Corneliu Florea

Vara pisicilor negre

Coperta: serie de autor Tehnoredactare & prepress: Nicoleta Cristina DOHOTARI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale FLOREA, CORNELIU Vara pisicilor negre / Corneliu Florea; postf.de Cristian I.C. Popescu. - Bistriţa: Aletheia Bistriţa, 2016 ISBN 978-606-8548-12-8 I. Popescu, Cristian I.C. (postf.) 821.135.1-992 Editura ALETHEIA, 2016 Bistriţa − 420058 Piaţa Mihai Eminescu nr. 4 – 5 Tel./fax: 0263-233419, 233379

©Toate drepturile sunt rezervate domnului Florin Tudor PĂDEANU

Corneliu Florea

Vara pisicilor negre

2016

B IS T R IŢ A

E D IT U R A

5

CITITORULE

Şi despre pisici, cele mai mici şi extraordinare dintre felinele, s-a scris o bibliootecă întreagă din mo-ment ce omul a început să scrie. Egiptenii le-au divinizat în urmă cu şase milenii iar chinezii, aproximativ din aceleaşi timp, au început să scrie cu interes despr ele. Este o biblitecă foarte interesantă şi plină de imaginaţie, întrecând tot ce s-a scris în relaţia dintre om şi celelalte animale, cuprinzând un volum imens de referinţe şi informaţii despre pisici, stufoase si contradictorii superstiţi despre ele. În final s-a ajuns şi la concluzia ştiinţifică că omul nu a domesticit pisica! Pisica s-a apropiat de om, ea s-a autodomesticit, incomplet şi rămânând dominată! Priviţi-o, pe cât de mică şi agilă pe atât de inteligentă şi autonomă. S-a scris şi se zice că a fost o vreme când pisica era mai inteligentă decât homo primigenos, la început! Nimic mai adevarat, chiar şi în zilele noastre pisicile întrec mulţi oameni cu spiritul şi personalitate lor mult mai puternică decât a multora dintre noi. Cunosc bine boul şi oaia, câinii şi pisicile, ce diferenţe.

Titlul acestui volum se datorează unor întâmplări personale şi evenimente din Romania Anului 2015, la care adug şi faptul că pe maşina mea, un Ford Max – negru, o cheamă Pisica Neagră. Aşa a fost la noi în familie; toate maşinile noastre aveau un nume. Nu sunt un superstiţios, superstiţile mă amuză pentru că oglin-desc cum au gândit şi încă mai gândesc unii dintre semenii noştri, dar întâmplările prin care am trecut, parcă, aveau presemnalae de la pisicile negre ce îmi treceau prin faţă, iar unele evenimente politico-sociale din ţară mi s-au părut de-a dreptul halucinante, ca în

6

vremea înapoiatului ev mediu, întunecat de misticism, ignoranţă, superstiţi cu vrăjitoare şi pisici negre. Metaforic am avut o vară a pisicilor negre.

Cu toate că mă port în spirit animistic cu Pisica Neagră, ea m-a lăsat de câteva ori în mijlocul drumului, departe de casă. Ce neplăceri, se întâmplă, dar ferească cerul s-ă se întâmple în România şi să se prindă că eşti întrecere prin ţara minunilor negre! Timp şi bani cu carul! Peste tot, în lume, e scump fiindcă suntem dependenţi de maşină, dar în România e prăpăstios, fiind încă o experienţă românească dure-roasă. Nu exagerez, relatez onest, compar, rămânând uimit de arta mitomană a iubiţilor mei conaţionali din prezentanţele auto, la fel precum a guvernanţilor ţării ipocriţi, ce mint pe cei ce i-au ales în schimbul unei sticle de ulei rânced şi un kil de zahăr tos întărit în bulgări ce trebuie sparţi cu ciocanul.

Cât timp am aşteptat repartul Pisicii Negre am recitit, în scop psihoterapeutic, Stultitiae Laus – adică Laudă Prostiei a lui Erasmus din Rotterdam scrisă în urmă cu cinci secole şi mai actuală ca niciodată în lume. Şi pentru că piesele de schimb ale reparării Pisicii Negre trebuiau aprobate de Bucureşti şi aduse de undeva de pe Martie, tot psihoterapeutic am scris un eseu despre nemărginita prostie, începând cu ceea ce a spus înţeleptul rege al Israelului, Solomon, cel cu 700 de soţii şi 300 de concubine, după informaţile scri-se ale acelui timp. Eseu încheiat cu Einstein care l-a plagiat pe înţeleptul rege israelean, aproape mot-a-mot, în tema prostiei, demonstrând că şi marii oameni se plagiază în familiile lor. Prin urmare, să nu mai facem atâta caz de impostorii guvernanţi români, de mincino-sul ordinar Ponta, ce îl egalează pe brigandul Băsescu.

Eseul despre nemărginita prostie omenească, având exemple post-decembriste, automat a intrat în

7

absurditatea politicului incorect, cea mai nouă şi stupidă formă de cenzură ce bântuie şi în România, de care eu, om liber, nu ţin cont. Dar, tocmai în acest timp, am aflat cu stupoare, la fel ca întreaga intelectualitate română, despre anticonstituţionala lege 217 din 2015 promulgată, cu ochii închişi, de Klaus Johannis, care a jurat pe Constituţia României să fie presedintele româ-nilor, dar prin semnarea acestei legii a demonstrat că nu este! Repet, nu este preşedintele nostru, ci o altă marionetă fixată să continuie înjosirea şi ruinarea nea-mului şi ţării române, precum ceilalţi puşi la putere din Decebrie 1989. Mă alătur românilor care au protestat împotriva anticonstituţionalei legii, e o datorie naţională. Klaus Johannis, pe zi ce trece, devine tot mai re-pugnant şi repudiat cotrocenist...

Şi vara pisicilor negre a continuat pentru mine prin multe alte evenimente şi trăiri personale, printre care şi a unor lecturi. Închei cu penibila lectură scrisă, la coman-dă, fără doar şi poate, a lui Dan Alexe, un hack writer din tagma scriitorilor de închiriat. Tagmă ce a apărut pentru primadată în Anglia, la Londra în Secolul al XVI-lea, pe Grab Street Scribblers din necesitatea de a supravieţui prin scris. De atunci lumea scritoricească s-a schimbat teribil, astăzi apărând condeie de în-chiriat pentru orişice dezinformare şi manipulare a cititorilor. Cel mai oribil exemplu este scriitura „Dacopatia şi alte rătă-ciri româneşti” a lui Dan Alexe, apărută la Humanitas, nici nu se putea în altă parte, în 2015 şi am citit-o cu greaţă corticală, Dan Alexe depăşindu-i prin antiromâ-nism pe toţi înaintaşii lui, din ţară şi stăinătate. Pur şi simplu ne-a desfiiţat ca popor şi naţiune de la geto-daci până la Mihai Eminescu. Citiţi şi dovediţi-mi că greşesc...

Corneliu FLOREA

Iunie 2016, Casa cu Flori − Bistriţa

8

9

„La început, după ce lumea a devenit cum e şi acum, pisicile au fost puse să o conducă fiindcă vorbeau toate limbile lumii. Inteligente fiind, repede şi-au dat seama că, datorită oamenilor, lumea nu poate fi condusă nici după legile Creatorului, nici ale Naturii. Au renunţat, lăsând în locul lor oamenii cu orânduirile lor. Retrase, relaxate, lenevite, se amuză între ele clevetind stupiditatea omenească”.

După o veche legendă chinezească

CASA CU FLORI

Când am ajuns în Bistriţa, la casa noastră, am

salutat-o cu drag, era tot acolo unde am lăsat-o, pe coama aceea de deal împădurită, ce coboară tocmai din Munţii Călimani. M-am bucurat să constat că şi pădurea e încă acolo, în spatele casei. E drept, e mult mai rară, e tot mai rară de la an la an, dar încă a mai rămas ceva din ea. Când am construit casa aici, în 1978, Inspectoratul Silvic Judeţean ne-a adus la cunoştinţă că, în spatele grădinii casei în construcţie cu autorizaţie de la primărie, este o pădure de goruni bătrâni, o rezervă de ghindă pentru pepiniere si plantaţii. Autoritar, ni s-a spus: Gorunii pădurii produc oxigen, sunt plămânii oraşului, dau aer bun! E interzisă tăierea lor, sunt protejaţi de lege. Şi aşa a rămas până în 1989.

După marea revoluţie din capitală, nu doar relele dictaturii comuniste au fost înfierate, ci şi multe altele, unele dintre ele fiind lucruri chiar la locul lor, normale, bune, dar au fost călcate în picioare sub noua lozincă „Trăiască libertatea pieţei libere şi noua democraţie de salvare naţională”! Ameţitoare vorbe goale, dar faptele reale ce au urmat au fost năucitoare, printre altele, tre-cându-se de la Silvologie la intensivă Silvomecanizare

10

în toată ţara. Şi de ce ar fi fost exceptaţi plămânii oraşului de aer bun din Bistriţa?! Mai departe, cu o scurtă paranteză. Există cuvântul riveran pentru domnii ce îşi au reşedinţele urbane pe malurile râurilor, dar nu a existat, până în acest moment, un cuvânt propriu

pentru cei ce trăiesc pe la marginile pădurilor şi, pentru a evita încă o discriminare, eu am plăsmuit cuvântul silvoran, de dragul salvării naţionale şi a democraţiei Iliescu-Brucan. După revoluţie, silvoranii s-au meca-nizat, datorită pieţei libere, cumpărându-şi întâi de toate o drujbă, proprietate personală, punând deoparte depăşita secure cu care, pe vremuri, se mai furişau la câte o uscătură din pădurea de goruni. Acum, de când au devenit liberi silvomecanizaţi, bătrâna pădurea de goruni a devenit o rarişte, în proces continuu de rărire! Adio Silvologie, adio românul e frate cu pădurea, adio aer bun, dragi bistriţeni!

Trăiască bine politicienii şi edilii bistriţeni şi, după ce silvomecanizarea va mântui definitiv şi rariştea de goruni, cu bani europeni vor aduce o fabrică, ultima generaţie, de făcut oxigen din gunoaiele municipiului! De la noua fabrică municipală de oxigen, printr-o reţea de distribuţie, fiecare casă şi bloc va primi printr-un contor, citit lunar, oxigenul necesar înmiresmat după preferinţe, cu arome autohtone sau de import, bineînţeles cu o extra taxă. Cei ce nu vor avea bani şi pentru această taxa de aer bun, se vor aerisi liber din poluarea oraşului. Nu mai e nevoie de ecologi, de fapt au şi dispărut. Pardon, să mă scuze primarul municipiului, Creţiu Ovidiu Teodor, uitasem complet de el. Este cel mai mare ecolog pe care l-am văzut în carne şi oase, cum zice rumânul, fiind un adevărat pilon, bine înfipt, al apărării ecologiei Uniunii Europene pe plaiurile bistriţene. O adevărată mândrie ecologică a bistriţenilor şi năsăudenilor!

11

Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, dorinţa adunării, vorba lui Conu Trahanache, şi casa noastră, Casa cu flori, a devenit europeană şi nu mai puteam tăia trei brazi din curtea casei fără aprobarea primăriei! Brazii i-am plantat noi, impozitele le plăteam regulat, acum vroiam să-i tăiem, pentru că ramurile lor crescuseră printre reţelele electrice şi nu vroiam să se întâmple vreun accident. Facem o cerere şi aşteptăm. Aşteptăm. După un timp, a trecut o comisie ecologică, pentru verificare şi evaluare, erau vreo şase în frunte cu pilonul apărării ecologiei europene, birău, cum îi spunem noi, unii dintre silvorani, domnului primar. Aşteptăm răspunsul, suntem neam de răbdători de când ne-am creştinat. Când ne pierduserăm ancestrala răbdare a sosit răspunsul recomandat: „Nu se acceptă defrişarea brazilor, se vor îngroapă reţelele electrice şi de telecomunicaţii”. Perplex, care defrişare?! Semnea-ză Creţiu Ovidiu Teodor, primar, fost parlamentar, în capul căruia a tăia trei brazi dintr-o curte, pentru evitarea unor accidente înseamnă defrişare! Prefectul judeţului să-i facă cadou un DEX şi să-i spună ce înseamnă termenul.

Săraca mea soacră, nonagenară şi trecută prin multe la viaţa ei, în Ardealul ei strămoşesc, s-a speriat că o pune birău să sape şanţ să astupe drodurile! Palpitaţii şi angină. Noroc cu Violeta, doctoriţa ei de peste 30 de ani, care i-a explicat că nu ea trebuie să îngroape sârmele, ci primăria cu primarul în frunte, fiind şi preşedintele comisiei ecologice pe judeţ. Cu nişte bumbi de inimă şi vorbe bune s-a liniştit, dar noaptea, un timp, îl tot visa pe birău că venea şi o sfădea că nu o astupat drodurile. Alţi bumbi, contra visurilor rele cu primar ecolog.

„Marelui birău” îi stăteau brazii noştri în ochi ca o bârnă, de nu mai vedea cum se răreşte pădurea de

12

goruni din spatele lor. De fapt, la ce ar mai folosi seminţele de gorun, când nimeni în România nu se mai ocupă de silvologie, de pepiniere, de plantaţii, de reîmpăduriri. Să fim serioşi şi să defrişam toate pădurile, sunt atâtea ţări în lume fără păduri! Putem şi noi trăi în Uniunea Europeană fără pădurea frate cu românul, avem scut anti-rachete, stăm la umbra lui.

E primăvară şi, până atunci, la despădurirea întregii Românii, să ne bucurăm de ea, care ne-a readus verdele ierbii şi mugurii verzi ai pomilor fructiferi şi ai gorunilor, care au supravieţuit trecutei ierni. E Aprilie, luna Icăi, şi magnolia ei a înflorit; ating frumoa-sele ei flori cu mâinile. Magnoliile sunt de la începutul florei, în toată lumea, într-o varietate încântătoare, horticultorii spun că sunt dinaintea albinelor, ceea ce m-a dus cu gândul că, poate, văzând Creatorul ce frumoa-se i-au ieşit, s-a hotărât să facă albinele pentru ele. Dar făcându-le prea harnice, a trebuit să le învoiască la muncă în toate florile. Magnoliile fac parte din acea lume florală de o mare gingăşie, ce se grăbesc să înflorească înainte de a ieşi frunzele din muguri, ca să atragă lumina caldă şi insectele timpurii ale primăverii. Noi, silvoranii, îi spunem acestei luni şi Prier, adică începutul primăverii. Câte am de organizat, de pus pe roate, de făcut.

Am şi uitat de Pisica Neagră, toarce din toamnă în garaj. E maşina mea, toate maşinile noastre au avut un nume. Întâi a fost Rinocerul, cu care am mers după Ica la absolvirea facultăţii şi l-am adus de la maternitate pe Florin acasă, în 1966. A urmat Castravetele, cu care tot încercam să trecem peste Cortina de Fier, nu ne-a reuşit. În Canada, la început, când eram emigranţi săraci, am avut Micuţul Pontiac, ce ne-a lăsat în mijlocul preriei canadiene tocmai când mergeam la examen, şi am pierdut examenul. Când Ica şi-a luat

13

licenţa de liberă practică, şi-a cumpărat o maşină nouă, albă, japoneză, Cio-Cio-San, cu fluturele acesta am făcut atâţia kilometri încât am fi atins Luna, înapoi ne-am întors cu Mastodontul, o maşină atât de mare, puternică şi rezistentă cum nu o să mai avem, pentru că nu se mai fabrică, ţinea o viaţă de om pe autostrăzile nord-americane. A mai fost Trăcuţul de ieşit la vână-toare în Nord, şi Van-Van-ul de confort în marile tururi nord-americane. Acum, singur, am păstrat Impala Icăi în Canada şi aici, la Casa cu flori, am Pisica Neagră, ce mi-a făcut mai multe probleme decât toate celelalte maşini la un loc. Nu-i ea de vină, io-s vinovatul din nepricepere la cumpărat „second hand car”, şi am botezat-o Pisica Neagră, fiindcă nu-s superstiţios, dar unii susţin vechile superstiţii. În cazul ei, într-un moment greu, când i s-a defectat turbina şi-a a rămas inertă în mijlocul drumului, supărată fiind, mi-a destăinuit că nu este la a doua mână cumpărată, ci la a şaptea!

„Mă Dumitre, mă, ai uitat că pisicile negre aduc ghinion?!”

„În alte ţări se zice că aduc noroc”. „Deşteptule, păi tu nu eşti aici în alte ţări cu mâţa

ta neagră, tu eşti la noi, în Cimişoara”. Ideea de a da nume maşinilor, este o idee

comună, o ştiu din ţară. Colegul meu, Sile Mureşan, avea un câine, Bubi, pe cât de corcitură, pe atât de plăcut şi credincios îi era, s-a dus. În amintirea lui Sile îi spunea primei sale maşini, Bubi. Abia în Canada, citind despre amerindienii Ojibwe, am aflat cu interes şi m-a pasionat, cum Marele lor Spirit a pus un bob de spirit în tot ce ne înconjoară: în munţi şi râuri, în toată flora şi fauna, ba chiar şi-n vânturi şi umbre. Citind mai departe despre amerindienii Ojibwe, care au practicat demo-craţia înainte de a o teoretiza grecii în agora lor, am ajuns la animism (din latinescul anima = suflu, suflet,

14

spirit), o ideologie ce stă între paleo-religii şi neo-filosofii, a cărei esenţă este credinţa că toate cele naturale care ne înconjoară au suflet, spirit sau duh. Plagiat după Ojibwe! Termenul l-a introdus în ştiinţă un neamţ în secolul al XVIII-lea, care nu a fost printre amerindieni, dar un englez, Sir Edward Tylor, după un secol, a amplificat conceptul, făcându-l cunoscut şi răspândindu-l prin lucrarea sa Cultura primitivă. În eseul lui filosofic prezintă şi anumite părţi ale primitivelor culturi, mult mai strălucitoare decât cultura din secolul său, ceea ce a stârnit interesul lecturii, după care au apărut susţinătorii şi contestatari animismului, era normal. Sunt captivante de-asemenea idei ce te împing mai departe în alte idei şi teorii. Dacă Marele Spirit, unul dintre presupuşii creatori ai lumii pe care o percepem, a pus un bob de spirit, atunci şi noi oamenii trebuie să punem un strop de suflet, să însufleţim pe toate câte le facem şi le folosim. Însufleţite ne sunt mai frumoase, apropiate şi ne răspund cu lealitate când avem nevoie de ele. Unul dintre cunoscuţii animişti a spus: „În mare măsură lumea este şi ceea ce ne imaginăm”. Prin urmare, să o îmbogăţim cu frumoase imaginaţii, la fel cum făceam când eram copiii şi ne însufleţeam jucările noastre, fetiţele păpuşele, iar noi băieţii, căluţii de lemn, vorbind cu ele tot timpul.

„Te salut, Pisică Neagră, bine te-am găsit!” „În sfârşit, bine ai venit! Noroc, că vouă aici, în

toate, vă trebuie noroc!" „Vouă nu vă trebuie noroc de un bun stăpân?” „Ce, vrei să spui că eşti un bun stăpân, când mă

porţi pe drumurile voastre?” „Mă bucur că începi cu reproşurile, te recunosc.

Lasă, şi hai la revizia de primăvară, pe urmă ne apucăm de drumeţii, că multe drumuri am de gând să facem împreună şi anul acesta”.

15

Animiştii, de credinţă şi profesie, au ajuns la concluzi interesante. „Copiii se nasc cu simţire şi gân-dire animistă”, concluzie dedusă din comportamentul şi jocurile lor în primii ani de viaţă, când fetiţele dau nume păpuşilor cu care se joacă şi cu care vorbesc, iar băieţii, căluţilor! Pe urmă, copiii descoperind diferenţi-erile şi lărgindu-şi sfera socială, le atenuează până la stingerea animismului înnăscut. Este trist să constaţi cum se retrage tot mai mult spiritul din toate câte ne înconjoară, odată cu evoluţia societăţii. De acum sunt oameni care şi-au pierdut spiritul. Păcat, omenirea îşi pierde această minune a copilăriei, îmbătrâneşte în tot felul de rutine bune şi rele, degenerează biologic în artificialităţi. Mai rămân cu nostalgia animismului doar cei ce nu se separă niciodată de Natura primordială, creatoare, printre ei şi eu, admiratorul supus al Naturii. Societatea e cu totul altceva; rapoarte strict sociale ale diferitelor ideologii.

Plouă. Ploaie de primăvară, mai tare, mai încet, vine, trece, se răzgândeşte. Jucăuşă.

Stau pe balconul dinspre pădure, cu laptop-ul în braţe, sunt spectator la O scrisoare pierdută. Întâm-plător am găsit-o, este extraordinară, este piesa mea de teatru favorită. Am citit-o la şcoală, am văzut-o la teatru, la Timişoara, venise în turneu Naţionalul bucu-reştean cu ai lui monştri sacri ai teatrului românesc: Giugaru, Beligan, Anghelescu, Antoniu, Finteşteanu şi Birlic, cu marea doamnă Elvira Godeanu. A fost sărbă-toare culturală în oraş, cu un mic incident. Birlic, umblând în centrul oraşului neatent (la ce trebuia să fie atent în provincia bănăţeană), era să dea tramvaiul peste el! Ca un fulger vestea s-a răspândit în urbe amplificându-se şi cutremurând pe toţi iubitorii lui. Şoc. Bine că nu s-a întâmplat nimic şi toate s-au transformat în glume şi mai multe aplauze când a reapărut pe

16

scenă. Până la urmă s-a aflat şi realitatea: Birlic trecea strada aiurea, vatmanul l-a observat din timp şi l-a avertizat sonor. Birlic s-a oprit, şi-a scos pălăria salutându-l pe vatman reverenţios, cu cunoscuta lui mimică, în care îşi întindea buzele de la o ureche la alta. Încă odată: Zvonul creşte aproape din nimic şi se răspândeşte repede, cum ziceau latinii.

Am ascultat scrisoarea la radio, aveam replici din piesă pe care le foloseam în vorbăria noastră stu-denţească şi chiar mai apoi, fiindcă au rămas valabile. În Canada avem CD-urile Caragiale pe care le ascul-tăm şi în maşină în lungile noastre călătorii, fiindcă Conul Iancu a urmat povaţa poetului Jean de Santeuil: Castigat ridendo mores − îndreaptă moravurile râzând.

Acum, pe ecranul laptopului, văd pentru prima dată, scrisoarea pusă pe scenă în 1982, regizată de Liviu Ciulei, ce mi se pare, mie ca spectator, o izbutită regizorală fără precedent. Sigur, atunci, în apogeul epo-cii de aur, Liviu Ciulei a trebuit să dea piesei o alură cu mai multe nuanţe comice, încercând să estompeze esenţialul scrisorii care rămăsese acelaşi şi în anul de graţie 1982, precum fusese la ’64, ’74, ’84, ’94 şi eţetera! Şi aceste nuanţe au fost un câştig pe lângă varianta regizorului Sică Alexandrescu, din trecut. Am realizat beneficiul adus de claritatea transmisiei în culori, sonorizarea perfectă şi profesionalitatea operato-rilor în a lua prim-planurile, în care ajung până la măse-lele de minte ale actorilor. Despre actori şi personala lor interpretare, mă ridic în picioare şi cu multă emoţie îi aplaud. Victor Rebenciuc – Fănică, prefectul cel mai onest − îşi începe rolul magistral, iar Ştefan Bănică – Ghiţă, Ghiţă pupă-l în bot şi-i papă tot – e la acelaşi nivel actoricesc cu bampirul, sunt în dăruire de măiestrie pentru public. Aplauze. Petre Gheorghiu –

17

bătrânul şi venerabilul nostru prezident – e un alt fel de Trahanache decât Giugaru, e o adevărată imagine ruginită a realităţii româneşti. Nu ştiu dacă scrisoarea se mai joacă şi acum, în anul de graţie 2013, când avem un alt Tipătescu şi altă Zoe, ce trăiesc, pe scena lor, aceste roluri în faţa întregului popor român. „A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul…” Neică Zahario, cine spune astăzi adevărul umblă cu capul spart, ca pe vremuri, ori este acuzat public de incorectitudine politică, Tertium non datu! Tandemul Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu apar pe scenă cotropind-o din primul moment cu interpretarea absolut originală a lui Farfuridi şi Brânzovenescu, pentru că ei se tem de trădare, dar, până la urmă, ca românii, o acceptă fiind în interesele partidului”…, trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar să o ştim şi noi…” Aplauze înzecite în 2015! „De aceia eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători…” Încă un nonsens din seria absurdităţilor cu care Nenea Iancu Caragiale îşi blagosloveşte personajele, ce sunt reale şi sigur româneşti. Nenea Iancu a făcut odată, într-un ceas rău, o predicţie despre noi românii: Ceea ce mă îngrijorează este că nu ne vom schimba niciodată, vom rămâne la fel ca acum. În problema trădărilor a avut dreptate, să amintim doar pe Mişu poltronu’ şi tat-su. Întorcându-ne la interesele partidului, când Farfuridi răspunde la întrebarea Care partid? „Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri...” Clar, Zoe conducea urbea, Zoe era deasupra prefectului… şi-a lui neica Zaharia! Aceasta este o altă replică adevărată şi, urmărind-o pe Mariana Mihuţ, nu rămâne nici o urmă de îndoială că este deasupra tuturor, ca personaj şi ca actriţă. M-a

18

uimit, toţi actorii cuceresc toţi spectatorii, dar de departe se vede că ea conduce partidul, urbea. În confruntarea cu Fănică îl joacă pe degetul mic, de la teamă şi înspăimântare, la autoritate dominantă, făcând praf şi pulbere toată încăpăţinarea şi îndârjirea prefectului cu „Hai Fănică, zdrobeşte-mă!” O scenă formidabil inter-pretată, la superlativul artei de către cei doi, soţi în viaţa reală. Aplauze. Mi-am amintit de Cherchez la femme a lui Dumas şi de Elena Udrea a lui Cocoş, parcă şi ea are un partid, şi un bampir! Nu are importanţă aparenţa fizică, important este ce coruptă societate este şi a lui Cocoş, şi-a amicului Fănică ce i-a făcut servicii! Despre Octavian Cotescu, în rolul lui Căţavencu îmi scot pălăria mea în faţa lui şi a replicii: „Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!”, pusă de Nenea Iancu în gura lui Pristanda, parcă a scris-o pentru vremurile de acum. Şi la urmă vine Forry Etterle în Gagamiţă Dandanache căruia regizorul îi dă un aspect de ramolit parşiv ce îl întrece pe cel interpretat de Beligan, dar re-plica apoteotică e aceiaşi, numai anii au trecut: „…fă-ţi idee! familia mea de la patruzsopt şi eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial..., şi să rămâi fără coledzi!” Aşa-s şi politicienii de astăzi, din Casa Poporului şi cele două palate, imparţiali, pentru osul cel mai mare!

Îngrijorarea lui Conu’ Iancu, din nefericire s-a adeverit, cred că cel mai pregnant o trăim acum, de la Iliescu, Constantinescu, Băsescu! Iar, după un an de când e preşedinte Klaus Iohannis, e cert că va rămâne la fel, având consilieri imparţiali, ca Mihalache şi MeReU, ce au trecut prin toate partidele şi toate came-rele, de orice fel… pentru că de la binele stăpânilor lor, de oriunde ar fi ei, atârnă binele lor de servi fără caracter (parafrazare incorect politică).

19

Gata, să nu-mi stric buna dispoziţie cu specta-colul dat de nişte prăpădite marionete guvernamentale şi parlamentare, după ce am admirat arta superioară a unor oameni adevăraţi. Plec cu Pisica Neagră la Reprezentanţa Ford pentru revizie. Ea are origine americană, dar a fost asamblată în Germania cu turbo Dieseal, despre care proiectanţii şi specialiştii spun că îi dă o putere sporită. Aşa o fi, dar anul trecut, la Timişoara, a lăsat-o turbina, exact în mijlocul traficului. Au venit băieţii şi au dus-o. „Nici o problemă, în două zile va fi gata de drum!” Nu au fost două zile, au fost patru, şi de la o zi la alta preţul creştea, ajungând în final triplu. Au uitat de chitanţă, dar mi-au dat o garanţie de un an şi tradiţionala noastră urare de drum bun. Bănăţeni de treabă, au uitat şi ei ca oamenii - toţi uităm - să dea o chitanţă, dar mi-au dat o listă cu alte probleme ale Pisicii Negre. Cu lista aceea intru acum, cu încredere, în Reprezentanţa Ford din municipala noastră urbe. E o clădire nouă, modernă, de-a dreptul elegantă, mare cât un dom sportiv de hochei pe gheaţă cu tribune cu tot, care pe lângă ale noastre ateliere din preria canadiană nici nu se apropie. Foarte bine primit, mă impresionează reprezentantul Reprezentanţei Ford şi, ca de obicei, când sunt primit cu elevate maniere, mă fâstâcesc şi fac mari greşeli:

„Ştiţi, eu nu mă pricep la maşini, decât dacă are aer în anvelope şi carburanţi în rezervor, dar am aici o listă cu cele ce trebuiesc revizuite”, şi i-o înmânez. Reprezentantul Reprezentanţei Ford m-a ascultat privindu-mă cu atenţie, fără să comenteze nimic despre declaraţia mea de necalificat, dar mi-a garantat că se va face o revizie completă şi garantată. Mi-a cerut actele, erau în maşină, m-am dus după ele, ocazie cu care i-am spus Pisicii Negre cum a decurs discuţia şi că o dau pe mâini bune, să fie liniştită.

20

Mulţumesc Dumitre, dar pe cât eşti de bun, tot pe atât eşti şi de naiv! Cum poţi tu, în România, să spui că nu te pricepi la maşini? Ai să vezi cât te costă sinceritatea ta, acum.

Ştiu, ai dreptate, dar aşa-s eu. De o viaţă întreagă îmi plătesc taxa de naivitate. Şi mai bine plătesc preţul scump al naturaleţei mele, decât ponoa-sele făţărniciilor! La bună vedere!

La plecare, reprezentantul Reprezentanţei Ford mi-a spus că în două zile îmi va da un telefon despre costul pieselor şi al manoperei, scuzându-se că nu poate mai repede dat fiind volumul mare de muncă programat anterior, şi mi-a dat cartea sa de vizită. Este inginer, s-a văzut după maniere. Ce evoluţie de când am plecat din România. În vremea deceniului meu bistriţean, erau câteva ateliere amărâte, strâmte si pline cu tot felul de piese vechi, nu se arunca nimic şi eu îmi duceam Castravetele la Piszta bacsi şi discuţia se încheia cam aşa: „No, apoi, haideţi, domn doctor, poimâine după ea”. Mulţumeam, poimâine era poimâine la Piszta baci.

Am luat un taxi să mă întorc acasă, taximetristul mai în vârstă era vorbăreţ ca un frizer italian. Simpatic, putea conduce şi să vorbească în acelaşi timp. Când am fost în vârful pasajului peste calea ferată, de unde se vedeau toate vilele nou construite pe dealurile ce înconjoară Bistriţa, mi-a spus că multe-s din afaceri murdare, din hoţii, că ştie el pe câţiva. „Pe vremea lui Ceauşescu dacă te prindea că ai furat o sută de mii te împuşca, acum unii fură cu milioanele, la vedere, şi nimeni nu le face nimic”. Şi a continuat pe tema asta până ce am ajuns la Casa cu flori. S-a mirat şi zis: „Oh, asta-i o vila de demult, a unor doctori, şi-or făcut-o şi-or dat-o ca să plece în Canada”. Nu am zis nimic, am mulţumit şi am plătit. Şi el mi-a mulţumit.

21

Am intrat în curte şi am privit-o zâmbind, având în minte şi-or făcut-o şi-or dat-o. În trei ani am făcut-o şi numai un an am stat în ea, fiindcă le-am dat-o şi am plecat. Acum, după 35 de ani, cei patru ani intră într-o frază, care e diferit spusă de unii şi de alţi, cât se va mai spune. Nu are importanţă, dar pentru un timp îmi reverberează trecutul, când eram tineri şi plăsmuiam să trăim liberi, în afara lagărului comunist, devenise o obsesie. După câteva încercări nereuşite, înfrânţi, ne-am împăcat cu soarta şi ne-am apucat să ne facem cel puţin o casă a noastră, un cuib de libertate. Socrii mei şi-au vândut gospodăria lor ţărănească şi cu bani lor şi-ai noştri am construit Casa cu Flori pe care în acte am împărţit-o în două. Câtă trudă, ce eforturi, ce greutăţi, câte piedeci, câtă invidie şi, când a fost gata, ni s-a spus în faţă, sub formă de glumă: Vile faceţi, vi le luăm! Atunci, vorba taximetristului, şi-or făcut-o şi-or dat-o!

Până să ajungem în Canada, a trebuit să trecem, mai întâi, printr-un lagăr de refugiaţi. Despre lagărele acelea de refugiaţi, prin care au trecut mii de români ce au vrut sa fie liberi, presa şi literatura română actuală nu scrie şi nu publică nimic. Altum silentium prin marginalizare şi proscriere. Acele lagăre pentru scăpaţii din abominabila tiranie comunistă sunt numai un mic segment din marea dramă a poporului român, de la Al 2-lea Război Mondial până la Iliescu şi Băsescu. Întreaga dramă istorică este insistent inhibată, prin Uniunea Scriitorilor a lui Nicolae Manolescu şi respinsă de ICR-ul lui Patapievici. Copleşitoarea, terifianta dra-mă românească, începută cu jertfele de război, cu ocuparea sovietică şi dictatura comunistă impusă de alogeni, cu lichidarea în închisorile comuniste a pa-trioţilor români şi distrugerea ţărănimii prin colectivi-zare, nu este redată în literatura română după 1989 la

22

parametri care ar trebui, este frânată în numele aşa ziselor sensibilităţi politice ale Uniunii Europene. Ipocri-zia poltronilor din turnurile lor de fildeş din plastic reci-clat. Sporadic mai apar dezvăluiri literare îndrăzneţe, dar cerberii criticii literare le sfâşie imediat, legându-se de unele scăpări literare sau gramaticale, ignorând esenţialul. Sunt pete în Soare, darămite într-o carte de om, şi criticii literari de astăzi sunt puşi să caute pete politice incorecte în cărţile îndrăzneţilor, nu să arate lumina şi adevărul lor.

Venind în România, oprindu-mă câteva zile la Cluj, cotrobăind prin librării, am cumpărat Studenţimea română din Cluj 1944–1946 scrisă de istoricul Petre Ţurlea şi publicată la Editura Renaşterea din Cluj Napoca. E un volum de 350 de pagini, dintre care 200 de pagini sunt de consemnare istorică corectă a eveni-mentelor studenţeşti de la Cluj ale acelor ani şi 125 de pagini sunt o anexă de documente din arhiva vremii, declaraţii ale participanţilor la evenimente şi articolele presei ce susţin expunerea istorică a autorului. Este o carte de istorie incontestabilă ce nu a avut o prezentare şi reeditare precum cărţile boierilor minţii bucureşteni, cum îi numeşte Sorin Adam Matei, un istoric român din Statele Unite, pe Pleşu, Liiceanu şi Patapievici. Sigur, această carte document a lui Petre Ţurlea depăşeşte, ca valoare cultural-istorică românească toate scriiturile, luate împreună, a celor trei boieri de pe malurile Dâmboviţei... Şi nu numai atât, dar toate scrierile lor se şterg şi mor de la sine odată cu ei, fiind fără nici o valoare literară, culturală sau istorică, pe când lucrarea istoricului Petre Ţurlea rămâne peste veacuri un certificat istoric românesc indubitabil al evenimentelor clujene ale acelor ani.

Vă rog, citiţi şi comparaţi, veţi afla despre opozi-ţia fermă, categorică a studenţimii clujene împotriva

23

comunismului ce se instala prin forţă, fraudulos şi despre josnicele acţiunii revanşarde antiromâneşti ale ungurimii ardelene împotriva eliberării Ardelului de Nord Vest de sub ocupaţia ungurească, horthistă. Românii ardeleni, intelectualitatea şi tineretul studios, aşteptau cu legitimă dorinţă revenirea de la Sibiu a Universităţii Dacia Superioară şi redeschidere ei acasă la ea. Au întâmpinat o acerbă opoziţia din partea autorităţilor pro-comuniste, instalate după 11 octombrie 1944, în care marea majoritate erau unguri horthişti peste noapte deveniţi comunişti devotaţi Moscovei, de la care pre-tindeau ca Ardealul să rămână al Ungariei sau, dacă nu se putea, fiindcă Ungaria lupta împotriva Rusiei, atunci să o anexeze la Ucraina, să nu mai revină niciodată României. Aceasta era politica lor externă. Intern, fă-ceau tot posibilul să declanşeze un conflict de proporţii cu românii pe care să-l prezinte la sfârşitul războiului în favoare doleanţelor lor etnice anexioniste. În acest scop, în noaptea de 28/29 mai 1946, muncitorimea ungurească de la Dermata a atacat şi devastat Căminul Studenţesc „Avram Iancu” cu tot felul de arme contondente şi de foc, urlând barbar: Folyon az olah ver = să curgă sânge de valah! Poliţia şi jandarmeria română nu au intervenit, lăsând în voia sorţii studenţii români din cămin, ce ar fi avut un sfârşit tragic, dacă nu, întâmplător, la câteva case mai încolo de cămin, se afla sediul Poştei Militare Sovietice sub pază militară, care alarmată de urletele şi focurile din stradă s-au crezut atacaţi şi au ripostat cu foc puternic de avertisment, ce i-a speriat şi pus pe fugă pe vărsători de sânge de valah. Niciun muncitor ungur de la Dermata nu a fost arestat, în schimb au arestaţi 27 de români, 20 erau studenţi din cămin! Această nedreptate a declanşat greva generală a studenţimii româneşti cu consecinţe nefaste asupra lor şi a corpului universitar

24

care i-a susţinut în această nedreptate. În toamnă, la alegerile din noiembrie 1946, ungurii s-au plasat de partea comuniştilor şi au câştigat pentru că alegerile au fost fraudate conform directivei lui Stalin: „Nu contează cine votează, ci cine numără voturile”. Ardelenii români au votat masiv pentru Iuliu Maniu, dar voturile le-au numărat comuniştii lui Stalin. A fost începutul dezastrului. Singura alinare a românilor ardeleni a fost că la Conferinţa de pace,Stalin, orgolios învingător, devenind stăpânul Europei de Est, nu a acceptat frontierele trasate de Hitler, (a trasat el alte frontiere de învingător în Europa de Est) şi, astfel, Ardealul a revenit României, a doua oară în acelaşi secol prin tratate internaţionale de pace. Lui Stalin îi plăceau linguşitorii unguri ce se umileau neîncetat în jurul lui şi astfel i-a răsplătit cu o regiune autonomă unde iredentiştii şi-au manifestat din plin ostilitatea faţă de români, până la Nicolae Ceauşescu.

Istoria lui Petre Ţurlea continuă cu date veridice despre soarta studenţilor şi a corpului universitar clujean, cu arestările şi condamnările lor, cu exmatriculările unor studenţi ai căror părinţi au suferit crâncen sub horthism şi epurările marilor profesori universitari, toţi mari patrioţi români. Au fost urmăriţi şi arestaţi conducătorii grevei studenţilor, Valeriu Anania, Ilie Piţurcă, Nicolae Stoican, Marcel Bănicescu, toţi medicinişti. Niciodată nu vom mai avea un asemenea corp universitar şi studenţime patriotică, deşi e mare nevoie în vremurile de astăzi. Din nefericire avem parte de boierii minţii care, prin perfidie, ipocrizie, fals şi dezinformaţii manipulează, prin mass-media, opinia publică, ascunzându-i adevărurile istorice ale dramei şi tragediei din România deceniilor comuniste. Şi dramă continuă.

Domnul inginer de la Reprezentanţa Ford mi-a dat telefon despre starea Pisicii Negre, aducându-mi la

25

cunoştinţă, în stil nord american, ca are veşti bune şi veşti rele. Nu m-a întrebat pe care vreau să le aud primele, cum fac americanii, fiind conştient că sunt legate între ele şi oricum trebuie să le spună pe toate. Cele rele erau că pe lângă lista mea de revizii s-au mai găsit şi alte probleme ce trebuiesc remediate, iar veştile cele bune erau că piesele de schimb vor sosi în două, trei zile, după care manopera va fi făcută tot în două, trei zile, atelierul fiind în criză de mecanici, cei mai buni au plecat în Germania. Mi-a spus şi cât mă costă, am avut norocul că stăteam pe scaun. „OK.” Orice alte comentarii ar fi fost de prisos, fiindcă eram prins. Am rămas liniştit privind pădurea şi constatând că şi inginerii mecanici sunt ca mulţi doctori, te duci la ei cu o răceală cu tuse şi ei îţi spun că ai o bronşită gravă fiindcă ai platfus şi e sezonul umed.

Ploua neîncetat, stăteam pe balconul dinspre pădure continuând lectura la Sudenţimea română din Cluj 1944-1946 care, după devastarea căminului studenţesc „Avram Iancu", a intrat în grevă generală cu manifestaţiuni susţinute împotriva autorităţilor pentru nedreptatea făcută şi arestarea a 20 de studenţi din cămin şi a nici a unui vărsător de sânge de valah. Cum autorităţile clujene nu au putut aplana revolta sau stăpâni manifestaţiunile studenţilor grevişti, ce cuprin-seseră întregul centru universitar, Bucureştiul s-a alar-mat şi l-a trimis să facă ordine democrată pe tovarăşul ministru de interne Burach Teskovich, ce şi-a schimbat părul, pardon, numele în Teohari Georgescu. După o vizită de două zile, tov. ministru a eşuat lamentabil în faţa studenţilor clujeni, cu care nu avut dialog, doar i-a ameninţat dând cu pumnii în masă. Întors la Bucureşti, a tras următoarea concluzie, scrisă în Scânteia: „Ceea ce se face aici (se referă la studenţimea română din Cluj – nota mea) în numele

26

românismului, este o crimă şi noi nu putem admite să ne sinucidem, nu o admite poporul”.

Care noi, care partid? Cum care partid: Madam Ana Pauker, neica

Visarionovici, Kişinevscki, Lev Oigensten, Balogh Joszef, Saul Brukner, Erno Neulander, Boris Grunberg, Wolf Pressman, noi şi-ai noştri, să ne sinucidem?! Mai bine sinucidem studenţimea manistă, liberală, cu tot cu profesorii lor naţionalişti. Zis şi făcut, dar nu chiar de ei, ci de cozile de topor româneşti şi de ungurii revanşarzi. Apoi a fost trimis, să se sinucidă politic, un român cu studii universitare, Lucreţiu Pătrăşcanu. Şi şi-a sem-nat condamnarea la moarte când, în faţa studenţilor grevişti, fiind încolţit de replici pertinente, mărturisindu-se că Mai întâi sunt român, apoi comunist. L-au auzit şi ungurii lui Lukacs Laszlo, care-l urau de moarte fiind educat şi încă român. Dar cel mai mult au avut de suferit studenţii şi profesorii Universităţii Dacia Superioară în anii care au urmat, după fraudarea infamă a alegerilor din noiembrie 1946.

Ploaia continuă. O aud de pe balcon pe acoperiş, prin burlane chiar şi cum cade pe pădure, parcă e un ţambal ceresc când picăturile ating mugurii şi crengile. Toată armonia Naturii e întreruptă de zgo-motul mecanic, sfâşietor al unei drujbe din mijlocul pădurii. Acum pe ploaie era momentul, pădurarii nu au umbrele, nu umblă ei pe ploaie în pădure. De fapt nici nu mai sunt pădurari, ca pe vremuri. Atunci se numeau pădurari, apoi au devenit brigadieri silvici, iar acum au devenit nişte amărâte cozi de topor ai tuturor silvo-mecanizatorilor. Hai că încep să fiu obsedat şi nu-i sănătos, nu face bine la platfus. Nu am nici măcar platfus, am amintiri edificatoare despre deceniul nostru bistriţean, când am fost redistribuiţi aici, când am

27

început să ne construim această casă, cu acte în regulă, şi după ce am turnat fundaţia, ne-am trezit cu tovarăşii de la sfatul popular, cum se numeau primăriile în RSR, că vin şi ne cer autorizaţia de construcţie a casei, spunându-ne că nu mai este valabilă şi să încetăm orice activitate de construcţie. De ce?

Pentru că e ordin! Am aflat de unde venea ordinul: venea de sus,

din elicopter. În fiecare toamnă, când se deschidea vânătoarea în Munţii Călimani, la vânatul negru, tovarăşul Ceauşescu cu madam Ceauşescu veneau trei zile la Bistriţa, în vizită de lucru: o jumătate de zi treceau prin platforma industrială şi după o scurtă şedinţă de indicaţii preţioase şi istorice, se urcau în elicopter şi se îndreptau la cabana de vânătoare de la Cuşma, trecând pe deasupra străzii silvoranilor, unde se ridicau câteva case particulare, ceea ce erau în contradicţie cu betonizarea în blocuri a poporului român. Probabil că madam Ceauşescu a observat abaterea de la indicaţiile istorice de betonizare în epoca de aur, l-a tras de mânecă pe conducător, care l-a trimis pe Ghiţă Pristanda să ne apuce autorizaţia. Şi ne-au apucat-o! Cheltuisem atâta timp, muncă şi speranţe în această fundaţie de beton şi toate s-au prăbuşit datorită elicopterului prezidenţial. Dar, a fost un dar, nu conjuncţia, ci substantivul. Prim-secretatul judeţului, Adalbert Crişan, era pacientul Icăi şi tocmai în acele zile, urma un tratament ambulatoriu la ea. Ica i-a spus deschis necazul şi supărarea noastră şi l-a întrebat ce să facem pentru a continua ceea ce începuserăm. Ardeleanu’ ca ardelenii, după ce a cujetat, a dat ver-dictul Doamna doctor, aşa o trata el netovărăşeşte când era pacient în cabinet, veţi primi autorizaţia de construcţii înapoi, dar până la toamna cealaltă casa să fie acoperită. Când Ica mi-a povestit, am crezut că

28

visez şi numai că nu i-am spus să-mi dea o palmă să mă trezesc. Prim-secretarul s-a ţinut de cuvântul dat. Toţi silvoranii ne-am acoperit casele până în toamna următoare şi aveam emoţii să nu cumva să se observe iar în zbor spre cabana de vânătoare. Madam Ceauşescu se putea înfuria şi ordona demolarea lor. Ce conta pentru conducători demolarea câtorva case, când ei demolau şi bisericile istorice ale Bucureştiului. Dar o altă minune s-a întâmplat în acea toamnă; conducătorii au urcat la cabana de vânătoare, de la Cuşma, cu nişte gipanuri speciale, fiindcă judeţeana de partid le-a pregătit un drum foarte bun, anume pentru cei mai înalţi şi iubiţi oaspeţi ai judeţului nostru. Urale şi aplauze pentru epoca de aur şi conducătorii ei.

Am citit într-o enciclopedie despre pisici, că într-o parte a lumii unde pisicile sunt iubite, respectate, fiind considerate de bun augur, indiferent de culoare - asta e de la mine - se crede că oamenii au aureole pe care pisicile le văd şi îi judecă după ele! Cică, unii oameni aproape nu au aureolă, pe când alţii le au mai mici, mai mari, foarte mari, luminoase, sclipitoare, orbitoare, di-rect proporţionale cu inteligenţa şi orizonturile fiecăruia. Acum, după ce Iliescu, profitând că era revoluţie, i-a executat pe iubiţii lui conducători, ca să le ia locul, mă abţin pentru o vreme să zic mai mult despre Ceauşeşti fiindcă latinii spuneau, deci şi noi după ei, despre morţi numai de bine şi despre vii numai adevărul. A doua parte a fost adăugată mult mai târziu dar, nefiind convenabilă pentru mulţi dictatori, a fost retrasă, proscrisă. Cred că era şi este corectă, să judecam şi noi faptele lor, fiindcă Creatorul ne-a înzestrat şi pe noi cu judecată, ca să o folosim.

Apropo de pisici, am primit telefon de la domnul inginer că Pisica Neagră mă aşteaptă, gata de drum. Ce bucurie, stătuse şi ploaia, se făcuse vreme

29

frumoasă de primăvară. Plec după ea, dar în drum intru în bancă. E plin oraşul de bănci, indigene şi străine, una mai elegantă ca cealaltă, semn patognomonic de capitalism înfloritor. „În cea Românie”, cum zic acum maramureşenii despre epoca de aur, era doar Casa de Economii şi Consemnaţiuni, adică CEC. Ce vremuri financiare liniştite, banii se ţineau în siguranţă la CEC sau la borcan cu capac metalic, să nu de-a şoarecii peste ei. În băncă, personal elegant, manierat, îţi vine să te pozezi cu ei, nu altceva, dacă nu ai nevoie de împrumuturi. În Bistriţa, dacă vrei să schimbi bani, sunt câteva locuri unde tranzacţia se face stradal, direct de la buzunar la buzunar. Astfel de comodităţi sunt la piaţă sau în faţa unei biserici româneşti. Tranzacţii rapide fără taxe şi chitanţe.

La domul reprezentanţei Ford amabilitatea şi bunăvoinţa sunt pe pământ, numai preţurile-s sus în văzduh, susţinute de asigurări garantate. Mulţumesc, plătesc, primesc cheile, actele şi chitanţele. Plec. Trebuie să-mi cumpăr rovinietă, aşa că, din nou, intru la bancă! Nu obişnuiesc să discut preţurile plătite, banii nu se mai întorc, dar Pisica Neagră începe, sub o formă aparentă de dragul conversaţiei, să-mi înşire personalul domului Ford, începând cu portarii în ture, cu trei, patru câini semi-maidanezi, intendent, femeile de serviciu, câte una pe etaj, funcţionare, director cu secretară, contabilă şi casiere, magazioner şi domnii ingineri, iar mecanici auto, în tot atelier sunt numai 2 (doi). Tac şi ea mă întreabă daca a fost clară. Cum să nu, am simţit unde a zgâriat! Aprob şi opresc să-mi cumpăr rovinieta, cică e o taxă pentru folosirea drumurilor publice şi a gropilor lor. Zâmbitoare, frumos zâmbet, îmi cere permisul maşinii şi în acel moment, cerul se întunecă şi cade pe mine. Nu e permisul maşinii mele, este al altuia. Îmi cer scuze şi ies afară, la

30

aer, îmi trebuie mult aer. Mă întorc la domnul Ford. Ce regrete, ce scuze, dar se rezolvă imediat, e clientul nostru, nici o problemă. Aiurea, clientul lor era la Aiud cu permisul maşinii mele, alt hăbăuc ca mine. Se întoarce abia mâine seară. Regrete, scuze, plec după ce îmi promit că vor aduce permisul maşinii mâine seara, acasă. În mod sigur şi din nou scuze pentru această mică încurcătură. Curat mică încurcătură! Pisica Neagră tace.

Nu intru în casă, cercetez grădina, livada şi, încet, supapele se deschid, nu explodez, dar îmi pare rău de timpul pierdut, vroiam să urc în Piatra Fântânele, e o zi frumoasă. Dintr-odată mă înseninez văzându-l pe Lazăr urcând spre mine în livadă. Ce bucurie, am cu cine vorbi la un pahar de pălincă. „O bem la mine, că ne aşteptă Violeta cu masa”. Am mers şi supărarea, o adevărată furtună într-o căldare goală, mi-a trecut în compania lor. Nu am vorbit despre maşină şi mecanici auto, ştiau ei că nu e acum momentul, va veni el, momentul mult mai târziu, de glume ironice la adresa mea şi a mâţei negre. Am vorbit de primăvară, de grădină şi livadă, de casă.

