36

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului

la cununa frumuseţii

COSTION NICOLESCU

Pentru un creştin conştient de condiţia credinţei sale şi implicat activ în viaţa Bisericii, orice vorbire despre tradiţie poartă în mod necesar cu gândul la Sfânta Tradiţie. Aceasta, alături de

Sfânta Scriptură, este normativă pentru Biserică. Într-o încercare de defi nire şi înţelegere a tra-diţiei (sau a tradiţiilor) vom pleca de la ceea ce înseamnă Sfânta Tradiţie, care, prin structura ei revelată, clară, prin importanţa ei existenţială, este modelul matricial al oricărei tradiţii adevărate. Sfânta Tradiţie se întemeiază pe un adevăr nu descoperit, ci revelat, mai precis pe Adevărul-Hristos. Din nuca de aur a acestei Revelaţii maxime a crescut organic, prin nesfârşite înfrunziri şi înfl oriri legate unitar, Sfânta Tradiţie a Bisericii, care reprezintă, în fond, Tradiţia spirituală majoră a întregului neam omenesc. Hristos a întemeiat întreaga sa învăţătură pe ade-văr. Uneori îşi începea cuvântul cu sublinierea adevărului pe care urmează să-l spună: „Adevăr vă spun vouă…” sau, chiar mai apăsat, „Adevărat, adevărat vă spun vouă…”. Alte traduceri spun „Amin, amin spun vouă…”. Amin vrea să întărească o spusă, să ne încredinţeze de o bună defi niti-vă încheiere. Cu alte cuvinte, adevărul generator nu poate fi abandonat, se cere ca el să pecetluias-că defi nitiv tradiţia. Pornită din adevăr, tradiţia se poate păstra şi perpetua numai prin rămânerea în el. În acelaşi timp, se ştie că tatăl minciunii este diavolul [Ioan 8, 44]. Ca atare, minciuna nu poate produce tradiţie. Poate produce apucături şi năravuri, individuale sau colective. Ea „are picioare scurte şi rădăcini adânci” şi „iese la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei”, rămâne mereu superfi cială şi are sufl u scurt, nu te poate purta întru mântuire.

Sfânta Tradiţie este purtătoare de credinţă şi născătoare de năzuinţă. Se poate observa cum Tradiţia nu păstrează şi dezvoltă decât ceea ce este bun, în urma unor fi ltrări şi lămuriri duhov-niceşte inspirate. Toate experienţele eşuate şi rezultatele lor invalidate de istoria mântuirii sunt eliminate. În fi nal, se poate vedea cum numai ceea ce este frumos, în structură globală, frumuseţe interioară şi frumuseţe exterioară, este tezaurizat în Împărăţia Cerurilor. Numai frumuseţea face posibilă încrustarea unui adevăr în Tradiţie. În Biserică, astfel se aşază coerent lucrurile. Tot ceea ce este urât va rămâne negreşit la porţile raiului, interzis Ierusalimului ceresc.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

37

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

Tradiţia este defi nirea care des-fi neşte, care transgresează limitele. Menirea ei este aceea a transmiterii în istorie a lui Hristos, a învăţăturii Lui, a cadrului corect de convorbire cu El. Totodată, Tradiţia este rodul inspiraţiei Duhului Sfânt care se pogoară peste umanitatea cea mai curată. În acest fel întemeiată şi însufl eţită, Tradiţia este „cuvântul care vorbeşte”1, spre deosebire de Scriptură care este cuvântul care se (şi) citeşte. Şi, ar trebui adăugat, nu simplu cuvântul, ci cuvânt prin care vorbeşte Însuşi Cuvântul, Hristos. Şi ne întoarcem la acelaşi Temei sfânt: Hristos este Adevărul, Hristos este Cel-Bun, Hristos este Fătul-Frumos al lui Dumnezeu şi al Omului. Până la urmă, Tradiţia din nescrisă devine scrisă, este şi ea tot un fel de carte, după exprimarea lui Serghei Bulgakov, „o carte care se scrie mereu”2, spre deosebire de Scriptură care este o carte scrisă defi nitiv, imuabilă, Sfânta Tradiţie, referindu-se la credinţă şi la viaţă, la învăţătură şi la pietate, are câteva caracteristici defi nitorii: este unitară, continuă, creatoare, prezentă de-a lungul întregii istorii (trecută, prezentă şi viitoare), neîntreruptă şi inepuizabilă, normativă, lumi-nată de sfi nţenie, niciodată sfârşită, vie, dinamică, însufl eţită de focul entuziasmului, infailibilă şi ireformabilă3. Sfânta Tradiţie este reperabilă pe mai multe coordonate: comunitar-eclezială (în-lesneşte, în Biserică, întâlnirea omului cu Dumnezeu, dar şi pe aceea a oamenilor între ei), peda-gogică (valorifi că experienţa lumii, dar în mod cu totul particular, experienţa revelaţiilor valabile şi, mai ales, pe cea a Revelaţiei depline Hristos), eshatologică (este purtătoare spre mântuire, ţintă eshatologică ce constă în întâlnirea şi însoţirea veşnică cu Sfânta Treime: „Tradiţia explicitează la fi ecare moment drumul inclus virtual în Revelaţie, ca drum conducător spre ţinta desăvârşirii noastre în Hristos”4). Cât despre caracterul Sfi ntei Tradiţii se poate spune că este:

eminamente spiritual (duhovnicesc); –mistic (ţine de lumea tainelor lui Dumnezeu în comunicare cu omul – 5); pnevmatologic – 6 (Tradiţia este fecundată, purtată, păstrată şi apărată, impregnată, până în ul-tima componentă, de Duhul Sfânt, iar cei ce se lipsesc de El nu pot avea o tradiţie valabilă); liturgic (mediul cel mai propice Tradiţiei este cel liturgic); –poetic (ritmul Tradiţiei, sufl ul ei, şlefuirea oricărui element component, cuvântul folosit –ca jertfă, sintaxa şi stilul, toate acestea şi multe altele îi conferă un accentuat caracter poetic; acesta o şi face plăcută spiritului, tandră oricărui sufl et, poezia constituind expri-marea sublimată a iubirii); creator (o tradiţie se continuă şi rămâne valabilă atâta timp cât este vie, cât debordează –de viaţă, cât nu este încremenită; Tradiţia este prin defi niţie păstrare, dar tot prin defi ni-ţie ea nu poate fi numai păstrare, ci şi adâncire permanentă a ceea ce e păstrat, înfl orire, aprofundare).

O tradiţie majoră, cu atât mai mult Sfânta Tradiţie, se legitimează prin producţia sa cultura-lă. Ar fi împotriva oricărei logici ca, în aceste cazuri, exprimarea culturală să fi e minoră. Fondul ultim al oricărei exprimări artistice împlinite nu poate fi decât unul autentic poetic.

Sfânta Tradiţie nu este ternă şi plicticoasă, nu este uscată şi dăscălitoare, ci este de o nesfâr-şită bogăţie, are nenumărate culoare de parcurgere şi infi nite culori şi nuanţe întru exprimare. Sunt, pe de o parte, culorile Dumnezeirii, de o răpitoare frumuseţe. Sunt, apoi, culorile pe care i

1 Sfântul IRINEU, Adversus haereses, I, 3. 2 SERGHEI BULGAKOV, Ortodoxia, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 33. 3 Ibidem, pp. 16-39. 4 Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 64. 5 „Tradiţia e permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos” (ibidem, p. 58.)6 Tradiţia este considerată de Biserică drept o „exteriorizare a Duhului”, iar Vladimir Lossky o consideră chiar a fi „revelarea neîntreruptă a Sfântului Duh în Biserică” (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, f.a., p. 267). Paul Evdokimov constată pe bună dreptate că „Duhul Sfânt este şi Duhul Transmiterii” şi că „timpul Duhului este timpul Tradiţiei” (Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 213).

Costion Nicolescu

38

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

le adaugă, spre îmbogăţire, oamenii inspiraţi, comunităţile inspirate, cu osebire Biserica: culorile istorice, culorile locale, culorile personale etc.

Nu există „mari tradiţii” ale omenirii decât în temeiul unor spiritualităţi importante, coeren-te în trăire şi exprimare, subînţelegându-se prin asta, în principal, conţinutul lor religios. Îndeob-şte marile religii generează marile tradiţii. Ca să fi e mari, tradiţiile trebuie şi să aibă o continuitate cât mai îndelungă şi o arie de manifestare cât mai largă.

La umbra inspiratoare a marilor tradiţii se nasc, însoţitoare, „micile tradiţii”, tradiţiile locale. Multe fi ind comunităţile omeneşti, multe sunt tradiţiile, mai mici şi mai mari, care se varsă fi resc în fl uviile maiestuoase ale „marilor tradiţii”, cele care marchează decisiv geografi a şi clima spiritu-ală a umanităţii. Ele curg larg, pline de forţă, căutând întru vărsare marea sau oceanul veşniciei.

Orice tradiţie presupune a fi implicată o comunitate, mai mică sau mai mare. Nu poate fi vorba de o reală tradiţie pentru o persoană izolată. Tradiţia reprezintă o rezultantă a gândurilor şi experienţelor revelate ale unei comunităţi, în desfăşurarea ei istorică, o depozitară a ceea ce este peren, eventual de păstrat în veşnicie, din aceste gânduri şi experienţe. Practic, este imposibil pentru om să trăiască comunitar în afara oricărei tradiţii. O comunitate se validează istoric prin calitatea tradiţiilor pe care le practică, prin conţinutul lor spiritual. În acelaşi timp, tradiţiile sunt cele care unesc comunitatea. În cadrul comunităţii în care vine pe lume şi vieţuieşte, la început, omul, copil fi ind, acceptă o tradiţie în felul în care acceptă să respire. Apoi o conştienti-zează şi o ţine mai mult sau mai puţin sau deloc. În principiu, ţinerea de tradiţie este necesară pen-tru a trăi plenar. Comunitatea noastră ataşată Tradiţiei Sfi nte este Biserica. Comunitatea noastră ataşată Bisericii, pământului natal şi limbii materne este neamul românesc.

S-ar cuveni ca orice tradiţie, demnă de acest nume, să fi e o răsfrângere, mai pregnantă sau mai palidă, a Tradiţiei, să fi e construită după aceeaşi structură ca şi aceea. Dacă sâmburele din care răsare şi creşte Sfânta Tradiţie este Adevărul-Hristos, Adevăr Care întemeiază adevărul de credinţă, apoi şi fi ecare tradiţie trebuie să aibă ca sâmbure sau ca temei un adevăr care gravitează în jurul Adevărului. Nu neapărat un adevăr revelat supranatural, ci unul descoperit printr-o pri-vire atentă asupra tainei Creaţiei şi prin atenţie de sine, atât individuală cât şi comunitară, atenţie la propriile experienţe de viaţă în cadrul acestei Creaţii, de preferinţă însoţindu-se cu conştiinţa implicării permanente a Creatorului. Cu alte cuvinte, acel prim adevăr descoperit cu ajutorul lui Dumnezeu, într-un fel sau altul, să fi e fi ltrat şi decantat, am spune adeverit, de experienţa vieţuirii istorice în lumea de aici, dar şi într-o anumită comunicare cu lumea eshatonului. În fi nal, acel ade-văr, pentru a se încrusta în tradiţie, va îmbrăca cu necesitate veşmântul frumuseţii. Aşadar, tradiţia se întemeiază pe un adevăr şi lucrează binele, întru încununare prin frumu-seţe. Astfel văzute, tradiţiile trebuie să fi e şi o ilustrare a felului în care un neam sau o comunitate de alte dimensiuni se raportează la Tradiţia Sfântă. Oricum, este neîndoios că atât întemeierea cât şi construirea tradiţiei au un caracter mistic, constituie o taină care creşte sub ochii noştri. Pe măsură ce pătrundem mai adânc în ea, în aceeaşi măsură taina aceasta sporeşte.

Tradiţiile locale sunt mai uşor de purtat, de ţinut, căci se referă la lucruri şi lucrări relativ mai mărunte. Pentru mulţi, legătura lor cu o mare tradiţie şi mai ales cu Sfânta Tradiţie rămâne ascunsă, ignorată. Dar nu se ştie când cineva va realiza această legătură şi pe această cale se va reîntoarce şi se va înscrie în fl uxul magnifi cat al Marii Tradiţii. Când s-au născut fi resc, când se manifestă cu decenţă, aceste mici tradiţii nu sunt de dispreţuit7, căci prin ele se străvede uneori Marea Tradiţie, prin ele se face aceasta mai accesibilă slabelor puteri omeneşti.

