,

Brăila, Constanţa, Tulcea, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Argeş, Vâlcea şi Teleorman),

valoarea totală a proiectului fiind de 3.711.000 USD.

- Programul destinat sprijinirii familiilor grav afectate de pe urma ploilor şi

grindinei abătute asupra localităţii Moviliţa din judeţul Vrancea derulat în două

etape:

148


- prima parte s-a desfăşurat în ziua de 9 septembrie 2004, prilej cu care, din fondul

special gestionat de sectorul nostru, s-au acordat ajutoare financiare unui număr

de 125 de familii, în special văduve şi persoane singure, fără rude sau alte forme

de venit, în valoare totală de 500.000.000 lei.

- a doua parte s-a desfăşurat în data de 5 noiembrie 2004, prilej cu care s-au

acordat ajutoare financiare unui număr de 90 de familii, în special văduve şi

persoane singure, fără rude sau alte forme de venit, banii provenind din donaţia

domnului Elefterios Ioanou, preşedintele Consiliului de administraţie al Alpha

Bank; suma oferită a fost de 360.000.000 lei.

- Programul “Crăciunul copiilor” destinat ajutorării copiilor aflaţi în dificultate,

desfăşurat cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, s-a derulat în doua etape:

- în Bucureşti, la Palatul Patriarhiei, în data de 16 decembrie 2004, a avut loc o

serbare, în cadrul căreia 550 de copii din familii sărace, cu rezultate bune la

învăţătură, au primit daruri constând în articole de îmbrăcăminte, produse de

igienă, dulciuri şi fructe; cu această ocazie au fost prezenţi şi au primit daruri şi

cei doi copii din Afganistan, câştigători ai concursului de desen. Bugetul alocat

programului a fost de 300.000.000 lei.

- la Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, unde 74 de elevi

cu posibilităţi materiale reduse, care nu aveau cu ce să-şi plătească biletul pentru

plecarea în vacanţă şi urmau să-şi petreacă sărbătorile în internatul şcolii, au

primit un sprijin financiar în valoare de 37.000.000 lei, suma necesară acoperirii

acestor cheltuieli.

- Programul de ajutorare a familiilor din zonele sinistrate s-a desfăşurat în

colaborare cu Biroul Solidaritatea al Bisericii Greciei şi a constat în împărţirea a

4260 tone de legume şi fructe (cartofi, ceapă, fasole şi piersici), prin intermediul

a 12 centre eparhiale.

149


CAP. 8. FORMAREA SPECIALIŞTILOR ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ÎN DUBLĂ SPECIALIZARE TEOLOGIE – ASISTENŢĂ SOCIALĂ.

RUTA PROFESIONALĂ A ABSOLVENŢILOR. STUDIU DE CAZ

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ A UNIVERSITĂŢII

DIN ORADEA, SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ

ASISTENŢĂ SOCIALĂ.

Asistenţa socială reprezintă activitatea practică de ajutorare a oamenilor prin

susţinere, protecţie, reabilitare şi corecţie şi este orientată spre rezolvarea problemelor

sociale ale unor persoane, grupuri sau comunităţi ce nu dispun de resursele şi mijloacele

necesare unui trai decent. Asistenţa socială nu poate fi înţeleasă doar ca o simplă

activitate practică, ea este de asemenea o disciplină ştiinţifică şi academică. Din acest

motiv în acest capitol doresc să abordez problematica formării specialiştilor în domeniul

asistenţei sociale, în general şi ai asistenţei sociale bisericeşti, în special.

Formarea asistenţei sociale ca ştiinţă începe odată cu încercarea de a explica

rolul carităţii în viaţa socială şi de a aplica cunoştiinţele, metodele şi tehnicile specifice

muncii sociale pentru a argumenta rolul protecţiei sociale. Conceptualizarea ştiinţifică a

asistenţei sociale a urmat câteva direcţii principale:

Determinarea locului asistenţei sociale în sistemul disciplinelor sociale;

Delimitarea obiectului de cercetare, conceptelor şi teoriilor proprii

asistenţei sociale;

Evidenţierea interacţiunii asistenţei sociale cu alte discipline ştiinţifice.

Aceste direcţii au îmbăcat două modalităţi de abordare a statutului ştiinţific al

asistenţei sociale. Unii autori pornesc de la convingerea că baza teoretică şi

metodologică a asistenţei sociale a fost furnizată de ştiinţele înrudite asistenţei sociale,

iar alţii încearcă să demonstreze caracterul independent al asistenţei sociale, evidenţiind

atât caracterul practic cât şi cel teoretic al asistenţei sociale. În cercetarea fundamentelor

teoretice ale asistenţei sociale se conturează două direcţii: înţelegerea problemelor legate

150


de practica asistenţei sociale ca o primă direcţie, iar cea de-a doua direcţie pune accent

pe înţelegerea teoriilor asistenţei sociale.

Asistenţa socială posedă toate componentele structurale caracteristice oricărei

ştiinţe, are obiect de cercetare, concepte, noţiuni, metode şi tehnici de cercetare proprii.

Pe de altă parte, asistenţa socială are un caracter interdisciplinar. Asistenţa socială se

caracterizează prin unitatea dintre teorie şi practică, dintre cunoştinţe şi deprinderi.

Ca disciplină ştiinţifică asistenţa socială studiază activitatea umană ce ţine de

elaborarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre realitatea socială, despre activitatea

specifică a instituţiilor, specialiştilor şi practicienilor asistenţei sociale, analiza

formelor, metodelor şi tehnicilor folosite în rezolvarea problemelor sociale.

Asistenţa socială românească se distinge ca o profesie modernă, distinctă şi se

formează la nivel academic, de scurtă sau de lungă durată. Ca şi disciplină academică,

asistenţa socială este un produs direct al preocupărilor lui Dimitrie Gusti şi a

colaboratorilor grupaţi în „Şcoala Sociologică de la Bucureşti”. Necesitatea formării de

specialişti în asistenţă socială a condus la înfiinţarea în toamna anului 1929 a Şcolii

Superioare de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” din Bucureşti, sub egida Institutului

Social Român. Obiectivele majore ale programelor analitice au fost: cunoaşterea

problemelor majore ale vieţii sociale, informaţii generale privind legislaţia, economia,

psihologia, igiena şi sănătatea în al doilea rînd, iar în al treilea rând, metodologia şi

tehnica investigării sociale. Meritul apariţiei şi dezvoltării asistenţei sociale ca ştiinţă

academică în România revine cunoscuţilor sociologi: Dimitrie Gusti, H.H.Stahl, Veturia

Manuilă, Xenia Costa-Foru şi Iuliu Moldovan.

Şcoala de asistenţă socială promovtă de Dimitrie Gusti s-a dezvoltat continuu,

devenind una din instituţiile de învăţământ de tradiţie în asistenţa socială.

În regimul comunist, asistenţa socială ca profesie şi ca activitate academică a

avut unul dintre cele mai dramatice destine. Deşi dispunea de cadre înalt calificate, deşi

era o şcolaă cu tradiţie, în anul 1952 a fost întreruptă ca formă de educaţie de nivel

universitar, iar mai apoi, la nivel de colegiu în anul 1969. Apoi au fost desfiinţate şi

serviciile de asistenţă socială. Prin aceste desfiinţări nu s-a pus doar problema educaţiei

şi formării specialiştilor prin deprofesionalizarea profesiei, dar chiar ideea de asistenţă

151


socială a fost transformată dintr-o profesie cu un grad mare de complexitate într-o

activitate pur birocratică, care se baza doar pe protecţia socială a individului.

După Revoluţia din Decembrie 1989 a reapărut ideea reconstruirii profesie de

asistent social. Acestă iniţiativă a apărut din partea sociologilor şi în special, a celor de

la Universitatea din Bucureşti, care cunoscând realizările înaitaşilor conduşi de echipa

lui Dimitrie Gusti au reînfiinţat învăţământul de grad universitar de sociologie şi

asistenţă socială, ducând o adevărată muncă de pionierat. S-a reînfiinţat Facultatea de

Sociologie şi Asistenţă Socială, unde alături de sociologi de marcă şi prin contribuţia

unor specialişti din domeniu, formaţi la Scoala Sociologică de la Bucureşti, la Şcoalia

Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” din Bucureşti sau sub egida

Institutului Social Român au reşit relansarea profesie de asistent social dar şi punerea

unor baze moderne de formare a specialiştilor şi a practicii de specialitate în asistenţă

socială prin aportul instituţiilor guvernamentale dar şi al unor organisme

neguvernamentale din ţară şi străinătate.

Şcoala de asistenţă socială a beneficiat de avantajele regândirii profesiei de

asistent social în condiţiile unui mediu universitar modern, într-un context modern

ancorat în realitatea socială practică şi prin păstrarea unui echilibru între formarea

teoretică şi practică.

Dacă tradiţia învăţământului universitar de asistenţă socială se datorează

iluştrilor înaintaşi: Dimitrie Gusti, H.H.Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru şi

Iuliu Moldovan şi colaboratorilor lor, regândirea întregului sistem de învăţământ

universitar de asistenţă socială şi reaşezarea unor baze moderne a profesiei de asistent

social se datorează Distinsei Doamne Profesor Universitar Doctor ELENA ZAMFIR şi

colectivului didactic de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii

Bucureşti.

După 1990 s-a constituit Colegiul de Asistenţă Socială pe lângă Universitatea

din Bucureşti, apoi la Universităţile din Cluj şi Iaşi. Aceste colegii se dezvoltă rapid

urmând să treacă de la forma scurtă de învăţământ universitar la cea lungă, sub formă de

facultăţi sau specializări distincte ale unor facultăţi. Cu sprijinul cadrelor universitare

din Bucureşti învăţământul de asistenţă socială se extinde şi la Universităţile din

Timişoara, Oradea, Alba Iulia şi alte centre universitare. Specializarea de asistenţă

152


socială se dezvoltă atât independent cît şi ca secţia a Facultăţilor de Teologie Ortodoxă,

Catolică sau Baptistă, în formă de dublă specializare. După anul 1994 un număr de

aproximativ 400 de absolvenţi, anual devin profesionişi ai asistenţei sociale. Absolvenţii

specializării Asistenţă Socială sunt competenţi şi pregătiţi să acopere întregul spectru de

cerere a forţei de muncă pe piaţa muncii în domeniu, dar din diferite cauze, mai mult

sau mai putin obiective, în continuare sunt preferaţi nespecialiştii, specialişti din

domenii înrudite sau persoane necalificate sau recalificate prin cursuri de scurtă sau

foarte scurtă durată, atât la nivelul înstituţiilor publice de asistenţă socială, cât și la

agenţii guvernamentale sau neguvernamentale. Această situaţie creează confuzie atât în

rândul practicienilor asistenţei sociale cât şi al clenţilor, fapt care nu este benefic nici

unei părţi. Astfel persistă deprofesionalizarea profesiei, oferirea unor servicii de o

calitate îndoielnică şi lipsa responsabilităţii faţă de profesie, muncă şi client.

Dubla Specializare:Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială La Facultatea De

Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea a fost

înfiinţată prin Hotărârea Guvernului României nr. 460/2 mai 1990 şi Ordinul

Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei nr. 4894/ 22.03.1991 privind denumirea

instituţiei. Ea continuă activitatea Academiei Teologice din Oradea, înfiinţată la 29 mai

1923. În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Academia Teologică s-a

refugiat în Ţara Mamă şi a funcţionat cu 4 profesori la Academia Teologică din Arad. În

toamna anului 1941, datorită bunăvoinţei Episcopului Dr. Vasile Lăzărescu al

Timişoarei, care a fost timp de 10 ani profesor la Academia Teologică din Oradea, şi

generozităţii autorităţilor municipale şi judeţene din Timişoara, şcoala, sub denumirea

de “Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea la Timişoara” şi-a putut deschide

festiv cursurile la data de 2 noiembrie 1941, într-un edificiu corespunzător, situat pe

Bulevardul C.D. Loga din Timişoara.

După 23 august 1944, odată cu intrarea armatelor sovietice în Timişoara,

Academia a fost evacuată din localul ei, în care s-a instalat Serviciul Secret de

Informaţii al Armatei Roşii.

153


Academiei i s-a pus la dispoziţie localul unei şcoli primare din stada Corbu, unde

a funcţionat până la desfiinţarea ei, în toamna anului 1948.

După Revoluţia din Decembrie 1989, prin strădania domnului Prof. univ. dr. ing.

Teodor Maghiar, Rectorul Universităţii din Oradea şi prin eforturile Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei s-a reînfiinţat Facultatea de Teologie Ortodoxă cu două

specializări: Teologie Pastorală, Teologie Ortodoxă-Litere, cu o durată de 4 ani de

studii, cu acordarea titlului de Licenţiat în Teologie.

Pe baza Hotărârii Guvernului României, din data de 1 octombrie 1991

funcţionează Facultatea de Teologie Ortodoxă cu cele două specializări mai sus

amintite.

În anul universitar 1994-1995 s-a înfiinţat a treia specializare, Teologie Ortodoxă

- Asistenţă Socială, pe baza Ordinului Ministerului Învăţământului nr. 6540/1994,

cursuri de zi, cu o durată de 4 ani, cu acordarea titlului de Licenţiat în Teologie,

Specializarea Asistenţă Socială.

Activitatea Facultăţii de Teologie Ortodoxă, cu cele trei specializări la data

respectivă era organizată şi coordonată de către Decanul Facultăţii P.C. prof.univ.dr.

Dumitru Abrudan, secondat de întreaga echipă.

Pentru specializarea Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială, Facultatea a

beneficiat la început de colaborarea Facultăţii de Litere şi Ştiinţe Socio-Umane, catedra

de Sociologie-Asistenţă Socială, Catedra de Psihologie, Catedra de Filosofie, Facultatea

de Ştiinţe Juridice, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Departamentului Pentru

Pregătirea Personalui Didactic din Universitatea din Oradea, precum şi de colaborarea

deosebită şi sprijinul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii

Bucureşti.

Specializarea Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială are ca scop pregătirea

viitorilor asistenţi sociali care îşi vor desfăşura activitatea în instituţiile specializate de

asistenţă socială şi vor contribui la revitalizarea grijii pentru cei în nevoie prin

implicarea lor în problemele social-umanitare şi, în acelaşi timp, la asanarea vieţii

spirituale din instituţiile mai sus amintite, precum şi din întreaga societate.

Perspectiva în domeniul specializării Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială se

conturează în atingerea unor obiective majore, precum pregătirea unor cadre specializate

154


în domeniul asistenţei sociale, care să contribuie la rezolvarea multiplelor probleme

social-umanitare şi religioase.

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă-

Asistenţă Socială, întreţine legături de colaborare cu instituţii de specialitate din

comunitatea locală cât şi din ţară şi străinătate.

Selecţionarea studenţilor se face prin concurs de admitere cu probe

corespunzătoare specializării, candidaţii fiind absolvenţi de Seminar Teologic sau de

Liceu cu diplomă de Bacalaureat. Problele de specialitate sunt: Teologie Dogmatică şi

Fundamentală pentru specializarea Teologie, Logică, Sociologie, Psihologie sau

Filosofie, la alegere, pentru specializarea Asistenţă Socială. Proba de concurs Teologie

Dogmatică şi Fundamentală are ca scop verificarea cunoştinţelor privind Învăţătura de

Credinţă a Bisericii Ortodoxe dar şi disponibilitatea sufletească a viitorilor studenţi

pentru munca socială, iar proba la alegere pentru specializarea Asistenţă Socială are ca

scop verificarea cunoştinţelor în domeniul socio-uman.

Formaţiunile de studiu respectă normele legale din Legea 88/1993 art. 22.

Cursurile se desfăşoară pe serii de studenţi, serminariile se desfăşoară pe grupe iar

cursurile practice de specialitate, pe subgrupe. Studenţii participă la sesiunile de

comunicări ştiinţifice organizate anual atât la Universitatea din Oradea cât şi la alte

universităţi din ţară, la alte manifestări ştiinţifice de specialitate, programe de schimburi

de studenţi şi burse în străinătate.

În primii ani de funcţionare, specializarea de asistenţă socială a beneficiat de

colaborarea cu Catedra de Psihologie iar, ulterior, cu Catedra de Sociologie şi Asistenţă

Socială. Primii paşi ai specializării Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială au fost

coordonaţi de echipe de profesori din Universiatea din Oradea dar şi de profesori

asosciaţi, în special de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii

Bucureşti dar şi din alte centre univesitare.

În perioada 2000 - 2004 activitatea specializării Teologie ea fost coordonată de o

echipă condusă de P.C. Arhid. Prof.univ.dr. constantin Voicu, decan al Facultăţii de

Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea.

Activitaea Specializării Asistenţă Socială este coordonată de către Prof. Univ.dr.

Floare Chipea, decanul Facultăţii de ştiinţe Socio-Umane, alături de colectivul Catedrei

155


de Sociologie-Asistenţă Socială, coordonată de către Prof.univ.dr. Gheorghe Şişeştean,

sef de catedră.

Catedra de Sociologie – Asistenţă Socială coordonează întraga activitate a

specializării Asistenţă Socială. Catedra de Sociologie – Asistenţă socială a avut o evoluţie

ascendentă, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Pentru o mai bună pregătire

a pracicii de specialitate a studenţilor au fos cooptaţi şi practicieni ai asistenţei sociale,

care îşi desfăşoară activitatea în comunitate. Pentru exemplificare anexăm statul de funcţii

al Catedrei cât şi Tabelul de cumul şi plata cu ora sau alte tabele cu persoanele ce

desfăşoară activităţi didactice la Catedra de Sociologie-Asistenţă Socială, atât de la

Universitatea Bucureşti, de sprijinul cărora s-a bucurat Catedra de-a lungul întregii

perioade, cât şi alţi specialişti din comunitatea locală.

La început s-a manifestat o oarecare lipsă de concesie şi înţelegere din partea

unui segment al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, punându-se pregnant accentul pe

specializarea Teologie, dar această tendinţă a fost corectată, atât datorită faptului că pe

piaţa muncii absolvenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă, specializarea Asistenţă Socială

se confruntau cu faptul că erau concuraţi de absolvenţii facultăţilor confesiunilor

baptistă sau reformată, în al doilea rând faptului că procesul de autorizare, evaluare şi

acreditare a impus introducerea cu preponderenţă a disciplinelor din specializarea

asistenţă socială, şi în al treile rând, schimbarea echipei de conducere a Facultăţii de

Teologie. Prea Cucernicul Părinte Arhid. Prof.univ.dr. Constantin Voicu, înţelegând

această situaţie a dezbătut şi aprobat Planul de Învăţământ adecvat cu cerinţele mai sus

amintite, începând cu anul universitar 2002-2003.

Structura planului de învăţământ iniţial din anul universitar 1994-1995:

a. Lista disciplinelor obligatorii

- Studiul Vechiului Testament

- Studiul Noului Testament

- Istoria Bisericească Universală

- Istoria Bisericii Ortodoxe Române

- Muzica Bisericească, Ritual şi Practică la Strană

- Teologie Dogmatică şi Fundamentală

- Morală Creştină şi Ascetică

156


- Istoria şi Filosofia Religiilor

- Ascetica şi Mistica Ortodoxă

- Catehetică

b. Discipline opţionale la specializarea Teologie

- Paleografie Românească şi Metoda cercetării izvoarelor

- Ermineutică Biblică

- Istoria Filosofiei

- Teologia Biblică a Vechiului Testament

- Părinţi Apostolici şi Apologeţi Creştini

- Probleme de exegeză Biblică a Noului Testament

- Viaţa Bisericească din Bihor până la 1700

- Teologia Biblică a Noului Testament

- Probleme Fundamentale de Liturgică Ortodoxă

- Teologie şi Cultură

- Prelegeri de Estetică Ortodoxă

- Mişcări Religioase Contemporane Necreştine

- Teologia Simbolică şi Comparată

- Spiritualitate Ortodoxă şi Spiritualitatea Apuseană

- Ortodoxia şi Problemele Lumii Contemporane

c. Lista disciplinelor fundamentale la specializarea Asistenţă Socială

- Introducere în Sociologie

- Psihologie Socială şi Aplicată

- Limbi Moderne

- Introducere în Asistenţă Socială

- Metodologia Cercetării Sociale

- Metode şi Tehnici în Asistenţă Socială

- Practica de Specialitate

- Psihologia Dezvoltării şi a Vârstelor

- Politici Sociale

- Defectologie

157


- Nursing şi tehnici ale îngrijirii bolnavilor

- Informatică

- Elemente de drept

- Legislaţia Muncii şi a Familiei

- Psihopatologie şi Psihoterapie

- Management în Asistenţă Socială

- Asistenţa Socială a Grupurilor Vulnerabile

- Terapia Familiei

- Asistenţa Socială în Sfera Delincvenţei.

Începând cu anul universitar 2002-2003, Planul de învăţământ al Specializării

Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială a fost modificat, în funcţie de cerinţele şi

reglementările legale în vigoare dar şi în funcţie de Planul de Învăţământ al Facultăţii

de Teologie Ortodoxă, Specializatea Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti şi

cuprinde următoarele discipline:

a. Discipline obligatorii la specializarea Teologie

- Studiul Vechiului Testamet

- Studiul Noului Testament

- Istoria Bisericească Universală

- Istoria Bisericii Ortodoxe Române

- Muzica Bisericească,

- Teologie Dogmatică şi Fundamentală

- Morală Creştină

- Misiologie şi Ecumenism

- Apologetică

- Istoria şi Filosofia Religiilor

b. Disipline opţioale la specializarea Teologie

- Probleme sociale la Sfinţii Părinţi

- Spiritualitate Bizantină

-

158


c. Discipline obligatorii la specializarea Asistenţă Socială

- Introducere în Sociologie

- Introducere în Asistenţă socială

- Psihologie Socială şi Aplicată

- Limbi Moderne

- Informatică

- Reţeaua de Asistenţă Socială

- Introducere în drept

- Practică de specialitate

- Practica compactă de vară

- Dreptul Familiei şi Copilului

- Metodologia cercetării sociale

- Metode şi Tehnici de Asistenţă Socială

- Dezvoltare umană

- Teorii în Asistenţă Socială

- Politici Sociale

- Defectologie

- Introducere în probaţiune

- Drepturile omului

- Psihosociologia organizaţiilor

- Management în asistenţa socială

- Servicii de sănătate publică

- Managementul O.N.G.-urilor

- Asistenţa Socială a grupurilor vulnerabile

- Legislaţie în asistenţa socială

- Calitatea vieţii

- Asistenţa socială în sfera delincvenţei

- Politici sectoriale şi comparate

- Dezvoltare comunitară

- Metodologia elaborării proiectelor

159


d. Disciplie opţionale la specializarea Asistenţă Socială

- Sociologia Familiei

- Planing familial

- Legislaţia muncii

- Elemente de drept civil şi penal

- Asistenţa socială a persoanelor abuzate

- Asistenţa socială în sfera muncii

- Alternative la instituţionalizare

- Asistenţa socială a grupurilor minoritare

- Teoria şi practica consilierii

- Terapii ocupaţionale

- Terapia familiei

- Psihopatologi

Se poate observa din comparaţia celor două planuri de învăţământ că asistenţa

socială a obţinut un oarecare avantaj după anul 2003, fiind contrabalansată influenţa

majoră a disciplinelor teologice de până atunci în detrimentul celor de asistenţă socială.

Pentru că pregătirea profesioniştilor în domeniul asistenţei sociale necesită o

pregătire practică deosebită, începând cu anul universitar 2002-2003, practica de

specialitate se desfăşoară în mai multe instituţii guvernamentale şi neguvernamentale,

coordonată fiind de practicienii din comunitate. Astefel, practica se desfăşoară în

conformitate cu obiectivele de practică în instituţiile enunţate mai jos, coordonată de

către colectivul Catedrei de Sociologie-Asistenţă Socială şi colaboratori.

Colaborarea fructuoasă de care se bucură dubla specializare Teologie Ortodoxă-

Asistenţă Socială din partea Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii

din Bucureşti, a Facultăţii de ştiinţe Socio-Umane prin Catedra de Sociologie-Asistenţă

Socială, a altor Facultăţi din Universitatea din Oradea, cât şi a profesioniştilor din

comunitate, a contribuit la o dezvoltare armonioasă a acestei duble specializări atât în

beneficiul studenţilor cât şi a comunităţii.

Dezvoltarea acestei duble specializări, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul

Universităţii din Oradea se datorează în special eforturilor şi sprijinului neprecupeţit

venit din partea Doamnei Prof.univ. dr. Elena Zamfir, a Domnului prof.univ.dr. Cătălin

160


Zamfir, de la Facultatea de Sociologie – Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, a

Domnului Prof.univ.dr.ing.Teodor Maghiar, Rectorul Universităţii din Oradea, şi a

Doamnei Prof.univ.dr. Floare Chipea, decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane a

Universităţii din Oradea.

