Triumful SensibilitatiiRomantismul este un curent literar specific veacului al XIX-lea, apărut în Franţa şiGermania, de unde s-a răspândit în toată Europa. Punctul de plecare al acestui amplu curentartistic îl constituie mişcarea literară germană cunoscută sub numele de Sturm und Drang(Furtună şi avânt), dar şi tendinţele înnoitoare din literatura franceză de la sfârşitulsecolului al XVIII-lea. Totodată, spiritul general al primei jumătăţi a secolului estedeterminat de revoluţiile burghezo-democratice care au schimbat faţa socială acontinentului. Fiinţa romantică trăieşte în exces această insurgenţă şi se manifestă exploziv,militând pentru libertate, în special pentru cea naţională, dar şi pentru descătuşarea proprieifiinţe de sub canoanele societăţii, continuând de fapt idealul iluminist. Această dorinţă dedistrugere a limitelor de tot felul constituie şi sentimentul dominat al artei. Pornit dintr-unspirit de revoltă şi din dorinţa generală de înnoire a lumii, romantismul se manifestă întredouă extreme: exaltare şi lirism excesiv. Muzica de meditaţie profundă a lui Frédéric Chopin(1810-1849), pictura mobilizatoare a lui Eugène Delacroix (1798-1863), literatura lui VictorHugo constituie câteva exemple în acest sens.Scrierile romantice abordează teme şi subiecte insolite, între care un loc important îlocupă lupta pentru libertate, călătoriile fantastice, genialitatea, iubirea, misterele existenţei.Sursele de inspiraţie ale literaturii romantice sunt totodată definitorii pentru orice literaturănaţională: folclorul autohton, istoria naţională, natura patriei. Un episod important dinistoria reală devine model pentru contemporani şi sugerează atitudini revoluţionare, deemancipare socială sau de eliberare naţională. Folclorul oferă legende şi mituri care capătăsensuri filosofice; poezia lirică sublimează o natură feerică şi înălţătoare, în mijlocul căreiapoeţii meditează sau se lasă copleşiţi de iubire. Filosofia clasică germană, gândirea indiană, dar şi idei din filosofia Greciei antice sunt transfigurate artistic în lungi poeme care încearcăsă definească sensul vieţii. Romanticii vădesc interes şi pentru ştiinţele oculte şi îşi îndreaptăatenţia spre subiecte stranii, întâmplări tenebroase şi simboluri magice, punând bazele uneiliteraturi fantastice al cărei mesaj propune o viziune ezoterică asupra lumii.Dintre poeţii reprezentativi ai curentului îi amintim pe G.G. Byron (Corsarul), Lamartine(Meditaţii poetice), Novalis (Imnurile nopţii), Lermontov (Demonul), M. Eminescu. Întreromancieri, mai cunoscuţi sunt Victor Hugo (Mizerabilii), Al. Dumas, W. Scott (Ivanhoe),E.A. Poe (Cărăbuşul de aur).Personajul romantic este selenar, îndrăgostit, revoltat, dilematic, dionisiac, extremist,predispus la visare, meditativ, incitat de doctrine oculte, împătimit, bulversat, adeseorinebun, dar mai ales inegal în comportare. El evoluează de-a lungul operei, îşi modificătraseul moral şi trăieşte cu pasiune fiecare transformare. În literatura română, romantismul pătrunde timid în prima jumătate a secolului al XIX-lea(în special prin Ion Heliade Rădulescu), dar se impune abia către finele secolului, prin operalui Mihai Eminescu.