7 Micile tradiţii pot constitui germenii trezirii întru tradiţii adevărate, consistente spiritual. În fond, cine strigă mai tare că „la Blagoveştenie se mănâncă peşte” decât cei care nu postesc, dar poftesc. Mănâncă omul sarmale ani de zile (sau chiar câteva generaţii) la Crăciun, mănâncă miel şi ouă roşii şi cozonaci la Paşti, fără să ştie prea bine de ce, dar bucurându-se la nivel biologic, pentru ca într-o bună zi cineva să se întrebe ce se ascunde în spatele acestor „obiceiuri” (căzute adesea la stadiul de „obişnuinţe”) şi să descopere taina Întrupării şi taina Învierii, şi să se întâlnească deplin cu Hristos, în cele din urmă cu întreaga Sfântă Treime.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

39

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

Ceea ce se constituie într-un corpus de comportamente unitare pe o anumită perioadă de timp într-un anumit spaţiu, cu determinante spirituale mai accentuate sau mai palide, pot fi con-siderate tradiţii8. Ele pot diferi destul de mult ca importanţă după întinderea lor istorică sau ge-ografi că, după conţinutul spiritual şi impactul social etc. Tradiţiile adevărate9 vin ca moştenire generoasă şi preţioasă de la părinţii părinţilor noştri, în cadrul unei patrii întemeiate prin jertfă, pe jertfe. Ca atare, ele generează patri-moniu.

Tradiţiile au atât un aspect de stabilitate, spunând despre ceea ce Părintele Dumitru Stăni-loae numeşte înrădăcinarea în spaţiul propriu10, dar, în egală măsură, şi unul dinamic, căci prin tradiţiile pe care le generează se propulsează un neam pe drumul său plin de încercări de tot felul în istorie, unele dintre acestea cu totul dramatice. Ele îl defi nesc şi spun despre buna şi temeinica aşezare în lume, despre perspectivele eshatologice ale unui popor.

Chiar şi când sunt după chipul Tradiţiei, tradiţiile au un grad mai mic de generalitate decât Tradiţia. În principiu, ele sunt locale, dar locul (toposul) în care se manifestă şi sunt purtătoare de fi inţă poate fi mai mic sau mare (şi atunci, ele pot fi zonale, regionale, naţionale etc). Tradi-ţiile locale sunt cele care dau adesea culoare şi farmec trăirii, cele care dau o identitate aparte, care stârnesc interesul celor cu alte tradiţii locale. Dacă, aşa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae, „Biserica este subiectul Tradiţiei, subiectul care pune Revelaţia în aplicare”11, apoi şi comunitatea locală (şi noi ne gândim acum, în situarea noastră, mai accentuat la cea sătească) este subiectul care poartă şi întrupează tradiţiile spirituale, inclusiv manifestările lor prin cultură materială. Dacă adevărat este că „Tradiţia e vie în interiorul Bisericii”12, tot aşa şi tradiţiile sunt vii în practicarea lor de către comunitatea sătească, îndeosebi dacă sunt altoite, ca mlădiţe, pe Sfânta Tradiţie a Bisericii. Un exemplu îl constituie pomenirea morţilor. Ea ţine de Tradiţia Bisericii, dar extraordinara complexitate şi bogăţie a pomenirii ţine de tradiţia românească. Modalităţile concrete de ritualizare, cu deosebiri mai mari sau mai mici, ţin de datinile şi obiceiurile unor zone mai restrânse, ale unor locuri. Ele dau nuanţe aparte, uneori extrem de grăitoare şi de frumoase. Această detaliere îmbogăţitoare este evidentă, tot aşa, şi pentru nuntă. În Biserică are loc o slujbă cu caracter imperial, de încoronare, iar în extensia Bisericii, în sat, această stare este detaliată până la pogorârea basmului în această lume.

Unul dintre criteriile de judecare a unei tradiţii, de acreditare a ei, un fel de marcă de nobleţe, este vechimea. O tradiţie ni se pare cu atât mai demnă de respect, pare că are cu atât mai mult să spună despre purtătorii ei, cu cât are un parfum mai arhaic, altfel spus cu cât rădăcinile ei sunt mai adânci în timp, cu cât acestea coboară mai spre origini. Dar pentru noi, creştinii, acum, ori-ginea-princeps, dătătoare de viaţă, este venirea lui Hristos în lume. În vederea exprimării acestei vechimi, la noi, se şi spune „din moşi-strămoşi”. În iertăciunile din ceremonialul ţărănesc al nunţii apar raportări la personaje şi întâmplări din Vechiul Testament, iar în destule texte poporane, au-torul anonim caută izvoare tocmai în vremea dacilor şi a romanilor. Dar parcă nu sunt recursuri mai întemeiate decât acelea care spun despre vremea când mergea Hristos cu Sfântul Petru pe pământ, intrând prin casele oamenilor.

8 Într-un context extrem de poluat şi îmbâcsit de principiile materialismului socialist, Romulus Vulcănescu dă aceas-tă defi nire: „Sub aspect etnografi c, prin tradiţii înţelegem toate elementele de cultură populară care se transmit din generaţie în generaţie şi sunt statornicite prin obiceiuri şi uzanţe. (...) În esenţa lor, tradiţiile populare intră ca parte constitutivă în caracterizarea specifi cului etnocultural” (Etnografi a; ştiinţa culturii populare, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1966, p. 92). Până la urmă, şi pentru tradiţii se potriveşte defi niţia sintetică pe care Sfântul Vincenţiu de Lerin († cca 450) a dat-o pentru Sfânta Tradiţie: „quod semper, quod ubique, quod ab omnibus traditum est”. 9 Spun adesea şi insistent tradiţii adevărate, pentru că există şi falsele tradiţii, anume acelea care încearcă să per-petueze false valori, care nu sunt întemeiate existenţial, care s-au născut strâmbe şi cărora li se atribuie fraudulos calitatea de tradiţii. 10 DUMITRU STĂNILOAE, Refl ecţii despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elion, Bucureşti, 2001, p. 5 sq. 11 Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 65.12 Ibidem, p. 69.

Costion Nicolescu

40

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

Tradiţia şi istoria merg împreună, numai că tradiţia reprezintă istoria fi ltrată şi cu-răţată de mizerii şi imperfecţiuni, istoria mântuită. Tradiţia reprezintă, într-un fel, ceea ce este demn de păstrat şi de continuat în istorie. Şi asta în orice domeniu. Totodată, însă, o tradiţie adevărată, oricât de veche ar fi , este mereu „nouă”, în sensul că este mereu proaspătă, împrospă-tată fi ind de trăirea celor ce şi-o asumă fi resc şi o trăiesc ca atare, cu toată fi inţa. Noi sunt oamenii care o trăiesc şi care o transmit, asumându-şi ceea ce au moştenit şi, eventual, adăugând în înţe-legere. Vechi este Dumnezeu. Dar este şi nou. În acelaşi timp şi noi ne învechim, căpătăm parfu-mul şi gustul nobil al vinului vechi, eventual şi de preferinţă al celui euharistic. Având o vădită vocaţie păstrătoare, tradiţia susţine viaţa, continuitatea ei, îi asigură o structură şi o dezvoltare organice. Pentru tradiţie, a păstra înseamnă a păstra viu, a umple de viaţă. Păstrare şi transmitere mereu împrospătată par să fi e cerinţele majore ale unei tradiţii vii. De aici şi caracterul ei de moştenire, pe care se cuvine să n-o risipeşti, pentru că provine din convieţuirea precursorilor cu Însuşi Dumnezeu. În fond, păstrarea tradiţiei este un îndemn apostolic: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fi e prin cuvânt, fi e prin epistola noastră” [2 Tesaloniceni 2, 15; 2 Timotei 4, 2].

Faţă de Sfânta Tradiţie, care este nemuritoare, cele mai multe dintre tradiţii au o viaţă mai lungă sau mai scurtă, şi-o trăiesc mai mult sau mai puţin intens şi apoi slăbesc, se sting, uneori până la a dispărea. Asta nu le împiedică să ne fi e, uneori, extrem de importante, iar moartea lor să ne doară. Este şi destul sentimentalism în asta, dar nu numai. Tradiţiile sunt şi expresia cul-turii unui timp şi a unui loc. Ruperea fi rului unei tradiţii poate proveni din cauze exterioare sau din cauze interne. (Re)înnodarea unei tradiţii este aproape imposibilă. O tradiţie înnodată este, după cum experienţa o arată, un surogat al tradiţiei întrerupte, ca atare, în mare măsură, un fals. Lucrul acesta poate fi probat cu destulă evidenţă, la noi, cel puţin, în cazul încercării revigorării unor tradiţii „folclorice” pe calea spectacolului. În aceste cazuri, conţinutul de trăire ori dispare, ori devine pur interpretativ, teatral, rămânând numai suprafaţa lor formală, şi aceea sărăcită din punct de vedere spiritual.

Pe de altă parte, se poate spune că tot ceea ce este tradiţie autentică, înrudit adică cu Marea Tra-diţie, nu moare, ci se mută în lumea veşniciei, unde vom regăsi totul deplin spiritualizat, strălucitor.

Tradiţiile constituie o componentă de prim ordin a identităţii unei persoane sau a unui neam (care, în creştinism, are, şi el, dimensiuni personale, afi rmate apăsat), căci ele sunt acelea care vorbesc cel mai apropiat despre ea din punct de vedere spiritual. Nu poţi să-ţi defi neşti şi să-ţi afi rmi o identitate valabilă în afara unei tradiţii. Te identifi ci, atât în faţa celorlalţi, cât şi în faţa lui Dumnezeu prin tradiţiile pe care le naşti şi le transmiţi roditor.

Identitatea unui neam, la un moment dat, este dată şi de raportarea lui la Tradiţie. Orice neam (şi, în fond, orice om) se defi neşte în faţa lui Dumnezeu, se legitimează (= devine legitim, în acord cu legea divină) prin relaţia pe care o are cu Tradiţia, prin felul în care este dispus să pri-mească Revelaţia, prin felul în care primeşte să fi e un mădular comunitar al Trupului mistic al lui Hristos. Raportare la o tradiţie înseamnă apartenenţă. Apartenenţa se mărturiseşte cu înţe-lepciune şi curaj. Prin cuvânt, dar mai ales prin trăire. Până la urmă, fără apartenenţa la o minimă tradiţie nu există validare în faţa istoriei.

În zilele noastre, raportarea la tradiţie separă, în general, pe lângă multe altele, oamenii în două categorii opuse. De o parte, cei care sunt pentru păstrarea tradiţiilor, care se întorc cu faţa spre ele, cerând supunere respectuoasă şi creatoare faţă de moştenirea purtată până la noi, nu fără însemnate jertfe, pe apele tradiţiei. Ei doresc să-i preia setul de valori verifi cate şi acreditate de ex-perienţa istorică. Uneori, poate prea nostalgici, unii dintre ei ajung să o idealizeze şi să o fetişizeze. Alţii, dimpotrivă, îi întorc spatele, propovăduind abandonarea tradiţiilor, o lepădare totală a lor. Pe cât se pare, acum majoritari, aceştia din urmă sunt adepţi ai unui modernism fără limite. În acest fel de a vedea, tot ceea ce aparţine trecutului (fără vreo discernere) ar fi perimat, vetust, demn de

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

41

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

lepădat. Într-o consecinţă logică a unei astfel de viziuni, nu ar fi decât două depozitare posibile pen-tru tradiţie: muzeul şi cimitirul istoriei! Este mentalitatea specifi că societăţii de consum, care a pă-truns şi s-a instaurat în lumea „civilizată” de astăzi, inclusiv la noi, aceea că orice lucru se învecheş-te (fi zic şi moral) foarte repede şi că el trebuie aruncat şi înlocuit cât mai rapid cu un altul. Acest tip de gândire este favorizat şi de progresul tehnologic extrem de rapid. Numai că această tendinţă de ruptură şi lepădare, transferată din planul tehnologic în cel spiritual, are efecte catastrofi ce. Astfel, raportarea multora la tradiţie devine uneori ireverenţioasă, alteori chiar blasfematorie.