Actualmente, dubla specializare Teologie – Asistenţă Socială este într-un plin

proces de transformare din punct de vedere al Tratatului Bologna. Patriarhia Română a

hotărât ca specializarea să se intituleze „Teologie Socială”, ceea ce din punctul meu de

vedere nu acordă absolvenţilor dreptul a a profesa decât în instituţiile de asistenţă

socială bisericească, ceea ce este în detrimentul lor. Faptul că planurile de învăţământ şi

programele analitice au avut de suferit prin reducerea numărului de ore în specialitatea

asistenţă socială nu îi face pe absolvenţi să fie competitivi din punct de vedere teoretic

pe piaţa muncii. Un alt aspect demn de urmărit este şi faptul că Biserica nu a absorbit în

sistemul său de asistenţă socială absolvenţii acestei specializări. Din studiul de cz

întreprins rezultă că cei mai mulţi absolvenţi care profesează în specialitatea asistenţă

socială au fost absorbiţi pe piaţa muncii doar în instituţiile de stat şi nu în cele ale

bisericii.

Acestă specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistenţei

sociale şi de la faptul că studenţii acestei specializări au o deschidere mai mare spre

problemele clienţilor, că formarea teologică de specialitate creează profesioniştilor o

sensibilitate şi o disponibilitate ridicată pentru rezolvarea problemelor clienţilor

asistenţei sociale.

În concluzie se poate afirma că dubla Specializare Teologie Ortodoxă-Asistenţă

Socială a avut o evoluţie ascendentă până în anul 2004, după acest an situaţia acestei

specializări devenind incertă.

161


Ruta profesională a absolvenţilor. Studiu de caz Facultatea de Teologie

Ortodoxă a Universităţii din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă

Asistenţă Socială.

Prima generaţie de absolveţi ai specializării Teologie Ortodoxă – Asistenţă

Socială a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Universitatea din Oradea au absolvit în

anul 1998. Au fost admişi pe bază de examen în anul 1994 şi au urmat programul de

studii pe un format impus de către Patriarhia Română în Colaborare cu Ministerul

Educaţiei. Situaţia angajării lor pe piaţa muncii, după absolvire se prezintă conform

tabelului de mai jos:

Absolvenţi promoţia 1998

Asistenţi sociali Profesori de religie Alte domenii Domeniu necunoscut

7 4 2 1

Total 14

În domeniul asistenţei sociale au fost angajaţi jumătate dintre absolvenţi, pe

fondul unei explozii a cererii de personal calificat în judeţul Bihor şi neexistând până

atunci la Universitatea din Oradea o specializare de asistenţă socială. Toţi sunt încadraţi

în instituţii de asistenţă socială de stat, biserica neavând infrastructura de servicii sociale

dezvoltată.

În învăţământul religios sunt angajaţi 4 dintre cei 14 absolvenţii primei

generaţii, tot pe fondul crizei de cadre specializate din învăţământul preuniversitar

bihorean.

În alte domenii de activitate, altele decât asistenţa socială şi învăţământul religios

activează 2 dintre absolvenţi, iar despre o persoană nu avem date în legătură cu ruta ei

profesională.

Numărul mic de absolvenţi ai acestei specializări face ca procentul lor de

angajare în domeniu să fie destul de ridicat, mai ales în primele promoţii.

162




10 6 4 -

Total 20

Pentru absolvenţii din anul 1999, situaţia se prezintă astfel: 10 absolvenţi, ceea

ce reprezintă jumătate, profesează în domeniul asistenţei sociale, 6 absolvenţi ca

profesori de religie şi 4 în alte domenii. Şi această promoţie de absolvenţi a avut un

număr redus, cerinţa de specialişti pe piaţa muncii, la nivelul anului 1999 fiind destul de

mare, doar patru absolvenţi fiind absorbiţi în alte domenii.



3 9 3 3

Total 18

Pentru absolvenţii din anul 2000, situaţia se prezintă astfel: doar 3 absolvenţi

profesează în domeniul asistenţei sociale (mai puţin de ¼), 9 absolvenţi (jumătate din

numărul total) ca profesori de religie, 3 în alte domenii şi pentru 3 nu avem la dispoziţie

detalii privind ruta lor profesională. Gradul de absorbţie în asistenţa socială pentru

această promoţie este detul de scăzut. Marea lor majoritate au optat pentru posturi în

învăţământ deoarece au avut un acces mai facil la aceste posturi. Alţii s-au reorientat

profesional, fiind atraşi de salariile mai atractive decât cele din sectorul bugetar.



12 7 8 6

Total 33

În anul 2001 situaţia se prezintă astfel: 12 profesează în domeniul asistenţei

sociale, 7 ca profesori de religie, 8 în alte domenii şi pentru 6 nu avem la dispoziţie

163


detali privind ruta lor profesională. La fel ca în anul precedent gradul de absorbţie în

asistenţa socială pentru această promoţie este detul de scăzut. Marea lor majoritate au

optat pentru posturi în învăţământ şi alte domenii deoarece au avut un acces mai facil la

aceste posturi.



4 12 3 6

Total 25

În anul 2002 situaţia se prezintă astfel: doar 4 profesează în domeniul asistenţei

sociale, 12 ca profesori de religie, ceea ce reprezintă aproape jumătate dintre ei, 3 în alte

domenii şi pentru 6 nu deţinem date. Gradul ridicat de absolvenţi pentru care nu avem la

dispoziţie date, aproape ¼ se datorează faptului că mulţi dintre absolvenţi sunt din alte

judeţe ale ţării şi din Republica Moldova. Şi gradul de absorbţie în asistenţa socială

pentru această promoţie este detul de scăzut dar este mai ridicat decât în anii precedenţi.



7 4 10 1

Total 22

Pentru absolvenţii din anul 2003 situaţia se prezintă astfel: 7 profesează în

domeniul asistenţei sociale, 4 ca profesori de religie, 10 în alte domenii, ceea ce

reprezintă aproape jumătate dintre absolvenţi şi pentru 1 absolvent nu avem la dispoziţie

detali privind ruta lui profesională. Gradul de absorbţie în asistenţa socială pentru

această promoţie a crescut faţă de anii precedenţi, pe fondul dezvoltării serviciilor

sociale la nivelul judeţului şi a regândirii serviciilor publice din judeţ. Totuşi un număr

destul de însemnat au ales să lucreze în alte domenii, altele decât cele pentru care au fost

şcolarizaţi, ceea ce sugerează că salariile relativ scăzute din serviciile bugetare nu îi

atrege suficient pe absolvenţi.

164




- 3 5 7

Total 15

Pentru absolvenţii din anul 2004 situaţia se prezintă astfel: 3 absolvenţi sunt

încadraţi ca profesori de religie, 5 absolvenţi lucrează în alte domenii, iar pentru 7 nu

deţinem date. Un fapt interesant este că din această promoţie de absolvenţi nici unul nu

lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit. Probabil că acest fapt se datorează slabei

pregătiri în domeniu a acestei promoţii de absolvenţi. Pentru aproape jumătate nu avem

date despre ruta lor profesională deoarece nu au ţinut legătura nici cu Universitatea şi

nici cu alţi colegi, ceea ce ar putea sugera că s-au îndepărtat inclusiv de profesia pentru

care s-au pregătit.



1 4 4 1

Total 10

Pentru absolvenţii din anul 2005 situaţia se prezintă astfel: un singur absolvent

profesează în domeniul asistenţei sociale, 4 ca profesori de religie, 4 în alte domenii şi

pentru un absolvent nu avem la dispoziţie detalii privind ruta lui profesională. Gradul de

absorbţie în asistenţa socială pentru această promoţie este scăzut deoarece instituţiile

publice au recrutat personal dintre absolvenţii de monospecializare, mult mai bine

pregătiţi profesional şi mai motivaţi să se angajeze. După anul 2003 au absolvit asistenţi

sociali specializaţi la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, în profil de monospecializare

ceea ce a făcut să crească şi competitivitatea absolvenţilor pe piaţa muncii în domeniu.

Nici în învăţământul preuniversitar nu au fost angajaţi prea mulţi absolvenţi din această

profesie atât pe fondul saturaţiei pe piaţa muncii a profesorilor de religie cât şi datorită

165


faptului că au fost preferaţi, pentru angajare în învăţământ, absolvenţii specializării

Teologie Ortodoxă Didactică Litere.



4 3 8 -

Total 15

În anul 2006, 4 dintre absolvenţi au reuşit să se încadreze pe piaţa muncii în

domeniul lor de pregătire academică, 3 au ales să lucreze ca profesori de religie, 8 au

ales să lucreze în alte domenii, dintre care 2 sunt preoţi în parohii. Procentul care

lucrează în alte domenii este destul de ridicat, mai mult de jumătate, deoarece nu au mai

fost competitivi la angajare în instituţiile de asistenţă socială fiind sever concuraţi de

către absolvenţii specializării de asistenţă socială a Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane,

aceştia fiind mai bine pregătiţi şi mai motivaţi pentru ocuparea unui post în domeniul

asistenţei sociale.

Absolvenţi promoţiile 1998 - 2006


48 52 47 25

Total 172

Urmărind dinamica angajării absolvenţilor specializării Teologie

Ortodoxă – Asistenţă Socială ai Universităţii din Oradea, ca absolvenţi de dublă

specializare, se observă că cea mai mare parte a lor nu au ales sau nu au reuşit să se

încadreze în specialitatea pentru care au fost pregătiţi. Cea mai mare parte lucrează în

învăţământul preuniversitar sau în alte domenii de activitate. Aceste domenii de

activitate nu sunt deloc înrudite cu asistenţa socială.

166


Graficul cu situaţia absolvenţilor 1998 - 2006

Situaţia absolvenţilor de dublă specializare teologie ortodoxă – asistenţă socială,

pe perioada 1998 – 2006 se prezintă astfel: 28% lucrează în domeniul asistenţei sociale,

toţi în instituţiile de stat, 31% sunt profesori de religie, 1% sunt preoţi, pentru care

această specializare a fost un debuşeu de a studia teologia, ei fiind redistribuiţi după

admitere deoarece au avut medie de admitere mai mică, nefiind admişi la specializarea

Teologie Pastorală. Un procent destul de mare, de 26% nu lucrează în specializarea

pentru care au fost pregătiţi la nivel academic. Acest procent ridicat de neâncadrare în

domeniul pentru care s-au pregătit poate fi explicat prin: salariile mici din domeniul

bugetar; inexistenţa serviciilor sociale furnizate de către instituţii bisericeşti şi nu în

ultimul rând, slabei pregătiri în domeniul asistenţei sociale. Pentru 14% dintre

absolvenţi nu se cunosc date privind ruta lor profesională. Acest lucru se datorează

faptului că Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea nu a menţinut

legături cu foştii absolvenţi, neasumându-şi obligaţia instituţională în acest sens. Pe de

altă parte, mulţi dintre absolvenţi au provenit din alte judeţe şi din Republica Moldova,

ceea ce a îngreunat colectarea datelor în legătură cu situaţia lor.

Pentru a identifica problemele pe care le întâmpină absovenţii acestei specializări

care lucrează în asistenţă socială am organizat un focus – grup la care au participat 14

167


absolvenţi din promoţiile 1998 – 2006. Toţi participanţii au remarcat că nu au reuşit să

se angajeze, după absolvire, decât în instituţiile publice ale statului, ofertante de servicii

sociale, deoarece Biserica nu le-a oferit nici un singur post în domeniu.

„M-aş fi angajat într-un serviciu bisericesc dar nu am gasit nici unul. Când am

fost la episcopie să mă interesez dacă nu au cumva vreun post de asistent social mi s-a

spus că ei nu fac aşa ceva.”

Un alt aspect desprins din discuţiile cu absolvenţii participanţi la focus-grup a

fost faptul că au întâmpinat probleme serioase la locul de muncă, probleme datorate în

special programei analitice lacunare în domeniul asistenţei sociale, mai ales la

disciplinele de metode şi tehnici în asistenţă socială, practica de specialitate şi

disciplinele juridice.

„Am invăţat în cei patru ani de facutate cum să cântăm în Biserică dar nu am

avut la dispoziţie timp suficient pentru practica asistenţei sociale”.

În general, participanţii la focus-grup sunt satisfăcuţi de munca lor, sunt

mulţumiţi de locurile de muncă pe care le au în prezent. Nu sunt identificate cazuri de

absolvenţi care să îşi schimbe locul de muncă mai mult de o dată de la data absolvirii şi

a angajării.

Participanţii spun că sunt apreciaţi de către clienţi şi de către superiori pentru că

pun suflet în munca pe care o fac. Ei apreciază că teologia îi predispune la răbdare, la

compasiune, la empatie şi la disponibilitatea de a munci mai mult pentru salariile mai

mici din sectorul bugetar. La întrebarea: „vă gândiţi să vă schimbaţi locul de muncă în

perioada următoare?”, răspunsul a fost invariabil nu.

Un alt aspect desprins din discuţii este acela al adaptării programelor analitice

şi a disciplinelor de curs la cerinţele actuale ale domeniului asistenţei sociale.

Participanţii au opinat că este nevoie de specializare de tip masterat sau cursuri de

perfecţionare, deoarece simt că au lacune în exercitarea profesiunii.

În concluzie putem afirma că absolvenţii acestei specializări angajaţi în domeniul

asistenţei sociale lucrează doar în instituţiile de asistenţă socială de stat, unde sunt

apreciaţi şi unde au realizări bune, că o mare parte dintre absolvenţi nu lucrează în

domeniul pentru care au fost şcolarizaţi, de şcolarizarea lor nu beneficiază nici Biserica

şi nici statul care a investit în profesionalizarea lor.

168


CAP. 9. APECTE CONTEMPORANE ALE ASISTENŢEI SOCIALE

ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. ASISTENŢA SOCIALĂ

BISERICEASCĂ ÎNTRE FILANTROPIE, VOLUNTARIAT,

INSUFICIENŢĂ FILANTROPICĂ, AMATORISM FILANTROPIC,

PARTICULARISM FILANTROPIC, PATERNALISM

FILANTROPIC ŞI SERVICII ORGANIZATE, SPECIALIZATE,

PROFESIONALIZATE ŞI PLANIFICATE.

Biserica Ortodoxă desfăşoară o bogată operă de caritate, dar care spre deosebire

de celelalte confesiuni are caracteristici specifice. Primul aspect sub care se desfăşoară

această activitate este strâns legată de cultul divin public, de viaţa liturgică. Această

lucrare are la bază porunca evanghelică a iubirii aproapelui şi care şi-a găsit exprimarea

cea mai concretă sub forma milosteniei.

Cultivând ideea iubirii aproapelui, a solidarităţii cu cei aflaţi în nevoi şi în

suferinţe, dând expresie acestor simţăminte şi virtuţilor creştine în rugăciunile cultului

divin care are prin excelenţă un caracter comunitar, Biserica Ortodoxă a găsit şi

dezvoltat forme de manifestare a carităţii având strânsă legătură cu viaţa liturgică.

Biserica, ca şi orice altă instituţie din societate are un sistem administrativ-

organizatoric, propriu, separat de cel al celorlalte instituţii, dar în acelaşi timp conlucrează şi

are relaţie cu ele, contribuind astfel la bunul mers al societăţii, care cunoaşte şi îndeplineşte

legile şi normele statului „dând cezarului ce este al cezarului” ( Matei 19:31), făcându-se

prezentă în fiecare comunitate socială, prin organizarea credincioşilor săi într-o parohie

( Statutul de organizare şi funcţionare al BOR), având ca şi conducător spiritual pe preotul

paroh, care este reprezentantul de drept al episcopului din acel loc.

Sistemul de organizare al B.O.R. este structurat ierarhic în ordine descrescândă,

începând cu Patriarhia care este forul superior, urmând apoi calea ierarhică până la parohie,

care este unitatea administrativă de bază şi unde îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi

preoţi.

După anul 1990, activităţile tradiţionale cu caracter social s-au amplificat şi

diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane şi de problematică socială,

generate de transformările profunde ce au avut loc în societatea românească actuală.

169


O dată cu apariţia acestor probleme sociale, într-o perioadă de tranziţie şi

reformă în toate domeniile de activitate, societatea se confruntă cu o serie de disfuncţii,

generate de starea generală de sărăcie existentă la nivel naţional.

Acest fapt face obiectul de lucru al unor instituţii ale statului, care au ca obiectiv

o cât mai bună ordine socială.

Biserica îşi oferă serviciile ei ca o alternativă la serviciile sociale

guvernamentale sau private, având o structură caracteristică proprie.

Obiectivele sistemului bisericesc de asistenţă socială sunt dintre cele mai

diverse. Ea şi-a fixat obiectivele în funcţie de problemele existente în societate, începând

cu organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivelul

comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate, aflate în situaţii de risc

social.

Schimbarea condiţiilor sociale şi economice în România a avut un profund impact şi

asupra sectorului nonguvernamental. Pentru a răspunde acestei provocări este necesară o

strategie care să sprijine organizaţiile nonguvernamentale să beneficieze de oportunităţile

care se ivesc ca urmare a acestor schimbări, în vederea dezvoltării durabile a acestui sector,

ca o alternativă viabilă pentru rezolvarea situaţiei sociale cu care se confruntă comunitatea

noastră. Această strategie va trebui să reconcilieze cerinţele economiei de piaţă cu drepturile

omului, cu strategia europeană de egalizare a şanselor şi combatere a sărăciei şi de

promovarea participării cetăţeanului la dezvoltarea propriei comunităţi. Ea va contribui la

crearea unui mediu propice pentru ca organizaţiile nonguvernamentale din domeniul social

să poată oferi alternative viabile, de durată şi angajate în derularea unor proiecte de reţea, în

complementaritate cu serviciile guvernamentale şi private, în mod holist, ceea ce conduce la

posibilitatea dezvoltării unor strategii unitare, desprinse din efortul comunitar comun tuturor

participanţilor implicaţi la viața acesteia.

Politica viitoare referitoare la organizaţiile nonguvernamentale din domeniul

social şi angajarea acestora la rezolvarea problemelor comunităţii, se va baza pe această

strategie care trebuie susţinută de o legislaţie adecvată.

Atunci când vorbim de sectorul nonguvernamental ne adresăm organizaţiilor care au

ca obiectiv general activităţi şi servicii sociale. De cele mai multe ori aceste organizaţii se

numesc fundaţii sau asociaţii. Dat fiind faptul că aceste denumiri au o arie de activitate mult

170


extinsă în societate, în diferite domenii considerăm că este necesar să dăm o definiţie clară a

asociaţiilor şi fundaţiilor cu caracter social şi să operăm o clasificare a acestora.

Pentru a defini asociaţiile şi fundaţiile, pentru a le evidenţia locul în cadrul

tipologiei existente de persoane juridice se ia drept criteriu scopul înfiinţări lor. Persoanele

juridice se pot clasifica din punct de vedere al naturii scopului în: persoane juridice cu scop

lucrativ (patrimonial, în această categorie intrând societăţile comerciale) şi persoane

juridice fără scop lucrativ (nepatrimonial adică organizaţiile non-profit). Din această ultimă

categorie fac parte toate organizaţiile înzestrate cu personalitate juridică ai căror membrii să

pună în comun, în mod statornic contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor

pentru satisfacerea unui scop nepatrimonial, în acord cu interesele generale ale colectivităţii.

Scopul constituirii unei organizaţii non-profit trebuie să fie licit determinat şi să aibă un

anume caracter de permanenţă. Obiectul de activitate al unei organizaţii non-profit trebuie

să aibă întotdeauna un caracter ideal, el urmărind realizarea unor interese sociale, cel mai

adesea în chip altruist, fără a se aştepta o contraprestaţie din partea celor care beneficiază de

serviciile organizaţiei. Pentru lămurirea terminologiei, în cele ce urmează ne vom ocupa de

tratarea asociaţiilor şi fundaţiilor non-profit, care au în special ca obiect de activitate

domeniul social.

Sectorul privat – nonprofit – furnizor de servicii sociale. Serviciile de

asistenţă socială ale Bisericii ca parte a sectorului privat.

Apariţia sectorului nonprofit în spectrul social românesc nu mai reprezintă o

noutate, fiind ca o caracteristică a democraţiei cât şi o dezvoltare a societăţii civile,

aflându-se în plină expansiune.

Rolul principal al acestuia constă în oferirea de servicii alternative la acelea pe

care le oferă statul, dar mai există şi situaţii în care organizaţiile nonprofit devin

adevarate iniţiatoare, ce pot determina modificări ale politicilor pe care statul le

promovează faţă de anumite grupuri, minorităţi, probleme, nevoi sociale.

În mod tradiţional se consideră că statul bunăstării trebuie să îndeplinească unele

obiective precum: - producerea şi promovarea unor bunuri publice, cum ar fi apărare,

securitate, infrasructură, educaţie, cultură, ştiinţă

171


- protecţia sau securitatea socială a populaţiei care se află în dificultate, din

diferite motive, prin două componente diferite: asigurările sociale şi sistemul de

asistenţă socială

- dezvoltarea socială – reprezintă cel deal treilea obiectiv care se poate

realiza prin asigurarea unor condiţii importante pentru colectivitate (Zamfir, C; Zamfir,

E, Bucureşti; 1995, p. 12)

Evoluţia societăţii moderne a generat diversificarea problemelor, a nevoilor

sociale la care statul trebuia să găsească o soluţie, dar şi creşterea acestor probleme ca

număr.

Restrângerea responsabilităţii şi activităţii statului de la furnizarea şi finanţarea

serviciilor sociale publice la finanţarea exclusivă a acestor servicii a constituit o soluţie

de rezolvare a acestei situaţii, ajungându-se în situaţia în care, în unele cazuri, statul să

manifeste cerinţe exprese ca aceste servicii să fie furnizate de organizaţii nonoprofit.

Astfel, începând cu 1990 are loc o adevărată explozie a numărului organizaţiilor

nonprofit neguvernamentale care are scopul de a contribui la cristalizarea societăţii

civile.

În acest mod datorită incapacităţii statului de a furniza singur serviciile necesare

colectivităţii apare sectorul nonprofit, situat între sectorul public şi cel privat, fiind

denumit “sectorul independent sau cel de al treilea sector”.

Definirea şi specificul sectorului nonprofit

Datorită faptului că sectorul nonprofit a început să fie studiat de puţin timp există

o oarecare ambiguitate în definirea acestui sector.

Pe de-o parte, dificultatea definirii sectorului nonprofit constă în identificarea

acestuia cu ceea ce în mod tradiţional apare sub forma organizaţiilor filantropice,

caritabile sau revoluţionare.

În prezent, caracteristici precum voluntariatul sau filantropia nu mai constituie

indicatori definitorii pentru sectorul nonprofit deoarece numeroase organizaţii care, la

început erau apreciate ca voluntare folosesc forţă de muncă specializată.

Pe de altă parte, termenul de “nonprofit” nu are semnificaţia care s-ar putea

atribui în mod obişnuit, termenul de nonprofit nu se referă la lipsa profitului ci la

172


“constrângerea nondistribuţiei” câştigului sau profitului între membrii organizaţiei

(Vlăsceanu, M, Bucureşti; 1996, p.16).

Organizaţiile nonprofit există pentru a furniza anumite servicii sau pentru a

rezolva o problemă anume în timp ce organizatiile de afaceri pentru profit au ca

obiectiv declarat obtinerea profitului iar organizaţiile guvernamentale de a asigura şi

controla menţinerea ordinii si bunăstării sociale. (Carp,C., Bucuresti, 2004,p. 7)

Se poate spune că organizaţiile nonprofit sunt agenţi ai schimbării umane prin

ameliorarea confortului lor psihic sau fizic şi că obiectivul organizaţiilor constă în

realizarea „binelui social”.

Majoritatea definiţiilor date sectorului nonprofit sunt oferite, mai mult în termeni

negativi decât afirmativi, punând accent pe ceea ce nu este şi nu pe ceea ce este acest

sector.

Prin consens, o definiţie a sectorului nonprofit are în vedere un singur element şi

anume faptul că sectorul nonprofit nu este organizat pentru a produce profit şi nici ca o

entitate guvernamentală. (Carp,C., Bucuresti, 2004,p. 7)

Deoarece organizaţiile nonprofit nu fac parte nici din secorul public, nici din

sectorul privat, ele pot fi plasate între cele două sectoare, motiv pentru care mulţi autori

îl numesc “cel de-al treilea sector” sau “sectorul independent”.