Au fost multe vorbe, de tot felul, după ce s-a aflat că am rămas în străinătate în vara lui 1980. Am plecat, cei ce au semnat că putem merge au tras ponoasele, critică cu avertisment sever, dar doi colegi de specialitate au tras foloase, să le fie de bine. De la Miliţie, au venit tovarăşii, au spart dulapul unde ţineam armele de vânătoare, le-au luat şi au plecat trântind uşile, alţii au luat cărţi, fiecare ce a vrut. Era de aşteptat, era România dictaturii comuniste. VILA era lozul cel mare pentru care s-au ciocnit interesele personale ale unor tovarăşi din conducerea judeţului, pentru că era o lege prin care infidelii comunismului erau etichetaţi trădători de ţară şi li se confiscau toată

31

averea imobilă şi se repartiza servilor lor! S-au dezum-flat când au aflat că în acte, vila nu era toată a doctorilor, jumătate era a socrilor! Au devenit comunişti de omenie, au cerut socrilor să-şi vândă partea, asigurându-i că vor primi, la alegere, un aparta-ment sau o altă casă cu grădină. Au refuzat categoric, atât mai aveau din munca lor de o viaţă. Comuniştii şi-au pierdut omenia şi au trimis funcţionarii sfatului popular să facă măsurători pentru a băga nişte tovarăşi chiriaşi în locul doctorilor, chirie ce va reveni statului socialist, acum noul proprietar. A apărut alt inconve-nient: vila nu era construită pe apartamente separate ci era un tot familial. Tovarăşii chiriaşi aduşi la faţa locului au strâmbat din nas şi au plecat, dar chiria, deja calcu-lată, trebuia să fie plătită de cineva şi sfatul popular va aduce alţi chiriaşi până la urmă. Soacră mea, arde-leancă, i-a poftit la masă să se înţeleagă. Şi s-au înţeles. Ea a plătit timp de 10 (zece) ani, lună de lună, chirie la sfatul popular pe jumătatea noastră de casă.

După 1989, legea confiscării averilor celor fugiţi din ţară în timpul comunismului s-a abrogat. Soacră-mea s-a dus la un avocat, Augustin Zegrean, s-au înţeles ardeleneşte şi domnu’ avocat a pledat, cu acte în regulă, cazul în faţa judecătorului, care ne-a repus în drepturi. Norocul noroacelor a fost că nu au fost chiriaşi, altfel ar fi fost o altă năpastă, trebuia să le căutăm locuinţă pretenţioasă, dar pe chirie de nimic, să-i mutăm pe cheltuiala noastră şi cu fanfara oraşului. Când am venit în ţară, l-am cunoscut pe avocat, a fost invitatul nostru, împreună cu familia, ne-a făcut plăcere întâlnirea, discutând deschis despre noua epocă de aur a capitalismului biruitor, după care fiecare ne-am văzut de drumurile noaste în viaţă. Avocatul Augustin Zegrean a intrat în politică, a devenit parlamentar şi acum este preşedintele Curţii Constituţionale.

32

Aşteptând să reintru în posesia permisului ma-şinii, continui lectura istoriei studenţilor clujeni la care s-a alăturat, în spirit de solidaritate colegială şi româ-nească, studenţimea din alte centre universitare. Politehnica bucureşteană a făcut o grevă de trei zile de solidaritate cu „victimele comunismului şi ale şovinis-mului unguresc”. În marea aulă a Institutului Politehnic au făcut un miting de fraternitate şi s-a citit o moţiune de protest, ce urma să fie înmânată Ministrului Educaţiei Naţionale, Ştefan Voitec. Politehniştilor au început să se alăture studenţii de la Agricultură şi Arhitectură. Tovarăşii din CC-ul PMR-ului au intrat în panică la ideea posibilităţii generalizării grevei şi au înconjurat Politehnica cu armată, plus, au barat străzile înconjurătoare. La Timişoara, studenţimea a intrat în grevă cu excepţia studenţilor evrei, dar cursurile pentru ei au fost întrerupte pentru că studenţii grevişti au intrat peste ei cântând cântece patriotice. Ieşenii au trimis o telegramă de solidarizare semnată de peste o mie de studenţi.

La Universitatea Dacia Superioară au continuat exmatriculările studenţilor grevişti. De la Facultatea de Medicină au exmatriculat o mie o sută de studenţi şi au schimbat decanul, profesorul Victor Papilian, o somitate a catedrei de Anatomie şi a vieţii culturale clujene cu tovarăşul Mihai Kernbach. Un an mai târziu, profesorul Victor Papilian a fost arestat şi studenţimea a protestat vehement. Nu mai avea aceiaşi forţă pentru că teroarea comunistă se instalase puternic, totalitar, după fraudarea alegerilor din noiembrie 1946, eliminând adevăratele partide naţionale şi democratice.

Uniunea Populară Maghiară a câştigat 29 de mandate parlamentare. Toţi parlamentarii ei erau naţionaliştii Ungariei Mari, ce urau barbar tot ce era românesc în Ardeal şi, din fortăreaţa comunistă în care

33

s-au aciuit, sperau să submineze Tratatul de Pace de la Paris, hotărârea deja luată de reîntregirea Ardelului românesc. Erau hotărâţi şi exaltaţi după victoria alegerilor şi a ţelului lor revizionist, organizând o mare întrunire sărbătorească la Cluj în care preşedintele uniunii, Kurko Gyarfas, a spus hotărât: „De acum încolo nu vom sta şi o să fie nevoie să batem cu pumnul în masă", la care fanfara Dermatei a intonat imnul Ungariei!

Cine tace consimte! Şi din 1946 şi până în 2016 românii ascultă cum li se bate cu pumnii în masa din casa lor. Tac şi consimt, ascultând imnul Ungariei.

Am plecat la Piatra Fântânele.

35

De-ar fi’n lume numai mâţe – După chip ş’asemănare, aş creat mâţescul neam Aş striga: o motănime! motănime! Vai… Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Fire mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfăşură ’nainte! Mihai Eminescu în Cugetările sărmanului Dionis

PREJUDECĂŢI ŞI JUDECĂŢI Ploile primăverii se răresc, a şi plouat

destul, cu ciutura, cum scrie Topârceanu. Şi totuşi am prins o zi frumoasă, deosebit de senină, de primăvară. Fiecare zi din an e deosebită de celelalte, dar aceasta este minunată şi am urcat la Piatra Fântânele, la Mânăstirea de Maici, unde, aşa cum i s-a dus vestea în ţară, este o Gură de Rai. Aici urcam foarte des în deceniul nostru bistriţean din vremea dictaturii comuniste, pentru un strop de linişte şi bucurie lăuntrică, fiind unul dintre cele mai frumoase locuri carpatine, divin după cei ce îl cunosc, o adevărată Gură de Rai a Creatorului. În acea vreme, nu ne era cunoscută această asemănare făcută de călugărul slujind într-un mic schit aşezat chiar sub Piatră cea Mare, ce străjuieşte plaiurile colinare la înălţimea pasului carpatin dintre Ardeal şi Bucovina.

După schimbările din 1989, aici s-a construit o mănăstire de maici, în jurul câtorva măicuţe venite de la Mânăstirea Văratic şi, de atunci, Piatra Fântânele s-a

schimbat foarte mult datorită credinţei şi hărniciei obştii mânăstireşti, a măicuţelor pe care eu le consider măicuţe pioniere, pentru că au pus bazele începutului şi muncesc continuu la ridicarea uneia dintre cele mai

36

înalte, la propriu de mai multe ori, edificii monahale româneşti. An de an, urc la Piatra Fântânele şi le văd roadele dăruirii creştine. La început au avut o modestă

mănăstire de lemn, apoi au ridicat chiar pe Piatra cea Mare o cruce impresionantă ce se vede peste tot Pasul Tihuţei şi, dacă urci pe platformele de la baza crucii, se vede frumoasă România cuprinsă între Munţii Bârgăului, Rodnei, Obcinile Bucovinei şi Călimani pe care cerul lui Dumnezeu face o cupolă astrală, pentru luminătorii dăruiţi nouă. Apoi, obştea mânăstirească, mărindu-se, s-a trecut la construirea unei noi mânăstiri de piatră şi zid, într-o frumoasă arhitectură bisericească românească. Apoi au făcut o casă pentru preot şi una pentru pelerini, iar acum ridică biserica mânăstirii din piatră şi zidărie. Le apreciez şi le respect pentru credinţa şi hărnicia lor, dorindu-le să se bucure cât mai mult de rugăciunile lor. Când vezi cât şi cum se dăruiesc aceste măicuţe celei mai frumoase credinţe omeneşti, a păcii şi iubirii, cum să nu le urmezi pilda, dăruind, la rândul tău, ceva din suflet, din iubire acestei credinţe în care ai fost botezat şi crescut.

Mă simt bine să le dau bineţe cu preţuire, de fiecare dată când urc la Piatra Fântânele, când vorbim simplu, creştineşte şi deschis, când ne pomenim neamul şi pe Dumnezeu. Mie, trecătorul prin atâta lume şi trăiri de toate felurile, îmi face bine sufleteşte şi spiritual, pentru că sunt bune şi îngăduitoare cu mine, la fel cu toţi pelerinii. La mănăstire dau bineţe şi vorbesc, în treacăt sau pe o vreme, cu toate măicuţele pe care le întâlnesc, cu Preotul Gavril Ovidiu Horţ, care e sufletul ardent al muncii, din zorii zilei până la rugăciunea de seară, cu Maica Stareţă Pamfilia, ce are calmul dintr-o linişte interioară intensă şi este plină de devoţiune, mereu senină şi luminoasă. Urc până sus la o rotondă cu Piatra cea Mică, memorială, de cele mai

37

multe ori însoţit de Maica Sorina, stăm de vorbă despre una, despre alta, despre toate câte sunt sub cerul Gurii de Rai. Odată, vorbind despre pelerinajele la Crucea din Călimani şi despre pelerinajul Camino de Santiago, această tânără maică, inteligentă, cultivată şi sagace, mi-a dat o replică, să-mi fie învăţătură de minte: Dumnezeu este îngăduitor cu noi, iar noi trebuie să fim îngăduitori între noi, unii cu alţii. Tac, fără replică, şi o privesc atent să-i cuprind şi din privire sensurile sintagmei creştine pe care mi-a etalat-o ca învăţătură. Mă priveşte senin dar nu mai adaugă nimic. Pe bună dreptate, îmi dau seama că a spus tot ce trebuia spus. Dacă nu judeci cu răbdare şi stăruinţă, dacă nu prinzi sensurile din puţinul spus, restul explicaţilor şi prelegerilor sunt inutile. Are dreptate, nu ştiu de unde, poate de Sus, nu am ce replica, doar ce medita. Îngăduinţa dintre oameni, îmi pare a fi o direcţie bună, paşnică şi fericită a omenirii, dacă toţi am fi la fel de îngăduitori, dacă am căuta cu perseverentă raţiune căile îngăduinţei globale pe pământ.

Ce lanţuri grele de suferinţe şi păcate trage omenirea după ea, pentru că nu stă să chibzuiască valoarea divină a îngăduinţei, să înveţe din istoria trecutelor generaţii pentru binele generaţilor viitoare. Credinţa creştină este un far luminos al îngăduinţei şi mai sunt şi alte credinţe şi ideologii ce au miezul îngăduinţei divine în ele, numind-o şi îmbrăcând-o în diferite feluri, cu ideea maici Sorina, încapsulată în ele de către alte măicuţe şi preoţi, de către laici gânditori ai binelui omenesc. Din nefericire şi păcate, mai este o cale lungă şi grea, cu multe obstacole rele în faţă, până la împlinirea îngăduinţei divine pe pământ.

Cobor din Piatra Fântânele entuziasmat de frumuseţea ideii de îngăduinţă, până ce, din spate, mă claxonează fără motiv un vitezoman. Eram pe banda

38

mea, pot să conduc corect şi să gândesc orice în acelaşi timp, din totdeauna. Claxonul strident m-a avertizat că trăiesc în lumea intoleranţei din diferite idei preconcepute, convingeri primitive, ideologii maligne şi este încă dominantă. Pot să constat şi eu ceea ce au remarcat şi alţi semeni, oameni mult superiori, intelectuali din toate timpurile, dar e trist că nu au putut schimba prea mult. Ce pot face eu mai mult? Nimic, în afară de a fi îngăduitor, cu îngăduitorii! Cât priveşte claxonul, îl folosesc şi eu la rândul meu, când trebuie. Acum, de exemplu, claxonez o pisică visătoare ce vrea să treacă prin faţa Pisicii Negre ce are viteză mai mare…

* * *

Am un vecin, harnic şi credincios, cu şase copii

pe care, în familia lui, i-a crescut cu duhul blândeţii, în spiritul muncii şi al credinţei lor. Sunt foarte bine crescuţi şi ne sunt de mare ajutor în toate câte îi rugăm. De fiecare dată când îi rog ceva le spun că plata va fi în ceruri! Ei râd, pentru că ştiu că până la plata aceea vor primi şi răsplata muncii pe pământ.

Au o tâmplărie mare, cât o făbricuţă utilată cu tot felul de maşini, ce doar aparent par să fie numai de tâmplărie, începând cu clasicul ferestrău de mână şi până la gaterul pentru buşteni, pentru orice esenţe lemnoase, ca orice silvorani gospodari. Ceea ce pare curios este că nu are firmă la stradă, doar multe flori bine îngrijite, ce ascund semne de întrebare misteri-oase. Pe şoptite, un contra-informator mi-a strecurat discret că este o fabrică secretă, ce în aparentele maşini de tâmplărie ascund maşini ultrasecrete, pentru comenzi speciale, pentru cele mai mari pacte militare din lume, posibil şi pentru Coreea de Nord. Când am

39

auzit, m-am speriat cumplit, am făcut un pas înapoi şi am spus că nu mă interesează. Degeaba, contra informatorul s-a apropiat de urechea mea stângă, ştia că aud mai bine cu ea şi mi-a dezvăluit un secret major, unul foarte strict, strict, al răposatului Pact de la Varşovia: aici, pe timpuri, se făceau toate panourile pentru lozinci ce se afişau prin curţile regimentelor pactului, iar acum lucrează pentru NATO, mai mult nu pot să-ţi spun deocamdată. Mai bine, tăcerea face aur, cum numai alchimiştii Evului Mediu mai făceau. Mie însă îmi dau insomnii, pentru că aud şi noaptea motoare lucrând.

Băieţii vecinului Rus, aceasta fiindu-i parola secretă ştiută numai de bistriţeni şi someşeni, pe lângă şcoală, lucrează şi în tâmplărie alături de tatăl lor şi mă

ajută când îi solicit în vreo comandă lemnoasă. După treabă, câteodată, stăm de vorbă, sunt isteţi şi curioşi, îmi place să vorbesc cu ei, cu o singură excepţie din partea lor, să nu-i întreb ce comenzi speciale execută pentru NATO, iar din partea mea să nu comentăm, să nu ne apucăm să dezbatem credinţele religioase. Eu le respect secretul comenzilor NATO din primul moment, dar pentru tabuul meu a trebuit să le dau nişte explicaţii. Întâi, după mine, credinţele sunt personale, trebuie să fim îngăduitori unii cu alţii, vorba măicuţei Sorina, să ne respectăm şi să nu ne amestecam în credinţele nimănui. Al doilea, eu nu mă pricep, părinţii m-au botezat ortodox şi aşa rămân, sunt fericit ca aparţin credinţei ce propovăduieşte pacea şi iubirea. Al treilea, eu nu sunt un religios, sunt un credincios intrinsec şi, fiind medic, nu e deontologic să mă intereseze, să comentez sau să-mi grupez semenii după credinţele şi ideologiile lor, trebuie să mă ocup numai de sănătatea pământească a tuturor. Şi sănă-tatea semenilor mei pluteşte pe un ocean patologic, toţi

40

plutim pe el, iar eu, la fel ca ceilalţi medici, am un colac de salvare în mână ca să-i scot pe cei ce cad în oceanul patologic, indiferent de ideile, concepţiile şi preocupările lor. La urmă le-am spus şi că am fost educat într-o societate comunistă în care se preda evoluţionismul biologic, nu creaţionismul lumii! S-au mirat, dar nu aveau corect în minte diferenţierile dintre cele două noţiuni, aşa că am continuat spunându-le că noi toţi oamenii trebuie să fim şi iubitori ai înţelepciunii acestei sintagme, într-un singur cuvânt i se spune filosofie, şi dacă ne place şi iubim înţelepciunea putem, chiar trebuie, să filosofăm cu toţii despre viaţa noastră. De ce nu?

Eu am auzit atâtea lucruri înţelepte spuse de ţăranii români, încât adunate toate la un loc, depăşesc cu mult filosofia buchisită prin facultăţile de filosofie din România. Să observăm cât mai mult, să fim curioşi şi să gândim liber orice ne trece prin minte. Aşa am ajuns şi eu, citind de toate, dar gândind liber, la propria mea idee filosofică: evoluţionismul este tot o creaţie şi nu putem să-l separăm de începutul creaţiei. Este catena mea, logică, dintre evoluţionism şi creaţionism. Această universală creaţie, prin care trece omenirea, este fundamentul de la care au plecat credinţele lumii, pe care le găsim în istoriile ei. Toate astea voi, dragii mei, gândiţi-le şi judecaţi-le singuri, eu nu vreau să le discutăm sau să le dezbatem împreună, pentru că voi sunteţi bine ancoraţi într-o confesiune creştină. Sunt bune ancorele, te feresc să nu te loveşti de stâncile cele mari ale lumii. Eu, însă, am fost sortit să plutesc în haos, dus aiurea de vânturile răzleţe ale risipirilor. Degeaba, băieţii vecinului, tineri, plini de minte şi curiozitatea nu se lasă!

Care-i scopul vieţii? m-a întrebat unul dintre ei.

41

Dumnezeule Mare, ce îmi faci? Mă mai pui la încercare? Doar mă ştii! Acum îmi trimiţi procurorii ăştia pe cap, ce ţin la confesiunea credinţei primite în familia lor, să mă ia la întrebări? Ei bine, mi-ar fi uşor să mă eschivez şi să le răspund cu o întrebare ţintită: Nu scrie în Biblia pe care o citiţi?! Cu ce scop mi-ai pus-o? Nu am să încep aşa, am să mă întreb pe mine care-i scopul vieţii mele? Fiindcă, mărturisesc, până acum nu mi-am pus această întrebare, am fost tare ocupat cu vieţuirea şi asta din cauza lumii în care trăiesc şi prin câte a trebuit să trec. Poate am să mă gândesc la întrebarea asta cândva şi am să dau şi eu un răspuns cum au făcut-o foarte mulţi, din toate timpurile. Acum, doar mi-a venit în minte ce şi-au răspuns alţii la această

întrebare, pe care şi-au pus-o într-un moment sau altul din viaţa lor.

De mult, un latin a zis Vita quid est? Esse! Die esse, sed adde necesse! – Ce este viaţa? A exista! Spune a exista şi adaugă a fi necesar! Mi se pare înţeleaptă, mai ales adăugirea, în sensul cel bun, de a fi folositor. Unii zic că viaţa e dată de la Dumnezeu şi trebuie să-i mulţumim, cât trăim, pentru ea! Frumos, dar asta nu-i totul, nu cred că numai pentru atât i-ai zămislit, Doamne! Cu atât mai mult nu-mi plac cei care spun viaţa e numai pentru a ne ruga lui Dumnezeu! Ţie îţi place, Doamne? Numai pentru atât ai dat viaţă oamenilor? Nu cred, din moment ce i-ai făcut după chipul şi asemănarea ta de creator universal şi observând că îi laşi şi pe ei să creeze de toate, în timpul din urmă, adevărate minuni, precum sfinţii de demult! În acest sens, unele religii nu te-au înţeles corect, îţi aduc prejudicii, subestimându-te! „Zău lui Dumnezeu", ei nu ţin cont de ceea ce printr-un latin le-ai transmis: ora et labora, cum fac şi măicuţele din Piatra Fântânele, şi o fac cu bucurie, la fel precum

42

foarte mulţi credincioşi. Despre evoluţionişti, ce să spun, îi ştii că susţin, simplist, că viaţa e doar pentru perpetuare speciilor, pentru evoluţia şi diversificarea lor: Ar fi fost ”OK” dacă nu făceai omul, dacă îţi luai, Doamne, şi Dumneata, a şasea zi liber, te relaxai undeva prin univers, privind în zările lui! Dar dacă totuşi l-ai făcut „din ţărână" nu putea-i să o alegi numai pe cea bună? Ţi-ar fi fost atât de uşor, comparând cu marea creaţia a Căii Lactee, pe care tot atunci, în ziua a şasea, zic unii, că ai făcut-o fiindcă te-ai trezit pus pe treabă. Întâi, ai făcut partea aceea de Univers dar, mai rămânâdu-ţi un pic de vreme până la apus, din amuzament, ai creat cea mai complicată făptură, omul, care a rămas prin cărţi cu numele de Adam. Habar nu am cine i-a dat numele acesta şi de pe unde i l-a luat. Mă rog, dacă asta ţi-a fost voia, să pui în el ţărâna buna şi rea, asta priveşte şi culege acum: păcate după păcate! După ce s-au înmulţit, fiind lăsaţi de capul lor, unii au rămas la o singură carte, pe alţii i-ai învrednicit să scrie şi să citească biblioteci întregi, dar pe toţi i-ai zăpăcit şi năpăstuit deopotrivă, dându-le o viaţă de o clipă într-o „veşnicie-eternă"! Apoi, văzând ce a ieşit dintr-o singură carte, te-ai supărat rău şi i-ai înecat pe toţi, ca pe puii de pisică, cu excepţia unei familii alese. Şi de bine ce ai ales-o, acum ne tot ameninţi, prin unii şi alţii, cu sfârşitul lumii. Altă nedreptate; ce ai cu albinele, cu furnicile ce sunt adevărate capodopere ale creaţiei Tale? De unde şi până unde ideea cu sfârşitul lumii? Eu nu cred că este ideea Ta, gândindu-mă câtă putere de creaţie ai, eu cred că o poţi îndrepta şi altfel! Ar fi foarte simplu, după câte ai creat, să faci un virus împotrivă tuturor relelor omeneşti, îl pui într-un sac şi-l trimiţi pe Sfântul Petru cu el pe Pământ ca să-l împrăştie printre oameni. Simplu, de ce să sfârşeşti toată lumea, sfârşeşte numai relele! Scapi şi de bătaia de cap a

43

Judecăţii de Apoi, va fi intrare liberă în rai şi iadul dă faliment. Simplifică, face bine la sănătate! Ştiu, de la Fizică ştiu, că oricărei forţe i se opune o contraforţă, dar acum, forţele răului sunt îngrijorător de mari şi împotriva păcii, pacea fiind unul din cei doi piloni ai creştinismului, ce nu poate rămâne într-un singur pilon.

Să revin la mine, de ce m-ai agăţat de Vivere militare est? E drept, nu numai pe mine m-ai agăţat, ci pe majoritatea noastră, şi nu doar ne-ai agăţat de a trăi înseamnă a lupta, dar ne-ai şi osândit să ne luptăm cu toate relele şi nedreptăţile lumii. Forţele noastre sunt mai mici şi, din nefericire, disociate şi ne lovim şi de marea Ta discriminare de la începutul lumii: Vitae eligit malus mala, ac bonus bona – din viaţă cel rău alege răul, iar cel bun alege binele – deci aşa ne-ai împărţir: în buni şi răi. Eva a luat mărul şi i l-a dat lui Adam, care până atunci fusese cuminte şi ascultător, dar l-ai pedepsit la fel ca Eva. A fost dreaptă judecată? Întrebare pusă de cei ce au trăit după dictonul Vitam impendere vero – Dedică-ţi viaţa adevărului – stupefiaţi de marea lor greşeală de a-şi dedica viaţa pentru adevăr, constatând că vor fi osândiţi şi în cer precum au fost pe pământ. Vai de cei ce susţin dreptatea adevărului pe Pământ, au avut parte de crucificări, inchiziţie, închisori, lagăre, Siberia şi cine ştie ce îi mai aşteaptă şi la Judecata de Apoi, dacă, cumva, în virtutea obişnuinţei, le scapă vreun adevăr şi acolo? Iartă-mă Doamne, nu ofensez, dar asta îmi e gândirea liberă de la Tine şi ia în consideraţie că am trăit într-un lagăr în care scopul vieţii era construirea comunismului stalinist, iar în aşa zisa lume liberă, să votăm pe cei mai rapaci paraziţi care ne manipulează cu himere furându-ne şi impozitându-ne cât pot! Rea şi strâmbă socoteală, Doamne, în care cei buni, muncitori şi credincioşi, sunt cei mai exploataţi în această lume!

44

Cunoşti noţiunea de exploatare, Doamne? Acesta este scopul vieţii, pe care ai creat-o, să fim exploataţi ? Cine ţi-a şoptit-o? În sfârşit, ne luarăm cu vorba din pricina băieţilor vecinului meu şi aşa am ajuns la câte capete atâtea definiţii şi teorii date vieţii.

Pentru mine e un dar divin, primit de la părinţii mei, pe urmă, vrând-nevrând, m-am luat de cele lumeşti, fiindcă trăiesc în lumea tuturor minunăţiilor şi a nenorocirilor, în care unii ne luăm după alţii, imitându-ne precum maimuţele lui Darwin. Să trecem peste feline şi primate, fiindcă nu ştiu ce părere ai de Darwin. Neamul meu creştin zice „Apoi, ce-a da Domnul". Cu asta nu m-am împăcat, iar te-au subestimat pe Tine, dar mai ales pe ei însişi! E adevărat că în noi ai pus şi binele şi răul, dar în acelaşi timp ne-ai dat şi raţiunea să alegem calea cea bună şi forţa ca să o urmăm, să fim necesari, folositori, drepţi. E drept că de atunci şi până acum scopurile s-au schimbat în toată lumea, de la popor la popor. Iată şi alte scopuri:

La românii – Ştim: „Ce-a vrea Domnul! Nu mai putem face nimi!" Plecăm!

La americani – „Big Mac!". La propriu, acasă şi deasemenea oriunde în lume.

La canadieni – O casă de bătrâni cu televizor panoramic cât peretele.

La chinezi – Construirea unui nou zid chinezesc ce se va vedea şi de pe Neptun.

La evrei – Afaceri! „The Holocaust Industry" de prof. dr. Norman G. Finkelstein.

La englezi – Un nou imperiu: de la Londra la

Edinburgh în care soarele nu apune. La francezi – Liberte, fraternite, egalite cu toţi

islamicii (foarte bună cauză de viaţă). La islamici – Cucerirea întregii lumi cu armele şi

impunerea singurei lor cărţi.

45

La italieni – Mafia cea ilegală vă adopta toţi imigranţii ilegali pentru geriatrica UE.

La nemţi – „Munca te eliberează" şi primirea de

refugiaţi ce nu vor să se elibereze. La ruşi – Cotropirea vecinilor mai mici pentru

pravoslavnica Mama Rusia. La scandinavi – Să dea lecţii şi legi de toleranţă,

chiar şi-n pat, cu toţi emigranţii. La singaporezi – Să construiască o insulă cât

Marea Britanie fără droguri. La unguri – Transilvania, Slovacia, Voivodina,

ieşire la Adriatica spre Madagascar. La indieni – Să ceară ajutoare pentru cămine şi

scoli (bombe atomice au deja). Şi câte şi mai câte, Doamne, le ştii pe toate! Le

repetăm şi noi, credincioşii tăi, pentru că ne-am săturat de războaie, vrem pace şi iubire. În plus, o nimica toată, pentru Tine, trimite-le vecinilor mei un cinstit predicator al dreptăţii, înţelegerilor şi îngăduinţelor între toţi creştinii lumii, care să le explice sensurile vieţii şi cele mai bune scopuri ale ei. Eu nu mă simt în măsură…

* * *

Nu mai plouă, frunzele tinere tremură în aerul

primăverii, iarba a crescut de o palmă şi buruienele de un cot. Pun mâna pe cositoarea electrică, să mă scap de buruieni, nu le suport, sunt la fel de nefolositoare ca politicienii! Nu vrea să funcţioneze, e defectă! Altă mâţă neagră!

Aiurea nu sunt superstiţios, dar de când cu Pisica neagră, toţi mă trag de mânecă când am vreo nereuşită, vreo pagubă şi-mi arată cu degetul spre ea. Abia am scăpat de scopul vieţii – zău, stupidă întrebare, fiecare să se apuce să-şi trăiască viaţa şi va

46

vedea câte scopuri extraordinare prezintă - şi iată-mă adus sub cea mai mare căldare imaginată de omenire, plină ochi, de superstiţii ce mi se vor vărsa în cap cât timp am companioană o mâţă neagră. Asta îmi mai lipsea mie, să mi se toarne în cap păreri, teorii, idei preconcepute, prejudecăţi care mai de care mai absurde, de la începutul lumii şi până azi, când mi s-a defectat şi cositoarea electrică!

E adevărat că, dintre toate superstiţiile, cele mai multe sunt legate de pisicile negre, de clanul pisicesc, fiindcă ele se află peste tot, în toată lumea, şi au fost primele care s-au apropiat de homo primigenius şi, în timp, s-au auto-domesticit. Ele, de la sine, au ales calea unei domesticiri proprii, numai cât au vrut ele, ceea ce se vede deschis şi limpede din comportamentul lor unic, independent şi misterios, din viaţa lor nocturnă, sursa tuturor superstiţiilor din toată lumea. Şi, dintr-odată, acum, îmi dau seama că în toată lumea asta mare nu există nici măcar o singură superstiţie despre câini! Formidabil, ce observaţie am făcut, mulţumită Pisicii Negre şi cositoarei defecte, fără ele aş fi trecut mai departe, a câta oară, pe lângă o realitate inte-resantă, ce explică nişte diferenţe majore. De ce nu-s şi superstiţii cu câinii negri?! Pentru că ei, câinii, au fost domesticiţi de om şi au dorit să-i devină cei mai loiali prieteni, pe când pisicile ne ţin la distanţă, ne privesc cu superioritate, crezând că tot ce este în jurul lor le aparţine, nu omului care este doar un serv prostovan ce le serveşte masa gratuit şi, în ultimul secol, îi face toate capriciile, de la pătuţuri cu lenjerie scumpă, la dietă aleasă, diversificată, fără colesterol. Nu a fost din totdeauna aşa, dar toate din Natură ce ajung pe mâna oamenilor degenerează, pisicile fiind singurele animale ce s-au apropiat de oameni şi au ales auto-domesticirea incompletă. După câine, vacă şi cal, omul

47

a avut multă alergătură ca să le prindă şi domesti-cească, nu i-a mai ars de prejudecăţi despre ele. Dar pisicile, de ce s-au apropiat ele de homo primigenius după ce a devenit cultivator sedentar?

Din toate câte am auzit şi citit, din experienţa personală, având şi câini ce m-au iubit şi pisici cărora le eram antipatic, eu cred că ele s-au auto-domesticit, doar cât au vrut ele şi dintr-o anumită simpatie. Aceste mici, inteligente şi agile feline s-au apropiat cu un anumit scop – scopul vieţii lor, dragi vecini – de strămoşii noştri, homo primigenius, nu pentru că ar fi fost ei, aşa nişte animale simpatic de caraghioase cu doar două picioare, ci pentru motivul că, sedentari fiind, adăposturile, locuinţele lor, împrejmuirile lor erau pline, plinuţe de şoricime şi şobolănime ce era hrana favorită a pisicilor, cu tot cu colesterolul! Prima constatare cu foloase pentru pisici şi pentru oamenii primitivi, însă ei nu au făcut această legătură, numai s-au mirat că sunt şi animale ce se apropie de ei în timp ce toate celelalte fug de ei şi, fiind cu logica abia în faşă, au început cu prejudecăţile, văzându-le ochii strălucitori în noapte, când ele dădeau iama în şoricime, fără să facă vreun zgomot. Peste zi, rămâneau în preajmă, ascunse, urmărind cu atenţie cum făpturile astea ciudate, cu două picioare mai puţin decât ele, fapt demn de milă pisiciască, tot ce nu mâncau lăsau în voie, iar resturile mâncărilor le aruncau împrejurul lor. Mâncarea şi resturile aruncate au atras şoricimea ce, la rândul ei, a atras pisicimea şi, natural, după ele a venit motănimea! Aceasta a fost sensul apropierii, constatare pe care homo primigenius nu a fost în stare să o facă de la început. Bipezilor primitivi le-au trebuit câteva mii de ani ca să realizeze de ce vin pisicile pe domeniile lor. Realizând acest banal silogism, a fost momentul astral al omenirii luând primul ei test de IQ, după care a

48

devenit homo sapiens! Din acel moment s-a purtat blând cu pisicile şi de vreo cinci, după alţii, zece mii de ani, trăiesc împreună, în concubinaj legal, mâţele primind un nume la care răspund numai când vor, de obicei când le este servită masa într-o farfurioară de porţelan. Ce schimbări, ce diferite atitudini între cele două vieţuitoare. La bunicii mei olteni pisicile stăteau pe lângă casă, fără raţie alimentară: „mâţele dracului, să prindă şoareci, nu să doarmă toată zăua", porunca lui alde Bâtu nu se comenta, doar bunica şi mătuşa le mai dădeau pe ascuns, câte ceva. În Ardeal, la socrii mei, aveau un blid în care, după mulsul vacii, li se punea lapte şi mâţele cuminţi, împreună îl lipăiau tot, după care lingeau blidul şi musteţele. Acasă la Timişoara, soră mea le punea într-o farfurioară ce era mai bun de la masa noastră, nimeni nu zicea nimic, pentru că şi sora mea era pisica alintată a familiei noastre, în care nu erau prejudecăţi sau superstiţii despre pisici. Ele erau frumoasele (cu gheare) precum trandafirii cu spini şi libere ca păsările cerului.

Independenţa pisicilor nu este numai un semn de libertate primară ci o atitudine dominantă faţă de stăpânii ce le sunt inferiori având numai două picioare urâte şi nici nu sunt în stare să înţeleagă şi să vor-bească limba universală a mâţelor - lor, Creatorul nu le-a încurcat limbile, fiind inteligente s-au mulţumit să se urce doar prin poduri, nu la cer – în schimb mâţele

înţeleg tot ce vorbesc bipezii şi se amuză de câte prostii sunt în stare. Suntem în stare.

Egiptenii au fost printre primii care le-au accep-tat şi adorat considerându-le trimise de Zeul Soare ca să le aducă noroc şi prosperitate. Le-au venerat şi le-au ridicat un templu, al Zeiţei Bastet, ce avea două picioare dar cap de pisică. Privind o planşă, deduc din ea că această înfăţişare exprimă o interesantă

49

prejudecată; capul pisicii era mai presus decât capul multor oameni, atunci ca şi acum. Pisicile erau privite şi respectate ca nişte divinităţi, nici o ofensă sau atingere nu li se putea aduce. Legea vremii îl condamna la moarte în chinuri pe cel ce omora o pisică. Istoria spune că datorită acestei legi egiptenii au pierdut un război cu persanii, care legându-şi pe scut câte o pisică, egiptenii, înmărmuriţi de teamă ca în luptă să nu se atingă de pisica de pe scutul persanului, s-au încurcat, zăpăcit şi au pierdut bătălia. Au învins serviciile de informaţii persane. Romanii au adus pisicile din Egipt şi au avut aceiaşi deferenţă faţă de ele, iar pisicile i-au mai scăpat de şoricime. În vechile mitologii nordice pisicile sunt preţuite şi venerate datorită prejudecăţii că sunt favoritele zeilor şi prin urmare oamenii trebuie să se poarte cu multă consideraţie în speranţa că zeii le vor fi favorabili. În China sunt consemnate de şapte mii de ani având puteri oculte favorabile celor ce le îngrijesc şi preţuiesc; la fel şi în Japonia, pisicile aduc sănătate şi noroc, indiferent de culoare, dar sunt preferate cele cu coadă scurtă. Buddhiştii credeau, unii mai cred şi acum, că pisicile sunt reîncarnarea sufletelor bune, deci sunt respectate. Şi în Europa pisicile s-au bucurat de o consideraţie specială, atât de specială încât anumite evenimente din viaţa oamenilor erau raportate la atitudinea şi manifestările pisicilor şi astfel o explozie de prejudecăţi, sub formă de zicale şi naraţiuni, a şi apărut. În Franţa, dacă dai cu piciorul în pisică faci reumatism, iar în Italia dacă o tânără calcă o pisică pe coadă nu se mărită în acel an. În Grecia orice pisică neagră dacă are un fir alb, trebuia căutat şi smuls fiind aducător de noroc. Germanii i-au depăşit pe toţi: dacă o pisică le tăia calea, de la dreapta la stânga, nu era un semn bun, un ghinion le stătea în faţă, mai bine se întorceau

50

acasă, dar dacă le tăia calea din celălalt sens, era o zi bună, cu noroc. În Ţările de Jos, în familie nu se făceau confidenţe de faţă cu pisicile fiindcă ele înţelegeau tot şi apoi le răspândeau şi bârfeau între ele! Şi câte şi mai câte, încât privite acum, retrospectiv, ai impresia ca pisicile la vremea aceea le ştiau pe toate, le prevesteau pe toate, de la prognoze banale la cele futurologice ale lui Nostradamus. Din toate aceste motive s-a ajuns şi la prejudecata că pisicile au nouă vieţi, de la treimea treimilor: trei pentru a se juca, trei pentru a hoinări şi trei pentru a medita şi odihni! Mare miracol cu pisicile acestea, dar nu toată lumea a ajuns la un consens asupra numărului de vieţi ale pisicilor, după unii ar avea numai şapte, iar după turci doar şase, din invidie. Ceea ce este ştiut şi acceptat unanim, este că în situaţii dramatice, de viaţă şi moarte, pisicile manifestă o forţă extraordinară de auto-salvare şi reuşesc în mod miraculos să supravieţuiască.

Toate prejudecăţile despre pisici le erau favo-rabile şi bunul tratament de care se bucurau le-a determinat să se apropie şi mai mult de gazdele nenumăraţilor şoareci şi şobolani, până când un papă, Grigore al IX-lea, notez şi anul 1233, a dat o bulă de papă tembelă ca el, precum că pisicile, mai ales cele negre, sunt o formă nefastă, anticreştină a diavolului şi trebuie exterminate grabnic, înspăimântând pe toţi catolicii marelui Imperiu de Apus. Consecinţa este cunoscută, au lichidat pisicile diavoleşti, dând o şansă de înmulţire, peste măsură, a şoricimii şi şobolănimii, rozătoarele devenind vectorii Marii Epidemi de Ciumă ce a depopulat Europa. Credincioşii au scăpat de diavolii imaginari din pisici dar au fost real omorâţi de Moartea Neagră.

Paranoia împotriva pisicilor şi a vrăjitoarelor a dominat Europa catolică secole de-a rândul, ca un nor

51

negru, mistic, generând cele mai sumbre prejudecăţi şi ficţiuni despre pisici. În topul lor a fost Anglia unde, dintr-o dată, toţi care aveau o pisică neagră erau suspectaţi de vrăjitorii. Şi pe vremea aceea, ca şi acum, marea majoritate a femeilor supravieţuiau bărbaţilor lor şi, rămase singure la bătrâneţe, se ataşau de câte o pisică, ceea ce le era de multe ori nefast. La vremea aceea locuitorii insulei în ceaţă erau şi mai sumbri decât acum şi au fost iniţiatorii ficţiunilor de groază şi mister. Într-un sat, într-o seară, doi drumeţi au fost speriaţi văzând cum doi ochi strălucitori se îndreaptă spre ei, erau ochii unei pisici negre, dar de frică au început să o lovească cu ciomegele şi au fugit acasă! A doua zi s-au întâlnit în acelaşi loc cu o bătrână ce şchiopăta şi avea o vânătaie pe faţă. Toată insula a aflat ca bătrâna era o vrăjitoarea ce seara se preschimba într-o pisică diavolească. Şi din ficţiunea asta s-au născut alte şi alte ficţiuni. Un oarecare William Montgomery − e plină insula de ei − a spus şi susţinut că sub fereastra lui, la un timp, veneau trei pisici negre care vorbeau tare englezeşte. Exasperat şi înfuriat, a coborât să le omoare, a omorât numai două, a treia a scăpat. A doua zi în sat s-au găsit două bătrâne moarte şi una la pat, grav bătută. Sunt aproape convins că englezii mai citesc şi astăzi ficţiunea asta macabră şi, de când cu cinematografia, probabil au făcut un film, sau două. Nu se putea să nu se întâmple ceva asemănător şi în decorul unui castel părăsit şi în paragină, bântuit de fantome şi duhuri necuviincioase, unde de la un timp se adunau şi vrăjitoarele din mai multe comitate, se transformau în pisici exaltate, ce vorbeau şi strigau tare toată noaptea – sursa care am citit-o pe Internet, nu spunea ce culori aveau pisicile. Oamenii din localitatea apropiată, stingheriţi şi înfuriaţi de ce se întâmplă în castel, s-au hotărât să le atace şi

52

să le omoare într-o noapte. În tenebroasa noapte ceva cumplit, pe viaţă şi pe moarte, s-a săvârşit în castel, după numărul mare de leşuri, atât de vrăjitoare cât şi de oameni, care s-au găsit după noaptea rămasă în istorie.

Am o mare compasiune faţă de englezi că nu prea sunt deschişi la minte, decât pentru interesele lor, precum pisicile pentru şoareci, şi nici nu au imaginaţie şi un umor sănătos. Sunt nişte încuiaţi, ce se deschid câteodată şi închid repede la loc, exact aşa s-au comportat şi cu pisicile. Iniţial, le-au adorat ca pe nişte făpturi preţioase, pescarii şi marinarii le considerau că le aduc noroc, apoi, secole, le-au urât şi umplut cu superstiţii maligne, macabre, cu diavoli, vrăjitoare şi chiar cu spioni francezi travestiţi în pisici pe vremea lui Napoleon. Iar acum, uimire mare, de când cu apariţia asociaţilor de protecţia animalelor, au sărit la cealaltă extremitate a lucrurilor, a ideilor de conjunctură, declarând ziua de 27 octombrie „Black Cat Day” – ziua pisicii negre, încurajând anglofonimea din toată lumea să adopte o pisică neagră! Cei de la UE – Bruxelles, îi suspectează pe insulari de o nouă superstiţie: pisicile negre să le aducă un statut preferenţial în bătrâna Europă, care, din nefericire, se poartă ca o vrăjitoare din Evul Mediu.

Datorită Pisicii Negre, am răsfoit ce s-a spus şi scris despre prejudecăţi şi superstiţii, e foarte interesant, descoperi o lume întreagă plină de prejudecăţi, amuzantă, ridiculă, stupidă, care s-a explicat şi definit în toate felurile: metaforic, ironic, sarcastic, cinic, spiritual. Închei, fixându-le lax între două observaţii pertinente: Voltaire: „Prejudecata este părere fără judecată”, şi Thomas A.D. Weston: „Prejudecata, un alt cuvânt pentru ignoranţă”.

53

* * * De câte ori vin în România, trebuie să urc la

Maramureş. Trebuie, este mult mai mult decât pelerinajul la bisericile maramureşene de lemn, este o dorinţă personală, profundă, de-a revedea, întregul maramureşean, unic în România, unic pentru mine şi amintirile mele din cei trei ani trăiţi în Terra Maramorosiensis. Au trecut cincizeci de ani de când am fost repartizat ca medic acolo şi peisajul natural pare neschimbat, mă copleşeşte la fel ca prima dată când l-am văzut, în schimb maramureşenii s-au schim-bat mult şi au schimbat multe în jurul lor, în paguba identităţii lor. E drept, i-au împins la schimbări ne-chibzuite şi noile vremuri politice ce domină identitatea lor culturală şi istorică de neam vechi de când lumea din acest leagăn natural înconjurat de munţi, ce se despăduresc acum în mod cumplit, sălbatic.

E o duminică, dimineaţă frumoasă, o privesc prin ramurile pădurii de goruni şi mă hotărăsc, pe loc, să plec la Maramureş. După 1990, împreună cu Ica, îl înconjuram într-o zi. Ce zi. Acum merg numai până la Mănăstirea din Bârsana unde, sub Cerul Mare, este o expoziţie de arhitectură maramureşeană de lemn, să aprind o luminare în faţa căreia rămân o vreme, singur.

Împletesc peisajul cu amintirile mele, trecând prin Dumitra săsească, Prislopul românesc, Năsăudul Regimentului al II-lea românesc de graniţă al Imperiului Habsburgic ce, scăpând de asuprirea ungurească, a ridicat şcoală şi biserică românească, dând naştere unei intelectualităţi naţionale, care a luminat poporul şi s-a dăruit Întregirii Neamului Românesc într-un singur stat, unitar. Drumul spre Maramureş urcă pe valea râului Sălăuţa, unde în comuna lui Coşbuc, mai există ultimul pod de lemn acoperit din România. Pe valea

54

aceasta şi a Someşului au existat multe poduri acoperite ridicate de un inginer austriac, trimis aici să îmbunătăţească drumurile şi podurile spre Năsăud în folosul comunelor grănicereşti ale regimentului. Aus-triacul a venit cu ideea asta din Austria şi Elveţia, unde podurile de lemn se acopereau de secole, din multe motive, cel mai important fiind protecţia podurilor de intemperii, astfel crescându-le rezistenţa şi durabili-tatea în timp. Austriacul a avut mare dreptate, timpul a arătat-o.

Podurile acelea ciudate, nişte căsoaie deasupra apei, cum nimeni n-o mai văzut, au ţinut peste două secole, până ce învăţăturile lui Lenin au ajuns şi pe Sălăuţa, dar nu se vorbea nimic despre podurile de lemn acoperite. Tovarăşii comunişti locali au mai căutat odată, din scoarţă în scoarţă învăţăturile leniniste şi negăsind nimic despre podurile acoperite, au tras concluzia că Lenin nu este de acord cu ele, probabil fiind nişte dovezi ale capitalismului exploatator. Aşa au ajuns la hotărârea că podurile acoperite trebuie să dispară din peisajul luminos al construcţiei socialiste. Nişte săteni din Fiad, unde era un pod de lemn acoperit peste Sălăuţa către Ţibleş, aflând ce i se pregăteşte podului lor acoperit, s-au dus la tovarăşu’ preşedinte al sfatului popular, unu nou, adus de nu ştiu unde, să-i spună să nu dea jos acoperişul podului, că-i tare bun iarna, când îi mare alunecuş peste tot, afară de pod, şi pot trece fără grijă peste râu. Dacă o fi fără acoperiş şi scuteală pe lături, Doamne feri, poate aluneca oarecine cu carul în râu. Tovarăşul le-a spus să-şi vadă de treabă, că indicaţiile partidului sunt clare: în Marea Uniune Sovietică nu sunt poduri acoperite! Bine, au zis sătenii, rămâneţi sănătos, şi-om vede ce-a fi. Când au ieşit afară din sfat, mânioşi de supărare, s-au oprit să se mai sfătuiască. Le părea tare rău de podul lor, se

55

obişnuiseră cu el de când erau copii, se întâlneau şi se jucau la pod, apoi, când au fost tineri se întâlneau acolo cu dragele lor cu care se ţucau, fiind la fereală de gura satului. Cum stăteau ei în supărarea lor, au văzut aşa în treacăt, că peste drum, pe o laiţă, stătea o mâţa neagră şi parcă îi asculta. Tocmai atunci, numai ce iasă tova-răşul preşedinte grăbit din sfat şi pisica sare de pe laiţă şi-i taie calea! Tovarăşul îi trage o vorbă urâtă, de la ei de la partidu’ comunist, iar cei săteni, se veselesc pe dată cu vorba veche: „no amu, să vezi ce-o păţi". Nu o păţit nimic atunci, o păţit, la un timp, după ce a dat jos acoperişul şi apărătoarele podului, de o lăsat numai puntea goală, fără apărători pe margini. De bună samă după învăţătura leninistă. Într-o seară, tovarăşu’, tre-când beat peste pod, o alunecat şi o căzut în Sălăuţa! Şi, de bună samă, acolo ar fi rămas, dacă nu se întâm-pla să treacă şi o bătrână pe punte, ce a făcut atâta bine de a strigat să-l scoată oamenii, să nu i se ude învăţătura leninistă. E ceva foarte misterios în pisicile astea, nu degeaba au apărut atâtea poveşti si su-perstiţii cu ele, unele chiar adevărate..., ca şi aceasta…

Când am fost în Maramureş, sincer, nu am dat podurilor acoperite atenţie, doar le-am remarcat ca pe noutate curioasă, nici măcar nu m-am întrebat de ce le-au acoperit. De ce să mă întreb? Eram tânăr şi le ştiam pe toate, ce rost mai aveau întrebările, gândirile şi informaţiile altora, doar eram tânăr! După ce am ajuns în Nord America şi am început să o străbatem, să o cunoaştem, am văzut şi poduri de lemn acoperite! Am rămas uimiţi, să le vedem atât de bine întreţinute şi chiar folosite pe drumuri secundare. Imediat ne-am adus aminte de podurile de lemn acoperite de la noi ce au mai fost păstrate. În Nord America aceasta, cu atâ-tea autostrăzi şi poduri ultramoderne, podurile de lemn păstrate ni s-au părut adevărate vestigii romantice din

56

vremea când nord-americani foloseau numai vehicule trase de animale. Ne-am îndrăgostit de ele, le-am fotografiat, am cumpărat vederi, pliante, documentaţie, din care am aflat despre originea lor europeană, în zo-na Munţilor Alpi şi având în Elveţia şi Austria o vechime de aproape opt sute de ani. Totul a plecat de la simpla observaţie că lemnul acoperit nu putrezeşte aşa de repede ca cel lăsat pradă soarelui, apelor, îngheţurilor, zăpezilor. Au avut şi un beneficiu practic; trecerea cu carele prin ele era mult mai sigură, mai ales în timpul iernii cu zăpada şi îngheţurile ei. De asemenea, era un bun loc de întâlnire, îndeosebi pentru îndrăgostiţi, drept pentru care au şi fost numite kissing bridge, ce vre-muri romantice. În Canada am văzut câteva în Quebec şi New Brunswick, iar în Statele Unite, mult mai multe, cele din Vermont şi New Hampshire fiind din aceiaşi vreme cu cele de pe Sălăuţa, bineînţeles, întreţinute şi reparate de câte ori au avut nevoie. În Statele Unite, în vremea Războiului Civil, erau peste zece mii de poduri acoperite, acum se mai păstrează, sub îngrijirea unei societăţi naţionale de conservare, în jur de o mie, considerate moşteniri istorice valoroase. După ce le-am văzut şi am aflat atâtea despre podurile de lemn acoperite, mi-a venit aşa o idee stranie, de român naiv, să scriu o scrisoare la Bistriţa, redacţiei cotidianului „Ecoul" despre podurile de lemn acoperite, să le păstre-ze şi îngrijească, dacă mai sunt, fiindcă americanii le păstrează considerându-le adevărate vestigii istorice. Eram în cumpănă, fiindcă era o pierdere de timp, un nonsens ridicol; puneam sentimentele în faţa judecăţii raţionale, să le scriu comuniştilor despre podurile acoperite ale americanilor ca să le păstreze pe cele de pe Sălăuţa. E drept că vremea învăţăturilor leniniste trecuse pe Sălăuţa, fiind înlocuite cu indicaţiile preţioase ale marelui conducător, astfel, orice alte mici

57

sugestii erau inutile, nesocotite şi puteau fi interpretate politic ca un afront adus tovarăşului Ceauşescu.