Dacă vorbim de căutarea şi cercetarea tradiţiilor în trecut, ajungem, pentru noi, românii, la ceea ce Ernest Bernea numea „civilizaţia română sătească”, ca una care este deţinătoarea formelor şi valorilor româneşti tradiţionale13. Această civilizaţie „este deplin păstrătoare a unor vechi tradiţii locale şi, prin însuşirile sale de căpetenie, prin realizarea sa deplină, reprezintă un centru de iradiere în centrul şi sud-estul Europei, de la Nistru până în Adriatica şi din Carpaţii nordici până în câmpia Tesaliei”14. Ajungem, aşadar, la Satul românesc şi la Ţăranul român. Căci, aşa cum vedea şi Liviu Rebreanu: „Ţărănimea e izvorul românismului pur şi etern. La noi, sin-gura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. (…) Ţăranul este începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost un neam paşnic de ţărani, am putut să ne păstrăm fi inţa şi pământul…”15. Pe de altă parte, satul constituia, prin felul său de structurare organică, o lume cu rădăcini ancestrale, cu un aspect oarecum fabulos: „Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins în formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi, şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul lui un cosmos”16. Şi mai aproape de zilele noastre, un foarte bun cunoscător al lumii spirituale rurale, Horia Bernea, pleacă şi el de la acest gând, anume că identitatea ţărănească are un caracter determinativ pentru identitatea românească. Pentru România, ea este „singura civilizaţie care o poate apăra efectiv în ochii Eu-ropei”, rămânând „un reper fundamental pentru oricine va încerca să priceapă şi să înţeleagă această naţie”17. Întrebat, odată, dacă regăseşte în el un fi lon ţărănesc, minunatul pictor, autor al minunii care se cheamă Muzeul Ţăranului Român, a răspuns: „Nu ştiu. Dumnezeu ştie de ce mă simt aşa de mândru în faţa unei imagini cu un ţăran sau o ţărancă. Este un sentiment foarte puternic. Nu ştiu dacă este mândria, o bucurie de cercetător, una artistică, una de tip estetic sau este, în fond, o mândrie mai difi cil de recunoscut, şi anume, aceea de a fi rudă cu oameni extra-ordinari, de a nu fi din acelaşi neam cu şefi i de azi”18. Poate ar trebui observat cum, până acum

13 ERNEST BERNEA, Civilizaţia română sătească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006 – terminată în 1969, dar apărută după 1989, p. 164.14 Ibidem, p. 11. 15 LIVIU REBREANU, Lauda ţăranului român, Discurs rostit la 29 mai 1940 în şedinţa publică solemnă a Academiei Române, Ed. Monitorul Ofi cial şi Imprimeriile Române, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1940, apărut ca supli-ment al Revistei Transilvania, nr. 3-4 / 1994, pp. 3, 5.16 LUCIAN BLAGA, Elogiul satului românesc, Discurs rostit la 5 iunie 1937 în şedinţa solemnă a Academiei Româ-ne, Ed. Monitorul Ofi cial şi Imprimeriile Române, Imprimeria Naţională, Depozitul general Cartea Românească, Bucureşti, 1937, apărut ca supliment al Revistei Transilvania, nr. 3-4 / 1994, p. 10. Ernest Bernea vorbea mai sus de un centru de iradiere, Lucian Blaga de centru de cristalizare. Şi parcă ne poartă un gând spre felul cum vedea Stendhal iubirea, ca pe o cristalizare care transfi gurează chiar şi existenţele cele mai sărmane: „La minele de sare din Hallein, lângă Salzburg, minerii aruncă în adâncurile părăsite ale minei o creangă de copac desfrunzită de iarnă; după două sau trei luni, prin efectul apelor încărcate de săruri care umezesc creanga şi apoi o lasă la uscat când se retrag, minerii o găsesc acoperită în întregime de cristalizări strălucitoare. Cele mai mici crengu-ţe, cele care sunt abia cât laba unui piţigoi, sunt încrustate cu o sumedenie de mici cristale mobile şi orbitoare. Ramura primitivă e de nerecunoscut...”, STENDHAL, Despre dragoste, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 307.17 COSTION NICOLESCU, Bucuria convorbirii, p. 103. Masă rotundă realizată în luna mai 1993, nu mult după redes-chiderea Muzeului. 18 Ibidem, p. 211.

Costion Nicolescu

42

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

câteva decenii, cel puţin, intelectualii cu adevărat de vază, făcând parte din cel mai important eşa-lon al marii culturi româneşti, proveneau de la ţară, aveau origini ţărăneşti directe.

Putem include la tradiţiile Satului românesc şi ale Ţăranului român şi tradiţia boierească (mergând, în anumite cazuri, până la cea domnească). La un alt palier social, ea ţine, în fond, de acelaşi spaţiu matricial şi de acelaşi orizont spiritual.

Este adevărat, sunt oameni care sunt nativ legaţi de sat, sunt oameni care simt numai sufl e-teşte această legătură, dar sunt şi oameni, mai ales în vremurile de pe urmă, care nu au, cum se spune, „nici în clin, nici în mânecă” cu satul, care nu-l simt sau chiar îl dispreţuiesc. Dincolo de aceste situări, uneori radical diferite, rămâne realitatea observaţiilor unor oameni de o mare pro-bitate profesională şi morală, precum şi de o neîndoielnică exigenţă de sine, fi e ea la nivel personal sau la nivel etnic.

În orice caz, dacă vrem să afl ăm câte ceva despre identitatea spirituală a românilor, nu putem s-o facem decât cercetând îndeaproape lumea satului: „Pentru istoria noastră, satul românesc tradiţional a fost microcosmosul material şi spiritual care a constituit fundamentul existenţial al naţiunii. Pentru noi, cei de astăzi, el rămâne un document viu şi autentic în tot ceea ce dorim să facem. Realitatea tradiţională comunitară a defi nit şi manifestat un mod propriu românesc de a fi , care e specifi c şi general uman totodată”19.

Din punct de vedere al legăturii lor cu Dumnezeu, românii sunt (în bun chip tradiţional, am zice) creştini ortodocşi. Este drept, Dimitrie Cantemir semnala, la vremea lui, persistenţa în credinţa moldovenilor a numeroase eresuri, a faptului că poporul „încă nu s-a curăţat desă-vârşit de necurăţia cea veche”20, cu alte cuvinte de persistenţe şi infl uenţe păgâneşti, precreştine sau venite de aiurea. Este de observat că acestea nu intră în conţinutul a ceea ce numim tradiţie. Dincolo de această persistenţă, neîndoios marginală, componenta creştină originară, cum o nu-meşte Părintele Dumitru Stăniloae21, este o evidenţă şi o dominantă categorică. Bogăţia de tradiţii ale românilor se poate explica şi prin această componentă atât de generoasă din punct de vedere cultural: „viaţa religioasă a ţăranului, viaţa în care intră total poziţia creştină, este totodată şi mai largă şi mai specifi că din punct de vedere etnic”22. Lui Ernest Bernea acest caracter extrem de fertil al apartenenţei la condiţia creştină i se pare extraordinar: „Ţăranul român, trăit într-un larg orizont spiritual, într-o viziune de viaţă creştină pe calea căreia întreaga rânduială a lumii apare vie, diversă şi îmbogăţită, este stăpânit de o sensibilitate şi o frumuseţe interioară dintre cele mai alese”23. Aşa cum o subliniază acelaşi autor, viaţa şi trăirea religioasă (forţă interioară care însufl eţeşte!) a Ţăranului Român sunt generatoare ale unui mod de viaţă specifi c, de o mare bogăţie, capabil de împliniri culturale şi de purtare spirituală întru mântuire: „O concepţie de viaţă, o reprezentare a lumii şi ordinei care o ţine, o determinare a sensurilor şi căilor ce duc la cucerirea absolutului, toate acestea desigur într-o dominantă creştină, iată în câteva cuvinte alcătuirea religiei în satul românesc. Credinţe şi acte, trăiri şi sforţări practice, rosturi, sensuri şi acte care transfi gurează, experienţe care deschid ca pe o carte învăţătura cea mai înaltă şi apropie tainele. Este în viaţa religioasă a satului românesc străvechi atâta sufl u, atâta tumult, atâta sens şi bogăţie (...)”24.

Părintele Stăniloae considera, chiar, că românii au o pasiune pentru credinţă şi în virtutea acestei pasiuni au luptat, când situaţia a impus-o, pentru apărarea dreptei lor credinţe25. Rămâne

19 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 164. 20 DIMITRIE CANTEMIR, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 258. 21 DUMITRU STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, Ed. Asociaţia românilor din Bucovina de Nord, 1992, p. 63.22 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 61.23 Ibidem, p. 69.24 Ibidem, pp. 58-59.25 Ibidem, pp. 64, 66. A se considera, din acest punct de vedere, numeroasele exemple de martiraj din lumea ţă-rănească, în momentul Uniaţiei din Transilvania. Cum spunea cineva, fără aceşti martiri poate că în Transilvania n-ar mai prea fi existat ortodoxie în zilele noastre.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

43

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

numai să vedem cât de îndreptăţiţi mai suntem să folosim prezentul în această aserţiune. Numă-rul celor pentru care ea se aplică s-a împuţinat, din păcate (ad litteram!), în mod evident. În acest sens, ar fi de observat şi acest lucru important: nouă, românilor, nu ne iese mai nimic în istorie fără credinţă, fără raportare la Dumnezeu şi la Biserica Lui cea adevărată. Situaţia noastră gene-rală destul de precară de astăzi este şi consecinţa slăbirii unei credinţe lucrătoare, chiar dacă faţă de alte neamuri din lumea de astăzi s-a putea spune că stăm relativ bine. O fi bine în relativ, dar nu prea bine în absolut!

Serghei Bulgakov formula această evidenţă: „Fidelitatea faţă de tradiţie – iată spiritul Bisericii”26. Or, este evident că fi delitatea seculară a Ţăranului român faţă de tradiţii izvora exact din duhul Bisericii în care a trăit. Aceasta, fi ind „o biserică locală tradiţională”, „este mai adân-cită în sensurile locale tradiţionale”27. În acelaşi timp, tradiţiile, având izvor principal de sorginte bisericească, reprezintă o îmbogăţire formală a ceea ce Biserica propovăduieşte ca fond de cre-dinţă. Tradiţiile, cele vechi şi adevărate, coerente şi consistente, provin din revărsarea vieţii liturgice în lume. Ele au o benefi că vecinătate spirituală cu Biserica, cu Sfânta ei Tradiţie. Societatea sătească românească veche era concepută după asemănarea Bisericii28. Este o stare pe care o descoperea şi copilul Lucian Blaga: „Vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al ci-mitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor”29. Excepţională remarcă: patria ca teritoriu al Părintelui ceresc, al lui Dumnezeu, dar şi ca teritoriu al părinţilor pământeşti, udată spiritual de Sângele lui Hristos şi însămânţată cu oasele jertfelnic roditoare ale ascendenţilor pământeşti!

Un exemplu în sensul celor de mai sus îl poate constitui atât de cunoscuta baladă Mioriţa. Ea ne spune, prin mijloace poetice dintre cele mai rafi nate, despre moarte ca nuntă, ceea ce unor exegeţi contemporani de ocazie le-a permis, datorită nepriceperii lor şi lipsei de cultură liturgică, proaste interpretări în legătură cu psihologia poporului român, care ar fi unul defetist, caracteri-zat prin resemnare, prin împăcare placidă cu un destin advers. O privire asupra ceremonialului ce însoţeşte înmormântarea la români arată o asemănare destul de mare a acestuia cu cel de la nuntă, prin dimensiunile, intensitatea şi caracterul manifestărilor. Până la urmă, pentru o minte fi rească, a vedea moartea ca nuntă este un evident semn de optimism eshatologic. Şi este impor-tant că această accepţie a morţii la ţăranul român are o clară întemeiere scripturistică în parabola evanghelică şi cu Mirele care vine la miezul nopţii [Matei 25, 1-13], care se încheie cu un apel la veghe de sine permanentă: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care Fiul Omului va veni”. De aici, Biserica a dezvoltat o cu totul minunată cântare, pe care o auzim cu osebire în Postul cel Mare cu care întâmpinăm Învierea: „Iată, Mirele vine în miezul nopţii…” (troparul la miezonoptică şi la deniile din primele trei zile ale Săptămânii Patimilor).

Un alt lucru remarcabil. Românii consideră că la majoritatea dintre marile sărbători ale Bise-ricii cerurile sunt deschise pentru scurt timp, ceea ce permite o comunicare specială, mai intensă şi mai duioasă, în acelaşi timp. Or, această viziune nu poate proveni decât din realitatea faptului că în aceste momente rânduiala liturgică este mult mai extinsă şi mai intensă. Cu adevărat, sporirea rugăciunii face punte mai solidă între cer şi pământ, permite o comunicare mai apropiată. În ace-laşi sens, al extinderii liturgicului în afara bisericii, pot fi considerate şi colindele religioase. Prin ele, cetele respective nu fac altceva decât să poarte în lume buna vestire (ev-anghelia!) a Naşterii lui Hristos, ceea ce făceau la începuturile creştinismului ucenicii lui Hristos.

Crezul, breviarul sintetic al credinţei noastre, se încheie aşa: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fi e”. Este exact modul de situare şi de comportare al Ţăranului român. De unde se încheie Crezul începe lucrarea tradiţiilor româneşti. De la credinţa în Înviere şi

26 SERGHEI BULGAKOV, op. cit., p. 32. 27 ERNEST BERNEA, op. cit., pp. 70-71.28 DUMITRU STĂNILOAE, op. cit., p. 58. 29 LUCIAN BLAGA, op. cit., p. 5.