Criteriul cel mai acceptat pentru definirea şi pentru diferenţierea unei organizaţii

nonprofit se referă la obiectivul sau misiunea sa. În acest mod, organizaţiile pentru profit

au ca şi scop producerea de bunuri pentru a obţine profituri, iar organizaţiile

guvernamentale au scopul de a asigura şi controla prin mecanisme specifice menţinerea

ordinii şi bunăstării sociale, în timp ce organizaţiile nonprofit există pentru a oferi

anumite servicii sau pentru a apăra o cauză anume.

Un alt mod de diferenţiere a sectorului nonprofit de sectorul public sau privat se

referă la evaluarea sarcinilor pe care fiecare dintre aceste sectoare le poate realiza cel

mai bine, accentul căzând pe obţinerea rezultatelor, respectiv pe calitatea rezultatelor.

Având în vedere principalele argumente care relevă specificitatea sectorului

nonprofit, acesta poate fi definit prin intermediul unor caracteristici.

Astfel termenul de organizaţii nonprofit: ”se referă la acele entităţi

nonguvernamentale, constituie din punct de vedere strucural - legal într-o formă

173


caritabilă sau nu pentru profit, al cărui scop principal este acela de furnizare a unor

servicii publice sau de apărare a unei cauze. Ele sunt organizaţii private, desemnate a

servi obiective publice, cavasi-publice.” ( Vlăsceanu, M., Bucureşti, 1996, p.19)

Sectorul nonprofit cuprinde spitale, clinici, instituţii de ocrotire a

sănătăţii, universităţi, şcoli, centre de instruire a tineretului şi a adulţilor, case de cultură,

muzee, instituţii ofertante de servivcii de asistenţă şi protecţie socială pentru diverse

grupuri de personae defavorizate.

Esenţial, sectorul nonprofit este definit ca ansamblul organizaţiilor şi instituţiilor

ce oferă servicii de instruire şi perfecţionare, servicii de protecţie şi asistenţă socială

având un caracter voluntar, neguvernamental, oferind servicii publice sau personale

diversificate, cu o respectare riguroasă a restricţiei nondistributivităţii profitului între

proprii membrii (Zamfir, C; Zamfir E, Bucureşti, 1995, p.83)

Deci se consideră a fi foarte importante pentru sectorul nonprofit: caracterul

nonguvernamental, oferta unor servicii publice sau personale diversificate, respectarea

restricţiei nondistributivităţii profitului între membrii organizaţiei, autoconducerea şi

implicarea parţială a voluntariatului persoanelor angajate sau associate.

1.2 Teorii ale apariţiei organizaţiilor nonguvernamentale

Apariţia, dezvoltarea şi funcţionarea sectorului privat nonprofit a dus la

promovarea câtorva teorii.

Prima teoriei care justifică apriţia şi rolul organizaţiilor nonprofit ca

producătoare particulare ale bunurilor publice a fost dezvoltată de B. Weisbrad (1974),

fiind cunoscută sub numele de teoria bunurilor publice.(vezi Vlasceanu,M.,”Sectorul

nonprofit”, Bucuresti,1996,p.39)

Aceasta se referă la capacitatea sectorului nonprofit de a răspunde unor cerinţe

nesatisfăcute de guvern prin furnizarea suplimentară a unor bunuri publice.

Varietatea sau diversitatea preferinţelor comunităţii reprezintă un factor

responsabil pentru gradul de deosebire a sectorului nonprofit din diferite ţării.

Încercarea de a explica rolul organizaţiilor nonprofit a condus la completarea

teoriei cererii suplimentare a bunurilor publice cu cea a cererii diversificate, care se

174


referă la satisfacerea cerinţelor de către guvern nu numai sub aspect cantitativ ci sub

aspect calitativ.

Mihaela Vlăsceanu în lucrarea ”Politici sociale. Romania in context european”

face referire la ceea ce spunea E. James (1987), care testând empiric teoria cererii

diversificate vorbeşte despre o nevoie de varietate sau de diversitate, care apare în

anumite condiţii şi anume atunci când populaţia este caracterizată prin:

- printr-o diferenţiere culturală;

- preferinţele sunt dispersate geografic, fiind cu greu satisfăcute de agenţiile

guvernamentale locale;

- constrângerea guvernului de a furniza un produs relativ uniform;

- imposibilitatea grupului cultural dominant de a-şi impune preferinţele asupra

celorlalţi, astfel încât alternativa producţiei private reprezintă o soluţie

acceptabilă.

Testarea empirică a teoriei cererii diversificate a demonstrat că responsabilitatea

pentru apariţia, dezvoltarea, mărimea sectorului nonprofit în foarte multe ţări sunt

avantajele oferite de organizaţiile nonprofit referitoare la varietate şi opţiune.

O altă teorie generală cu privire la apariţia şi expansiunea nonprofit este aceea

cunoscută sub numele “teoria contractului preventiv.” (Hanssman,1980) Aceasta

vizează un anume tip de eşec al pieţei şi reprezintă o situaţie în care cumpărătorii unor

bunuri publice nu sunt şi consumatorii lor. Organizaţiile oferă astfel prin contractele

preventive, posibilitatea de a beneficia de servicii de calitate, la preţuri mici,

posibilitatea de eşec a pieţei situându-se pe poziţii rezidualiste. (vezi Vlasceanu,M.,

Sectorul nonprofit, Bucuresti, 1996, p.40)

Mihaela Vlăsceacanu în lucrarea „Sectorul nonprofit” îl citeaza pe Lester

Salamon (1987) care, încercând să treacă de aceste două tipuri de explicaţii, dezvoltă o

altă teorie potrivit căreia sectorul nonprofit ar reprezenta “mecanismul preferat pentru

furnizarea bunurilor colectve”. Astfel, nu organizaţiile nonprofit ci guvernul reprezintă

instituţia rezindenţială a cărei necesitate este generată de eşecul sectorului voluntar.

Limitele sectorului nonprofit

175


Datorită faptului că intervenţia statului este justificată prin deficienţele sectorului

nonprofit este foarte important ca aceste limite, deficienţe să fie cunoscute.

Lester Salamon este cel care sintetizează cele mai importante limite ale

sectorului nonprofit: insuficienţa filantropică ; amatorismul filantropic ; particularismul

filantropic şi paternalismul filantropic. (vezi Zamfir, C; Zamfir, E, Bucureşti, 1995,

p.89)

a) Insuficienţa filantropică – are în vedere “incapacitatea

organizaţiilor voluntare de a găsi resursele necesare pentru a face faţă

problemelor sociale cu care se confruntă o societate industrială dezvoltată”

(Zamfir, C; Zamfir, E, Bucureşti, 1995, p.89-90)

Chiar dacă organizaţiile nonguvernamentale au la dispoziţie o varietate de surse

din care le vin venituri (donaţii, sponsorizări, vânzare de diferite bunuri sau servicii în

funcţie de profitul organizaţiei, subvenţii de la bugetul de stat sau local,etc.) acestea nu

sunt niciodată suficiente pentru a acoperi rezolvarea tuturor problemelor cu care se

confruntă societatea.

Acestea se datorează faptului că sectorul voluntar, spre deosebire de guvern nu

îşi constituie veniturile din taxe sau impozite impuse fiecărui cetăţean, pentru a-şi aduna

fondurile necesare pentru rezolvarea problemelor sociale existente.

Această incapacitate a sectorului nonprofit de a rezolva problemele sociale

majore se datorează şi fluctuaţiilor existente în dezvoltarea economică a unei ţări, astfel

în aceste perioade donaţiile şi alte surse de finanţare sunt restrânse.

Alături de aceste impedimente menţionate mai sus, care duc la insuficienţă

filantropică, această incapacitate a sectorului voluntar de a dobândi resursele necesare de

a face faţă problemelor cu care se confruntă socitatea poate fi determinată şi de (Zamfir,

C; Stoica, L, Bucureşti, 2006, p.224)

- disparităţile regionale şi pe medii ale distribuţiei ONG-urilor active – studiile

FDSC (2001) arată faptul că numai 15-17% din organizaţiile care funcţionează,

furnizează servicii sau desfăşoară activităţi şi în mediul rural iar în zona de sud-est

numărul ONG-urilor active este mult mai mic în comparaţie cu alte zone ale ţării. În

176


acest mod gradul de disparitate teritorială rămâne ridicat, ţinând cont de faptul că

furnizarea serviciilor dezvoltate de ONG-uri se suprapune disparităţilor teritoriale ale

ocupării cu servicii furnizate de instituţiile publice.

Se mai poate întâmpla ca în primă fază, în perioada transferului de servicii către

sectorul nonguvernamental, aceste servicii să fie furnizate şi de sectorul public, ceea ce

poate duce la supraincluziune sau excluziune din cauza desprinderii unor programe de la

un furnizor de mari dimensiuni către un număr mare de OMG-uri. Pe de altă parte,

datorită faptului că aria de obţinere a veniturilor este alta, de cele mai multe ori, decât

cea în care apare problemele, capacitatea organizaţiilor de a acoperii toate zonele este

restrânsă.

- dependenţa de finanţările externe – marea majoritate a organizaţiilor depind

de finanţări externe.

Un număr destul de mic din totalul organizaţiilor dezvoltă parteneriate cu

finanţatori externi care le acoperă o parte din cheltuielile curente. Din cauza că

majoritatea organizaţiilor depind de granturile externe, acestea sunt obligate să furnizeze

servicii sub forma proiectelor şi nu a programelor. Astfel, continuitatea organizaţiilor de

a furniza servicii devine dificilă după încetarea finanţării externe, acestea fiind cel mai

fecvent transferate către instituţiile publice sau menţinute în parteneriat cu autorităţile

locale, ori furnizorii publici de servicii.

Conform statisticilor, tendinţa sectorului nonguvernmantal constă în a dezvolta

noi servcii în parteneriat, fie cu o instituţie publică, fie cu o altă organizaţie

nonguvernamentală.

- suport redus de la bugetul de stat sau local – suportul oferit de stat

ONG-urilor are o pondere nesmnificativă în totalul fondurilor

utilizate de acestea, chiar dacă volumul granturilor externe destinat

serviciilor de asistenţă socială se diminuează de la an la an.

Finanţările în baza Legii nr.34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor

şi fundaţiilor române cu personalitate juridică ce înfiinţează şi administreză unităţi de

asistenţă socială sunt rar acordate de la bugetele locale, iar finanţele de la bugetul de stat

nu acoperă decât o mică parte din costuri.

177


Pe de altă parte prevederile Codului fiscal, (adică 2% din impozitul pe venit să

fie acordat unor organizaţii nonguvernamentale) nu au fost destul de promovate şi

încurajate de instituţiile publice, astfel fiind destul de greu ca acel procent să ajungă la

organizaţiile nonguvernamentale.

o condiţii restrictive de acces la finaţare – stabilitatea unei organizaţii

poate fii afectată de condiţiile restrictive de acordare a finanţatorilor.

De exemplu nu mai sunt permise recuperările de TVA decât de un

număr restrâns de finanţatori.

o nivel de profesionalizare redus şi probabilitate ridicată a resursei umane

– chiar dacă sectorul nonguvernamental înregistreză rate mai ridicate de

specialişti în comparaţie cu sistemul public, gradul de profesionalism

este unul modest, dublat de riscul ieşirii acestora din sistem.

Mobilitatea angajaţilor sau riscul ca aceştia să iasă din sistem se datorează

costurilor administrative şi de personal, drastic limitate de finanţator.

În general organizaţiile mici se confruntă cu lipsa de personal specializat.

- cadrul legislativ inadecvat şi promovarea insufinientă a actelor

normative elaborate – deşi în ultimii ani reglementarea normativă din domeniile

serviciilor sociale şi al protecţei categoriilor sociale aflate în dificultate a făcut

progrese, totuşi legislaţia din domeniul asistenţei sociale nu a beneficiat de

armonizări cu celelalte acte normative care pot interveni în reconstrucţia

instituţională.

Elaborarea unor acte normative în domeniul asistenţei sociale a început în forţă

în anul 2001, dar apoi acest process de elaborare a legislaţiei a pierdut coerenţa.

Specialiştii de la nivel judeţean cosideră că ar fi trebuit adoptată o legislaţie

secundară dar şi conexă, dar la nivel central sunt preluate acte normative de la ţări cu

experienţă în asistenţă socială.

Transferul serviciilor va presupune schimbarea unor acte normative, proces care

ar putea dura cel puţin până în anul 2008.

ONG-urile au propus câteva schimbări legislative, adică modificarea unor acte

normative care să garanteze creşterea suportului financiar din partea sectorului public:

178


o revizuirea legii sponsorizării, în sensul acordării unor facilităţi

concrete şi atractive sponsorilor;

o finanţarea de la bugetul de stat a sectorului nonguvernamental

(inclusiv alocarea unui buget minim fiecărui ONG);

o reducerea fiscalităţii pentru ONG-uri;

o reducerea birocraţiei pentru ONG-uri;

o îmbunătăţirea O.U.G nr 68/2003 şi simplificarea legislaţiei prin

creearea unui cod unic;

o îmbunătăţirea legislaţiei privind ONG-urile;

o instituirea obligaţiei angajării de personal de specialitate;

o acordarea unor spaţii din fondul public pentru desfăşurarea activităţii;

o elaborarea unor standarde de calitate pentru serviciile sociale;

o îmbunătăţirea cadrului legislative pentru facilitarea subcontractării

serviciilor sociale către ONG-uri;

o încurajarea prin lege a voluntariatului, prin instituirea unor facilităţi

pentru voluntari ;

o revizuirea legii pentru acordarea statutului de utilitate publică;

o reducerea fiscalităţii în cadrul angajaţilor din serviciile sociale;

o dezvoltarea reglementărilor legislative privind activităţile aducătoare

de venit;

o încurajarea concesionării serviciilor sociale către furnizori acreditaţi

(publici sau privaţi);

b) Amatorismul filantropic – este una dintre cele mai evidente limite ale

acestui model de asistenţă socială, practicat la nivel de comunitate.

Această limită este “determinată în mare parte de modul de abordare a

problemelor sărăciei” (Zamfir, C; Zamfir, E; Bucureşti, 1995, p.90)

179


Această limită este atribuită uneori ageţiilor voluntare datorită problemelor generate de

sărăcie şi modului de abordare a acestei probleme. Sărăcia duce la situaţii în care cei

aflaţi în situaţii de risc să recurgă la a beneficia şi accepta sprijinul sau a fi încredinţate

unor persoane bine intenţionate, dar care nu le oferă un ajutor profesionist, specializat.

Amatorismul filantropic este practicat de personae nespecializate, incompetente,

care nu au nici o legătură cu domeniul asistenţei sociale.

Din cauza faptului că în organizaţii există persoane nespecializate, incompetente sau

specializate parţial pentru activitatea pe care o desfăşoară, multe dintre problemele

comuntăţii şi, în special problemele grave pot rămâne nesoluţionate. Tot din cauza

acestui fapt, proiectele pe care le desfăşoară organizaţia pot rămâne nefinalizate, sau nu

îşi pot îndeplini în totalitate şi în conformitate cu standardele cerute, obiectivele

propuse.

Toate aceste probleme care, în fond sunt considerate a fi generate de sărăcie

duc, nu la realizarea bunăstării sociale ci la accentuarea problemelor existente în

comunitate.

De aceea este normală instituirea obligaţiei angajării de personal de specialitate,

şi este firesc ca serviciile de asistenţă socială de stat sau private să fie coordonate de

specialişti.

c) Particularismul filantropic – “se referă la tendinţa organizaţiilor voluntare

şi a donatorilor acestora de a furniza sevicii sociale anumitor grupuri sau

subgrupuri ale populaţiei” (Zamfir, C; Zamfir, E; Bucureşti, 1995, p. 90).

Pentru a evidentia particularismul filantropic se impune o definire a termenului

de filantropie.

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane, unde se regăseşte o definiţie

generală a termenului, care nu acoperă în întregime sensul lui social, cuvântul filantropie

este înţeles prin ”iubirea faţă de oameni” sau, într-o accepţiune mai largă se defineşte

ca „fapta de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutoraţi şi al

asezămintelor de binefacere”

Acest particularism filantropic poate fi considerat o caracteristică pozitivă a

organizaţiilor voluntare atâta timp cât furnizează serviciile sociale diferitelor subgrupuri

(etnice, religioase, de interes, etc.). Particularismul se referă la selectarea riguroasă atât a

180


problemelor cât şi a grupurilor care urmează să beneficieze de servicii pentru rezolvarea

problemelor. Această situaţie a organizaţiilor voluntare de supraspecializare şi faptul că

furnizează doar anumite servicii pentru un anume grup, respectiv o anumită problemă a

condus la o serie de critici cu privire la rezolvarea problemelor societăţii.

Un exemplu care poate reflecta această situaţie poate face referire la faptul că

există organizaţii nonprofit, care reprezintă anumite grupuri (în general religioase), care

chiar dacă nu recunosc acest fapt, furnizează servicii doar acelor persoane care fac parte

din grupul respectiv, astfel atingerea bunăstării celor cu probleme sociale depinde de

apartenenţa la acel grup religios.

Se poate ajunge uneori până la situaţia în care unele grupuri sau categorii de

clienţi sunt private de serviciile de asistenţă socială, iar alte grupuri să beneficieze de

servicii duble, atât din partea statului, cât şi din cea a comunităţii. Pe de altă parte se

poate întâmpla ca problemele grave şi cazurile dificile să rămână nerezolvate sau să

rămână în seama instituţiilor publice.

Prin urmare, acest particularism poate conduce la nerezolvarea unor probleme

importante ale comunităţii, dar poate afecta şi modul de folosire a resurselor.

d) Paternalismul filantropic – “implică posibilitatea celor ce dispun de

majoritatea resurselor de a influenţa modul de definire a necesităţilor întregii

comunităţi”. (Zamfir, C; Zamfir, E; Bucureşti, 1995, p. 90). Adică se referă

la faptul că sectorul privat poate, într-o oarecare măsură să hotărească sigur

ceea ce trebuie să facă şi cine sunt cei care urmează să beneficieze de

serviciile sale, iar de cele mai multe ori, criteriile de selecţie a beneficiarilor

sunt subiective.

Astfel, actorii care reprezintă organizaţiile nonprofit pot furniza servicii după

anumite criterii şi anume ţinând cont de religie, etnie, clasa socială etc.

În această situaţie se poate ajunge la promovarea şi furnizarea unor servicii

considerate a fi importante de liderii comunităţii, în detrimentul altor servicii, care ar

duce la rezolvarea problemelor celor aflaţi în situaţii de risc.

Aceste deficienţe, limite ale sectorului voluntar nu duc la diminuarea virtuţilor

sale sau a responsabilităţii ce şi-o poate asuma în rezolvarea unor probleme sociale, ci

pot fi considerate de fapt virtuţi ale sectorului guvernamental şi invers.

181


Aceste neajunsuri ale sectorului nonprofit pot fi rezolvate. Printre altele, soluţia

poate presupune o strânsă colaborare între stat şi sectorul privat, însă această relaţie de

parteneriat trebuie reglementată de legi clare şi adecvate, după cum şi sectorul nonprofit

are nevoie de acelaşi intervenţii pentru a-şi diminua neajunsurile.

Prin urmare, ONG-urile care furnizează servicii sociale, cu implicarea

asistentului social ca o condiţie a acreditării lor pot şi trebuie să devină un partener

serios al statului în furnizarea unor servicii sociale.

Asociaţiile şi fundaţiile particulare sau neguvernamentale cu profil de asistenţă

socială au un rol deosebit de important în rezolvarea multiplelor cazuri de impas social care

se pot întâlni oricând într-o societate. Aceste organizaţii îşi stabilesc în prealabil, prin

statutul de funcţionare, obiectivele de activitate (ex. protecţia copilului, persoane cu

handicap, persoane vârstnice, grupuri vulnerabile şi marginale, etc.) care se desfăşoară la un

anumit moment dat, într-o comunitate, venind în sprijinul acesteia şi contribuind la

completarea serviciile guvernamentale.

Limitele sectorului neguvernamental şunt însuşite şi de către serviciile de

asistenţă socială oferite de către Biserică.

În concluzie, se poate spune că organizaţiile nonprofit şi-au însuşit o oarecare

experienţă, care nu poate fi neglijată, nu doar în furnizarea de servicii sociale celor aflaţi

în situaţii de risc ci şi în atragerea atenţiei opiniei publice asupra problemelor, nevoilor

sociale, în promovarea unor iniţiative privind politicile sociale şi mobilizarea

comunităţilor. Astfel, se poate afirma că organizaţiile nonguvernamentale au parcurs

drumul de la sursa de sprijin pentru cei aflaţi în nevoie la actori responsabili pentru

schimbarea socială.

Din cadrul acestor organizaţii fac parte şi asociaţiile şi fundaţiile cu caracter religios

care funcţionează sub oblăduirea Bisericii. Acestea au un rol important în ceea ce priveşte

activitatea misionar-socială a Bisericii şi prin care se derulează diverse proiecte care vizează

problemele de ordin social, care apar la un moment dar într-o comunitate religioasă şi nu

numai.

Din cercetarea întreprinsă şi prezentată în capitolul următor putem afirma că

serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, în acest moment se confruntă cu limitele

prezentate în acest capitol. Asistenţa socială şi organizaţiile furnizoare de servicii sociale

182


patronate de către Biserica Ortodoxă Română se confruntă, ca majoritatea ONG-urilor din

România, cu aceste limite ale sectorului neguvernamental. Insuficienţa filantropică este

prezentă în asistenţa socială bisericească, cercetarea din capitolul următor pune în evidenţă

lipsa resurselor la nivelul comunităţilor religioase pentru furnizarea unosr servicii suficiente,

dezirabile şi de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca limită a asistenţei

sociale bisericeşti deoarece majoritatea clericilor nu au cunostinţele şi pregătirea de

specialitate necesară pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul filantropic

poate fi considart o limită a serviciilor sociale bisericeşti dar nu atât de frecvent ca celălalte

limite, deoarece oricum serviciile oferite sunt puţine şi nu se face discriminare pe criterii de

apartenenţă la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifestă în asistenţa

socială bisericească prin stabilirea unilaterală din partea bisericii a domeniului serviciilor

oferite, fără să se ţină cont de alţi actori sociali şi de necesitatea şi dezirabilitatea acestor

tipuri de servicii. O altă manifestare a paternalismului filantropic se reflectă în standardele

de organizare şi de calitate a acestor servicii. Toate limitele menţionate pot fi depăşite

printr-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor şi personalului ce le deserveşte.

183


Cap. 10. ROLUL BISERICII IN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR

SOCIALE ALE COMUNITĂŢII. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ ÎN

RÂNDUL PREOŢILOR EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A

ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI.

Pentru a identifica problemele existente în comunităţile parohiale dar şi rolul

Bisericii în soluţionarea problemelor sociale ale comunităţilor am întreprins o anchetă

sociologică în rândul preoţilor din Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi

Sălajului.

OBIECTIVE:

Cercetarea întreprinsă a urmărit următoarele obiective:

Gradul de cunoaştere de către preoţi a problemelor cu care se confruntă parohiile

ca şi comunitate;

Tipul problemelor care sunt soluţionate în comunitate de către preoţii parohi;

Dificultăţile cu care se confruntă preoţii în soluţionarea problemelor sociale;

Nevoia de informare a preoţilor în legătură cu sursele de finanţare a programelor

sociale şi cu modalităţile de accesare a fondurilor necesare;

Cunoaşterea gradului de satisfacţie a preoţilor în legătură cu activităţile sociale

desfăşurate ca un indicator al dorinţei de adaptare la nivelul şi contextul de

dezvoltare al vieţii sociale.

IPOTEZE:

1. Preoţii vor cunoaşte problemele sociale cu care se confruntă enoriaşii din

comunitate;

2. Tipul de probleme identificate de preoţi vor fi diferenţiate pe medii de rezidenţă

( rural – urban )

3. Preoţii îşi vor asuma, în special, statutul de educator, de consilier spiritual în

comunitate, considerând că alţi factori au datoria să se implice în soluţionarea

problemelor sociale din comunitate;

4. O cauză frecvent invocată de preoţi în soluţionarea problemelor comunităţii va fi

lipsa resurselor financiare;

184


5. Preoţii nu fac eforturi pentru crearea de parteneriate necesare soluţionării

problemelor comunităţii;

6. Preoţii au puţine informaţii privind posibilităţile de accesare a fondurilor

necesare soluţionării problemelor comunităţii prin întocmirea de proiecte;

7. Preoţii din mediul rural nu dispun de sprijin specializat în domeniul asistenţei

sociale;

8. Strategiile de dezvoltare comunitară ale parohiilor nu se adaptează schimbării

sociale, în sensul că majoritatea preoţilor se limitează la acordarea de sfaturi şi a

unor ajutoare ocazionale persoanelor aflate în dificultate;

9. Intervenţia în domeniul social a preoţilor nu depăşeşte faza amatorismului şi

insuficienţei filantropice.