Ce se intelege prin sensibilitate romantica?Schimbarea eroului tine de sensibilitate sau este vorba despre rationamentul moral al personajului?Domnul Myriel, devenit episcopul Bienvenu, are ocazia de a se intâlni cu un ocnaş evadat, ce îi bate la uşă pentru a-i cere mâncare şi adăpost. Ştiind bine că este un evadat căutat de poliţie, episcopul cazează într-o cameră de unde ocnaşul, pe nume Jean Valjean, fuge furând argintăria casei. Jean Valjean isi schimba modul de viata dupa intalnirea cu episcopul Myriel.Episcopul il gazduieste pe Jeanu si ii acorda incredere totala,insa acesta ii fura argintaria.Prins de jandarmi,este adus in casa episcopului pentru a se confrunta,insa Myriel spune ca el i-a daruit tacamurile si ii mai da in plus si niste sfesnice.Iertarea monseniorului are un impact decisive asupra lui Jean.Transformarea personalui Jean Valjean tine de sensibilitate,cuvintele episcopului de la ultima intalnire a celor 2 si reactia monseniorului atunci cand jandarmii l-au adus la episcope pentru confruntare l-au facut pe erou sa reflecteze asupra faptelor sale.Ajuns la Montreuil-sur-mer, şi schimbat treptat de bunătate pe care episcopul i-o arătase, fostul ocnaş îşi ia numele de Madeleine şi începe o mică afacere în domeniul industriei mărgelariei folosind tehnici învăţate la ocnă. Afacerea prosperă şi ajunge una profitabilă. În scurt timp, oraşul Montreuil-sur mer renaşte datorită domnului Madeleine. El devine binefăcătorul ţinutului: dă de lucru şomerilor, îi ajută pe săraci şi pe bolnavi; este numit primaruloraşului, după ce refuză de mai multe ori.Salvează viaţa unui marinar de pe un vas dar „moare”chiar el. De fapt se aruncă in mare şi este crezut mort. Se duce la Montfermeil, după ce îşi ia, de la domnul Lafitte, banii pe care îi deţinea sub numele de Madeleine, şi o cumpară pe Cosette de la nemiloşii hangii. Se mută la Paris, în hardughia Gorbeau, de unde este nevoit să plece din cauza lui Javert, care îl urmăreşte din nou. Scapă de el şi se duce împreună cu Cosette, pe care o îndragea acum enorm, la mănăstirea Petit-Picpus.

Romantic până în vârful unghiilor, Hugo nu încearcă să dispară din spectacolul pe care-lmontează în faţa cititorilor. Nu se ascunde în spatele ficţiunii, cum va face Flaubert. Hugo e,dimpotrivă, mereu prezent, gata să comenteze şi să ia poziţie, monologând alături de eroi şiadesea în locul lor. [...] Sentimentul că ne aflăm în faţa unor existenţe veridice, dotate cu întreaga ambiguitate atrăirii, o dă saturaţia coloristică. Romanticul, iubitor de declamaţie, dovedeşte o nemărginităpasiune pentru detaliul pitoresc, pentru faptul brut, încărcat de sevele realului, rupt parcă dinviaţă şi aşezat în pagină, cu grija de a nu-şi pierde nimic din frăgezimea originară. Procedeulliterar e al acumulării de informaţii şi al modificării unghiurilor de privire. Întâi ni se comunicăun fel de fişă completă, lucrată în contraste şi dramatizată, încât devine palpitantă ca o viaţăilustră. Apoi personajului i se dă drumul în acţiune, urmând ca în reveniri şi paranteze să ni seîmpărtăşească alte date biografice, dintre cele petrecute în culise; el devine astfel un portret, apoiun tablou, în care totul are importanţă şi nimic n-are importanţă” (Paul Cornea – Prefaţă laMizerabilii, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, pp. XVIII, XX).n „Prezenţa lui Jean Valjean hiperbolizează datele: într-un sens, anii de ocnă îl despart de tot