Hei, tocmai de dragul interpretării politice bistriţene, am luat patru vederi cu podurile de lemn acoperite din Nord America şi pe spatele lor am scris ceea credeam şi sugeram eu. Le-am pus în plic şi drum bun, par avion, spre RSR. Mă eliberam de un neastâmpăr, ce tembel îs!

Scrisoarea, bineînţeles, a trecut prin multe mâini, poştale şi nepoştale, până a ajuns la redacţia ziarului „Ecoul". Când au văzut că vine din Canada, de la Pădeanu, alarmă şi panică. Nu au chemat pompierii, ci securistul ziarului care, speriat la rândul lui, a hotărât să nu se deschidă scrisoarea şi împreună cu redactorul şef să meargă, imediat, la inspectorat. Alertă şi curiozitate, era o scrisoare ce venea de la un trădător al patriei socialiste. Comandantul era plecat pe Bârgaie, pe Uliţa Şforţului, a fost anunţat de urgenţă prin staţie de „cazul ivit”. Calm şi laconic, a dat ordinul: deschideţi-o, împreună cu cei de la ziar, să vedeţi ce mai vrea şi doctoru’! Au deschis-o şi nu au înţeles nimic, absolut nimic, şi au dat verdictul: „un tâmpit". Şi câte altele. Şi totuşi, securiştii erau vigilenţi, era preocuparea lor de bază, au hotărât deci să fie trimise vederile la serviciul special „codificări/ decodificări”, iar trădătorului i s-a mai deschis o filă în dosar. Acum aveam două dosare, cel vechi la Bistriţa şi cel nou la Ambasada Română de la Ottawa. Eram persoană însemnată de Securitate. Acum de urmaşa ei.

Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat cu vederile trimise, fiindcă niciodată nu am avut curiozitatea să-mi văd dosarele Securităţii. Nu mă interesează, mi se face greaţă corticală şi aş fi profund dezgustat să dau peste note date de la cine nu m-aş aştepta. Dumnezeu să-i judece dacă nu îi va fi şi Lui silă. Treaba lui.

Apoi vremurile s-au răsturnat: tot ce merge rău acum în România este din cauza securiştilor. Securiştii

58

sunt de vină! Mă amuză stupiditatea şi superficialitatea interpretărilor, amintindu-mi de Caţavencu, lui Nenea Iancu, când îi făcea educaţie politică lui Pristanda: „Adică noi nu ştim cum merge politica? Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument!… Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină…” S-a schimbat ceva de atunci, undeva în lume?! De fiecare dată când aud astfel de interpretări, cu amărăciune îmi vin în minte vremurile când politrucii evrei trimişi de Moscova, cu o ură înverşunată, dădeau vina pe legionari şi Securitatea lor le ţinea isonul: legionarii sunt de vină! După politrucii evrei, legionarii lui Corneliu Codreanu erau vinovaţi pentru că s-au devotat dreptăţii naţionale şi nu au acceptat să fie instrumentele lui Carol al 2-lea.

Ce ţie şi cu roata istoriei! Se tot învârte în toate sensurile, câteodată doar să evite adevărurile. Dar, mai devreme sau mai târziu, va veni şi vremea adevărului: cei mai mari vinovaţi au venit de la Moscova. Restul? Nişte instrumente!

* * *

Când am ajuns în culmea Pasului Şetref,

Maramureşul m-a îmbrăţişat cu toate orizonturile lui senine şi deschise. L-am salutat din inima ce mi s-a umplut de bucurie. Mai, 2015. poze

59

Stultorum est infinitus numerus – Numărul proştilor e infinit – SOLOMON

MIC ESEU DESPRE NEMĂRGINITA PROSTIE

Mulţi s-au întrebat, de-a lungul vieţii lor şi al istoriei, cum a ajuns regele Solomon, considerat mare înţelept şi unul dintre cei 48 de profeţi din Talmud, la această remarcă corectă, pe care a şi consemnat-o în una din cele trei cărţi pe care le-a scris, în Ecleziast?! Mulţi au răspuns după mintea lor în decursul vieţii, multe răspunsuri s-au adunat în istorie, din vremea regelui Solomon al Israelului, fiul regelui David, până în după amiaza acestei zilei, în care noi, parte a „intelectualităţii”, ne-am pus această întrebare aproape fundamentală a omenirii, la o întâlnire politico-culturală în făgădăul unei comune din fundul Maramureşului. Aici am fost repartizaţi, de partidul călăuzitor, să avem grijă de sănătatea clasei muncitoare şi asta făceam. Dar, conform doctrinei comuniste, noi nu făceam parte din clasa lor, fiindcă eram consideraţi neproductivi, prin urmare, încercam să ne ridicăm nivelul politico-cultural, să fim în asentimentul partidului.

Abia, astăzi, aici, după trei mii de ani, am auzit şi io de istoria lui Solomon, cel înzestrat cu înţelepciune direct de Dumnezeu, în urma unei vorbiri en tete a tete, aşa stă scris în cărţile religiilor, care redau şi stenograma discuţiei în urma căreia Solomon a fost înzestrat cu înţelepciunea divină. Solomon domnea peste tot Israelul, era foarte bogat şi avea, pe lângă numeroase herghelii de cai, şi 700 de neveste şi 300 de concubine. Ohhuuu! Impresionant, să domneşti peste

60

atâtea femei, mai ales că nevestele toate erau prinţese, din sânge regesc, şi să fii şi înţelept este fenomenal, şi am fost uimit să aflu că pe lângă Marx, Engles, Lenin şi Stalin a mai fost şi încă un înţelept, un rege israelian cu o înţelepciune specială, divină, cum nu mai auzisem nici în basmele românilor. În facultate, nici Ia Socialismul Ştiinţific şi Materialismul Dialectic nu s-a suflat o vorbă despre existenţa altei înţelepciuni decât cea comunistă, şi nici în literatura sovietică, cea mai literară din lume şi obligatorie la acea vreme când ne rodeam coatele şi fesele prin biblioteca facultăţii, nu se scrisese nimic despre nevestele şi concubinele lui Solomon. Înţelept judecător şi ahtiat călăreţ, fiindcă, având atâtea herghelii, călărea de dimineaţa până noaptea târziu, devenind astfel robul celei mai comune plăceri din Natură, pe lângă care muncile lui Sisif erau floare la urechea dreaptă (sau stângă, nu-i cunosc orientarea politică).

Ajunşi în faţa unei asemenea mari personalităţi israeliene, înzestrate cu înţelepciune divină, a cărei mărime şi densitate nu o puteam evalua, am comandat o glajă de horincă ca să ne revenim din uimirile celor aflate şi ne-am trezit întrebându-ne: când Solomon mai avea şi timp să-şi folosească înţelepciunea cu atâta călărit, să-şi dea seama şi să calculeze câtă prostie era deja pe Pământ în vremurile sale, când el avea pe cap şi 700 de neveste de sânge regesc şi 300 de concubine de sânge necunoscut, probabil autohton.

Fiecare ne-am dat cu presupusul, după cum ne tăia capul – ah, numai românii pot avea o asemenea expresie referitoare grelele lor încercări de-a judeca − dar nu ieşeau decât măscări din gurile noastre despre muierile regelui care, după socóata noastră, dreaptă, nu puteau fi prea fericite. Cât priveşte cum şi de unde i-a venit ideea cu infinitul prostiei, cujetările noastre

61

nu i-au dat de capăt, aşa că, dezamăgiţi de noi înşine şi, ca să ne treacă, am mai comandat o glajă care, minune mare, ne-a luminat neuronii corticali: socóata lui Solomon cu infinitul prostiei nu putea să-i vină decât de la cele 700 de neveste, toate fiind numai prinţese de neamuri străine şi de la cele 300 de concubine care, chiar dacă erau autohtone, intrau în calculul infinitului de genul feminin, pentru infinitul masculin trebuind să fi avut alte surse, nedezvăluite de cărţile regilor, din Biblie. Aflând noi chiar şi numai parţial etiologia prostiei după Solomon, ne-a trecut dezamăgirea şi, în loc să plecăm, făloşi, spre casele noastre de deştepţi ce eram, am rămas, fiindcă o nouă chestiune importantă a fost ridicată de unul dintre noi, care de asemenea avea la baza culturii lui numai socialismul şi materialismul dialectic. Chestiunea ridicată de colegul nostru a fost: câte sute de copii a avut Solomon? O întrebare uimitoare, demnă de-a se ridica în orice aulă universi-tară, mai ales acum, când la noi tocmai apăruse legea cu patru copii, interzicerea chiuretajelor şi prezervative-lor, ori pe vremea lui Solomon nu erau nici chiurete, nici prezervative, era numai o voinţă divină: „câţi vrea Dumnezeu”. Numai întrebarea asta uluitoare ne mai lipsea, la ora asta târzie, când cine dracu’ ar putea să ne răspundă, fiindcă noi habar nu aveam. Dar vorba rumânului, vorbeşti de drac şi dracu’ la uşa făgădăului! Intră, dă bineţe cu noroc oameni buni! Educat. Îi răs-pundem, intrăm în vorbă şi-i spunem grija noastră din sara aceea şi dacă ne poate ajuta cu un răspuns. Şede şi ne priveşte, cere de băut şi spune să-i plătim co-manda dacă vrem să ne răspundă. Plătim imediat şi el ne spune că suntem nişte proşti. „Auzi măi drace, asta ştim noi de mult, nu de grija prostiei noastre te-am între-bat, ci câţi copii o făcut Solomon la cele o mie de femei. Amu răspunde degrabă, or dracu’ ţi nănaş, că aci eşti în

62

Maramu’!" Râde şi i se văd nişte dinţi nespălaţi dinainte potopului. „Păi, io-s în Maramureş de când or început a face horincă şi oi fi aici până ce nu or mai face, dară, voi vă grăbiţi a vă duce de p-aci! Dacă aţi recunoscut că sunteţi proşti, să ştiţi că nu-i aşa de rău, nu sunteţi proşti de tătului, deci vă răspund şi dacă sunteţi mulţumiţi mai daţi o glajă de horincă. Ne prindem cu dracu’ să trecem puntea cea lungă peste prăpastia adâncă a prostiei noaste, el începe: „De proşti sunteţi proşti, dar nu cei mai proşti din câţi am văzut io până acum. Păi ce înţelepciune e aceea să-ţi iei atâtea femei pe cap? Socotiţi-vă şi voi, că aţi trecut prin facultate precum cânele prin Vişeu, vara, când e apa mică. O venit nu ştiu cine, nu-i de la noi, v-o zâs că-i înţelept şi de înţelept l-aţi luat, de judecat n-aţi mai judecat, de frică să nu vă doară capu’, asta-i una la mână. A doua, apoi câte regate avea Solomon? Unu mă, habăucilor, lui îi trebuia un singur moştenitor! Restul, Domnul a dat, Domnul a luat, pe rege nu l-o mai interesat! No, că v-am răspuns în versuri, amu plătiţi! Al dracului drac, am plătit pentru prostia noastră, avea dreptate: ce înţelepciune divină mai e şi aia cu atâtea femei la un singur phalus! Să nu spun ce nervi ne-au apucat, eram medici cu diplomă şi dracu’ râdea de noi, că ne luăm după vorbe, fără să le judecăm. Am plecat, nu înainte de a-i mai plăti o glajă de horincă. „Mereţi cu bine şi la bună vedere; o vreme p-aci pe pământ şi pe urmă dincolo de tătului, unde v-aţi plăsmuit viaţa de veci, eternitate cum zic domnii, că aşa-mi păreţi, după aparenţă!"

Introducere în fascinanta lume a prostiei

De fapt, nu cu aceste rânduri vroiam a-mi începe scriitura despre prostie, dar s-a întâmplat ca imaginaţia

momentului să-mi fure o idee veche din marele amfiteatru al lumii, iar acum, dacă le-am scris cum le-

63

am scris, scrise rămân. Nu mă interesează şi nu-mi pasă dacă unii, după mintea lor sau a stăpânilor lor, cred că scrierile sunt politic incorecte, una din prostiile la modă ale începutului de Secol XXI şi care îi dă dreptate faimosului fabulist La Fontaine şi după patru secole: Toate minţile lumii sunt neputincioase în faţa oricărei prostii ce este la modă. Fără angoasă, îmi permit să adaug la citatul fabulistului mai ales dacă moda prostiei e impusă de puternicii vremii, fiindcă dacă ar trăi acum, şi ar vedea cum s-a mai schimbat lumea, mi-ar da dreptate şi mie sau celor care au zis-o mai înainte, nu copiindu-ne unii pe aţii, ci dându-ne seama singuri, că exemple sunt destule, doar trebuie observate şi cercetate. La fel vor spune şi mulţi în viitor când vor descoperi singuri acest adevăr.

Să revin la noi, cei din făgădăul din fundul Maramureşului, nu făceam tot timpul numai învăţământ politico-cultural sau ironii pe seama anumitor ideologii bătute în cuie, ci ne amuzam fiindcă eram tineri şi aşa a venit, întâmplător atunci, rândul primului înţelept, ce a realizat că prostia este nemărginită. Am făcut din ea un subiect de vorbire stufoasă cu ironii şi subînţelesuri, de unde şi până unde i-a venit lui Solomon ideea acestei sintagme, ulterior repetată de mulţi alţii, deşi ei nu au avut 700 de neveste şi 300 de concubine. Prin urmare, am mers noi mai departe, în clasică logică maramu-reşeană, musai că mai sunt şi alte cauze ale prostiei universale, pe care le putem şi noi dibui, depista, descoperi şi prezenta, cum au făcut-o mulţi alţii de-a lungul istoriei după regele israelian, deşi din al lor curriculum vitae nu reiese să fi fost înzestraţi cu înţelepciune divină, unii nu aveau nici măcar doctorate cu honoris causa, fiindcă noi cu o simplă patalama cu o semnătură indescifrabilă şi o ştampilă dubioasă. Con-cluzia noastră a fost că prostia are multe rădăcini, unele

64

groase şi adânci până în fundul pământului, iar altele subţiri şi superficiale ce dau naştere la tulpini de prostie viguroasă unde nici nu te aştepţi, şi am hotărât să facem o asemenea prezentare la un institut botanic in-ternaţional cerându-i să încadreze prostia şi între plan-tele pretutindeni crescătoare şi dăunătoare şi să-i zică Stultitiae nocentis, după latina noastră după ureche fiindcă prin şcolile româneşti nu se mai învăţa. Într-un târziu, dintr-o veselie în alta, din haz de necaz, de ciudă şi pizmă, am admis în încheiere, de dragul concordiei, că mulţi din cei ce au sesizat dimensiunile astronomice ale prostiei, o găsiseră într-o singură femeie, da ce femeie, ce nu găsise Solomon în mia lui de femei! Femei care, apoi, cu o artă culinară străină de indicaţiile de sus, l-au îndepărtat de cel ce i-a dat înţelepciunea divină. Mâncarea, ca placă turnantă în toata povestea asta. Dumnezeu s-a mâniat pe Solomon, dar nu cine ştie ce, nu l-a dat afară din Israel precum pe Adam din Rai din cauza Evei, nici nu l-a potopit, ci l-a atins unde ştia că e mai sensibil: la pungă! I-a luat o parte din avere şi din ţară. Caz tipic în care arta culinară poate schimbă chiar şi destinul înţelepţilor, acolo unde poftele lumeşti sunt mai presus de darurile divine. Amin.

Ce vremuri uitate de Dumnezeu erau la noi, în fundul Maramureşului, când mergeam în făgădăul nostru trăind cu impresia că e un izvor tămăduitor, ce ne astâmpăra nemulţumirile şi revolta din noi. Mult mai târziu am aflat că făgădăul era şi un izvor de informaţii pentru băieţii cu uniforme şi ochi albaştri de la „cooperativa vede şi aude tot”. Era o cooperativă cu plan mare de lucru, unde se plătea foarte bine şi pe lângă salarii primeau şi stele, când depăşeau planul informatorilor, manipulărilor şi al terorii psihice, şi nu numai psihică. Când am plecat de acolo, eram deja în dosarele lor. Astăzi, într-un nou mileniu, sunt aceiaşi,

65

şi-au schimbat doar firma, iar noii lor stăpâni le-au pus în braţe strecurătoarea politicului corect cu care să alerge, cu limba scoasă, după toţi oamenii liberi şi lucizi ce spun şi demonstrează ce este incorect şi prosteşte în societatea în care trăiesc. Pe cât de nobile le sunt intenţiile, pe atât de oropsită le va fi soarta care, de data aceasta, îi marginalizează, izolează, discreditează prin noi şi performante metode, prin alţi servi ce se cred importanţi şi mândri de ei înşişi, precum sunt toţi proştii luaţi în seamă.

Se ştie, prea bine se ştie, nu se poate tăgădui, că despre nemărginirea prostiei de-a lungul vremurilor s-au formulat şi scris, înţelept şi prost, grav şi satiric, nenumărate păreri, ipoteze şi teorii, studii şi tratate cu file nenumărate şi tuturor astea adunate la un loc le-ar trebui un spaţiu propriu şi specific, cum sunt cele două palate dâmboviţene: Victoria şi Cotroceni. Dar aceste sunt deja pline de prostia autohtonă. Apropo de prostia din cele două palate, Beaumarchais, ceasornicarul care în secolul XVIII-lea a montat pe un inel un ceas Doamnei de Pompadour, metresa Regelui Louis al XV-lea, ceea ce i-a schimbat definitiv viaţa, fiind însă cunoscut în lumea largă pentru celebru său personaj Figaro, a spus ceva ce se potriveşte de minune: Prostia şi înfumurarea sunt tovarăşe nedespărţite. De 25 de ani, flotanţii din cele două palate plus parlamentarii din Casa Poporului demonstrează din răsputeri sintagma lui Beaumarchais. Tovărăşia dintre prostie şi înfumu-rare, îngâmfare, semeţie sunt de necontestat în toată lumea. Iată, de exemplu, ce spune despre ele un proverb arab: Prostia şi îngâmfarea sunt surori geme-ne ce rar se despart. Raritatea despărţirii se întâlneşte numai datorită faptului că cele două, în majoritatea ca-zurilor, sunt gemene siameze inoperabile! Montesquieu, marele iluminist francez, din grupul radicalilor, iniţiatorul

66

separării puterilor în stat, comple-tează sardonic: Prostul nu cunoaşte om mai deştept decât el. Închei paranteza despre adormiţii ce încălzesc scaunele până ce put din cele două palate şi parla-mentul din Bucureşti cu un citat din Napoleon Bonaparte: În politică, prostia nu e un handicap! Nu-l comentez pe autor, care mi-e tare antipa-tic de când cu uşurinţa cu care a închis ochii la anexarea Basarabiei de către im-periului rusesc, crezând că ruşii nu vor ajunge niciodată până la Paris. Nu au trecut decât câţiva ani şi au fost acolo ca învingători, deci citatul său se potriveşte, de multe ori, şi în istorie.

Constatarea înţeleptului călăreţ Solomon din Israelul Mare au mai făcut-o mulţi de la el până la fizicianul Einstein, cel care a ajuns la o concluzie, probabil calculată prin celebra sa formulă E=mc2: Două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur. Iată singura siguranţă a lui Einstein şi îl cred cu ochii închişi fiindcă la fizică am fost un prost. Şi marele nostru matematician, Grigore Moisil, un tip de o inteligenţă superioară şi cu o curiozitate extra-ordinară, între cele două funcţii cerebrale existând nu numai un raport de proporţionalitate dar şi o interacţiune pozitivă, matematicianul realizând câtă prostie este în jurul lui şi, din năstruşnicia ce îl caracteriza, din extra-vaganţă profesională, a pus în calcule matematice prostia, în ecuaţii şi integrale, de care numai el era capabil, şi după ce a umplut mai multe table negre, a ajuns la următorul rezultat: Nimic nu e mai costisitor decât prostia, care are o constantă devastatoare: nu are intermitenţe! Deci costă neîntrerupt. L-am crezut pe

Einstein, îl cred şi pe Moisil, fiindcă am fost mai mult decât slab şi la matematici, adică prost.

De fapt, ce înseamnă a fi prost? Nu pot să dau o scurtă definiţie nemărginiţilor,

infiniţilor din care fac şi io parte de multe ori, când

67

trebuie să mă confrunt cu ceea ce pe neaşteptate trece peste comunul zilei, al vieţii, dar zic la fel ca Ion Creangă: Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj! O, desigur aş vrea să fiu „prost” precum marele observator şi povestitor moldovean, n-am nici o şansă, dar cel puţin mi-a dat curaj să cred despre mine că: Dacă înţelegi că eşti prost, trebuie totuşi să-ţi meargă mintea. Îi mulţumesc pentru această ne-aşteptată portiţă binevenită poetului şi cântăreţului parizian Georges Brassens, pe care mi-a deschis-o, singur nu aş fi găsit-o. Datorită inteligenţei sale, de a percepe clar şi cu talent lumea pariziană a Secolului XX, am şi io pe unde să mă strecor, câteodată, de partea cealaltă; la educaţi, învăţaţi, înţelepţi, unde nu-i înghesuială, e spaţiu şi verdeaţă, aer bun, respirabil, unde dai peste mari personalităţi ce au pus de-o vorbă bună proştilor, sfătuindu-i cu binişorul: E bine să taci şi să fii luat de prost, decât să vorbeşti şi să confirmi că eşti, a spus şi Abraham Lincon, pe drept considerat unul dintre cei trei mari preşedinţi americani, pentru viziunea şi dăruirea lui naţionalismului, republicanis-mului, egalităţii în drepturi, libertăţii şi democraţiei americane, fondatorul Statelor Unite Moderne, o icoană de nouă omenie în lume.

Omenia o au cei cu mari resurse intelectuale şi lipseşte cu desăvârşire la proştii proşti şi proştii răi. Asta cu omenia o ştiu de la profesorul nostru de la Psihiatrie, Roşu Silviu, ce venise de la Cluj, cu multă experienţă şi cultură, dedicat instruirii pe care o făcea cu mult har, şi de multe ori ne vorbea despre omenia poporului nostru, de care nu auzisem până atunci decât de la părinţi şi bunici. Din cauza că vorbea prea frumos, accentuat, despre însuşirile fundamentale, superioare ale poporului român, ignorându-le pe cele ale „elibera-torilor sovietici" a fost dat afară din învăţămantul universitar clujean în 1947 şi abia

68

peste un deceniu a fost acceptat la cel timişorean. Ţinea cursuri frumoase, ne captiva cu trecerile lui savuroase de la psihologia speciei noastre, atât de vastă, mănoasă, stufoasă, o adevărată junglă corticală, prin care ne trecea cu umor spiritual spre grava şi trista psihiatrie cu mai mulţi oligo-freni, parafreni şi nebuni periculoşi, majoritatea lor circulând liberi în afara ospiciilor, unii chiar ajungând să conducă popoare, lumea. Cursul pe care ni l-a ţinut despre oligofrenie (oligos – puţin şi fren, phren – minte, suflet) a fost excepţional, l-am ascultat fără să respirăm când ne-a vorbit despre idioţenie, imbecilitate şi debili-tatea mintală, retardarea minţii şi a sufletului. Curs pe care l-a încheiat, aproape implorându-ne să nu folosim în vorbirea noastă ca epitete injurioase termenii de oligofren, idiot, imbecil, cretin, fiindcă vom fi medici şi cunoaştem adevărata semnificaţie a acestor termeni medicali. „Spunând despre o persoană cu educaţie şcolară că e un idiot sau imbecil, vă descalificaţi, nu numai profesional dar şi etic, fiindcă voi cunoaşteţi că idiotul sau imbecilul nu ştie la ce foloseşte un creion, darămite să scrie o propoziţie simplă despre oaie". L-am aplaudat, i-am urmat povaţa aproape cu sacralitate. Dar, cu iertare să ne fie, câteodată ne-a mai scăpat câte „un idiot” sau „un imbecil”, chiar şi la adresa unora cu educaţie superioară, pentru vorbele şi mai ales faptele lor pe care nici un debil mintal nu le-ar fi comis. Ne-a scăpat şi ne-am eliberat de greaţa corticală şi de indignarea care ne-a produs-o! Fiindcă, tot profesorul nostru ne-a învăţat şi sfătuit să ne eliberăm, nu să ne supunem prostiei, răutăţii, infamiei. Costisitoare învăţătură în dictatura comunistă, când şi Grigore Moisil a dat cu oiştea-n gard de două ori: Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil, fiindcă el ştia, mulţi ştiau ca el, şi au zâmbit, că în dictatura comunistă legile-s imbecil făcute, mă scuzaţi, eu doar parafrazez un adevărat înţelept. Noi, acolo unde eram trimişi de partid să edificăm comunismul

69

de aur, foloseam la adresa lor un frumos ardelenism: tâmposiţi, de la tâmpiţi, restul slabilor de minte şi fapte intrau în marea mulţime a prostovanilor. Din nefericire pentru români, tot tâmposiţii, tot comuniştii fac legile în România şi după 1989. Mai departe, despre folosirea termenilor ce formează tabloul clinic psihopatologic al oligofreniei, şi Victor Hugo îi foloseşte nepotrivit: Cel ce râde de ceea ce nu cunoaşte este pe cale de a deveni idiot. Maitre, idiot nu devii, te naşti, este cea mai severă formă de oligofrenie, ei nici nu râd, nici nu plâng, fac doar grimase şi scot sunete nearticulate, ţipete scurte, privindu-i te apucă mila şi îţi închipui că este o zbatere interioară primitivă prin care încearcă să perceapă ce este în jurul lor. Chapeau bas, Maitre. Şi Mario Vargas Llosa, scriitorul peruvian cu premiul Nobel pentru literatură în buzunarul de la spate al pantalonilor, o personalitate cu un caracter puternic, intransigent, de revoltat şi luptător, greşeşte când pune oligofrenia în aceiaşi oală literară cu prostia: Doar un idiot poate fi complet fericit, a scris. Nepotrivit, dar scuzabil, nu era medic, era categoric, tranşant, poate a fost mânios pe vreun mare prost când a scris-o şi a vrut să-l strivească cu un cuvânt aspru, dar nepotrivit. Are dreptate, proştii sunt mai fericiţi decât deştepţii care scriu cărţi, dar idiotul, cel mai grav caz de oligofrenie, e incapabil să şi răsfoiască o carte, darămite să o şi citească, fiindcă creierul lui este doar un cimitir de neuroni morţi, răpuşi de boli intrauterine sau traumatisme la naştere. Trebuie să-i privim cu înţelegere şi com-pasiune, sunt o grea povară familială şi socială, nu sunt proşti inofensivi sau agresivi.

Să ne întoarcem la proştii noştri cei de toate zilele, din toate colţurile lumii, de la Solomon până la cei din zilele noastre, care pot fi şocanţi sau doar amuzanţi când încearcă cu neroziile şi aberaţiile lor să prostească oamenii normali, pe educaţi şi chiar pe

70

înţelepţi, ştiut fiind că sunt oameni dotaţi cu multă inteligenţă ce se pierd, pentru un moment, în faţa proştilor agresivi. Deci să fim foarte atenţi cu proştii ca să nu le stârnim şi mai mult prostia, să urmăm anticul sfat latin: Cum fatuis consilium ne habeas – cu proşti e mai bine să nu ai de-a face! Uşor de zis, dacă nu am şti că numărul lor e infinit şi toată ziua suntem printre ei, ne confruntăm cu ei şi ei cu noi, atât de mult încât ne alienăm reciproc, de nici nu mai ştim, câteodată, care suntem proşti şi care suntem deştepţi, fiindcă proşti-s deştepţi tot timpul, pe când deştepţi au mereu dubii despre ei, ajung să-şi piardă încrederea în facultăţile lor mintale, se scuză îşi fac autocritica, se resemnează, pe când proştii niciodată. Prostia este invincibilă, a remarcat şi ne-a atras atenţia şi scriitorul american Robert Heinlein: Să nu subestimaţi niciodată forţele prostiei în faţa căror repeta mereu să fim lucizi, încrezători în noi înşine şi să ţinem la libertatea noastră. (Never lose your self-reliance and liberty!) Bun sfat, avem podurile pline de vorbe frumoase şi sfaturi bune, dar în lume e o luptă continuă: Poetul şi filosoful german Friedrich von Schiller, nu a fost atât de hotărât precum scriitorul american, el, aproape decepţionat, a scris: Împotriva prostiei chiar şi zeii luptă în zadar. Zeii? Luptă ei? De ce să lupte ei împotriva lumii pe care au făurit-o după imaginaţia lor, după ei înşişi. După ce au plăsmuit-o cum au plăsmuit-o, nu le-a plăcut pentru că prea era uniformă, posomorâtă, liniştită, neinteresantă, de-a dreptul plictisitoare, nu aveau cu ce să se distreze, să se amuze, să „aibă fun”, cum se spune în romgleză. Atunci au apelat la Gaia cea care, la începutul lumii, a venit din haos gata gravidă şi după tot felul de ficţiuni şi combinaţii mitologice a ajuns mama mare a pământului, fiind unsă cu toate pomezile rezervate zeiţelor. Gaia a chibzuit ce

71

a chibzuit şi a dat o fugă până în haos, de unde a adus Stupiditatea, şi asta gravidă gata, dar cu tripleţi: mărginitul, tontul şi absurda, care înmulţindu-se peste măsură şi în forme inofensive sau afurisite au schimbat omenirea pe placul zeilor, să aibă cu ce să se distreze. Astfel, demonstrat pe baze mitologice, Schiller s-a înşelat, zeii nu s-au luptat cu fiii Stupidităţii, din contră, i-au întărâtat împotriva fiilor Înţelepciunii.

Reluându-mi indiscreta umblare în mărginitul regat al înţelepţilor, am auzit o frântură din înţe-lepciuniile lui Buddha: Este mai bine să fii prost şi să recunoşti, decât să fi prost şi să te crezi deştept, la care cei de faţă cu el au meditat, după care i-au dat dreptate. Doar unul ager, Umberto Eco, zâmbind deschis, fără intenţie de dezacord, doar şiret, a adăugat pentru prelungirea discuţiei: Prostia e infinit mai fascinantă decât inteligenţa! Această, aparent simplă şi benignă afirmaţie, a făcut pe toţi de faţă să afişeze un zâmbet de mirare, după care a urmat o interminabilă discuţie pro şi contra. Umberto Eco are o minte cât biblioteca sa personală de 30.000 de cărţi, după lectura cărora a devenit unul din marii umanişti ai Secolului XX. Tatăl său, văzându-l dotat intelectual, l-a sfătuit să se facă avocat, tagma asta de ipocriţi câştigă bine, dar Umberto era prea inteligent pentru a se amesteca printre ei. A studiat Filozofia Medievală devenind un om liber, complet eliberat de ideologii depăşite, eseist academic, critic literar, scriitor şi profesor invitat la multe universităţi de pe glob. Numai un asemenea geniu al înţelepciunii putea să-şi dea seama cât de fascinantă şi fără limite este prostia, de la începutul omenirii. Cugetarea aceasta este acceptată în general de cei ce, pe lângă inteligenţă superioară, sunt spirituali, plini de vervă şi umor select, argumentând că înţelepciunea evoluează greu, îi trebuie mult creier

72

lobat şi circumvoluţiuni adânc delimitate, pe când prostia, oh prostia, are creier de bibilică, se cloceşte una-două şi cum iasă din găuoace zboară, ca păsările răpitoare, în toate părţile.

Mă întorc în al meu mediu, în înghesuiala prostiei fascinante şi dau peste un aparent paradox, enunţat de Heinrich Heine: În lumea asta sunt mai mulţi proşti decât oameni. Şi aparentul paradox a fost publicat şi răspublicat în ultimele două secole, cu multă aprobare de către cei ce îi cunoşteau inteligenţa, talentul şi opera. Heinrich Heine începuse ca un poet liric, poeziile sale au devenit lieduri de succes, a continuat ca scriitor critic cu ascuţite trăsături ironice, sarcastice, cinice, ţintite la adrese superioare şi astfel a sfârşit ca expatriat la Paris şi cu o parte din operă interzisă. Demonstrând, încă odată, soarta pe care o au inteligenţii, înţelepţii care cu pana sau condeiul se iau la luptă cu nobila prostime învăluită în armura puterii şi înconjurată de gardă personală înarmată până în dinţii.

Ciudaţi precum paradoxurile, sunt şi mari intelectuali şi înţelepţi, pe care reacţia proştilor din vârful statului nu-i poate mişcă de pe poziţia lor, nu-i abate de la ideile lor libere pentru libertatea semenilor lor, e vorba numai de cei ce au un caracter pe mărimea înţelepciunii, şi nu de azi pe mâine. Un bine cunoscut exemplu este Socrate, filosoful, care pentru înţe-lepciunea şi ideile critice la adresa atenienilor şi a conducătorilor lor a plătit cu viaţa. Pentru aceasta i s-a înscenat de formă un mare proces ca să mai abată atenienii de la nevoile lor. Nimic nou sub Soare, de acum douăzeci şi cinci de secole! Telegrafic: Socrate avea o personalitate pe măsura minţii sale şi Atena era în decădere, în criză, iar filosoful avea dreptate cu criticile sale. L-au arestat însă pentru conruperea minţilor tinerilor atenieni şi impietate. Tinerii atenieni nu

73

aveau voie în Agoră, să asculte sau să participe la discuţii, dar mergeau în prăvăliile din jurul Agorei, unde se întâlneau şi-l ascultau pe Socrate, ceea ce după notabilităţile oraşului-stat nu era de pronunţat şi ascultat. Cât priveşte impietatea filosofului era că nu se roagă la zeii Cetăţii! El, în credinţa lui, avea alţi zei, ai Naturii. Deci acuzaţiile erau găsite. La judecată, Socrate văzând pentru ce şi cum îl judecau, le-a fost net superior în apărarea pe care a făcut-o, domi- nându-i. Totuşi soarta lui Socrate era pecetluită dinainte, ca de atâtea ori în istorie. În bătaie de joc, l-au întrebat, el ce pedeapsă şi-ar da pentru aceste acuzaţii grave? A răspuns: „Statul să-mi dea salariu şi de mâncare până la sfârşitul vieţii". Vă daţi seama că după un asemenea răspuns, verdictul nu a întârziat: condamnarea la moarte prin otrăvire, ca „ultima masă din partea statului". Socrate a fost înconjurat şi susţinut de învăţăceii săi în frunte cu Platon şi de un vechi prieten, bogatul şi influentul Crito, care i-a aranjat evadarea şi un exil îndepărtat şi bun. A refuzat. Toţi l-au rugat, pe toţi i-a refuzat. A băut otrava cu toţi de faţă şi când a simţit că moare, ultimele cuvinte au fost: „Crito, noi datorăm un cocoş lui Asclepios. Te rog nu uita să-i plăteşti datoria".

Socrate îşi primea moartea ca pe o vindecare, din partea zeului sănătăţii, şi eliberarea sufletului din trupul pământesc.

* * *

74

Tempus omnia revelant Timpul pe toate le relevă – Erasmus din Rotterdam

ELOGIUL NEBUNIEI În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din

România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică Lauda Prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol !!) De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor şi nu numai. Este un eseu unic, de mare succes datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemiator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, fusese vir incomparabilis et doctorum universalis, Citindu-i biografia, acum în Secolul XXI, rămâi impresionat cât de mult s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura

75

latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tena-citate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte." Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al Papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică‚ „celui mai scump dintre amici", adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un

76

mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere..

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceiaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică, vrea să critice întreaga specie umană, cu pre-dilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi lumi-noasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Holbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi figură liniştită cu o tentă de teamă cuminte

77

cum i-a fost şi firea, în spatele căreia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu GRĂIEŞTE PROSTIA: „Oricât m-ar defăi-ma muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei, şi pe oameni." Apoi e sincer spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri, şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută…, şi, fără Prostie, căsnicia e nefericită. PUNCT. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de niciun folos, ba chiar dăunează, şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi condamnat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic…, dar ea, Prostia, îi face să dăinuiască. Prostia se laudă tot tim-pul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează acestea după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea, şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă.

78

Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panica şi anxietatea ce ne sunt infuzate prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi ! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducătorilor fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa-zişilor democraţi, contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea, că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un cre-dincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imorali-tate, parvenire şi depravare au năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare, devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine

79

casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, numai credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceia îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie, şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus − Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continui, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive pe: Episcopii proşti, Cardinalii proşti, Papii proşti, încheie cu un EPILOG: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Dacă vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins că o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceia grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat, fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

August 2015, Casa cu Flori – România

* * * Cu toţii, proşti şi neproşti, împărţim aceeaşi

planetă într-o continuă înfruntare. Din toate timpurile proştii au fost arătaţi cu

degetul, au fost definiţi şi clasificaţi în fel şi chip de toţi cei ce nu se credeau proşti, între care intrau de-a valma mai ales proştii certificaţi, răii defăimători şi slugile denigratoare. Printre ei erau şi educaţi; puţini şi reţinuţi în portretizări.

80

Ca să ajungă educat, întâi de toate trebuie să se nască cu un creier morfofiziologic normal, care genetic este înzestrat cu un extraordinar apetit informaţional prin toate simţurile, şi dacă pe parcursul creşterii primeşte cât mai multe informaţii corecte şi i se explică, la început micile sale curiozităţi şi pe parcursul anilor lucruri şi fenomene tot mai complicate, mintea lui va creşte, va prinde aripi spre educaţie şi înţelepciune. Oh, e atât de fabuloasă interacţiunea dintre înzestrarea neuro-fiziologică şi dezvoltarea minţii spre cuprinderea raţionala a tot ce ne înconjoară şi cât mai departe, dincolo de orizonturi fără orizonturi, cum spunea un poet înţelept rămas necunoscut, datorită meschinăriei de care suferă mulţi literaţi. Apropo, să nu trecem peste esenţial: răutatea celor inteligenţi este tot atât de dăunătoare ca şi prostia celor ce ajung să conducă lumea, ba, unii, cu exemple şi demonstraţii, consideră inteligenţii ticăloşi mult mai dăunători, abominabili (tirania, nazismul, comunismul, bomba atomică, dominaţia financiară).

Aşa cum s-au scris biblioteci întregi despre proşti şi prostie, s-a încercat o clarificare şi clasificare şi-a inteligenţilor, a înţelepţilor. Alte şi alte biblioteci, şi în 1912 un psihologist german, William Stern, pe baza observaţiilor practice şi statistice, prin studii şi teste, a lansat faimosul IQ – Intelligenzquotient – două cuvinte latine sudate în stil nemţesc, pe care englezii le consideră ale lor şi le scriu separat Intelligence quotient, aşa au ajuns ei să se laude că engleza lor are un milion de cuvinte. Are, luate de peste tot, strămoşii lor nu aveau mai multe de două, trei mii.

Până să ajungă psihologii la IQ-ul de azi, au străbătut o cale lungă din primitivismul îndepărtat când, cu adevărat, cei înzestraţi cu o mai mare şi mai rapidă cunoaştere a minţii şi comportamentului semenilor lor

81

tribali au devenit şefii triburilor, marii lor preoţi, înţelepţii tribului care tăiau şi spânzurau − pardon, ei nu spânzurau − îi transformau în frigărui. Ceilalţi, cu mai puţin spirit de cunoaştere a firii omeneşti, s-au făcut psihologi, precum Dâncu, şi le-au trebuit milenii întregi până ce neamţu’, mai organizat decât toţi, a adunat toate datele şi testele despre aprecierea inteligenţei şi i-a zi IQ! A tot puternica filieră de control sever şi amănunţit a minţii noastre prin care, într-un fel sau altele, trecem cu toţii în zilele societăţii mileniului trei. E ceva asemănător cu o călătorie cu avionul; cu cât vrei să călătoreşti mai departe, mai sus, cu avioane mai mari şi confortabile, chiar luxoase, cu atât controlul de siguranţă pe aeroport este mai riguros, mai drastic. Aşa e şi IQ-ul neamţului, care a luat două axe, una orizontală pe mijlocul căreia a ridicat una per-pendiculară, căruia la capătul superior i-a pus cifra 100, şi convenţional este axa normală, iar pe cea orizontală, de la stânga la dreapta, a scris 40, 55, 70, 85, 100 la piciorul axei verticale, mai departe 115, 130, 145, 160. Apoi, printr-o sinusoidă a unit 40 cu 100 din vârf, pe care a coborât-o domol până la cifra 160 şi a ieşit clopotul mare al IQ-ului, prin care trece 99.95% din toată lumea! Simplu ca pisica neagră, care le este favorabilă celor ce trec pe partea dreaptă a axei verticale, cea normală, şi le este nefavorabilă celor ce trec pe partea stângă. Nu trebuie să ne reamintim acum superstiţiile despre pisica neagră, ce aduce noroc în Japonia şi ghinion în România, nu, fiindcă superstiţie, şi aici, ţin de câtă minte avem şi ce facem cu ea! În interiorul marelui clopot, există şi un clopot central, între 85, 100 şi 115, este clopotul prin care trec 66% dintre oameni, zişi normali în urma testelor sau doar după alte aprecieri obiective dar şi subiective. În stânga e din ce în ce mai rău, după psihologişti, nu şi după realitatea

82

socială, fiindcă subnormalii se consideră mai deştepţi decât inteligenţii, le iau locurile celor cu IQ mai mare, dar apatici, indolenţi. Urmează retardaţii mintali, dintre care unii pot fi încadraţi în servicii simple, limitate, pe care le acceptă şi le execută cu străduinţa minţii lor, alţii sunt ostili. Sub 55% este dezastrul neurofuncţional, oligofrenii de la care nu se poate pretinde nimic, doar trebuie supravegheaţi. Pe partea dreaptă, între 115 şi 130. sunt dotaţii care au dat cel mai mult şi bine societăţii, după 130 sunt supra dotaţii, geniile omenirii, iar despre cei ce ating 200 sunt de-a dreptul extra-tereştri. Ar fi multe de scris despre cei ce trec prin segmentul de platină dintre 130 şi 160, dar nu de mine, de ei înşişi. Eu sunt un critic social cu un IQ de limită, dovada fiind că după 17 ani de practică medicală, când am ajuns în Canada, noii mei concetăţeni m-au pus sub lupa lor democrat-ştiinţifică şi m-au trimis să mai fac încă odată facultatea de medicină ca să vadă dacă sunt în stare de aşa ceva, daca am făcut-o vreodată. Pentru libertatea mea şi a familiei am mai făcut-o încă odată, dar nu mă pun în rând cu supradotaţii, fiindcă-s critic social şi nu ştiu ce ar ieşi. Să se descrie ei între ei, laudativ până la cer şi critic cât rădăcina ierbii. Eu mă limitez să respect sincer pe unii dintre ei şi să-mi pară rău că mulţi dintre ei nu au dăruit societăţii pe măsura inteligenţei lor, pe care au risipit-o cu uşurinţă. Ce pierdere. Ceea ce mă interesează, fiind amuzant, sunt intruşii în acest segment al platinei inteligenţei umane. Altădată...

Acum închei cu ceea ce s-a strâns sub tema: Anti-intelectualismul! Da, există o contraforţă puter-nică, cumplită, înfocată împotriva inteligenţei, numită totalitarism. Intelectualitatea este acea categorie socială formată din oameni de diferite categorii sociale ce au în comun un ridicat IQ, înclinare spre educaţie

83

continuă, sunt ageri şi pătrunzători în toate mişcările, fenomenele şi ideologiile sociale. Intelectualii percep şi înţeleg lumea spre folosul ei general şi astfel vin în contradicţie cu cei puternici, cu conducătorii lumii ce pun ambiţiile şi interesele lor deasupra umanitarismului. Telegrafic am dat exemplul lui Socrate, la fel a fost şi cu inchiziţia, din vremea când biserica catolică vroia să fie mai puternică decât statul de drept, ce apăruse odată cu Magna Carta, în 1215. Anti-intelectualismul a fost o puternică forţă şi în America la început ei, prin puritani, unul Johon Cotton propovăduia în 1642: cu cât mai învăţat şi spiritual eşti cu atât mai potrivit eşti pentru satana. Repet replica lui Toma d’Aquino: Mă tem de omul unei singure cărţi. Şi-mi amintesc de musulmani care au cucerit Alexandria în 642 şi au distrus celebra ei bibliotecă prin hotărârea califului Omar: e destul o singură carte, Quran. Anti- intelectualismul are rădăcini adânci şi tulpină groasa cu ramificaţii în toată lumea. În Romania, supusă totalitarismul comunist rusesc, intelectualitatea ei demnă a fost în întregime distrusă. A fost înlocuită cu o pseudo-intelectualitate trimisă de Kremlin ce a conlucrat totul împreună cu cozile de topor autohtone. Decembrie 1989 a fost o eliberare, o speranţă de libertate a intelectualilor români. O mare iluzie; anti-intelectualismul a răsărit imediat prin Fundaţia Soros iar Klaus Johannis, prin promulgarea anticonsti-tuţionalei Legi 217/2015 prin care a instaurat un anti-intelectualismul de stat…

Închei pripit cu Johann Goethe: Când spun o prostie, toată lumea mă tolerează, când spun un adevăr, toată lumea mă urăşte. Are mare dreptate, cu o mică îndreptare: nu toată lumea.

Solstiţiul iernii 2015, Winnipeg – Canada

84

85

UN PUŞCAŞ NUMIT BREBAN Dintr-odată s-a pornit un vârtej, în jurul unei

vorbe aruncată în vânt, ce s-a preschimbat într-o adevărată furtună de vorbe mari şi grele, de replici şi acuze scrise cu aldine, să facă impresie puternică, vijelioasă de să ia ţiglele de pe case. Furtuna boierilor minţii din capitală m-a captivat fiind o comedie bufă iscată din prologul spuselor unui octogenar mult încercat de viaţă, luminos, clarvăzător, valoros scriitor român, prolog pe care, nişte personaje parvenite şi ipocrite post-decembriste, nişte false elite româneşti, l-au tălmăcit şi răstălmăcit atingând înalte cote de fabricaţii neîntemeiate, ridicole şi stupide, exprimate în toată mass-media centrală în ton grav, sever, dar lipsite de orice chibzuinţă ceea ce a mărit grotescul desfăşurării acţiunii. Am urmărit-o cu atenţie, cu pasiune, trăind senzaţia unui mare spectacol dat de boierii minţii din capitală ce îşi exhibă direct individualitatea şi indirect, inconştient, prin manifestări personale, originale, dâmboviţene, IQ-ul ! Nu le contest IQ-ul, pare a fi în limite normale, dar au demonstrat cu vârf şi îndesat că se comporta la fel ca acei ce îl au mult scăzut. Au reuşit pe deplin, cu vulgaritate şi talent foburg, să-şi pună mintea, cultura, poziţia socială pe altarul Stupidităţii. Felicitări lor.

Într-o dimineaţă, toată mass-media centrală a lansat: Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi pentru că au atacat neamul românesc! Toată românimea, cititoare şi ascultătoare de cultură post-decembristă a celor doi, a încremenit aşteptând să apară puşcaşii, să asiste la eveniment, fiindcă nu se

86

spusese nicăieri că este numai folosirea unei vechi zise rumâneşti ’’ar trebui împuşcat”, sau la plural, împuşcaţi, o vorbă în vânt, drept încheierea unei discuţii, un verdict presupus la adresa unuia sau altuia, care făcuseră ceva, nu mare lucru, dar nu era pe placul celui ce dădea această exclusivă sentinţă capitală, în locul unei neaoşe injurii de moment.

Când eram în România, o auzeam des, foarte des peste tot, şi o luam ca pe o vorbă aruncată în vânt, văzându-mi de treabă, de drum sau de poveşti unde mă aflam cu prietenii, la bufet sau făgădău, pe vreo terasă sau în restaurant. Numai prima dată, când am auzit-o m-am speriat rău, fiindcă, deşi copil, ştiam deja că cei ce sunt împuşcaţi mor cu adevărat, iar bunicul meu, ţăran oltean, căruia îi ziceam Alde Bâtu, strigă la un om cu şapcă pe cap: Bă, zdrenţă, tu ai trebui împuşcat, pe loc! Era unu’ ce umbla după cote. Eu m-am speriat şi, tremurând, m-am dus repede la unchiul Staricu, fierarul, care le ştia pe toate, pentru a mă lămuri, când şi unde-l împuşcă pe cel cu şapcă. A râs de i s-au văzut toate cele douăzeci şi patru de măsele olteneşti: Băi nepoate, asta-i, numai aşa, o vorbă de pe la noi, o spunem când ne asmuţim pe vreun’... E o vorbă, nu-l împuşcă nici dracu’, deşi pe zdreanţa ăsta cu şapcă mare bucurie ne-ar face de l-ar lua cu el în iad. Vorba asta-i ca povestea aia cu şoriceii ce se adunară să se sfătuiască ce să facă să nu-i mai prindă pisica neagră, că nu o vedeau noaptea când se apropia. Şi unul mai deştept dintre ei a venit cu cea mai bună găselniţă: să-i lege pisicii un clopoţel de coadă ca ei să o audă când vine. A fost o mare bucurie şi uşurare printre şoareci, până ce unul mai bătrân, ce trecuse prin ghearele pisici şi scăpase ca prin minune, întrebă: cine va lega clopoţelul de coada pisicii? Înţelegi, nu se întâmplă aşa ceva, aşa şi cu ăl cu şapcă, toţi îl înjură şi

87

drăcuie, dar de împuşcat, îl împuşcă doar cu gura, cu degetul. De atunci, nu mai iau în serios românii ce aruncă sentinţa asta. Zâmbesc, când îmi amintesc cu drag de Alde Bâtu şi de arătătorul unchiului Staricu îndreptat spre mine, atunci. Unchiul Staricu şi cu tata făcuseră tot războiul, până în Cotul Donului şi pe urmă până în Munţii Tatra, ştiau ei cum e cu adevăraţii puşcaşi, nu cu palavrele oamenilor.