ASPECTE METODOLOGICE

Metoda abordată în cadrul acestei lucrări este ancheta sociologică. Instrumentul

utilizat este chestionarul. Ancheta s-a desfăşurat în perioada 10-18 mai 2007 şi a cuprins

536 de subiecţi, preoţii din parohiile din Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei,

Bihorului şi Sălajului, intenţia fiind de cercetare exhaustivă.

1. Descrierea populaţiei cercetate:

Parohiile cuprinse în cercetare sunt organizate în şase Protopopiate: Oradea,

Beiuş, Marghita, Zalău, Jibou, Şimleu, Tinca. Chestionarele au fost aplicate în cadrul

conferinţelor preoţeşti, gradul de cuprindere a subiecţilor investigaţi este foarte mare,

absentând doar câţiva preoţi. Distribuţia subiecţilor pe protopopiate se prezintă astfel:

Tabel 1. Distribuţia subiecţilor pe cele şase protopopiate

Nr. cazuri Procent Oradea 121 22.6 Beiuş 103 19.2 Marghita 63 11.8 Zalău 75 14.0 Jibou 61 11.4 Şimleu 57 10.6 Tinca 56 10.4 Total 536 100.0

185


Majoritatea parohiilor din care fac parte preoţii se află în comune sau sate

(83,1%-441 de cazuri), din Oradea sunt 11,9% (63 de cazuri), iar din oraşe mici sunt

5,1% - 27 de cazuri.

Tipul de localitate în care se află parohia:

sat/comuna, 83.1%oras mare, 11.9%

oras mic, 5.1%

Fig. 1. Tipul localităţii

Preoţii parohi cuprinşi în cercetare sunt dispuşi pe categorii de vîrstă conform

fig. 2. Cei mai mulţi dintre respondeţi ( 40,93%) sunt înscrişi pe categoria de vârstă între

46 şi 60 de ani. Al doilea palier cu un procent de 35,33% este deţinut de categoria de

vîrstă 30 - 45 de ani. Sub 30 de ani sunt un procent de 19,50% iar peste 60 de ani doar

4,25% dintre respondenţi.

Fig. 2. Categoriile de vârstă ale preoţilor

Marea majoritate a preoţilor care au răspuns la chestionar au studii superioare, 83,2%

absolvind studii de licenţă în domeniul Teologie Pastorală. Nivelul de instrucţie al

186


preoţilor este ridicat, dar marea lor majoritate au doar o formaţie teologică, foarte puţini

fiind cei care au şi o formaţie socială. Au absolvit studii de masterat un procent de 7,5%

dintre preoţii din parohii. Din procentul de 7,5% de absolvenţi de studii de masterat,

doar câţiva preoţi au absolvit masteratul de Spiritualitate şi Consilere Pastorală, masterat

care îi poate specializa în munca socială. O mică parte dintre cei chestionaţi au şi studii

doctorale. Cu studii medii sunt 8,8% dintre respondenţi, şi acestea sunt tot în domeniul

teologic, aceştia fiind absolvenţi ai Seminarului Teologic.

Fig.3 . Nivelul de intrucţie a preoţilor

În ceea priveşte dispunerea în funcţie de locaţie urban – rural, nivelul de

instrucţie este asemănător, evidenţiindu-se diferenţe la categoriile studii medii, mai

mulţi preoţii cu studii medii fiind în mediul rural, şi la categoria masterat unde sunt mai

mulţi absolvenţi de masterat în mediul urban. Studiile doctorale la preoţii din parohii

sunt prezente doar în cazul celor din mediul urban. Preoţii cu studii superioare sunt

egali dispuşi ca procentaj atât în mediul urban cât şi în mediul rural.

Fig. 4. Nivelul de intrucţie a preoţilor, dispunere urban - rural

187


2. Problemele sociale ale comunităţilor

Majoritatea preoţilor din cadrul parohiilor cunosc problemele sociale ale

comunităţii în care se află parohia. Aceasta reprezintă un prim pas în angajarea Bisericii

pentru rezolvarea problemelor cetăţenilor. Rolul principal al preotului este cel de

sfătuitor, iar acest rol presupune cunoaşterea dificultăţilor pe care le întâmpină

credincioşii. Astfel preoţii cunosc marea majoritate a problemelor persoanelor care

frecventează Biserica, şi mai puţin a cetăţenilor care nu participă la slujbe sau aparţin

unui alt cult religios. Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că problemele

identificate de către preoţi reprezintă problemele credincioşilor din parohiile din judeţ,

existând posibilitatea ca acestea să nu reprezinte totalitatea problemelor cu care se

confruntă întreaga comunitate.

În ce măsură consideraţi că aveţi cunoştinţă de problemele cu care se confruntă enoriaşii din parohia dvs.?

25.43

66.22

8.35

0.00

10.00

20.00

30.00

40.00

50.00

60.00

70.00

cunosc o parte a problemelor lor cunosc majoritatea problemelor lor cunosc toate problemele

Fig. 5. Cunoaşterea problemelor sociale

Principalele probleme ale comunităţii din care fac parte parohiile sunt oferta de

locuri de muncă, sărăcia, lipsa banilor. Trebuie menţionat faptul că majoritatea

comunităţilor au o populaţie îmbătrânită, datorită migraţiei tinerilor la oraş, a scăderii

natalităţii, astfel majoritatea problemelor identificare sunt strâns legate de acest

188


fenomen. Comunităţile în care activează preoţii sunt comunităţi sărace, infrastructura nu

este dezvoltată, nu există canalizare, apă curentă, drumul de acces este neasfaltat, nu

există cabinete medicale şi şcoli. Alte probleme ale comunităţilor identificate de către

preoţi sunt: agricultura deficitară, lipsa unui cămin cultural, lisa unei cantine sociale,

lipsa unui spaţiu verde pentru recreere, curăţenia şi igiena, lipsa unor utilităţi precum

telefonul public, etc.

Datorită faptului că întrebarea formulată a fost de tip deschis (cu răspuns liber),

numeroşi preoţi au enumerat probleme precum conflictele cu greco-catolicii sau cu alte

secte, numărul mic de credincioşi, biserica în construcţie, necredinţa etc., probleme care

afectează în principal Biserica şi nu în mod direct cetăţenii comunităţii. Putem afirma

astfel că preoţii acordă o importanţă deosebită rolului pe care îl are biserica în

comunitate, şi implicit în soluţionarea problemelor ei.

Care sunt principalele probleme cu care se confruntă credincioşii din parohia dvs.?

- întrebare deschisă -

1.1

1.1

1.4

1.5

1.8

2.6

3.0

3.1

4.3

10.3

10.5

11.7

13.9

15.4

18.3

0.0 2.0 4.0 6.0 8.0 10.0 12.0 14.0 16.0 18.0 20.0

consumul de alcool

izolarea, singuratatea, marginalizarea

asistenta sociala, ajutorul social, programele sociale

canalizarea

starea de sanatate

starea drumurilor, accesul

lipsa mijloacelor de transport

educatia, lipsa scolilor, cadre didactice

apa curenta

asistenta medicala, lipsa cabinetelor medicale,medicamente

probleme financiare, lipsa banilor, venituri/pensii mici

persoanele varstnice, imbatranirea populatiei

alte probleme

saracia

lipsa locurilor de munca

Fig. 6. Problemele sociale ale comunităţii - întrebare deschisă

În funcţie de locaţie: urban – rural, problemele sociale din parohii cunosc

diferenţe semnificative doar în ceea ce priveşte sărăcia, asistenţa medicală, îmbătrânirea

populaţiei, lipsa mijloacelor de transport, apa curentă şi canalizarea . Sărăcia este

189


percepută de către preoţi ca fiind mai mare în mediul urban decât în cel rural. Aceasta şi

datorită faptului că în mediul rural se produc în gospodăria proprie o mare parte a celor

necesare traiului de zi cu zi. Asistenţa medicală este deficitară în mediul rural faţă de cel

urban, îm mediul urban este considerată ca fiind o problemă pentru 2,1% din respondeţi

în timp ce în mediul rural asistenţa medicală este considerată o problemă pentru 11,7%,

pe fondul lipsei cabinetelor medicale sau a utilării acestora sub standardele minime

medicale şi chiar a lipsei personalului medical din comunitate. Diferenţe sunt constatate

şi în ceea ce priveşte apa curentă şi canalizarea, fiind considerate mai problematice îm

mediul rural.

Îmbătrânirea populaţiei şi persoanele vârstnice este considerată ca o mai mare

problemă în mediul rural decît în cel urban. Populaţia comunităţilor parohiale este una

îmbătrânită în care sunt resimţite acut problemele legate de lipsa serviciilor medicale sau

servicii medicale insuficiente şi a serviciilor sociale specializate pentru vârstnici.

O problemă importantă semnalată de către preoţi este cea a lispei mijloacelor de

transport din mediul rural, această problemă fiind expusă de către 3,6% dintre

respondenţi.

190


Fig. 7. Problemele sociale ale comunităţii - întrebare deschisă

La întrebarea închisă referitoare la gravitatea problemelor sociale cu care se

confruntă comunitatea, au fost identificate în principal aceleaşi probleme ca cele din

răspunsurile la întrebarea deschisă. Majoritatea dintre preoţi (76,6%) consideră că lipsa

canalizării reprezintă o problema gravă a comunităţii. Alte probleme grave sunt lipsa

locurilor de muncă, populaţia vârstnică, lipsa banilor, lipsa anumitor utilităţi şi servicii.

În ceea ce priveşte rezolvarea problemelor cetăţenilor, 50,6% dintre preoţi consideră că

aceasta reprezintă o problemă gravă în comunitate.

Preoţii din parohii nu se confruntă cu probleme precum oameni fără locuinţe,

violenţa în familie, infracţionalitatea şi delincvenţa, acestea fiind considerate de către

majoritatea probleme nu prea grave.

Cât de grave credeţi că sunt în parohia dvs. problemele legate de:

8.6

13.6

14.5

14.8

20.9

21.8

23.3

23.9

32.0

34.3

37.2

37.4

42.2

42.8

46.8

48.2

50.6

53.7

57.1

57.9

62.6

66.6

69.1

76.6

91.4

86.4

85.5

85.2

79.1

78.2

76.7

76.1

68.0

65.7

62.8

62.6

57.8

57.2

53.2

51.8

49.4

46.3

42.9

42.1

37.4

33.4

30.9

23.4

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

oameni fara adapostviolenta in familie

criminalitate, infractionalitatedelincventa juvenila

iluminatul strazilorpersoane cu handicap

familii cu multi copiifamilii dezorganizate

educarea copiilor si tinerilorcoruptie

asigurarea incalziriitransportul in comun

starea de sanatate a populatieiasigurarea apei in gospodarie

consum abuziv de alcoolcuratenia localitatii

rezolvarea problemelor cetatenilorasigurarea locuintelor

salubrizarestarea drumurilor

saraciapersoane varstnice

ocuparea fortei de munca/somajcanalizare

foarte grave, destul de grave deloc grave, nu prea grave

Fig. 8. Probleme sociale ale comunităţii

191


Din cauza faptului că multe dintre parohii se confruntă cu probleme legate de

minoritatea rromă, am considerat că este util să aloc o parte specială acestei categorii de

populaţie. Pentru că problemele rromilor sunt specifice şi pentru a nu vicia rezultatele

cercetării am decis să introduc în chestionar intrebări separate pentru populaţia de rromi

din parohie, aceasta pentru a nu maximixa unele probleme cum ar fi sărăcia, lipsa

actelor, lipsa apei etc, pentru întreaga comunitate investigată. Acolo unde rromii trăiesc

în colonii, izolaţi de restul comunităţii preoţii au fost rugaţi să identifice problemele

speciale ale acestei categorii de populaţie. Din răspunsurile preoţilor a reieşit faptul că

38, 6 % dintre rromii din comunităţile parohiale trăiesc izolaţi de restul populaţiei în

colonii, iar 61,4% dintre rromii din parohii trăiesc amestecaţi în comunităţile parohiale.

Preoţii apreciază că la nivelul parohiilor populaţia de rromi este în medie în procent de

8,5 %. Există şi comunităţi parohiale în care procentul maxim al populaţiei de rromi

este de 80%. Datele de la recensământul din 18 martie 2002 arătau că la nivelul

judeţului Bihor populaţia de rromi este de 5%, dar este de notorietate faptul ca mulţi

dintre rromi s-au declarat ca fiind de o altă etnie nu cea rromă.

Problemele sociale identificate de către preoţii parohi pentru populaţia de rromi

care locuiesc izolaţi de restul comunităţii în colonii sunt în principal cele legate de

sărăcie, lipsa locurilor de muncă, educaţia, caliatea slabă a locuirii, lipsa utilităţilor,

delincvenţa, alcoolismul, lipsa documentelor de identitate, concubinajul şi integrarea

socială. Deşi în mediul rural preoţii apreciază că lipsa asistenţei medicale este o

problemă importantă, cînd vine vorba despre rromi doar 1,7% dintre respondenţi

apreciază că asistenţa medicală este o problemă pentru populaţia de rromi din

comunitate. La fel se întâmplă şi în ceea ce priveşte aprecierea faţă de infrastructură şi

drumuri de acces.

192


Fig. 9. Probleme sociale ale rromilor care locuiesc în colonie

În ceea ce priveşte rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor sociale

ale comunităţii, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluţionarea

problemelor. 98,1% din preoţi au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în

domeniul social.

Cât de mult consideraţi că trebuie să se implice preotul paroh în rezolvarea problemelor sociale ale parohiei?

1.1

23.9

55.7

19.2

0.0 10.0 20.0 30.0 40.0 50.0 60.0

nu trebuie sa se implicein rezolvarea problemelor

comunitat

sa se implice doar inunele probleme

trebuie sa se implice inmajoritatea problemelor

trebuie sa se implice intotalitate

Fig. 10. Gradul de implicare al preotului în rezolvarea problemelor sociale

193


Credeţi că parohia trebuie să aibă un rol activ în rezolvarea problemelor comunităţii?

da, 98.1%

nu, 1.9%

Fig.11. Rolul activ al parohiei în rezolvarea problemelor

Preoţii declară că trebuie să se implice în majoritatea problemelor, dar gradul de

implicare este diferit în funcţie de domeniul în care este semnalată problema. Astfel,

rolul principal al parohiei este în domeniul educaţiei şi ajutorul persoanelor aflate în

dificultate, şi mai puţin în oferta de locuri de muncă şi asigurarea medicală a cetăţenilor.

Acestea din urmă presupun implicarea anumitor agenţi pentru soluţionarea problemelor,

precum cadrele medicale sau anumiţi agenţi economici.

De asemenea trebuie subliniat faptul că procentele obţinute pentru o implicare în

mică măsură sau deloc sunt mai mari decât cele pentru o implicare în totalitate pentru

majoritatea problemelor sociale din listă. Cu toate că la întrebarea generală referitoare la

gradul de implicare al parohiei în rezolvarea problemelor sociale majoritatea preoţilor

declară că aceasta trebuie să se implice în totalitate, în cazul problemelor concrete

această atitudine se schimbă. Această proiectare explică percepţia preoţilor asupra

rolului pe care îl are biserica în societate. Parohia are un rol activ în comunitate şi

teoretic ea trebuie să rezolve problemele sociale ale cetăţenilor, dar, din anumite motive,

în cazul unor probleme concerte, parohia nu mai deţine un rol central în soluţionarea lor.

Motivele pentru care se produce această schimbare de atitudine pot fi: lipsa resurselor

necesare rezolvării respectivelor probleme sau lipsa unei pregătiri de specialitate a

preoţilor în rezolvarea problemelor concrete.

194


În ce măsură credeţi că se poate implica parohia dvs. în următoarele probleme?

90.1

83.3

80.7

78.0

74.7

66.7

66.5

60.5

59.0

55.0

51.0

50.4

45.1

32.9

9.9

16.7

19.3

22.0

25.3

33.3

33.5

39.5

41.0

45.0

49.0

49.6

54.9

67.1

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

asigurarea de locuri demunca

oameni fara adapost

starea de sanatate apopulatiei

saracie

persoane cu handicap

criminalitate/infractionalitate

delincventa juvenila

onsum abuziv de alcool

violenta in familie

persoane varstnice

rezolvarea problemelorcetatenilor

familii cu mai multi copii

familii dezorganizate

educatia copiilor si tinerilor

deloc, in mica masura in totalitate, in mare masura

Fig. 12. Implicarea parohiei în rezolvarea diferitelor probleme sociale

Cu toate că rolul Bisericii în domeniul social este apreciat de către preoţi ca fiind

unul activ, ei fiind agenţi direct implicaţi în soluţionarea problemelor sociale ale

comunităţii, puţine parohii dispun de resursele necesare acestei activităţi. Parohiile, fie

nu dispun de aceste resurse, fie resursele nu sunt suficiente. Luând în considerare faptul

că problemele sociale cu care se confruntă comunităţile, precum sărăcia, lipsa

mijloacelor de transport sau lipsa cabinetelor medicale, necesită investiţia a numeroase

resurse, atât resurse financiare, cât şi materiale şi umane, este dificil pentru o parohie

care nu dispune de aceste resurse să se implice activ în soluţionarea acestor

deficienţelor. În acest scop este necesară stabilirea unor colaborări sau parteneriate între

parohie şi instituţiile care dispun de resursele necesare pentru rezolvarea problemelor.

După cum se poate observa aceste colaborări sunt foarte rare.

195


Consideraţi că parohia dispune de resursele necesare rezolvării problemelor sociale ale comunităţii din care face parte?

nu are deloc resursele

necesare, 48.8%are resurse dar nu suficiente,

49.6%

dispune de toate resursele necesare,

1.6%

Fig. 13. Disponibilitatea resurselor necesare rezolvării problemelor sociale

Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care nu

sunt valorificate în activităţile sociale, 50% dintre preoţii parohi declară că Parohia nu

dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceştia consideră că Biserica nu are resurse

nefructificate.

În principal resursele care nu sunt fructificate în activitatea socială se referă la

resursele umane şi resursele materiale, precum clădiri sau terenuri. Se poate observa în

graficul de mai jos că Biserica dispune de importante resurse umane, resurse care nu

sunt valorificate în activitatea socială. Biserica este unul din acorii comunitari care are

capacitatea de a coagula şi fructifica resursele umane, sondajele de opinie acordând

bisericii cea mai mare încredere a populaţiei. Faptul că Biserica nu dispune de resurse

financiare şi materiale ar putea fi cauza pentru care resursele umane nu sunt implicate în

activitatea socială. Un alt aspect care ţine de nefructificarea corespunzătoare a resurselor

umane din comunitate este cel legat de lipsa de pregătire în acest domeniu a preoţilor.

Modificarea curriculei universitare în ultimii ani la specializarea Teologie Pastorală a

dus la scoaterea din planul de învăţământ a disciplinelor psiho-sociale, preoţii tineri nu

au cunoştinţele teoretice necesare în acest domeniu, iar cei cu vechime nu au

disponibilitate pentru a se adapta schimbărilor sociale.

În ceea ce priveşte procentul mare de clădiri şi terenuri pe care le deţine Parohia,

acestea sunt resurse care fac obiectul unor litigii. Una dintre dificultăţile cu care se

confruntă Parohiile o reprezintă procesele pentru retrocedarea terenurilor şi a clădirilor.

Cu toate că aceste procese nu sunt încă soluţionate, preoţii consideră că aceste resurse le

aparţin, dar nu sunt fructificate în activitatea socială a Parohiei.

196


Ce resurse credeţi că are Parohia/Biserca pe care nu le fructifică pentru activităţile sociale?

-întrebare deschisă-

0.9

2.6

4.3

6.1

32.9

53.2

1.3

6.5

3.3

62.1

26.8

0.0 10.0 20.0 30.0 40.0 50.0 60.0 70.0

colaborari cu alteinstitutii

resurse spirituale,credinta, harul

resurse materiale

resurse financiare

cladiri, terenuri, spatii

resurse umane

Biserica Parohia

Fig. 14. Resurse nefructificate ale Bisericii şi Parohiei

3. Activitatea socială a parohiilor

Datele prezentate în graficul următor confirmă faptul că, deşi preoţii consideră că

sunt implicaţi în mod direct în rezolvarea problemelor sociale ale comunităţii, rolul lor

principal este cel de consilier, sfătuitor. În parohii 96,5% din preoţii discută cu

persoanele aflate în dificultate. Alte activităţi desfăşurate de către preoţii parohi se referă

la distribuirea de ajutoare pentru persoanele aflate în dificultate şi organizarea de

activităţi pentru copii, tineri şi vârstnici.

În parohia dvs. desfăşuraţi următoarele activităţi sociale?

9.5

19.5

28.8

44.0

47.1

60.5

86.4

96.5

90.5

80.5

71.2

56.0

52.9

39.5

13.6

3.5

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

alte activitati

activitati speciale pentru rromi

activitati speciale pentrupersoane cu handicap

activitati speciale pentru tineri

activitati speciale pentruvarstnici

activitati speciale pentru copii

ajutoare pentru saraci

discutii cu cei aflati indificultate

da nu

Fig. 15. Activităţi sociale desfăşurate în parohie

197


Susţinerea acordată de diferite instituţii în derularea programelor sociale de către

parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea Episcopiei

şi a Protopopiatului. Gradul cel mai mare de suport în realizarea activităţilor sociale este

oferit de către Primărie, Consiliul Judeţean şi de către Consiliul Local. Lipsa de

colaborare şi parteneriate cu alte instituţii care activează în domeniul social reprezintă

una dintre problemele principale cu care se confruntă parohiile. Acest sprijin din partea

altor instituţii ar putea facilita obţinerea unor finanţări pentru diferite activităţi în

domeniul social, prin oferta de resurse umane specializate şi oferta de resurse materiale

şi financiare necesare în astfel de activităţi.

Aţi fost susţinuţi de către superiori (Episcopie, Protopopiat) în activităţile sociale pe care le-aţi desfăşurat până acum?

64.7

28.1

5.6

1.6

0.0

10.0

20.0

30.0

40.0

50.0

60.0

70.0

deloc în mică măsură în mare măsură în totalitate

Fig. 16. Suportul acordat de către Episcopie şi Protopopiat în activităţile sociale

198


V-au acordat sprijin pentru programele sociale următoarele instituţii?

1.6

6.4

7.6

8.8

9.7

9.9

10.0

14.2

27.4

98.4

93.6

92.4

91.2

90.3

90.1

90.0

85.8

72.6

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

Patriarhia

Asociatii sau fundatii dinRomania

Asociatii sau fundatii dinalte tari

Alte parohii

Protopopiatul

Alte institutii

Episcopia

Consiliul Judetean

Consiliul Local (Primaria)

da nu

Fig. 17. Sprijinul instituţiilor în activităţile sociale

Proiectele viitoare ale parohiilor în domeniul social păstrează aceeaşi abordare

ca pentru cele derulate până în prezent. Majoritatea activităţilor planificate pe viitor sunt

cele pe care parohia le organizează în mod curent, activităţile de ajutorare ai căror

beneficiari sunt copii, tinerii sau vârstnicii. Pe lângă aceste activităţi continue, parohiile

îşi propun organizarea de şcoli duminicale, construcţia unei cantine sociale, centre

pentru bătrâni sau centre de plasament, activităţi ce presupun investiţia de resurse

financiare şi materiale, resurse de care parohia nu dispune.

199


Ce activităţi sau servicii de asistenţă socială aţi dori să desfăşuraţi în viitor în parohia dvs.?

-întrebare deschisă-

2.1

3.8

5.0

16.3

18.8

22.8

31.2

0.0 5.0 10.0 15.0 20.0 25.0 30.0 35.0

asigurarea asistenteimedicale, cabinet medical

ajutorarea persoanelor cuhandicap

ajutorarea bolnavilor,

alte activitati

ajutorarea persoaneloraflate in dificultate, saraci

ajutorarea batranilor

ajutorarea copiilor si atinerilor

Fig. 18. Activităţi sociale în viitor

Lipsa resurselor financiare reprezintă principala piedică în realizarea proiectelor

de viitor ale parohiilor. Această problemă ar putea fi soluţionată prin realizarea unor

proiecte de finanţare exterioară, dar parohiile nu dispun de persoane specializate în

elaborarea acestor proiecte. De asemenea, în măsura în care parohiile nu beneficiază de

sprijinul şi colaborarea cu alte instituţii, instituţii care dispun de resurse umane

specializate în domeniul social, parohiile se află într-o situaţie dificilă, probabilitatea ca

ele să nu îşi poată realiza activităţile planificate fiind foarte mare.