ceea ce a fost, el este orfanul absolut; voinţa sa de adaptare – din care emană energia conflictualăa Mizerabililor – se răsfrânge doar asupra celorlalţi, protectorul ordinii sociale rămânând ocnaş”(Tudor Olteanu – Morfologia romanului european în secolul al XIX-lea, Ed. Univers, Bucureşti,1977,pg-135). Prin antiteza romanticii au incercat sa exprime structura contradictorie a realitatii. Folosita prea rigid, antiteza simplifica uneori psihologia personajelor, le bruscheaza evolutia. Transformarea ocnasului Jean Valjean, pe care- dupa cum ni-l infatiseaza Hugo- mizeria si condamnarea fara vina l-au transformat intr-un fel de fiara haituita, are loc deosebit de brusc. Gestul generos al episcopului Myriel declanseaza un proces de cnstiinta din care Jean Valjean iese alt om, devine un adevarat sfant laic. In aceasta ipostaza se pastreaza pana la sfarsitul romanului. Cu totata puterea lui Hugo de a plasmui personaje, transformarea aceasta de la negru la alb pare excesiva, lipsesc nuantele, gradatia, lipseste insusi procesul”(Silvian Iosifescu-Constructie si lectura,Ed.Univers, 1970, pg-164).

Corbul Edgar A. PoeÎntr-un negru miez de noapte, ponderând gândiri inapte,Supra tomuri curioase, stranii de uitat folclor,Când dădeam s-adorm, deodată careva-ncepu să batăBlândă ciocănire iată, cioc la ușa-mi din pridvor.'E vreun musafir', zic, 'bată, cioc la ușa din pridvor -Doar atât și niciun zor.'

Ah, atât de clar remember, era în amar december,Stinși tăciuni în jar cu febră, iscând duhuri pe covor.Nerăbdare până-n ziuă; - în zadar cătam de zorÎntru cărți a opri dorul – dor de dusa mea Lenore -Rara radiantă fată de-i spun îngerii Lenore -Nemainume evermore.

Mătăsosul trist nesigur foșnet de perdele purpurMă înfiora fantastic cu terori fără prior;Astfel să încetin bateri inimii repetam teafăr,'E vreun musafir în zbateri vrând să intre din pridvor -Vreun drumeț târziu în zbateri vrând să intre din pridvor; -Asta e și niciun zor.'

Sufletu-mi crescu mai tare; fără, iarăși, ezitare,'Domnule', am zis, 'ori Doamnă, drept iertare vă implorDar e fapt că mă luase somnul când la ușă stase,Și-așa încet ciocănirăți, ciocănirăți din pridvor,

Greu să vă aud' aici am deschis ușa spre pridvor; -Întuneric, niciun zor.

Adânc în întunecime stam între mirări și crime,Bănuind, visând ce nimeni nu a mai visat prior;Dar tăcerea sta nespartă, liniștea fără de ceartă,Singurul cuvânt acolo spus șoptit era 'Lenore!'Asta am șoptit, ecoul murmurând răspuns, 'Lenore!'Doar atât și niciun zor.

Întorcându-mă-n odaie, cu tot sufletul văpaie,Curând iar aud bătaie, mai sonoră ca prior.'Sigur', spun, 'sigur că este ceva-n geam din grinzi celeste,Ia să văd atunci ce lest e și misterul să-i explor -Calmă inima o clipă și misterul să-l explor; -Vântul e și niciun zor.'

Zvârl oblonul a deschide, când în falduri fâlfâinde,A pășit un corb arminden din zilele aurori;Plecăciune nici să facă; nu stă clipă, nici nu pleacă;Ci în chip de domn ori doamnă se cocoață la ușorpe un bust al zeei Pallas, sus de ușă la ușor -Cocoțat stând, niciun zor.

Pasăre-abanos ce susuri trista-mi pasă în surâsuri,Prin grav aspra-nfățișare cuviinței purtător.'Chiar de creasta-ți rasă-i, tunsă, tu', i-am zis, 'nu ești străpunsă,Antic corb, groază ascunsă, Nopții rătăcind ponor,Ce nume regesc ai spune-mi în Plutonian ponor!'Grăi Corbul, 'Ne.vre.mor'

Păsăroi diform minune de discurs aud cum spune,Chiar cu tâlc mărunt răsune, mică relevanță-n zbor;Că n-avem cum da dovadă c-alt om viu să fie nadăSorții pasăre să vadă pe al ușii lui ușor -Pasăre sau fiară sus pe bust sculptat peste ușor,C-un nume ca 'N.ev.er.mor'.