M-am amuzat de reacţia şi panica lui Patapievici şi Liiceanu, maturi numai la anii care îi au şi cei mai mari boieri ai minţii din capitală, când au auzit această sentinţă ce a răsunat în Academia României din gura aurită a scriitorului Nicolae Breban, jumătate ardelean, jumătate alsacian şi în întregime academician. Neli-niştea morţii virtuale a pus stăpânire pe sfincterele celor doi. A doua zi, mass-media centrală duduia despre soarta necruţătoare a celor doi, în timp ce GDS-ul 22, în stare de alarmă maximă, îşi lua tehnica de luptă să-i apere cu sângele propriu pe ai lor camarazi de nădejde. Andrei Pleşu nu a ratat nici de data asta să fie penibil, pozând prosteşte în erou, afirmând: vreau să fiu împuşcat alătur de cei doi. Marele fanfaron, ce tot timpul se dă atotştiutor, ştie mai mult decât sunt de toate, le ştie pe cele neştiute de restul lumii, mare flecar pe toate ecranele tv. De data aceasta a impresionat admiratorii nu numai cu logoreea lui stearpă dar şi cu un insipid curaj de operetă, după brevetul „Ceata lui piţigoi/, Da-i în unu’, ţipă doi!” Astfel, admiratori ai lui îl şi vedeau cum se îndrepta, cu pieptul dezvelit, spre zidul execuţiei unde cei doi tovarăşi ai săi stăteau ca doi martiri în faţa camerelor tv în aşteptarea lui Breban, puşcaşul puşcaşilor, ce va îndrepta indexul spre ei şi îi va lichida cu pac, pac, din gură. Pe Pleşu nici nu l-a luat în seamă. Ce om cu judecată îl mai ia în seamă, după atâţia ani, pe acest parvenit perfid care, câtă minte are

88

numai pentru aşa ceva o foloseşte. Şi de data aceasta, înainte de a se îndrepta spre eşafodul imaginat, în care se vedea căzând ca un martir, a înşirat cu aceeaşi nărăveală de parvenire, cât de mari boieri ai minţii sunt ei trei, ce merite au: Liiceanu, 30.000.000 de cărţi publicate la Humanitas, Patapievici, şapte ani spec-taculoşi în fruntea ICR, iar el, el Pleşu Andrei, îi şi întrece cu realizări de muzee, festivaluri, teatre şi cele două cinematografe deschise în Bucureşti când era mini-nistru culturii. Păi, la banii de la buget ce le-au trecut prin mâini şi buzunare trebuia să lase ceva în urma lor, aşa de ochii lumii. Denumirea de boierii minţii dată acestei „cete de piţigoi” a introdus-o Sorin Adam Matei, un istoric din Statele Unite, în cartea sa apărută la Editura Compania. Petre Roman l-a proiectat pe Pleşu în guvern la Ministerul Culturii, Pleşu l-a împroprietărit imediat pe Liiceanu cu Editura Politică, Liiceanu l-a lansat prin propagandă debordant de greţoasă pe Patapievici. Lanţul parveniţilor. Mai aflăm de la Sorin Adam Matei că la „Târgul de carte” de la Bucureşti din Iunie 1995, Liiceanu a garantat că Patapievici e geniu şi îl vede ca pe un profet ce va fi Mesia culturii româneşti! Care aţi rămas cu gura căscată, aşa să rămâneţi, care vreţi să vărsaţi mergeţi repede în baie, io am scris-o pentru ca puşcaşul Breban să-şi dea seama, în al 12-lea ceas, că nu se face să tragi după profeţi şi Mesia (…să tragă după profeţi, mai treacă meargă, că sunt mulţi de tot, dar Mesia, în cazul de faţă, e doar unul…, se pierde stirpea…, mă înţelegi?)

În apărarea cetei lui piţigoi (nu eu am lansat metafora asta, am preluat-o de la un internaut), a sărit, mai deplasat decât de obicei, Theodor Paleologu care, fără elementar bun simţ, direct şi public, fără vreo acoperire profesională îi pune lui Nicolae Breban un

89

diagnostic de psihiatrie: delir şi demenţă senilă cu puseuri de violenţă verbală. Asta e adevărata culme pe care a ajuns cultura românească sub foştii ei miniştri ai culturii post-decembriste, Pleşu şi Paleologu. Maestre Breban, cere-i Paleologului diploma de medic şi, dacă nu are, dă-l pe mâna judecătorilor, să-l împuşte ei.

Nicolae Breban nu i-a împuşcat nici cu indexul, i-a făcut doar haimanale şi derbedei pentru daunele deliberate aduse culturii româneşti. Văzându-i atât de livizi, mai cu seamă pe Liiceanu, academicianului i s-a făcut milă de ei şi încercând să le dea curaj, un strop de viaţă aievea, să-i liniştească, le-a spus: a fost o metaforă! Şi a mai precizat că pe Liiceanu, fost filosof cum îl numeşte, nici nu l-a avut în cătare, doar, doar şi-o reveni mai repede. Fără rezultat, inutilă metaforă populară adresată unor amărâţi limitaţi cu tot IQ-ul lor normal, pe care-l folosesc anormal, fenomen foarte des întâlnit în România de azi la boierii minţii din capitala de pe Dâmboviţa. După unii specialişti, ăştia doi plus unu, care întotdeauna se bagă ca musca în zăr, ar fi un fel de plante saprofite, inferioare, fără clorofilă ce se înmulţesc după ploaie pe bălegar. Aşa îi văd şi eu şi în acest caz; veşnici prefăcuţi care, de data asta, fac dintr-o metaforă neînsemnată drama majoră a vieţii lor, dovadă de discernământ precar şi mai ales total lipsiţi de reacţii spirituale. Sunt nişte fazi cu morgă. Pe Liiceanu nu l-am văzut în emisiunile sale niciodată deschis, însufleţit, jovial, ci are mereu aceiaşi mimică de depresiv sub tratament intensiv, în timp ce Patapievici are o mimică schimonosită de microcefal ce îşi propteşte mereu capul cu mâna în falcă de parcă ar avea în el un creier de plumb, plumb. Asta-i părerea mea de observator şi cititor liber, o tot spun şi repet, eu nu sunt înregimentat în nici o asociaţie scriitoricească sau gazetărească, nici în vreo societate civilă sau para-

90

politică, pe când ei, pe dovezi, sunt nişte servi, logopaţi străini de neamul romanesc.

Cât despre Nicolae Breban, în acest caz, apare ca un puşcaş întârziat cu vorbe banale împotriva celor doi plus unu, care timp de două decenii în mod susţinut, au frânat adevărata identitate şi cultură ale românilor. S-a trezit târziu, maestrul Breban, între timp ei şi-au îndeplinit misiunile demolării perfide pas cu pas a culturii noastre. Oare, numai acum a descifrat crezul lui Patapievici publicat în urma cu două decenii? Târziu şi degeaba acum, când majoritatea vede ce s-a ales din identitatea, istoria şi cultura noastră. Jurnalistul şi scriitorul sibian Gabriel Constantinescu a fost primul care a tras semnalul de alarmă în revista „Puncte Cardinale”, când a apărut cartea Politice de Patapievici în 1996. Atunci era momentul să se unească într-o acţiune comună intelectualitatea şi scriitorimea română şi prin articole şi eseuri să atragă atenţia asupra blasfemiilor proferate de Patapievici la adresa românilor şi României scrise în Politice, apărută la Humanitas bineînţeles. Atunci trebuia che-mat în instanţă, pentru că cele scrise şi publicate contraveneau Constituţiei României, dar nu s-a făcut aproape nimic, afară de articole critice apărute sporadic în presa independentă, pauperă şi marginalizată. Atunci am scris şi eu de aici, din preria canadiană, mai multe articole critice, pe care apoi le-am adunat şi publicat într-un volum de pamflete şi polemici, „Polemos”, sunt nouăzeci de pagini de analize critice la adresa patibularului Patapievici. În 2007, am trimis volumul la redacţiile revistelor culturale, literare din România, printre care unul, direct, maestrului Nicolae Breban. Altum silentium! Acum e târziu, maestre Breban, Patapievici şi ceilalţi ca el, elitele post-decembriste, au distrus cultura noastră perenă. Acum e prea târziu şi

91

degeaba pui mâna pe metafora puşcă, doar cunoaşteţi vorba ardeleanului: No, amu, poate să-l… puşte-n cur! Asta-i şi punct.

Cei trei, şi alţi ca ei, ştiuţi acum de toată lumea românească, nu trebuie împuşcaţi nici măcar cu vorbe, trebuie criticaţi corect literar şi public, apoi marginalizaţi din viaţa noastră culturală şi publică, aşa cum procedează ei cu unii scriitori oneşti, integri, independenţi, din provincie şi diaspora. Poate aşa ar încolţi în ei urme de conştiinţă, de regrete. Mira-m-aş! Eu, cititorul, înţeleg supărarea, mâhnirea, revolta lui Nicolae Breban, pentru că pe lângă ce a scris, biografia familiei sale şi a sa personală, relevă cât de mult îi iubeşte sincer şi îi respectă rădăcinile, că este un patriot român, un luptător integru în viaţă, în societate pentru a se afirma în folosul neamului. A luptat şi a învins, s-a afirmat prin mare performanţă literară ce i-a adus prestigiu, dar şi invidie, şi ură. Ar trebui să-şi amintească vechea lege fundamentala a speciei umane: pe acelaşi cap se pot pune cununi de lauri de către unii şi cununi de spini de alţii. E nescrisă, dar fără excepţii!

Nicolae Breban s-a născut în 1934 la Recea, de lângă Baia Mare. Tatăl său, a avut o soartă care l-a marcat afectiv, definitiv în viaţă, era preot greco-catolic şi a fost arestat şi maltratat de unguri în 1940, după Dictatul de la Viena. Obligat să se refugieze cu familia, ajunge la Lugoj, După ce a fost înlăturat horthismul din Ardeal, peste toată România s-a instalat comunismul şi după desfiinţarea Bisericii Unite în 1948, preotul Vasile Breban a fost arestat din nou şi trimis la canalul distrugerii patrioţilor şi intelectualităţii române, unde moare în urma regimului de maltratare continuă. Această nedreptate strigătoare la cer nu se iartă, nu se uită. Trebuie amintită şi influenţa bunicului asupra

92

copilului Nicolae, protopopul greco-catolic, Nicolae Breban, ce în plină dominaţie ungurească, din timpul dualismului austro-ungar, a ridicat biserică de piatră şi şcoli româneşti în acea parte a Ardealului de Nord. Toată familia lui a fost fruntaşă în viaţa naţională românească şi el a continuat tradiţia într-o perioadă în care adevărata iubire de neam devenise un delict anti-comunist. Acum este şi mai grav, Nicolae Breban fiind considerat politic incorect.

Ce a făcut Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman Patapievici, în viaţa lui, pentru români, pentru România? Comunism anti-românesc încă din liceu, când armata roşie a intrat în Cernăuţi, în iunie 1940, le-a ieşit în întâmpinare, alături de tinerii evrei, cu steaguri roşii şi urale de bucurie. Dacă ar fi fost polonez, cum se falsifică acum datele reale, nu le-ar fi ieşit în întâmpinare fiindcă Polonia lui era deja tranşată între Hitler şi Stalin. Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuţiul, polonezul Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruşi şi de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A aşteptat cu încredere şi a continuat lucrând informativ pentru armata roşie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute. Fiind omul lor de încredere, în 1948, este trimis la Bucureşti, direct în Ministerul de Finanţe, să afle totul, să sprijine din plin Sovromurile care spoliau bogăţiile României pentru marea Uniune Sovietică! Tovarăşul Dionisie Patapievici a fost inspector general în Centrala Băncii Naţionale a României, decorat cu Ordinul Muncii pentru frăţia economică dintre RPR şi URSS. De fapt, după canoanele şi informaţiile celor din contraspionaj, decoratul regimului comunist făcea spionaj şi tranzacţii economice în favoarea URSS-ului, după cum reiese din „Fereastra serviciilor secrete” a generalului Aurel I.

93

Rogojan. Din informaţii aflăm că Dionisie Patapievici a avut trei copiii din două căsătorii; din prima cu Odarca Drăgan a avut două fete, pe care le-a abandonat total şi dintr-a doua, pe Roman Patapievici, crescut în puful nomenclaturiştilor comunişti şi aşchia nu a sărit prea departe de trunchi sau, dialectic spus, din rădăcinile comuniste cresc buruieni comuniste.

În paralel, ne întoarcem la Nicolae Breban, care în ultima clasă de liceu este exmatriculat fiind fiul unui duşman al clasei muncitoare, decedat la canal. Pleacă la Oradea, unde îşi găseşte o slujbă şi termină liceul la fără frecvenţă. E înzestrat cu inteligenţă, vrea să-şi continue educaţia dar originea nesănătoasă de român din neam de români patrioţi era şi încă este o barieră. La Bucureşti face o şcoală profesională, este certificat strungar în fier şi lucrează la Uzinele 23 August, de unde caută o portiţă să intre la Universitate şi intră la Filozofie, falsificându-şi actele cerute la admitere. Face o mare greşeală, devenind suspect pentru că citea şi comenta mai mult pe Nietzsche şi Schopenhauer decât pe Lenin şi Stalin! Se umblă la dosarul lui de cadre, se verifică în teren şi este exmatriculat. Origine ne-sănătoasă! Nelegiuirea pe pământ în mâna tiranilor! Nicolae Breban luptă în continuare şi de la filozofie trece la volan, la şcoala de şoferi profesionişti pe care o termină cu alt certificat muncitoresc şi ajunge în altă slujbă pentru existenţă. Dorinţa de educaţie universitară rămâne aceiaşi şi din nou ajunge student, în 1956, de data aceasta la Cluj, la Filologie, să înveţe pe de rost toată literatura sovietică. Dezamăgit, consideră o pierdere de timp şi de necrezut, după atâtea zbateri, se retrage pentru a citi ceea ce vrea, ce caută şi găseşte. E autodidact doi ani, începe să publice în reviste, e apreciat şi se lansează în literatură cu romanul „Francesca”, de aici înainte este stăpân pe un Pegas cu

94

aripi puternice! Cu ambiţie şi stăruinţă se afirmă tot mai mult, iar în 1968 e dus şi el, ca atâţia alţii, de valul admiraţiei faţă de curajul lui Nicolae Ceauşescu direct în partidul comunist care-i deschide porţile CC-ului şi îl propteşte redactor şef la revista „România literară”. Îi apare mult cititul roman „Animale bolnave” şi fiind de acum membru supleant în CC, critica literară îi este la picioare, studiourile îi ecranizează cartea şi pleacă cu filmul la Festivalul de la Cannes. Şi, în culmea succesului, auzind de Tezele din Iulie 1971 ale Tovarăşului Nicolae Ceauşescu din care se desprinde o revoluţie culturală „á la Coreea de Nord”, rămâne uluit, se consideră înşelat! Se dă jos de pe Pegas, e din nou cu picioarele pe terra ferma şi se apucă de criticat tezele conducătorului în presa pariziană. Partidul (PCR) îl exclude, şi el îşi dă demisia din postul de redactor şef al revistei „România literară”, rămânând în străinătate. Când toată scriitorimea din România a pus verdictul Breban i-a tras în piept şi a fugit, plus altele, Breban se întoarce senin, ca de la băi, avea din ce trăi; strungar în fier era, şofer profesionist era, deci aparţinea clasei muncitoare conducătoare şi în plus avea şi pană literară. Totuşi e marginalizat şi supravegheat în ţara epocii de aur în care toţi se supraveghează unii pe alţii, ca în întrecerea socialistă. Breban continuă să scrie, şi scrie bine dar cu greu îi apar scrierile. Totuşi, la Iaşi, în 1977, i se editează „Bunavestire” considerată de critica literară a timpului printre primele zece romane româ-neşti. Fără alte comentarii. Breban scrie ca un obsedat, când în ţară, când în străinătate, beneficiind de un paşaport german după mama alsaciană. Plimbările lui libere, când toţi ceilalţi stăteau în spatele Cortinei de Fier au generat invidie, discuţii maliţioase şi suspi-ciunea colaborării cu Securitatea. După Decembrie 1989, mulţi au căutat dovezi prin dosarele Securităţii în

95

acest sens, rezultatul fiind negativ. Suspiciunea a rămas argumentată cu aşa zisa grupa mare a infor-matorilor orali, fără contract, ce erau protejaţi de Securitate prin instrucţiuni speciale, sub un moto codificat: „Noi nu lăsăm urme, noi facem doar urme false, dezinformatoare!” Executarea!

În timpul acesta, Roman Patapievici (pentru cei ce nu sunt la curent, în familia lor numai mama îi spunea Horia, Dionisie Patapievici întotdeauna, numai şi numai Roman, aşa şi eu, e mai aproape de adevăr), s-a făcut băiat mare şi deştept, ascultătorul tatei de la care, printre altele, a preluat ceva călăuzitor în viaţa lui: „Mintea şi educaţia o foloseşti numai pentru interesele tale, nu o risipeşti pentru binele altora. Pentru ei doar te prefaci”. (Comuniştii adevăraţi nu ţin cont de morala burgheză, tovarăşi.) În 1981 Roman termină Facultatea de Fizică şi, spre deosebire de ceilalţi colegi, ce sunt risipiţi prin repartizare prin provincie, fiului de nomenclaturist i s-a pregătit o poziţie de cercetător în capitală, post pe care stă, sprijinindu-şi capul cu mâna în falcă, până la revoluţie! Ştiu serviciile de informaţii cine l-a trimis în focul revoluţiei, dar asta e treaba lor. A fost arestat ca huligan pentru 36 (treizeci şi şase de ore) de ore, după care devine cel mai mare revoluţionar de pe Dâmboviţa şi afluenţii ei, şi toate porţile cele mari i se deschid cu plecăciune! Ştiu serviciile de informaţie de ce, cum şi din ce ordine, treaba lor. A fost trimis în Germania cu bursă ca să studieze ceva, la întoarcere devenind directorul Centrului German de Studii din Bucureşti (?!?). Scrie două cărţi, groase cât lamele de ras, cum le plac bucureştenilor să spună despre cei pe care-i iubesc nespus de mult şi fiind uns scriitor autorizat al Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei şi face „programe de dreapta” celor de la GDS-22, iar Soros Bacsi plăteşte! Prin plecarea lui Roman

96

Patapievici de la Institutul de Cercetări Fizice, lumea ştiinţifică pierde un al doilea Einstein, dar pasiunea lui de cercetător rămâne dominantă şi trece la studierea şi cercetarea dosarele Arhivei Securităţii, în cadrul Colegiului CNSAS, avându-i colegi nedespărţiţi pe Dinescu şi Pleşu, ceea ce multora le-a spus cam multe. Întâi de toate, trebuie să ştiţi că dosarele Securităţii nu sunt moarte, ele sunt continuu cercetate, resuscitate, supuse unei chirurgii plastice de către specialiştii neo-securişti, care le cosmetizează la ordine cu foi noi-nouţe de compromitere, sau din alte dosare dispărând foi compromiţătoare. Au şi o secţie maternă unde se nasc în continuare dosare şi o secţie funerară, de unde dispar dosare, precum cel al tovarăşului Traian Băsescu! (Sic transit gloria mundi = Aşa trecu Grigore munţii, în traducere liberă, în care Grigorie e nume conspirativ.)

La CNSAS dosarele Securităţii au fost şi bune ciolane de ros, mulţi au ros, mulţi ar fi vrut să roadă, s-au bătut ca chiorii pentru ele. Şi Roman Patapievici şi-a rupt caninul de minte în Dosarul Sorin Antohi şi după legea 187/1999 trebuia să facă puşcărie, dar s-a muşamalizat cu o muşama trimisă din străinătate, probabil, prin poşta diplomatică. A părăsit prin demisie, demisia muşamalizării, cercetarea asta, lăsându-ne cu încă o gaură neagră în adâncul universului. Când a ajuns, cum a ajuns preşedinte unul Traian Băsescu, scriitorimea română s-a trezit uluită că Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea Institutului Cultural Român, dat de-a dura pe scări, şi în locul lui a fost instalat cercetătorul de dosare securiste, de data aceasta de către preşedintele care din copilărie nu mai citise o carte de literatură! Stupoare şi dilemă: cine dracu’ i-a ordonat-o şi pe asta marinarului? Primul lucru pe care l-a făcut noul director a fost să sisteze cât mai

97

multe reviste literare româneşti, ce aveau o mare valoare în dezvoltarea culturii autohtone prin redactorii şi colaboratorii lor. Roman Patapievici ştia acest lucru şi intenţionat le-a desfiinţat. În schimb, a scos el una de manipulare şi dezinformare, pe cât de scumpă pe atât de proastă şi de necitit. De la început s-a instalat, seară de seară, pe ecrane tv, dădăcindu-i politico-filosofic pe cei ce îl priveau şi lăudându-l pe Traian Băsescu, care l-a şi decorat pentru recunoştinţa faţă de el. Asinus asinum fricat, nu traduc fiindcă se înţelege că e vorba de Roman Patapievici şi Traian Băsescu.

Am făcut aceste paralele, inegale, biografice pentru cei ce nu cunosc aceste noţiuni necesare unei corecte aprecieri, a situaţiei create în urma metaforei lui Nicolae Breban.

„Atât pentru astăzi. A bon entendeur. Salut". Aşa citeşte Zoe pe scenă. Scena e aceiaşi.

Venind în România în fiecare vară, după 1989, i-am făcut o vizită de curtoazie scriitorului Gabriel Constantinescu din Sibiu, care edita de ani de zile revista Puncte Cardinale pe care o primeam şi eu în preria canadiană. Era o revistă tradiţională de dreaptă românească, în care apăreau articole istorice, politice, culturale corect exprimate, importante pentru că încercau să facă o punte, o legătură între trecutul românesc şi ceea ce ar fi potrivit şi drept, acum şi în viitor, pentru neamul nostru. Critică situaţia politică şi culturală din ţară care era obstrucţionată şi mar-ginalizată de la centru, dar Gabriel Constantinescu era de nemişcat din adevăratele sale cunoştinţe de viaţă şi istorie, din ideile sale nobile faţă de poporul român, respectând principiile de bază ale concordiei şi democraţiei. Când i-am strâns mâna era un octogenar de statură impunătoare fizică şi intelectuală cu un palmares impresionant. Era fiul scriitorului sibian Paul

98

Constant, a fost ofiţer, a fost pe frontul dezrobirii Basarabiei şi Bucovinei, a căzut prizonier la ruşi care l-au trecut prin cinci lagăre de muncă forţată, în condiţii inumane, cum numai ruşii se pricep cel mai bine. Repatriat, a intrat pe mâna Securităţii care l-a purtat în lanţuri prin Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Gherla şi apoi a avut domiciliu forţat în Bărăgan. Cu douăzeci şi cinci de ani din viaţă a plătit pentru că a fost român şi a rămas român adevărat. Copleşitor ce a trăit şi cum a rezistat şi miraculos cât de luminos şi lucid este, cât s-a educat, cu studii de literatură, filozofie, cibernetică făcute într-o vreme când statul de democraţie populară nu-i permitea mai mult decât a fi salahor! Acest român mi-a arătat „Politicile” lui Patapievici şi mi-a citit, poticnindu-se în emoţii şi revoltă, de cele scrise despre români şi limba română, despre istoria şi cultura românilor. Nu am putut crede că pe această lepădătură comunistă Băsescu l-a pus să facă ce vrea din cultura noastră românească. Am pus mâna pe condei şi am scris, cum mă pricep io, un român obişnuit, toată înverşunarea mea împotriva patibularului Patapievici, fiindcă şi el face parte din cei 23 de milioane de omuleţi patibulari, cum a afirmat în scris că este poporul român. Am scris din revolta ce a pus stăpânire pe mine după lectură, am scris din admiraţie şi respect pentru Gabriel Constantinescu, o elită naţională a generaţiei sale, întruchipare a intelectualului român de mare valoare, dedicat cu totul, hotărât şi nestrămutat, neamului nostru.

„Preşedintele României veghează la respec-

tarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autori-tăţilor publice” − Constituţia României, Articolul 80, aliniat 2

99

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI PREŞEDINTE TRAIAN BĂSESCU DOMNULE PREŞEDINTE, Sunt român, cetăţean roman stabilit în străinătate

de 25 de ani. Deşi mă aflu la distanţă de mii de kilometri de România, am continuat să îmi păstrez identitatea, dragostea si respectul faţă de ţara şi neamul meu. În toţi aceşti ani, pe lângă faptul ca m-am integrat corect in societatea canadiană, am urmărit continuu, cu emoţii şi speranţe, societatea româneasca. Mereu am fost şi sunt interesat de viata şi gândirea conaţionalilor mei, de direcţiile prin educaţie şi propagandă, de randamentul lor social, de cultura şi aspiraţiile lor.

Cu mare tristeţe mărturisesc că locul entu-ziasmului şi al speranţelor de acum şaisprezece ani au fost luate, an de an, de tot mai multe surprize neplăcute şi decepţii. În paranteză, precizez pentru clarificare, nu mi-am făcut nici un calcul pentru interese personale în România, sunt medic practician în Canada şi sunt mulţumit de ce am prin muncă cinstită. Speranţele mele au fost legate de ansamblul libertăţilor, de randament şi bunăstare, de viitorul României.

Preşedinţii, guvernele, partidele şi unii oamenii de cultura din aceste trei cincinale de îndatorare la străini au transformat aspiraţiile şi speranţele majorităţii cetăţenilor români în iluzii.

Trebuie adăugat că pe lângă corupţia instalată la toate nivelele şi regresul economic general, este şi o degradare educaţională şi culturală cumplite. Mass-media româneasca, scrisă sau electronică, zilnic ne

exemplifica afirmaţiile de mai sus. Eu am să mă opresc la Institutul Cultural

Român (ICR) al cărui tutore şi preşedinte de onoare sunteţi. În Decembrie, 2004, când cu 51,23% din voturi

100

aţi fost ales preşedintele României, speram să fi realizat nişte amănunte după care trebuie să vă călăuziţi activitatea.

Întâi, să realizaţi că aţi devenit preşedintele tuturor cetăţenilor din România, nu doar a unui partid, şi, în al doilea rând, în democraţie cetăţenii nu îşi aleg

conducător ştie tot, face tot, ci un concetăţean, care

prin funcţia încredinţată, vegheze respectarea legilor. În acest sens, vă aduc la cunoştinţă, a doua oara în acest an, cazul publicistului Horia Roman Patapievici (HRP) pe care cu expresia: fiecare vine la putere cu oamenii lui, l-aţi instalat preşedintele ICR, funcţie care în ţările democratice nu este treaba omului venit la putere...

Expresia la putere nu sună cu adevărat demo-cratic, ne aduce aminte de dictatori şi tirani, de carierişti, de indivizi cu tulburări grave de personalitate, de para-noici. Vă sugestionez să o evitaţi, chiar dacă credeţi ca aţi venit la putere. Ţineţi minte că numai 51.23% dintre cetăţenii României v-au ales şi dintre acestă majoritate la limită, majoritatea v-au votat ca să „nu-l vadă pe bombo-nelu şi preşedinte”, nu pentru vreo putere.

În al doilea rând, HRP, prin scrisele sale publicate in volumul Politice aduce grave defăimări României şi Românilor, ceea ce denotă o lipsă de respect faţă de concetăţenii ţării şi o gravă încălcare a Constituţiei României – aprobată prin referendum în August 1991 − pe care atât HRP cât şi DVS, prin articolul 51, trebuie să o respectaţi.

DVS, domnule preşedinte, şi prin jurământ (Articolul 82, aliniatul 2)!

Publicistul Horia Roman Patapievici, prin cele publicate în acest volum a încălcat Constituţiei României, articolul 30, aliniat 7, care precizează pentru toţi cetăţenii români: „Sunt interzise de lege

101

defăimarea ţării şi a naţiunii”...! Iată acum, câteva din defăimările aduse ţării şi naţiunii din volumul său

Politice, editat la Humanitas în 1996: 1 - DESPRE ROMÂNIA: „Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o

umbra fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” - Politice, HRP, pag 63;

2 - DESPRE POPULAŢIA ROMÂNIEI „23 de milioane de omuleţi patibulari” − Politice,

HRP, pag 53; „Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi,

vezi feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” − Politice, HRP, pag 34, iar la pag 64: „Romanii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”...;

3 - DESPRE LIMBA ROMÂNĂ „Româna este limba în care trebuie să încetăm

să mai vorbim sau.. să o folosim numai pentru înjurături...” − Politice, HRP, pag 64;

4 - DESPRE ISTORIA ROMÂNILOR „Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a

vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibrida strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheama că ne-am plămadit din aceasta clisă, daco-romano-slava, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecam, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urina ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urma, având băşica udului mai mare... i-au dovedit” (pag.63);

5 - DESPRE CULTURA ROMÂNILOR „Puturoşenia abisala a stătutului suflet ro-

mânesc... spirocheta româneasca îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup

102

inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos” - Politice, HRP, pag.49;

„Cu o educaţie pur românească nu poţi face Nimic”, (pag. 56);

Mai sunt şi altele, domnule preşedinte, dar vreau să închei această scrisoare, sperând că este suficient să realizaţi în ce situaţie jenantă, para-constituţională vă aflaţi folosind principiul nedemocratic „fiecare vine la putere cu oamenii lui”. Situaţie pe care trebuie să o remediaţi prin obligaţia de serviciu constituţională pe care o aveti este să-i retrageţi funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Roman lui Horia Roman Patapievici, care trebuie să-şi ceară scuze publice pentru aceste defăimări cetăţenilor români. Prin sondajele făcute pe această temă, atât printre românii din ţara cât şi printre cei din străinătate, s-a adunat o documentaţie acuzatoare la adresa lui Horia Roman Patapievici şi cerinţa expresă de-a fi schimbat şi dat în judecată fiindcă în Constituţia României scrie: Nimeni nu este mai presus de lege (Articolul 16).

5 decembrie 2005, Winnipeg − Canada

Rezultatul acestei scrisori a fost un răspuns din

partea Domnului Bogdan Tătaru-Cazaban, consilier de stat pentru cultură. O ruşine de serv umil, a bătut câmpii cu graţie, îmbrăcat în frac şi cu papion, lăudând intenţiile excelenţei sale. Trăind în Ardeal, mi-a trăbuit o ţâră de vreme până am priceput că preşedintele ţării îi excelenţă şi nu se va atinge de Roman Patapievici pentru încălcarea grosolană a Constituţia României. Răspunsul acesta, din partea cancelariei de la Cotroceni mi-a reînnoit ideea, şi nu este numai a mea, că Traian Băsescu, la rândul său, nu e nimic altceva decât un serv. I-am răspuns consilierului-serv cum am

103

crezut eu de cuviinţă şi m-am hotărât să nu mai scriu scrisori „servilor” de la Bucureşti. Cât priveşte pe Roman Patapievici, a mai scos trei ediţii ale „cărţii” cu aceleaşi blasfemii la adresa României şi Românilor, şi să înţelegem că e mai presus de Constituţia României, iar excelenţa sa îl serveşte când sună clopoţelul! Am început să înţeleg şi mai bine ce funcţii îndeplinesc preşedinţii republicii după decembrie 1989 şi, în acelaşi timp, mi s-a făcut milă de supunerea şi slugărnicia multor scriitori din ţară.

* * *

Şi acum, înapoi la puşcaşul Breban. Îi înţeleg

mâhnirea ce i s-a transformat în suferinţă cronică, dar nu a luat cea mai bună decizie cu metafora-puşcă şi nu a luat în considerare spatele lui Patapievici şi nici gărzile sale de corp. Era să uit ceva la fel de important: poltronismul boierilor minţii din capitală şi al unor elite loco ce au deviza lor „Nihil sine…utilitas”! Exemplu: În mai 2015, Radu Boroianu este uns de către Senat director la ICR, instalare cu tam-tam, presă şi invitaţi printre care şi maestrul Nicolae Breban. Noul director ICR îl propune preşedinte onorific al Institutului, călăuzit de ideea că e nevoie de înţelepţi în consiliul institutului, şi i se dă cuvântul. De la început, maestrul îi atacă deschis, frontal pe Patapievici şi pe adjunctul Mircea Mihăieş „o echipă catastrofică pentru cultura română”. Drept, şi a continuat „...noi am exportat mizerabilismul, o literatură de cur şi pizde…”, exprimate pe înţelesul tuturor celor de la Institutul Cultural Român. Aşa pare a fi, dar reacţiile anti-Breban s-au declanşat în forţă, ca din puşti mitraliere, după afirmaţia: Mircea Mihăieş, Patapievici, Liiceanu îs în slujba lui Soros, cel care crede că nu mai este nevoie de statul român. Imediat s-

104

a dat alarma codificată, pe firul albastru: „Breban e politic incorect”, iar noul director al ICR, care în timpul şedinţei s-a mulţumit să zică numai: „Ceea ce e permis lui Nicolae Breban nu e permis lui Radu Boroianu”, (poltron!) după şedinţă, după discuţii particulare a scris, semnat şi publicat, Despărţirea de Breban, ceea ce, clar, dă de înţeles că va continua la ICR linia directoare a lui Patapievici.

Nicolae Breban a rămas neclintit, statornic şi a continuat să-şi susţină opiniunile sale despre mizerabilismul mizerabilului Patapievici chiar şi într-o şedinţă a secţiei de filologie şi literatură a Academiei Române, unde a scos metafora şi l-a împuşcat pe Patapievici; pac, pac! Mare scandal mare din Academie până la grădiniţa de copii handicapaţi din sectorul unu. Un fost ministru de-a lui Băsescu – cum e turcul şi pistolul – a cerut Academiei măsuri drastice împotriva octogenarului scriitor, probabil în ideea să-l dea afară din Academie şi să-i ia el locul. Puşcaşul Breban a greşit când în apărare sa spune că în alte ţări, şi dă exemplul Poloniei, Patapievici ar fi fost exclus şi terminat. Astfel scandaluţul nostru dâmboviţean devine scandal internaţional, diplomatic, fiindcă ambasadorul Poloniei a fost pus să sară până-n tavan, lovindu-se rău la cap şi, ameţit, a declarat, citez: Patapievici şi Liiceanu se află printre cei mai străluciţi intelectuali români, ceea ce dovedeşte fără tăgadă că habar nu are de cultura română, dar deh!, e şi el un slujbaş amărât care a fost pus să-şi bage nasul unde nu-i fierbea… cultura, susţinând că Nicolae Breban a adus daune prestigiului Poloniei, care în clasamentul internaţional deţine o poziţie superioară în libertatea presei. Păi, atunci, de ce se bagă în presa românească? De dragul lui Patapievici ce are libertatea presei şi neagă liber-tatea de expresie lui Nicolae Breban?! Aşa-i democraţia

105

în Polonia sau numai în capul ambasadorului, după ce a dat cu el în tavan? M-am lămurit, are şi Polonia ambasadori cu ieşiri penibile, ceea ce a reieşit şi din comentariile internauţilor pe care le-am citit.

Culmea penibilităţii a atins-o depresivul Gabriel Liiceanu într-un articol: Nu sunt de acord să fiu împuşcat, înşirând că este a treia oară, din 1990, când este ameninţat cu împuşcarea: odată de mineri, care şi ştiau cine e Liiceanu, apoi de Vadim Tudor, care ştia foarte bine cine e Liiceanu, şi acum de către un academician. Vai, vai, vai, ce români fără milă, faţă de Liiceanu, care a scris, semnat şi publicat: „…Patapievici care poate şi chiar trebuie să înjure România din prea multă iubire”, în baza unei ideii filosofice personale că iubeşte România atât de mult încât are dreptul la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului iubit (în cazul de faţă România e un obiect oarecare pentru cei mai străluciţi intelectuali români ai ambasadorului polonez). Să întrebăm pe fostul filosof dacă Nicolae Breban, care iubeşte cu adevărat foarte mult România şi cultura ei, are aceleaşi drepturi la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului Patapievici sau nu? Dacă nu, de ce nu?

Constituţional toţii cetăţenii României au aceleaşi drepturi de conştiinţă şi expresie, dar mie îmi pare rău că maestrul Nicolae Breban nu a ales calea justiţiei. Să-l acuze pe Patapievici de cele scrise şi publicate referitor la naţiunea romană. Să-i citească judecătorului că: „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă la semnul fierului roşu… sunt 23 de milioane de omuleţi patibulari… cu substanţă tarată… roşi de spirocheta românească până la erupţia terţiară”, la care apărătorii lui Patapievici vor aduce ca argument că toate acestea sunt de fapt expresia înaltei sale iubiri

106

faţă de români! Judecătorul să judece corect, cum îl judecă poporul român. Teamă îmi e că la Bucureşti se va găsi judecătorul potrivit care să o înghită şi pe asta, dar poporul român nu. Au fost şi sunt mulţi iubitori de ţară care critică aspru ceea ce se întâmplă la noi, din cauza preşedintelui, guvernului, parlamentarilor, dar au avut un vocabular decent, nu au insultat ordinar poporul român cum a făcut şi face Patapievici, care în Politice a atins limite anormale, paranoice, care, într-un fel sau altul nu trebuie acceptate, trebuie tratate cu judecată.

Eu, un român obişnuit, după paranoia lui Patapievici sunt un simplu patibular – adică demn de spânzurat – alături de ceilalţi 23 de milioane români, acum la sfârşitul Secolului XX, revoltat, am făcut un Denunţ Penal la Parchetul Tribunalului Municipiului Bucureşti, pe care l-am trimis recomandat cu aviz de primire şi la care, în aproape zece ani, nu am primit nici un răspuns! În schimb, simt din plin braţul lung al institutului tovarăşului Roman Patapievici, fiindcă ei, de acolo, de pe Aleea Alexandru sunt mitomani şi duplicitari, ticăloşi răzbunători pe la spate.

DENUNŢ PENAL CĂTRE PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - ROMÂNIA Subsemnatul, Dr. Pădeanu Dumitru, cetăţean

român şi canadian, domiciliat în 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, Manitoba, R2N 2V9, Canada, cu legitimă indignare cetăţenească, fac acest denunţ penal împo-triva cetăţeanului român Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român din Bucureşti,

107

Aleea Alexandru nr 38, pentru încălcarea Constituţiei României, articolul 30, aliniatul 7, care stipulează: sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii.

Cetăţeanul Horia Roman Patapievici a publicat in 1996, când actuala constituţie româneasca era deja în vigoare de câţiva ani, un volum intitulat „Politice”, la Editura Humanitas, în care scrie şi semnează, publică şi răspândeşte următoarele:

DESPRE GEOGRAFIA ROMÂNIEI: „Radiogra-fia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbra fără schelet, o inima ca un cur, fără şira spinării” − pag 63

DESPRE POPULAŢIA ROMÂNIEI, CONCE-TĂŢENII SĂI: „23 de milioane de omuleţi patibulari” − pag 53; „Un popor cu substanţă tarata. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare” − pag 34; „Romanii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu” − pag. 64

DESPRE LIMBA ROMÂNA: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături...” − pag. 64

DESPRE ISTORIA ROMÂNIEI: „Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă ca ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slava, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm aşa temei-nic au făcut-o... Apoi ne-au luat la urina ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii...” − pag. 63

DESPRE INTELECTUL ROMÂNILOR: „Puturo-şenia abisală a stătutului suflet românesc... spiro-cheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, ţopăind vesel într-un trup

108

inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima piftie iar creierul un amestec apos” − pag. 49

Locuiesc în Canada din 1980, profesez ca medic, sunt informat prin limba engleză de ceea ce se petrece şi se întâmplă în lume, dar nu am auzit ca în lumea civilizată, o persoană care se pretinde educată şi este proiectată ca atare de mass-media, să aducă public asemenea insulte, denigrări şi defăimări naţiunii în mijlocul căreia trăieşte. De asemenea, până la cetăţeanul Horia Roman Patapievici, în România au existat foarte mulţi intelectuali superiori lui, care au realizat corect starea noastră istorică si socială, dar au avut măsura inteligenţei şi-a bunei cuviinţe în exprimarea ei. Respectăm libertatea de expresie, dar nu acceptăm să fim denigraţi şi defăimaţi în mod grobian, anti-constituţional.

Am încercat să-mi exprim starea de indignare faţă de aceste defăimări, fiind român, născut, crescut şi educat în România, dar mass-media „liberă şi democrată” nu dă dreptul la replică tuturor românilor. Văzând că sunt lipsit de drepturile cetăţeneşti, m-am adresat preşedintelui Traian Băsescu care a jurat să respecte Constituţia României. A jurat de formă, de protocol.

Niciodată nu am să accept asemenea insulte la adresa mea şi-a conaţionalilor mei, deci, în ultima instanţă, mă adresez DVS, cu speranţa că Justiţia Română veghează la respectarea CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI şi apără demnitatea cetăţenilor români.

Chiar dacă acest denuţ penal vine numai din partea mea, acum vă asigur că mulţi cetăţeni români sunt la fel de indignaţi – domniile voastre nu? − şi pretind cetăţeanului Horia Roman Patapievici să ceară scuze publice, verbal şi în scris, cetăţenilor români pe care el îi consideră omuleţi patibulari, taraţi, roşi

109

de spirocheta românească. De asemenea să părăsească funcţia de preşedinte al Institutului cultural român. Atât.

Dr. Padeanu Dumitru, 20 August, 2006, Winnipeg − Canada

Nu am primit nici un răspuns din partea

Parchetului bucureştean, nici măcar avizul de primire ce trebuia semnat şi rambursat. Aşteptând, m-am lămurit încă odată de instituţiile noastre bucureştene, de reţeaua de stat a nelegiuirilor ce domină în România preşedintelui Traian Băsescu. (Folosesc aici termenul de nelegiuire în sensul nerespectării Constituţiei şi a legilor în vigoare.) Doamna Monica George Tudor din Toronto, soţia poetului George Tudor, mergând la Bucureşti, s-a interesat personal de situaţia denunţului trimis de mine. Pe un ton bădărănesc, de obor, i s-a refuzat orice informaţie. S-a întors deziluzionată şi mi-a părut foarte rău pentru dânsa. Apoi, am fost prins de probleme personale, m-am luat cu ele, dar, din când în când, zâmbeam cu amărăciune ce naiv sunt: nu s-a găsit în tot Bucureştiul alt rumân care, sprijinit de alţii la fel ca el, să-l dea în judecată pr HRP? M-am găsit io, din nordul prerii canadiene, să fac ce trebuia făcut de la început de către intelectualitatea şi scriitorimea liberă acum în ţară. Probabil, am minte de naiv şi suflet depăşit, dacă aştept altceva de la înalta lume a boierilor minţii, a Institutului Patapievici şi al guvernelor şi insti-tuţiilor subordonate culturii lor. Indiferent, de prestigiul cu care se freacă unii pe alţii, eu nu accept aceste nelegiuiri anti-româneaşti, anti-constituţionale de tip Patapievici, trebuie să le contracarez public. Am făcut-o pentru Gabriel Constantinescu şi Doamna Maria Blaj, soţia sa, care, din dragoste şi dăruire adevărată pentru România, a făcut şi dânsa ani grei de puşcărie

110

comunistă, o fac pentru patria mea. Mă simt liber şi mulţumit, este o datorie.

Acum privesc, cum pot eu privi, cât e de prins puşcaşul Breban de haita nelegiuită. Naiv cum sunt, îmi pare rău, pentru că trece printr-o traumă psihică şi, ca medic, ştiu ce înseamnă asta. Ce păcat că nu a acordat atenţie cărţii pe care i-am trimis-o, Polemos, în urmă cu douăzeci de ani, poate nu ar fi pus mâna pe puşcă, ar fi scris un denunţ penal, mult mai bine decât mine, pe care Parchetul bucureştean nu-şi permitea să-l arunce la coşul de gunoi fiindcă venea de la scriitorul Nicolae Breban! Repet, maestre, aţi greşit, aţi dat cu oiştea-n gard. Dar vorba ardeleanului: Nu-i bai, cu treabă bună tocmiţi şi gardu’ GDS-lui 22 şi oiştea carului.

Sănătos să fiţi! Veţi trece cu bine şi peste astea, pentru că aveţi dreptate.

Ianuarie 2016, Winnipeg – Canada

PS – Salutări Doamnei Magda Ursache, i-am

trimis recomandat, astă vară, din România, un volum Polemus pentru Contemporanul, pentru DVS, gân-dindu-mă, io naivul, că v-ar putea fi de vreun folos, că şi de aici din Nordul Lumii e cineva alături de DVS. Încă nu am primit nici măcar acel mic semn de confirmare din partea dânsei, probabil… încă nu a ajuns poşta…

111

Seneca cel tânăr – Stoicul – nemaiînţelegându-se cu Nero, i-a cerut permisiunea să se retragă din viaţa publică la vila lui din afara Romei. Acolo avea o pisică egipteană care, auzind că s-a retras din viaţă publică, întristată a spus: Omnes veritatem amamus sed interdum non defendimus – Toţi iubim adevărul dar uneori nu-l apărăm. După un timp, într-o zi, pisica a dispărut. A fost un semn rău. A doua zi, Seneca a primit de la Nero ordinul să se sinucidă. Încă o dată, adevărul trebuia să fie îngropat…

ALETHEIA DE BISIRIŢA

ALETHEIA este spiritul şi zeiţa ADEVĂRULUI. Cu cinci secole înaintea creştinătăţii, filosoful

grec Parmenides a forjat, pentru istoria omenirii, termenul Aletheia, în care a întruchipat şi însufleţit adevărul şi tot ce aparţine de sinceritate, neascunderea sau uitarea adevărului.

De-a lungul vremurilor, Aletheia, la greci, şi Veritas, la romani, au fost preluate de filosofi şi transformate într-un concept complex, esenţial prin care realitatea socială, ce devine istorie, trebuie să devină francheţe pură, clară, morală, învăţătură.

Tot în acelaşi timp, au fost întruchipate şi spiritele rele ce se opun cu înverşunare Aletheiei: Dolos – perfidia, ipocrizia, Apate – înşelătoria, făţărnicia, Pseudogoi – mincinoşii şi dezinformatorii de toate speţele!

Malignitatea acestor spirite destructive vine din faptul că oamenii percep diferit aceeaşi realitate, în funcţie de înzestrare, cunoştinţe şi, mai ales, ţintele şi rosturile fiecăruia. Adevărul lucrurilor şi al faptelor nu poate fi schimbat ci doar neglijat, ascuns sau falsificat

112

de Dolos, Apate, Pseudogoi. Pe lângă toate acestea, de-a lungul istoriei, în ultimii 25 de ani Aletheia este aprig obstrucţionată de un filtru, o strecurătoare absur-dă numită corectitudinea politică, nimic altceva decât o cenzură, mai perfidă însă decât toate de până acum. Cerberii corectitudinii politice resping, cu colţii nedreptă-ţilor, toate drepturile oamenilor de liberă exprimare, dacă ele contravin ordinelor, intereselor, scopurilor antidemocratice ale stăpânilor lor atotpu-ternici.

Generaţia mea, generaţie de război mondial, nu a avut parte de nimic corect din punctul de vedere al politicii lui Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt, politicieni, cu cât mai mari, cu atât mai incorecţi faţă de popoarele pe care le-au condus prin Dolos, Apate, Pseudogoi. Şi generaţia de la 1989 are multiple dovezi de incorecti-tudine politică de la Iliescu cu Petre Roman şi Năstase, sau Băsescu cu Boc şi Ponta. Cum a mai fost reales Iliescu după Mineriadă, cum a mai fost ales Băsescu după ce a „scufundat flota României”, lăsând mult mai mulţi marinari fără existenţă decât mineri de la Roşia Montană!? Este şi de datoria generaţiei de la 1989 să ceară justiţie şi să i să răspundă cu corectitudine istorică.

Cenzurarea Aletheiei prin strecurătoarea ilogică, iraţională, total anormală a politicului corect contravine flagrant Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Articolul 19, semnată în 1948 de statele lumii la ONU. În România, de curând, preşedintele Klaus W. Johannis, promulgând Legea 217/2015, a nesocotit atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cât şi Constituţia României, pedepsind cu închisoarea cetă-ţenii români ce susţin, documentat, adevărul istoric al României. Prin această lege anticonstitu-ţională noi, românii, suntem întorşi înapoi cu peste şapte decenii, când străinii ne-au stăpânit falsificându-ne istoria şi

113

distrugându-ne identitatea. Abia am reuşit să ne refacem cât de cât, când, sasul nostru drag, ordonă: Zuruck!

Aletheia trăieşte din nou vremuri grele, foarte grele în România, dar va supravieţui şi va învinge prin dăruirea celor ce o venerează, punându-se mari speranţe în generaţia 1989, în cei ce învaţă şi muncesc, nu în politicienii corupţi ai lui Iliescu, Băsescu, Johannis.

* * *

În Anul 2.000 m-am hotărât să adun şi să public,

într-un volum, o parte dintre articolele şi eseurile polemice, pe care le-am scris în jurnalele mele libere între 1991 şi 2000. De asemenea, m-am gândit să intitulez volumul Vremuri anti−Româneşti, pentru că aşa îmi părea direcţia pe care era condusă România politic şi economic, din nou dinafară, timp de zece ani, de la revoluţia timişoreană şi lovitura de stat de la televiziunea bucureşteană. Acest titlu, pentru unii dintre conaţionalii mei a apărut inadecvat, deplasat, contra-stând cu părerile lor despre mersul României condusă de Ion Marcel Ilici Iliescu şi ochlocraţia lui. Primul care mi-a refuzat publicarea a fost cercetătorul istoric Florian Dudaş, de la Oradea, primul meu editor din România. Am fost surprins de argumentele sale politice şi de faptul că a orientat editura sa, „Lumina”, numai spre publicarea cărţilor religioase. La Baia Mare, editorul Valeriu Achim, om de cultură ardelenească, care mi-a publicat Jurnalul de lagăr liber şi cel canadian de imi-grant, acum, trecând de la un partid conducător la altul, la fel de conducător, de cum a auzit titlul volumului, mi-a spus direct, pe ton imperativ, să-i schimb titlul pentru că este greşit şi nu corespunde realităţii. I-am

114

zâmbit şi l-am salutat. Astfel relaţia cu cei doi editori din trecut s-a încheiat, fiindcă eu sunt un om liber, de capul meu, scriu ce gândesc eu, fără nici un fel de recomandări sau instrucţiuni de la nimeni. Ajuns în această situaţie, trebuia să-mi găsesc un editor, care să respecte practic drepturile de conştiinţă şi exprimare ale fiecăruia în România Secolului XXI. Caut un astfel de editor, îl caut cu felinarul aprins în miezul zilei, după exemplul cinicului Diogenes, fiindcă mare lucru nu s-a schimbat de atunci. Teoretic, acum, în ţara mea, se zoreşte, de dimineaţa până seara, cu aşa zisele democraticele libertăţi europene şi cu deşteaptă-te, române. De ce să se deştepte? Să i se dea din nou instrucţiuni şi indicaţii obligatorii?!

La Bistriţa, stau la o terasă cu poetul Alexandru Cristian Miloş şi ne spunem unul altuia toate părerile şi nemulţumirile despre viaţa românească post-decem-bristă, care nu seamănă cu nimic din ceea ce am visat noi despre o Românie descătuşată de comunism. Vor-bind despre cursul vieţii culturale ajungem şi la căuta-rea cu felinarul aprins a unui editor liber şi poetul îmi propune o întâlnire cu Virgil Septimiu Raţiu, editorul de la Aletheia. Am fost de acord cu poetul, şi era pen-tru prima data când auzeam cuvântul aletheia, pe care l-am tot repetat în minte până am ajuns în faţă Internetului, la Google ştie tot. Cuvânt grecesc format din letheia ce înseamnă uitare, neglijare, adăugân- du-i-se prefixul a, devine antonim: neuitare, pomenire, trecut adevărat. Minunat cuvânt, frumoasă alegere de titlu de editură, ce ţine la adevăr ce nu tre-buie uitat, pe care Doamna Cornelia Felicia Macarie, directoarea SC Aletheia, a avut-o alegând zeiţa adevărului ca pa-troană simbolică a editurii bistriţene. M-a însufleţit. Mi-nunată şi originală alegere acum, când un nou val de

115

snobism, de data asta englezesc, i-a izbit pe mulţi ro-mâni neîmpliniţi.

Alexandru Cristian Miloş a aranjat întâlnirea cu jur-nalistul şi scriitorul bistriţean, Virgil Septimiu Raţiu, consi-lier editorial la Aletheia. Nu am de ce să folosesc expresia ne-am simpatizat de la prima vedere, nici la a zecea ve-dere, nici la a o suta. Nu ne-am simpatizat din vedere, dar de la început s-a format relaţie directă şi sinceră, des-chisă spre acţiune şi fapte. M-a editat cu bunăvoinţă, prietenie, profesionalitate. Întâlnirea şi cunoştinţa a fost de bun augur pentru mine, era vara Anului 2000. Mi-a luat manuscrisul şi mi-a promis că îl editează cu titlul pe care i l-am dat. Când l-a citit, probabil s-a luat cu mâinile de cap, văzând ce rău scriu româneşte. Mi-a spus-o, direct: „Dumitre, trebuie să treci de la scrisul vostru doftoricesc, la scrisul literar, gramatical corect. Eu îţi corectez ma-nuscrisul, Nicoleta Dohotari, tehnoredatoarea editurii, îl introduce corectat în calculator. Manuscrisul corectat ţi-l înapoiez, să-ţi pui tu singur notă pe el. Vorbesc de cele gramaticale, pe conţinut ai să vezi singur ce cucuie ai să primeşti de la cerberii partidului conducător”. S-a ţinut de cuvânt în toate. Mi-a publicat cartea în 2001. Prima carte la Editura Aletheia!