Ce v-ar împiedica în viitor să desfăşuraţi activităţi sociale în parohia dvs.?-întrebare deschisă-

2.1

3.2

3.5

10.3

13.4

21.9

45.6

0.0 5.0 10.0 15.0 20.0 25.0 30.0 35.0 40.0 45.0 50.0

lipsa de colaborare si sprijin

birocratia

lipsa de informare,consilierea de specialitate

alte probleme

lipsa resurselor materiale,spatii

lipsa resurselor umane,persoane calificate

lipsa resurselor financiare

Fig. 19. Dificultăţi în realizarea activităţilor sociale în viitor

200


Pentru a depăşi dificultăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţilor sociale,

parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituţii. Preoţii consideră că principala

instituţie care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia. De asemenea

autorităţile locale şi cele de la nivel central trebuie să se implice în rezolvarea

problemelor care apar în derularea activităţii sociale a parohiilor. Sprijinul acordat de

către aceste instituţii se referă la oferta de consultanţă de specialitate în derularea

programelor sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social şi oferta de

resurse financiare şi materiale necesare derulării activităţii sociale.

Cine consideraţi că ar trebui să vă sprijine în depăşirea dificultăţilor?-întrebare deschisă-

0.7

1.2

2.5

3.4

4.4

4.5

5.5

21.6

22.5

33.6

0.0 5.0 10.0 15.0 20.0 25.0 30.0 35.0 40.0

Dumnezeu

Protopopiatul

Parohia

alte persoane/institutii (asociatii, specialisti)

credinciosii, comunitatea

Biserica, autoritatile bisericesti, patriarhia

autoritatile judetene, consiliul judetean

autoritatile publice locale, consiliul local, primaria

autoritatile publice centrale, statul, guvernul

Episcopia

Fig. 20. Instituţiile ce sprijină activitatea socială a parohiei

4. Organizarea activităţii sociale a parohiei

Problema principală care intervine în activitatea socială a parohiilor este lipsa

banilor. Astfel este necesară găsirea unor surse financiare exterioare, care în special se

rezumă la resursele financiare obţinute prin intermediul cererilor de finanţare şi la

donaţiile realizate de către Asociaţii şi Fundaţii, în special cele din străinătate.

201


În ceea ce priveşte realizarea proiectelor de finanţare, această activitate

presupune în primul rând cunoaşterea programelor de finanţare şi în al doilea rând

cunoaşterea modalităţii de elaborare a unui astfel de proiect. În cazul parohiilor preoţii

nu sunt informaţi în acest domeniu. Ei nu numai că nu ştiu cum să elaboreze o cerere de

finanţare, dar nici nu cunosc principalele surse de finanţare. Acest aspect este evident şi

în tipul de activităţi derulate de către parohii în domeniul social, activităţi care se

rezumă la discuţiile cu credincioşii sau la oferirea de pachete persoanelor aflate în

dificultate.

În ce măsură vă consideraţi informat cu privire la finanţările existente pentru programele sociale?

49.1

41.2

8.5

1.20.0

10.0

20.0

30.0

40.0

50.0

60.0

in foarte micamasura

in mica masura in mare masura in foarte maremasura

Fig. 21. Informarea cu privire la programele de finanţare în domeniul social

Parohiile nu dispun de resurse umane specializate în domeniul social.

Majoritatea preoţilor nu au participat la un curs de formare-specializare pe probleme

sociale. Astfel, putem afirma că pe lângă lipsa de informare cu privire la oferta de

finanţări pentru programele sociale, preoţii nu cunosc ce reprezintă astfel de proiecte.

Aceasta este explicaţia pentru care la întrebarea deschisă referitoare la programele

sociale derulate de către parohie în ultimii 5 ani, preoţii au menţionat doar activităţile

sociale pe care le desfăşoară parohia în mod curent, activităţi precum darurile de

Crăciun, pachete pentru săraci etc.

202


Aţi participat la un curs de formare-specializare pentru realizarea proiectelor de finanţare a programelor sociale, sau la alte forme de

specializare în domeniul social?

NU, nu am participat, 91.3%

DA, am participat, 8.7%

Fig. 22. Participarea la cursuri de formare

Fig. 23. Participarea la cursuri de formare, distribuţia răspunsurilor în funcţie de

locaţia parohiei urban - rural

Instituţiile care au oferit programe de instruire cu privire la elaborarea

proiectelor de finanţare în domeniul social, programe la care au participat preoţii din

parohii sunt în principal instituţii din cadrul administraţiei publice locale şi asociaţii sau

centre a căror activitate se desfăşoară în domeniul social. Majoritatea celor care au

declarat că au participat la un curs de instruire, au beneficiat de acest curs prin

intermediul Direcţiei Generale Judeţene de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Pe

lângă aceasta au mai fost menţionate: Administraţia Socială Comunitară Oradea, Fondul

Român de Dezvoltare Rurală, Consiliul Judeţean, Inspectoratul Şcolar, Fundaţia Ecotop.

Este important de subliniat faptul că numărul preoţilor care au participat la aceste

training-uri este foarte mic, iar dintre cei care au declarat că au participat la astfel de

programe, sunt preoţi care au menţionat diferite cursuri parcurse în cadrul programelor

203


de masterat, cursuri care nu sunt specializate pe programele de finanţare (Masterat

consiliere psihologică, Consiliere pastorală etc.). Acest aspect întăreşte ipoteza conform

căreia preoţii nu sunt informaţi cu privire la tipurile de programe de finanţare, nu ştiu

care sunt aceste surse de finanţare şi mai mult, nu ştiu ce reprezintă aceste proiecte, sau

ce reprezintă un curs de formare în elaborarea de proiecte în domeniul social.

Preoţii din cadrul parohiilor au identificat ca o problemă lipsa de resurse umane

specializate în domeniul social, ei consideră necesară informarea cu privire la diferitele

programe de finanţare în domeniul social. Majoritatea acestora doresc să participe în

viitor la un astfel de curs de formare, pentru a-şi dezvolta abilităţile necesare în

derularea de programe sociale şi pentru a obţine informaţii cu privirea la tipurile de

finaţări şi la modalitatea de elaborarea a cererilor de finaţare.

În ce măsură aţi fi interesaţi să participaţi la un curs de formare-specializare pentru realizarea proiectelor de finanţare a programelor sociale?

6.1

18.5

45.0

30.3

0.0

5.0

10.0

15.0

20.0

25.0

30.0

35.0

40.0

45.0

50.0

in foarte micamasura

in mica masura in mare masura in foarte maremasura

Fig. 24. Interesul pentru participarea la cursuri de formare

Din cauza faptului că majoritatea preoţilor nu au participat la un curs de formare

în domeniul social, puţini au realizat un proiect depus spre finanţare, iar dintre cei care

au elaborat un astfel de proiect, doar 39% au obţinut finanţarea.

Aţi depus proiecte de finanţare pentru activităţi sociale?

NU, 91.9%

DA, 8.1%

Fig. 25. Realizarea proiectelor de finanţare

204

Aţi câştigat finanţarea solicitată?

nu, 61.1%

da, 38.9%


Activitatea socială a parohiei nu este o activitate organizată. Unul dintre

motivele acestei lipse de proiectare a activităţilor sociale îl reprezintă lipsa de specialişti

în domeniul social, aceasta fiind una dintre dificultăţile menţionate de către preoţi în

derularea programelor sociale. Preoţii nu îţi stabilesc un calendar pentru activităţile

sociale, nu îşi elaborează o anumită strategie, ei păstrează aceeaşi concepţie privitoare la

tipul activităţilor sociale, şi anume continuarea programelor deja cunoscute, în special

discuţiile cu enoriaşii şi ajutorarea persoanelor nevoiaşe.

Cu toate că activităţile pe care parohiile doresc să le realizeze în viitor cuprind

organizarea de cantine sociale, sau construcţia unor centre de plasament, activităţi ce

necesită o bună organizare şi planificare iniţială, preoţii nu pun accent pe aceste acţiuni

pregătitoare. Astfel putem afirma că deşi preoţii îşi doresc o lărgire a ariei de

desfăşurare a proiectelor în domeniul social, ei nu privesc în mod concret finalizarea

acestora, ele în principal rămân la faza iniţială, de proiect.

Deşi au menţionat că nu au resursele umene necesare rezolvării problemelor,

preoţii parohi nu au incercat să suplinească lipsa resurselor umene specializate cu

persoane semnificative din parohie, grupuri de suport, grupuri obşteşti sau alţi actori

comunitari importanţi pentru comunitatea parohială. La întrebarea legată de grupurile

obşteşti de întrajutorare din parohie, mai puţini de jumătate dintre cei interviavaţi au

răspuns că au astfel de grupuri organizate în parohie. Lipsa acestor grupuri de suport

este şi mai mare în mediul rural, 75,9% dintre preoţii din mediul rural declarând că nu

au intreprins nimic în organizarea unor astfel de grupuri obşteşti deşi ele sunt obligatorii

după Statutul de Organizare Şi Funcţionare a Bisericii Ortoidoxe Române.

Fig. 26. Distribuţia pe mediul urban – rural al grupurilor de suport

205


Aveţi o planificare sau un calendar pentru activităţile sociale pe care le-aţi iniţiat?

DA, 17.1NU, 82.9

Fig. 27. Calendarul activităţilor sociale ale Parohiei

Fig. 28. Strategia de dezvoltare a activităţilor sociale

În planificarea şi organizarea activităţilor sociale parohiile nu beneficiază de

sprijinul altor instituţii. Parohiile nu au parteneriate de colaborare cu alte instituţii care

îşi desfăşoară activitatea în domeniul social. Activitatea socială desfăşurată de către

parohii se intersectează cu activitatea a numeroase instituţii şi asociaţii, precum

ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, protecţia copilului, serviciile sociale pentru

vârstnici, asistenţa la domiciliu etc. Lipsa de colaborare cu astfel de instituţii are

numeroase efecte negative atât asupra eficienţei în activitatea socială, cât şi asupra

investiţiei resurselor necesare acestor activităţi.

206

Aveţi elaborată o strategie de dezvoltare a activităţilor sociale în parohie pe termen mediu sau lung?

NU, 85DA, 15


Aveţi parteneriate de colaborare pentru activităţile sociale cu alte instituţii?

NU, 88.9

DA, 11.1

Fig. 29. Parteneriate cu alte instituţii

Luând în considerare toate aspectele prezentate anterior, este surprinzătoare

atitudinea preoţilor parohi cu privire la pregătirea lor pentru desfăşurarea activităţilor

sociale. 73,3% dintre ei se consideră pregătiţi pentru a derula activităţi sociale în cadrul

comunităţii din care face parte parohia. O explicaţie a acestei atitudini poate fi conţinută

în sensul general al întrebării. Astfel, majoritatea parohiilor au resursele necesare

desfăşurării activităţilor de ajutorare a celor săraci, oferta de pachete cu ocazia

diferitelor sărbători din cursul anului, activităţi pentru copii marginalizaţi etc. Parohiile

desfăşoară în mod curent astfel de activităţi, activităţi care nu necesită un număr mare de

resurse umane implicate în proiect, o strategie de elaborare a proiectului, un plan

calendar sau un buget complex. În ceea ce priveşte proiectele de dezvoltare comunitară,

cu un număr mare de beneficiari, cu un buget mare, acestea nu sunt incluse în planurile

de acţiune viitoare.

Vă simţiţi pregătiţi pentru a realiza activităţi sociale în parohia dvs.?

NU, 26.7

DA, 73.3

Fig. 30. Pregătirea pentru desfăşurarea activităţilor sociale

În ceea ce priveşte satisfacţia faţă de activitatea generală a parohiei, majoritatea

preoţilor se declară mulţumiţi. Principalele activităţi derulate de către parohii în ultimii 5

ani sunt cele referitoare la oferta de suport pentru persoanele vârstnice, persoanele

sărace sau familiile aflate în dificultate, oferta de ajutoare pentru sinistraţi, oferta de

haine pentru copii proveniţi din familiile sărace, asistenţa la domiciliu, oferirea de

207


cadouri cu ocazia sărbătorilor, organizarea cantinei sociale oferta de pachete cu hrană şi

îmbrăcăminte pentru diferite familii din comunitate aflate în dificultate, vizite la

penitenciar. La aceste tipuri de activităţi se rezumă în principal activitatea parohiei în

cadrul comunităţilor

Parohiile sunt implicate în viaţa socială a comunităţilor. Parohia îşi îndreaptă

activitatea spre categoriile de persoane defavorizate, cărora le oferă sprijin şi ajutor. În

ceea ce priveşte problemele grave ale comunităţilor, precum lipsa anumitor utilităţi,

canalizare, apă caldă, încălzire, şomajul, acestea nu intră în sfera de acţiune a parohiei,

ele fiind responsabilitatea autorităţilor publice locale sau a celor de la nivel central, sau a

anumitor instituţii cu activitate specifică în acest domeniu.

Cât de mulţumit sunteţi în general de activitatea socială a parohiei dvs.?

foarte nemultumit/nu prea multumit,

39.25%

foarte multumit/multumit,

60.75%

Fig. 31. Satisfacţia faţă de activitatea socială a parohiei

Deşi preoţii cunosc problemele cetăţenilor din comunitate, le apreciază ca fiind

grave, şi se implică în rezolvarea lor doar preotul prin metode clasice de intervenţie,

rutinale în activităţilor comunităţii, nu îşi propun să facă inovaţii şi schimbări decât în

mică măsură. Faptul că doar 39,25 % exteriorizează un grad de satisfacţie scăzut în

legătură cu activitatea lor socială dovedeşte că cei mai mulţi preoţi se simt bine în rolul

tradiţional pe care îl exercită, fiind puţin deschişi spre schimbare.

În acest sens, credem că Episcopia va trebui să-şi asume în mai mare măsură

rolul de a impulsiona modificarea rolului şi atitudinii preotului în comunitate,

stimularea sa în creearea de parteneriate , în diagnoza problemelor sociale ale

comunităţii şi în căutarea de soluţii pentru a elimina dificultăţile cu care se confruntă

comunitatea.

În momentul de faţă când rolul comunităţii trebuie să fie esenţial în

impulsionarea vieţii sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să

208


găsească modalităţile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunităţii spre

progres şi dezvoltare.

CONCLUZII:

În cerectare au fost angrenaţi majrea majoritate a preoţilor din Episcopia Oradiei,

Bihorului şi Sălajului, cazurile de absentă fiind de aproximativ 10 preoţi din

toalul preoţilor din Eparhie.

Marea majoritate a parohiilor sunt în mediul rural ( 83,1%)

Vârsta preoţilor se situează în majoritate pe segmentul de vârstă 46 – 60 de ani

( 40,93%), urmat de segmentul 30 – 45 de ani ( 35,33%), iar pe segmentul de

vârstă sub 30 de ani sunt 19,50%. Doar un mic procent sunt peste 60 de ani

( 4,25%)

Majoritatea preoţilor au studii teologice superioare, dar foarte puţini au şi o

specializare în domeniul asistenţei sociale

Preoţii din parohii cunosc problemele comunităţilor, le identifică şi fac o

clasificare a acestora. Cele mai insemnate probleme sunt cele referitoare la

infrastructura urbanistică, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, persoanele vârstnice,

consumul excesiv de alcool, familii dezorganizate. La polul opus respondenţii

apreciază că cea mai puţin gravă problemă este cea a persoanelor fără adăpost


ale comunităţii, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în

soluţionarea problemelor. 98,1% din preoţi au declarat că parohia trebuie să aibă

un rol activ în domeniul social.

Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care nu

sunt valorificate în activităţile sociale, 50% dintre preoţii parohi declară că

Parohia nu dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceştia consideră că

Biserica nu are resurse nefructificate

Susţinerea acordată de diferite instituţii în derularea programelor sociale de către

parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea

Episcopiei şi a Protopopiatului

209


Pentru a depăşi dificultăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţilor sociale,

parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituţii. Preoţii consideră că principala

instituţie care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia.

Sprijinul se referă la oferta de consultanţă de specialitate în derularea

programelor sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social şi

oferta de resurse financiare şi materiale necesare derulării activităţii sociale.

În cazul parohiilor preoţii nu sunt informaţi cu privire la modalităţile de

finanţare şi dezvoltare a serviciilor de asistenţă socială la nivelul parohiilor lor.

49,1% declară că sunt informaţi doar în foarte mică măsură, dar sunt dispuşi să

participe activ la cursuri de formare şi perfecţionare în domeniul social

Implicarea în asistenţa socială în mod profesionist este foarte slabă. Marea

majoritate a respondenţilor susţin că nu au un plan şi un calendar al activităţilor,

multe dintre aceste activităţi făcându-se doar sporadic, cu ocazia sărbătorilor

religioase şi îmbracă forma micilor pachete cu ajutoare. Răspunsul la aceste

tipuri de întrebări reflectă tocmai limitele asistenţei sociale bisericeşti amintite în

capitotul anterior: amatorismul filantropic, insuficienţa filantropică, paternalism

filantropic şi particularism filantropic

Deşi sunt conştienţi de resursele limitate de care dispun, precum şi de importanţa

stabilirii unor parteneriate, doar 11,1% dintre parohii au stabilite parteneriate

pentru programele sociale desfăşurate

Un aspect interesant este cel legat de satisfacţia în legătură cu activitatea socială

desfăşurată de către preoţii în parohie. Majoritatea, 60,75% se declară foarte

mulţumiţi de activitatea lor socială, deşi aceste activităţi sunt neprofesionalizate

şi uneori insuficiente faţă de multitudinea şi gravitatea problemelor existente la

nivelul comunităţilor parohiale

Episcopia ca şi organ de conducere are un rol deosebit de important în

impulsionarea preoţilor şi parohiilor în oferta serviciilor sociale precum şi în

profesionalizarea acestora. Datorită faptului că până acum Episcopia nu a avut o

strategie coerentă în acest domeniu şi parohiile nu au ştiut să acţioneze la nivelul

aşteptărilor şi al posibilităţilor de acţiune

210


211


CAP. 11. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI

SOCIAL ŞI PLANIFICAREA SERVICIILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR

SOCIALE ALE EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI,

BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI.

1. Context general

a. Politic

Anul 2007 este anul aderării României la Uniunea Europeană, un moment politic

major, cu un impact direct şi asupra asistenţei sociale, ceea ce aduce schimbări mai ales

în modul de formulare a politicilor sociale, a metodelor de abordare, dar şi a mijloacelor.

Formula centrală de aplicare a politicii europene este Open Method of Coordination,

(OMC), formulă neaplicată încă în România, decât la nivelul proiectelor pilot.

b. Social

Aspectul social al societăţii noastre la momentul aderării este unul complex, tot

mai complex, nevoi sociale crescute atât ca urmare a dificutăţilor sociale, cât şi ca

urmare a asteptărilor sociale ale oamenilor. 2007-2013 reprezintă un interval de timp

aferent implementării Planului European de Dezvoltare care orientează serviciile sociale

în direcţia ocupării forţei de muncă, cu viziunea unei societăţi a cărei probleme sociale

sunt rezolvate prin promovarea cetăţeniei active social, profesional, educaţional şi

renunţarea la filantropie pasivă.

c. Economic

Modificarea surselor de finanţare a serviciilor sociale şi reglementările europene

în vigoare în România, conturează pentru perioada 2007-2013 două direcţii de

dezvoltare a serviciilor sociale: coeziunea serviciilor sociale cu apropierea acestora de

nivelul celor furnizate în alte state dezvoltate ale UE; dezvoltarea unui cadru comunitar

specific şi stabil, tot în sensul coeziunii, dar care să ofere sustenabilitate pe termen lung

din punct de vere economic. Ca şi dezvoltare economică, serviciile sociale se raportează

la resursele financiare specifice. Astfel, în această perioadă pot fi identificate trei astfel

212


de resurse: 1. fondurile structurale pentru coeziune; 2. fondurile guvernamentale la toate

nivelurile; 3. fondurile proprii, generate de participarea comunităţii şi aplicarea OMC

2. Necesitatea planificarii serviciilor

Planificarea serviciilor are nevoie mai întâi de maturitatea promotorului, regăsită

în cazul nostru în înţelegerea mediului social, a actorilor comunităţii şi rolul acestora.

De aceea, în abordarea planificării serviciilor sociale trebuie să pornim de la elementul

de bază, individul, persoana în interacţiune cu mediul sau comunitatea.

În concepţia lui Abraham Maslow, toate acţiunile umane au ca scop satisfacerea

unor necesităţi sau trebuinţe. Satisfacerea acestor trebuinţe însa se realizează conform

priorităţii lor, respectiv:

1. nevoile primare

2. nevoile de ordin superior

Astfel, nevoile umane, conform lui Maslow, sunt structurate piramidal, de la bază

spre vârful piramidei, în cinci nivele, dupa cum urmează:

1. Nevoile elementare (la baza piramidei) sunt nevoile de ordin fiziologic (nevoia de

aer, apă, hrană, îmbrăcăminte; nevoi de ordin senzorial, sexual, etc.). Satisfacerea

acestor nevoi asigură buna funcţionare biologică a organismului uman.

2. Nevoia de securitate individuală atât în mediul natural cât şi în cel social; se referă la

protecţia individului faţă de forţele exterioare ostile, factori de risc care atentează la

integritatea fizică a acestuia. Asigurarea unei astfel de protecţii se realizează prin

stabilitatea locului de muncă şi prin asigurarea unor bunuri şi resurse materiale

necesare existentei: casa, salariu etc.

3. Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptarii si apartenentei intr-un grup

social, de a face parte dintr-o comunitate. Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă

213


din primele luni de viaţăă. Mai mult instinctivă la început, această nevoie devine

treptat din ce în ce mai conştientă, devine o exigenţă de prim ordin pentru confortul

sufletesc.

4. Nevoia de respect care derivă dintr-o exigenţă autoevaluativă a individului, care

doreşte să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră, dorinţa de a-i fi

apreciate competenţele, cunoştiinţele, performanţele, calităţile etc.

5. Nevoia de autorealizare la vârful piramidei, de împlinire de sine, vizează construirea

unei imagini de sine favorabile, precum şi dobândirea capacităţii de auto-control.

Piramida lui Maslow este valabilă în special pentru oamenii din societatea

occidentală, care duc o viaţă considerată ‘normală’. La orientalii tradiţionali (nu cei

occidentalizaţi), în afara primelor 2 nivele comune, cel mai important nivel este al 5-lea

(şi asta e valabil şi la persoanele religioase).

Este foarte adevărat că în absenţa satisfacerii corespunzătoare a primelor 2

nivele nu reuşeşti să conştientizezi şi să te motivezi pentru celelalte, dar dacă eşti ajutat

şi susţinut din afară să mergi direct la nivelul 5 vei reuşi să ţi le armonizezi pe toate

celelalte 4. Este ceea ce spunea şi Iisus: “Căutaţi întâi Împărăţia Cerurilor şi toate

celelalte vi se vor da pe deasupra”. Un alt mod de a spune că atunci când pui accent pe

cine eşti tu cu adevărat, pentru a te dezvolta pe tine însuţi, lucrurile de care ai nevoie vin

către tine în mod automat. Totuşi, nu e chiar uşor să te motivezi (tu sau altcineva) pentru

a merge direct la acest nivel – dar e calea cea mai rapidă!

a. Responsabilitatea comunitară

Responsabilitatea socială a comunităţii în Biserica ortodoxă porneşte de la

fiecare creştin, căci ”slujirea creştinului în lume se identifică cu slujirea şi cu mesajul

Bisericii lui Hristos, în care răspunderea personală se transformă în responsabilitate

comunitară” (P.S.Irineu Bistriteanul, Episcop Vicar, Curs de morala crestina si

spiritualitate ortodoxa)

Această definiţie este suficientă în definirea motivaţiei pentru împlinirea

personală, însă ea solicită o abordare planificată, dată de complexitatea lumii

contemporane, secularizate.

214


Astfel, biserica, în asumarea responsabilităţii sale comunitare motivează membrii

comunităţii în găsirea autorealizării considerând următoarele aspecte de tip social:

1. Grupurile de oameni care formează o comunitate au credinţe, norme de viaţă şi

experienţe comune, dobândite prin aparteneţa la o istorie colectivă, un trecut comun

2. Există legături şi relaţii economice, politice, sociale şi culturale bazate pe încredere,

sprijin reciproc şi participare la viaţa comunităţii.