Însă corbul șezând singur pe placidul bust un gângurDoar grăia, cuvânt făcându-i sufletul revărsător.Nicio vorbă-apoi rostirii, nicio pană fâlfâirii,Până glas dam murmuririi, 'au zburat amici prior -Părăsi-mă-va la ziuă, cum speranțe-mi fură zbor'.Pasărea zor, 'ne.verm.or'.

Mut stam la tăcerea spartă de răspuns cu-atâta artă'Fără dubiu', zis-am, 'iartă, ce rostește-i stoc și stor,Prins de vreun năimit stăpân ce un Dezastru să-l arunceDe pe stâncă, de pe munte, cântece i se-mpresorPlânsete Speranței sale melancolii le-mpresorAle 'Never-nevermore'.

Reavăn Corbul iar cu susuri îmi da pasa pe surâsuri,Brusc rotit-am scaun către pasăre, bust și ușor;Din catifea scufundândă am purces să leg la pândăpasă lângă pasă, gând dă pe ce cobe aprior,Ce-a zis ăst strigoi de groază, cobe pasăre-apriorCrăunindu-mi 'Ne.ve.r.mor'.

Asta preziceam cu gândul, niciun sunet pronunțându-lOrătaniei ce-ochii-i mi-ardeau inima cuptor;Asta și-alte stam să aflu înclinând de voie capulPe al pernei tabernacul, luminat desfătător,Catifeaua mov sub lampa luminând desfătător,Ea presând, ah, nevermore!

Aeru-i mai des, tămâie parfumându-l din cățuieLegănată-n mers vioi de-un Serafim clopotitor.'Liftă', am strigat, 'te dete Zeul tău la îngeri ceteRăgaz-răgaz și nepenthe, d' amintirea-ți de Lenore!Sorbi, oh sorbi acest nepenthe, uită pierduta Lenore!'Grăi Corbul, 'N.eve.r.mo.r.'

'Profet!', zic, 'atins de brâncă, pasăre sau diavol încă! -De Ispititor trimis ori de furtună pe ponorpustiit ci fără groază în deșert vrăjit de oază -Casa-mi bântuită cază, spune-mi drept, eu te implor -Este-n Galaad balsamul, spune-mi, spune-mi, te implor!'Grăi Raven 'N.evermore'

'Profet', zic, 'atins de brâncă, pasăre și diavol încă!Pe raiul deasupra noastră, pe Domn ce tu, eu ador -Spune sufletului frânt de dor de-n Rai la o răspânteDau de urma fetei sfânte îngerii de-i spun Lenore.'Zis-a Corbul 'N.ev.er.mo.r.e.'

'Fie-ți vorba semn de ducă', urlai, 'pasăre nălucă -Îndărăt întru furtună, Nopții Plutonian ponor!

Nu lăsa semn neagră pană c-ai mințit sufletul prană!Lasă-mi pustnicia vană! Lasă bustul pe ușor!Ia-ți din inima mea ciocul, forma ia-ți din casă-n zbor!Grăi Raven, 'N.e.v.e.r.m.o.r.e.'

Însă Corbul veșnic fad e, încă șade, încă șadePe pal bust al zeei Pallas, sus de-al camerei ușor;Ochii-i seamănă cu-ai unui demon ce visează unu-i,lampa-i varsă umbra flu nu-i decupată pe covor;Sufletu-mi pe-afara umbrei zăcând plută pe covorSe ridică – nevermore!