Singura discuţie pe care am avut-o atunci, a fost despre copertă. Pe prima copertă, eu vroiam să fie un tricolor de la revoluţie din care s-a scos stema, dar conturul, acum după un deceniu, să fie al României, nu al stemei din trecut. Aşa am vrut să sugerez că vremurile sunt anti-româneşti. A înţeles, dar a replicat ferm: „Eşti nebun, se vede că trăieşti în Vestul sălbatic! Tu pleci, eu rămân. Clar! Mă ocup eu de copertă”. Din nou a fost rândul meu să înţeleg, avea dreptate, nu am comentat. A tras o copertă neagră de doliu naţional, nu altceva, dar pe coperta din spate sub un text, a pus tricolorul din care era decupat conturul României.

116

Simpatia la prima vedere e un moment, dar între noi există o trainică prietenie, o conlucrare reciprocă, peste ani. Mi-a editat cincisprezece cărţi de critică socială, fiindcă eu critică socială scriu. Atâta scriu, atâta cred că ştiu. La poezia de acum, zisă şi post-poezie, nu mă pricep şi, în plus, toţi românii se nasc poeţi şi mor care cum apucă! La proză roză e o altă mare înghesuială şi competiţie de filologi şi pricepuţi literari având, acum, ca temă principală futelniţa, în care Mircea Cărtărescu conduce detaşat pentru marele premiu phalusul gonflat! Pe când la critica socială, veche de când lumea – biblic, începe cu Eva – este un nelimitat univers bizar şi haotic, de observat atent şi comentat pe larg cu spirit umoristic, de satirizat şi polemizat. Mă delectează dar, fiind o îndeletnicire periculoasă, e pe bază de voluntariat, la fel ca în Legiunea Străină, fiind o riscantă aventură de viaţă. Normal, dacă te gândeşti cu ce te alegi? Critici şi eşti criticat, denigrat, marginalizat, proscris. De umbrele serviciilor secrete nici nu pomenim, duhul lui Nero e reîncarnat în mulţi conducători ai lumii. Cât despre supravieţuitori, ajung învingători numai postmortem, pentru cei ce îi citesc şi le calcă pe urme, dintr-o asemănătoare întărâtare interioară cum au avut-o şi cei duşi.

În 2015 am scris volumul Anotimpuri Istorice şi l-am trimis electronic lui Virgil Septimiu. Cred că l-a primit într-un moment neprielnic pentru o aşa scriere. Cred că s-a încruntat peste măsură citind anotimpul Vara războaielor mari, în care e un scurt, real capitol şi despre genocidul legionarilor, care purtând acest titlu, în premieră, este contraindicat libertăţilor de exprimare din democratica Românie, în care despre legionari numai de rău! Nu era vorba de legionarii Împăratului Traian care, după unii, au venit în Dacia numai să ne

117

înveţe limba lor, de parcă dacii nu o aveau pe a lor, nici de legionarii lui Avram Iancu, care şi-au apărat ţara, ci de legionarii lui Corneliu Codreanu! Despre aceştia, Institutul „Elie Wiesel” dispune şi ordonă să nu-i portretizăm în scrierile noastre cum vrem noi, cei liberi şi autonomi, ci numai cum vor ei, plini de ură. Aveţi curajul şi întrebaţi-vă: cu ce drept?! Şi eu m-am întrebat şi strâmtorat de realitatea acestei lumii, mi-am răspuns, a nu ştiu câta oară, cu dictonul lui Spinoza: „Fiecare are atâta dreptate câtă putere are”! Institutul Wiesel nu are nici dreptul, nici dreptate, dar are putere nedreaptă. Aşa a fost, aşa a rămas, puterea e deasupra drepturilor naturale, istorice, sociale, pretutindeni. În România avem două exemple recente: cel din anii 1940-1955 şi cel de acum, început în 1990 şi care e în plină desfă-şurare. Se poate exemplifica şi cu acest institut, înfiinţat în 2005 de Ion Marcel Ilici Iliescu şi finanţat de statul român, pentru studierea holocaustului în România. Institutul este format dintr-un Colegiu de Onoare din personalităţi americane, israeliene şi româneşti (Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Gioană, MRU şi MihaiI), urmează un Consiliu Ştiinţific din 30 de personalităţi şi un Comitet Educaţional din 15 personalităţi, apoi sunt 15 cercetători ştiinţifici hotărâţi şi dedicaţi, de dimineaţa până seara, de luni până vineri, de peste zece ani să nu rămână nimic nestudiat. Bravo lor! Plus tot felul de servicii auxiliare şi para auxiliare. E o activitate dirijată, alertă, febrilă prin care, în paralel cu studierea holo-caustului, supraveghează cu atenţie comportamentul şi opiniile românilor de azi despre evreii lumii actuale, prin urmare este un institut ce ne monitorizează continuu şi va trebui să-l finanţăm ad infinitum! (o scurtă, clară şi necesară paranteză). Ori eu − homo sine gente, adică de rând - cititor de istorie românească şi universală, liber mi-am permis să scriu şi despre genocidul

118

legionarilor, ordonat de Carol al Doilea după asasinarea lui Armand Călinescu, din al cărui ordin a fost asasinat Corneliu Codreanu. Oh, să reamintim cercetătorilor de la Institutul Wiesel, să nu uite să precizeze ca regele a semnat legi antisemite, nu Corneliu Codreanu! Aşa a fost istoria, aşa am scris, nu ştiam că nu am voie să calc pe urmele lui homo universalis în România Institutului Wiesel. Am mai prezentat şi alte realităţi istorice dintre cele două războaie, pentru cultura generală a tinerelor generaţii. Nu ştiu ce o mai fi fost, destul ca Virgil Septimiu, pentru prima dată, m-a refuzat. A fost o surprinzătoare izbitură. Mi-a trebuit un timp de revenire, de acceptare, de înţelegere. Asta e soarta criticilor sociali, să fie refuzaţi, izolaţi, dezavuaţi.

În România mea cea dragă, din nou, ceva nefericit se întâmpla cu libertatea de conştiinţă şi exprimarea liberă, orală sau scrisă. Deşi acestea sunt nişte drepturi apărute de mult şi câştigate cu greu de-a lungul evoluţiei societăţii umane, emanate din dreptul primordial al omenirii, dreptul la viaţă din care, apoi, au provenit toate drepturile omului, fiindcă evoluţia sa, a societăţii sale confirmă că oamenii trebuie să se apere de oameni, întâi de toate, pentru că „Homo homini lupus”! Ciudat dar adevărat, primejdia cea mai mare în care se află omul nu vine de la fiare sălbatice, de la stihiile Naturii, nici de la nişte plăsmuiţi idoli sau zei, ci de la semenul său, bipedul cu pene de împrumut! Omul se deosebeşte de restul animalelor prin faptul că plăteşte taxe şi se crede apărat de drepturi. Naivitate împlinită!

Dreptul primordial, dreptul la viaţă, e un drept natural al Legilor Naturii, din care, natural, decurge dreptul de a fi liber, ceea ce înseamnă a fi stăpân pe viaţa sa, confruntându-se fiecare cu viaţa şi soarta sa. În antichitate, Stoicii au elaborat idei despre legile

119

Naturii şi drepturile naturale. Apoi privilegiaţii romani s-au urcat pe soclul Patria potestas – puterea patriei, iar odată cu creştinismul, regii s-au aşezat pe perinele tronului ce erau umplute cu drepturi divine, în timp ce supuşilor li se arunca în ochi vox populi, vox dei, fiindcă manipularea omenirii începuse demult. Cu toate manipulările, The Magna Charta – 1215 este jalonul începutului unui nou drum al drepturilor omului folosind sintagma freeman – om liber. Mare salt social. E ştiut că drepturile omului liber din Secolul XIII erau doar pe măsura societăţii de atunci, dar următoarele jaloane le-au preluat şi dezvoltat pe măsura epocii lor. Următorul jalon al drepturilor omului a fost The Bill of Rights – Declaraţia drepturilor din 1689, ce a avut un mare răsunet în lume şi în care s-a introdus şi dreptul la fericire. De-a dreptul ilariant, era pentru prima dată când se accepta şi fericirea pământească a omului de rând, pe lângă cea cerească. Din acest bill s-a inspirat, după 75 de ani, Declaraţia de Independenţă a coloniştilor din America, iar exact după un secol a apărut The United States Constitution în care au adăugat, pe lângă multe altele, all men are created equal – în sens social, fiindcă, acum ştim, Natura nu face identităţi genetice şi morfologice, deci suntem inegali de la începutul începutului, inegalitate din care, apoi, apar o parte din inegalităţile sociale ulterioare. Cele mai importante drepturi pentru noua lor naţiune erau: Life, Liberty and the Pursuit of Happiness – viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Americanii fiind mai realişti, au fost prudenţi cu fericirea, nu au venit cu ea pe tavă, ci, pe cinstite, fiecare să şi-o caute, iar pentru acest drept le-au dat şi dreptul să poarte arme! Şi le poartă şi astăzi, şi, folosindu-le, unii se cred fericiţi. Nu putem trece pe lângă un alt mare jalon istoric al drepturilor: Declaration des droits de l homme et du

120

citroyen − 1789 în preambulul căreia se spune că drepturile oamenilor sunt naturale, inalienabile şi sacre. E pentru prima dată când se spune şi se scrie că drepturile sunt sacre. Apoi enumără libertăţile: dreptul asupra proprietăţii, drepturile siguranţei personale şi datoria de-a se opune opresiunii – Articolul doi al Declaraţiei – din care, în 1793, s-a introdus în Constituţia Franceză dreptul la revoluţie (paragraf 39) ca o datorie de-a se opune opresiunii! Extraordinar, s-au scris tratate întregi despre datoria omului de-a se opune opresiunilor care încearcă să-i încălce drepturile naturale şi sacre. S-au scris degeaba pentru români, care, după 200 de ani, în România Institutului Wiesel, elitele politice şi culturale, slugarnice, manipulate şi şantajate, acceptă şi propagă corectitudinea politică chiar şi în istorie, în loc să-şi îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine. Ce decădere, ce deşert, după ce citeşti şi în această declaraţie, articolul unu: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”, iar preşedintele Klaus Johannis promulgă Legea 217/ 2015! Pentru acest merit deosebit va fi primit cu aplauze în Colegiul de Onoare al Institutului Wiesel, alături de MRU. Mai departe, afirm că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – ONU 1948 este fără îndoială cea mai împlinită declaraţie internaţională a drepturilor omului în care libertăţile de exprimare şi religioase sunt garantate, iar cetăţenilor ţărilor semnatare le este asigurată o viaţă liberă, fără frică de opresiuni politice. Canada a semnat această declaraţie şi o respectă ad litteram. A fost şi rămâne pentru familia mea primul temei pentru care am imigrat aici în 1980 şi am devenit cetăţean canadian. La rândul nostru, în egală măsură, respectăm ordinea şi legile statului, pe semenii noşti canadieni din sinceră

121

concordie, considerată formă superioară de civilizaţie şi armonie umană. Punct.

Între timp, în Europa, mai precis în Uniunea Europeană, s-a emis şi aprobat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – 1953, o copie palidă şi cu restricţii a dreptului omului în comparaţie cu marile declaraţii anterioare ale drepturilor omului! Nu credeţi?! Iată un exemplul relevant, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – ONU 1948, Articolul 19: „Fiecare are dreptul la libertatea de opinie şi exprimare; acest drept include libertatea de a avea opinii fără amestec şi să caute, primească şi împartă informaţii şi idei prin mass-media şi indiferent de frontiere”. Atât. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – 1953, s-a copiat întocmai Articolul 19, dar i-a adăugat un aliniat cu restricţii atât de draconice, încât oricine poate fi condamnat pentru libertatea de opinie şi exprimare! Care sunt restricţiile la dreptul de conştiinţă şi expri-mare? Următoarele: în interesul securităţii naţionale, pentru integritatea teritorială sau siguranţa publică, pen-tru a prevenii dezordinea sau crimele, pentru protecţia sănătăţii şi moralei, pentru protecţia reputaţiei şi dreptu-rilor altora, pentru prevenirea divulgării celor confi-denţiale. Citiţi, vă rog citiţi Articolul 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – 1953, se găseşte pe Internet şi întrebaţi-vă dacă a mai rămas ceva nerestricţionat din drepturile omului?! Întrebaţi-vă cât de uşor puteţi fi acuzaţi public şi juridic pentru opiniile personale şi exprimarea lor, când sunt asemenea restricţii ce pot fi manipulate?! Întrebaţi-vă ce drepturi mai aveţi?! Nu omit să menţionez explicaţia dată despre toate aceste restricţii, în aliniatul doi al Artico-lului 10: „Sunt necesare într-o societate democratică”. Aiurea democraţie! Am să redau definiţia democraţiei după sociologul, filosoful şi criticul social italian Vilfredo

122

Pareto: „…democraţia este o iluzie ce serveşte pentru a masca realitatea elitei conducătoare”. Aici au ajuns europenii − şi nu numai ei − în secolului XXI, să stea în faţa unui gard putred cu iluzii democratice, pe care sunt afişate libertăţile şi drepturile lor, iar pe partea din spate a gardului sunt scrise restricţiile ce îi aşteaptă pe cei ce muşcă din momeala drepturilor. Nu exagerez, deşi după cât sunt de abătut din cauza mâţelor negre ce îmi stau în calea libertăţii să-mi public anotimpurile istorice, aş avea dreptul acesta încă din 1789! Am dreptul, dar nu am puterea, parafrazându-l pe Spinoza, cel ce a lansat şi apărat „libertatea de a filozofa şi a spune ceea ce gândeşti” în conceptul dreptului natural, în Secolul al XVII-lea, mare secol al gândirii omeneşti! În secolul nostru, puterea e deasupra drepturilor, în mâna elitelor politice, pentru că democraţia lor este o instituţiona-lizare a libertăţii – Democracy is the institutionalization of freedom - iată sensul!

Adevărata, antica democraţie (cuvânt grecesc format din demo = în sens de popor, şi kratia = conducere, autoritate) a murit când agora ateniană nu a mai putut să-i cuprindă pe toţi cetăţenii – demo(s) – să participe direct la autoconducere. Soluţia folosită a fost democraţia prin reprezentanţi! Ideea a fost bună dar, pe parcursul istoric, reprezentanţii s-au ticăloşit sacrificând primordiala, adevărata democraţie pentru interesele lor. Vezi istoria, vezi realitatea. Reprezen-tanţii au devenit nişte intermediari afacerişti! Sunt la fel ca intermediarii, bişniţarii de obor, doar că pălă-vrăgesc democratic când în fond îşi urmăresc interese materiale, puterea şi dominarea, instituţionalizând liber-tăţile prin restricţii. Cercetaţi şi comparaţi, luând şi Institutul Wiesel ca exemplu, care prin Crin Antonescu a introdus în parlamentul de pe Dâmboviţa legea 217/2015, în care folosesc numai restricţiile Articolului

123

10 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Crin Antonescu a fost servul Institutului Wiesel, iar parlamentarii, nişte intermediari corupţi, au aprobat-o fără să clipească şi legea a ajuns pe biroul lui Klaus Johannis. În acel moment, Constituţia României, pe care a depus jurământul de credinţă faţă de România şi poporul ei, a dispărut, văzând că iniţiatorul legii este Institutul Wiesel. De ce? Întrebaţi-l! Are vreo poliţă de plătit pentru holocaustu’ de la care au trecut şaptezeci de ani – nici nu era născut atunci − sau e şi el o simplă marionetă ca toţi preşedinţii post-decembrişti?!

Promulgarea Legii 217/2015 a fost un şoc pentru românii care au luat cunoştinţă de ea, i-a indignat şi revoltat, dar nu au contracarat-o cum era firesc, intelectualitatea şi scriitorimea, cu puţine excepţii, şi-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip şi-l ţin în majoritatea timpului în ultimii şaptezeci şi cinci de ani. Încrederea în sasul nostru drag, ales din repulsia faţă de Victor Viorel Ponta şi guvernul său, s-a risipit ca ceaţa subţire pe Apa Cibinului. Cât priveşte Institutul Wiesel, nu are decât să-şi pună zeloşii cercetători să examineze prejudiciile de imagine, morale şi corectitudine ştiinţifică. Va dura un timp şi rezultatele nu le vor fi favorabile.

Legea 217/2015, bazată numai pe restricţia dreptului de conştiinţă şi exprimare, este intens infiltrată în mass-media şi în scriitorimea din România pe făgaşul dinainte al corectitudinii politice ce face parte din democratica instituţionalizarea a libertăţii! Cei ce s-au abătut, greşind cu gândul sau cu fapta, au fost puşi la colţ pentru incorectitudine politică şi trebuie să stea cu capetele aplecate. Să zică mersi numai pentru atât pentru că, de acum înainte, după noua lege, pot face şi puşcărie politică, la fel ca în deceniile cinci şi şase din Secolul XX. Cu singura diferenţă că, atunci,

124

intelectualitatea română a fost acuzată şi condamnată ca duşman al poporului, iar acum va fi acuzată de simpatizarea unor personalităţi legionare, deci antise-mită, din acelaşi condei! Ce mari incorectitudini istorice trăim, cu drepturile restricţionate şi supuşi unor ma-nipulări fără precedent! Oricât aş fi de dezamăgit de a nu-mi vedea cartea publicată, aceste incorectitudini politice mă dezgustă până la greaţă corticală. Am ajuns la concluzii asemănătoare cu a multor semeni de pretutindeni, că trăim în mrejele unei reţele de restricţii ale drepturilor instalată prin puterea instituţionalizării libertăţilor de către intermediarii servi şi infami ce s-au tocmit la alţi potentaţi financiari ca să robotească la infernala lor maşină de manipulare a omenirii.

Vorbind de manipulare din mass-media cea de toate zilele, din lume şi de la noi, din România UE-XXI, îmi iau în apărare pe Avram Noam Chomsky, om de ştiinţă, critic social, filosof american care, în repetate rânduri a vorbit critic, raţional, argumentat despre mani-pularea omenirii de azi. Criticul social este bine cu-noscut internaţional şi pentru luciditatea raţională cu care a prezentat dezlănţuita şi copleşitoarea manipu-lare mondială, numeroşii lui admiratori au extras şi răspândit din prelegerile sale, The top 10 strategies of manipulation by the media. Acest material intens me-diatizat şi comentat pozitiv în anglofonie ar trebui tradus, răspândit şi comentat liber şi în România pentru toţi consumatorii de mass-media şi mai ales pentru cei ce îşi pleacă urechile şi cască gura la politicienii, gu-vernanţii şi parlamentarii actuali, să realizeze cât de mult sunt manipulaţi prin strategii bine puse la punct şi intensiv aplicate, fără să-şi dea seama, fără să le contracareze. În paranteză fie scris, marele Dex academic nici nu defineşte conotaţia negativa a manipulării care ne stăpâneşte, având în vedere că noi,

125

românii, şi nu dor noi, ne-am născut cu genele manipulări de la biblica Eva, prima manipulatoare. Nu-i vina ei; le primise prin coasta lui Adam, ce le avea din mâna Creatorului. Închid paranteza.

Iată, telegrafic, cele zece strategii de manipulare după Avram Noam Chomsky:

1 - Marele debit zilnic de ştiri mărunte ce distrag atenţia de la evenimentele esenţiale. În România mass-media inundă cu cancanuri ieftine, diete, horoscoape, sâni cu picioare, sex-sex.

2 - Crearea de probleme artificiale pentru a veni cu soluţii ce aduc profituri unor lideri, unor mari companii. În România post-decembristă, cea mai mare şi tâlhărească manipulare a fost cu Roşia Montană, declanşată de Traian Băsescu, împreună cu guvernele şi mass-media lui, prin duplicitate. Soluţia în sprijinul celor câteva sute de mineri locali, dintre sutele de mii de şomeri din ţară: nu poate să-i ajute financiar decât dacă le vinde tot aurul unor canadieni. Abject.

3 - Printr-o strategie de manipulare lentă şi continuă, populaţia trebuie să accepte situaţii grele de viaţă, crize, şomaj, în timp ce guvernanţii se prefac că încearcă totul pentru remedierea situaţiei, îmbogăţin- du-se în acel timp... În România post-decembristă, în locul reprofilării industriei româneşti s-a trecut la lichidarea ei şi vânzarea ei străinilor la preţ de „fier vechi”, cu teren cu tot.

4 - Pentru acceptarea deciziilor nepopulare se uzează deviza „e dureros, dar necesar”. Românii, pentru această stare, au folosit greşit zicala „tot răul spre bine”! Astfel, prim-ministrul Ciorbea i-a băgat în tunel, să orbecăiască după luminiţa de la capătul lui. Încă mulţi orbecăiesc.

5 - Se manipulează folosindu-se infantilismul în adresare şi comportament, limbaj şi intelect limitat,

126

pentru a scădea capacitatea de gândire, analiză şi sinteză, şi astfel dominarea le reuşeşte mult mai bine. Românilor, şi nu numai lor, li se dau zilnic doze de tele-novele inepte.

6 - Folosirea registrului emoţional pentru a inhiba analiza raţională. Prin incitare emotivă puternică şi sacadată se stimulează glandele endocrine, nu cortexul cerebral. Bombe şi explozii, accidente şi morţi, mari tulburări, decapitări, sfârşitul lumii în fiecare an, extratereştrii şi meteoriţi ameninţători, toate acestea duc la dominarea afectivă asupra raţiunii, la panică, anxietate, depresie în subiecţii manipulaţi, cu puternic efect scontat. Pretutindeni în lume.

7 - Omenirea trebuie ţinută în ignoranţă şi mediocritate pentru succesul manipulării. Acest proces este avansat în vechile democraţii iar în România post-decembristă politicienii şi guvernele fac eforturi să le depăşească. Învăţământul românesc este ţintă prioritară, prin care calitatea culturii şi identităţii naţionale este distrusă sistematic prin varii metode.

8 - Prin manipularea se evită cu obstinaţie informarea obiectivă, corectă, propagând în loc moda comportamentului lejer, degajat, vulgar, ignorant, măr-ginit, ca satisfacţie personală într-o lumea mediocră, uşor de amăgit şi înşelat. Complacerea în mediocritatea democraţiei americane a prins de minune la români; întâi în vestimentaţie, toţi în blugi şi baseball cap, apoi renunţarea la politeţea noastră tradiţională şi la cultura autohtonă. Deja, mulţi şi-au pierdut identi-tatea.

9 - Prin diferite diversiuni, cetăţenilor de pretutindeni li se inoculează o stare de auto vinovăţie în tot ce trăiesc şi nu reuşesc, încercând în acest mod să elimine neregulile şi abuzurile sistemului care îi conduce. Considerându-se vinovaţi, devin apatici, nu acţionează, nu se revoltă. Acum, românii manipulaţi

127

folosesc mereu replica: „Nu se mai poate face nimic!” Sunt prizonieri.

10 - Folosirea psihologiei şi ştiinţei comporta-mentului uman pentru cunoaşterea oricărui om mai bine decât se cunoaşte el însuşi, sunt folosite de un secol în serviciile de informaţii şi spionaj. Acum s-a generalizat. Studiind şi cunoscând profilul psihologic, manipulatorii din toate domeniile ştiu precis punctele vulnerabile prin care să-l atace şi să-l înfrângă. Închei, de la mine, cu: noi, toţi oamenii, avem un călcâi precum Ahille, iar Psihologia a devenit Cenuşăreasa ce trebuie să-l caute, găsească şi să-l înmâneze stăpânilor!

Am citit tot felul de surse despre manipularea societăţii de azi, m-a interesat, e de necrezut unde ne aflăm şi am vrut să împărtăşesc cu cititorii cele aflate în rândurile de mai sus. Poate nu am reuşit să-i captez eu, poate reuşeşte altcineva, fiindcă toate astea sunt bine de ştiut pentru binele nostru, pentru păstrarea personalităţii, pentru protecţia călcâiului vulnerabil…

Deocamdată, mă despart de înţeleptul Avram Noam Chomsky şi mă întorc la mâţele mele negre ce-mi stau în cale. Îmi revin mereu şi mereu în minte pentru că m-am documentat foarte mult, citisem sute si sute de pagini de istorie, de autori diferiţi, să fiu cât mai corect, istoric corect, pentru cititor, nu politic corect cum se impune. Repudiez categoric elucubraţiile corectitudinii politice care este o manipulare aidoma Calului Troian, fiindcă am convingerea că atunci când românii, şi nu numai ei, deschid un ziar sau televizorul, deschid poarta unui Cal Troian asamblat în Secolul XX, mult mai sofisticat şi periculos, fiindcă mass-media de acum e corectă numai un pic şi manipulatoare în rest. Se dovedeşte prin faptul că oamenilor oneşti ce încearcă să spună sau scrie adevărurile istorice româ-neşti li se dă cu poarta cetăţii în nas, pe ea intră liber

128

numai caii troieni, pur sânge străin. Adevărul istoric românesc a devenit o marfă pernicioasă în majoritatea editurilor din România ce se află sub legea Institutului Wiesel. Afirm în cunoştinţă de cauză, fiindcă am fost refuzat şi de alte două edituri. Una bucureşteană, în care îmi pusesem multă încredere cunoscând editorii ei, de peste douăzeci de ani, când scoteau şi un ziar tipărit, de adevăr şi critică socială, cum nu mai există astăzi pe hârtie în tot Bucureştiul, cealaltă editură fiind din Cluj Napoca, având recomandări serioase despre ea. Am rămas cu recomandările-n pe drumuri, căutând alte edituri. Apăsătoare vremuri pentru mine.

Cu Virgil Septimiu Raţiu, de la Aletheia, am rămas în aceiaşi relaţie de prietenie, ar fi fost reprobabil ca după cincisprezece ani de colaborare, fructuoasă, zic eu, pentru mine, să mă port, să ne purtăm altfel. Ştiam ce timpuri de restricţii ale adevărurilor trăim. Ne întâlneam, la fel ca înainte, la o terasă la Crama Veche, le vorbeam liber pe toate ce ne treceau prin minte. Cunoştea căutările şi frământările mele şi într-o zi, pe neaşteptate, mi-a spus simplu: Nu te mai agita, o editez io, pe urmă să ne ţuce-n cur, că spânzurătoarea-i interzisă de la Bruxelles! Am rămas perplex, cu un zâmbet de amintire din Maramureş, unde am auzit prima dată expresia: No, ce-o să ne facă? Să ne ţuce-n cur or să ne spânzure! Numai că spânzurătoarea-i oprită, aşe-că musai să ne ţuce-n cur! Dar nu-i lăsăm noi să ne spurce nici acolo!

Virgil Septimiu a făcut contractul, Doamna Felicia Cornelia Macarie a dat aprobarea, Domnul Cristian C. I. Popescu a mai greblat o dată anotimpurile de greşeli şi Doamna Nicoleta Dohotari a realizat copertele şi a început tehnoredactarea. De la Bucureşti, Virgil Septimiu aşteaptă CIP-ul Bibliotecii Naţionale a României şi, pentru prima dată, de când este Consilier editorial, i se

129

cere o informaţie despre cartea ce vrea să o editeze! Îmi dă un telefon:

No, ai văzut unde-am ajuns? Cerule Mare, altă mâţă neagră. Plouă cu mâţe

negre peste România. Virgil Septimiu scrie şi trimite informaţia corectă.

Alte emoţii. Aşteptăm. Primim CIP-ul de la Bucureşti. Gaudeamus! Avem undă verde pentru editarea scrierii mele.

În cadrul Zilelor Aletheia 2015, Virgil Septimiu Raţiu a prezentat şi cartea mea cu elocvenţa caracteristi-că unui scriitor, consilier editorial. Mi-a dat şi mie cuvântul: zece minute, la fel ca şi celorlalţi autori. Era suficient. Eu nu citesc niciodată, vorbesc liber şi de data aceasta, după un minut, am luat-o pe arătură, mult mai rău ca altădată! La urmă, ca să ies de pe arătură, am mai cerut un minut. Şi m-am afundat şi mai rău. Se întâmplă să avem reacţii paradoxale datorită bucuriei strădaniei împlinite. Anotimpuri Istorice era editată şi liberă pentru cititori.

131

O MIE DE KILOMETRI ROMÂNEŞTI Bucuria apariţiei Anotimpurilor istorice la

Editura Aletheia mă stăpânea încă, atunci când am citit că al XVI-lea Congres Internaţional de Dacologie, organizat de Societatea ”Dacia Revival” din New York, va avea loc la Buzău în iulie 2015. Am hotărât să particip.

Tocmai citisem, din mai multe surse, despre lucrarea de doctorat în arte a lui Leonard Velcescu intitulată „Statuile dacilor în lume”, considerată originală şi valoroasă, o premieră istorică ce lărgeşte mult orizontul cititorilor despre daci, ce au ocupat un loc aparte în sculptura Imperiului Roman după zeii, împăraţii şi învăţaţii lui, fapt istoric de artă neîntâlnit la celelalte popoare învinse, supuse şi stăpânite de legiunile imperiului, unele mult mai mult decât pe daci! E o mare uimire, o curiozitate ce aparent pare un mister, fiindcă obişnuim să catalogăm mistere toate câte sunt distinct izbitoare dar cărora nu le cunoaştem cauzele ce le-au generat. Şi Leonard Velcescu, cu doctoratul său în artă, luat la Sorbona, a surprins şi uimit erudiţii în istoria artei, prezentându-le peste o sută de statui de daci, răspândite în muzeele lumii; totul plecând de la cele opt statui de daci impozanţi de pe Arcul de Triumf al Împăratului Constantin cel Mare din Forumul Roman şi statuile de daci din Muzeul Vaticanului, continuând cu dacii din muzeele Louvre, Ermitaj, British Muzeum şi cele din grădini de palate sau publice.

Citind lucrarea, bine documentată, văzându-i fotografiile, istoricii şi specialiştii în arta Imperiului

132

Roman, şi nu numai ei, chiar şi noi cititorii de rând, dintr-odată ne punem nişte întrebări legitime la care trebuie să răspundem, nu să le ocolim, ci să le intuim: De ce la Roma, Împăratul Traian, în Forumul său, a ridicat admirabile statui numai pentru daci, dintre toţi învinşii lui? De ce?! Trebuie că există motive şi explicaţii pe lângă aurul şi sarea Daciei!

Vroind să intuiesc şi eu un răspuns la aparentul uimitor mister am scris o mică disertaţie intitulată Dacii lui Leonard Velcescu şi m-am anunţat prin E-mail la Congresul de Dacologie de la Buzău, e drept în ultimul moment al închiderii înscrierilor, adresându-mă direct Preşedintelui Ştefan Davidescu.

De când am venit şi până acum m-am ocupat, cu multă răbdare, grijă şi cheltuieli de Pisica Neagră, purtând-o în cele mai scumpe reprezentanţe Ford, unde a fost tratată ca o prinţesă de neam mare, pentru revizuiri, cosmetizări şi i-am cumpărat încălţăminte nouă, de vară. I-am spus că doresc să mă poarte cu bine o mie de kilometri prin România Mea. Nu am putut să-i citesc starea adevărată pe care a avut-o la aflarea ştirii, dar, întrebându-mă ea daca vine cu noi şi Virgil Septimiu, mi-am dat seama că e pregătită pentru drum. A fost puţin dezamăgită când a aflat că simpatia ei nu vine, fiind în refugiu în Anglia, după ce mi-a editat Anotimpurile istorice. Chiar şi fără vreun comentariu din partea ei, ştiam că în adâncul motorului ei, eu sunt de vină.

Afară de pregătirea minuţioasă a Pisicii Negre, mare lucru nu a mai rămas de pregătit, eu fiind un frugal în toate celea. Aşa că după-amiaza am petre- cut-o la Lazar şi Violeta, la o palincă cu grătar şi vin, afară, vremea frumoasă fiind o mângâiere. Seara am dat un telefon la Hărman, la Puşa şi Gigi Iancu, să-mi anunţ sosirea. S-au bucurat foarte mult că i-am anunţat,

133

ca să ştie să plece de-acasă! Ăştea-s ardelenii mei dragi, colegi şi prieteni!

BISTRIŢA – REGHIN – TOPLIŢA = 120 Km Seara nu-i ca dimineaţa, ca să parafrazez

adânca noastră înţelepciune românească: iarna nu-i ca vara. M-am trezit târziu şi văd că între mine şi cer s-a înţepenit un plafon gri-cenuşiu de nori. Zâmbesc şi întotdeauna îmi zic şi eu ceea ce spun amerindienii Ojibwe: Marile spirite ale lumii cu voinţa şi treburile lor, noi cu voinţa şi treburile noastre, trebuie să ne înţelegem în pace. Amerindienii Ojibwe, care odată se întindeau de la Atlantic până în Munţii Stâncoşi, au fost o mare şi puternică naţiune având credinţa că, aşa cum noi am primit spirit de la Marele Spirit, la fel în toate celelalte pe care le-au făcut au pus spirit. De la ei s-au inspirat feţele palide, animiştii. Nu sunt un animist dar, repet, îmi place foarte mult să pun şi eu, aşa de însufleţire, spirit în toate. Gata, am plecat, io şi Pisica Neagră, fiecare cu spirit: unul din ţărână, altul din metal şi plastic!

La benzinărie, aglomeraţie şi asta fiindcă benzina e cea mai scumpă din Europa, iar românii nu au salarii ca europenii. Stau la rând, în faţa mea cel ce a luat benzină a plecat să platească şi nu mai vine. Pe bara din spate are o etichetă mare, un sticker, ce reprezintă un bărbat ce se pişă pe o femeie, sub care scrie în româneşte cu majuscule: TOATE-S LA FEL! Obscenitate publică, exemplu tipic la unde a ajuns în România libertinismul celor de azi lipsiţi de educaţie. Toată lumea vede, citeşte şi trece cu vederea, toate se trec cu vederea în România motivând cu „nu se mai poate face nimic”. Îmi produce greaţă corticală, îmi întunecă clipa. Mă susţine Pisica Neagră: Probabil se pişă şi pe mă-sa, altfel nu ar fi pus sticker-ul pe maşină.

134

Nu te uita că vine şi de-l vezi, greaţa ţi se transformă în vomă. A demarat ca intr-un start de raliu, tulburând toată benzinăria. Hei lasă, tu refuzi să votezi clasa conducătoare, întoarce-te la bătrânii tăi amerindieni.

Abia la ora unsprezece am ieşit din Bistriţa, am trecut apa Şieului vlăguită de secetă şi caniculă, am urcat Herina plină de curbe, am coborât pe valea dintre dealurile unde mergeam la vânătoare cu grupa sau le băteam de unul singur, la cea mai frumoasă vânătoare „la sărite”.

Ce de întâmplări de amintit, cred că e voie cu ele pe lumea cealaltă.

Nu cu toate! Aiurea, unde merg io, nici dracu’ nu se uită la ele. Schimb viteza. Şosea nouă, bine făcută. În

curbele de la Teaca îmi aduc aminte cum le urcam cu Castravetele, avea motorul în spate, maşină perfectă pentru urcuşuri în curbe. Amintiri.

Reghin e foarte bine îngrijit, curat, plin de flori şi plin de steaguri româneşti, o fi vreo sărbătoare. Acum românii sunt 62% din populaţia oraşului, păcat că au plecat saşii, nu pot spune că ne iubeam cine ştie ce unii cu alţii, dar ne înţelegeam româneşte foarte bine cu ei, trăiam în concordie. Nu suntem noi de vină, nu noi am hotărât cortina de fier şi dictatura sovietică. Altă istorie. Ne îndreptăm spre Topliţa, de-a lungul văii Mureşului. După ce trecem de Deda intrăm în Defileul Mureşului Superior, arie protejată datorită frumuseţii, a unei flore specifice în aceşti munţi vulcanici şi a unei faune încă bogată în păsări şi mamifere. E un defileu de toată frumuseţea, ce se termină cu câţiva kilometri înainte de a intra Topliţa. Partea aceasta de şosea o fac întotdeauna cu plăcere şi mă opresc din loc în loc pentru a fotografia.

135

TOPLIŢA – GHEORGHIENI – MIERCUREA CIUC = 100 Km Topliţa vine de la vechiul cuvânt al locuitorilor

primordiali, topliţă, denumire dată izvoarelor şi pârăiaşelor calde ce se găsesc aici ca semne ale vulcanilor stinşi de demult. De aici intru în judeţul Harghita şi o iau spre Miercurea Ciuc, trecând prin Gheorghieni. Drumul trece prin comune modeste, cu puţină populaţie la vedere. Şoseaua e bună, refăcută, dar pe vechiul traseu, al carelor şi căruţelor, deci drumul e plin, plinuţ de curbe. Circulaţie puţină cu şoferi mureşeni şi harghiteni disciplinaţi. Numai maşinile cu numere de Bucureşti nu respectă semnele şi marcajele circulaţiei, e tipic în toata ţara, îi văd şi-i ştiu, e drept sunt cu reflexe tinere, dar mulţi cu experienţă puţină şi respect limitat. Începe o ploaie ţârâită, sâcâitoare, peste tristul şi săracul fost ţinut secuiesc pe care Habsburgii l-au desfiinţat după revoluţia ungurilor de la Budapesta din martie 1848 şi războiul lui Kossuth din Transivania anului 1849; şi desfiinţate au rămas de atunci! Nici după 1867, în timpul prostescului dualism austro-ungar, când habsburgii i-au lăsat pe unguri să-şi facă de cap în Banat şi Transivania, nu au mai refăcut scaunele secuieşti, nu le-au mai acordat privilegiile anterioare, ci au făcut o împărţire administrativă pe comitate – 64! – şi i-au trecut, fiind secui, la ungurizare/maghiarizare intensivă, la fel ca pe toţi neungurii. Când dictatura sovietică de ocupaţie ne-a forţat la o împărţire administrativă pe regiuni, ca la ei, ocazie cu care a apărut Regiunea Autonomă Maghiară, secuii, câţi se mai ţineau secui, nu îşi arborau pe case steagul lor secuiesc, ci pe cel unguresc şi nici nu au îndrăznit să-i întrebe pe ungurii lor, de ce nu se numeşte Regiunea Autonmă Secuiască, că e pe scaunele secuieşti!? Totul a fost unguresc de la Budapesta citire. Şi după

136

1989 tot iredentismul unguresc luptă pentru drepturile secuilor şi Ţinutul Secuiesc. Pe cât sunt udemeriştii iredentişti de ticăloşi, pe atât sunt de proşti guvernanţii români, nu ştiu istorie, nu ştiu să pună această situaţie la punct. Traian Băsescu îl decorează pe Laszlo Tokes, îl face euro-parlamentar din partea unui judeţ româ-nesc, în care nu erau unguri de sămânţă nici de trei hectare. Ajuns la Bruxelles, în Laszlo Tokes se gonflează iredentismul până ce de la tribuna parlamentului cere Europei să acorde protectorat Transilvaniei motivând că Ardealul este al Ungariei de o mie de ani şi ungurii în România nu au drepturi. Băsescu, ruşinea României!

Circulaţie puţină, şesuri cu cartofi, dealuri golaşe, păduri ioc. Sate învechite cu case mohorâte, musai vopsite cu verde şi cu steaguri secuieşti. Steag româ-nesc, uimitor, unul într-o comună şi acela numai la sediul Poştei Române! De necrezut, ce cutezanţă, ce afront adus Budapestei şi Bruxelles-lui! Probabil, cât de curând, Klaus Johannis, preşedintele lucrului bine făcut, o să numească la Poşta Română un alt veterinar ungur, care imediat o să remedieze această stare de incorectitudine politică şi, diplomatic, să se scuze Budapestei.

Opresc la Mânăstirea Românească de la Izvorul Mureşului, pentru mine şi toţi ai mei vreau să-i iau un timp lăuntric. În biserică e numai o măicuţă, cănd cumpăr o lumănare, o mică donaţie de pelerin şi intrăm în vorbă despre IPS Ioan Selejan. Măicuţei îi pare şi bine şi rău după plecarea înaltului de la Harghita: a refăcut toate stricăciunile făcute bisericior româneşti din timpul ocupaţiei ungureşti, a făcut şi frumoasa noastă biserică şi mănăstire, dar să ştiţi că merita să fie mitropolit. Ştiu, ştiu multe, ne-a dat un interviu lui Virgil Septimiu şi mie. După cunoştinţele mele ar merita să fie Patriarhul României. Şi să aducă patriarhia aici, în această mănăstire…

137

MIERCUREA CIUC – SFÂNTUL GHEORGHE − HĂRMAN de BRAŞOV = 80 Km În Miercurea Ciuc plouă secuieşte, mă tot duc.

Opresc numai în Sfântul Gheorge la o benzinărie să dau un telefon Puşei, că sunt pe aproape şi să fac plinul Pisicii Negre. Sun. Aiurea, cine ştie pe unde şi-a lăsat Puşa telefonul, îl sun pe Gigi, răspunde imediat şi, binevoitor ca întotdeauna, întreabă unde suntem.

„Unde-s secuii mai unguri decât e catolic Papa de la Roma.”

„Aha, sunteţi la Sent Istvan. Sunteţi ca şi ajunşi, vă aşteptăm. Îi spun Puşei chiar acum.” Gigi este un om despre care se spune că niciodată nu i s-a termină bunăvoinţa, Puşa, colega mea de facultate, a rămas aceiaşi fată de comitet cum spuneam colegelor cu care ne înţelegeam bine, în jargonul acelor vremuri. Dragii de ei, cred că vine şi Virgil Septimiu, pe care l-au îndrăgit de la prima întâlnire. Ştiu că le va părea rău, ştiu cât îmi pare şi mie de rău.

Intru în benzinărie, toată lumea vorbeşte limba lui Istvan. Plătesc benzina şi întreb unde-i toaleta. Bine-voitor îmi explică pe limba lui Badea Dumitru, îi zic mulţam şi el mie „Drum bun!” Ce simplu şi plăcut e să te porţi civilizat, nu li se ştirbeşte cu nimic autonomia dacă ştiu să vorbească şi limba oficială a statului în care trăiesc. UDMR-ul, învrăjbindu-i împotriva români-lor, cu Trianonul scris în piatră, pur şi simplu a făcut şi face un mare deserviciu inter-etnic!

LA HĂRMAN Am ajuns, cu ploaia secuiească după mine.

Sinceră bucurie, sincere îmbrăţişări, după care mi-au sărit la beregată de ce nu l-am adus şi pe Virgil Septimiu! Era de aşteptat, aşa că mi-am pus din timp un fular în jurul gâtului. Am scăpat cu o explicaţie

138

conjuncturală ’”după ce mi-a publicat Anotimpuri Istorice a trebuit să fugă din ţară de teroarea cenzurii politicului corect”. Nu au crezut, nici nu aveau de ce să mă creadă, aşa că le-am spus adevărul, Virgil Septimiu era la Londra, la fiica şi nepoatele lui, după care am trecut la cum a fost drumul şi la toate care au urmat. Ne-am aşezat ardeleneşte la masă, ei s-au pregătit de parcă am fi venit toată grupa studenţească, ruptă de foame, să mâncăm. Ne-am întins cu amintirile din trecut şi critica realităţii actuale până spre miezul nopţii, obicei studenţesc, când nu eram în sesiune.

Mulţumesc şi noapte bună. HĂRMAN – ÎNTORSURA BUZĂULUI – BUZĂU = 150 Km Gigi m-a trezeşte la ora 6, aşa ne-am înţeles de

cu seara. Mare, ardelenesc dejun. Refuz pachet, iau numai cafea pe drum. Sinceră despărţire prietenească după ce au promis solemn că îmi vor face o vizită la Bistriţa în vara aceasta, a pisicilor negre care îmi taie toate drumurile.

Plouă bine, drum pustiu, cu multe curbe, urcuşuri şi coborâşuri între sate pustii, numai prezenţa maşinilor, parcate jumătate pe trotuare, jumătate pe partea carosabilă a drumului, relevă că nu sunt pustii, părăsite. Drum de slabă calitate rutieră, curbe şi denivelări, gropi cu apă. Opresc la Barajul de la Siriu în spatele căruia se întinde marele lac de acumulare. Alt jalon marcant din vremea epocii Ceauşescu, asta-i realitatea, clasa muncitoare l-a construit aici în ţară, pentru ţară. Acum, în epoca jefuitorilor de ţară, clasa muncitoare a plecat peste hotare, în România nu se mai construiesc baraje pentru a obţine o energie ieftină şi nepoluantă. Ce contrast în detrimentul ţării, al clasei muncitoare, de fapt în al nostru al tuturor.

139

Hai Dumitre, că te plouă şi zi mulţam că nu l-a vândut Petru Roman şi pe ăsta ca pe fier vechi! Venea el cu investitori străini şi-l dărâmau, scoteau din baraj fierul care-l vindeau ţiganilor pe un preţ de nimic, aceştia, l-a rândul lor îl vindeau statului, prin centrele de colectare a fierului, la preţuri înzecite. Economie de piaţă liberă cu mari comisioane pentru noii guvernanţi. În locul lacului de acumulare vor planta palmieri cumpăraţi pe valută. Hai, şi-om mere!

BUZĂU – LA CONGRESUL URMAŞILOR DACI E prima dată când mă aflu la Buzău despre care

am auzit atâtea de la buzoieni. Mi s-au părut foarte mândri de oraşul lor şi dintre ei, pentru mine, profesorul universitar Gheorghe Buzoianu a fost reprezentativ, fiind primul laringolog român care a efectuat laringecto-mia totală. A fost o somitate în specialitatea sa, dar în 1947 a fost îndepărtat din învăţământul universitar clujean pentru că nu avea origine sănătoasă şi nu simpatiza partidul comunist. După un sfert de veac l-am cunoscut la Clinica Colţea şi reţin bine impresia ce mi-a făcut-o, l-am respectat sincer.

Buzăul mi-a plăcut de cum am intrat în centru şi am văzut emblema Palatul comunal cu turn, azi primăria municipiului. Curat, aerisit, oraş domnesc, domnesc în sensul cuvântului de demult, cu lume amabilă care m-a descurcat să ajung la Prefectura unde în Sala Mare vor avea loc lucrările congresului. Nu începuseră, participanţii erau la o ceremonie în Parcul Crâng, a doua emblemă a oraşului, unde se află un obelisc, ridicat în epoca Ceauşescu, când buzoienii au aniversat o mie şase sute de ani de atestare documentară a aşezării lor, după nişte scrisori din Librăria Vaticanului. Atunci, în AD 376, a avut loc aici martirul unui creştin got, Sabba. Păgânii l-au chinuit

140

repetat pe creştinul got şi, la urmă, l-au înecat în râu de a mers vestea până la Veneţia şi apoi la Roma şi astfel a devenit St. Sabba la catolici şi Sf. mucenic Sava de la Buzău, patronul oraşului, trecut în calendarul ortodox în data de 12 Aprilie. De necrezut, să nu fi fost informat tovarăşul Ceauşescu de abaterea buzoienilor de la discursurile sale istorice şi ei să se poarte ca nişte mistici creştini?! Nu cred, nu se poate, l-ar fi martirizat pe şeful Şecurităţii cu tot cu cei 12 ofiţeri superiori ai lui. A închis ochii, dar nu mă întrebaţi de ce.

Fapt divers şi fără importanţă, organizatorii congresului nu au răspuns mesajelor trimise prin Internet că doresc să particip cu o scurtă disertaţie, Dacii lui Leonard Velcescu, pe care am pregătit-o minuţios şi am mai anexat, aşa de luare la cunoştinţă, statuile dacilor din misteriosul sanctuar de pe Muntele Nemut Dagi (adică nemurirea dacilor!) din Turcia. Venisem cu disertaţia în buzunar, dar nu am insistat, aşa-s io un indolent, neinsistent. Am rămas ca un simplu participant pentru că îmi place să aud istorii despre daci, istorii care în zilele noastre nu se vorbesc şi scriu, precum se scrie despre lagărele din timpul războiului mondial, de exemplu.

Lucrările au început cu saluturile notabilităţilor şi scurte cuvântări ale organizatorilor, după care Dr. Napoleon Săvescu, chirurg plastic ce profesează la New York, preşedintele Societăţii Dacia Revival, a făcut o trecere în revistă ale celor cincisprezece congrese de dacologie anterioare, al căror început a fost în anul 2000 la Bucureşti. Congresele acestea constituie o

prestigioasă activitate istorică la care contribuie o pătură de intelectuali români din ţară şi străinătate, formând un curent istoric dacologic corect, atât de necesar în situaţia în care ne aflăm într-o mare decădere culturală şi de estompare programată a

141

identităţii naţională ca popor primordial al Munţilor Carpaţi şi ai apelor ce izvorăsc din ei, formând o adevărată coroană naturală a spaţiului nostru unitar..

BUZĂU − FOCŞANI − BACĂU − PIATRA NEAMŢ = 250 Km Am ascultat mulţi vorbitori, notând şi în-

registrând, am răsfoit multe cărţi din standul bogat, am şi cumpărat câteva, şi la un moment dat, am plecat. Sunt un participant liber. În plus, de mult mi se făcuse un dor greu, răscolitor şi provocator, de-a revedea mânăstirile moldoveneşti de unde am amintiri plăcute împreună cu Ica, pe care le visam câteodată cu ochii deschişi şi conştienţa de atunci. Au trecut decenii din acea vreme, deveniserăm medici specialişti, profesam cu uşurinţă, Florin începuse şcoala primară, aveam colegi ca noi şi împreună proslăveam partidul că ne-a redistribuit din Cluj la Bistriţa.

Până la Bacău e o foarte bună şi largă şosea expres ce permite o medie orară de 100 Km pe oră şi Pisica neagră îi face cu uşurinţă, peisajul se rezumă la câmpuri cultivate pe care se văd urmările caniculei şi a secetei. Păcat. De la Bacău las şoseaua expres şi mă îndrept spre Piatra Neamţ. O şosea obişnuită, cu două benzi, dar în bună condiţie. În Piatra Neamţ m-am trezit într-un oraş mare şi aglomerat, nu mai arăta aşa cum l-am cunoscut când am fost aici la un Congres Naţional de ORL cu Clinica din Cluj, atunci având ocazia să-mi cunosc colegii de specialitate veniţi din toată ţara şi să ne bucurăm de marea ospitalitate moldovenească. Îl las în urmă, îndreptându-mă spre Târgul Neamţ, dar înnoptez la o pensiune numită „Beatriz” şi scrie că e de patru stele. Aşa şi este din toate punctele de vedere, comparând cu cele prin care am trecut prin Europa, ceea ce dovedeşte că uşor

142

putem atinge standarde europene, cu o singură condiţie: să nu treacă prin guvern sau parlament. De Cotroceni nici nu mai vorbesc, este cimitirul emancipării şi identităţii româneşti. (Se vede că vin de la un Congres de Dacologie! Bine că am scăpat şi de data asta, puteau să vină nişte mascaţi de la Bucureşti, să ne înhaţe pe toţi şi să ne trimită într-un lagăr de reeducare din care să ne elibereze numai după ce ne luăm un doctorat în „corectitudine politică”. Dracu’ să-i pupe!)

Citesc că suntem un popor primordial cu limba lui primordială. Adevărat şi frumos.

„Bună dimineaţa, ziuă frumoasă şi liberă!” Plec spre mânăstirile Moldovei.