Alocarea timpului in familia modernă:

3. Elemente definitorii in planificarea serviciilor:

a. Parteneriatul (stakeholders – abordare comunitara)

În modelul de lucru care propune un proces de planificare, autorităţile locale,

instituţiile de educaţie, sanitare, organizaţiile neguvernamentale şi chiar sectorul privat

lucrează împreună pentru aşi reuni experienţele în vederea evaluării nevoilor

comunităţii, evaluării serviciilor existente şi planificării eficiente a resurselor având ca

ţintă persoanele expuse riscului marginalizării.

215

Sector public(Guvernamental

)

Loc de muncă Şcoala

Socializare, alte instituţii

Familia

Biserica


Schema actorilor comunitari implicaţi în asistenţa socială bisericească în Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului

Dezvoltarea unui model de lucru în parteneriat, între furnizorii neguvernamentali

şi cei guvernamentali din comunitate, constituie o noutate în elaborarea politicilor de

planificare a resurselor la nivel comunitar din România.

b. Evaluarea nevoilor

Alocarea de resurse în comunitate şi în condiţii de eficienţă se poate realiza

numai în baza unei analize de nevoi şi a unei planificări adecvate a serviciilor existente

216

Individ, familie

Membri comunitate

Voluntari

Cadre medicale

Personal

angajat

Spitale, Clinici, Centre de reabilitare,

Centre de zi, etc

Instituţii publice, locale, centrale

Sistemul juridic

Sistem de sănătate, educatie

Media

Donatori

Angajatori

Avocaţi

Lideri în domeniul privat

Societăţi de asigurări

Companii farmaceutice

Producători deInstr.

accesibilitate

Lideri localiOrganizaţii drepturile omului

din lume

Organizaţii copii şi familie

Organizaţii pacienţi

Organzaţii fundrasing

Organizaţii externe

Sector privat

(lucrativ)

Sector voluntariat(Non-Profit)

Biserica


şi înfiinţarea şi dezvoltarea unor servicii care nu au fost identificate dar sunt necesare.

Analiza de nevoi ţine cont de nevoile individuale, colective, de serviciile existente şi

cele necesare.

c. Abordarea holistică a serviciilor

Soluţionarea unei probleme individuale sau de grup poate fi realizată, în condiţii

de maximă eficienţă, doar cu participarea tuturor competenţelor, într-o abordare a

problemei ca întreg, privind toate aspectele acesteia, cu implicarea tuturor

profesioniştilor necesari pentru o astfel de abordare specializată. În plus, la nivelul

instituţional este necesară integrarea serviciilor sociale cu celălalte servicii, cum sunt

cele de sănătate.

d. Planificarea ca proces continuu

După terminarea procesului de colectare a datelor, de dezbatere a modului în

care resursele sunt alocate, de planificarea serviciilor, trebuie să se continue în aşa fel

încât datele care au fost luate anterior sa fie actualizate. În acest fel se poate construi pe

experienţa avută anterior în evaluarea nevoilor populaţiei, un nou plan actualizat al

serviciilor sociale comunitare.

e. Planul de servicii şi planificarea resurselor

Statutul de membru în Uniunea Europeană angajează România în Planul de

Dezvoltare European, care presupune mijloace şi metode de lucru specifice. Acestea

sunt concretizate în planificarea serviciilor, ca metodă principală de lucru, care oferă în

permanenţă indicatori de cantitate şi calitate, şi care oferă o imagine în permanenţă a

ceea ce trebuie să fie prioritate pentru comunitate, care sunt grupurile vulnerabile şi care

este mai prioritar. O astfel de abordare asigură şi cunoaşterea şi capacitarea resurselor

necesare, atât ca urmare a efortului civic, cât şi a celui guvernamental, ca urmare a

finanţării publice.

ANALIZA DE TIP SWOT

Nr.Crt.Domenii de analiză strategică şi factori interni imp argum

ACapacitatea calitativă a serviciilor sociale (domeniu fizic)

217


1 Calitatea serviciilor oferite

7 informarea beneficiarilor - cu informaţii de specialitate fig.15;19

6 consilierea beneficiarilor - cu facilitarea efectivă fig.15;19

2 Partea de piaţă deţinută

1 servicii la nivel urban integrate in sistemul de specialitate - parohie

3 servicii la nivel urban, rural integrate in sistemul de specialitate - episcopie

2 servicii la nivel rural integrate in sistemul de specialitate - parohie

3Imaginea serviciului social al episcopiei în sector

autosatisfacţie privind serviciile sociale la nivel de parohie 1 fig.31

1 prezenţa în media locală şi judeţeană privind serviciile sociale

credibilitate pentru campanii media in domeniul social 5

5 imagine în faţa donatorilor

4Reţeaua de servicii (infrastructura comunicarii)

preoţii informaţi privind problemele comunităţii 4 fig.5

9 existenţa sau fructificarea informaţiilor din domeniul social în parohie

5Respectarea contractuală faţă de beneficiari

satisfacţia beneficiarilor fata de serviciile existente 1

6 Politica de preţ 1

7 Promovarea serviciilor sociale

8 grupuri de suport local pentru identificarea problemelor şi promovarea serviciilor fig.26

5 campanii media la nivel local sau judeţean

BCapacitatea financiară a serviciului social al episcopiei (domeniul financiar)

1 Încadrarea în costul antecalculat

6 intocmirea de proiecţii bugetare

2 Fundrasing, fonduri nerambursabile

8 accesarea fondurilor nerambursabile fig.21;25

4 programe centralizate la nivelul patriarhiei

9 evenimente şi programe de fundrasing la nivelul episcopiei

3 Fluxul de numerar

7 utilizarea şi dezvoltarea fondul filantropia

4 Gradul de îndatorare

3 servicii prestate in avans (ex. Pe seama colectarii fondului filantropia sau alte fonduri)

5 Audit financiar

5 transparentă şi eficienţă buget activitaţi sociale

6 Gradul de autofinanţare

2 activitaţi generatoare de profit

CCapacitatea de furnizare a serviciilor sociale (domeniul tehnic)

218


1 Tehnologii, standarde, certificări folosite

4 certificari, standarde la nivelul episcopiei, parohiilor

2 Marimea capacităţii de furnizare

1 parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - resurse umane fig.13;30

1 parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - spatii fig.13

2 parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - financiare şi materiale fig.13

3

parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - prin colaborarea cu alte institutii fig.13

3Gradul de folosire a capacităţii de furnizare

4 parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - resurse umane fig.13

4 parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - spatii fig.13

4 parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - financiare fig.13

3

parohiile au capacitatea de a rezolva problemele sociale - prin colaborarea cu alte institutii fig.13

servicii cu caracter primar acordate (ajutoare materiale) 1 fig.15

2 servicii cu caracter specializat fig.15

4 servicii furnizare in colaborare, parohie - episcopie fig.16;20

2 servicii furnizate în colaborare cu primăria fig.17

3 servicii furnizate în colaborare cu alte institutii fig.17;29

9 servicii în domeniul familiei si copilului la nivelul parohiei fig.15

9 servicii în domeniul familiei si copilului la nivelul episcopiei fig.15

servicii în domeniul varstnicilor la nivelul parohiei 7 fig.15

7 servicii în domeniul varstnicilor la nivelul episcopiei fig.15

6 servicii în domeniul tineretului (+ educatie) la nivelul parohiei fig.15

6 servicii în domeniul tineretului (+ educaţie) la nivelul episcopiei fig.15

8 servicii în domeniul dizabilităţii la nivelul parohiei fig.15

8 servicii în domeniul dizabilităţii la nivelul episcopiei fig.15

5 servicii în domeniul rromilor la nivelul parohiei fig.15

5 servicii în domeniul rromilor la nivelul episcopiei fig.15

4 Gradul de autonomizare

1 sursă financiară stabilă

5 Nivelul de organizare a furnizarii

3 servicii incadrate intr-un plan de acţiune fig.27

6 Gradul de calificare a muncii

personal calificat la nivelul compartimentului de specialitate 4 fig.19

7 Experienţa personalului

219


3 personal cu experienţă în domeniul social fig.19

1 personal pregătit (cursuri) in accesare de fonduri nerambursabile la nevelul parohiei fig.22

1

personal pregătit (cursuri) in accesare de fonduri nerambursabile la nivelul episcopiei - voluntar

3 personal pregătit (cursuri) in servicii sociale la nevelul parohiei fig.23

1 personal pregătit (cursuri) in servicii sociale la nevelul episcopiei

DCapacitate manageriană (domeniul organizaţional şi uman)

1 Previziune

5 misiunea scopul si obiectivele clare la nivelul episcopiei

5 misiunea scopul si obiectivele clare la nivelul parohiilor

strategia episcopiei pe categorii de nevoi 8 Pct.2

efectuarea de studii relevante pentru previziune 2 Studiu

7 alocarea resurselor (ca urmare a analizei de previziune)

5 folosirea unor tehnici specifice previziunii (analize SWOT)

2 Organizare structurală

structură de personal (preoţi) cu medie tanara de varsta 1 fig.2

1 respectarea principiilor de proiectare şi funcţionare a structurii organizatorice

9 numarul asistenti/lucratori sociali in parohii fig.19

compartiment de specialitate la nivelul episcopiei 1 fig.19

procent ridicat al preotilor cu studii superioare 1 fig.3

existenta preoţilor cu preponderenţa în mediul rural 1 fig.1

3 Metode de organizare procesuală

abordare strategică a dezvoltării la nivel de episcopie 7

7 abordare strategică a dezvoltării la nivel de parohie fig.27;28

3 plan privind productivitatea muncii la nivelul serv.soc.ep.

inregistrarea si circuitul documentelor 1

4 Sistemul decizional

sistem descentralizat pentru iniţiative locale 2

capacitate decizională pentru proiecte eparhială (integrare decizională pe verticală - TAILER) 6

7 comunicarea episcopie parohii pe proiecte comune (corelarea deciţiilor pe orizontală)

6 instruire la nivel decizional privind asistenţa socială

5 Sistemul informaţional

6

raţionalizarea sistemului informaţional (comunicare internă, externă pe probleme specifice asistentei sociale) fig.19

6 Capacitate de motivare

interesul voluntar de participare al preotilor 1 tab.1;10;11;30

220


capacitate de cointeresare a populaţiei 4 tab.4

4 program de promovare şi motivare a personalului din domeniul social

4 valoare acordata timpului liber (voluntariatul)

interesul pentru cursuri de specializare în domeniul social 6 fig.24

7 Capacitate de inovare

6 existenta unui mediu inovativ

8 Controlul evaluării

sistemul de control financiar - intern de specialitate 5

5

sistemul de control al expertizei de specialitate în asistenţa socială - exten, consultativ, neremunerat

Nr.crt. Oportunităţi ale mediului Nr.crt. Ameninţări ale mediului

1 Creşterea cererii la nivelul judeţean 1 Scăderea nevoii de servicii

nevoia crescută de servicii pentru copil şi familiei în mediul rural 5 9 perpetuarea metodei filantropice neplanificate

nevoia crescută de servicii pentru vârstnici în mediul rural 4 4 neacreditarea serviciilor

nevoia crescută de servicii pentru persoane cu dizabilităţi în mediul rural 4 2 Scăderea interesului pentru servicii

nevoia crescută de servicii pentru rromi în mediul rural 4 8

viteza de reacţie a episcopiei la nevoile domeniului social

nevoia de proiecte de dezvoltare comunitară 4 7 coordonarea proiectelor pe verticala - TAILER

existenţa resurselor umane pentru furnizarea de cursuri specializate in domeniul social - voluntari episcopie 6 3

nivel de trai foarte scazut afecteaza programele de fundrasing

nevoia de spatii in crestere pentru obiective sociale 5 3 Apariţia unor noi competitori

2 Extinderea la nivel judeţea 4 aparitia competitorilor in fundrasing

protocolul intre Patriarhia Romana si Guvernul României 6 2 dezvoltarea serviciilor independente

colaborarea cu alte institutii (ASP, DGASPC), pentru completarea resurselor 6 4 Activitatea promoţională a concurenţei

3Folosirea de instrumente externe de extindere 2

recrutare dificilă în contextul penuriei de forţă de muncă pregătite

fonduri structurale infrastructură socială 7 6migraţia forţei de muncă pregătite în cadrul serviciului

fonduri nerambursabile transfrontaliere PHARE CBC 5 Creşterea costurilor de servicii

fonduri de locale prin parteneriate cu administraţia locala 8 6

lipsa planificării serviciilor în contextul dezvoltării acestora

fonduri judeţene prin parteneriat cu administraţia judeţeană pentru servicii cu caracter primar şi specializat 8 6

lipsa unei culturi manageriale in sfera serviciilor sociale dezvoltate de BOR

oportunitate de finanţare specială în zona Suplacul de Barcau 8 5

creşterea costurilor cu serviciile generate de trendul ascendent al taxele locale, europene

oportunitati de finanţare pe proiecte mici iniţiativa locala Programul Youth 3 4 legislatie încă nesedimentată

fonduri guvernamentale PIN servicii specifice 3

legislatie favorabila privind angajarea absolventilor 6

utilitatea publică ofera avataje semnificative privind finantarea 8

fructificarea prevederilor legii 34/1999 8

4 Diversificarea serviciilor

mediu propice pentru dezvoltarea evenimentelor de fundrasing 9

221


dezvoltarea unui serviciu de prestatii ale BOR pentru cumpararea de servicii sociale ca urmare a dezvoltării programelor de fundrasing 9

aplicarea prevederilor HG 68/2003 pentru dezvoltarea planificată a serviciilor sociale 7

5Sporirea posibilităţilor de extindere la nivel naţional

colaborarea cu reţele nationale deja existente (ex.programe trafic persoane, adicţii) 3

dezvoltarea unui eveniment de fundraising national 9

În ceea ce urmează voi prezenta planul de dezvoltare instituţională a Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului pe perioada 2007 – 2008, plan de

dezvoltare aprobat de către Permanenţa Consiliului Eparhial pentru dezvoltarea

sectorului de asistenţă socială a Eparhiei. Acest plan de dezvoltare este structurat pe

capitole şi activităţi, precum şi o dispunere temporală a acetor activităţi pe o perioadă de

222


doi ani.

Propunere privind planul de dezvoltare instituţională

EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI

PROPUNERE PRIVIND PLANUL DE ACŢIUNE PE TERMEN MEDIU, ÎN DOMENIUL SOCIAL

2007 2008TR II TR III TR IV TR I TR II TR III TR IV

1 Educaţie nonformală pentru copii şi tineret

a. Centru pentru copii şi tineret: X P Informare şi consiliere (posibilitatea

dezvoltarii unei reţele judeţene pentru parohiile din zona rurală). X P

Activităţi de educaţie nonformală X P Promovarea şi sprijinirea iniţiativelor

de tineret X P

Schimburi interculturale de tineretX P

b. Tabara educativă pentru copii şi tineret:

X

Tematica creştină asociată cu preocupări de tineret (artă, cultură, sport)

X E

Program de dezvoltare personală şi implicare comunitară (în special pentru grupuri defavorizate)

X P E

Munca voluntară în beneficiul comunităţii, pentru obiective sociale

X P E

c. Burse de studii pentru tineri cu merite deosebite Burse pentru susţinere X E Burse pentru proiecte de cercetare X E Internship X E d. Centrul de voluntariat de tineret X P Voluntariat intern X P Voluntariat extern X P

2 Program pentru promovarea şi susţinerea

a. Construcţia de locuinţe (parteneriat cu Habitat for Humanity)

X P E

b. Prestaţii pentru susţinerea familiei X E c. Burse sociale de studiu X E

223


familiei (legat de protecţia copilului):

d. Construcţia de centre comunitare

X P E

3 Retea de

sprijin pentru persoane cu dizabilitati si bolnavi cronici:

a. Dezvoltarea reţelei ACCES-Or a serviciilor adresate persoanelor cu dizabilităţi

X P E

Iniţierea parteneriatului de reţea şi fixarea de obiective de parteneriat X P E

Dezvoltarea programului de

promovare şi capacitare a resurselor X P E

Dezvoltarea serviciilor sociale cu caracter primar X P E

b. Construirea unui centru respiro cu 20 locuri, pentru nevoile judeţului X P E

4 Program de

sprijin pentru persoanele vârstnice

a. Dezvoltarea unor centre de zi pentru vârstnici cu autonomie scăzută

X P E

b. Construcţia de centre rezidenţiale

X P E

c. Acordarea de prestaţii X E Legenda: X : start pregătire

: start desfăşurarea activităţiiP : fonduri nerambursabile (proiecte)E : finanţare proprie (fundraising)

Propunere privind planul de acţiune pe termen mediu

EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI

PLAN DE DEZVOLTARE INSTITUŢIONALĂ 2007 2008

224


TR II

TR III

TR IV

TR I

TR II

TR III

TR IV

1 Formarea departamentului social X resurse umane X materiale (echipamente) X financiare (activităţi) X 2 Formarea de instrumente de lucru

Iniţierea şi aplicarea planului de acţiune pe termen mediu X

Iniţierea unei strategii de marketing pentru: X Implementarea planului pe termen mediu X Dezvoltarea unui "brand" social X Efectuarea analizei de nevoi X Întocmirea Planului de servicii 2008-2013 X Întocmirea Planului de Acţiune 2008 X 3 Implementarea strategiei de dezvoltare X

CONCLUZII

Lucrarea de faţă abordează rolul Bisericii ca instituţie divino-umană în

dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială la nivelul comunităţilor şi pune accentul pe

rolul Bisericii Ortodoxe Române în furnizarea de servicii de asistenţă socială

comunitară. Biserica este unul dintre cei mai importanţi actori comunitari care îşi

asumă un rol însemnat în dezvoltarea şi furnizarea de servicii sociale pentru oamenii

225


care sunt în acelaşi timp credincioşii din comunitate.

Teza de doctorat cuprinde două părţi, teoretică şi practică şi exemplifică

aspectele esenţiale ale activităţii sociale a Bisericii Ortodoxe Române. Partea teoretică

îmbină conceptele teologice, dogmatice, misionare şi de asistenţă socială şi dezvoltare

comunitară. În acest demers pornesc de la a arăta care sunt temeiurile doctrinare si

religios – morale ale implicării bisericii în activităţile caritativ – filantropice şi de

asistenţă socială, exemplificând cu texte Scripturistice şi Patristice importanţa milei

creştine, a filantropiei şi diaconiei în slujirea aproapelui ca formă implicită a slujirii lui

Dumnezeu. Demersul este continuat prin a arătă cum slujirea aproapelui ca formă de

asistenţă sociala apare şi în lumina Învăţăturii de Credinţă a Bisericii Ortodoxe. Cele

două părţi ale tezei de doctorat se îmbină prin puntea de legătură pe care o propune

autorul care este consemnarea istorică a instituţiilor bisericeşti de asistenţă socială de la

înfiinţarea primelor Mitropolii din provinciile româneşti şi până în zilele noastre.

Partea a doua a lucrării este dedicată cercetării sociologice privind implicarea

socială a bisericii. Propun alcătuirea unei baze de date cu instituţiile ofertante de

servicii de asistenţă socială la nivelul Eparhiilor Ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei

Române. Această bază de date este deosebit de utilă atât pentru a construi reţeaua

ofertanţilor de servicii de asistenţă socială şi colaborarea lor în a oferi servicii

profesionale de calitate. În continuare am propus o analiză a formării specialiştilor în

asistenţa socială în dubla specializare teologie – asistenţă socială. Cercetarea privind

ruta profesională a absolvenţilor are ca studiu de caz Facultatea de Teologie Ortodoxă a

Universităţii din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă Asistenţă Socială.

Un obiectiv central al tezei de doctorat îl constituie identificarea rolului Bisericii

în soluţionarea problemelor sociale ale comunităţii. Pentru aceasta am intreprins o

anchetă sociologică în rândul preoţilor Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei,

Bihorului şi Sălajului. Metoda abordată în cadrul acestei cercetări este ancheta

sociologică. Rezultatele acestei cercetări au fost utilizate în diagnoza problemelor

sociale ale comunităţii şi în stabilirea unor strategii de intervenţie viitoare. În acest sens

am propus strategia de dezvoltare a sectorului social şi planificarea serviciilor şi

activităţilor sociale ale Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului.

226


În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul

propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale şi

măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la

dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem

menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă

de realizare şi resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica

invită statul şi în acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să

treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus,

iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru

finanţarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de

lider într-o societate mobilizarea şi antrenarea oamenilor ca şi comunitate într-o

implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea.

Implementarea politicilor sociale prin biserică se poate face printr-o colaborare

de specialitate la nivelul celor două instituţii militând împreună pentru o societate mai

bună şi pentru un grad de viaţă în acord cu normele europene şi internaţionale.

Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o

administrează şi o păstoreşte prin prezenţa sa în instituţiile sau aşezămintele sociale

aflate în sfera de influenţă a parohiei sale, unde desfăşoară programe sociale şi religioase

cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit.

Opera filantropică şi de asistenţă socială a Bisericii face parte din "dimensiunea

slujirii aproapelui" şi constituie unul din aspectele principale ale teologiei creştine

contemporane, cu implicaţii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieţii

Bisericii, în special pe planul pastoraţiei şi al apostolatului social.

Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în revelaţia biblică,

în tradiţia patristică şi în istoria Bisericii creştine şi constituie un factor de dinamism în

mişcarea ecumenică de azi.

După învăţătura Noului Testament, filantropia cuprinde Legea şi Profeţii, fiind

cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament

dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea faţă de Dumnezeu constă în

împlinirea Poruncilor şi în iubirea oamenilor între ei.

227


Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate şi

laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei rânduiţi

pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnologii,

în care vieţuim, are nevoie de umanizare, de milă şi iubire faţă de om, de filantropie.

Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român

fiind încreştinat de Sfîntul Apostol Andrei. Creştinismul la români are o vechime de

aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creştin. Istoria poporului român

este contemporană şi paralelă cu istoria Logosului întrupat. Odată cu începuturile

creştinismului la români, asistenţa socială ia forma unor acţiuni umanitare cu caracter

religios. Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un caracter pronunţat

bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică şi s-a dezvoltat ca şi învăţământul în jurul

bisericii.

Ca lucrare a dreptăţii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic.

Ea nu poate fi asociată pur şi simplu celorlalte forme de dreptate socială consacrate de

diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divină.

Un alt aspect deosebit de important este formarea specialiştilor în domeniul

asistenţei sociale bisericeşti. Actualmente dubla specializare Teologie – Asistenţă

Socială este într-un plin proces de transformare din punc de vedere al Tratatului

Bologna. Patriarhia Română a hotărât ca specializarea să se intituleze „ Teologie

Socială” ceea ce din punctul meu de vedere nu acordă absolvenţilor dreptul a a profesa

decât în instituţiile de asistenţă socială bisericească, ceea ce este în detrimentul lor.

Faptul că planurile de învăţământ şi programele analitice au avut de suferit prin

reducerea numărului de ore în specialitatea asistenţă socială nu îi face pe absolvenţi să

fie competitivi din punct de vedere teoretic pe piaţa muncii. Un alt aspect demn de

urmărit este şi faptul că Biserica nu a absorbit în sistemul său de asistenţă socială

absolvenţii acestei specializări. Din studiul de cz întreprins rezultă că cei mai mulţi

absolvenţi care profesează în specialitatea asistenţă socială au fost absorbiţi pe piaţa

muncii doar în instituţiile de stat şi nu în cele ale bisericii.

Acestă specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistenţei

sociale şi de la faptul că studenţii acestei specializări au o deschidere mai mare spre

problemele clienţilor, că formarea teologică de specialitate creeză profesioniştilor o

228


sensibilitate şi o disponibilitate ridicată pentru rezolvarea problemelor clienţilor

asistenţei sociale. În concluzie se poate afirma că dubla Specializare Teologie

Ortodoxă-Asistenţă Socială a avut o evoluţie ascendentă până în anul 2004, după acest

an situaţia acestei specializări devenind incertă.

Din cercetarea întreprinsă şi prezentată putem afirma că serviciile sociale ale

Bisericii Ortodoxe Române în acest moment se confruntă cu o serie de limite pe care le-am

identificat atât din punct de vedere teoretic cât şi practic pe baza cercetării intreprinse.

Insuficienţa filantropică este prezentă în asistenţa socială bisericească, cercetarea punând

în evidenţă lipsa resurselor la nivelul comunităţilor religioase pentru furnizarea unosr

servicii suficiente, dezirabile şi de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca

limită a asistenţei sociale bisericeşti deoarece majoritatea clericilor nu au cunostinţele şi

pregătirea de specialitate necesară pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul

filantropic poate fi considart o limită a serviciilor sociale bisericeşti dar nu atât de prezent

ca celălalte limite deoarece oricum serviciile oferite sunt puţine şi nu se face discriminare

pe criterii de apartenenţă la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifestă în

asistenţa socială bisericească prin stabilirea unilaterală din partea bisericii a domeniului

serviciilor oferite fără să se ţină cont de alţi actori sociali şi de necesitatea şi dezirabilitatea

acestor tipuri de servicii. O altă manifestare a paternalismului filantropic se reflectă în

standardele de organizare şi de calitate a acestor servicii. Toate aceste limite pot fi depăşite

print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor şi personalului ce deserveşte aceste

servicii.