Poe a scris poemul ca o povestire, fără a crea o alegorie sau să cadă în d idacticism . Tema principală este cea a devotării veșnice. Naratorul este prins între dorința de a uita și cea a-și aminti, părând că primește plăcere de la concentrarea pe pierdere. Naratorul presupune că „Nevermore” e singurul cuvânt pe care îl cunoaște, „de-altele-i neștiutor”, dar continuă să-i pună întrebări, cu toate că știe răspunsul. Întrebările sunt puse, atunci, anumit cu scopul de a incita sentimentul de pierdere și de a se subaprecia. Poe nu lămurește dacă pasărea chiar știe ce spune sau intenția a fost de a cauza o reacție în naratorul poemului. Naratorul este prezentat la început ca fiind slăbit și obosit, devenind pe parcurs plin de regrete, înainte de a trece într-o stare de furie și în final, nebunie.] Christopher F. S. Maligec sugerează că poemul este un paraklausithyron elegiac, un motiv poetic din Greciași Roma Antică, ce consistă în lamentarea unui exclus la ușile închile ale iubitei.

Poe spune că naratorul este un tânăr student.[ Cu toate că acest lucru nu este specificat în poem, este menționat în Filosofia creației poetice, fiind și sugerat prin faptul că bărbatul citește „cărți cu tîlc tulburător”, precum și de bustul lui Pallas Athena, zeița înțelepciunii.

Similar studiilor sugerate în nuvela lui Poe Ligeia, aceste tâlcuri ar putea avea ca temă ocultul sau magia

neagră. Acest lucru este accentuat de alegerea autorului de a plasa acțiunea în luna decembrie, prin tradiție asociată cu forțele întunericului. Folosirea corbului - „pasăre a răului” - de asemenea pare să sugereze acest lucru.Această imagine a răului asociată corbului este subliniată de credința naratorului că acesta are un „nume dat de-al Iadului sobor”, sau un mesager din lumea de dincolo, referință la zeul roman al lumii subterane, Pluton (Hades la greci).[9] Poe a ales corbul ca simbol central în poveste deoarece dorea a creatură incapabilă de gândire, dar capabilă să vorbească. S-a decis asupra corbului, pe care l-a considerat „egal capabil să vorbească” cu un papagal, pentru a se potrivi tonului poeziei.[16] Poe a declarat că acesta are menirea să simbolizeze „amintirea veșnică și îndoliată”. A fost de asemenea inspirat de Grip, corbul din Barnaby Rudge de Charles Dickens.[18] O scenă în special seamănă cu poemul: la sfârșitul celui de-al cincilea capitol din romanul lui Dickens, Grip face un zgomot, iar cineva spune, "What was that – him tapping at the door?" (rom. - „Ce a fost acesta - el bătând la ușă”), răspunsul fiind "'Tis someone knocking softly at the shutter" (rom. - "Este cineva bătând ușor la oblon")Corbul lui Dickens putea vorbi mai multe cuvinte, având și alte capacități, precum scoaterea capacului de la o sticlă de șampanie, dar Poe accentuează calitățile dramatice ale păsării. Poe a scris o

recenzie pentru Barnaby Rudge în revista Graham's Magazine, fiind de părere, printre altele, că pasărea ar fi trebuit să aibă un rol mai simbolic, profetic. Similaritudinele nu au trecut neobservate: James

Russell Lowell în A Fable for Critics a scris: "Iată-l pe Poe cu al său corb, precum Barnaby Rudge / Trei cincimi geniu și două născocire."

O posibilă sursă de inspirație pentru corb ar putea veni din mitologie și folclor. În mitologia

nordică, Odin deține doi corbi numiți Huginn și Muninn, reprezentând gândirea și memoria.] Corbul și-a câștigat reputația de pasăre a oamenilor bolnavi în Geneza. Potrivit folclorului evreiesc, Noe a trimis un corb alb pentru a verifica starea vremii, în timp ce se afla pe arcă. Pasărea află că apele se retrag, dar deoarece nu se întoarce imediat cu veștile, este pedepsit să mănânce stârvuri toată viața, fiindu-i transformate penele în negru.] În Metaformozelelui Ovidiu, un corb este de asemenea transformat din alb în negru de zeul Apollo, deoarece i-a transmis un mesaj despre infidelitatea unei iubite. Rolul corbului ca mesager în poemul lui Poe poate fi așadar inspirat din aceste povestiri.