MÂNĂSTIREA VĂRATEC Aşezată sub Munţii Neamţului, la marginile

pădurilor Văratecului, este cea mai mare mănăstire de maici, monahii sau călugăriţe, din România unde sunt peste patru sute. Multe dintre ele având casele lor, ceea ce l-a determinat pe Dimitrie Bolintineanu să scrie, după ce a fost la Văratec, că este „un sat de case de călugăriţe” iar academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care s-a retras aici, l-a numit topus sacrum. Cu adevărat este un loc sacru românesc, foarte complex. Pe la începutul Secolului XIX în această parte de Moldovă s-au înmulţit schiturile de măicuţe, multe dintre ele văduve tinere, purtate de o mare credinţă. Una dintre ele a fost şi cea care a devenit schimonahia Olimpiada, care a ridicat aici, la început un modest schit din lemn, care a atras multe măicuţe în liniştea frumosului loc şi pacea credinţei. Până ce au venit otomanii, în 1821 şi au trecut totul prin jaf, foc şi omoruri. După trecerea otomanilor, schimonahia Olimpiada cu măicuţele care i-au mai

143

rămas şi cu ajutorul ierarhilor au ridicat o frumoasă mănăstire de piatră cu chilii în jur, la care au început să vină din ce în ce mai multă lume în pelerinaj şi rugăciune şi multe femei, călugărindu-se, au rămas aici sub maica stareţă Olimpiada, ce s-a stins pământeşte la 86 de ani, în 1842. Mânăstirea Văratec a devenit un loc de pelerinaj al protipendadei din Iaşi şi din celelalte orăşele şi târguri, dar şi pentru mirenii luminaţi ai vremurilor. Pe aici a trecut tot corpul profesoral românesc al acelor vremuri, cu elevii şi studenţii lui, scriitori şi poeţi, artişti şi dregători.

Revăd Mânăstirea Văratec după patruzeci de ani. Eram atunci, Ica şi cu mine, medici specialişti la Bistriţa, Florin era în vacanţă. Împreună cu nişte colegi, am tras chiulul de la defilarea de 23 august, deşi semnaserăm convocatorul obligatoriu de participare voluntară la marea sărbătorire a eliberării României de către glorioasa Armată Roşie şi gărzile patriotice conduse, din lagăr, de tovarăşul Ceauşescu. Eu con-duceam Castravetele, o Dacie 1100 excepţională, maşina mea de suflet, ce m-a scăpat de multe accidente şi de data aceasta de controalele miliţiei de pe şosea, ce întorceau înapoi la defilare pe toţi chiulangii de la marea sărbătoare. Sigur era o abatere gravă de la mersul înainte al socialismului, o infracţiune politică, ştiam că ni se va face o critică „a la carte dictatorială” că am lăsat portretul tovarăşei academician doctor inginer şi am alergat la Văratec să vedem mormântul Veronicăi Micle. Noi, bărbaţii, cu capul plecat, ne vom face o aspră autocritică şi vom spune că tovarăşele noastre de apartament confort sporit, dat de partidul clasei muncitoare (chiria o plăteam noi, neproductivii), ne-au indus în eroare greşită. La care ele, cu un înalt devotament faţă de partidul tovarăşilor Ceauşescu, ne vor demasca necruţător şi proletar...

144

La vreo sută şi ceva de metri în afara bisericii Mânăstirii Văratec, se află o altă biserică „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” unde se află un monument ridicat în memoria Veronicăi Micle

(1850-1889). Un gard de fier îngrădeşte o cruce de marmora albă cu fotografia ei sub care scrie:

„Şi pulbere ţărâna din tine se va alege Că asta e a lumii nestrămutată lege Nimicul te aduce, nimicul te reia Nimic din tine în urmă nu va rămânea.”

Amarnică, pesimistă strofă. Realitatea este că din ea ne-a rămas dragostea dintre ea şi Mihai Eminescu, scrisorile şi versurile ce şi le scriau. Acestea rămân cât timp rămâne poporul român cu al său Mihai Eminescu. Mai frumos era romantismul secolului XIX decât ce avem şi trăim în secolul XXI. Veronica Micle şi Mihai Eminescu, o steluţă şi un luceafăr pe cerul nostru.

O moaşă empirică, dar foarte pricepută, din Năsăud, pe numele ei de căsătorie Ana Câmpeanu, a născut al doilea copil, o fetiţă, la câteva luni după ce rămăsese văduvă. Soţul ei, cizmar, plecase cu alţi năsăudeni să lupte în legiunile lui Avram Iancu împo-triva honvedseg-lui − format în majoritate din unguri şi secui − ce vroiau ca Ardealul să fie parte a Ungariei Mari a lui Kossuth în care rumânii nu ar fi avut niciun drept. Ilie Câmpeanu, tatăl fetiţei a căzut în luptă şi nu şi-a mai văzut fetiţa, căreia mama i-a dat numele Ana Câmpeanu şi s-au mutat peste munţi, la Târgu Neamţ. Orfana a fost dotată şi timpuriu s-a remarcat prin agerime şi o personalitate deosebită, luându-şi numele de Veronica. A fost foarte bună la învăţătură şi după patru clase mama ei a trimis-o la pension la Iaşi. La examenul de capacitate, pe care-l trece cu diploma de excelenţă, în comisia de examinare se afla profesorul Ştefan Micle. Între cei doi se înfiripă o idilă – expresia

145

timpului − în urma căreia profesorul de 45 de ani se căsătoreşte cu minora Veronica de 14 ani, la Cluj, în biserica românească greco-catolică Bob (după numele celui ce a ctitorit-o, episcopul Ioan Bob). Îm-preună au avut două fetiţe Virginia şi Valeria, profesorul a devenit rectorul universităţii din Iaşi iar Veronica, de o rară inteligenţă şi din ce în ce mai frumoasă şi visătoare, a început să scrie versuri. Prima întâlnire a Veronicăi cu Mihai Eminescu a fost în 1872, locul întâlnirii diferă de la unii la alţii deşi nu-i însemnat. Important a fost că amândoi aveau aceiaşi vârstă, erau frumoşi şi strălu-ceau de inteligenţă şi cultură şi, de la început, între ei a

izbucnit o iubire vulcanică, cu erupţii până la cer, zgu-duituri şi acalmii dinaintea altor erupţii, aşa a fost până la sfârşit. Acesta este esenţialul ce contrazice, în cazul ei, versul: Nimic din tine în urmă nu va rămânea. Iubirea lor a fost unică şi a rămas în istoria şi cultura românească definitiv. Profesorul Ştefan Micle moare în 1879, Veronica se simte eliberată, e numai a lui Mihai Eminescu. Din nefericire, sărurile de mercur în doze foarte mari otrăvesc mintea şi trupul poetului nostru naţional şi moare în iulie 1889. Veronica face o depre-sie cumplită, vine la Mânăstirea Văratec, se călugă-reşte, dar nu se adaptează şi se otrăveşte cu arsen şi moare. August 1889. Doctorul Taussig îşi dă seama imediat de situaţie, cei ce se sinucid nu pot fi îngropaţi după canoanele ortodoxe în cimitirul mânăsti-rii, aşa că pune la cauza morţii congestie cerebrală, toată obştea mânăstirească închide ochii din dragoste faţă de Veronica şi a fost îngropată în cimitirul mâ-năstirii sub un brad cu o cruce de lemn. Pe care o măicuţă a scris:

„În singurătatea mânăstirii Sub bolta cerului albastru Suflet stingher al nemuririi Luceşti ca cel mai mândru astru.”

146

Dedicaţie din suflet, era AD 1889. Mormântul adevărat a rămas ascuns sub un brad, şters la suprafaţă şi uitat de când i s-a ridicat monumentul cu cruce de marmură, la care venim cu toţii..

Ceea ce este şi mai neştiut, ascuns şi se încearcă să se şteargă, este faptul că după ce Veronica Micle l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, venea şi el la Văratec, locul preferat de protipendada ieşeană şi unde se ţineau şezători literare în frumosul peisaj din jurul mânăstirii. Mihai Eminescu a închiriat o casă la Varatec, în 1874, de la monahia Asinefta Eromoghin. Această maică a trăit 107 ani şi a lăsat frumoase amintiri despre Veronica Micle, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alexandru Vlahuţă pe care i-a cunoscut foarte bine.

În această casă închiriată la Mânăstirea Văratic, poetul venea deseori. Aici a scris Călin, inspirat din măreţia peisajului, din sentimente:

„De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş’auzi mândra glăsuire a pădurii de argint...”

Cei care cunosc bine viaţa şi opera şi-l preţuiesc cum trebuie pe Mihai Eminescu, încearcă ardent să restaureze această casă părăsită, ajunsă într-o stare avansată de degradare, să o refacă întocmai ca pe vremea poetului şi să pună o placă comemorativă. Vor să o transforme într-o casă memorială Mihai Eminescu pentru toţi care vin la Mânăstirea Văratec şi, astfel s-ar înţelege mai mult, s-ar închide inelul marii iubiri dintre cei doi. De drept, casa este proprietatea mânăstirii şi maica stareţă Iosefina Giosanu, sora episcopului Giosanu, se opune proiectului. La început s-a invocat că mânăstirea este un loc de morală creştină nu de cele lumeşti, ale mirenilor. Iar de la Mitropolie Moldovei a venit, înalta arhiereasca povaţă:

147

„Maicile trebuie lăsate în pace şi rugăciune, în treburile lor, nu tulburate cu Eminescu, care este peste tot”. Ipocrizie şi grosolănie arhierească, păcătuiesc şi ei, au fost discreditaţi. Au schimbat foaia cu „nu sunt bani!” În România, de la Petre Roman şi Adrian Năstase nu sunt bani pentru ceea ce ţine de cultura şi patrimoniul naţional. În schimb s-au găsit filantropi pentru restaurarea casei şi o Fundaţie din Suceava se angaja să facă întreaga restaurare gratuit. Degeaba şi iar degeaba, se opune maica stareţă, săraca de ea, sacrificată într-un gambit. S-a făcut petiţie la Patriarhie, dar acolo e tăcere fiindcă sunt în post prelungit cu catedrala mântuirii neamului. Care mântuire? Fiindcă cuvântul nu este bine ales, având şi un înţeles laic, ce de multe ori e antonimul celui bisericesc! Se pare că, în acest caz, mântuirea are înţelesul laic, casa se prăbuşeşte, se mântuieşte, o înghite pământul. E mare păcat. Trebuie să ştim, şi dacă ştim să medităm: păcatele nu se iartă, se judecă! Repet pentru noi, toţi creştinii, fiindcă în cărţile sfinte se vorbeşte de Judecata de Apoi nu de Iertarea de Apoi. Să luăm aminte! Este un mare păcat tăinuirea adevărului care trebuie să iasă la lumină, pentru că lui Dumnezeu îi place numai adevărul.

Cei ce doresc ardent ca acea casă de la Mănăstire Văratec, dărăpănată şi nelocuită acum, în care au răsunat paşii marelui poet, să devină casă memorială, s-au adresat şi lui Mihai Răzvan Ungureanu cu încredere, când a fost prim-ministru, crezându-l moldovean de-al lor. Ce dezamăgire amară! Păi, MRU a vândut averea Fundaţiei Gojdu evreilor şi dacă i-ar ieşi un gheşeft ar vinde şi casa lui Mihai Eminescu de la Văratec. Treziţi-vă oameni buni, la ăştia nu se merge democratic, cu petiţii documentate şi îndreptăţite, la ei trebuie aduşi minerii lui Miron Cosma! Peste tot au

148

umblat şi au pus petiţii pentru restaurarea casei, chiar şi la ministrul culturii Kelemen Hunor, de profesie veterinar şi iredentist, pe care Băsescu l-a pus să diriguiască cultura românească, nu ştim de ce şi cine i l-a băgat gât, ca să demoleze cultura românească, şi iredentistul mascat asta face cu mare sârg. În timp ce toate casele şi conacele grofilor ungurilor din Ardeal sunt restaurate remarcabil, pe banii contribuabililor români, se sabotează tot ce este românesc în toată ţara. Acest iredentist ipocrit, dacă ar putea, ar dărâma toate casele memoriale ale românilor din Ardeal. Şi Băsescu îl laudă în continuare, iar boierii minţii din Bucureşti se gudură pe lângă el pentru meschine interese personale, acceptând cu nonşalanţă ca româ-neasca noastră cultură să fie terfelită de un iredentist. „Bravos naţiune, halal sa-ţi fie!”

MĂNĂSTIREA AGAPIA De la Văratec la Agapia e doar o aruncătură de

suliţă, măsurând moldoveneşte distanţa. Las şoseaua şi, pe o bandă asfaltată de-a lungul pârâului Agapia, urc la mănăstirea de sub pădure. Este o mare mănăstire, şi la fel ca Văratecul, are câteva sute de măicuţe. La început şi aici a fost un schit, dar hatmanul Gavril, fratele domnitorului Vasile Lupu, a înălţat o biserică de piatră şi a devenit mănăstire de călugări, AD 164. Cu timpul a fost tot mai căutată de creştini, începând să fie recunoscută prin duhovnicia monahilor, apoi a monahiilor. A trecut şi mânăstirea aceasta prin focul, jaful şi omorul otomanilor, dar s-a refăcut cu încetul până în 1858, când s-a întâmplat o minune. Pe tânărul şi săracul pictor Nicolae Grigorescu, l-a prins iarna în Piatra Neamţ, mai strâmtorat ca niciodată. A rugat un negustor ce avea vitrină la prăvălie să pună o icoană pentru tombolă în ea, se obişnuia la vremea aceia

149

acest lucru. Negustorul s-a înduplecat, după o mică târguială şi lumea se oprea şi privea cu pioşenie icoana Maicii Domnului, dând un bănuţ pentru ea, până ce în-tr-o zi maica stareţă a Mânăstirii Agapia, Tavefta Ursache, a văzut icoana ce i s-a părut că o îndeamnă să îl ajute pe tânărul pictor, ce de mic era orfan de tată. Maica stareţă nu numai că a pus şi ea bănuţul dar a vrut să-l cunoască pe zugrav. La cunoscut şi Cel de Sus i-a dat gândul cel mare şi bun să-l ajute, punându-l să zugrăvească pe dinăuntru biserica mânăstirii cu Fecioara Maria, Iisus Cristos şi sfinţii părinţi cu mâinile sale, cu care El l-a învrednicit. Înţelegerea s-a făcut pe loc şi s-a semnat un contract prin care zugravul va primi două mii de galbeni, trei odăi de şezut şi mâncare după orânduielile mânăstiri. Era în aprilie 1858 şi Nicolaie Grigorescu s-a apucat cu temeinicie de pictura bisericii. Era un tânăr de 20 de ani, tăcut, ce picta cu har şi având permanent o seninătate pe faţă. Singurul lucru care-l întrerupea din pictură era să meargă la Târgul Neamţ să fie alături de cei ce se dedicau Unirii Principatelor. Împlinirea dorinţei de unire naţională l-a inspirat şi ajutat să desăvârşească această capodoperă creştină a picturii bizantine ce a impresionat şi impresionează prin faptul că întreaga pictură a avut ca model oamenii Agapiei, ţărani, preoţi, măicuţe, copii şi aici s-a născut neoclasicismul picturii româneşti. După Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu i-a dat lui Nicolae Grigorescu o bursă de studii la Paris, ceea ce i-a fost de bun augur lui şi a dus la îmbogăţirea artei româneşti. Acum, când am revăzut pictura lui Nicolae Grigorescu şi am citit note din istoria acelor vremuri, am avut sentimentul că mă aflu într-o capelă sixtină moldovenească şi pe pictorul român l-am comparat, într-o anumită măsură de viaţă artistică, cu Michelangelo Buonarroti. Amândoi au fost fiii aleşi ai

150

lui Dumnezeu ce au îmbogăţit creştinismul cu picturile lor, amândoi au avut binefăcători buni şi înţelegători.

Înainte de a intra în Târgu Neamţ, am luat-o la dreapta să merg la BOJDEUCA LUI ION CREANGĂ. Pe cât de mică şi modestă apare, pe atât de frumos întreţinută şi atrăgătoare este şi, când eu am ajuns acolo, era plină de elevi veniţi din diferite părţi ale României să vadă casa în care s-a născut şi crescut marele nostru povestitor, Ion Creangă. Poate unii cred că a-l numi povestitor îi umbreşte poziţia prin scriito-rime. Mare grabă şi greşeală, fiindcă povestitorii pot aduce, de multe ori, mai multă învăţătură şi înţe-lepciune în naraţiunile lor. În plus, toţii mari povestitori au fost mari iubitori de oameni şi au avut caractere alese cum este şi Ion Creangă.

Am stat o vreme în curtea bojdeucii, privind cu plăcere şcolarii şi dascălii lor ce, împreună, creau o atmosferă plină de viaţă şcolărească pe care dascălii încercau să o mai tempereze cu mici atenţionări şi explicaţii. Am o mare consideraţie faţă de învăţătorimea românească, atât de rău remunerată pentru importantul act educativ pe care-l prestează. Ce ticăloşi neruşinaţi sunt guvernanţii şi parlamentarii de astăzi, ce se ocupă numai de investiţii cu profit personal, neglijând în mod odios, pervers, investiţia ce ar trebui făcută în educaţia temeinică a tinerei generaţii. M-a străfulgerat ideea, că după cum vin ordinele de la înalta poartă bruxelleză, acestea ar putea fi ultimele generaţii de românii, fiindcă Europa va deveni un continent globalizat, format din indivizi fără identitate, în care românii, datorită guver-nanţilor impuşi, vor fi primii, iar ungurii ultimii. Sper să greşesc, să fiu greşit luat în seamă de cei ce fac totul ca să nu se întâmple aşa ceva, pentru că vrem şi trebuie să trăim liberi, în pace, să fim democraţi şi

151

productivi, cu identitate proprie. Fiind conştienţi, respingem să ajungem doar numerele altora!

Nu-mi amintesc cum era Târgul Neamţ în urmă cu patruzeci de ani, dar acum, în această senină zi de vară, arăta frumos. Ştiu că am urcat pe jos la Cetatea Neamţ, acum m-am bucurat să o privesc dintr-o largă parcare plină de maşini şi autocare, plină de şcolărime încă educată româneşte, din moment ce este adusă să vadă cetatea moldovenilor ce nu a putut fi cucerită de sultanul Mahomed al 2-lea zis „cuceritorul”.

De la Piatra Neamţ şi până la Târgul Neamţ am făcut 50 de kilometri româneşti.

MÂNĂSTIREA NEAMŢ Aceasta este mânăstirea neamului românesc de

la Muşatini la Mihai Eminescu şi Unirea cea Mare şi Firească. Aici, mulţi creştini români au o complexă stare psihică, pentru că se află pe vatra Moldovei unde creştinismul a înflorit cu opt secole în urmă. Muşatinii au încrustat adânc răbojul istoriei noastre, întâi Petru I Muşat şi apoi Ştefan cel Mare, în urmă cu şase sute de ani, iar Mihai Eminescu a fost adus aici de la Iaşi în noiembrie 1886. După ce şi-a mai liniştit zbuciumul din el, s-a spovedit şi împărtăşit, apoi a zis: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”. În vasta bibliotecă a mânăstirii, ce are peste 18.000 de cărţi şi documente, s-a găsit următoarea notă a celui care l-a spovedit şi împărtăşit, în ianuarie 1887: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas şi apoi l-am împărtăşit”. Mie ca medic, această scurtă notă, autentică de atunci, îmi spune ceea ce cred eu, la fel ca alţi colegi de-ai mei: Mihai Eminescu făcuse, din prea multă iubire faţă de neamul nostru, o depresie majoră, pe care duşmanii lui au tratat-o cu

152

doze masive de săruri de mercur, otrăvire intenţionată, iar detractorii săi au strigat: „A înnebunit Eminescu!” Ce lupi.

Prin secolul XIII, aici, nişte monahi au ridicat o bisericuţă de lemn, rămasă în hrisoave cu numele de Biserica Albă, apoi a venit Petru I Muşat ce a înălţat, în locul ei, una de piatră. Spre sfârşitul domniei, Ştefan cel Mare a transformat totul aici, dând această măreaţă biserică moldovenească pe care o admirăm cu luare aminte, cu pioşenie creştină. Generaţiile de monahi ai mânăstirii, pe lângă rugăciunile lor, au scris şi tipărit cărţi de credinţă şi istorie a neamului, au îngrijit bolnavii din bolniţa mânăstirii, unii au avut grijă şi de Mihai Eminescu.

În noiembrie 1886, la Iaşi, Titu Maiorescu s-a ocupat de apariţia unui volum antum de poezii scrise de Mihai Eminescu, în care au fost publicate variante pe care poetul nu le-ar fi dorit publicate, declanşându-i o stare de nervozitate şi furie nestăpânită. A fost dus la arestul poliţie, unde un procuror şi un doctor au stat de vorbă cu el şi concluzia lor a fost: pentru binele lui şi a celor din jurul său trebuie internat într-un sanatoriu de alienaţi mintali. S-a ales bolniţa de la Mânăstirea Neamţ unde va fi escortat de un jandarm. Au trecut pe la locuinţa lui, o odaie închiriată, de unde poetul şi-a luat un geamantan plin de cărţi şi manuscrise, singurele lui bunuri, singurele care contau pentru el. În drum spre gară s-a întâlnit cu prietenul său profesorul Vasile Burlă, care văzându-l cât de slab e îmbrăcat în vântul toamnei, i-a dat paltonul lui şi s-au despărţit muţi şi trişti. La Târgul Neamţ l-a aşteptat fostul lui coleg de şcoală din Cernăuţi, avocatul Gheorghe Bojeicu care, cu o trăsură l-a însoţit la Mânăstirea Neamţ unde au ajuns pe întuneric, fără palton şi geamantan, care s-au „rătăcit” pe drum. Nu ştiu cum s-au „rătăcit”, nu

153

comentez, doar că poetul a suferit cumplit văzându-se fără cărţile şi manuscrisele lui. La Mănăstire, a predat certificatul medical de la Iaşi pe care scria: „suferă de alienaţie mintală” şi a fost înregistrat: „34 ani, ortodox, român, profesie liberă, din urbea Iaşi”. Atât. A fost condus într-o odaie mare împreună cu zece alienaţi mintali. Nu s-a opus, doar a spus: „sunt internat pe nedrept, nu sunt nebun”. Într-adevăr, cei ce s-au ocupat de el şi-au dat seama repede de acest lucru şi i-au acordat o atenţie deosebită, făcându-i un program separat şi dându-i voie să prânzească în pavilionul administrativ. Mihai Eminescu le-a fost recunoscător şi a început să-i ajute, ca scrib, la catastifele mânăstirii. După Anul Nou, a început să scrie, s-a bucurat de vizita lui Ion Creangă, s-a spovedit şi împărtăşit cuviincios, s-a simţit bine. În februarie a fost vizitat de colegul lui de şcoală, avocatul Gheorghe Bojeicu şi au luat prânzul împreună cu medicul care avea în supraveghere şi bolniţa mânăstiri, iar concluzia a fost: „de acum înainte se poate elibera în orice moment”. Era totuşi iarnă, dar cel mai mare neajuns era că Mihai Eminescu nu avea niciun ban de întors la Iaşi în odaia lui. Alexandru Vlahuţă deschide liste de subscripţie pentru poet. Mihai Eminescu află şi îi scrie: „...cât de odioasă îmi este această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică. E drept că nu am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv de a întinde talgerul în public...” Paranteză: ca medic am făcut Psihiatrie clinică de două ori, în România şi în Canada, am dreptul profesional să afirm că aceste rânduri ale poetului sunt absolut normale, raţionale şi de demnitate, nu de alienat mintal, diagnostic cu care a fost adus de la Iaşi. Pe lângă Alexandru Vlahuţă, la Iaşi, elevii unei şcoli de arte, au făcut separat liste de subscripţii şi au adunat câteva mii de lei pe care i-au dat Henrietei, sora

154

poetului, ce avea mare grijă de el. În zece aprilie 1887, colegul lui de şcoală, avocatul Gheorghe Bojeicu, îl tot repet din respect, a venit cu o trăsură şi l-a dus la gară în Paşcani, unde îl aştepta Ion Creangă. Mare prietenie, mare dăruire sufletească reciprocă. Mihai Eminescu nu s-a reîntors la Iaşi, s-a despărţit trist de prieteni săi şi s-a dus la Botoşani.

Oare episodul acesta, din viaţa şi lumea lui Mihai Eminescu, apare în cărţile de Limba Română de astăzi? Nu ştiu, ştiu că nici în cărţile noastre nu era, dar noi, atunci, eram sub crâncenă dictatură comunistă. Poate acum e o altfel de dictatură în România, prin sateliţii subterani. Mă aflu în curtea mânăstirii în care, în urma cu 128 de ani, au răsunat paşii marelui nostru poet naţional şi am o stare aparte gândindu-mă că nu ştiu mai multe despre el. Multe ni se ascund despre el, în special jurnalistica lui în care a fost liber, raţional, clarvăzător şi corect. Este o atitudine nedreaptă.

Îmi iau Pisica Neagră şi plecăm, urcăm la Schitul Vovidenia, bine cunoscut atât în lumea cultelor, pentru că aici Mitropolitul Bucovinei, Visarion Victor Puiu, a ridicat o casă arhierească de solitudine şi rugăciune, iar pentru cultura românească a devenit casa de creaţie a scriitorului Mihail Sadoveanu, amândoi fii ai oraşului Paşcani, născuţi în aceiaşi timp.

Am vizitat CASA ARHIEREASCĂ ridicată în 1937 de Mitropolitul Visarion Victor Puiu, mitropolit al Bucovinei până în 1940, după care al Transilvaniei, şi între 1942 şi 1943, mitropolit misionar al Basarabiei şi Transnistriei cu reşedinţa la Odessa, după alungarea cotropitorilor comunişti din Basarabia, în 1941. Cum campania anticomunistă din Rusia Sovietică a fost un fiasco, datorită ajutorului anglo-americanilor dat co-muniştilor, Basarabia este reocupată şi mitropolitul Visarion Victor Puiu pleacă în străinătate să se alăture

155

guvernului din exil de eliberare naţională. Un luptător cu speranţe. Când Armata Roşie a atins Austria, mitro-politul pleacă la Paris. Războiul se termină cu victoria aliaţilor, anglo-americano-ruşi, iar mitropolitul rămâne în exil unde organizează şi conduce prima episcopie a refugiaţilor şi exilaţilor români, cu speranţa că într-o zi se va putea întoarce în România, la Schitul Vovidenia, de lângă Mânăstirea Neamţ, unde îşi ridicase casă arhierească de solitudine, meditaţie şi rugăciune, înconjurată de fabuloasa natură, cu flori şi copaci, cu panoramică vedere spre Cetatea Neamţ. Ba mai mult, aici şi-a pregătit şi aşezat piatra funerară sub care dorea să-şi afle odihna pământească trupul său.

Victor Puiu (Visarion a fost numele luat ca ierarh bisericesc) a fost coleg la şcoala primară cu Mihail Sadoveanu la Paşcani, după care unul a ales calea credinţei iar celălalt calea literelor, dar au rămas colegi buni, prieteni datorită unui profund simţământ naţional şi al culturii pe care amândoi au acumulat-o în decursul anilor. Ajuns mitropolit, Victor Puiu îl invita deseori pe scriitor la casa arhierească de la Vovidenia unde se simţeau bine împreună. După „eliberarea României de Armata Roşie”, drumurile lor s-au despărţit definitiv: mitropolitul a ajuns un exilat iar scriitorul trecând de partea comunismului şi scriind lumina vine de la răsărit şi romanul realist-socialist Mitrea Cocor, a urcat repede treaptă după treaptă în ierarhia comunistă ajungând preşedintele Adunării deputaţilor. În acest timp, la Bucureşti, dictatura comunistă, alo-genă şi de import la vremea aceea, ajutată de servi autohtoni, face o listă cu peste 300 de mari intelectuali şi politicieni români ce s-au opus instaurării comu-nismului în România. După acea listă se fac dosare fiecăruia cu grave acuzaţii anti-statale, ştampilaţi ca duşmani ai poporului, se împart pe loturi şi într-unul din

156

ele este inclus şi mitropolitul Visarion Victor Puiu, acu-zat că în vremea în care a fost mitropolit în Transnistria

„a patronat acţiuni de teroare aspra ocupaţilor, iar după aceea a mers pe teren inamic şi a atacat ţara în timpul războiului”. Pentru aceste acuzaţii, fără dovezi şi probe, Tribunalul Poporului din Bucureşti, în 1946, l-a considerat criminal de război şi a fost condamnat la moarte în contumacie. A fost cea mai nedreaptă jude-cată omenească care a suferit-o, rămânându-i nădej-dea că într-o zi i se va face dreptate şi va putea să revină la Vovidenia, unde să fie aşezat la sfârşitul vieţii sub piatra pe care şi-a pregăti-o pe pământul Moldovei atât de sfânt pentru el. Dar nu a fost să se împlinească speranţa pe pământ, casa arhierească devine casa de creaţie a lui Mihail Sadoveanu, în 1947, cadoul, râvnit şi cerut, guvernului comunist pentru serviciile aduse regimului. Toate acestea mi le-a spus ciceronele casei, un tânăr plăcut care mi-a dat anumite explicaţii, printre care şi informaţia: „Mihail Sadoveanu niciodată nu a întins o mână de ajutor colegului lui de şcoală primară şi prieten apoi, ce se afla exilat la Paris şi la bătrâneţe dorea să vină să moară în Moldova lui, sub piatra lui”. La sfârşit a adăugat că după 1990 s-au făcut demersuri pentru anularea acelei pedepse nedrepte, condamna-rea la moarte în contumacie, dar încă nu s-a rezolvat nimic. Nici nu se va rezolva pentru că a fost mare patriot român. Azi, patriotismul român este proscris de actualul regimul corupt.

Când tânărul cicerone mi-a spus că mitropolitul exilat, Visarion Victor Puiu, a dorit, spre sfârşitul vieţii, să vină să moară în România, aici la Schitul Vovidenia, unde îşi pregătise locul de veci, iar Mihail Sadoveanu, ajuns academician şi presedintele Marii Aadunări Naţionale a RPR, nu a arătat nici un semn de înţelegere şi ajutor, mi-am adus aminte de Constantin Brâncuşi

157

care, când şi-a simţit sfârşitul aproape, a făcut în 1955 o Cerere de repatriere, dorind să fie îngropat la Hobiţa, printre ai lui. Cererea i-a fost refuzată, la fel cum îi fusese refuzat în 1951 şi Actul de donaţie a atelierului, cu tot cu operele de artă, de la Paris, către Muzeul de Artă al RPR. Ş atuncii Academia RPR, prin semnătura lui Mihail Sadoveanu, a refuzat valoroasa donaţie ce ar fi îmbogăţit patrimoniul naţional. Acest refuz este o altă pată neagră irevocabilă pe faţa şi caracterul scriitorului Mihail Sadoveanu, un josnic, decăzut după 1945. Aceasta este o părere generală, de la cititori la criticii de artă obiectivi.

Iată pe scurt, după documentele şi martorii vremii, cum s-au petrecut faptele. Constantin Brâncuşi de la Paris a adresat Actul de donaţie a atelierului, cu tot cu operele ce le avea, către Academia RPR care, alarmată şi speriată, a încunoştinţat imediat tot CC-ul PMR-ului. Gheorghe Gheorghiu-Dej, care cu viclenie şi dibăcie îşi alegea oamenii ce trebuiau să-i scotea castanele din foc, a hotărât ca, de data aceasta, întâi de toate, să trimită la Paris o comisie de evaluare, formată din tovarăşi de încredere: tipograful cu patru clase Teohari Georgescu, ce ocupa funcţia de ministru de interne, ţesătoarea Constanţa Crăciun ajunsă ministrul culturii şi Leonte Răutu, ideologul cel mare, cu multe funcţii, trimis de către Kremlin la tovarăşii de la Bucureşti. Deci, doi evrei şi o ţesătoare de la Tricodava au bătut la uşa lui Constantin Brâncuşi, care i-a primit ospitalier, dar repede şi-a dat seama, din com-portament şi întrebările lor, cu cine are de a face. A devenit sec şi i-a condus la ieşire, spunându-le: „Statul român trebuia să trimită nişte oameni competenţi”. Ajunşi la Bucureşti, s-au dus aţă la Gh.Gh. Dej şi, cu năduf şi ranchiună, au raportat: „Operele lui Brâncuşi le-ar putea face orice ţăran neinstruit” şi câte şi mai

158

câte. Bine, lăsaţi un raport scris, a hotărât Gh.Gh.Dej. Între timp, subteran, Leonte Răutu alias Lev Oigenstein a bătut f.f. urgent depeşele spre oamenii lui de încredere din Academia RPR, să aranjeze şedinţa academicienilor.

Şedinţa Academiei care a dezbătut Actul de donaţie a lui Constantin Brâncuşi, a avut loc în Martie 1951 şi a fost condusă de Mihail Sadoveanu. Academi-cianul Ion Jalea a venit bine pregătit, cu o bogată documentaţie, în favoarea sculptorului Brâncuşi, dar tovarăşul academician G. Călinescu l-a combătut cu argumente din cartea lui Sobolev, „Teoria leninistă a reflectării şi arta”, spunând în concluzie: „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură” şi începe o gargară academică pe linie leninistă prin care Brâncuşi este etichetat un formalist, ori în democraţia populară era nevoie, după învăţăturile leniniste, de realişti. Imediat, Mihail Sadoveanu îi spune lui Jalea: „Vă ţineţi de fleacuri? Doar suntem în Academie! Luaţi ruşinea aiasta şi aruncaţi-o la coş!” Era clar. Degeaba academi-cienii Victor Eftimiu şi Camil Petrescu l-au susţinut pe Ion Jalea în favoarea acceptării donaţiei, pentru că tovarăşii de la Moscova, aveau motive întemeiate să se opună. Se ridică în şedinţa Academiei şi Al. Toma care, ilogic până la absurditate, dar ascultat cu atenţie, îl numeşte pe Constantin Brâncuşi, cel ce a ridicat Ansamblul de la Târgu-Jiu în onoarea soldaţilor români căzuţi pentru Întregirea României: „...reacţionar şi duşman al regimului”. Nimeni nu obiectează. Punctul pe i-ul sarcinilor de partid îl pune tovarăşul Al. Graur ce este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al RPR a lui Brâncuşi. Punctul lui de vedere este menţionat in pro-cesul verbal si acceptat umil. Şedinţa membrilor Academiei RPR se încheie cu încă o pată ruşinoasă, de proporţii istorice, în fruntea ruşinii fiind Mihail Sadoveanu

159

şi George Călinescu, iar Al. Toma şi Al. Graur îndeplinindu-şi cu cinste sarcina trasată de partid...

Cine m-a pus să vin la casa memorială

Sadoveanu? Să aflu altele despre Sadoveanu şi să-mi amintesc şi de marea nedreptatea pe care i-a făcut-o lui Constantin Brâncuşi?! Mă urc la volan şi dau vina pe Pisica Neagră. Se autoambalează şi-mi spune: Ţi-au scăzut orizonturile, Dumitre! Brâncuşi e şi mai mare în lume şi România. Şi a fost bine că nu i-au acceptat repatrierea, fiindcă într-un an, tipograful cu patru clase, Burach Teskovich, ajuns ministru de interne, s-ar fi răzbunat pe Constantin Brâncuşi, cel care i-a arătat uşa la Paris, politrucul înscenându-i un proces politic în urma căruia românul ar fi murit maltratat în închisorile ministerului.

Tac. Fiindcă se putea întâmpla şi asta in acele vremuri …

Am trăit ziua asta frumoasă în încântătorul spaţiu moldovean, plin de altare ridicate lui Dumnezeu, să mai aflu o altă mare nedreptate făcută unui om de mare cultură şi credinţă de către cei fără de lege şi credinţă. Am fost abătut şi m-am oprit la prima pensiune ieşită în cale, la „Poiana Largă” de la coada Lacului Bicaz, cu o frumoasă deschidere spre Muntele Ceahlău. De la Târgu Neamţ şi până aici am făcut un drum de rară frumuseţe naturală dar cuprins de o adâncă amără-ciune. I-am spus Pisicii Negre că mâine vom fi acasă, la Bistriţa, Casa cu Flori.

POIANA LARGĂ – BORSEC –TOPLIŢA = 70 Km

Nu am dormit bine. Am sculat de dimineaţa Pisica Neagră şi am plecat salutând Cehlăul aşa cum fac amerindienii, ce cred că şi munţii au un spirit – duh –, precum noi oamenii şi tot ce este lăsat de la Creator. Gândind la spiritele ce ne înconjoară, fie reale sau

160

imaginare, la marea intersecţie în care intrasem, în loc să o iau spre Bucovina am luat-o spre fosta secuime, acum maghiarizată şi îndoctrinată cu ură de moarte împotriva noastră, din cauza Trianonului

Mă prostovanilor, le-a zis odată, de mult, Baciu Iulius din Piatra Fântânele, nu noi am hotărât Trianonul, ci domnii cei mari de la Paris, atunci după război! Aşa că mer’eţi şi cereţi-le lor socoteala, sfădiţi-vă şi bateţi-vă cu ei, lua-v-ar dracu’ de câini ce sânteţi, că nu ne mai daţi pace odată. Chiar aşa, avea dreptate Baciu Iulius, Bela Kun trebuia cu honvedseg-ul lui să o ia spre Paris, nu spre Slovacia şi Ardeal, să-i bată pe Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, de să le meargă fulgii, fiindcă ei au hotărât dreptatea şi, de ciudă, nu aveau decât să pună tunurile pe Petit Trianon, să-l facă una cu pământul. Comunistul Bela Kun, evreul din Ardeal, idolatrul lui Lenin, a fost sacrificat de Stalin pe altarul comunismului, săracu’, şi s-a răsucit în mormânt când a auzit că Stalin, la Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, a fost de acord că Ardealul e al românilor. Urmaşii lui Bela Kun, UDMR-ul de azi, o moară asurzitoare de iredentism, continuă să-i otrăvească pe ungurii ardeleni tot cu Trianonul, de bieţii oameni tot în insomnii şi coşmaruri revizioniste sunt. De ce nu se duc la Tribunalul Internaţional de la Haga şi să-i dea în judecată pe cei trei care, cred ei, că le-au făcut nedreptatea în 1920? Nu merg să încerce, sunt filistini ordinari şi ştiu că pierd, preferă să continue alienarea propriilor co-etnici. Nişte amărâţi de unguri.

Urcăm o trecătoare cu drum în construcţie de mă apucă mila de Pisica Neagră, pe care o aud şi înţeleg ce zice, îi dau dreptate, dar nu am ce face. Pe partea cealaltă a pasului suntem în Judeţul Mureş şi până la Topliţa nu mai sunt steaguri româneşti, doar mizerie şi semnele barbarelor exploatări forestiere, în care se lasă

161

numai o fâşie de pădure de-a lungul drumului, de faţadă, în spatele căreia deja totul este ras.

TOPLIŢA – REGHIN – BISTRIŢA = 120 Km Topliţa, o aşezare omenească de când lumea

aici, între munţii vulcanici Gurghiu şi Călimani, cu izvoare calde. După datele lui Ptolemeu, pe aici ar fi fost vechea Sangidava. Nu s-a precizat arheologic, oricum aici au trăit geto-daci şi au rămas nemişcaţi de războaiele daco-romane, care nu au ajuns până la ei şi nici barbarii nu i-au atins. Secuii, adevăraţii secui, au ajuns aici în secolul XIII, după colonii saxoni. Azi, urmaşii secuilor de atunci, se cred unguri, unguri să fie dacă asta li s-a spus să fie. În Topliţa de azi ungurii sunt în jur de 23% din populaţia oraşului şi trăiau în pace cu românii, până când a sosit solul iredentismului, Laszlo Tokeş, călare pe UDMR, privilegiatul Cotroceniului şi al Budapestei, şi a ruinat concordia cu românii. Acum topliţenii unguri sunt rătăciţi rău de tot, nu mai ştiu ai cui sunt; ai Ungariei Mari sau ai României Fireşti. Ca să-i scoată la lumină, din milă creştinească, IPS Ioan Selejan a ridicat în centrul oraşului, pe un soclu înalt, Lupa Capitolina sub care stă scris: Ad perpetuam originis latinae memoriam. Să ştie că sunt în România Firească în care trebuie să trăiască în pace.

TOPLIŢA – REGHIN – BISTRIŢA = 120 Km Şosea buna până la Reghin, plină de radaruri,

mă strecor cu grijă. Scap şi mă bucur că din cei o mie de kilometri au mai rămas sub o sută până la Casa cu flori. Reghinul, cândva cetate săsească, avea în 1555 scris în germană pe un pilastru: De la război nu vine nimic bun, ne rugăm cu toţii pentru pace. Ce înţeleaptă şi realitate istorică a fost şi este.

162

CASA CU FLORI Bine v-am găsit sufletele mele, Floare, Florica,

Florin, Florina, Florea. Mulţumesc Pisicii Negre, şi o duc la odihnă în

garaj. Tace. Ud florile din faţă şi trandafirii din spatele terasei.

Frumoase sunteţi. Telefonez la Lazăr şi Violeta şi îi invit la mine.

Sunt mulţumit, mă simt bine. Până ce sosesc ei, vorbesc la telefon cu Puşa şi

Gigi, din Hărman.

163

Grub Street din Londra are un loc aparte, unic şi fenomenal în istoria literaturii universale, fiindcă aici a început şi s-a format tagma scriitorimii de închiriat, de mercenari cu peniţă, numiţi hack writers. Timp de două secole această stradă şi împrejurimile ei au fost scena unei lumi literare şi artistice boeme, inegalabile, neasemuite, imortalizate − sarcastic sau dramatic − în literatura vremii. Pentru existenţă şi izbânzi, unii au scris contra cost orice li s-a cerut. De aici s-a răspândit în lume pen for hire – condei de închiriat! Tot din acest mediu tumultuos, liber şi libertin, elevat şi ordinar, s-a desprins închipuirea, mult fabulată, că pisicile văd aureolele poeţilor şi scriitorilor şi se apropie cu pisicească apreciere de ei, îndepărtându-se de cei care, neavând aureolă, n-au nici caracter.

ALEXOPATUL RĂTĂCITOR GRUB STREET din Londra se afla, în Secolul

XIV, o parte, în interiorul vechiului zid al cetăţii şi restul în afara zidului de apărare ridicat de romani şi care a fost de folos o mie de ani. Grub are mai multe înţelesuri dar, în acest caz, strada şi l-a primit fiindcă a fost săpată superficial şi curăţată de rădăcinile copacilor tăiaţi mai de mult. Absolut banal început şi nume, dar va deveni strada obârşiei unei tagme arhicunoscute în toată lumea: pen for hire! Odată strada întinsă în afara vechiului zid s-a parcelat şi, în timp, loturile s-au vândut ieftin. S-au găsit antreprenori care să le cumpere şi, pe locuri ieftine, să ridice case ieftine cu chirii pe măsură. S-au construit case cu parter comercial, deasupra având două etaje şi sub acoperiş, atica cu mansarde şi lucarne mari – garret – cele mai ieftine şi mizerabile locuinţe posibile, ocupate în timp de poeţi săraci şi începători, idealişti şi romantici care le considerau

164

turnurile lor de fildeş de unde Londra, cea periferică, li se părea că le stă la picioare. Frumoase iluzii terapeutice, gratuite! În timp ce pentru jurnaliştii şi scriitorii clarvăzători ai realităţii, trăind din ce apucau din scrisul comandat, pretins, se simţeau ca în închisoarea din Turnul Londrei, cu diferenţa că în turnul Londrei te urcai pe trepte de piatră, pe când la mansardele de pe Grub Street se ajungea, dacă nu erau prea beţi, pe scară de pod rustică, cărora târziu i s-a pus o balustradă cu care rămâne-au în mână când cădeau de pe scară.

Şi aici, ca pe orice altă stradă londoneză, era bine aşezată şi mult preferata instituţie publică engleză The Pub – cârciuma – cu cele mai proaste şi ieftine băuturi, la lume săracă – băuturi ieftine şi proaste! De fapt erau numai trei feluri: berea englezească, cea mai proastă bere din lume după europeni, un whisky şi mai prost, de fapt după francezii naţionalişti nici nu există altfel de whisky, decât prost, iar pentru prostituate, lichioruri colorate, dulci şi aromate cu te miri ce, prefabricate de cârciumar din resturile rămase în paharele clienţilor. Şi prostituatele de pe Grub Street, vai de capul lor, prostituate pentru clienţi săraci, se mai culcau cu ei şi pe datorie. Clienţii cârciumii fiind săraci şi flămânzi se euforizau una-două, lansându-se docţi în toate filozofiile şi ideologiile lumii, pe care le ştiau după ureche. Discuţiile contradictorii erau în crescendo şi când terminau argumentele verbale treceau la argumente fizice, în clasica formă englezească cu arbitri şi pariuri pe învingător. Învingătorul ori lua banii şi îi bea cu toţi împreună, ori ieşea în stradă după o prostituată cu tarif exigent „first money…”, în timp ce, cel bătut măr, domnesc, era oblojit pe datorie, fiindcă de când lumea, prostituatele au şi suflet pe lângă pelvis. Bresle de prim rang! Prostituţia nu este doar cea

165

mai veche îndeletnicire, ci şi cea mai răspândită, iar în acele vremuri, în Londra, pe Grub Street, poeţii, jurnaliştii şi scriitorii s-au luat după ele şi au răspândit o altfel de prostituţie în scriituri ideologice, politice, narative de tot felul, după cum erau plătiţi, satisfăcând toate poftele clienţilor, la fel ca prostituatele. Astăzi, această nouă îndeletnicire de prostituţie a multor poeţi, jurnalişti şi scriitori e la fel de răspândită, precum cea mai veche îndeletnicire femeiască, nu atât din lipsă de mijloace de existenţă, cât mai ales dintr-o mare cerinţă din partea clienţilor de tot felul. Bresle de prim rang în serviciul clienţilor!

Vorbind despre clienţii care închiriază mânuitorii de condei pentru satisfacerea preferinţe lor, s-au scris saci de cărţi, care mai de care, şi se scriu în continuare. La poeţi apelează de obicei îndrăgostiţii ce vor să-şi flateze iubitele cu scrisori de dragoste cuceritoare. Pentru poeziile de dragoste, preţul era mult mai mare şi se plătea după numărul strofelor, fiindcă aşa se scriau poeziile cândva. Jurnaliştii erau solicitaţi pentru chesti-uni politice: propagandă, manipulări, dezinformări, pole-mici şi atacuri. Tocmeala subiectului dura o zi întreagă, se plătea după numărul cuvintelor, dacă clientul cerea un text scurt, jurnalistul ridica preţul pe cuvânt, atunci clientul lungea textul şi jurnalistul făcea o reducere la fiecare o sută de cuvinte în plus. Scriitorilor li se cereau biografii sforăitoare, romane de dragoste lacrimogene, romane în care clienţii să fie portretizaţi ca învingători, biruitori de cartiere, oraşe, comitate. Tocmeala era întinsă dar formală, clientul vroindu-se mare personaj de carte, în timp ce scriitorului îi trebuiau bani să-şi plătească chiria şi datoriile. Aşa a pornit noua tagmă, numită şi Grub Street Scribblers care, treptat, cu perseverenţă, de la supravieţuire la realizare, a devenit o industrie de notorietate şi rentabilă, trecând la

166

publicaţiile lor, foarte variate, interesante şi vândute. Pe Grub Street Scribbers au apărut editorii şi tipografii pentru Pen for hire – condei de închiriat şi rotativa bani-lor şi a renumelui a cuprins lumea londoneză. Scriitori-mea londoneză de până atunci, cu stare materială asi-gurată, feudală şi burgheză, a fost şocată, nu a văzut cu ochi buni ridicarea acestei tagme de condeieri săraci care prin metodele lor viciate şi pervertite se afirmau şi câştigau locuri în literatura periferică, făcându-le concurenţă. Războiul vorbelor scrise s-a declanşat şi învingătorii sunt hack writers de pe Grub Street.

Sintagma hack writer este peiorativă, dacă o privim numai etimologic. Hack are mai multe înţelesuri: cal de închiriat, cal de poştă, mârţoagă, salahor, scrib, lucrător la negru şi altele. În această sintagmă, este o scurtare de la hackney = cal de închiriat pentru călărit! Dacă folosim hack writer se poate traduce, aproximativ, scriitor de închiriat (şi călărit), ceea ce e foarte aproape de cea mai veche îndeletnicire socială feminină. Cum era de aşteptat, conform legii universale, oricărei forţe i se opune o contra forţă, exemplificată la fiecare pas şi în societatea umană, în care scriitorimea clasică londoneză s-a opus cailor închiriaţi pentru a fi călăriţi pe toate drumurile scrisului pe bani. La început a fost o fricţiune banală, în care clasicii au marşat prin ironie şi sarcasm asupra mârţoagelor din Grub Street Scribblers. Scriitorul Alexander Pope a scris o amplă lucrare, „The Dunciad”, considerată clasică prin ca-racterizarea critică, sarcastică la adresa hack writers, iar un pictor, William Hogarth, i-a caricaturizat în mizerabil. A urmat apoi un lung şi necruţător război de vorbe scrise, în urma căruia, încet, încet victoria a înclinat de partea cailor închiriaţi, spre surprinderea generală. Dar şi mai surprinzător a fost faptul că, datorită deprinderii că pentru mulţi indivizi banii miros cel mai frumos, destui

167

clasici s-au molipsit de boala mârţoagelor pe bani, a prostituatelor cu condei, a mercenarilor cu peniţă! O îndeletnicire morbidă a devenit o boală, boala a generat o molimă care s-a extins ca o epidemie, fiindcă banii, cu mirosul lor frumos, sunt necesari, iar scriitorii şi-au dat seama că se poate câştiga de două ori mai mult dacă devin şi ei condeie de închiriat!

În Franţa, la Paris, hack writers s-au numit libelliste, de la latinescul libellus, ceea înseamnă carte mică, fiindcă erau scrise în mici broşuri pe o hârtie proastă şi vândute ilegal pe stradă. Libelliste trăiau şi aici în mizerie, se zbăteau pentru existenţă făcând parte din clasa socială de jos, motiv pentru care au fost cuprinşi în termenul proletariat literar. Deosebirea de hack writers a fost că aceştia erau mult mai implicaţi în viaţa religioasă şi politică franceză, au fost foarte incisivi la adresa monarhiei. Unii susţin că, indirect, au pregătit într-un anumit fel Revoluţia Franceză prin pamfletele lor. Se poate! Oricum literatura lor – libelle – era mai mult politică decât cea socială şi ţintea, cum se pricepeau, viciile şi personalităţile societăţii franceze şi unii se pricepeau de minune, erau critici sociali sardonici. La fel ca în Anglia şi în Franţa a fost o reacţie puternică din partea unor personalităţi de mare anvergură literară şi filosofică. Diderot şi Voltaire i-a ridiculizat şi satirizat pe mulţi libelliste. Voltaire a spus despre ei, şi asta a rămas, că „sunt mai prejos decât prostituatele”.

În secolele care au urmat, condei de închiriat a devenit o practică răspândită printre jurnalişti şi scriitori cărora numai banii le miros frumos. Astăzi, pretenţiile clienţilor sunt tot mai diversificate şi mari iar caii de călărit pretind tot mai mult ovăz! Capitalismul domină literatura prin programe strategice şi bani mulţi, spre deosebire de comunism care a dominat autoritar şi

168

imperativ cultura şi literatura prin sarcinile date de partidul totalitar. În comunism nu au fost cai de închiriat, toţi caii au fost rechiziţionaţi, cei care s-au opus au ajuns la abator!