Costion Nicolescu

44

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

într-o altă viaţă, în preajma lui Dumnezeu. Şi Părintele Dumitru Stăniloae vedea la români o credinţă în viaţa viitoare mai trează ca la alte popoare30. De aici vine acest lucru, cu totul specifi c: niciun alt neam nu pare să aibă, în legătură cu morţii lui, manifestări atât de bogate în ritualuri, în pomeniri şi în pomeni precum românii. Cei plecaţi şi cei rămaşi se însoţesc minunat în a fi buni, în a fi ospitalieri, în a fi jertfi tori. Bineînţeles, trăirea fi nalului Crezului presupune cu necesitate existenţa „articolelor” precedente. Credinţa în Sfânta Treime cu cele trei Persoane ale Ei, precum şi tot ceea ce cuprinde istoria sfântă a petrecerii mântuitoare a lui Hristos în această lume. Ţăra-nului îi este limpede asistenţa divin părintească a Tatălui ceresc, însoţirea divin frăţească, desă-vârşit jertfi toare întru răscumpărare, a Fiului, prezenţa tainic inspiratoare a Sfântului Duh, toate acestea întru lucrarea celor bune şi frumoase. Se adaugă, extrem de preţioasă, de dragă, de caldă, de apropiată, mijlocirea maternă a Maicii Domnului, devenită şi Maică bună a fi ecărui credincios. Cinstirea Maicii Domnului în rândul poporului drept-credincios român atinge o mare profunzime şi o delicateţe nemărginită.

Dar, un lucru la fel de important este faptul că, plecând de la credinţa în Înviere ca stâlp al existenţei sale istorice şi al exprimării sale culturale, Ţăranul român îşi asumă atât Crucea lui Hristos, cât şi crucea existenţei în această lume, cu tot ce implică acest lucru: jertfă, su-ferinţă, îndelungă-răbdare, în situaţiile cele mai dramatice mărturisirea credinţei cu preţul vieţii. Theodor Pamfi le constata cum: „Ziua Crucii – Înălţarea Sfi ntei Cruci – este una din sărbătorile cele mai mari ale poporului nostru, dacă nu cea mai mare, că ea, crucea-i arma cea mai puter-nică a Domnului Hristos şi a omului”31. De luat în seamă: „dacă nu cea mai mare…”! Oarecum, la concurenţă cu Paştele! În acelaşi sens, impresionat de această existenţă slujitoare, Horia Bernea a redeschis vechiul muzeu de artă populară, redenumindu-l, inspirat, Muzeu al Ţăranului Român, cu o expunere dedicată Crucii, act de un mare curaj civic şi o fermă mărturisire de credinţă într-un timp răvăşit din punct de vedere spiritual, agnostic, secularizat, liber-cugetător, indiferent faţă de cele ale credinţei, uneori chiar ateu.

Pentru Ţăranul român, tradiţiile, ca şi Tradiţia, sunt date de Dumnezeu (= datină), se transmit de-a lungul istoriei mântuirii (= predanie) şi pun ordine în relaţia omului cu Dumne-zeu (= rânduială). În felul acesta ele constituie şi o pravilă, ceea ce s-a numit adesea Legea românească, Lege însoţindu-se într-un corpus unitar cu Legea creştinească, o lege nescrisă, dar funcţionând coerent şi efi cient la nivelul obştii satului şi chiar a Ţărilor româneşti. Ernest Bernea vorbeşte despre „o ordine tradiţională” în satul românesc, care este „o ordine naturală şi echilibrată”32. Superstiţiile, vrăjitoriile, farmecele, divinaţiile de tot felul, blestemele şi altele asemenea, precum eresurile persistând, despre care amintea Dimitrie Cantemir, nu pot constitui tradiţii şi nici nu sunt considerate ca atare. Ele pot fi numite, eventual, practici folclorice oculte, constituind modalităţi de a fi alături de tradiţie sau în afara ei. Cât timp, unele dintre ele, au un ca-racter preponderent ludic, pot fi , totuşi, îngăduite, până la un punct, cu precaută condescendenţă. Pierderea lor nu are decât o importanţă anecdotică, ea nu dăunează cu nimic fi inţei.

Tradiţiile vechi ale românilor au sufl u mistic, mărturisesc despre acutul sentiment al tainei pe care ei îl trăiesc. Este taina creaţiei lui Dumnezeu, este taina omului în calitate de chip al lui Dumnezeu, este taina relaţiei cu Însuşi Dumnezeu, precum şi taina tuturor celorlalte relaţii care se stabilesc în trecerea prin această lume, dar şi a celor cu cei de dincolo de ea. Legătura mistică cu lumea este pentru Părintele Dumitru Stăniloae una dintre caracteristicile defi nitorii ale ţăranului român33. Acelaşi lucru îl constata şi Ernest Bernea: „Ţăranul român trăieşte într-o cuprinzătoare viziune metafi zică şi religioasă. Viaţa sa este străbătută de un bogat sufl u mistic”34. Mai departe,

30 Ibidem, p. 63. 31 TUDOR PAMFILE, Sărbătorile la români, col. Mythos, Ed. SAECULUM I. O., Bucureşti, p. 172. 32 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 15.33 DUMITRU STĂNILOAE, op. cit., p. 53.34 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 57.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

45

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

în alt loc din aceeaşi lucrare, autorul detectează la poporul român „un misticism autentic” şi „o omenie adevărată”35. Urmarea acestei cufundări atente şi sensibile în tainele lui Dumnezeu este o spiritualitate străvezie şi transfi guratoare a satului românesc36. Dacă vorbim despre taina satului românesc, poate că ar trebui să vedem, împreună cu Lucian Blaga, cum el este legat de copilărie, de o anumită puritate a receptării lumii şi a trăirii, care fac posibilă o sensibilitate metafi zică maximă. În consecinţă, poetul constată în tradiţie şi o componentă mitologică, un abur de poveste care poate înconjura uneori vechi adevăruri azi mai puţin manifeste37. Totodată, Liviu Rebreanu vede în tra-diţie, cum este ea născută la sat, şi un glas şi un duh al pământului şi al sufl etului românesc38. Este clar că taina satului românesc ne spune apropiat despre taina sufl etului românesc.

În cadrul tradiţiei adevărate, adevărul întemeietor lucrează binele. „Bine faci, bine găseşti”, spune un proverb românesc. Binele generează bine. El este o exigenţă sine qua non pen-tru o vieţuire în rânduială. Binele este constitutiv întăririi şi păstrării unei adevărate tradiţii. Îi asigură structura de rezistenţă. Binele te pune totdeauna în relaţie apropiată cu Dumnezeu. El, Dumnezeu, este primul care se bucură de bine şi-l răsplăteşte aşa cum numai El ştie s-o facă. Căci, până la urmă, într-un fel sau altul, binele este totdeauna răsplătit, după cum vedem şi în basmele românilor. Îngrijirea unei livezi sau curăţirea unei fântâni, milostivirea faţă de un om sau chiar faţă de viaţa unei vietăţi umile (furnică, albină, peşte ş.a.) aduc răsplătiri cu mult mai mari în oca-zii de mare restrişte, când viaţa ţi-e periclitată. Despre constitutivitatea binelui în ceea ce priveşte tradiţia se poate vedea şi din raportarea românilor la trecutul lor istoric. Ei nu vorbesc numai despre moşi şi strămoşi, despre cei care au întemeiat moşia materială şi spirituală, ci şi de buni şi străbuni, ascendenţi care, principial, după cum le-o spune numele, au perpetuat binele, con-tribuind la întărirea unei tradiţii în a fi bun. În acelaşi sens se înscrie şi numirea de bunici (bunic, bunică), venind de la tată bun sau mamă bună, părinţi ai părinţilor, care în mod normal ar trebui să devină mai buni odată cu îmbătrânirea şi cu apropierea de întâlnirea cu Dumnezeu la o dreaptă şi înfricoşată judecată. Şi, atunci, un neam, în existenţa lui pe verticala istoriei, ar putea fi privit, în gândire românească, şi ca o înşiruire de oameni buni (de bunici!).

Binele fără a fi sentimentalist, presupune întruparea şi împlinirea prin sentimente. Părintele Stăniloae descoperă la român un echilibru între sentiment şi cugetare39. Românul nu este rece, dar nici patetic40. Luciditatea şi duioşia merg împreună în lucrarea lor41. Se putea constata aus-teritate şi decenţă în manifestări, o lipsă a exceselor. La români (la cei din vechime, în orice caz, dar şi la unii din cei de astăzi), depărtarea nu stinge simţirile, ci, dimpotrivă, stârneşte dorul42, iar dorul constituie punte sufl etească, conducând, chiar şi la distanţă, la intensă împreună-fi inţare, în duhul unei iubiri adevărate.

Binele presupune ca trăsătură de comportament uman bunătatea. Din acest punct de ve-dere, Părintele Dumitru Stăniloae descoperă printre principalele şi importantele trăsături de ca-

35 Ibidem, p. 70. 36 DUMITRU STĂNILOAE, Refl ecţii despre spiritualitatea poporului român, p. 131 sq. 37 LUCIAN BLAGA, op. cit., pp. 4-5, 8.38 LIVIU REBREANU, op. cit., p. 14.39 DUMITRU STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 67. De altfel, minunatul nostru teolog vede echilibrul ca pe o di-mensiune generală formală a spiritului românesc, venind şi din „balansarea spiritului românesc între Est şi Vest” (Spiritualitatea poporului, p. 39 sq.). Acest echilibru se vădeşte nu numai în exprimările comportamentale, dar şi în cele artistice: „Le roumain tient le milieu entre l’Oriental et l’Occidental: il aime les nuances, il les harmonise avec un art inconscient, spontané qui touche, qui émotionne, parce que c’est là une création discrète, résultant dans le dessein, longuement réfl échi” (JEAN JAQUET DE TOMES, în ziarul La Roumanie, 5 dec. 1907, apud AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, Memorii I (1872-1910), Ed. Grai şi sufl et – Cultura naţională, Bucureşti, 1991, p. 235).40 DUMITRU STĂNILOAE, Ortodoxie şi românism, p. 68. 41 Ibidem, p. 75 sq. 42 Idem, Spiritualitatea poporului, p. 102 sq.

Costion Nicolescu

46

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

racter ale românilor omenia43 şi milostivenia44. Omenie înseamnă să fi i tu om şi să-l tratezi şi pe celălalt ca om, să ridici atât condiţia ta, cât şi pe a celuilalt la statutul lor ontologic, de creatură făcută după chipul lui Dumnezeu şi urmându-L cu stăruinţă în vederea realizării unei minime asemănări. Acelaşi Părinte observă la ţăranul român conceperea lumii ca pe o vastă familie45, ceea ce înseamnă tratarea celor care-i ajung în preajmă ca pe nişte rubedenii, cu deschidere şi, chiar, cu drag. Este o calitate care a condus la ospitalitate, la deschidere faţă de străini, păstrând, totodată, mereu vie şi conştiinţa propriei valori46. Ospitalitatea ne poartă cu gândul la Cina de la Mamvri [Facerea 18, 1-8], când Sfânta Treime Însăşi a pogorât, în chip de îngeri, să viziteze în chip decisiv umanitatea, bine reprezentată prin Avraam şi prin Sarra. Ea a fost primită de aceştia cu totală deschidere şi cinstire. Şi, lucru de mirare, pare că cu cât este omul mai simplu şi mai sărac, cu atât este mai ospitalier, mai gata să-şi dea propria îmbucătură, fi e ea şi ultima, cu conştiinţa, fi e ea şi secundă, că în fi ecare om afl at în difi cultate se afl ă Hristos: „Căci fl ămând am fost (…); însetat am fost (…); gol am fost (…); bolnav am fost (…)” [Matei 25, 35-36 ]. Deci, „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” [Matei 25, 40 ] sau „nici Mie nu Mi-aţi fă-cut” [Matei 25, 45 ]. Şi, cam sărac fi ind neamul românilor, s-a putut observa cum ospitalitatea lui a fost mereu remarcabilă. În acest sens, să mai vedem şi acest lucru, pe care l-au remarcat mulţi: punerea în multe zone româneşti a propriilor fântâni spre uliţă, la îndemâna drumeţului, fapt cum nu se poate mai evanghelic [„Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata” – Marcu 9, 41]. În acelaşi tip de gândire şi comportare se înscriu şi pomii care-şi revarsă crengile încărcate peste garduri, spre a se oferi spre gustare trecătorului.

Deschiderea ospitalieră conduce negreşit şi la o bună comunicare. Părintele Stăniloae remar-ca spiritul de comuniune interpersonală al culturii româneşti47. Lucrul acesta, Părintele Dumitru Stăniloae îl sesizează şi într-un fapt de limbă cu totul extraordinar, pe care îl evidenţia apăsat adesea. Existenţa în limba română a cuvântului cuvânt, care are ca etimologie pe latinul con-ven-tus, însemnând a veni împreună, a veni întru comunicare (tot aşa, conventum = înţelegere). Iar lucrul spune cu atât mai mult când, spre deosebire de toate celelalte neamuri cu limbă de origine latină, pe Hristos Îl numim Cuvântul. Aşadar, Hristos este Cuvântul Care ne adună în El. Fineţea şi profunzimea teologică cu totul ieşite din comun nu pot proveni decât dintr-o excepţională du-hovnicească inspiraţie şi serioasă trăire eclezială, la nivel de neam.