Poe menționează regiunea Galaad din Biblie și un balsam, o referire la Cartea lui Ieremia (8:22) din Biblie: „Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?”În acel context, balsamul din Galaad este o rășinoasă folosită cu scopuri medicale (sugerând, probabil, că naratorul trebuie vindecat după pierderea lui Lenore). Face de asemenea o referire la Eden, cu toate că Poe folosește numele pentru a întreba dacă Lenore a fost acceptată în Rai. Într-un alt moment, naratorul își imaginează că Serafimi (un tip de înger) au intrat în cameră. Acesta își imaginează că serafimii încearcă să-i ia amintirile cu Lenore folosindu-se de „licoarea de uitare”, un drog menționat în Odiseea de Homer pentru a induce uitarea.

Ca un termen general de definire a operei sale s-a folosit cel de gotic, un gen de atlfel foarte iubit în epocã. Povestirile şi poemele trateazã categoriile urâtului, grotescului, macabrului. Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul su întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un iluminism transcendent pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident.

De altfel scriitorul reuşeşte prin ficţiunea care îl are drept protagonist pe Auguste Dupin sã-şi exploateze pasiunea pentru criptografie tocmai pentru a da iluzia unui labirint cu soluţii aparent complicate. Povestiri precum ”The Murders of Rue Morgul” prezintã un exemplu de crimã rezolvatã pe principiul deducţiei ingenioase, evidentei şi raţionalizãrii. Sherlock Holmes şi Hercule Poirot au avut de învãţat de la Dupin. Pe de altã parte în alte naraţiuni, ca ”The Fall of the House of Usher”, Poe sondeazã cele mai abisale zone ale conştiinţei umane, întrupate în Roderick Usher, un personaj care suferã de tot felul de tulburãri mentale. Hipersensibilitate, paranoia, ipohondrie, angoasã, anxietate, isterie, sunt toate adunate într-o mixturã care într-un fel se prelungeşte sub forma a tot felul de apariţii fantasmagorice, proiecţie a dezordinii interioare. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regasirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului

(”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre.

In Corbul intrebarea este dependenta de raspuns. Si tot dupa acest principiu, existenta interlocutorului imaginar se deduce retrooactiv din replica sa: nevermore. Cuvantul este inuman prin cruzimea sa staruitoare, precum si prin automatismul sau repetitiv si monoton. Astfel, se impune ca locutor o creatura cuvantatoare, dar subumana, mai specific, o pasare de specie corvina, nu numai din pricina aspectului ei tenebros si a faimei de <<cobe>>, ci si pentru ca, in cea mai mare parte a fonemelor sale, cuvantul raven (corb) este puri si simplu inversul sinistrului “ never” (niciodata). Poe semnaleaza legatura, alaturand cele doua cuvinte: Quoth the Raven:<<Nevermore> (Raspunse corbul: <<Nevermore>>) (Roman Jakobson apud Jean Burgos-Pentru o poetica a imaginarului, Ed.Univers, Bucuresti 1988,pg-128.).

“ E o mare sansa pentru un psiholog care studiaza o facultate variabila, mobila, diversa precum imaginatia, sa intanleasca un poet, un geniu inzestrat cu cea mai rara dintr unitati, cu unitatea de imaginatie. Un astfel de poet un astfel de geniu este Edgar Poer. L el, unitatea de imaginatie este unori mascata de constructii intelectuale, de atractie pentru deductii logice, de pretentia la o gandire matematica. Uneori, umorul cerut de cititorii anglo-saxoni a tot felul de reviste acopera si ascunde tonalitatea profunda a reveriei creatoare. Dar de indata ce poezia isi recapata drepturile, libertatea, viata, imaginatia lui Edgar Poe isi regaseste strania unitate.