În momentul de faţă când rolul comunităţii trebuie să fie esenţial în

impulsionarea vieţii sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să

găsească modalităţile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunităţii spre

progres şi dezvoltare.

Ancheta sociologică exhaustivă realizată cu preoţii din Episcopia Ortodoxă

Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului a dus la rezultate deosebit de importante atât

din punct de vedere a diagnozei sociale cât şi pentru stabilirea unei strategii de

dezvoltare comunitară pentru serviciile de asistenţă socială bisericească a Eparhiei. Din

prelucrarea datelor anchetei au reieşit următoarele aspecte: În cercetare au fost

angrenaţi marea majoritate a preoţilor din Episcopia Oradiei, Bihorului şi Sălajului,

229


cazurile de absentă fiind de aproximativ 10 preoţi din totalul preoţilor din Eparhie,

marea majoritate a parohiilor sunt în mediul rural ( 83,1%), vârsta preoţilor se situează

în majoritate pe segmentul de vârstă 46 – 60 de ani ( 40,93% ), urmat de segmentul

30 – 45 de ani ( 35,33%), iar pe segmentul de vârstă sub 30 de ani sunt 19,50%. Doar

un mic procent sunt peste 60 de ani ( 4,25%). Majoritatea preoţilor au studii teologice

superioare, dar foarte puţini au şi o specializare în domeniul asistenţei sociale.

Preoţii din parohii cunosc problemele comunităţilor, le identifică şi fac o

clasificare a acestora. Cele mai însemnate probleme sunt cele referitoare la

infrastructura urbanistică, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, persoanele vârstnice,

consumul excesiv de alcool, familii dezorganizate. La polul opus respondenţii apreciază

că cea mai puţin gravă problemă este cea a persoanelor fără adăpost


ale comunităţii, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluţionarea

problemelor. 98,1% din preoţi au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în

domeniul social.

Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care

nu sunt valorificate în activităţile sociale, 50% dintre preoţii parohi declară că Parohia

nu dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceştia consideră că Biserica nu are

resurse nefructificate.

Susţinerea acordată de diferite instituţii în derularea programelor sociale de

către parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea

Episcopiei şi a Protopopiatului.Pentru a depăşi dificultăţile întâmpinate în desfăşurarea

activităţilor sociale, parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituţii. Preoţii consideră

că principala instituţie care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia.

Sprijinul se referă la oferta de consultanţă de specialitate în derularea programelor

sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social şi oferta de resurse

financiare şi materiale necesare derulării activităţii sociale.

În cazul parohiilor, preoţii nu sunt informaţi cu privire la modalităţile de

finanţare şi dezvoltare a serviciilor de asistenţă socială la nivelul parohiilor lor. 49,1%

declară că sunt informaţi doar în foarte mică măsură, dar sunt dispuşi să participe activ

la cursuri de formare şi perfecţionare în domeniul social.

230


Deşi sunt conştienţi de resursele limitate de care dispun, precum şi de importanţa

stabilirii unor parteneriate, doar 11,1% dintre parohii au stabilite parteneriate pentru

programele sociale desfăşurate.

Un aspect interesant este cel legat de satisfacţia în legătură cu activitatea socială

desfăşurată de către preoţii în parohie. Majoritatea, 60,75% se declară foarte mulţumiţi

de activitatea lor socială, deşi aceste activităţi sunt neprofesionalizate şi uneori

insuficiente faţă de multitudinea şi gravitatea problemelor existente la nivelul

comunităţilor parohiale.

Episcopia ca şi organ de conducere are un rol deosebit de important în

impulsionarea preoţilor şi parohiilor în oferta serviciilor sociale precum şi în

profesionalizarea acestora. Datorită faptului că până acum Episcopia nu a avut o

strategie coerentă în acest domeniu şi parohiile nu au ştiut să acţioneze la nivelul

aşteptărilor şi al posibilităţilor de acţiune.

Teza de doctorat nu a avut doar un rol teoretic şi de cercetare ci şi unul de

implicare activă la nivel comunitar. Studiul de diagnoză efectuat a constituit baza

strategiei pentru perioada 2007-2008 a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei,

Bihorului şi Sălajului, precum şi planificarea şi dezvoltarea serviciilor de asistenţă

socială bisericească oferite la nivelul comunităţilor parohiale de către serviciile

specializate de la nivel eparhial sau de unele organizaţii patronate de către Biserică.

Strategia, planificarea şi oferta de servicii profesionalizate la un standard ridicat de

calitate fac din Biserică un actor comunitar important şi un partener viabil pentru

instituţiile abilitate să furnizeze aceste servicii.

BIBLIOGRAFIE

Abraham, D., Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1991.

Adeyi, O. şi colab., Reverse Development Trends: The Transition in Central and

Eastern Europe, The World Bank, Washington, 1996.

231


Andorka, Rudolf, Sărăcie şi politici sociale, în Calitetea Vieţii, anul 3, nr. 3-4, p. 323-

328.

Apostol, George, Lucrarea socială a bisericii, în Studii Teologice, anul XLIV, nr. 3-4,

p. 104-130, 1992.

Athanasiu, Alexandru, Dreptul securităţii sociale, Editura Actami, Bucureşti, 1995.

Barker, Robert, The Social Work Dictionary, NASW Press, SUA, 1987.

Bercuş, Constantin, Contribuţii la problema bolniţelor mănăstireşti, în Mitropolia

Olteniei, anul XXII, nr. 1-2, 1969.

Bodogae, Theodor, Prezenţa bisericii în nevoile vremii, Sibiu, 1947.

Brătescu, Gheorghe, De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, în Mitropolia

Olteniei, anul XXI, nr. 9-10, 1969.

Bulat, T.G., Biserica Moldovei şi aşezămintele spitaliceşti în prima jumătate a

secolului al XIX –lea, în Biserica Ortodoxă Română, anul XC, nr. 11-12, p. 1227-1237,

1972.

Bulat, T.G., Două sute de ani de la întemeierea aşezămintelor spitaliceşti Sf.

Spiridon din Iaşi, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXV, nr. 1-2, p. 108-109,

1957.

Buzducea, D., Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura Polirom, 2005;

Caldera,Rafael, Specificitatea democraţiei creştine, Editura Progresul Românesc,

Bucureşti, 1992.

Carta verde, Politica de dezvoltare regională în România, Bucureşti, 1997.

Chelcea, S.; Mărginean,I.; Cauc,I.; Cercetarea sociologică, Metode şi tehnici, Editura

Destin, Deva, 1998

Cîndea, Spiridon, Apostolatul laic, Sibiu, 1944.

Constantin, Luminiţa, Economie regională, Editura Oscar Print, 1998.

Coşea, Mircea, Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995.

Costea, Filaret, Misiunea social-caritativă a bisericii, în Revista Teologică, anul I (73),

nr. 4, p. 77-81, 1991.

Costin, Cornelia, Dimensiuni ale politicii culturale în perioada de tranziţie, în

Calitatea Vieţii, anul 4, nr.1, p. 33-38, 1993.

Cotlarciuc, N., Ocrotirea socială şi biserica, Cernăuţi, 1921.

232


Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.

Cozărescu, Epifania, Bolniţa mănăstirii Precista din Roman, precursoare a

spitalului actual, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.

Cusworth, J.W., T.R. Franks, Managing Projects in Developing Countries, Longman

Scietific and Tehnical, 1993.

Deacon, Bob, Developments in East European Social Policy, in C.Jones (ed.), New

Perspectives on the Welfare State in Europe, Routledge, p. 177-197, London, 1993.

Decupaje teritoriale şi politica de dezvoltare regională în România, Bibliotheca

Demographica, nr. 7, Centrul de cercetări demografice al Academiei Române, CIDE,

Bucureşti, 1998.

Dumitru Sandu Dezvoltare comunitară, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Duţescu, B., Bolniţele şi spitalele în secolul al XVIII-lea, în Mitropolia Olteniei, anul

XXI, nr.11-12, 1969.

Ghidul dezvoltării regionale, Grupul de consultanţă RAMBOLL, Bucureşti, 1998.

Giddens, A. (1994) Beyond Left and Right: The Future of Radical Politics, Polity,

Cambridge.

Giddens, A. (1998) The Third Way: The Renewal of Social Democracy, Polity,

Cambridge.

Gomoiu, V., Medicina şi biserica, Bucureşti 1940.

Gomoiu, V., Preoţimea în slujba operelor de ocrotire şi medicină socială, Bucureşti,

1927.

Gonţa, V.; Gonţa, Al., Un spital de mănăstire la Putna în veacul al XV-lea, în

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXIX, nr. 9-10, 1963.

Gonţa, V; Gonţa, Al., Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital

din Moldova, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXVIII, nr. 1-2, p. 33-39, 1962.

Howe, David, Introducere în teoria asistenţei sociale (trad.), editat cu ajutorul

UNICEF, Bucureşti, 2001

Ilieş, A.; România. Euroregiuni, Ed. Universitatea Oradea, 2004

Iluţ, P., Abordarea calitativă a socio-umanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

Iluţ, Petru, Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de

psihosociologie, Ed. Polirom, Iaşi, 2004;

233


Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei, Psihologie socială, Editura EXE S.R.L., Cluj-

Napoca, 1994;

Ionescu, Cristina; Romanescu, C., Câteva opinii despre rolul bolniţelor mănăstireşti

din Moldova, în Mitropolia Olteniei, anul XXII, nr. 1-2, 1969.

Liţiu, Gheorghe, Oastea Domnului, o problemă a Bisericii, în Telegraful Român, nr.

29-30, 1990.

Livadă, Cadeschi Ligia, Asistenţa socială în Principate, (sec. XVIII-începutul sec.

XIX). Între religios şi laic, în Revista istorică, anul III, nr. 11-12, p. 1173-1182, 1992.

Manoiu, F., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, ed. ALL, Bucureşti, 1996

Manoliu, V., Cu privire la presupusa bolniţă de la Vodiţa, în volumul Din istoria…,

Bucureşti, 1962.

Mărginean, Ioan, Probleme şi soluţii posibile pentru reforma sistemului de protecţie

socială şi de servicii sociale, în Calitatea Vieţii, anul 5, nr. 3-4, p. 205-225, 1994.

Mărgineanu, I. - Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Marina, Iustinian, Apostolatul social, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1949.

Marinescu, V., Cât ţine legenda şi unde începe adevărul despre Bolniţa Simidreni-

Flămânzeşti din Curtea de Argeş, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.

Măţăuan, Gabriel, Metode de evaluare a programelor sociale, în Calitatea Vieţii, anul

6, nr. 1-2, p. 149-176.

Miclăuş, I.; Dezvoltare regională, cooperare transfrontalieră şi integrare europeană, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Mielu Zlate, Psihologie socială şi organizaţională industrială, Editura Politică,

Bucureşti, 1975;

Ministerul Sănătăţii , Strategia sectorială de reformă a serviciilor de sănătate,

Bucureşti, 1998.

Miroiu, P., Casa de oaspeţi şi spitalul mănăstiresc de la Curtea de Argeş, în

Mitropolia Olteniei, anul XXIV, nr. 7-8, 1972.

Miroiu, P., De la bolniţa mănăstirească la spitalul organizat, în Mitropolia Olteniei,

anul XXIII, nr. 5-6, 1969.

234


Miroiu, P., Despre tipicul bolniţelor mănăstireşti, în Mitropolia Olteniei, anul XXI,

nr. 9-10, p. 696-700, 1969.

Molin, Virgil, Bolniţa de la Colţea acum două veacuri şi jumătate, în Glasul

Bisericii, anul XIX, nr. 11-12, p. 1007-1022, 1966.

Molin, Virgil, Date noi cu privire la trecutul instituţiilor pentru îngrijirea sănătăţii,

patronate de mănăstirea Neamţ, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXI, nr. 5-

6, 1964.

Moscovici, S.(coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iaşi,

1998;

Neamţu George, Tratat de Asistenţă Socială, Ed.Polirom, Iaşi, 2003

Neamţu, G., Stan, D., (coord.), Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom,

2005;

Neculau, A. (coord.), Psihologie socială – aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi,

1996;

Neculau, A., Dinamica grupurilor: texte de bază, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;

Neculau, A., Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;

Neculau, A., Psihosociologia rezolvării conflictului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;

Negut, S.; "Euroregiones", Revue Roumaine de Geographie, Tome 42, 1998, Ed.

Academiei Romane

Nonea, Constantin, Asistenţa socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română, nr.

3-6, 1951.

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I şi II, 1980.

Pascariu, Gabriel, Perspectivele dezvoltării regionale în România, Editura Arhitext,

1998.

Pasti, V., Miroiu, M., Codiţă, C., România. Starea de fapt. Societatea, Editura Nemira,

Bucureşti, 1998.

Păstorul lui Herma, în volumul “Scrierile Părinţilor Apostolici”, traducere de D.

Fecioru, Editura Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureâti,

1979.

Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare, Editura Mitropoliei, Sibiu, 1986.

235


Plămădeală, Antonie, Bolniţele mănăstireşti în istoria grijii Bisericii pentru bolnavi.

Câteva scurte precizări, în Telegraful Român, anul 140, nr. 23-24, p. 2-3, 1992.

Plămădeală, Antonie, Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel

Mare, în volumul Închinare Sfântului Vasile cel Mare, p. 284-311, Bucureşti, 1980.

Plămădeală, Antonie, Vocaţie şi misiune creştină, Editura Mitropoliei, Sibiu, 1984.

Policy Instruments for regional development, Supplementary report, Warsaw,

1997.

Pop Luana Miruna coord., Dicţionar de politici sociale, Ed. Expert, Bucureşti, 2002

Popescu ,Teodor, Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia, nr. 1, 1953.

Popescu, Romulus, Însemnătatea medico-istorică a bolniţelor din judeţul Vâlcea, în

Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.

Popescu-Dobrotineanu, I.; Măldărescu, P., Bolniţa de la mănăstirea Cozia, în

Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.

Powell, F. (2001) The Politics of Social Work, Sage, London.

Powell, F. and Geoghegan, M. (2004) The Politics of Community Development, A. &

A. Farmar, Dublin.

Pruteanu, Paul, Contribuţii la Istoricul spitalelor din Moldova, Bucureşti 1957.

Radu, Ioan, Iluţ, Petru, Matei, Liviu, Psihologie socială, Ed. EXE, Cluj-Napoca, 1994;

Ralea,M; Herseni,T; Introducere în psihologia socială, Editura Ştiinţifică Bucureşti,

1966.

Rezuş, Petru, Rolul Social şi misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii

Teologice, nr. 7-8, 1949.

Rotariu, T.; Iluţ P. - Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

Russel K. Schutt, - Investigating the Social World. The Process and Practice of

Research, Pine Forge Press, 2000

Samarian, Pompei Ghe., Din istoria medicinii sociale în România, în Revista de Igienă

Socială, nr. 7, Bucureşti, 1931.

Sandu, Dumitru, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Editura

Staff, Bucureşti, 1996.

Sburlan, L.; Tufan, O., Bolniţa de la Curtea de Argeş, în Mitropolia Olteniei, anul

XXII, nr. 1-2, 1969.

236


Septimiu Chelcea – Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti

2001

Stahl, H.H. (coord.), D.Gusti – Studii critice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1980.

Stahl, H.H., Matei, I.I., Manual de prevederi sociale şi asistenţă socială. Teoria şi

tehnica prevederilor sociale, Editura Medicală, Bucureşti, 1962.

Stan, Liviu, Instituţii de asistenţă socială în Biserica veche, în Mitropolia Olteniei,

anul XII, nr. 1, 1957.

Stăniloae, Dumitru, O direcţie nouă în viaţa bisericească : asistenţa socială, în Glasul

Bisericii, nr. 6, 1948.

Ştefan, Vasile, Organizarea asistenţei sociale prin biserică, în Glasul Bisericii, nr. 6,

1948.

Tănăsescu, E.S.; Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, Ed.

Dacris, Bucureşti 2004

Touraine, A. (2001) Beyond Neoliberalism, Polity, Cambridge.

Twelvetrees, A. (1991) Community Work, 2nd edition, Macmillan, London.

Vătămanu, N., 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, în Biserica Ortodoxă Română,

anul LXXXVIII, nr. 3-4, p. 297-311, 1969.

Vătămanu, N., Contribuţii la istoricul bolniţei de la Simidreni şi al xenodochiului de

la Argeş, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, p. 802-808, 1968.

Vătămanu, N., Contribuţii la istoricul zidirii spitalului Colţea, în volumul Din

istoria…, Bucureşti, 1962.

Vlad, Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale. Principii cu

caracter social, desprinse din Sfintele Evanghelii, în Studii Teologice, anul VI, nr.3-4,

p. 158-173, 1954.

Vlăsceanu, L. - Metodologia cercetării sociologice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1982

Voicescu, C., Mănăstirea şi aşezământul spitalicesc Sfântul Pantelimon, în Biserica

Ortodoxă Română, anul XCI, nr. 11-12, p. 1295-1313, 1973.

Vornicescu, Nestor, Îngrijirea sănătăţii în vechile noastre mănăstiri, în Mitropolia

Olteniei, anul XX, nr. 1-2, 1968.

237


Vornicescu, Nestor, Instituţii pentru îngrijirea sănătăţii patronate de mănăstirea

Neamţ, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXVIII, nr. 5-6, p. 422-450, 1962.

Yannoulatos, Anastasios, Misiunea la modul lui Hristos. Facă-se voia Ta, traducere şi

prezentare de Ică, Ioan I., în Revista Teologică , anul I (73), nr. 3, p. 85-94, 1991.

Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,

1993.

Zamfir, Cătălin (coord.), Liniamente ale politicii de protecţie socială pentru

România anilor ’90, CIDE, Bucureşti, 1992.

Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale în România 1990-1998, Editura Expert,

Bucureşti, 1999.

Zamfir, Cătălin (ed.), Dimesiuni ale sărăciei – 1994, Editura Expert, Bucureşti, 1995.

Zamfir, Cătălin, Mărginean,I.,Barbu, G., Manea ,L., Gheorghe, C., Gheţău, R., Cartea

Albă. Sistemul de asistenţă socială în România. Comentarii, în Calitatea Vieţii, anul

4, nr.4, p. 283-300, 1993.

Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Ed. Polirom,

Iaşi, 2006

Zamfir, Cătălin; Zamfir, Elena, (coord.), Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Editura

Alternative, Bucureşti, 1993.

Zamfir, Cătălin; Zamfir,Elena (eds.), Pentru o societate centrată pe copil, Editura

Altenative, Bucureşti, 1997.

Zamfir, Cătălin;Pop,M.A.;Zamfir, Elena; România ‘89-’93: Dinamica bunăstării şi

protecţia socială, Editura Expert, Bucureşti, 1994.

Zamfir, Elena, (coordonator), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed.

Expert, Bucureşti, 2000;

Zamfir, Elena, Incursiune în universul uman, Editura Albatros, Bucureşti, 1989.

Zamfir, Elena, Preda, Marian (coord.), Diagnoza problemelor social comunitare –

studii de caz, Ed. Expert, Bucureşti, 2000;

Zamfir, Elena, Psihologie socială – texte alese, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997;

Zamfir, Elena, The Situation of Child and Family in Romania, UNICEF, 1995.

Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale. România în context

european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.

238


Zastrow, Charles, Introduction to Social Work and Social Welfare, Brooks/Cole

Publ. Co., Pacific Gove, 1996

Zastrow, Charles, The Practice of Social Work, Brooks/Cole Publ. Co., Pacific Grove,

1995

ANEXE

REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢONARE A SISTEMULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

CAP.I DISPOZITII GENERALE

Art.1. Sistemul de asistenţã socialã în Biserica Ortodoxã Românã este determinat

de slujirea misionară şi pastorală a Bisericii şi are profil social şi filantropic. Activitatea

de asistenţă socială se desfăşoară în conformitate cu prevederile. Statutului pentru

organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române ( art.53 lit.c, d,g; art.69,70,72;

239


art. 94 lit.f; art.100,170), precum şi ale legislaţiei în vigoare referitoare la furnizorii de

servicii sociale (OG.68/2003, modificată şi completată prin OG. 86/2004).

Art.2. Sistemul de asistenţă socială este integrat şi organizat profesional în cadrul

structurilor administrativ –organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române. Asociaţiile şi

fundaţiile cu scop social şi filantropic care funcţionează sub patronajul structurilor

administrative organizatorice ale Bisericii au personalitate juridică conform legislaţiei

referitoare la organizaţiile non-guvernamentale (OG. 26/2000, modificată şi completată

prin OG. 37/2003).

CAPITOLUL II - OBIECTIVE

Art. 3. Obiectivele reţelei de asistenţă socialã sunt:

1. Aducerea la îndeplinire a misiunii pe care o are Biserica pentru cei aflaţi în

situaţii de dificultate, în conformitate cu învăţătura de credinţă.;

2. Furnizarea de servicii sociale primare şi specializate, precum şi servicii de

îngrijire social-medicală conform prevederilor legale în vigoare;

3. Crearea şi menţinerea unor reţele de suport, la nivel comunitar şi la domiciliu,

pentru persoanele sau grupurile sociale care se afla în situaţii de dificultate (categorii de

persoane defavorizate, aflate în situaţii de risc social: copii orfani, abandonaţi, persoane

vârstnice, persoane cu handicap, familii în dificultate).

4. Înfiinţarea şi administrarea de instituţii de asistenţă socială şi medico-socială

proprii sau în parteneriat cu organisme publice şi/sau private;

5. Efectuarea de studii şi cercetări sociale referitoare la diferite problematici şi

fenomene sociale (nivel de trai, marginalizare şi dependenţă socială etc.);

6. Participarea activă la elaborarea şi aplicarea politicilor sociale, strategiilor şi

planurilor de acţiune la nivel naţional, judeţean şi local;

7. Colaborarea şi dezvoltarea de parteneriate atât cu serviciile publice specializate

descentralizate ale ministerelor şi consiliilor judeţene şi locale, cât şi cu unităţi de

asistenţă socială de stat şi particulare, organizaţii neguvernamentale care desfăşoară

240


activităţi în domeniu, în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.

8. Informarea opiniei publice cu privire la problematica socială, în scopul educării

şi sensibilizării acesteia, prin: organizarea de conferinţe, seminarii, mese rotunde,

dezbateri, etc; editarea de materiale informative (reviste, broşuri, pliante), materiale

audio-video, materiale în format electronic; desfăşurarea de campanii publice în vederea

implicării comunităţii în rezolvarea unor probleme sociale;

CAPITOLUL III – ORGANIZAREA SISTEMULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

A. La nivelul Patriarhiei Române

Art.4. La nivelul central, al Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica şi

Societatea” funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române care are

următoarele atribuţii:

a. elaborează strategia şi planurile de acţiune în domeniul social ale Bisericii

Ortodoxe Române, potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;

b. coordonează şi îndrumă punerea în aplicare a strategiei Bisericii Ortodoxe

Române în domeniul social, potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;

c. stabileşte şi menţine comunicarea cu organele centrale bisericeşti şi cu

Sectoarele Sociale ale eparhiilor;

d. elaborează şi coordonează punerea în practică a diferite programe naţionale în

domeniul social vizând probleme actuale care conduc la degradarea morală,

marginalizarea şi excluderea socială a unora dintre credincioşi;

e. organizează întâlniri periodice cu consilierii eparhiali sociali şi inspectorii pe

probleme de asistenţă socială, coordonatori ai Birourilor de Asistenţă socială de la

centrele eparhiale;

f. identifică surse de finanţare pentru susţinerea programelor de asistenţă socială

ale Bisericii;

g. monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele


241


h. organizează activităţi de informare a opiniei publice în scopul educării şi

sensibilizării membrilor comunităţilor cu privire la diferite aspecte ale problematicii

sociale (organizarea de seminarii, conferinţe, dezbateri, campanii publice, editarea de

publicaţii);

i. reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi

parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu fundaţii şi asociaţii, precum

şi cu organisme internaţionale specializate în activităţi de asistenţă socială;

j. organizează schimburi de experienţă între eparhii, precum şi cu organisme

similare ale Bisericilor Ortodoxe surori şi ale altor Biserici;

k. întocmeşte raportul anual privind activitatea de asistenţă socială desfăşurată de

Patriarhia Română pe baza datelor primite de la eparhii, studiază şi propune măsuri

pentru îmbunătăţirea acesteia.