Cum am mai menţionat (insistent!), o tradiţie nu poate răzbi, nu poate supravieţui dacă nu

poartă pecetea frumuseţii. Tradiţie însemnă pentru români şi exprimare prin frumuseţe slă-vitoare. Este bine cunoscut adevărul exprimat de Feodor Dostoievski prin personajul său Prinţul Mâşkin: „Frumuseţea va mântui lumea!”. Dar Frumuseţea nu este decât unul dintre numele mis-tice ale Fiului lui Dumnezeu, ale lui Hristos. Pentru noi este tulburătoare proba pe care o consti-tuie, în acest sens, personajul central şi aproape omniprezent al basmului românesc. Făt-Frumos este construit după modelul hristic. Isprăvile lui sunt menite să conducă la biruinţa binelui, la instaurarea dreptăţii, la mângâierea celor în suferinţă, la reechilibrarea lumii, la conducerea celor apropiaţi spre un viitor fericit veşnic, într-o nuntire veşnică. Şi oare nu văd Sfi nţii Părinţi, de la cei mai vechi, şi oare nu vede Biserica noastră legătura cu Hristos ca pe una cu caracter nupţial, ca pe o nesfârşită nuntă în duh, cea dintre un Mire dumnezeiesc spiritual şi o mireasă pământeană (fi e ea Biserica, lumea sau sufl etul omului drept-credincios) care tinde, la rândul ei, prin transfi gura-re, către o deplină spiritualizare? Iar Ileana Cosânzeana, cea de o frumuseţe extraordinară, încât

43 Ibidem, p. 112 sq. 44 Idem, Ortodoxie şi românism, p. 63. 45 Ibidem, p. 57.46 Idem, Spiritualitatea poporului, p. 120 sq. 47 Ibidem, p. 18 sq.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

47

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

„la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”, pare să ne spună despre omenirea creată de Dumnezeu frumoasă. Aşa cum Ileana Cosânzeana este răpită de tot felul de zmei şi de balauri, cum este pân-dită de primejdii existenţiale, ameninţată de un prizonierat etern în braţele răului, de la care este salvată, după o suită de încercări primejdioase, după lupte grele, de Făt-Frumos, tot aşa şi lumea, ca mireasă potenţială a lui Hristos, este mântuită de Acesta, prin jertfa Lui supremă pe Cruce, de la căderea fără putinţă de ridicare în ispite fără număr, aducătoare de moarte veşnică, de la ame-ninţarea robiei veşnice în ghearele diavolilor. Iar numele, Ileana, îi vine de la Sfânta Elena, cea care a râvnit cu toată fi inţa ei să descopere, întru cinstire, arma de luptă contra diavolilor, Crucea lui Hristos.

Părintele Dumitru Stăniloae consideră armonia a fi „trăsătura cea mai cuprinzătoare şi cea mai defi nitorie a neamului nostru”48. Este vorba despre o armonie complexă, care implică graţia şi seriozitatea în creaţiile etnice de durată, roade ale echilibrului nostru49. Această armonie con-duce la faptul că o componentă artistică îi este ţăranului român structurală şi fundamentală50. Ernest Bernea considera, şi el, această componentă ca fi ind omniprezentă în creaţia ţărănească: „Elementul artistic este prezent şi fără ca funcţiunea obiectului să o ceară. Casa, poarta, lingura, ia sau cana sunt împodobite cu motive alese dintr-o nevoie interioară, care exprimă o sete de frumos”51. Mai mult chiar, el considera această trăsătură ca pe una primordială, care îi pune pe ro-mâni într-o bună vecinătate culturală cu orice alte popoare: „Românul, s-a spus, are un deosebit simţ artistic. Simţirea şi îndemânarea, gustul şi ochiul său l-au ridicat între neamuri pe treptele superioare ale creaţiei artistice”52. De conivenţă cu tatăl său53, Horia Bernea vede frumuseţea ca o componentă relevantă şi revelatoare a identităţii ţăranului român54 şi a făcut-o prezen-tă ca atare în Muzeul construit genial de el. În practică, această componentă îl conduce pe Ţăranul Român la o mare disponibilitate spre creaţia artistică. Afl ăm în exprimările lui artistice o nesfâr-şită libertate de expresie, o îndrăzneală bine strunită, care se manifestă prin proporţii adecvate şi culori echilibrate. Cam în acelaşi fel vedea arta ţărănească şi Lucian Blaga, atunci când se referea în plenul Academiei Române la „siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infi nită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită”55. Până la urmă, îndeosebi pentru străini, arta ţărănească românească vorbeşte de o manieră mai concretă, mai puternică şi mai rafi nată, mai directă despre sufl etul românesc56. Asta poate şi pentru că arta ţără-nească recuperează o întreagă experienţă istorică: „Astfel cum se înfăţişează astăzi arta populară ţărănească, este ceva evoluat, de o evoluţie înceată, aproape imperceptibilă dar existentă; este ceva care ţine de formarea şi istoria neamului şi anume de civilizaţia lui sătească. Este aici fi l-trată şi rodită o experienţă de veacuri, care a dus la expresii cu adevărat unice”57. Aceste expresii

48 Idem, Ortodoxie şi românism, p. 67. 49 Ibidem, p. 52 sq. 50 Ibidem, pp. 68-69: „Arta lui e armonie. (...) Armonia e tot una cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere. (...) Românul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat îl ştie: ce trebuie să omită”. 51 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 86. 52 Ibidem, p. 86. 53 „Ţăranul român trăieşte adânc necesitatea frumuseţii. (...) El nu este numai posesorul unui simţ şi gust artis-tic deosebit, dar se poate spune că are şi o conştiinţă artistică. (...) Arta populară românească este expresia unei sete de frumuseţe, este un îndemn la viaţă înălţată şi pură, este măiestrie”, ibidem, pp. 86-87. 54 Iată, în acest sens, şi afi rmaţia lui Simion Mehedinţi: „Sensibilitatea morală a neamului din Carpaţi nu se simte împăcată până ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. (Acesta e fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român.)” (SIMION MEHEDINŢI, Creştinismul românesc, Ed. Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 136). 55 LUCIAN BLAGA, op. cit., pp. 7-8. 56 JEAN JAQUET DE TOMES, în ziarul La Roumanie, 5 dec. 1907, apud AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, op. cit., p. 234.57 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 83.

Costion Nicolescu

48

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

unice rezultă din „o viziune, o sensibilitate, un gust, o tehnică şi o experienţă proprie”58. Ceea ce este remarcabil şi pentru mulţi destul de greu de explicat este faptul că în societatea

veche sătească exprimarea prin frumuseţe era de obşte. Nu aparţinea numai unei elite a satului sau, poate mai corect spus, întreaga comunitate sătească era de elită, din anumite puncte de ve-dere, printre care şi cel artistic, tocmai în virtutea trăirii pe temeiul unei tradiţii solide şi serioase, care aşeza lucrurile într-o matcă corectă. Acest obştesc bun gust nu poate veni decât dintr-o spi-ritualitate accentuată şi asiduu lucrătoare, dintr-o acceptare mai apropiată a Duhului în preaj-mă şi o împreună lucrare fi rească cu El. Astfel privind, pare îndreptăţită consideraţia lui Ernest Bernea, un foarte atent observator şi un bun cunoscător al universului spiritual sătesc: „Ţăranul român dovedeşte o mare superioritate în înţelegerea şi tratarea frumosului”59. Frumuseţea face posibile nesfârşite exprimări, egal îndreptăţite şi valabile, cu alte cuvinte, o diversitate în unitate, cum bine observa şi acelaşi Ernest Bernea, „unitatea (aceasta) este bună pentru că ea nu exclude varietatea, ci dimpotrivă o presupune”60. În ciuda unei diversităţi impresionante, există o unitate stilistică de fond, la nivel etnic larg, care este recognoscibilă, există un evident aer comun (ro-mânesc!), greu de prins în cuvinte, dar simţit clar cu simţurile spirituale. Poate exemplul cel mai pregnant şi mai convingător din acest punct de vedere îl reprezintă portul, cu toată diversitatea lui extraordinară pe întinsul ţării, dar care rămâne totdeauna de netăgăduit şi vădit „naţional” sau „românesc”.

Concluzia care s-ar putea desprinde este aceea că, pentru ţăranul român, frumuseţea este calea cea mai potrivită, mai directă, mai expresivă de slăvire a lui Dumnezeu. Având o legătură personală intimă cu Dumnezeu, el simţea nevoia acestei slăviri iubitoare.

Aici ar trebui să facem un popas şi să constatăm cum limba este şi ea o componentă fun-damentală a tradiţiei, îndeplinind, în împlinirea ei, toate condiţiile necesare. A tradiţiei unui neam, îndeosebi, dar şi al tradiţiei unui loc, în forma ei de dialect. În cazul românilor (probabil, nu numai al lor, dar acesta ne interesează, îndeosebi), limba este formată de ţărani şi de Biserică, care s-au potenţat reciproc de-a lungul unei istorii destul de zbuciumate, adesea dramatică, pe alocuri tragică. O limbă un pic aspră, dar atât de frumoasă, cu valenţe poetice extraordinare. Cei ce-i simt valenţele de purtătoare de tradiţie ale limbii, vor consimţi să exclame cu Nichita Stănescu: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este Patria mea!”61. Am spus şi am încercat să arăt în câteva prilejuri despre virtuţile teologice ale limbii române62. Părintele Stăniloae le constata şi el63. S-a aplecat cu multă fascinaţie asupra reliefării unor aspecte specifi ce ale limbii române, limbă formată, cum am menţionat, prin trăirea ţăranilor în Biserică. Ortodo-xia, spune Părintele, a coborât în graiul naţional „o putere sfi nţitoare”. Nicăieri nu poate fi afl ată mai deplin starea spirituală a unui neam decât în limba de care se slujeşte spre comunicare: „Ce e mai intim, mai cotidian, mai esenţial vieţii sufl eteşti a omului decât graiul matern. Şi precum e graiul, aşa e şi omul. Omul curat foloseşte cuvinte curate şi le încarcă de înţelesuri curate ale sufl etului propriu. Omul cu sufl etul impur alege cuvinte urâte şi le murdăreşte şi pe cele curate de înţelesurile murdare ale sufl etului propriu. Cuvintele merg în sufl et şi cum sunt ele, aşa se face şi sufl etul. Ortodoxia întrebuinţând la slujbă cuvintele de fi ecare zi ale omului, le purifi că de sensurile impure, le îmbracă în vraja evocărilor din lumea cerească, îl pune pe om să le exprime

58 Ibidem. 59 Ibidem, p. 14.60 Ibidem. 61 Am fost destul de uimit când, mult mai târziu, am afl at că Albert Camus făcuse o afi rmaţie similară la sfârşitul anului 1957, după ce primise premiul Nobel pentru literatură: „Ma patrie c’est la langue française”. 62 COSTION NICOLESCU, Elemente de teologie ţărănească, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2005. Dar şi în câteva edi-toriale din Alfa şi Omega (supliment de spiritualitate creştină al jurnalului Cotidianul între noiembrie 1992 şi noiembrie 1996): Verbul incarnat sau Cuvântul întrupat? (nr. 25 / 1 decembrie 1994); Viaţă şi Înviere (nr. 30 / 21 aprilie 1995); Simpaticul nostru Apostol Toma (nr. 42 / 12 aprilie 1996). 63 DUMITRU STĂNILOAE, Refl ecţii despre spiritualitatea poporului român, pp. 201-204.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

49

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

în dispoziţiile cele mai elevate ale vieţii sale şi omul, întrebuinţându-le după aceea în viaţa zilni-că, va fi infl uenţat de aceste cuprinsuri ale lor, va avea în aceste sensuri o frână a gândurilor sale şi icoane cereşti de contemplare”. Ca urmare, exprimarea românului este „ocolită şi îmbunată”, marcată de „admirabilă şi specifi că pudoare”, niciodată vulgară64.

Deteriorarea gravă a limbii române în zilele noastre arată o dramatică slăbire a înscrierii în tradiţie.

Dar când avem de-a face mai îndeaproape cu tradiţiile, cu raportarea la tradiţie? În ceea ce priveşte obiceiurile, cu precădere în momente importante, cu însemnătate fi e în calendarul unor comunităţi mai restrânse sau mai largi, fi e în calendarul vieţii personale. Asta vrea să spună la sărbătorile mai mici sau mai mari (ale anului, ale săptămânii), la momentele de răscruce ale zilei, în cadrul calendarului agricol şi păstoresc şi la momentele de trecere – sărbători ale vieţii fi ecăruia într-un spaţiu comunitar (naştere – botez, la însoţire – cu osebire nunta, la moarte şi cele ce-i urmează65). În primă instanţă la viaţa şi moartea de aici, în ultimă instanţă la viaţa veşnică şi la moartea veşnică. Cum am arătat, mai trebuie să vedem existenţa, în lumea veche, a unei tradiţii ce o înveşmânta pe cea a obiceiurilor, tradiţia frumosului care era de obşte şi care cuprin-dea cam orice exprimare, făcând din ea o manifestare de bun-gust, a unui rafi nament incredibil.