Gândind la situaţia din România, mă abţin de la detalii şi amănunte, pentru că nu e treaba mea de cititor obişnuit să o fac. Ţara însă e plină de critici şi istorici literari extraordinari, dintre care unii au un simţ olfactiv specific pentru cel mai frumos miros al banilor. Totuşi, pentru a ajunge unde doresc, la Dan Alexe, vrând nevrând, nu pot sări trei trepte din istoria scriitorimii din România. Până la întregirea ţării, fenomenul condei de închiriat era cunoscut, dar slab reprezentat, poeţii şi scriitorii români punând tot preţul şi aptitudinile lor pe independenţa, întregirea, identitatea societăţii româ-neşti, lor acestea le miroseau mult mai frumos decât banii. Trăiau modest, Mihai Eminescu nu a pus nici un preţ pe existenţa sa materială. Jurnaliştii, ca jurnaliştii, se aciuiau pe unde erau atraşi de idei, de concepţii asemănătoare cu ale lor, ca să supravieţuiască, sau se prostituau cu condeiul. Odată cu ocuparea României de Armata Roşie, NKVD-KGB, dictatura comunistă a Moscovei şi instalarea Cortinei de Fier, majoritatea s-au lăsat convinşi să devină, voluntar, cai de călărit spre realismul socialist! Simplu, tovarăşi! Câţiva au scăpat printr-o crăpătură sau alta a Cortinei de Fier în lumea liberă, alţii s-au dat la fund. Degeaba, fiindcă braţul de fier al partidului i-a scos şi pentru trecutul lor împotriva poporului român, a muncitorimii şi ţărănimii, i-a încarcerat şi sacrificat. Punct.

A treia treaptă, începe după Decembrie 1989, când brusca scăpare din compresiunea chesonului comunist, pe mulţi i-a dezorientat lipsa de indicaţii preţioase, iar aţii au devenit confuzi de prea multă libertate orbitoare şi au apucat tot felul de direcţii

169

politice. Majoritatea au ales exodul în libertatea străinătăţii şi-a mirosului banilor ei. Şi în acest haos post-decembrist, în care sertarele scriitorimii erau burduşite de rezistenţă virtuală, la Bucureşti a sosit George Soros, miliardarul evreu care, în 31 Decembrie 1989, a înfiinţat Grupul de Dialog Social şi a deschis sacii de dolari pentru caii de închiriat şi dresat să scrie ce vrea el! Îndată, la cel mai frumos miros al banilor au venit, încolonaţi de Silviu Brucan, Gabriel Liiceanu, tovarăşul Andrei Pleşu cu tovarăşa Catrinel Pleşu, Gabriel Andreescu, Stelian Tănase, Alina Mungiu, Liviu Antonesi, Roman Patapievici, Adrian Cioroianu, Edward Helvig şi mulţi alţi cai şi mârţoage ce şi-au pus condeiul la picioarele dolarilor lui George Soros. Grupul de dialog Social şi ONG – organizaţiile non guvernamen-tale – finanţate de Soros au devenit în Bucureşti − trei secole mai târziu! − o copie a Grub Street cu nume schimbat în Soros Street pentru că a cumpărat aproape pe nimic toţi caii de închiriat şi i-a dresat să dezinforme-ze şi manipuleze societatea românească cu epoca de aur a toleranţei, până ce românii vor renunţa la propria lor identitate în faţa minorităţilor, a străinilor, a unor înalte porţi ale Secolului XX! Ceilalţi scriitori, puţini, ce credeau sincer în valoarea renaşterii unei culturi şi lite-raturi naţionale, liberă şi specifică, au fost criticaţi şi marginalizaţi, atacaţi şi învinşi, rând pe rând, de merce-narii lui Soros. Privind şi observând atent lumea con-deierilor români, de la George Soros încoace, îmi vine în minte ceea ce spunea Voltaire despre cei ce se înregi-mentează ca mercenari cu peniţa în manipularea lumii: sunt mai prejoşi decât prostituatele! Poate la vremea lui Voltaire... Acum însă, prostituatele stradale sunt mult superioare lui Soros şi a mercenarilor săi, fiindcă au trăsături evidente de conştiinţă şi caracter. Este o ofensă

a le compara cu manipulatorii plătiţi de Soros.

170

DAN ALEXE – UN MERCENAR RĂTĂCITOR Citindu-i o carte şi biografia, ascultându-i nişte

interviuri, am impresia că nu e nimic mai mult decât un mercenar în căutare de stăpâni. Este părerea mea personală, de cititor pe rânduri şi printre rânduri, de călător şi critic social, despre autorul volumului despre dacopatii la care trebuie să adaug, de la început, că autorul este inteligent, educat, perfid şi mefistofelic, angajându-se numai la stăpâni ce plătesc foarte bine, indiferent ce i se cere să execute. Este punctul meu de vedere după o atentă lectură. Fiind foarte bine înzestrat, cu abilitate, fără regrete sau remuşcări, poate îndeplini orice îndeletnicire, făcând parte din acea categorie de indivizi superior dotaţi ce pot deveni foarte periculoşi când îşi transformă cutia craniană în cutia Pandorei, şi o deschid!

După lectura cărţii comandate este cert că şi-a găsit stăpânul mult căutat, din Afganistan până în Belgia, care i-a cerut denigrarea totală a poporului român de la începuturile lui şi cu care a încheiat un contract plătit, nu după numărul cuvintelor ca pe vremurile Grub Steet, ci după numărul şi intensitatea abjecţiilor, calomniilor, defăimărilor istoriei şi culturii româneşti. Este ştiut şi cunoscut că astfel de cărţi, scrise numai la comandă, sunt foarte bine plătite şi se găsesc destui cultivaţi, fără conştiinţă, fără caracter, care îşi vor uimi şi mulţumi stăpânii. Să urmărim cazul mefistofelicului mercenar cu peniţa, un fost român, rezident de Bruxelles şi devenit anti-român.

Dan Alexe s-a născut în 1961, undeva în Moldova, se declară român, român cu strămoşi aromâni, polonezi, greci şi etcetera. Nu are importanţă, după înfăţişare şi debit verbal ameţitor este un narator deosebit, de ultimă generaţie pentru actuala mass-media de Bruxelles, cu sarcina de a nega şi terfeli tot

171

ce este românesc, de la origini până astăzi, este la fel ca Patapievici, Pleşu, Cărtărescu, Boia, lăsând impresia, discutabilă, că sunt mercenarii aceluiaşi stăpân.

A fost student la Iaşi, a făcut filologie, limbi slavice, toţi ce făceau limbi slavice la Iaşi erau curtaţi la nebunie de la Moscova. Este poliglot, „vorbesc, citesc şi scriu 15 limbi şi mai citesc şi înţeleg încă cinci”. Remarcabil palmares ce denotă inteligenţă, memorie, studiu dar şi şansa de a-şi căuta stăpâni în 15 limbi diferite. Ca student, a făcut parte din grupul dizident de la Iaşi în frunte cu Dan Petrescu, cumnatul lui Ioan Petru Culianu din Chicago, Luca Piţu, Liviu Antonesei şi Sorin Antohi, omul de bază al Securităţii, infiltrat în tânărul grup anticomunist. Grupul, prin informatorii devotaţi ai Securităţii, a fost urmărit riguros, iar în 1983 l-a arestat, interogat, prelucrat şi atras de partea ei, apoi l-a înlăturat din redacţiile celor două reviste studenţeşti. Când a terminat facultatea, Dan Alexe a refuzat să facă apostolat de dascăl la ţară, conform hotărârilor de partid şi de stat care, e drept, educa gratuit universitar, dar după absolvire îi repartiza în mediul rural pentru ridicarea nivelului de trai şi de cultură. Refuzând apostolatul, a devenit ghid turistic pentru străini pe litoral. Ghizii turistici din vremea epocii de aur aveau doi stăpâni: unul la care semnau condica de prezenţă şi altul la care semnau notele informative, aşa era, aşa se ştie. O, tempora mutantur nos et mutamur, nu-i aşa Dan Alexe? În 1988 s-a săturat de-a mai bate plajele, ca ghid turistic poliglot, s-a dus la Securitate şi a cerut paşaport de plecare definitivă din România, ceea ce la vremea aceia era la fel ca şi când intrai în tutungerie să iei un pachet de ţigări. Aşa a fost şi în cazul lui Dan Alexe care, în câteva săptămâni, a spus adio epocii de aur şi bine te-am găsit Radio „Free

172

Europe”. Aşa era la vremea aceea; se mai întâmpla ca în tutungerie să nu găseşti ţigările dorite, dar Securitatea, prompt şi cu amabilitate, îţi servea paşaportul cerut cu vize cu tot. O, timpul se schimbă şi noi cu el, nu-i aşa Dan Alexe? După ce Radio „Free Europe” a dat chix, fiindcă şi Europa de Est devenise free, Dan Alexe şi-a deschis postul său de radio liber, la Kabul. Da! Exact acolo, în Afganistan, ţara cultivatorilor de mac şi a oamenilor care s-au opus englezilor, ruşilor, americanilor. Dar căutătorilor de limbi străine şi de stăpâni le stă bine cu drumul, şi Dan Alexe şi-a luat bocceaua în spinare şi a plecat în Caucaz. Ajuns la boccea, trebuie făcută o paranteză despre eruditul nostru lingvist care, în cartea sa, are sarcini precise împotriva dacilor, a limbii vorbite de ei, prin distorsiuni şi răstălmăciri ale realităţii istorice, prin folosire forţată a lingvisticii. Astfel, vrea să ne facă impresia că vechii locuitori aşezaţi în spaţiul carpatin, strămoşii noştri istorici, nu aveau o limbă a lor, adică nu au fost în stare ca celelalte seminţii, triburi, popoare din jurul lor, să formeze cuvinte pentru ceea ce făceau sau aveau, pentru cele din Natura ce îi înconjura, ei foloseau doar gesturi şi nişte sunete. Probabil aşa ar fi rămas şi noi, la fel ca ei, dacă nu ar fi trecut prin spaţiul carpato-ponto-dunărean nişte nomazi de departe şi care ne-au dat, aşa erau ei darnici, din limba lor, indo-europeană, nişte cuvinte. După ei au urmat cei din Latium care au venit direct de la Roma să ne înveţe limba latină, să ne înţelegem între noi, să putem striga unii la alţii de pe un deal pe celălalt: „Mă, Ioane, mă, griji că-ţi mâncă câinele pita şi slană”..., puncte, puncte până trec cuvintele împrumutate de pe un deal pe celălalt… „Taci mă, şi nu te frigă grija, că brişca-i la mine, n-are cu ce le mânca!” Şi în timp, strămoşii noştri, după Dan Alexe, au tot împrumutat cuvinte de la toţi care au venit peste

173

ei, fiind mult mai uşor să împrumuţi decât să ai capacitatea intelectuală de a forma o limbă proprie. Concluzia lui vrea să fie că ne tragem dintr-o stirpe retardată care, cu chiu cu vai, abia a reuşit în mii de ani să formeze doar câteva cuvinte, restul numai şi numai împrumuturi! Aşadar, Dan Alexe luând-şi bocceluţa la spinare, ne explică că este un cuvânt împrumutat de la turci, că şi ăştia au venit peste noi cu bocceaua în spate câteva secole de-a rândul. Un rumân, mai viteaz, într-o ocazie, i-a întrebat ce duc în legătura aia şi turcii au zis un pietroi! „Zalmoxis! Da, de ce bre, turcilor?”… „Poruncă de la Suliman Paşa, dacă ne înving ghiaurii, aruncăm bocceaua jos şi putem fugi mai repede”. Am făcut acest „intermezzo” până ce a ajuns Dan Alexe, cu bocceaua în spate, în Cecenia, la Groznîi, să bea cu Generaalul Dudaev, un eveniment important din viaţa căutătorului de limbi, tradiţii şi stăpâni, eveniment pe care niciodată nu-l omite a-l spune şi scrie cu mândrie tuturor. Afară de faptul că a băut cu Dudaev, altceva nu l-a interesat, nimic din lupta de emancipare a cecenilor nu l-a interesat, cum nu l-a impresionat nimic din încrâncenarea poporului român în istorie. Aşa-s mercenarii, trec precum câinii prin apă, la mal se scutură şi merg mai departe, adulmecând.

Dan Alexe s-a întors în Europa, în Belgia, chiar în Bruxelles, unde e mare căutare de poligloţi, de mercenari pentru parlamentul european, considerat de mulţi europenii un teatru de marionete şi, astfel, în AD 2015, librăriile din România s-au umplut de volumele lui Dan Alexe Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, editată la Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu. Editura nu scrie câte exemplare are tirajul editat, doar că copyright îi aparţine. În cazurile de cărţi comandate se practică această înţelegere între cel cu bani şi interese - ce pe parcurs ies la iveală - să i se scrie şi editeze la

174

comandă cărţile. A trecut ceva apă pe Tamisa de la începuturile modeste de recoltare a mercenarilor cu peniţa pe Grub Street, până acum, când interesele celor ce vor să stăpânească angajează mercenari pentru ţelurile lor mari, globale, deci plătesc bine pe toţi aceia care îi servesc. Dan Alexe recunoaşte că nu a bătut, cu manuscrisul în braţe, la poarta Humanitas, ci Gabriel Liiceanu l-a invitat la editură. Domn mare Gabriel Liiceanu, de editor nici nu mai vorbesc, are maniere alese, dacă dedesubturile afacerilor au fost aranjate.

Volumul de 350 de pagini a lui Dan Alexe, are opt secţiuni, ca opt raiduri de bombardamente peste tot ce românii credeau, susţineau şi demonstraseră că face parte din identitatea lor milenară, dar din care, după raidurile lui Dan Alexe s-a ales praful şi pulberea, arătând la fel ca Dresda după 15 Februarie 1945! De ce?! Din interesul unor puternici străini ce şi-au găsit mercenari pentru acest ţel de cucerire şi jefuire. Din prima secţiune aflăm că noi, românii trăim în ţara lui mici şi bere… că suntem în depresie religioasă... cu basmele împrumutate de la vecini... şi suntem nişte tembeli. Secţiunea a doua este despre dacopatie, termenul este construcţia proprie a lingvistului poliglot, format din românescul dac şi din grecescul pathie = suferinţă. Pathie – suferinţă este des întâlnit în terminologia medicală: cardiopatie, pneumopatie, hepatopatie şi tocmai era să uit psihopatiile, adică suferinţele psihice, incurabile, ale unora, chiar cu multă carte, fiindcă, vorba ardeleanului, probabil, după Dan Alexe, împrumutată: unde-i multă minte, nu-i toată bună şi trag concluzia că mulţi domni o folosesc numai pe cea nebună. Dacopatia este teza lui Dan Alexe prin care respinge şi desfiinţează în mod grobian pe toţii românii, de la obişnuiţi, la erudiţi, care încearcă, susţin

175

şi dovedesc însuşirile geto-dacilor şi specificitatea de popor primordial din marea familie tracică din antichitate aşezaţi în partea de Sud Est a Europei. Felul cum luptă împotriva veridicităţiilor arheologice, istorice, lingvistice în această secţiune demonstrează că este o teză comandată şi plătită. Fiindcă la educaţia, cultura şi abilitatea verbală şi scrisă pe care le are, numai aşa se poate explica ceea ce a scris despre români sau, poate că s-a rătăcit mintal, făcând o formă personală de sociopathie, în urma căreia i se poate crea un termen personal de alexopatie. Am să revin la această secţiune pentru explicaţii.

Secţiunea a treia e o lucrătură lingvistică amplă prin care ne copleşeşte cu împrumuturile lingvistice între popoare, absolut firesc, dar nici un popor nu a împrumutat vreun cuvânt, nici măcar o onomatopee de la daci, fiindcă, aşa cum se ştie de la Dan Alexe încoace, dacii nu au fost în stare de o limbă proprie ci numai de împrumuturi, pe care nu le-au mai înapoiat. Şi, ca exemplu pe care îl comentează cu amploare, stufos, ne aduce la cunoştinţă că strămoşii noştri au împrumutat de la ruşi şi pizda, aşa e în carte, scris cu aldine. Merită, dacă nici de atâta cuvânt nu am fost în stare să formăm în mii de ani. Secţiunea a patra, demonstraţiile lingvistice împotriva ideii că limba româ-nă ar avea rădăcini proprii, continuă. Totuşi, în persi-flare, prin jocuri de rădăcini de cuvinte, s-ar putea ca mămăliga să aibă ceva în comun cu noi, fiindcă nu explodează! Probabil, în cutia craniană a lingvistului, mâncările altor popoare pot să şi explodeze, ca poliglot putea să ne dea exemple. Secţiunea a cincea este despre importantul aport al cuvintelor ţigăneşti la îmbo-găţirea limbii pe care o vorbesc românii în aceste zile, când foarte des folosesc mişto şi nasol. Şi nu numai atât, dar mai ales cât ne-au îmbogăţit cultura şi faima în

176

lume. În următoarea secţiune ne demonstrează cât suntem de balcanici, ne place sau nu, dar după Dan Alexe ar trebui să fim mândri, chiar să renunţăm că suntem din Munţii Carpaţi, să ne numim balcanici, ce înseamnă de asemenea munte, şi asta datorită faptului că atât sârbii cât şi bulgarii cântă manele ca şi românii, plus încă câteva argumente de alexopat!

Secţiunea a şaptea este foarte bine venită fiindcă ne scuteşte de teoriile lingvistice antiromâneşti. Ne dă un răgaz interesant, îl descoperim ca pe un narator plăcut cu un dezvoltat spirit de observaţie pe care-l prelucrează literar cu umor şi satirice sclipiri. Susţin, şi acest capitol dovedeşte, că este inteligent, este literat, dar în loc să facă literatură de calitate, de care este capabil, coboară în rândul mercenarilor ordinari. Ultima secţiune, intitulată „Mult e dulce şi apoasă”, parafrazând „Mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim”, ne dovedeşte cât de josnic poate coborî un mercenar cu peniţa, în cazul de faţă Dan Alexe, care îl atacă defăimător pe Mihai Eminescu! Nici nu putea să-şi termine această cartea comandată fără un atac la poetul nostru naţional, dar o face pe la spate, cu josnicie, recurgând la un artificiu, cred că dintr-un atavism psihic, introducând poeţi naţionali din Sud Estul Europei, pe care îi clasifică în derizoriu poeţi naţionali provinciali, în aceiaşi oală, în care referirile la Mihai Eminescu sunt relevante, ajungând până unde se cere şi impune, prin corectitudinea politică a tot stăpânitoare, la perpetuarea antisemitismului în România de azi. Deşi la valoarea sa intelectuală e greu de crezut că nu cunoaşte adevărul istoric şi reacţiile adverse, dar mercenarii ţin cont numai de simbria lor.

177

MERCENARUL ALEXOPAT − MANIPULATOR PERNICIOS Dan Alexe, vrând să fie şi original faţă de

patronul său, a creat termenul de dacopatie şi derivate, referindu-se la dacologi şi dacofili, dar a ieşit o pseudo-daco-patie, fiindcă aceşti români şi chiar şi nişte străini, interesaţi de istoria noastră, începând de la geto-daci, nu acuză nici o suferinţă, doar o curiozitate istorică, încercând să dezlege enigmele ei. Sunt preocupaţi de istorie, arheologie, citesc şi călătoresc, studiind vechi documente prin marile biblioteci, admirând statui antice de daci prin marile muzee, privind statuile celor opt daci nobili ca înfăţişare pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare din Roma, se uimesc, se întreabă, deschid ipoteze şi teorii, vor să dezlege dileme şi trileme istorice şi arheologice, se întâlnesc în congrese de dacologie, în spirit şi formă academică. Este o activitate intelectuală normală, fără urme de suferinţe fizice sau psihice. E drept, în multe privinţe sunt nemulţumiţi.

Nu comentez,doar amintesc că, în România interbelică, după apariţia volumului GETICA – o protoistorie a Daciei, a lui Vasile Pârvan, cei ce se înţepeniseră definitiv în teoria romanizarii şi latinizării Daciei au lansat împotriva lui o torpila de hârtie daco-mania, fără nici un efect, pentru că la vremea aceia Ro-mania era întregită şi naţională, iar majoritatea românilor o iubeau cu dăruire, erau preocupaţi de trecutul ei şi vroiau cât mai mult adevăr despre identitatea lor. Azi, în vremuri de pre-globalizare europeană, s-a trecut la Ro-fobie în care o mulţime de Dani-Alexi atacă şi demolează trecutul şi identitatea României, calomniază şi defăimează românii din trecut, care s-au dedicat cu trup şi suflet patriei, generaţii de-a rândul. Oare nu ar fi mai nimerit să se ocupe corect de

178

actualitate, de problemele generaţiei lor, că multe mai sunt, poate rezolvă vreuna. Trecutul e trecut.

Ascultaţi cum îşi începe alexopatul atacul pentru care a fost plătit: „Sursele antice despre identitatea daco-geţilor sunt egale cu zero”. (pag.50) Şi, ca sa ne convingă, compară cele zise de greci şi romani despre daci şi geţi cu valoarea mătasea-broaştei de pe lac. Clar cu cine avem cunoştinţă. După un astfel de enunţ categoric şi imperativ, Dan Alexe şi-a dat examenul în faţa istoricilor, iar în faţa cititorului educat devine un zero, pardon, 00! Cititorul român ştie de la istoricul antic Strabo că „dacii şi geţii vorbeau aceiaşi limbă” (prin urmare, dacii aveau o limbă recunoscută, nu stăteau cu braţele încrucişate pe marginea timpului după împrumuturi). Pentru această precizare, hack writer moldovean îl consideră un zero pe marele istoric, geograf şi filosof antic. Ori îi bolând ori îi plătit să scrie bolânzii. Nici istoricul Herodot, care timp de două mii de ani a fost universal recunoscut ca cel mai mare istoric al lumii antice europene, nu scapă pentru că a scris, în Istorii – capitolul IV: „Cei mai viteji şi drepţi dintre traci sunt geţii”. Pentru această comparaţie în favoarea geţilor, mercenarul cu peniţă îl scoate dintre istorici şi-l face jurnalist (pag.52), acuzaţia fiind: a scris după un zvon! Săracul Herodot, până la alexopatul moldovean i-a fost! Început promiţător, istoricii antici sunt zero, deci şi istoria lor e zero, iar, dacă i se comandă, Dan Alexe scrie el o istorie antică, pentru că el ştie mai bine decât Herodot şi Strabo cum a fost atunci! După ce şterge şi neagă sursele antice, trece la teritoriul dacic despre care scrie că e o construcţie romantică a dacopaţilor, construcţie pe care el, lingvistul, o demolează cu condeiul; atât dimensiunile cât şi populaţia Daciei. Pentru el nu a existat un regat unit sub Burebista sau

179

Decebal, ci doar un teritoriu sălbatic, cu populaţie redusă şi dispersată, căruia nu i se cunosc limitele şi pe care trăiau grupuri tribale neomogene, migratoare, ce vorbeau limbi diferite. Aceste fabulaţii le întinde pe pagini întregi şi în concluzie: Îi numim „daci” pentru că aşa ne-a învăţat romantismul naţionalist de la Bălcescu şi Pârvan încoace (pag. 58). Cât de mare poate fi rătăcirea unui psihopat, cât de falsificator poate deveni pentru o simbrie, oricum l-a depăşit în teorii pe istoricul Robert Roesler, care a golit Transilvania de rumâni pentru ca unguri să spună că au fost primii acolo! Sunt hărţi ale europenilor pe care Dacia este trasată şi însemnată un mileniu întreg, se găsesc şi la Vatican, din nefericire nu se mai găsesc cele două volume istorice ale războaielor daco-romane. Patru războaie au dus romanii imperiali împotriva dacilor până au reuşit să cucerească o parte din Dacia, cea care avea aurul şi sarea, domnule Dan Alexe, două sub Împăratul Domiţian, şi două cu Împăratul Traian, acele istorii ne-ar fi adus mult mai multe date istorice despre daci şi Dacia, aţi fi avut mai multă mătasea broaştei pe balta pe care orăcăiţi! Dar şi fără ele, oamenii citiţi ştiu de daci şi Dacia. Împăratul Traian, după războaiele cu dacii, în semn de bravură militară, şi-a luat şi numele de Dacicus, fără să ştie de romantismul naţionalist a lui Bălcescu şi Pârvan.

Să argumentăm pentru cititor − pe alexopat îl lăsăm în plata pre-globalizării de Bruxelles – în Forumul Roman se află cea mai mare istorie gravată în piatră, din toate timpurile, şi sunt despre războaiele dintre daci şi romani pe Columna lui Traian! De ce oare, când într-o mie de ani romanii republicii şi imperiului au dus-o dintr-un război în altul? De ce dintre sutele de războaie în care au fost învingători au ridicat numai câteva arcuri de triumf şi columne, iar Columna lui Traian, e cea mai

180

mare, cea mai elocventă despre daci? Ca să apară un Dan Alexe, după aproape două mii de ani, să pună în scriitura lui de comandă pe traci, geţi, daci şi Dacia în ghilimele, să dea impresia că sunt născociri ale dacopaţilor lui! Ce ordinar, să-şi defăimeze, pentru o mână de arginţi, naţia din care poate face parte! Scriitorimea şi istoricii români ar trebui să contracareze relele intenţii, rătăcirile lui Dan Alexe, care s-a alăturat grupului Patapievici – Boia & comp! Nepăsarea faţă de aceste minimalizări în ridicol şi defăimări grosolane este complicitate tacită sau poltronism din partea scriitorimii şi specialiştilor români, care se scuză cu nu ne punem mintea cu Dan Alexe! Foarte, foarte greşit, fiindcă el este inteligent şi fără caracter, prin urmare foarte periculos ca hack writer!

De la Bălcescu şi Pârvan, mercenarul sare la gâtul lui Nicolae Densuşianu pentru că în mult comentata, în fel şi chip, Dacia preistorică, autorul este înclinat spre fantezii şi teorii rasiale?! Alexopatul a luat-o razna rău de tot, mai avea un pic şi de la teorii rasiale, că e plina lumea de ele, îl putea considera pe Nicolae Densuşianu un proto-legionar antisemit şi primea un bonus. Dar şi fără această extensie scurtă şi la modă, îşi lasă deoparte specialitatea – pe care o afişează ca ştiinţa ştiinţelor, prin care el rezolvă toată istoria lumii – când în fapt lingvistica, chiar aşa de diversă, stufoasă şi amestecată, nu le poate duce în spate pe toate câte ar vrea el şi se dă psihiatrul „cazului clinic” Nicolae Densuşianu, ce este ignorant şi maniac de Secolul XIX (pag.60). Nu am citit Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu, dar ştiu că autorul a fost ardelean educat la Blaj şi Sibiu, fiind un elev şi student eminent. A început ca notar la Făgăraş, a devenit membru corespondent al Academiei Române, apoi bibliotecarul Academiei, când a făcut cercetări în

181

bibliotecile din Transilvania, Ungaria, Austria şi Roma, strângând 38 de volume de manuscrise despre poporul nostru, de la daci până în zilele lui. A fost numit director al Bibliotecii Naţionale Militare şi a scris monumentala istorie Revoluţia lui Horia în Transilvania şi Ungaria Pe această somitate culturală a vremurilor sale, alexopatul îl face caz clinic, cu următoarele semne psihiatrice: ignorant şi maniac, ocultist, fără studii de istorie, iar prin Dacia preistorică dă dovadă de magmă dementă, un delir mistic (pag. 60 şi 94). Ce neruşinat, nici faptul că e mercenar cu condeiul, nu-l scuză. Secolul al XIX-lea a fost un secol efervescent, cu tendinţe marcate de naţionalism în toată Europa şi protocronismul (protos = primul, cronos = timp) era o adevărată carieră de date pentru bazele naţionalismului general din acel secol. Nicolae Densuşianu se înscrie printre ceilalţi care au cercetat şi compilat timpul începuturilor şi, la fel ca toţi ceilalţi protocronişti, a scris laudativ despre poporul său. Dacă istoricii, nu indivizi cu condeiul de închiriat, ar face un amplu studiu comparativ între protocroniştii secolului al XIX-lea vor vedea că toţi se înscriu în aceiaşi parametri laudativi şi înfloritori ai naţiunii lor. Protocronismul se practică şi astăzi în istorie şi literatură, e doar o întoarcere la primul timp, fără a fi nevoie de o autorizaţie semnată de Dan Alexe, ca să nu mai vorbim de arheologie, care scormoneşte după primul timp istoric. Oamenii de cultură sunt liberi să-şi aleagă preocupările şi să pornească cu ele la drum, numai Cronos va hotărî dacă drumul fiecăruia va fi lărgit, pietruit, marcat şi luminat sau va ajunge o cărare înfundată în uitare. Prin urmare, cei care scriu, ar fi bine să judece şi să nu acuze sau denigreze pe cei din generaţiile anterioare, e decent să rămână în rândul generaţilor lor cu critica semenilor. Voi exemplifica cu Dan Alexe acest enunţ,

182

presupunând că nu s-ar fi născut în 1961 în Moldova, ci o sută de ani mai devreme în Transilvania, ar fi făcut parte din generaţia de românii ardeleni a lui Nicolae Densuşianu, exact în timpul în care maghiarizarea ro-mânilor ardeleni atingea cotele de asimilării primejdi-oase, cum ar fi gândit şi ce ar fi scris Dan Alexe? În orice caz, nu ceea ce scrie astăzi, după urechea grefată la Bruxelles. Raţionamentul complex al evoluţiei sociale, de la o generaţie la alta, este şi un catalizator de decenţă şi bun simţ social.

Nu vorbim de bun simţ social în cazul socio-paţilor şi psihopaţilor, o largă categorie de indivizi cu personalitate instabilă şi neprevăzute reacţii care, în spatele unui şarm permanent afişat, condus inteligent, maschează trăsături egocentrice, de supremaţie şi do-minaţie, interese bine şi subversiv urmărite, pe un fond afectiv minim reprimat de un egoism cavernos. Un tablou general din care face parte, mai mult sau mai puţin, şi alexopatul mercenar în discuţie, care, după ce le-a dat istoricilor antici nota zero, după ce pe daci şi Dacia le-a scris în ghilimele, considerând că şi cuvin-tele uzuale le-au împrumutat de pe la seminţiile ce au trecut prin spaţiul carpato-danubian-pontic, trece la un alt atac.

Întâi face pregătirea atacului, pe câteva pagini, în care ne scrie cum au fost asimilaţi total galii, iberii (sic, lingvistule), celţii, după care ajunge la concluzia: unificarea lingvistică a Daciei s-a produs datorită latinizării şi graţie cuceririi romane (pag. 70). Rog istoricii să desfăşoare această frază pe argumente şi să desluşească clar intenţiile acestui pen for hire – condei de închiriat. Eu, cititorul fără studii, ştiu doar că în Anglia romanii au stat 400 de ani, în Iordania 600 de ani şi nu i-au latinizat pe băştinaşi, în schimb i-a unificat lingvistic pe daci în 165 de ani, având în vedere calităţile

183

eminente de profesori ai legionarilor cuceritori şi aptitudinile dacilor faţă de latină cum nu s-au mai întâlnit în tot Imperiul Roman! Ştiinţificul lingvistic alexopat ştie şi mai multe, din care ne scrie şi nouă cititorilor, că unificarea lingvistică a durat şi după retragerea romanilor, prin contactul permanent cu triburi deja latinizate dimprejur sau de la câmpie. Aşa da, acum pricepem cum e cu unificarea lingvistică din Maramureş până în Câmpia Bărăganului a rumânilor. Şi io, un dacofil, ca atâţia alţii, fost medic în Maramureş, credeam că şi-au păstrat limba lor fiindcă au fost daci liberi, cum au scris istoricii! Da de unde, după moldoveanul lingvist aflăm noi, dacofilii, că nişte triburi latinizate, nu ştiu unde şi când, au trecut munţii ce înconjoară Maramureşul ca să continue opera unificări lingvistice prin latinizare. Ce noroc că a găsit Dan Alexe o explicaţie pe care o impune. Tot de la el citim că toţi ibericii (locuitorii Peninsulei Iberice) au fost şi ei latinizaţi, cu mic cu mare, cu excepţia bascilor protejaţi de izolarea munţilor (pag.67). Curios este că triburile latinizate din peninsulă nu au trecut munţii să-i latinizeze şi pe basci, că erau şi acolo trecători prin munţi la fel ca în Maramureş! O lămureşte şi pe asta, altădată.

Îmi place tot mai mult de alexopat, nu-i prost deloc, dar are o patie, o suferinţă cu personalitatea, şi-a pierdut integritatea şi pune raţionalitatea la spate, când alege din istorie numai ceea ce trebuie să scrie în cartea comandată. De exemplu, dacă învăţaţii antici au scris apreciativ despre geto-daci sursele lor le-a considerat egale cu zero, iar Herodot a fost coborât din rang până la nivel de jurnalist! Dar, găsind el în Xenopol că, atât Strabon cât şi Herodot au arătat şi faţa cealaltă a medaliei despre daco-geţi, nişte briganzi nomazi şi poligami (pag.76), Dan Alexe jubilează încă odată, sursele antice nu mai sunt egale cu zero, îi ridică înapoi

184

în rang pe cei doi şi începe canonada pentru care a fost plătit Din nou dacii, de data asta fără ghilimele, sunt prezentaţi ca ultimii oameni, seminomazi, detestând munca, în schimb preferând incursiu-nile de jefuire, fiind poligami pe ranguri, cu cât mai multe femei cu atât de rang mai mare, femeile lor lipsite de moravuri, dacii îşi vindeau surplusul de copii, mai ales fetele, fără să aibă o limbă ştiută, de vreo cultură nici vorbă şi cu religie ambiguă, mai mult rituale păgâne. (pag. 76-79) Aşa a scris, aşa îi amintim că, tot acest comportament era la modă în acele vremuri ale omeniri! Şi ca fapt divers, acei oameni, geto-dacii, cum or fi fost ei, civilizaţilor imperiali le-au trebuit patru războaie ca să-i înfrângă, şi numai o parte din Dacia a fost cucerită. Şi fiindcă tot am ajuns la civilizaţia imperială romană, nu vreţi să ne scrieţi ceva şi despre morala împăraţilor romani, să luăm de exemplu pe Elagabalus?!

Citindu-l pe Dan Alexe încep să înţeleg mai bine sintagma noastră ţărănească, de neam prost, ce se potriveşte mai bine unor domni cu carte, ce vor să sară mai sus ca puricii – comparând după proporţii – şi mie a început să mi se facă greaţă corticală citind daco-inepţiile acestui hack writer. Să i le citească Gigi Becali ce l-a dus cu helicopterul la Muntele Atos, să afle cum l-a portretizat pe el şi pe monahii români de acolo, suferinzi de un protocronism clinic.

185

VESTIGII ÎN PARAGINĂ

DE LA POROLISSUM LA DROBETA De când pot veni liber în România, din 1990, am

reînceput să-i străbat drumurile la fel ca înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: „Ia doctoratul, neamule!” care, bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi (io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare, prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă! „Am doctorat, deci exist”, se zice acum după Descartes. Pe urma vine şi doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România!

Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via imperatorum) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca (azi Cluj Napoca) şi Potaissa (Turda). Un popas mai mare la Apulum (Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite), şi apoi din nou voi intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacica, sperând că în atâţia

186

ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum, pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei, la Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă construcţie militară realizată de Imperiul Roman.

SCURTĂ INTRODUCERE DE UNDE AM PLECAT ŞI UNDE AM AJUNS După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin

lume căutându-şi hrană şi adăposturi, unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic) la piatra şlefuită (neolitic), la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare pe teritoriul ţării noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni şi Cultura de Hamangia, vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în marele leagăn carpato-

187

balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică. Istorici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus „daco-geţii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor”, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: „Geto-dacii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproa-pe egali cu grecii”. Deci aşa eram cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept, agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului Şi toate păreau aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni, a căror origine a fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor, de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (proto-indo-europenii). La vremea aceia erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici-colea, dar des-pre aceşti păstori nomazi, arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului („Corde ware culture”‚ „Ceramique corde” şi mai nou numită Cultura Kurgan), adică aveau ei nişte vase de lut specifice care la exterior, pe partea cea mai bomba-tă, era reliefat şi încrustat un cordon, cu care ar fi

188

impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei! Dar cultura lor în olărit e auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau, o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor, datorită oalelor cu cordon făcătoare de minuni lingvistice. Ajunşi aici cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oale-le-n spate, au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale cu cordon dacă învaţă indo-europeană.

La vremea aceia geto-dacii aveau un cuvânt rătăcire, cu două înţelesuri, rătăcirea drumului şi rătăci-rea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-da-cii au făcut apel la vracii lor să-i vindece, fiindcă, ziceau ei, de atâta rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:

Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră?! Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor? Ne ajută la prins mai mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot, avem şi noi destule. Le dăm oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii! Oare are lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă, se suge de la mamă, stupides! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.

Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urmă cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la nimic, fiindcă aveau

189

limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor? Nebunia miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI nişte călugări misionari au descoperit similitudinea unor cuvinte din Europa până în India şi au fost impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat, dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au incitat lingviştii în prezumţii şi teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe, Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie! Ce minune, să priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-europeana unor nomazi în trecere! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi să judeci de ce să-şi schimbe limba, la vremea aceia, în urmă cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele determinante, logica istorică?! Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în favoarea indo-europenei, dar nu au argumente, ci doar prezumţii. Cei ce se îndoiesc de prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-europeana lor care, atenţie: a dispărut! Nimeni, nicăieri

190

în lume nu vorbeşte indo-europeana şi ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o înveţe! Păcat că s-au scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.

Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină.

No, care-i baiu? Cine va chemat? Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius

Germanicus, am venit la voi, trimis de Senatul Romei cu ordin să vă învăţăm latina, limba imperiului nostru.

Nu ne trebuie! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.

Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă tot schime limbă! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după ce plecăm noi, o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.

Poate, ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina voastră la Râm: vivemus et videbimus! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale uşoară către casele voastre. Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini, nici romanii în 165 ani, nu au schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.

Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.

191

POROLISSUM Venise vremea să merg la castrul roman

Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis, adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis, şi unde arheologii români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacerea a întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un covrig şi un iaurt! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi arheologilor, ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.

La început, în AD 106, a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să ridice un mare castru rectangular (300 m x 230 m). În următorii ani au fost trimise aici cohorte de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au apărat până la retragerea aureliană (271 AD). Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişii lor latinizatori nu cunoşteau latina! În jurul castrului s-a ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum, amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urmă din piatră. În jurul marelui castru a

192

apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au înfiripat familii. Astfel, întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214, Împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu, numit Septimum Porolissum. Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui l, Caracalla, ajuns singurul împărat al imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum, inspectând această provincia romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său, Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.

Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu, în Sălaj, în decembrie 1989. Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de falsul revoluţionar. (e vorba de 50-60 de paginii, care au dispărut misterios şi care, făcute public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar). Nu e o surpriză eschivarea românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele aflate de la ghidul local: „Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum! După ce l-au împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de unguri, ce

193

decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie”... Şi, cu năduf, a pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, în anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum. E fericit: a reuşit încă un pas mic!

NAPOCA De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia

Napocensis, în timpul dominaţiei imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi fortificat sub habsburgi, ca astăzi să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, care au acoperit în întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute, ci de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit în AD 108! Sub împăratul Traian, aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar, din pământ şi lemn.

194

Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat cu latura de 500 m, din piatră, şi în AD 118 a devenit municipiu, făcând legătura principală între Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice aici pentru a descoperii vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist, pe el şi formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic. Mai mult, UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă, la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului roman ce fuseseră, acoperite în timp de transformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice. Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revi-zionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile roma-ne din Cluj Napoca. Sărmanii de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor, vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestră a celui mai mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri

195

veniţi de pretutindeni rugându-se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege. Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.

Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma.

POTAISSA Arheologii au evidenţe că în această parte a

Daciei erau aşezări omeneşti încă din paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume, menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa. Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum milliaria a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organiza-rea şi ordinea militară romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.

Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman, din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor atacuri ale autohtonilor. Din

196

aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare (573 m x 408 m, adică 23 de hectare), înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe latina, îşi agresau dascălii! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.

De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu Sever, iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul ocupaţiei romane a Daciei. Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii, fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi, petrele lui fasonate sunt temelii de biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată?!

197

APULUM În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus

– există o hartă a Daciei pe care este însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritori romani au aşezat un castru în AD 106, pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă ca să pară mai latin. Fiind un nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior (Roşia Montană, atât de râvnită şi astăzi de străini), romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m), în jurul căruia a apărut un vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtoni şi cuceritori. Atât de mare, încât arheologii vorbesc de Apulum I, municipiul Aurelium Apulense, şi Apulum II, municipiul lui Septimius Severus. Împreună au format o colonie în care Legiunea a XIII-a Gemina a stat pe întreaga ocupaţie romana a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor, pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor!

Des cobor de la Nordicii României – mara-mureşeni, năsăudeni, bucovineni – la bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o pauză în Alba Iulia, capitala noastă istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o luminare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.

198

CETĂŢILE REGATULUI DACIC DIN MUNŢII ORĂŞTIEI Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt

autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat, unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999, aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Oragnization – ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat. Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala regatului dac, Piatra Roşie, ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii, Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe la capătul Pârâului Băniţa, afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte drumuri numite moartea maşinilor, iar două nici nu au drumuri, doar nişte poteci primitive: Blidaru şi Piatra Roşie. În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, îns fără nici un rezultat. Faţă de educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din

199

campaniile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor.

* * *

Prima dată, când am vrut să mergem, cu

maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacica, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara. Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie, de unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să urcăm până la sanctuarele dacilor.

„Poate pă gios!” „Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem

maşini!” „No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe

vale în sus, ’aţi veni pă gios!” u umor ardelenesc, simplu şi deschis fără

reţineri, ne-au spus că numai tractoarele pot face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţa, să fim la îndeplinirea sarcinilor de partid şi stat (întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului).

Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă

200

dimineaţă, am urcat pă gios sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masa am luat cei peste trei sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetatea dacică impunătoare, ce ne-a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind constru-ită din blocuri de piatră fasonate şi imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de a veni romanii pe aici. Impresionant!

Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători… Amin.

* * *

Am revenit la Cetăţile Dacice douăzeci de ani

mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa, umezindu-ne ochii. Şosele naţionale erau atât de degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi mila faţă de maşină. Şi am ajuns din nou la Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre, şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre Sarmisegetuza Regia – Dacica „nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni, ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi”. Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi, şi când întrebam de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.

În România nu sunt bani pentru România. Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o

tocmit parcă era şi mai rău de când cu răririle din

201

păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi povestitori, la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai mare păcat! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic!

Aşa-i zice acum, braconaj arheologic, şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu. Ajuns aici, gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu, după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de aur, cosoni, cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea că munţii-s plini de comori de aur! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor ca ar putea fi ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi, parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor, ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf! Nici nu vă vine a crede ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici, după comorile dacilor. Le împart între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică, detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă totul şi nu pentru patrimoniul naţional, ci pentru ei, pentru oamenii lor de

202

la judeţeană şi din guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.

Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le ştia pe toate, cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice! O reţea piramidală ce îl avea în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei. Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din străinătate. Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-au subţiat aproape de tot bugetul necesar.

203

Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane, toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei, de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari ce în România pot muşa-maliza şi adevărurile lui Dumnezeu! Şi aşa a fost, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare! E de crucit! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro, şi capului reţelei i se reduce pedeapsa de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014! Profund nemulţumit că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci! Acum Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 Kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi. Despre astfel de oamenii, dacii ziceau „corb la corb nu scoate ochii”. Acest proverb le-a plăcut şi legionarilor romani

204

şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.

Corbii lui Ion Iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu, înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian Năstase, pe dată a afirmat ca le are de la Mătuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal. În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin…

Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani clasa politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă şi în acelaşi timp, între ei, să funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI!

* * *

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate

ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară, drumu’ s-a tocmi la anu’, într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată. A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină nemţească, ea execută comenzile, atâta tot! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile

205

de timp prin Cluj Napoca pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier; şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului! Nu sunt bani! Ba da, sunt bani, dar e mai uşor să-i furam decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru. Alba Iulia şi-a făcut o centură, de mântuială, de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş. Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din ei, care au, care nu mestecă gumă şi înjură. (Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat nimeni pe Şoseaua Naţională numărul UNU! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni!) Toate trec, îndată ce urc pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 Km pe oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fii un trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce frumos mai sună! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe meleagurile noastre? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi? Cei ce aţi întocmit la comandă DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci? Ăştia au

206

ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja!

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti, intru în Parcul Natural Grădiştea Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul artificial de plastic, ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi, de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate! Aceasta e situaţia în care am ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar în Nord America toate parcurile sunt naţionale, nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn, asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urma cu peste patruzeci de ani. Am în faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţinaţi să ajungă unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţinaţii care nu cedează pe drumul infernului se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de înmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă!

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi o ia pe panta Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului drum, am oprit şi i-am spus

207

câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe, închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe

marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasica arhitectură de private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus, un chioşc grosolan executat, bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc: Sarmizegetusa Regia – Dacica! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva ? Sigur că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi! De la chioşc, cu biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă, intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând cu prezentarea

monumentelor din patrimoniu UNESCCO de la ei din ţară? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru sanctuarele dacilor,

208

pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa, fiindcă ase-menea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi răsplătite în scurtă vre-me, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decem-briste, nesimţitoare la tot ce este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti-româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici, panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică, regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea împotriva sorţii cu care m-am confruntat.

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte acum, aici?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic

209

imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi, sunt numai luptători…

* * *

ULPIA TRAIANA AUGUSTA SARMIZEGETUSA În fiecare an, când sunt în România, trec şi

opresc în acest mare vestigiu roman, ce a fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi, a lui Iliescu şi Băsescu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiana Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istorie şi arheologie. Sigur, romanii au fost duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatră pe care lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus doar câte-va noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului ca să nu mai intre ciurda satului să pască şi să balege ves-tigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar dru-mul între amfiteatru şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia? ’”Nu sunt bani’!”, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

„Cum nu sunt bani, doar colectaţii bani zi de zi de la vizitatori? Puteaţi face un drum de marmură, în

210

timpul acesta, doar marmora e aici la doi paşi, la Ruşchiţa!” Râde.

„Noi doar colectam banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la Bucureşti! Şi daca nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută!”

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăsnete pentru vânzătorii de ţară românească?!

Ce ghinioane! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275, de la retragerea aureliană. Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar aşa într-o doară, zic: singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

TIBISCUM Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă

râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toate că se încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la Diema şi altul spre răsărit la Lederata, pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici

211

i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-europeni cu oalele lor! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxi-liar se lărgeşte şi mai mult, e zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri călări (alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti). Datorită deselor atacuri ale autohto-nilor, Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, da-cii şi dacele din Banat învăţau, intensiv, latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus, adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp, în jurul castrului se dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat, pentru Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşu-gurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul, tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologica a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci,

212

sub Iliescu, Băsescu şi Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate, afirmă că este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani! În România nu sunt bani pentru România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi-i ascund în străinătăţi. Ce scursori politice şi slugarni-ce fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în rezumat, scrie: trupul e al pământului, nu-mele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

DROBETA Traian, un remarcabil tânăr general, a fost

adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea sa, în AD 98, la desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni şi confirmat de Senatul Roman. Traian nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci un an întreg a rămas între legiunile sale pe frontiera nordica a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consoli-dând şi întărind castrele romane unde erau mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunăre. Cu această ocazie a cunos-cut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia romana Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu ar trebui, a aflat despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile îndrăzne-ţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost

213

motivul pentru Împăratul Traian ca, prin războaie stra-tegic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese pe sfoară pe Domiţian. În soco-telile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile!

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare invaziei Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru acest gest făcut, primind toate drepturile şi suportul Senatului pentru războiul cu dacii.

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru ur-mătorul război a pregătit un pod fix trans-dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m, Apolodor din Damasc a construit la ordinul împăratului un pod de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l! Apolodor din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optspre-zece secole pe această parte a Dunării. Să nu uit,

214

pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale neamţului, podul a fost construit în doi ani (între 103 şi 105) În al doilea război romano-dacic, ştim cu toţi, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani.

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană, fiindcă se mai făceau legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie, ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori, forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus. Aveau viaţă economică dinamică, făceau schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu, împăratul Flavius Iustinus (Justinian I) l-a refăcut. Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia, provincia romană − Banatul şi Transilvania − s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi Imperiul Roman…

215

„WIR NOSNER” − EXODUL ŞI PRIGOANA NOASTRĂ

O întâlnire răscolitoare „Când a venit ordinul, în 17 septembrie 1944, să

ne evacuăm din faţa frontului rusesc ce venea spre noi, fiindcă trecuse deja peste arcul carpatic, erau la noi în Transilvania, noi, toţi saşii, am fost surprinşi, neliniştiţi, profund îngrijoraţi. Mama fiind gravidă şi bunica bolnavă de inimă au fost îmbarcate într-un tren special pentru copiii mici cu mamele lor, pentru gravide şi bolnavi, pentru bătrâni. Eu aveam zece ani şi împreună cu tata şi fratele meu am plecat cu căruţa, în convoiul ce s-a format din comună noastră, ce, atunci se numea Jaad. Aproape tot satul a plecat la ordin, fiindcă ni s-a spus că este o evacuare temporară, până ce Wehrmacht-ul şi Waffen SS va începe o contraofensivă puternică ce va respinge pe ruşi şi pe români, care de la 23 august, trecuseră de partea ruşilor. Bunica fiind tare bolnavă, la care s-a adăugat şi marea supărare a părăsirii gospodăriei, a comunei, nu a rezistat la drumul acesta greu şi după câteva zile a murit în tren. Trenul acela de marfă, al saşilor evacuaţi, mergea încet pe linii secundare şi stătea cu zilele pe linii moarte. Într-o asemenea staţionare, consătenii mamei au vorbit cu preotul satului apropiat să-i facă o slujbă bunicii şi să o înmormânteze în cimitirul lor. Preotul a fost foarte înţelegător şi de mare ajutor, cu toate că erau de confesiuni reformate diferite, cu toate că nu se cunoşteau, nu se ştiau. Pentru toţi, moartea bunicii a fost o lovitură neobişnuită; era înmormântarea uneia dintre ei, dintre noi toţi, departe de biserica şi cimitirul

216

comunei noastre, acolo unde eram de sute de ani împreună. La fel ca trenul acela, viaţa trebuia să meargă înainte, greu, încet, nesigur fiindcă începuseră bombardamentele, să distrugă, omoare, să îngro-zească toată lumea. După trei săptămâni, trenul era tot prin Ungaria, când mama a născut, acolo în vagon, jos pe paie, asistată de moaşa noastră din comună. Mama a născut gemeni, o fată şi un băiat. Nu a fost bucurie mare, mai mult îngrijorare şi plâns fiindcă de trei săptămâni nu mai ştiam unii de alţii, când acasă, la noi în Jaad, stăteam la masă împreună în fiecare zi. În sfârşit, după 36 de zile de la primirea ordinului de evacuare şi plecare, trenul acela cu vagoane de marfă, plin de saşi epuizaţi şi tot mai îngrijoraţi de soarta lor, a ajuns în Germania şi a oprit, unde a fost programat, să rămână refugiaţii. Au coborât consătenii noştri şi mama cu gemenii. Noi, copiii cei mari cu tata, cu căruţa, am ajuns abia în noiembrie în Austria. Prin Serviciul de Căutare, am aflat unii de alţii şi, atunci mama cu geme-nii, fraţii noştri, în braţe şi cu bagajul ei de evacuată în necunoscut, printr-o lume alarmată şi agitată că ruşii sunt tot mai aproape, a reuşit cu multă voinţă şi silinţă să ajungă la noi, reunindu-ne cu mare bucurie, după trei luni de la plecarea de acasă. Atunci am avut impresia că am scăpat de toate, de ruşi, de război, de refugiu şi că ne vom întoarce acasă. Mama a avut puţin noroc, pentru că a fost primită într-un cămin de recuperare a mamelor cu copii mici, tata lucra la un ţăran bogat, acoperindu-ne casa şi masa. Războiul nu s-a terminat, ruşii au trecut peste noi, valuri după valuri spre Berlin, în drumul lor jefuiau, prădau, violau tot ce le cădea în cale. După terminarea războiului, în loc să ne bucurăm de pace, aşa cum era, pe la începutul lui iunie 1945, am primit ordin din partea comandamentului rusesc, eram în sectorul de ocupaţie rusesc, să ne

217

repatriem imediat de unde am venit, în comunele şi la proprietăţile noastre. Ne-am bucurat că nu ne-au făcut nimic şi ne întoarcem acasă, acum, din alt ordin. Nici nu ne trecea prin minte ce s-a întâmplat acasă, ce soartă ne aşteaptă acolo.”