B. La nivelul Centrelor Eparhiale

Art. 5. Activitatea de asistenţă socială la nivel eparhial este organizată şi

desfăşurată prin “ Biroul de asistenţă socială “componentă a Sectorului Social –Misionar

al eparhiei.

Art. 6. Sectorul Social –Misionar este condus de un consilier eparhial social

numit de chiriarul locului, iar Biroul de asistenţă socială este condus de un inspector

eparhial cu probleme de asistenţă socială.

Art. 7. Consilierul eparhial social are următoarele atribuţii şi responsabilităţi în

domeniul asistenţei sociale la nivel de eparhie:

a. coordonează elaborarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei, pe

care o supune spre aprobare chiriarhului, Consiliului Eparhial şi Adunării Eparhiale;

b. propune spre aprobare chiriarhului şi Consiliului Eparhial structura

organizatorică a Sectorului Social Misionar, în funcţie de evoluţia activităţilor şi

dezvoltarea acestui sector, recomandând angajarea de personal nou, în urma concursului

de selecţie;

242


c. supervizează elaborarea tuturor documentelor necesare bunei funcţionări a

sectorului: regulamente de ordine interioară, strategii, politici, proceduri, fişe de post,

etc;

d. monitorizează serviciile sociale furnizate la nivel de eparhie, din punct de

vedere al respectării standardelor de calitate şi al modului de gestionare a acestora;

e. coordonează activitatea structurilor organizatorice care compun Sectorul Social

Misionar, urmărind respectarea standardelor calitative şi manageriale;

f. supervizează aspectele financiare legate de funcţionarea sectorului (costuri

administrative, pentru derularea de proiecte şi programe, pentru funcţionarea

aşezămintelor de asistenţă sociale ale Bisericii);

g. prezintă organelor de conducere execuţia bugetară pentru anul care a trecut,

propunând spre aprobare bugetul de venituri şi cheltuieli al sectorului pentru anul

următor;

h. supervizează activitatea de scriere a propunerilor de finanţare şi atragere de

fonduri, ca o componentă a strategiei de dezvoltare a activităţii în domeniul social;

i. supervizează mediatizarea activităţii sociale din cadrul eparhiei;

j. supervizează şi dezvoltă relaţia cu protoieriile, parohiile şi mânăstirile din

eparhie în ceea ce priveşte colaborarea în domeniul social;

k. supervizează întocmirea tuturor rapoartelor solicitate de către organele de

conducere ale eparhiei, precum şi de către Patriarhie;

l. menţine şi dezvoltă legătura cu partenerii, colaboratorii şi finanţatorii din

domeniul social, iniţiind noi contacte;

m. participă la şedinţele Permanenţei Consiliului Eparhial şi ale Consiliului Eparhial,

precum şi la orice alte întâlniri la care este solicitat de chiriarh;

n. prezintă chiriarhului informări cu privire la orice aspect legat de domeniul social.

Art. 8. Postul de inspector eparhial este ocupat, prin concurs, de un absolvent de

studii superioare în asistenţã socialã, la propunerea consilierului eparhial, cu aprobarea

ierarhului. În funcţie de amploarea activităţilor de asistenţă socială la nivel de eparhie,

pot exista mai multe posturi de inspector eparhial cu probleme de asistenţă socială.

Art.9. Atribuţiile inspectorului eparhial cu probleme de asistenţă socială sunt:

a. participă la elaborarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei;

243


b. coordonează aplicarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei la

nivel de protopopiat şi parohie;

c. coordoneazã şi monitorizează activitatea de asistenţã socialã din eparhie, sub

îndrumarea consilierului social şi cu binecuvântarea ierarhului;

d. elaboreazã şi coordoneazã programe de asistenţã socialã la nivel eparhial;

e. coordonează activitatea de scriere a propunerilor de finanţare şi atragere de

fonduri, ca o componentă a strategiei de dezvoltare a activităţii în domeniul social;

f. urmăreşte realizarea programelor de asistenţã socialã propuse de Biroul de

asistenţã socialã al Patriarhiei şi aprobate de Sfântul Sinod;

g. urmăreşte modul de derulare a serviciilor sociale, din punct de vedere calitativ şi

managerial;

h. coordonează elaborarea tuturor documentelor necesare bunei funcţionări a

sectorului: regulamente de ordine interioară, strategii, politici, proceduri, fişe de post,

etc;

i. centralizeazã rapoartele de activitate primite lunar de la protopopiate privind

activitatea de asistenţã socialã;

j. organizeazã trimestrial întruniri cu asistenţii sociali coordonatori din

protopopiatele eparhiei pentru informare şi îmbunãtãţirea activitãţii;

k. participã la întâlnirile organizate periodic de Biroul de Asistenţă socială al

Patriarhiei Române;

l. prezintă trimestrial consilierului de resort rapoarte asupra activităţii de asistenţă

socială desfăşurată în cadrul eparhiei, spre a fi ulterior supuse analizei ierarhului;

m. colaborează cu serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi consiliilor

judeţene, precum şi cu unităţi de asistenţă socială de stat şi particulare pentru derularea

unor proiecte sociale în domeniul asistenţei sociale;

n. cu binecuvântarea ierarhului poate colabora şi lucra în cadrul fundaţiilor şi

asociaţiilor care desfăşoară activităţi de asistenţă socială în cuprinsul eparhiei;

o. colaborează cu facultăţile de teologie ortodoxă în care funcţionează secţii de

asistenţă socială şi cu alte şcoli teologice din cuprinsul eparhiei în vederea cooptării

studenţilor şi elevilor în susţinerea programelor de asistenţă socială;

244


p. reprezintă Biroul de Asistenţă socială al eparhiei la simpozioane, conferinţe,

întâlniri, schimburi de experienţă pe probleme de asistenţă socială;

q. coordonează elaborarea regulamentelor de organizare şi funcţionare a

instituţiilor de asistenţă socială înfiinţate de Biserică în cuprinsul eparhiei;

r. coordonează mediatizarea activităţilor sociale ale Sectorului Social Misionar;

s. prezintă consilierului social propuneri de repartizare a fondurilor speciale

destinate activităţii de asistenţă socială, propuneri pe care acesta le va supune spre

analiză şi aprobare ierarhului;

t. prezintă propuneri şi recomandări cu privire la pregătirea şi perfecţionarea

personalului ce îşi desfăşoară activitatea în reţeaua de asistenţă socială a eparhiei.

C. La nivelul protopopiatelor şi parohiilor

Art.10. Activitatea de asistenţă socială la nivel de protopopiat se realizează prin

Biroul de Asistenţă Socială sub directa supervizare a protopopului care răspunde de

buna desfăşurarea a activităţii faţă de Sectorul Social al eparhiei.

Art.11. În oraşele în care nu existã protopopiat Biroul de asistenţã socialã se va

organiza în cadrul celei mai importante parohii desemnatã de ierarhul locului, în

conformitate cu art.51 din statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe

Române.

Art.12. Modul de organizare şi funcţionare a Biroului de Asistenţã Socialã este

unic pentru întreaga Bisericã Ortodoxã Românã.

Art.13. Personalul Biroului de Asistenţã Socialã este constituit din asistenţi

sociali cu studii superioare de specialitate, angajaţi prin concurs, cu binecuvântarea

ierarhului.

Art.14. Coordonatorul Biroului de Asistenţã Socialã de la protopopiat este numit

din rândul membrilor Biroului de către consilierul social, cu binecuvântarea ierarhului şi

are următoarele atribuţii:

a. elaborează şi coordonează punerea în aplicare a strategiei de activitate în

domeniul social a Biroului de Asistenţă Socială din cadrul protopopiatului;

b. îndrumă şi coordonează activitatea asistenţilor sociali din cadrul biroului;

245


c. prezintă lunar la biroul de la centrul eparhial raportul de activitate;

d. participă la conferinţele preoţeşti şi la întâlnirile trimestriale organizate la

centrul eparhial de către inspectorul eparhial pe probleme de asistenţă socială;

e. are drept de semnãturã alãturi de semnãtura protopopului pe actele elaborate în

cadrul Biroului;

f. deţine ştampila Biroului care poartă însemnele protopopiatului având în plus

menţiunea “ Biroul de asistenţã socialã ”;

g. participă la implementarea diferitelor programe sociale, alături de ceilalţi

asistenţi sociali din componenţa biroului.

Art. 15. Protopopiatul are cont separat destinat activitãţii Biroului de Asistenţã

Socialã în care vor fi incluse donaţii de la persoane fizice şi juridice, sponsorizãri şi

venituri obţinute din activitãţi proprii, precum şi cotã parte din fondul ,,Filantropia”.

Art. 16. Fondul constituit va fi folosit numai pentru activitãţile Biroului de

Asistenţã Socialã. Gestionarea fondurilor se va efectua prin serviciul de contabilitate al

protopopiatului, cu respectarea prevederilor legale.

Art. 17. Asistentul social de la protopopiat îşi desfăşoară activitatea în cadrul

protopopiatului şi are următoarele atribuţii:

a. identifică, evaluează, centralizează şi sistematizează problemele sociale din

cadrul protopopiatului, formulând propuneri pentru soluţionarea lor;

b. furnizează servicii sociale prin dezvoltarea de programe/proiecte de asistenţă

socială la nivel de protopopiat;

c. stabileşte criteriile de selecţionare a persoanelor ce vor beneficia de asistenţã

socialã în funcţie de prioritãţi şi posibilitãţi de sprijinire a acestora;

d. efectuează anchete sociale şi întocmeşte dosarul pentru fiecare beneficiar, ce va

conţine toate datele necesare stabilirii planului individualizat de asistenţă;

e. dezvoltă planuri de acţiuni, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi

servicii specializate pentru persoanele aflate în dificultate, în conformitate cu legislaţia

existentă în domeniu;

f. monitorizează beneficiarii serviciilor de asistenţă socială acordate de către

Biroul de Asistenţă Socială;

246


g. organizează campanii de colectare de fonduri şi produse (îmbrăcăminte,

încălţăminte, jucării, rechizite, fond de carte, etc) asigurând, totodată, distribuirea

acestora către persoanele care beneficiază de asistenţă socială;

h. iniţiază şi coordonează programe de voluntariat, antrenând în aceste programe şi

comunitatea locală;

i. sensibilizează autorităţile locale în vederea conştientizării diferitelor probleme

sociale şi acordării acordării sprijinului necesar persoanelor/familiilor aflate în

dificultate;

j. colaborează cu instituţii de stat şi organizaţii neguvernamentale care desfăşoară

activităţi în domeniul asistenţei sociale;

k. colaborează cu preoţii din parohiile unde sunt identificate cazuri de persoane sau

familii în dificultate, în scopul susţinerii serviciilor sociale acordate în sprijinul acestora;

l. participă la întâlnirile cu asistenţii sociali din alte protopopiate organizate la

Centrul eparhial.

Art. 18. Asistenţa socială se poate desfăşura şi la nivel de parohie. Asistentul

social de la parohie îşi desfăşoară activitatea în cadrul parohiei şi are următoarele

atribuţii:

a. este delegatul parohului în conducerea comitetului parohial pentru activitãţiile

de asistenţã socialã în conformitate cu art.68, lit.c, d, g şi art.69 din Statutul Bisericii

Ortodoxe Român;

b. identifică, evaluează, centralizează şi sistematizează problemele sociale din

cadrul parohiei, formulând propuneri pentru soluţionarea lor;

c. furnizează servicii sociale prin dezvoltarea de programe/proiecte de asistenţă

socială la nivel de protopopiat;

d. stabileşte criteriile de selecţionare a persoanelor ce vor beneficia de asistenţã

socialã în funcţie de situaţia existentă în parohie, de prioritãţi şi posibilitãţi de sprijinire

a acestora; le supune spre aprobare comitetului parohial;

e. efectuează anchete sociale şi întocmeşte dosarul pentru fiecare beneficiar, ce va

conţine toate datele necesare stabilirii planului individualizat de asistenţă;

f. gestionează fişele privind situaţia familiilor şi persoanelor din parohie care

beneficiază de asistenţă socială;

247


g. dezvoltă planuri de acţiuni, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi

servicii specializate pentru persoanele aflate în dificultate, în conformitate cu legislaţia

existentă în domeniu;

h. efectueazã vizite la domiciliul asistaţilor pe care îi are în evidenţã dupã un

program bine stabilit;

i. organizeazã colectarea şi distribuirea de fonduri de la diferiţi donatori către

persoanele care beneficiază de programele de asistenţă socială;

j. mediazã relaţiile între familiile donatoare şi familiile asistate;

k. pregãteşte şi organizeazã grupurile de voluntari pe echipe de lucru şi îi

coordoneazã în activitatea de asistenţã socialã;

l. organizeazã întâlniri periodice între membrii comitetelor parohiale şi voluntarii

din diferite parohii, implicaţi în activitãţi de asistenţã socialã;

m. organizeazã diferite activitãţi cu asistaţii din cadrul parohiei ( activitãţi de interes

comunitar, întâlniri cu tematicã social educativã, activităţi cu caracter cultural, recreativ

etc.);

n. colaboreazã cu instituţii de stat şi organizaţii nonguvernamentale care desfãşoarã

activitãţi în domeniul asistenţei sociale;

o. colaboreazã cu preoţii şi asistenţii sociali din celelalte parohii;

p. prezintã trimestrial consiliului parohial raportul de activitate, care dupã avizare

este înaintat Biroului de Asistenţã Socialã din protopopiat;

q. participã la întâlnirile cu asistenţii sociali din cadrul protopopiatului.

CAPITOLUL IV. RESURSE UMANE

Art. 19. Personalul care îşi desfăşoară activitatea în sistemul de asistenţă socială

al Bisericii Ortodoxe Române este alcătuit din asistenţi sociali cu studii de specialitate şi

specialişti având diverse calificări şi competenţe, responsabilităţi şi atribuţii specifice

domeniului de activitate.

Art. 20. Asistentul social care activează în structurile de asistenţă socială ale

Bisericii Ortodoxe Române respectă prevederile legilor în vigoare în domeniul asistenţei

sociale.

248


Art. 21. Asistentul social care activează în structurile de asistenţă socială ale

Bisericii Ortodoxe Române are îndatorirea de a respecta şi păstra rânduielile şi

disciplina bisericească, să aibă o conduită de bun creştin, să se înscrie în normele morale

creştine.

Art. 22. Personalul angajat în structurile de asistenţă socială ale Bisericii

Ortodoxe Române are aceleaşi drepturi şi facilităţi, potrivit studiilor şi experienţei, ca şi

celelalte categorii de personal din aceleaşi instituţii.

Art.23. Personalul angajat în structurile de asistenţă socială ale Bisericii

Ortodoxe Române participă la cursuri şi alte forme de perfecţionare şi specializare

organizate de Biserică sau de alte instituţii specializate.

Art. 24. În caz de indisciplină, conduită imorală şi prejudiciu moral sau material

asistentul social-teolog va răspunde, după caz, în conformitate cu legiuirile bisericeşti şi

legile ţării.

CAPITOLUL V.

RELAŢIA CU ORGANIZAŢIILE NEGUVERNAMENTALE CARE

FUNCŢIONEAZĂ CU BINECUVÂNTAREA BISERICII

Art. 25. Pentru realizarea scopului şi obiectivelor Bisericii Ortodoxe Române în

domeniul asistenţei sociale, Patriarhia Română, centrele eparhiale, protopopiatele şi

parohiile pot înfiinţa organizaţii neguvernamentale.

Art. 26. Funcţionarea acestor organizaţii neguvernamentale, la nivelul Patriarhiei

Române este aprobată prin Hotărâre a Sfântului Sinod, iar la nivelul celorlalte structuri

prin Hotărâre a Adunării Eparhiale.

249


Art. 27. Binecuvântarea acordată poate fi retrasă în situaţia în care activitatea

desfăşurată se îndepărtează de principiile, valorile şi viziunea Bisericii.

Art. 28. Documentele constitutive ale acestor organizaţii (Statut, Regulamentul

de organizare şi funcţionare) trebuie să fie în concordanţă cu prevederile Statului BOR

şi ale prezentului Regulamnet. Scopul şi obiectivele acestora vor contribui la

îndeplinirea scopului şi obiectivelor BOR în domeniul social.

Art. 29. Activitatea organizaţiilor neguvernamentale va fi supervizată de către

Sectorul Social al eparhiei care i-a acordat binecuvântarea şi în cadrul căreia îşi

desfăşoară activitatea.

Art. 30. Raportul de activitate anual al organizaţiilor care funcţionează cu

binecuvântarea Bisericii va fi înaintat Sectorului Social după adoptarea de către organele

de conducere proprii.

PROTOCOL DE COOPERARE ÎN DOMENIUL INCLUZIUNII SOCIALE

În vederea reglementării acţiunilor de cooperare dintre Guvernul României şi

Patriarhia Română

În temeiul:

- art. 29 alin. 5 din Constituţie;

250


- art. 7 alin. 1 şi 2, art. 9 alin. 3 şi 5 şi art. 10 alin. 7 din Legea nr. 489/2006 privind

libertatea religioasă şi regimul general al cultelor;

- art. 11 alin. 3 lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile

sociale cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 4 lit. d, art. 6 alin. 2 şi art. 24 ş.u. din Legea nr. 47/2006 privind sistemul

naţional de asistenţă socială;

- H.G. nr. 1217/2006 privind constituirea mecanismului naţional pentru

promovarea incluziunii sociale în România;

- Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi

Regulamentele în vigoare;

- Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în

Biserica Ortodoxă Română.

PĂRŢILE

1. Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei, nr. 1, sector 1,

reprezentat de domnul Călin Popescu Tăriceanu, Prim-Ministru,

2. Patriarhia Română, cu sediul în Str. Dealul Mitropoliei nr. 25, sector, 4 Bucureşti,

reprezentată de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul României.

SCOPUL

Protocolul se încheie în scopul reglementării acţiunilor de cooperare în domeniul

incluziunii sociale între părţile semnatare, potrivit competenţelor stabilite în

documentele de organizare şi funcţionare ale acestora, precum şi a dispoziţiilor legale cu

incidenţă asupra activităţilor pe care partenerii le vor derula în cadrul prezentului

protocol.

OBIECTUL

251


Prin prezentul protocol, părţile convin să coopereze în vederea:

- întăririi mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale în România;

- promovării dialogului social pentru îmbunătăţirea cadrului normativ şi

instituţional din domeniul incluziunii sociale ;

- definirii priorităţilor cheie care vor sta la baza elaborării de programe şi proiecte

comune în domeniul incluziunii sociale, în vederea găsirii de răspunsuri la nevoile

sociale ale persoanelor aflate în dificultate;

- stabilirii premiselor de colaborare, de schimb de informaţii şi asistenţă.

DURATA PROTOCOLULUI

Prezentul protocol se încheie pe o durată de 10 ani.

În cazul în care nici unul dintre parteneri nu notifică celeilalte părţi intenţia de încetare a

valabilităţii sale, înaintea expirării perioadei pentru care a fost încheiat, prezentul

protocol se prelungeşte automat pentru noi perioade de câte un an.

OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR

1. Guvernul se obligă ca, prin Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, precum

şi prin toate celelalte instituţii publice aflate sub autoritatea sa:

a) să solicite puncte de vedere şi să implice reprezentanţii celeilalte părţi semnatare în

procesul de consultare privind proiectele de acte normative;

b) să implice membrii celeilalte părţi semnatare în grupuri de lucru, seminarii, şi alte

reuniuni care au drept obiectiv dezbaterea şi definirea priorităţilor din domeniul

incluziunii sociale;

252


c) să faciliteze participarea reprezentanţilor partenerului la lucrările Comisiei Naţionale

privind Incluziunea Socială, la lucrările Comisiilor teritoriale privind Incluziunea

Socială, precum şi la alte structuri consultative în domeniul social, care implică

participarea societăţii civile;

d) să coopereze cu partenerul în vederea iniţierii de proiecte şi programe comune în

vederea susţinerii şi dezvoltării sistemului naţional de servicii sociale;

e) să informeze cealaltă parte semnatară (structurile bisericeşti recunoscute ca furnizori

de servicii sociale) cu privire la oportunităţile de finanţare puse la dispoziţie de minister

în vederea dezvoltării şi diversificării serviciilor sociale;

f) să asigure condiţii optime în centrele furnizorilor publici de servicii sociale pentru

desfăşurarea asistenţei spirituale a persoanelor beneficiare, inclusiv prin asigurarea unor

spaţii proprii în acest sens, sub condiţia respectării drepturilor fundamentale şi în primul

rând a libertăţii religiei;

g) să sprijine demersurile Patriarhiei Române pentru valorificarea potenţialului specific

al absolvenţilor Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, Secţia Teologie Socială;

h) să coopereze în domeniul incluziunii sociale şi cu ONG-urile care funcţionează în

cadrul şi cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.

2. Patriarhia Română se obligă:

a) să desemneze reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române care să participe la

activitatea de elaborare a proiectelor de acte normative şi a programelor privind

domeniul incluziunii sociale;

b) să desemneze reprezentanţi în structurile consultative din domeniul social, care

implică participarea societăţii civile;

c) să coopereze cu partenerul în scopul furnizării de servicii sociale în beneficiul

persoanelor, familiilor şi comunităţilor aflate în situaţii de dificultate;

253


d) să identifice, prin intermediul preoţilor şi al personalului implicat în sistemul de

asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române, şi să comunice partenerului situaţii şi

informaţii privind persoanele aflate în nevoie, precum şi informaţii asupra persoanelor

aflate în evidenţele proprii, potenţiale beneficiare de servicii sociale, prestaţii sociale, în

vederea facilitării accesului la asistenţă, contribuind astfel la definirea de către partener

a unor strategii sectoriale în domeniul incluziunii sociale;

e) să ofere consiliere spirituală, cu personal specializat, beneficiarilor de servicii sociale

organizate de furnizori publici şi privaţi;

f) să asigure implicarea resurselor umane şi totodată a structurilor specializate din

domeniul asistenţei sociale în programe pentru dezvoltarea infrastructurii sociale şi a

serviciilor sociale;

g) să coopereze la implementarea programelor sociale de interes naţional;

h) să faciliteze diseminarea informaţiilor specifice activităţii de incluziune socială pe

care o derulează; să faciliteze diseminarea modelelor de bună practică;

i) să ofere informaţii privind organizaţiile neguvernamentale din domeniul asistenţei

sociale, care funcţionează în cadrul şi cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.

ÎNCETAREA PROTOCOLULUI

Valabilitatea protocolului încetează:

1. la împlinirea termenului, urmare notificării uneia dintre părţi;

2. prin acordul părţilor;

3. la solicitarea unei dintre părţi, în cazul în care partenerul nu îşi îndeplineşte

obligaţiile asumate de comun acord.

DISPOZIŢII FINALE

254


1. Prezentul protocol constituie un document cadru de cooperare între părţi, în

vederea realizării obiectivelor comune propuse, putând fi completat sau modificat prin

acte adiţionale semnate de părţi la iniţiativa oricăreia dintre acestea.

2. Partea care are iniţiativa modificării şi/sau completării protocolului va transmite

celeilalte părţi spre analiză, în scris, motivele concrete ce determină această solicitare,

precum şi propunerea ce face obiectul modificării/completării.

3. Orice proiect sau activitate concretă pe care părţile vor dori să le desfăşoare

împreună pot face obiectul unor alte convenţii sau protocoale.

4. Schimbul de informaţii se va face la cerere sau pe bază de voluntariat, chiar dacă

nu a existat o solicitare anterioară. Solicitarea asistenţei se poate face de fiecare parte

semnatară, depunându-se eforturi rezonabile pentru a asigura asistenţă celeilalte părţi,

sub rezerva respectării legislaţiei şi politicilor promovate de fiecare parte.

5. Implementarea prevederilor prezentului protocol se realizează sub coordonarea

Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, în colaborare cu autorităţile

competente.

6. Părţile vor desemna câte un reprezentant permanent care să asigure coordonarea

acţiunilor de cooperare dintre acestea; stabilirea sau schimbarea reprezentantului

urmează a fi comunicată celeilalte părţi în scris.

Prezentul protocol s-a întocmit în 2 exemplare originale, câte unul pentru fiecare parte

semnatară şi intră în vigoare la data semnării.

Semnat azi, 2 octombrie 2007, în Bucureşti, la Palatul Victoria.

GUVERNUL ROMÂNIEI PATRIARHIA ROMÂNĂ

255


PRIM-MINISTRU, PATRIARH,

Călin Popescu Tăriceanu Prea Fericitul Părinte Daniel

256

teza doctorat oprea ionut mihai.doc

Documents