Putem privi tradiţiile pe două paliere principale, care, bineînţeles interferează şi, cel puţin în lumea veche, funcţionau împreună. Unul îl constituie obiceiurile şi datinile. Celălalt se referă la obiectele care înconjoară şi însoţesc manifestările acestora, dar, în bună măsură, şi viaţa de zi cu zi. Cu alte cuvinte, este vorba despre cultură imaterială şi, respectiv, de cea materială. În societatea tradiţională cultura imaterială se exprima printr-o cultură materială adecvată ei, adică impregnată de spiritualitate.

Până la urmă, ar trebui să ne gândim la tradiţie şi la tradiţional ca fi ind caracteristica ge-nerală, substanţială, a unor manifestări, pe care le numim uneori obiceiuri, alteori datini, fără ca între ele să se facă, cel mai adesea, o distincţie netă. Într-un fel, se poate spune că tradiţiile „se întrupează” în datini şi obiceiuri. Cum precizează Ernest Bernea, datina şi obiceiul au caracter de forme tradiţionale, care „deşi reprezintă, oarecum, aceeaşi categorie de fapte prin elementul tradiţional al vieţii săteşti, ca fenomene pot fi deosebite. (…) Obiceiul reprezintă o organizare tradiţională de acte; datina este o formă conservatoare necesară”66. Tradiţia constituie, oare-cum, fi inţa structurală a datinilor şi obiceiurilor. „Aşa este obiceiul la noi”, „aşa este datina la noi” sunt „explicaţii” pe care le poţi primi din partea ţăranului, şi nu numai a lui, cu referire la cele mai multe dintre manifestările tradiţionale, fără alte detalii. Tradiţie, în astfel de exprimări (de genul „aşa e tradiţia…”), este un cuvânt ceva mai recent67. Tradiţia este mai generală şi unitară, datinile şi obiceiurile personalizează, dau amprenta culturală a unui topos mai restrâns („Câte borde(i)e, atâtea obice(i)e”). De pildă, există tradiţia comună şi generală pentru români a pomenirii morţilor în numeroase ocazii, dar datinile şi obiceiurile care împlinesc această tradiţie pot fi mai mult sau mai puţin diferite de la o zonă la alta, fără ca, totuşi, să se abată, în felul acesta, de la tradiţie. În acest sens, exemplele pot fi nenumărate.

64 Pr. D. STĂNILOAE, „Ortodoxia, modelul spiritualităţii româneşti”, în Gândirea, Bucureşti, nr. 6, 1940.65 Vedem cum Dimitrie Cantemir, în a sa Descriptio Moldaviae, are mai multe capitole despre obiceiuri ale mol-dovenilor din timpul său, între care şi acelea de la nuntă şi de la îngropăciune. Când sunt practici rele, criticabile, el le numeşte, pe bună dreptate, năravuri. 66 ERNEST BERNEA, op. cit., pp. 34, 37, 39. Autorul încearcă, în acelaşi loc, să construiască o defi niţie a obiceiului: „Obiceiul este un fapt îndelung repetat şi moştenit din bătrâni. (…) Obiceiul îndrumă şi înnoieşte viaţa socială în sensul tradiţiei. Obiceiul cuprinde în sfera sa ideea de tradiţie vie. În concluzie, obiceiul poate fi defi nit în felul următor: (a) regulă tradiţională de comportare; (b) organizare tradiţională de acte. În general se înclină spre o identifi care a acestor fenomene”. 67 A apărut pe cale cultă în prima parte a secolului al XIX-lea.

Costion Nicolescu

50

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

Mult timp, fi indu-şi sufi cient sieşi, bazându-se numai pe pământ, pe sufl etul său şi pe ajuto-rul lui Dumnezeu, satul românesc nu s-a lăsat impresionat, tulburat sau antrenat de marile pro-cese ale „istoriei”, era oarecum atemporal. Mai mult chiar, satul pare să fi „boicotat” pentru lungi perioade istoria cea mare, tocmai pentru a ajunge un bun făuritor al istoriei sale apropiate: „El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti”68. Continuitatea satului a fost mai mult una de viaţă decât una istorică, continuitate ce a condus la o bună rodire spiritu-ală: „Fără rupturi, fără răsturnări, expresiile înseşi ale acestei vieţi, formele civilizaţiei săteşti s-au schimbat însă ca un fruct pornind din sâmbure şi împlinindu-se. Aşa se explică toate acele produse ultime de subtilitate şi permanenţă ale artei, literaturii şi fi losofi ei noastre populare”69. Această continuitate organică a fost tot mai periclitată, o dată prin revoluţia tehnologică continuă, ceea ce a însemnat industrializare masivă, altă dată de revoluţiile ideologice secularizante, adesea chiar ateizante, fi e ele comuniste sau capitaliste. Ernest Bernea nota, nu fără o fi rească amărăciu-ne: „Satul românesc de azi se afl ă într-un moment de mare prefacere. Vechile forme de organi-zare, activităţile şi sensul lor, întreaga structură socială a vechii aşezări sunt nevoite să cedeze altora noi, impuse de vreme, care urmează să le ia locul. / (…) Ceea ce a păstrat în mod organic satul românesc nu a fost un produs originar, gata făcut, deodată şi neschimbat, ci o depunere lentă, prin vreme, o experienţă mereu înnoită, care îşi găsea forma, o formă şi o stilizare ultimă, ale unei vieţi de veacuri. / În prezent nu suntem însă în faţa unui procent lent şi cursiv, a unei schimbări încete, care vine odată cu trecerea vremii, ci e vorba de o experienţă unică în istoria acestei civilizaţii, la nivel etnografi c. Este vorba de o schimbare bruscă, revoluţionară, legată de prefacerile lumii contemporane. Ceea ce se întâmplă în acest moment cu satul românesc tra-diţional nu este o schimbare evolutivă pornită din interiorul său, ci o transformare radicală; înseşi bazele acestor vechi aşezări sunt zdruncinate, până la a fi înlocuite. (…) Reformele agrare şi politico-administrative, transformarea economiei naţionale, a căilor de comunicaţie şi a ve-chilor târguri în oraşe moderne au infl uenţat zonal, în grade deosebite, vechea formă de viaţă a satului tradiţional”70. Implicaţiile acestor „revoluţii” sunt extrem de extinse şi, în bună măsură, devastatoare: „Sistemul de credinţe, datinile şi obiceiurile, arta şi totodată sistemul de relaţii s-au schimbat. Întreg angrenajul în care era prins omul vechiului sat, gama de valori care îl ali-mentase şi ierarhia socială căreia îi era supus fi ind slăbite în unele sectoare până la înlăturare, el îşi poartă paşii după nevoi şi tendinţe nu întotdeauna îndeajuns de precise, dar sigur altele”71. Rândurile de mai sus aveau în vedere, atunci când au fost scrise, îndeosebi, cele ce se petreceau în cadrul transformării socialiste a agriculturii, dar ele au o valabilitate mult mai largă pentru vremurile noastre şi pot fi luate ca atare.

Pierderea tradiţiilor înseamnă, în mare măsură, pierderea criteriilor juste de valoare şi, în cele din urmă, pierderea valorilor tradiţionale. Lucrul acesta produce oamenilor cu aşezare spirituală îngrijorare. A existat şi-n alte perioade această nelinişte, această temere în legătură cu slăbirea sau pierderea unor tradiţii, mai ales atunci când ele sunt văzute a conduce şi la pierdere de identitate, cum se întâmplă cel mai adesea. Astfel, vedem, de exemplu, cum spre sfârşitul se-colului al XIX-lea, Nicu Gane deplângea deja destul de amarnic decăderea unor comportamente în legătură cu vechile obiceiuri, în general, dar numindu-le pe cele de Crăciun, de Paşte, de Măr-ţişor72. Civilizaţia contemporană, este după părerea îndreptăţită a lui Lucian Blaga, aceea care presează satul zilelor noastre spre îndepărtarea de tradiţie: „Desigur că pe urma contactului de-

68 LUCIAN BLAGA, op. cit., p. 11.69 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 13.70 Ibidem, pp. 160-161.71 Ibidem, p. 163.72 În Încercări literare, Iaşi, 1873, pp. 151-153, apud SIM. FL. MARIAN, Sărbătorile la români, vol. I, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, pp. 314-315.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

51

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

formant, direct şi indirect cu civilizaţia timpului, satul românesc s’a depărtat şi el, câteodată chiar destul de penibil, de defi niţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat că în toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate care amintesc ca structură sufl e-tească de «satul-idee». «Satul-idee» este satul care se socoteşte pe sine însuşi «centrul lumii» şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit”73.

Dacă ne referim la ţărănime, principalul constructor şi păstrător şi vehicul al tradiţiilor în istoria noastră, constatăm cum s-a vorbit şi se vorbeşte mult în vremea din urmă, îndeosebi în-cepând cu a doua jumătate a secolului trecut, despre distrugerea ţărănimii, de pierderea tra-diţiilor ei. Unii au privit acest sfârşit, destul de abrupt, cu indiferenţă şi superioară detaşare, ca pe o evoluţie de neevitat. Alţii, dimpotrivă, suferă şi plâng amar. Realitatea este că tradiţiile sunt constitutive unui mod de viaţă şi exprimării coerente majore a acelui mod de viaţă. Schimbarea modului de viaţă duce la pierderea tradiţiilor pe care le-a generat şi care l-au însoţit, iar pierderea tradiţiilor va conduce la o pierdere a vechii identităţi ţărăneşti. Se poate constata lesne că ţărăni-mea care rezultă după dispariţia acestor tradiţii este alta decât cea de dinainte. Gravitatea situaţiei poate proveni din aceea că nu se pun în loc tradiţii cu aceeaşi încărcătură spirituală ca cele ce se pierd, că apar tot felul de false tradiţii care sărăcesc fi inţa şi o expun destrămării. Diferenţa majoră între falsele tradiţii şi tradiţiile adevărate este că cele dintâi pot fi imitate sau mimate74, în timp ce cele din urmă nu există decât trăite, asumate. Salvarea poate proveni din păstrarea ţăranilor (şi, în general, a oricăror comunităţi) în albia Sfi ntei Tradiţii, cu conţinutul ei neperisabil. Şi atunci, între ţăranul vremurilor trecute şi acela al vremurilor ce vin va putea fi regăsit liantul unifi cator şi comuniant al identităţii: dreapta credinţă şi trăirea ei adecvată.

Totuşi la noi, insule de păstrare mai accentuată a tradiţiei mai există. Este drept, tot mai puţi-ne, mai rare, mai restrânse. Mai păstrătoare sunt zonele mai izolate. Dar izolarea este tot mai puţin posibilă. Omul veacului al XXI-lea pătrunde în toate cotloanele, din păcate, cel mai adesea, mur-dărind şi pângărind natura şi spiritele. În anul 1992, în cadrul unei cercetări a Muzeului Ţăranului Român, am putut vedea sus, pe dealurile Moiseiului, o nuntă ca cele descrise în vechile cărţi de cercetări etnografi ce. În acelaşi sfârşit de săptămână, jos, în comuna mare, se petreceau alte două sau trei nunţi după model „domnesc”. Le unea, totuşi, un lucru: părintele locului nu săvârşea taina cununiei până când mirii nu se spovedeau. Asta înseamnă tradiţie, asta se poate păstra desăvârşit. Între „insulele” la care ne gândim sunt şi descoperirile pe care le face un bun cunoscător şi iubitor al valorilor tradiţionale, precum Grigore Leşe. Privind oamenii şi locurile descoperite de el, simţi că-ţi creşte inima şi respiri un aer curat, cu bună mireasmă veche. Te bucuri şi capeţi oleacă de curaj.

Ar fi de observat folosirea abuzivă a cuvântului tradiţional în timpul nostru, conţinu-tul lui fi ind, într-o mare măsură, deturnat şi cantonat în zone periferice. Se spune, constant şi abundent: viaţă „tradiţională”, bucătărie (gastronomie) „tradiţională”, tot soiul de produse „tra-diţionale”, leacuri „tradiţionale”, obiecte produse prin meşteşuguri „tradiţionale”, icoane pictate „tradiţional” etc. Tot aşa, de Crăciun se mănâncă „tradiţionalele” produse din porc (îndeosebi sar-malele sunt considerate a fi cele mai reprezentative) şi „tradiţionalul” cozonac, de Paşti „tradiţio-nalul” miel şi „tradiţionalele” ouă roşii, la Anul Nou ni se spune „tradiţionalul” „La mulţi ani!”. Se folosesc adesea, în varii ocazii, dar îndeosebi la spectacole folclorice, costume „naţionale”, în fond foarte palide umbre, butaforice, despiritualizate, a ceea ce a fost portul tradiţional. Avem de a face tot mai mult cu tradiţii ţinute pe scenă, descărcate de conţinutul lor spiritual, existenţial, devenite spectacole (dansuri, obiceiuri, colinde, chiar şi nunţi). În acelaşi fel pot fi privite manifestările de

73 LUCIAN BLAGA, op. cit., p. 9.74 Este cazul, printre altele cu manifestările absolut jalnice (de jeluit!), după 1989, în legătură cu „sărbătorile” de Halloween şi Valentine’s day, la noi, în ultimii ani. Mai nou şi Oktoberfest, şi St Patrick (numai partea cu berea, fără nicio legătură cu admirabilul Sfânt Patrick al irlandezilor). Tămbălău mare şi găunos, în jurul unor „eveni-mente” minabile, complet lipsite de conţinut spiritual.

Costion Nicolescu

52

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

tip târg, care şi-au pierdut vechiul parfum al fi rescului şi au devenit toate otova, propunând ace-leaşi mărfuri industriale ca la periferia oraşelor. În ceea ce priveşte produsele alimentare tradiţio-nale, ar fi de observat cum cele care erau cu adevărat tradiţionale, provenind direct din gospodări-ile ţărăneşti, sunt, practic, ostracizate sau chiar interzise, fi ind înlocuite cu „produse tradiţionale” făcute, de fapt, pe cale semiindustrială, supuse tuturor exigenţelor şi prefacerilor acestui tip de producere (conservanţi chimici, îndeosebi), impuse de Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte, avem de a face, de cele mai multe ori, cu o mai mică sau mai puţin mică înşelătorie, atunci când produ-sele sunt falsifi cate, în fel şi chip. Tot aşa, este de observat că după ce mai mulţi ani românii şi-au dorit şi au căutat spre cumpărare produse agricole (îndeosebi legume, zarzavaturi şi fructe) de tip occidental, foarte arătoase, acum, după ce şi-au dat seama că sunt lipsite de gust şi destul de nesă-nătoase, le caută pe cele vechi româneşti, care aveau aceste calităţi. De aceea, pe tarabe, în dreptul acestui tip de marfă apare foarte adesea scrisă indicaţia „românesc” („românească, „româneşti”), din păcate de prea multe ori înşelând, căci se vede cu ochiul liber că nu este aşa. Şi mai rău este însă faptul că multe dintre vechile soiuri s-au pierdut, între timp, irecuperabil.

„O diversiune. Fără îndoială, opoziţia tradiţie – modernitate, pe care au căutat s-o acre-diteze mulţi, reprezintă o diversiune şi, în acelaşi timp, un atentat, atât la tradiţie, cât şi la moder-nitate. În fond, orice modernitate care neagă tradiţia, care nu se înlănţuie în ea, care nu se înscrie în traiectoria justă desemnată de tradiţie, care se bazează pe negaţie şi ruptură, este sinucigaşă. Privind istoria culturii, vom observa că «modernităţile» se înşiruie fi resc urmând să se constituie, într-o oglindire retrospectivă, tradiţia. Nu întotdeauna acest lucru este vizibil de la început. De aceea nici nu se cuvine să ridicăm imediat piatra, anihilatori, la adresa unei exprimări «moder-ne». Ne trebuie o anumită distanţă istorică pentru a avea o perspectivă şi o evaluare corectă. Tra-diţia este, într-un fel, modernitatea conservată şi lămurită, fi ltrată de modernităţi ulterioare.

Modernitatea îşi conţine în ea însăşi principiul de autodistrugere; o modernitate se cere din principiu înlocuită cu altă modernitate. Dar, în măsura în care ea ţine cont de tradiţie, în care nu o neagă principial, ci o afi rmă, atunci în mod fi resc se dezvoltă spre a deveni ea însăşi tradiţie. Şi reciproca e valabilă. Dacă tradiţia nu acceptă să fi e vie, să crească prin modernita-te, prin acea modernitate care reprezintă o continuitate, ea este pândită de scleroză. Numai că ceea ce apare aici sub formă de modernitate ar trebui poate să poarte alt nume, pentru a nu fi confundată. Ar trebui să i se spună prospeţime, veşnică prospeţime.

Tradiţia tinde către o stabilitate nesfârşită; ea e modernă prin conţinutul ei şi prin principiul ei de existenţă să fi e vie. Viaţa nu poate fi decât „modernă”, de strictă actualitate. Tradiţia vine dintr-o succesiune de modernităţi care nu-şi neagă provenienţa. Fiecare modernitate poa-te fi o treaptă a scării pe care o reprezintă tradiţia. Pentru aceasta ea trebuie să se încastreze în cadrele de sprijin ale tradiţiei cât mai ferm şi într-o succesiune cât mai regulată. Fiecare moder-nitate este un veşmânt actual al unui conţinut etern. Sunt şi din aceia care se pretind tradiţionali ignorând sau respingând modernitatea, dar tocmai în felul acesta, în baza unor accepţii alterate, ei se situează în afara unei adevărate tradiţii.

Tradiţia e una şi perenă, în timp ce modernităţile sunt multe şi trecătoare. Prin însăşi defi nirea lor, cea dintâi se cere păstrată, cel din urmă depăşit, deci nu intră, de fapt, în coliziune”75.

La Liviu Rebreanu raportul dintre tradiţie şi modernitate este văzut şi ca un raport între satul considerat conservator (al trecutului şi al tinereţii noastre – ce frumos!) şi oraşul mult mai deschis la ceea ce se numeşte progres. Şi el vorbeşte despre „modernismul adevărat care nu cere înstrăinare de realităţile naţionale, ci tocmai înţelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea şi valo-rifi carea originalităţii acestor realităţi” şi despre „pseudo-modernism”, „care a fost reprezentat şi practicat la noi exclusiv de scriitori născuţi la oraş, deci mai puţin legaţi de pământ şi uneori

75 COSTION NICOLESCU, Chipul ca o catapeteasmă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 151-153.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

53

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

chiar de graiul românesc, până într’atâta, că unii se mândreau când izbuteau să ticluiască ceva în vreo limbă străină”76.

Pentru creştini, garanţia modernităţii este chiar Tradiţia Sfântă. Pe bună dreptate, pă-rintele Marc-Antoine Costa de Beauregard spunea: „Iisus a împlinit Tradiţia. Iată modernitatea: împlinirea într-un timp care ţi-e dat a tot ceea ce ţine de adevăr şi de viaţă”. Şi atunci, se impune de la sine faptul că: „Icoana modernităţii este chiar Iisus Hristos, Cuvântul devenit trup, Dum-nezeu-om (…). Domnul (...) transfi gurează timpul, aceasta este modernitatea Sa”77. S-ar putea spune că, pentru creştini, tradiţia şi modernitatea una sunt! Asta şi deoarece „Iisus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” [Evrei 13, 8].

Tinereţea este privită de foarte mulţi, îndeosebi în zilele noastre, ca fi ind o vârstă a moder-nităţii şi, într-o măsură, aşa şi este. Dar lucru acesta se poate manifesta bine sau rău. Tânărul vine în societate ca într-o arenă a luptelor de multe feluri. Uneori în urma unei pregătiri, a unui stadiu de învăţătură, alteori nu. Oricum, fără o experienţă de viaţă protectoare. Tendinţa lui, oarecum fi -rească, este aceea de a se afi rma, de a-şi face loc în această lume, nu totdeauna prietenoasă, adesea chiar ostilă. În zilele noastre, se inoculează, chiar, tinerilor, mentalitatea că trebuie să fi i cât mai modern, fi ind astfel psihologic presaţi spre o distanţare cât mai afi rmată de trecut, inclusiv de tra-diţie. Eventual, chiar, spre o demolare a ei. Totuşi, ciondănirea pe care o pot avea tinerii, mai ales, cu tradiţia, dacă este onestă şi bine temperată, poate conduce în fi nal la o mai bună cunoaştere şi apreciere a ei. La recunoaşterea rolului ei vital şi la înscrierea într-o continuitate constructivă.

În ciuda unei raportări adesea mai rebele a tinerilor de astăzi la tradiţie, trebuie observat că, cel mai adesea, marile ruperi faţă de tradiţie nu au fost provocate de tineri, ci de oameni îmbătrâ-niţi în rele.

Din fericire, au apărut după decembrie 1989 şi grupuri de tineri care se străduiesc întru recuperarea tradiţiilor (ASCOR-ul îndeosebi, dar nu numai). Ei au realizat că păstrarea tradiţiei nu se face stând cu faţa spre trecut, ci înhămat la carul ei, purtând-o, cu faţa spre eshatonul ce ne aşteaptă întru întâmpinare. Între altele, lor li se datorează, în primul rând, şi reluarea largă a unui vechi frumos salut ţărănesc, „Doamne ajută!”. Este unul dintre exemplele cele mai bune în legătură cu ceea ce se poate păstra fără alte probleme decât voinţa şi trăirea noastră.

Înainte, în societăţile pe care acum le numim chiar aşa, tradiţionale, aveam de a face cu o înlănţuire fi rească a generaţiilor şi a oamenilor (zale care se adăugau fi resc şi strâns celor di-nainte, dând o construcţie pe cât de fl exibilă, pe atât de rezistentă), prin familie, prin societatea sătească, prin Biserică şi, de la un moment dat, pentru un timp, şi prin şcoală. Era o societate păstrătoare, constructoare şi transmiţătoare. Alimenta focul insufl at al unei torţe luminând un drum cu sens mântuitor. Putem vorbi, în acea societate, despre un om tradiţional, caracterizat de faptul că tradiţia îi era vitală şi se înscria bucuros în curgerea ei mistică şi istorică. O trăia. Primea viaţă de la ea şi, la rândul lui, îi dădea viaţă. Tradiţie însemna în-semnarea (punerea de semn de preţuire şi recunoaştere) evenimentelor cu pecetea lui Dumnezeu, considerarea lor sub aspectul tainei mereu dezvăluindu-se, dar niciodată epuizată. Înscrierea era fi rească şi fi ecare generaţie se adăuga ziditor de istorie şi ziditor de tradiţie celei anterioare. Sigur, aveam de a face cu o societate în care învăţătura dominantă era cea a Bisericii, provenind din două „cărţi” revelate, „scrise” de Dumnezeu sau inspirate nemijlocit de El: Natura şi Scriptura. Tradiţiile erau bune pentru că erau apropiate de Biserică, ecouri ale Sfântei Tradiţii. Până la un timp, modernitatea venea fi resc. Nici nu se numea astfel. Era noul şi era vechiul. Întotdeauna a fost o tensiune între vechi şi nou, dar acum parcă este mai mare ca oricând. Altădată, noul, fi ltrat fi resc de experienţa vieţii, se transfor-

76 LIVIU REBREANU, op. cit., pp. 13-14.77 MARC-ANTOINE COSTA DE BEAUREGARD, „Ortodoxie şi modernitate”, în Service Orthodoxe de Presse 317 / aprilie 2007, pp. 29, 27.

Costion Nicolescu

54

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

ma fi resc într-un vechi care rămânea proaspăt, demn de a fi prezent. Acum, lucrurile se învechesc fără să mai apuce, cu scurta lor viaţă, să se înscrie într-o tradiţie cu ţintă eshatologică. Într-o mă-sură mai mică afl ăm şi oameni echilibraţi, care consideră în mod adecvat raportul de înlănţuire organică ce trebuie să existe între modernitate şi tradiţie.

Astăzi trăim vremuri ale marilor rupturi, ale contestărilor ab initio a tot ce a fost înainte, ale negărilor revoluţionare în ceea ce priveşte trecutul, considerat vechi, îmbătrânit, depăşit, vetust, prăfuit, inadaptabil. Nu mai este în-lănţuire fi rească, ci avem de-a face, mai degrabă, cu dez-lăn-ţuiri, cu verigi rupte din lanţ sau cu verigi încă de la apariţia lor izolate, pierzându-şi rostul şi plutind aleatoriu, în derivă. A apărut, asumat, ceea ce se numeşte avangardă, al cărei rol este unul anume demolator. Negaţia şi, apoi, negaţia negaţiei sunt raţiunile (materialist-) dialectice ale acestei de-construcţii. Aşadar, o gândire bolnavă, bazată pe negaţii succesive. Or, o societate creştină presupune, dimpotrivă, o construcţie întemeiată pe afi rmaţii. Iar maximul de afi rmare de sine şi de afi rmare a adevărului este trăirea în Hristos! Ca orice avangardă, şi cea culturală este un corp de sacrifi ciu, căci experimentele sale şocante sunt destinate, în cele mai multe dintre cazuri, eşecurilor. Chiar dacă, uneori, spectaculoase. O altă avangardă vine curând şi o demolează pe cea veche. Şi totuşi. Ceva, ceva poate să rămână până la sfârşit, şi atunci acest ceva se depozitează în tradiţie, în tezaurul defi nitiv al culturii umanităţii.

În lupta sa cu tradiţia, comunismul punea accentul pe planul ideologic, desigur unul cu structură materialist-dialectică. Capitalismul, în mare măsură individualist, liberal şi libertin, se referă numai la materialism, lepădând orice preocupare în planul ideilor, care-i sunt indiferente. La cel dintâi ruptura de tradiţie este ideologizată ca luptă, exagerat antagonică, dintre vechi şi nou, încercându-se crearea artifi cială a unui om nou cu noi „tradiţii”, uzurpatoare (un exemplu la îndemână: Moş Gerilă în loc de Moş Crăciun), la cel din urmă este vorba de pragmatizarea aces-tei rupturi, cu promisiunea unei părelnice stări de mai mare confort, aproape exclusiv material. Chiar şi înfăptuirile culturale tind să devină marfă (perisabilă!), să se supună aproape total legilor devastatoare ale consumismului. Pe plan cultural şi artistic, creatorii sunt împinşi spre tot mai dăunătoare compromisuri.

Horia Bernea considera că acţiunea comunismului a accelerat degradarea satului românesc, altfel oricum pândit de alterări prin ofensiva tehnologică şi libertină a societăţii contemporane: „Am făcut şcoala cu ţărani, la Poiana Mărului, încât sunt foarte decepţionat de ceea ce văd azi. Am revenit după mulţi ani acolo şi am văzut un sat complet compromis şi într-o degradare galopan-tă. Abrutizare, violenţă, alcoolism, distrugerea ierarhiilor... Sunt, în fond, efectele comunismului. Aspectul galopant este efectul comunismului, altfel, acest lucru, cu blândeţe, s-a produs peste tot, prin dizolvarea lumii vechi. Ţiganii i-au înlocuit, din păcate, atât de mult pe ţărani!”. Parcă nică-ieri nu este mai vizibil acest din urmă lucru ca în pieţele agricole. În ciuda acestor constatări, care-i produc amărăciune şi suferinţă, Horia Bernea rămâne un om al unei nădejdi lucrătoare, înteme-iată tocmai pe profunzimea şi stabilitatea tradiţiei: „Nu mai suntem în stare, probabil, să vedem (şi asta ar fi bine să facă Muzeul Ţăranului Român şi ar fi bine să facă mai mulţi) că în dosul acestei degradări există un anumit fond care nu s-a schimbat. Lucrul acesta este greu: îţi trebuie o profunzime a privirii şi o implicare plină de dragoste pentru acest studiu, pentru a vedea că lucrurile, în fond, ar fi fost greu să fi e complet distruse. E adevărat, comunismul poate să se laude că a creat omul de tip nou, că a distrus structurile vitale ale societăţii româneşti. Desigur, asta s-a întâmplat şi prin alte părţi. Dar ceea ce putem noi să vedem este faptul că n-a reuşit să distrugă comunismul, totuşi, acea fi re profundă, prin care omul este acelaşi de mii de ani. O să spui că da, pe aceea nu a distrus-o nimic. Este adevărat. Şi acolo există acea aspiraţie, acea latură care face ca fundamentul spiritual al oricărui gest şi al raţiunii de a fi al omului să fi e acelaşi”78.

78 COSTION NICOLESCU, Bucuria convorbirii, Ed. Teognost, Cluj Napoca, 2006, pp. 210-211.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

55

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

Problema raportului dintre tradiţie şi modernitate atât (destul) de dezbătută astăzi, poartă în trena ei o serie de alte întrebări, dintre care importante sunt şi acestea: Ce se mai păstrează astăzi din tradiţiile noastre vechi? Sau, ce ar trebui păstrat în continuare? Care este ten-dinţa raportării la aceste tradiţii în viitorul mai apropiat şi mai îndepărtat? În ce măsură o părăsi-re tot mai accentuată a lor poate conduce la alterare gravă a fi inţei, la alienare? Sau, dimpotrivă, în ce măsură rămânerea în prelungirea lor poate conduce la o neadaptare la imperativele lumii contemporane, cu consecinţe în planul existenţei practice imediate?

Pledează pentru înscrierea păstrătoare în tradiţie faptul că, aşa cum am arătat, ea are un evi-dent caracter de moştenire, tezaurizează viaţă şi experienţe de viaţă la nivel comunitar. Acestea au construit şi consolidat fi inţa unui neam vieţuind într-un loc, pus de Dumnezeu să răspundă unor încercări existenţiale, adesea extrem de difi cile. Ca atare, ea reprezintă un soi de testament care se cere asumat şi valorifi cat prin trăire. Faptul că tradiţia este moştenită, că vine de la moşii noştri, de la cei de dinainte, implică şi faptul că noi înşine suntem datori să păstrăm şi să adăugăm acestei moşteniri (prin trăire şi refl ecţie, desigur) bunele noastre experienţe de viaţă, rezultatul izbânzilor spirituale, să devenim „moşi” şi „strămoşi”, să fi m verigi valabile în lanţul istoriei, cu triplă responsabilitate: faţă de trecut, faţă de prezent şi faţă de viitor. În fond, tocmai aceasta doreşte şi face tradiţia: adună prezentul şi viitorul într-un perpetuu prezent. Viaţa înseamnă prezent. Ce nu este prezent este mort, inexistent sau iluzoriu pentru fi inţă. Tradiţia aju-tă să depăşeşti uitarea, să eviţi pierderea câştigurilor perene ale umanităţii, provenite din legătura perpetuă cu Dumnezeu, legătură purtată cu sinceritate şi gravitate de generaţii de români creştini. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae accentua şi el: „Tradiţia are rolul de a pune şi a ţine generaţiile succesive de creştini în legătură cu Hristos prin faptul că ea este în esenţă atât invo-catoare a Duhului lui Hristos (epicleză în sens larg), cât şi primire a Duhului Sfânt”79. O urmare este aceea că tradiţia te fereşte de utopii vane şi, prin urmare, risipitoare.

Ce ne aşteaptă în continuare referitor la vechile şi defi nitoriile noastre tradiţii? Ca oameni care căutăm să ne înscriem într-o tradiţie, s-o afi rmăm prin trăirea noastră şi s-o continu-ăm, ne punem problema a ce şi cum să transmitem, astfel încât să nu alterăm sau chiar să ucidem ceea ce s-a păstrat viu şi proaspăt până la noi, dar, în acelaşi timp, să avem şi un mod de spunere viu şi proaspăt, care să ajungă la cei care ne însoţesc sau ne urmează. Transmiterea nealterată şi mereu proaspătă a ceea ce ai primit, este lucrarea celor maturi spiritual, a celor căliţi prin trecerea prin încercări de tot felul, de la cele ale istoriei comunitare la cele ale propriei vieţi.

Este, totuşi, destul de clar că tendinţa de pierdere a tradiţiilor va continua şi chiar se va accentua. Însuşi Hristos ne-a avertizat în acest sens: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?” [Luca 18, 8]. Credinţă înseamnă şi tradiţie. Cele ale culturii materiale sunt mai întâi şi mai lesne pierdute, dar pierderea celor ale culturii imateriale ne loveşte parcă mai tare. Progresul tehnologic tot mai rapid, dar şi tumultul vijelios al timpului, bombardamentul informaţional la care este supus omul contemporan, fi e el şi de la sat, toate acestea fac ca să nu mai fi e nici răgaz şi nici disponibilitate pentru lucrarea îndelungată şi cu caracter de unicat pe care o presupunea realizarea obiectelor ţărăneşti tradiţionale, de orice fel ar fi fost ele (port, ţesături, lemn, ceramică ş.a.)80. De aceea vechile obiecte, devenite nereproductibile, au căpătat o valoare patrimonială tot mai mare şi pleacă spre muzee de resort sau spre colecţii private.

Necesitatea continuităţii prin tradiţie este vitală, în timp ce, dimpotrivă, ruptura în-seamnă sinucidere. Respectul faţă de tradiţie face posibilă această continuitate. Şi tradiţia bi-nemerită acest respect. Ea ne-a adus cu bine până aici şi ea ne poate sprijini spre a merge mai

79 Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 62. 80 Şi dacă mai funcţionează astăzi unele meşteşuguri tradiţionale, ele au un caracter de artizanat, sunt în mare parte umbre palide a ceea ce se făcea odată, produc cel mai adesea obiecte care, altădată utilitare, acum capătă o destinaţie palid decorativă.

Costion Nicolescu

56

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

departe, fără să rătăcim drumul şi fără să ne pierdem pe noi înşine. Dimpotrivă, ne ajută să ne descoperim şi să ne punem în valoare darurile. Ne ajută la păstrarea unei corecte ierarhii a va-lorilor morale, etice, estetice. Chiar dacă, lipsite de însoţirea unei exprimări culturale materiale pe potrivă, tradiţiile vor fi în parte, în înveşmântarea lor, sărăcite, ele se cer totuşi perpetuate, îndeosebi cele ale culturii imateriale, căci este posibil. Anume sunt păstrate şi trăite valorile spi-rituale ale tradiţiilor, modalitatea lor de intensă comunicare cosmică şi personală cu Dumnezeu. Dar pentru asta este nevoie de voinţă, se cere ca temeiul lor, care ţine de credinţă şi de comunicarea cu Dumnezeu, să nu fi e abandonat. Şi, în fond, lucrul acesta este cel mai impor-tant, căci aşa cum afi rma ferm Ernest Bernea: „Satul românesc cu o străveche tradiţie, este atât de interesant mai ales prin viaţa spirituală care îi este proprie. Când începi a-l cunoaşte, de aici trebuie pornit. Restul se desprinde uşor”81. De ajutor poate fi şi faptul că rădăcinile a tot ceea ce ţine de credinţă sunt mai greu de smuls: „În religie (...) stabilitatea este mult mai puternică; tot ce cuprinde această zonă în care găsim funcţionând cu precădere orizontul spiritual şi rosturile ascunse ale sorţii omului are un caracter adânc înrădăcinat”82.

Rolul Bisericii, astăzi, ca totdeauna, este deosebit de important. Prin duhul ei constitutiv, Biserica a fost totdeauna o păstrătoare şi o promotoare a tradiţiei. Ea poate educa şi trezi conştiinţele în acest sens. În acelaşi timp, Biserica este cea îndrituită şi capabilă să facă tradiţiile să fi e actuale, insufl ându-le spiritualitatea ei. Căci corectă ne apare această afi rmaţie a lui Ernest Bernea, deşi poa-te nu chiar în aceeaşi măsură ca atunci când ea a fost făcută: „Biserica de azi a satului, forma tra-diţională cu un conţinut de viaţă actuală, reprezintă funcţional viaţa religioasă şi spiritualitatea satului”83. Aşadar, putem întrezări că, până la urmă, o păstrare cum se cade a tradiţiei şi a tradiţiilor este posibilă şi va rămâne, cât de cât, numai acolo unde omul este vital legat de Biserică.

Abstract

COSTION NICOLESCU, Tradition–from the Grounds of Truth to the Sign of BeautyFor Christians, Holy Tradition is the matrix of any real tradition. Therefore, the text highlights sev-eral defi ning and coordinated characteristics of the Holy Tradition. Local traditions are often those that give color and charm of living, as well as a distinct identity. In this way, tradition is an excep-tional component of a person or a nation’s identity. Every nation and every man defi ne themselves before God and establish an identity in the way they consider tradition. Tradition and history go together: tradition represents history processed and redeemed.In order to search the Romanian traditions in the past and to learn something about the spiritual identity of the Romanians, one has to delve into the village. According to good tradition, the Roma-nian peasant is Orthodox Christian. Old and truthful, coherent and consistent traditions come from the expression of liturgical life in the world. The work of Romanian traditions begins where the Creed ends (awaiting resurrection of the body, and life everlasting), as faith in resurrection and in the other life in the vicinity of God. But, prior to the Resurrection, the Romanian peasant assumes both the cross of Christ and the cross of his own existence into this world with everything it implies: sacrifi ce, suffering, endurance, and, in the highest situations, a declaration of faith with the price of life. Romanian language, with obvious theological virtues, should be considered a fundamental component of Romanian tradition.Romanian traditions belong to a couple of main categories, which, at least in the old world, worked together: fi rst referring to customs and traditions (an immaterial culture), the other made of objects surrounding and accompanying them (a material culture). Meeting traditions occurs especially

81 ERNEST BERNEA, op. cit., p. 15.82 Ibidem, p. 163.83 Ibidem, pp. 69-71.

Tradiţiile sau parcursul de la temeiul adevărului la cununa frumuseţii

57

Tabo

r, nr

. 9, d

ecem

brie

201

0Eseu

during more or less important holidays, in the crucial moments of the day, in the agricultural and pastoral calendar, and at times of transition.Both communism and capitalism minimize tradition, ideologically and practically. Loss of traditions is mainly the loss of reasonable criteria of value, leading to the loss of the very traditional values.During modern times, the opposition between tradition and modernity is a diversion: in fact, tradi-tion is but the result of a succession of detached “modern times”. Some have considered this opposi-tion from the perspective of the relationship between village and city. In fact, what tradition intends and fulfi lls is to gather the present and the future into a perpetual present. For Christians, tradition and modernity are one, as modernity is guaranteed by the Holy Tradition!Questions arise. What is preserved today from our old traditions? What should we maintain? What is the future of our old and defi ning traditions? The trend of tradition loss will continue and will worsen. On the other hand, the need for continuity with tradition is vital. With an obvious nature of inheritance, the tradition is also a kind of will that ought to be valued by existence. The role of the church today, as always, is very important. Maintaining customs and tradition is only possible when man is vitally connected to the Church.The conclusion drawn by the author is that tradition is based on a truth, achieving the good along history, while fi nding fulfi llment in beauty.KEYWORDS: Holy Tradition, tradition, village, peasant, Modernity