Ajunsă aici, cu naraţiunea istorică a copilăriei ei, Margarete Schuster, s-a oprit.

De la începutul întâlnirii noastre, acum, în vara lui 2015, ne priveam cu bucurie adevărată şi multă curtoazie. Ne revedeam, prin intermediul prietenului nostru comun, Radu Pintea din Strâmba Bârgăului, după 38 de ani trecuţi, altfel nu ne-am mai fi recu-noscut. Păstrează aceiaşi faţă luminoasă, pe care doar s-au adâncit trăsăturile ce exprimă fineţe, îngăduinţă şi bunătate. Vorbeşte la fel de literar şi frumos româneşte, ca atunci când l-am dus pe Florin la ea în clasa întâia primară, la şcoala germană, unde era învăţătoare. Datorită ei Florin a pornit cu dreptul în educaţie. De multe ori, în toţi anii aceştia, ne aduceam aminte cu plăcere de „Genosse” aşa trebuia să-i spună şcolarii învăţătoarei, doamnei Margarete Schuster. A fost o învăţătoare iubită de copii şi apreciată de părinţi, atât pentru pedagogia ei cât şi pentru comportamentul ei general, modest dar distins. Din nefericire nu a avut copii, compensatoriu îşi trata şcolarii ca pe nişte copii apropiaţi şi dragi. Era bună, bunătatea se spune că este un dar divin. Tuturor ne-a părut rău când am aflat că pleacă în RFG, dar ea a rămas neschimbată, păstrând aceiaşi atitudine modestă şi corectă de parcă nimic nu urma să-i schimbe complet viaţa ei şi a familiei, în curând. De data aceasta nu se refugia din cale ruşilor, prădători şi violatori, scăpa definitiv din lagărul comunist impus şi menţinut prin forţă de către ei. Din „Genosse” devenea ceea ce era: „Frau” − o doamnă.

218

O privesc şi o admir cât de frumos arată şi se comportă ca octogenară şi în acelaşi timp mă impresio-nează puternic viaţa ei, a saşilor, din acele vremuri de război şi celor ce au urmat, pe care nu le cunoşteam decât din vagi frânturi. Ştiam că toată Europa, toţi euro-penii, apuseni şi răsăriteni, au suferit în toate felurile, de la lipsa celor mai elementare trebuinţe ale vieţii până la nesiguranţă fiecărei zi, viaţă fiindu-le în permanentă primejdia, între violenţe şi moarte. De aceea urăsc războiul şi pe cei ce l-au generat şi condus, pentru că trecătoarele lor victorii însemnă marea tragedie a zecilor de milioanele de oamenii. A trecut războiul, dar conse-cinţele lui, prin pacea învingătorilor, continuă printr-un şir de nedreptăţi sociale şi tragice situaţii umane. Am trecut şi noi, Ica şi cu mine, prin asemenea situaţii, am fost refugiaţi, am trecut printr-un lagăr mizerabil, prin neajun-suri, incertitudini, umilinţe. Am suferit datorită faptului că ni s-a impus să ne lăsăm fiul ostatic în ţară, dictaturii comuniste, ne-am zbătut amarnic până ce ne-am reîn-tâlnit cu el, reîntregind fa-milia. Acum aflu cu stupefacţie despre drama saşiilor din Nosnerland, cum au numit ei această parte nordică a Daciei, unde, în urmă cu 800 de ani, au fost colonizaţi de regii unguri pentru a le apăra frontiera răsăriteană a regatului de incursiunile diferitelor seminţii instabile, barbare.

− Cum, cum de v-aţi întors? Aţi fugit de spaima ruşilor şi apoi v-aţi întors în braţele lor?

− Nu ne-am întors noi, am fost întorşi tocmai din ordinul ruşilor, căzuserăm în sectorul lor de ocupaţie, unde ei aveau putere absolută de învingători. Ordinul a fost Nazat, deşi noi nu ne refugiasem în ţara lor! Părinţii noştri au executat ordinul, în loc să se strecoare în sectorul american cum au făcut şi alţii. Ei au judecat că e pace pentru toată lumea, se vor întoarce la casele şi gospodăriile unde sunt stăpâni, au de toate şi vor munci

219

ca înainte de refugiu. Lăsasem case bune şi gospodării bogate în Nosnerland, de ce să caute ei de lucru aici când aveau atâta lucru acasă, chiar dacă pierduseră însămânţările primăverii şi recoltele verii îi aşteptau livezile şi podgoriile. Ei vroiau să muncească acasă la ei, aşa judecau, nu puteau să-şi închipuie ce nenorociri dictatoriale a adus ocupaţia rusească în aceste luni de la absenţa lor din ţara natală. Acum, desigur, gândim altfel, dar e o gândire nepotrivită pentru acele vremuri. În treacăt zis, saşii nu cunoşteau, doar auziseră, de ce sunt capabili învingătorii sovietici, cât despre români, sincer, nu aveam mare grijă, îi ştiam de opt sute de ani, în plus mai trăiserăm şi sub guvernarea lor. În România unită era destulă înţelegere socială şi toate erau posibile şi flexibile!

Se opreşte, ne privim în ochi şi zâmbim, ştim aproape totul unii despre alţii. Iar zâmbetul ei nu e superior, nici ironic, e un zâmbet ce însoţeşte realitatea cunoaşterii îndelungate.

− Nu mai trebuie să ne spunem că suntem latini nepăsători, superficiali în muncă şi că funcţionărimea ardeleană s-a bucureştenizat cât ai bate din palme după 1918. Şi mai ştim că soarta saşilor sub ocupaţia ungurească ar fi fost maghiarizarea intensivă, dacă Hitler nu era atât de puternic atunci. Şi maghiarizarea voastră începuse prin legile ungureşti după 1867, în nefericita unire austro-ungară, şi s-a văzut cât de rapid au fost maghiarizaţi şi şvabii din jurul Satului Mare. De asemenea, nici nu mai trebuie să intrăm în istoria ultimului război spunându-ne care pe care ne-am trădat mai mult, mai urât. Faptele vorbesc de la sine; Hitler în 1939, prin pactul Ribbentrop - Molotov, a dat Basarabia românească lui Stalin iar un an mai târziu, la Viena, printr-un aşa zis arbitraj, l-a împroprietărit pe Horthy cu Nord-Vestul Transilvaniei româneşti. Acestea pentru noi

220

sunt mari nedreptăţi istorice, adevărate trădări din partea celui cu care ne-am aliat. Ne-am trădat unii pe alţii, ca la război, A la guerre, come a guerre! De asta urăsc războaiele, pentru câtă lume nevinovată moare, iar cei ce rămân suferă nedreptăţi, generaţii după generaţii. Acum trăim alte timpuri, gândim şi judecăm altă realitate; saşii au părăsit patria lor transilvană, Nosnerland-ul vostru, după opt sute de ani, iar noi, ca niciodată în trecut fugim, evadăm, emigrăm, ca urmare a unui război, la capătul căruia ne-am trezit înrobiţi comunismului.

− Ai dreptate. − Dreptatea mea nu este luată în seamă, pentru

cei mari este o dreptate de doi bani legătura. Ştii, cum zicea Spinoza: Fiecare are atâta dreptate câtă putere are! Aşa a fost. Aşa este. Nici tu, nici eu nu avem nici o putere, deci dreptatea noastră nu se ia în considerare, iar nedreptăţile şi suferinţele noastre, de zeci de ani, sunt nevindecabile, netratabile. Povesteşte-mi mai departe cum v-aţi întors.

„Rău ne-am întors, o persecuţie rea, asupritoare, abuzivă ne-a aşteptat să ne înhaţe. Întâi că nu mai aveam cai la căruţă şi a trebuit să venim cu trenul. La început ni s-a promis un tren de persoane, dar la urmă ni s-au dat vagoane de marfă, platforme descoperite. Era o dezordine totală în toată zona ocupată şi controlată de ruşi, vagoanele mergeau numai de la un raion la altul şi trebuia să ne dăm jos cu toate lucrurile şi să închiriem alte vagoane pentru mai departe. Era o jecmăneală fără de margini şi alimentele erau foarte scumpe, ne trebuiau fiindcă stăteam cu zilele pe linii moarte. Gemenii primeau numai griş fiert în apă. Odată mama a cumpărat lapte pentru ei, probabil a fost stricat, iar de fiert nu a avut timp să-l fiarbă cum trebuia, aşa că s-au îmbolnăvit rău. A început alergătura după medici,

221

mama a vrut să se interneze cu ei dar doctorul a spus ca nu e grav şi le-a dat medicamente, dar nu le-a mers bine. Următorul doctor, în altă oprire, i-a consultat cu grijă, dar nu se găseau medicamente prescrise şi aşa a urmat sfârşitul tragic al micuţei noastre surioare de nouă luni. Ce durere pe noi toţi, dar mai ales pe mama care la plecare şi-a pierdut mama, iar acum, la în-toarcere, fiica. La următoarea oprire, tata a căutat un sicriu să o înmormântăm creştineşte, a găsit dar nu vroiau bani ci alimente. S-a întors la tren şi a adus ali-mentele cerute, din puţinul pe care îl aveam. De zece luni trăiam dintr-un loc în altul în nesiguranţă, nedrep-tăţi, suferinţe. Oare cât mai puteam îndura? Trebuia îndurat orice fiindcă vedeam întoarcerea acasă drept o mare salvare, o mântuire fericită în casele noastre se-culare. Dumnezeule şi ce ne-a aşteptat! De cum am intrat la Oradea am fost jefuiţi şi de jandarmii români, deveniseră de nerecunoscut, acum ne urau. De ce, eram nişte refugiaţi nenorociţi care nu le făcuserăm nici un rău. Am fost reţinuţi într-un lagăr, bărbaţii trimişi la muncă forţată, iar copiii cu mamele lor, după un timp, au fost lăsaţi afară. La Bistriţa, casele şi gospodăriile noastre erau ocupate de românii colonizaţi din alte părţi, noi am fost complet desproprietăriţi, stăteam claie peste grămadă într-o şcoală veche transformată în lagăr pentru că deveniserăm „saşi hitlerişti, duşmani ai popo-rului”, şi nu mai aveam nimic aici, nici drepturi, nici cetă-ţenie. Pe cea a Reich-lui nu o primiserăm, cea ungu-rească se duse pe apa sâmbetei cu Horthy cu tot, cea românească nu ni se arăta din răsăriteanul orizont roşu al dictaturii ruseşti de la Bucureşti. De câte ori îmi aduc aminte prin câte am trecut noi în ani aceia, sufăr din nou.”

Tăcere.

222

Au fost odată, nişte colonişti numiţi saxoni După ce ungurii din Panonia au fost crunt bătuţi

de către Otto cel Mare, în anul 955, la Ledhfeld, de lângă Aushburg, hoarda ungurească a fost adusă în stare de nimicire aproape totală şi lipsiţi de căpetenii puternice, care fuseseră prinse şi executate, au oprit definitiv raidurile barbare de jefuire spre Apus, de frica altor înfrângeri şi s-au liniştit pentru un timp. Apoi, la anul 1001, noul lor rege, Istvan, s-a creştinat la sfatul Papei şi imediat a decretat creştinarea generală supuşilor săi (bineînţeles, supuşii s-au supus, dar au mai fost şi nesupuşi, vezi istoria lor), şi au reînceput raidurile barbare spre răsărit şi miazăzi, intrând şi în Banatul Istoric şi în Transilvania până în Arcul Carpatin. Rezistenţa valahilor (rumânilor) a fost slabă, la fel şi prada ungurilor, pentru că spaţiul dacic era mereu în calea altor barbari, altor prădători. Cum ungurii erau puţini ca număr pe suprafaţa care se întinseseră şi singuri, nu puteau să-şi apere regatul, atunci a venit o idee salvatoare, să aducă colonişti din Imperiul Roman de Apus, cărora să le dea „pământ regal şi largă autonomie” pentru a le apăra frontierele. Idee pe care ungurii şi-o revendică, dar istoricii au altă părere, pentru că, logic şi clar, o asemenea idee şi contract cu coloniştii saxoni nu putea porni din capul unguresc, deoarece astfel de practici aparţineau evului mediu european, iar de unde veniseră ungurii nu existau asemenea înţelegeri. Ungurii intraseră în Transilvania numai de o sută de ani, nu făcuseră nimic pe lângă jafuri şi omoruri până ce au adus colonişti de serviciu. Saxonii au venit cu care mari încărcate de unelte, de departe, tocmai din părţile Flandrei, Luxemburgului, Rinului şi s-au aşezat în Transilvania în şase scaune şi un district, mai nordic, păstrându-şi cu statornicie credinţa şi identitatea. Şi, spre deosebire de populaţiile

223

în mijlocul cărora s-au aşezat, erau mai puţin belicoşi, dar mult, mult mai harnici, mai gospodari şi, ştiind cum să se organizeze, aveau mare eficacitate în muncă iar rezultatele s-au văzut în următoarele două secole prin cetăţile puternic fortificate pe care le-au făcut la Sibiu, Mediaş, Braşov, Sighişoara, Cluj şi Bistriţa, iar în peste două sute de aşezări săseşti rurale au ridicat biserici mari, solide, fortificate. În Evul Mediu, pe lângă o agricultură de mare productivitate, oraşele lor au ajuns la un înalt grad meşteşugăresc cu bresle bine întemeiate, cu o viaţă socială avansată datorită bisericii, dar şi şcolilor pe care le înfiinţaseră. În autonomia lor parţială, consfinţită prin Diploma Andreanum din 1224, aveau o administraţie şi justiţie proprie şi mult superioară pentru că nu exista iobăgie, fiind cu trei secole înaintea multor popoare din partea aceasta de lume. Dacă pericolul hoardelor barbare mongole şi tătare a apus, în locul lor a apărut o ameninţare mai mare: Imperiul Otoman. Transilvania devine un bastion al creştinătăţii, dar în interior avea probleme cu iobăgia răsculată împotriva nobilimii lacome şi hrăpăreţe. În această situaţie se formează Unio Trium Nationum, o uniune a nobilimii ungureşti şi secuieşti, care stăpânea la sânge iobagii rumâni şi unguri, uniune la care s-a alăturat şi szaszok, cum îi numeau ungurii pe coloniştii saxoni. Rumânii (valahii) rămaşi în urmă, mai precis ţinuţi în urmă şi prin Tripartitul lui Werboczy, prin care erau consideraţi toleraţi şi supuşi iobăgiei perpetue, deşi era cel mai vechi popor în acest spaţiu carpatin şi cel mai numeros aici, au fost stigmatizaţi şi supuşi unei aspre asupriri. În Secolul al XVI-lea, puterea otomană ajunge la apogeu, regatul ungar dispare de pe harta politică şi geografică, iar Transilvania rămâne principat autonom, tributar otomanilor. Cu toate acestea, saşii continuă să se dezvolte prin muncă sârguincioasă,

224

păstrându-şi neştirbită identitatea şi chiar înfiinţând Universitatea Naţiunii Săseşti. Următorul secol apar-ţine habsburgilor ce prin victoriile în faţa otomanilor au eliberat Panonia, Banatul, Transilvania, înglobându-le în Imperiul Habsburgic. Împăratul Leopold Întâiul recu-noaşte drepturile şi autonomia saşilor, nu însă şi nobilimea ungară, care sub stăpânirea otomană stătuse cu botul pe labe, dar acum, eliberaţi de habsburgi, prinsese glas împotriva „oaspeţilor fideli” cum au fost numiţi în diploma regală din 1224. Lupta saşilor pentru păstrarea drepturilor lor continuă cu mai multă perseverenţă şi în secolul următor, al XVIII-lea, condu-să de unicul guvernator sas al Transilvaniei, Samuel von Brukental. Din nefericire pentru Transilvania şi saşi, Iosif al 2-lea aboleşte drepturile coloniştilor primi-te de la regii unguri, în vremurile când aceştia aveau mare nevoie de coloni, apărători ai frontierei de răsărit. Linguşeala ungurilor din Budapesta, trufaşi după ce au fost eliberaţi de sub otomani, era mai aproape de Viena decât vechile diplome regale. Cred că saşii ţin minte numele împăratului care le-a luat drepturile primite ca să colonizeze Transilvania în urma cu şase secole! Secolul al XIX-lea le-a fost şi mai nefast saşilor, ei fiind loviţi de două evenimente puternice. Întâi, Revoluţia un-gurilor conduşi de Kossuth Lajos împotriva habsbur-gilor, pe care a continuat-o cu războiul împotriva transil-vănenilor, saşi şi rumâni, care nu vroiau să fie alipiţi şi dependenţi de Ungaria. Saşii l-au pierdut pe Stephan Ludwig Roth, preot şi filosof luminat, revoluţionar exe-cutat de unguri, deoarece a militat şi pentru drepturile primordialului popor român din Transilvania, iar noi am pierdut 40.000 de rumâni din 200 de aşezări româneşti. Greu de uitat preţul plătit pentru dreptate şi libertate, ce nu s-au făcut. Totuşi, după înfrângerea lui Kossuth, Transilvania nu a fost alipită Ungariei ci a rămas

225

principat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. Dar nu au trecut decât douăzeci de ani, până la formarea dualismului austo-ungar, când atât saşii cât şi rumânii au fost loviţi de cea mai mare năpastă: maghiarizarea! O adevărată ciumă ungurească pentru rumâni, iar saşilor desfiinţându-le privilegiile de „oaspeţi fideli pe teritoriu regal” cât şi Universitatea Naţiunii Săseşti. Să nu uite saxonii din UE să le reamintească ungurilor, din acelaşi UE, când se îngâmfă ei democratic prin foruri politice UE. Adio, Unio Trium Nationum şi pentru secui, cărora le-au desfiinţat şi scaunele lor istorice şi i-a pus să înveţe ungureşte! Cât priveşte Secolul XX ce va rămâne de pomină în Historia Mundi datorită con-secinţelor celor două războaie mondiale, germanicii au suferit cel mai mult, pe drept şi pe nedrept, dar de fiecare dată au fost primii care s-au refăcut de parcă ar fi fost mitologica pasăre Phoenix. În 1919, saşii transilvănenii au hotărât la adunarea lor de la Mediaş să se alipească benevol la România şi drepturile lor cetăţeneşti au fost respectate. Ca fapt istoric şi politic de comparaţie, au fost respectate şi drepturile ungurilor, care la Adunarea reprezentanţilor lor de la Cluj au hotărât să rămână loiali Ungariei, nu României, ceea ce se constată cu prisosinţă şi astăzi. E drept, reforma agrară a Regelui Ferdinand nu a fost pe placul la-tifundiarilor, iar administraţia românească era indolentă şi coruptă. În rest, viaţa religioasă, culturală şi politică a saşilor a decurs liber aşa cum au dorit-o, iar economic au progresat datorită hărniciei lor. Din nefericire, Arbitrajul de la Viena din 1940, nefast pentru români, nu a fost favorabil nici saşilor, cum se aşteptau, având în vedere că, pentru prima dată în istoria lor seculară de aici au fost divizaţi între două ţări, la rumâni şi la unguri. La retragerea Armatei Române din Transilvania de Nord-Vest, toţi militari saşi au fost lăsaţi la vatra lor

226

săsească, dar guvernul unguresc imediat i-a încorporat în Honvedseg-ul lor. Începuse al Doilea Război Mondial, trebuia multă armată celor prinşi de abomi-nabila conflagraţie, carne tunurilor oarbe. Adolf Hitler era victorios la începutul războiului şi avea nevoie de mulţi soldaţi pentru planurile sale de cuceritor al lumii. Prin victoriile militare de până atunci şi printr-o pro-paganda nazistă agresivă a reuşit să cuprindă de partea lui o mare parte din saxonii transilvăneni. Prin fantezia halucinantă, stufoasă a propagandei de rasă germanică superioară, dintr-odată paşnicii şi harnicii saşi transilvăneni de până atunci s-au simţit superiori şi au crezut că al Treilea Reich a ajuns deja până în Transilvania. În această euforie nazistă, tinerii saşi au preferat armata germană în locul celei ungureşti, normal, şi s-au înrolat în Waffen SS! În acei ani de război, ştiam doar că fiecare zi trece torcând istoria lumii pe care nu o putem prevedea cu adevărat, ci doar să o plăsmuim cum ne-ar conveni...

Un general sas cu o carieră militară unică Am fost foarte interesat de ceea ce îmi

destăinuia Frau Margarete Schuster, în acea după amiază de vară pe terasa casei prietenului nostru Radu Pintea, aşezată sus pe un deal din Strâmba Bârgăului de sub Munţii Bârgăului, unde se zice, şi aşa şi este, cu cât eşti mai sus, la deal, la munte, cu atât eşti mai aproape de adevăr, pentru că minciunile se târăsc doar pe jos. Văzându-mă atât de insistent cu întrebări, ca să-şi continue destăinuirile şi istoriile despre saşii transilvă-neni, mi-a recomandat antologia istorică „Wir Nosner”, bilingvă, de peste cinci sute de pagini despre saşii din Nosen (Bistriţa) şi Nosnerland (districtul saxon ce cuprindea aşezările lor de pe văile Lechinţei, Tecii, Şieului, Bistriţei, Dumitrei). Lucrarea este compusă din

227

relatările celor ce au trăit vremea războiului, evacuarea ce a fost un adevărat exod de teama ruşilor şi suferinţa prigoanei la reîntoarcere, când în locul caselor şi gospodăriile lor au găsit un sumbru lagăr comunist, ce i-a chinuit psihic şi fizic ani de zile, după care nu au mai dorit nimic altceva decât să plece definitiv din lagărul dominat de Moscova. Este o antologie plină de mărturisiri dramatice personale ce împreună formează un cadru istoric tridimensional, în adâncimea căruia găsim multe adevăruri dureroase care, sub dictatura comunistă, au fost interzise de-a fi transmise oral sau în scris. După căderea Zidului Berlinului şi a Cortinei de Fier, au fost câţiva ani buni de libertate de expresie în Europa şi multe adevăruri istorice ascunse au ieşit la iveală, cum sunt şi cele din această „Wir Nosner” atât de bine coordonată şi închegată de Horst Gobbel, sprijinit de saşii ce au trăit acel refugiu şi au suferit atâtea nelegiuiri. Cei ce au contribuit la această antologie de adevăr istoric şi-au îndeplinit cu curaj o datorie de onoare faţă de semenii lor şi, pe drept, mărturisirile lor sunt acuzaţii deschise împotriva celor ce le-au distrus o bună parte din viaţa personală şi generală a comunităţii lor. Din nefericire, marea libertate de conştiinţă şi expresie europeană începută la sfârşitul secolului XX, se restrânge din nou, în fel şi chip, să nu ajungem să cercetăm şi să judecăm corect tot trecutul, adică întreaga istorie, fiindcă Historia est lux veritatis – istoria este lumina adevărului – şi multe adevăruri istorice au devenit incorecte politic pentru noii conducători ai lumii. Pe mine, cititorul, această lectură m-a copleşit prin amănuntele timpului de atunci şi suferinţele celor ce au trecut prin ele, suferinţe de neuitat. Printre cei ce au depus mărturii despre evacuarea saşilor din septembrie 1944, am aflat şi pe cel ce a organizat şi a dat ordinul evacuării, Artur

228

Phelps, un sas din Birthalm – Biertan – un militar de carieră extraordinar; ce şi-a început activitatea militară în armata austo-ungară, a continuat-o în armata ro-mână până la gradul de general şi a sfârşit-o ca general de divizie SS Waffen. Biografia lui este neasemuită, incomparabilă cu a altor ofiţeri superiori ce au participat la ambele războaie mondiale. A avut un sfârşit misterios, pur şi simplu a dispărut în toamna lui 1944, când şi-a dat seama că soarta celui de al Treilea Reich era pecetluită. La început, în anul 1901, la 20 de ani, după ce trecuse printr-o şcoală de cadeţi imperiali, era locotenent într-un regiment tirolez de munte. Trei ani mai târziu este primit la înalta Academie Militară Theresiană, după care în timpul Primului Război Mondial ia parte la campania din Serbia, apoi în Galiţia pe frontul rusesc, pe frontul italian în Alpii Austrieci şi chiar în Transilvania, după ce România a declarat război Austro-Ungariei. La sfârşitul războiului, cu pieptul plin de decoraţii şi grad de ofiţer superior, se întoarce în Transilvania lui natală, care de data aceasta se unise cu România. Având un palmares militar deosebit este numit Comandantul Gărzii Naţionale Saxone. De menţionat, fiind important, că a luat parte la luptele de pe Tisa împotriva armatei comunistului Bela Kun, care atacase România. În aceste lupte, la un moment dat printr-o iniţiativă personală, neţinând cont de ordinul primit, a salvat de la dezastru militarii români dintr-un anumit sector. Pentru nerespectarea ordinului superior a fost trimis în Curtea Marţială, care nu numai că l-a achitat dar a şi apreciat acţiunea lui militară şi loialitatea faţă de Armata Română, de România. A fost decorat şi înaintat la gradul de colonel. Am fost impresionat să aflu aceste fapte militare ale lui Artur Phleps, pentru care, sasul nostru, a ajuns profesor de logistică militară la Academia de Război din Bucureşti şi sfătuitorul

229

Regelui Carol al Doilea în organizarea şi funcţionarea brigăzilor de vânători de munte. Meritele sasului, în această organizare după modelul trupelor alpine tiroleze, au fost atribuite regelui, nedreptă obişnuinţă de la începutul lumii, bine cuibărită şi la curtea regelui play boy, împreună cu indecenţa şi corupţia. Artur Phleps fiind un militar corect şi curajos a dispreţuit anturajul regal, l-a criticat şi a intrat în conflict cu regele, care l-a înlăturat, fiindcă avea doar putere, de la Duduie şi linguşitorul lui anturaj. Artur Phleps era deja general, recunoscut şi apreciat după o carieră militară de patruzeci de ani, dar încă foarte capabil şi activ. La începutul campaniei împotriva Rusiei Sovietice şi-a cerut permisiunea de la conductorul statului, generalul Ion Antonescu, să părăsească România pentru a-şi oferi serviciile militare Germaniei. Ion Antonescu i-a acordat permisiunea cu multă părere de rău la pierderea unui mare general şi i-a strâns mâna, dorindu-i succes. Şi astfel, sasul nostru s-a înscris voluntar în Waffen SS, fiind instalat de către Heinrich Himmler SS Standartenfuhrer. Datorită experienţei şi izbânzilor militare din trecut şi a celor recente din SS Waffen, a fost avansat la general de brigadă şi decorat cu Crucea de Fier. Între 1941 şi 1944 a format noi corpuri şi divizii Waffen SS în Yugoslavia cu care a luptat împotriva partizanilor. Din ordinul direct a lui Himmler este trimis urgent în Transilvania, după 23 august 1944, pentru a organiza retragerea trupelor germane şi evacuarea saşilor din faţa trupelor ruseşti, despre care ştia de ce sunt capabile încă din vremea Primului Război Mondial. În acea situaţie neaşteptată şi zguduitoare creată de actul de la 23 august 1944, decanul general al Bisericii Evanghelice din Nosen − Bistriţa, Dr. Carl Molitoris, se întâlneşte cu generalul Artur Phleps fiind contrariat de ordinul evacuării celor

230

peste 40.000 de saşi din Nosnerland, din acest district saxon din Nord Vestul Transilvaniei. Dialogul dintre cei doi saşi a fost concis

− Domnule general, vă rog spuneţi-mi foarte deschis: putem să rămânem sau trebuie să ne pregătim să părăsim ţara natală?

− Domnule decan general, nu mai putem menţine ţara. Oamenii noştri trebuie să plece, chiar dacă ar trebui să pornească la drum numai cu un săculeţ cu pâine şi slănină în mână.

Era un ordin de la Cancelaria Reich-ului, direct de la Heinrich Himmler. Un ordin pe care l-au urmat peste 30.000 de saşi din această parte de Europa. Astăzi se ştie, de către cei ce vor să ştie, încă un adevăr tragic al războiului, că 14.000.000 (paisprezece) milioane de germani civili, de la Volga până în Sudeţi, şi-au părăsit casele de pe locurile natale şi s-au refugiat din calea armatei roşii, pentru vina că erau de neam germanic. Două milioane dintre ei nu au supravieţuit refugiului. Un genocid ce a atins apogeul în Dresda.

Un convoi deznădăjduit pe drumul necunoscut al viitorului Horst Gobbel face în introducerea tomului un

istoric concis al celor opt secole de existenţă a saxonilor – saşilor – în patria lor transilvană, după care m-am ghidat şi din care consemnez că, la ora actuală, saşii transilvăneni s-au risipit în lume: 200.000 în Germania, 18.000 în Austria, 30.000 în Statele Unite, 8.000 în Canada, în timp ce pe vatra lor transilvană au mai rămas doar vreo zece mii. O mare pierdere pentru România. În următorul capitol, Gunter Klein prezintă sugestiv Bistriţa-Nosen – în vremea ocupaţiei ungureşti – din 9 septembrie 1940 până în 12 octombrie 1944, în introducerea căruia prezintă corect Arbitrajul de la

231

Viena, ca pe o mare eroare, în urma căruia s-au creat nemulţumiri şi tensiuni între cele două state: Ungaria nemulţumită că nu i s-a dat cât a pretins şi România care a considerat arbitrajul un dictat, un rapt din drepturile ei teritoriale pe care românii erau cel mai vechi şi numeros popor. Din Bistriţa s-a retras administraţia română dar şi regimentul de vânători de munte comandat de Colonelul Grigore Bălan, care în elevată conduită militară, în cadru unei ceremonii pe platoul regimentului a lăsat la vatră camarazii noştri saşi care, până atunci, făcuseră parte din regimentul de vânători de munte. În urma regimentului românesc a intrat armata ungurească de ocupaţie şi-a arborat drapelele, a schimbat administraţia şi numele străzilor cu plăcuţe bilingve, în ungară şi germană, rumânii devenind din nou nişte valahi împuţiţi, toleraţi. Piaţa Centrală se numea Horthy Miklos-ter, strada lemnarilor, Adolf Hitler-utca, strada spitalului, Mussolini-utca, pentru că precizează martorul ocular, setea lor de maghiarizare nu se schimbase în cei 22 de ani trecuţi şi tot el adaugă: Dacă „maghiarii de limbă germană” (adică ei, saşii) erau trataţi în mod privilegiat, populaţia românească nu dispunea nici de cele mai elementare drepturi. Saşii din Nosnerland au arborat pe lângă steagul unguresc şi pe cel cu zvastica, semn că se află sub protecţia celui de-al Treilea Reich şi s-au organizat în VDU – „Uniunea populară a germanilor din Ungaria”, susţinătoarea şi propagatoarea ideologiei naziste obţinând rezultatele propagandiste scontate. Tineretul săsesc a preferat să se înscrie voluntar în Waffen SS decât să fie încorporat în armata ungară, Honvedseg. Iniţial s-au înrolat voluntar peste o mie două sute de saşi şi numărul lor a crescut treptat până la 9.000 în 1944, înrolaţi în trupe combatante şi auxiliare. Practic fiecare familie săsească a contribuit la Waffen SS cu

232

cel puţin un membru, deci saşii noştri îşi cunoşteau bine inamicul şi consecinţele ce urmau odată cu înaintarea ruşilor peste Nistru şi apoi peste Carpaţi. „Pământul natal nu-l mai putem ţine... Este momentul evacuării… În câteva săptămâni ruşii vor fi aici. Şi s-a mai făcut o remarcă importantă, adevărată, în favoarea românilor: teama saşilor nu era din partea armatei române, ci a celei sovietice, drept răzbunare pentru campania dusă de Germania pe teritoriul sovietic!

Plecarea saşilor a fost din timp şi minuţios pregătită în fiecare localitate din cele 33 ale Nosnerland-ului în care erau majoritari, iar ordinul plecării a venit în 12 septembrie 1944. Înaintea părăsirii localităţilor natale, în convoaie de care şi căruţe încărcate şi cu coviltir, participau cu toţii la o slujbă religioasă şi o rugăciune în comun de drum bun şi întoarcere grabnică, după care începeau să bată clopotele bisericilor şi roţile carelor şi căruţelor să se învârtă spre al Treilea Reich, prin Nordul Transilvaniei şi al Ungariei, devenind astfel roţile unei noi istorii după cele opt sute de ani. Foarte mulţi saşi au descris în amănunţit pregătirile refugiului, ce li s-a spus că va fi scurt. Ca exemplu al acestei afirmaţii, iată cum şi-a lăsat casa şi gospodăria strămoşească, îndestulată cu de toate, un sas din Măgheruş care credea că se vor întoarce în scurt timp: Grâul, orzul şi ovăzul au rămas nemăcinate în hambar, nutreţul adunat si uneltele în ordine, în curte am vărsat un sac de orz pentru gâşte şi găini, în coteţe aveam o scroafă de-a făta şi doi porci, i-am lăsat liberi în curte. Pe drum vedeam tot câmpul bogat în porumb, cartofi, sfeclă ce rămâneau în urma noastră nerecoltate, iar pe dealuri livezile şi viile erau încărcate, cine le va recolta. Poate dă Dumnezeu şi ne întoarcem de grabă şi timpul va fi bun să le putem recolta. Aceasta era situaţia generală şi majoritatea

233

populaţiei avea credinţa că se va întoarce curând la bunăstarea lor, cu toate că la începutul primăverii lui 1944, saşii de pe Şieu au văzut trupe germane în retragere şi convoaie de refugiaţi, un semn rău, pentru că nu i-au văzut întorcându-se, doar ducându-se. Învăţătorul Gassner Robert, de pe Şieu, scrie în raportul său documentar: La mijlocul lunii aprilie1944, convoiul germanilor din Trasnistria a ajuns în locurile noastre natale. Au venit în jur de 63.000 de oameni după săptămâni de eforturi cumplite, cu căruţe trase de cai, cu vaci de lapte legate de căruţe. Starea lor era jalnică, mulţi bolnavi. Şi-au aşezat pentru câteva zile tabăra pe malul râului la Sărăţel, unde am avut grijă de ei, cu de toate. Convoiul germanilor din Transnistria s-a urnit cu greu şi s-a întins pe kilometri întregi, atât era de epuizat. De la Dej nu au mai putut merge mai departe de surmenaj şi supărare şi s-a hotărât să fie îmbarcaţi, claie peste grămadă, continuându-şi drumul spre Vaterland. În Septembrie a venit şi rândul celor de pe Şieu, printre care şi a familiei Gassner ce avea cinci copii; mama copiilor a plecat cu ei cu trenul şi învăţătorul cu căruţa în convoiul comunei. Trebuia să meargă pe drumuri lăturalnice, cele principale erau numai pentru armată, treceau prin sate care deja fuseseră părăsite. „Curţile satelor erau goale, vitele alergau mugind pe drum şi câmpuri, porci fără stăpâni, ţiganii jefuiau casele rămase fără stăpâni, era cea mai tristă imagine ce mi-a fost oferită în viaţa mea de până acum”, notează învăţătorul Gassner. Autorităţile ungu-reşti erau împotriva refugiului saşilor, aşa că nu i-au sprijinit de-a lungul drumului iar la trecerea Tisei practic i-au obstruat cât au putut. În sfârşit, sprijiniţi de Vehrmacht au reuşit să treacă Tisa pe un pod de pontoane în plină noapte cu emoţii şi lacrimi în ochi, pentru că se îndepărtau tot mai mult de locurile natale.

234

Obosiseră iar întoarcerea degrabă acasă, pe zi ce trecea, devenea o iluzie, hrana se împuţina, furajele când erau plătite, când erau luate de pe câmpuri dar, în ciuda tuturor greutăţilor, se apropiau de frontiera cu Austria. La un popas mai îndelungat au aflat că trenurile de la Bistriţa erau în urma lor, datorită bombardamentelor şi a lungilor staţionări pe linii moarte şi unele o luau spre Cehia, altele spre Austria sau Germania. Toate începeau a-şi pierde ordinea, se instala debandada frontului ce se apropia mărind îngrijorările, nesiguranţa. „În noiembrie’44 am ajuns să trecem graniţa în Austria de Sus şi cu această ocazie am fost obligaţi să predăm toţi banii ungureşti la vama ungară, urmând ca la Viena să primim mărci în schimb. Din nefericire pentru noi, promisiunile ungurilor nu au fost respectate! Şi asta nu a fost totul, locurile care ne-au fost repartizate de autorităţi erau deja ocupate de alte mici convoaie de iugoslavi, unguri şi transilvăneni din sud. Eram fără bani şi fără acoperiş şi trecuseră două luni de la plecarea de acasă. Nu era timp de disperare, trebuia să ne descurcăm repede, se apropia frontul şi iarna.” Cu zbatere continuă au reuşit să îndepărteze greutate după greutate, s-au reunit familiile şi au început să muncească pentru pâinea cea de toate zilele. „Transilvănenii noştri erau lipsiţi de pretenţii şi îşi duceau cu demnitate şi credinţă crucea”. Această scurtă frază îmi spune, ne spune multe despre firea şi caracterul saşilor noştri. În primăvară şi-au dat seama că ruşii îi vor năpădi şi aici, dar, după ce au renunţat la patria lor şi au făcut un drum atât de lung şi greu să scape de ei, acum vor face orice să nu ajungă în mâna ruşilor. Şi au reuşit să scape de ruşi plecând mai departe spre vest, până în sectorul american, numai cu ce aveau într-o mână şi hainele de pe ei. Pentru tot restul vieţii vor rămâne uimiţi şi nedumeriţi de însufle-

235

ţirea, de forţa şi călăuza din ei pe care au avut-o să scape de ruşi. „Cred că am fi tot mers şi mers până la capătul lumii, dacă numai acolo nu ne ajungeau ruşii!”

Nosen „eliberat de glorioasa armată sovietică” În dimineaţa zilei de 13 octombrie 1944, numai

un vânt de toamnă mai rămăsese pe străzile pustii ale fostului burg săsesc Nosen, şuierând a pagubă în ciu-perci după plecata armată şi administraţie ungurească, vânt de toamnă rece care, din când în când, îşi înteţea şuieratul prevestind imensele pagube pe care le vor aduce „eliberatorii sovietici”, ce de acum trecuseră de Pasul Tihuţa, fără să întâmpine vreo rezistenţă armată şi coborau prin livezile saşilor „eliberându-le de mere şi pere”, anticipând marea captură de război pe care o vor face de cum vor intra în burgul săsesc, pe care Wehrmacht-ul îl părăsise fără lupte pentru a nu aduce stricăciuni medievalului burg ridicat de conaţionalii lor. Deşi, odată cu „glorioasa armată sovietică” a intrat în oraş şi regimentul român de vânători de munte, cel care îl părăsise în urmă cu patru ani, puterea supremă o exercita Comandamentul militar sovietic, să fie de bineînţeles şi indiscutabil, amintind ofiţerimii române că în acest război nimic nu s-a schimbat în soarta armatei române indiferent de cine le era „fraţii de arme”. De data aceasta, mult mai rău, „fratele sovietic”, mai mare, le dădea picioare-n cur pentru a le intra şi mai bine în cap să nu îndrăznească să se abată de la subordo-narea ordinilor generalisimului Stalin.

În Bistriţa, comandamentul sovietic era condus de locotenentul Serbacov, ce a ordonat, întâi de toate, începutul capturii de război din proprietăţile saşi-lor absenteişti. Au scos din casele lor bunurile cele mai valoroase le-au ambalat şi le-au trimis în Uniunea Sovietică, cea mai înaintată ţară din lume în privinţa

236

capturilor de război pe unde ajungeau. Restul bunurilor săseşti au fost scoase la licitaţie, vândute ca la târg şi banii au fost depuşi într-un cont special, rusesc bineînţeles! Nici pseudo-autorităţile române, despre care trebuie spus că: întâi, nu ştim câţi or fi fost români hoţi sau de alte naţionalităţi, şi al doilea, se ştie că indiferent de naţionalitate nu s-au lăsat mai prejos decât tovarăşii sovietici, urmându-le calea şi exemplul de „eliberatori mai mici”. În cele aproape 6.000 de gospodării săseşti, din care plecaseră aproximativ 30.000 de saşi, au fost aduse peste 2.150 de familii de colonişti români, restul revenind de drept învingătorilor: tovarăşilor de la partid şi tovarăşilor ţigani de nădejde. În primăvară, înaintea încheierii războiului, noul guvern dictat de „eliberatori” a făcut o reformă agrară democra-tică, care a împroprietărit pe noii colonişti cu pământu-rile saşilor, excepţie făcând tovarăşii de la partid şi ţiganii de nădejde ce nu ştiau lucra nimic, darămite în agricultură, cea mai veche şi nobilă cultură a omenirii. Au fost satisfăcuţii să slugărească inconştienţi condu-cătorilor noului regim democrat, Made in URSS.

Să consemnăm şi evenimentele istorice, reliefate în acest volum de câţiva martori oculari şi în mod extins de Alexandru Pintelei. Că după război, se întorc în Ardealul eliberat o parte dintre evreii ardeleni, ce fuseseră deportaţi de autorităţile ungureşti în lagă-rele de muncă forţată din Germania. S-au întors şi imediat au luat parte, cu multă competenţă comunistă, la conducerea noului regim democratic al tovarăşului locotenent Serbacov, care de data aceasta e menţionat drept colonel, avansat probabil pentru meritele deose-bite ale capturii de război. Pe lângă evreii ardeleni, în drept total de-a se repatria, vin în sprijinul conducerii noii orânduiri impuse şi evrei de la Moscova şi Chişineu, ce primesc imediat cetăţenie română, funcţii

237

de conducere în partidul comunist şi unii chiar locuinţe săseşti. Tot acum încep să se întoarcă, din ordin sovietic de data aceasta, şi saşii ardeleni din refugiul în care au plecat tot la ordin! Ce soartă nenorocită le-a făcut războiul, înlănţuindu-i şi subjugându-i între două ordine, probabil pentru că iubeau pacea, care, acum ar fi trebuit să le dea şi lor aceleaşi drepturi ca şi celorlalţi. Nu a fost aşa, drama saşilor continuă, pentru ei nu există nici pace, nici drepturi cetăţeneşti ci duşmănia şi ura unora şi altora, iar asigurările date din partea învingătorilor sovietici făcute în zonele lor de ocupaţie din Austria şi Germania au dispărut, tipic ruseşte, bolşevic, sovietic: mari în vorbe frumoase şi neîntrecuţi în fapte urâte, odioase, cumplite. Ajunşi înapoi în patria lor seculară, saşii au fost deposedaţi de toate bunurile personale cu care s-au întors, băgaţi în lagăre şi detaşamente de muncă, plătind chirie în fostele lor case şi muncind, ca slugi, pe fostele lor pământuri pentru pâinea cea de toate zilele. La ora aceea, un kilogram de pâine făcea 3.200 de lei, iar cei din lagăr pentru o zi muncă primeau 1.800 lei din care automat li se retrăgea o mie de lei pentru întreţinerea lagărului în care erau ţinuţi, intenţionat „întreţinut” în cea mai cruntă mizerie. Şi toate acestea au fost doar începutul, a urmat marea vânătoare a saşilor care au făcut parte din Wafen SS, în trupele combatante sau auxiliare şi a celor din fosta „Uniunea populară a germanilor din Ungaria”, orga-nizaţie pro-nazistă. Cum practic, într-un fel sau altul, saşii, în majoritate, făcuseră parte din cele două forma-ţiuni, au avut mult de suferit, prin condamnări, înjosire şi prigoană, hotărâte de tovarăşii din conducerea comu-nistă şi sprijiniţi cu devotament neţărmurit de evreii întorşi din lagărele germane. Drept este că şi evreii deportaţi au suferit o mare tragedie, motiv pentru care acum urau tot ce era german, chiar şi pe aceşti saşi

238

nenorociţi de două ordine contradictorii. Să punctăm adevărul; nu aceşti saşi, simpli şi muncitori, i-au trimis în lagăre pe evrei, ci guvernele de la Budapesta, să facă pe placul nazismului care le-a dat teritorii nemeri-tate de la vecini. Acele guverne au fost ajutate cu entuziasm de ungurii locali care, după retragerea armatei ungureşti s-au transformat cameleonic peste noapte: din revanşarzi verzi cu săgeţi, în roşii comunişti cu stea în frunte, urcându-se în căruţa partidului comunist şi participând ca slugi ticăloase la conducerea asupritoare a României, urându-i deopotrivă pe saşi şi români, etichetându-i duşmani ai poporului muncitor, acuzându-i de fascism şi reacţionarism dacă se împotri-veau nedreptăţilor şi abuzurilor comuniste.

Saşii întorşi din ordin sovietic, de data aceasta, în fostul lor Nosnerland, ajunseseră după război într-o situaţie neasemuită în altă parte a lumii europene, civilizate: fără identitate, fără drepturi, fără proprietăţi, fără apărare din partea statului, la discreţia tuturor persecuţiilor pricinuite de oricine se dădea şi făcea pe comunistul. Nu compar, dar cred că evenimentele din Mai 1946 sunt edificatoare. Saşii autohtoni şi-au cerut drepturile de cetăţenie şi un judecător de ocol, cum se numea atunci funcţionarul statului ce avea acest drept, a început să le acorde cetăţenia, cum era firesc. Şi din acest fapt, absolut legal, tovarăşul secretar de partid comunist, Ioan Negrea, sprijinit de tovarăşul avocat Brimberg şi tovarăşul comerciant Gluck, au declanşat o campanie de ură şi prigoană împotriva saşilor, începută cu o adunare bine orchestrată la Bistriţa şi încheiată cu „Duşmanii poporului vor tremura în faţa naţiunii”. Totul a dus la o mare confuzie şi agitaţie printre participanţi, neştiindu-se care sunt duşmanii, fiindcă nenorociţii de saşi nu aveau timp de aşa ceva, ei cu munca, munceau de dimineaţa până seara să-şi câştige o existenţă de

239

limită, cât priveşte naţiunea nu se ştia despre care e vorba fiindcă, cu tot respectul, chiar că nu putea fi reprezentată de Brimberg şi Gluck. Dar aranjamentul murdar al comuniştilor, ce pretindeau că reprezentau naţiunea, s-a văzut la nivelul comunelor unde s-a dez-lănţuit violenţe împotriva saşilor de la injurii, ameninţări şi bătăi până la izgoniri din comune. Dictatură comunistă impusă, ură evreiască şi prostie românească după război, când toată lumea era încă traumatizată şi vindicativă, fără să realizeze adevăratele consecinţe ce vor urma datorită unei păci de mântuială.

Rugămintea unui sas, sincer naţiunii române Saşii nemaiputând suporta persecuţia şi mizeria

în care erau ţinuţi, maltrataţi şi disperaţi şi-au pus nădejdea în vechii lor reprezentanţi, dintre cei ce în toţi anii alienatului război nu se apropiaseră politic de nazism. Aceştia nici nu plecaseră la ordin în refugiu, rămăseseră şi nici nu alergaseră în întâmpinarea „eliberatorilor”. Acum, la întoarcerea saşilor tot din ordin sovietic injust, ei, cei rămaşi, cunoscând drama celor plecaţi - o adevărată odisee în infernul războiului − i-au înţeles şi au început să-i reorganizeze în vechiul lor spirit săsesc şi să ceară drepturile lor legale peste tot, adresând petiţii „guvernului de largă concentrare democratică” de la Bucureşti şi Comisiei Aliate de Control ce avea un sediu chiar la Dej. Dar, vae victis, întreaga comisie era formată numai din comunişti sovietici!

Dintre cei ce s-au străduit foarte mult pentru drepturile saşilor întorşi în România „eliberată”, a fost marea personalitate, avocatul sas Rudolf Schuler, care din 1918 făcea parte din Istoria Românilor, pentru că a alăturat poporul săsesc unirii celei mari şi fireşti a României în acele vremuri esenţiale pentru poporul

240

român. Pentru a-i cunoaşte cu adevărat personalitatea, consider că este potrivit şi elocvent să reproducem întocmai pasaje din Memoriul său, din 1945, vremuri de restricţie nelegiuită poporului sas, adresat Consiliului de Miniştri al României, pe care l-am găsit anexat în Wir Nosner, fiind important de ştiut şi pentru români:

Înalt Consiliu de Miniştri, „Subsemnatul, în anul 1930, pentru purtarea

mea loială faţă de ideile românismului, am fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer. În anul 1919, la 8 ianuarie, împreună cu colegul meu Rudolf Brandsch am putut conduce poporul săsesc la hotărârea de la Mediaş, prin care acest popor s-a alipit în mod benevol, conform ideilor de atunci ale preşedintelui Willson, la România Mare. Deputăţia noastră a fost primită la gara din Bucureşti de cinci miniştri, iar eu am avut cinstea de a preda personal Majestăţii Sale Regele Ferdinand Întâiul hotărârea poporului săsesc luată prin reprezentanţă generală”.

„Pentru această purtare, numele colegului Brandsch şi al meu au fost răspândite în toată presa maghiară, cu cruce neagră, ameninţându-ne cu moartea, aşa că ani de zile nu am putut călători prin Budapesta. Consecinţa acestei purtări a fost că regimul ungar restabilit prin hotărârea de la Viena, nu mi-a permis să fac practică avocăţească. În anul 1919, într-un moment istoric, m-am decis pentru drepturile istorice şi naturale ale poporului român de a crea statul său pe aceste teritorii. Am rămas fidel hotărârilor mele (din 1918 – nota mea) nefăcând nici un pas pentru a schimba hotărârea ministrului ungur de justiţie (după cedarea din 1940 – nota mea).

„Cu ideile hitleriste prin care se trecea la condu-cerea autocratică şi nedemocratică a poporului n-am

241

consimţit şi m-am distanţat de această mişcare” (faptul că nu s-a refugiat în Reich la ordin, demonstrează această distanţare – nota mea).

„Având acest trecut simţesc nimicirea morală şi materială a poporului săsesc, ce ar fi programată, cu mare durere. Este general ştiut şi dl. prof. Iorga constată însuşi în Istoria Românilor, că cultura sătească românească nu este nicăieri aşa dezvoltată, ca acolo unde românii locuiesc în vecinătate cu saşii. Pe teren cultural şi literar amintesc faptul că prima tipăritură românească pe teritoriul Transilvaniei, Cathechismul, s-a făcut în anul 1542 la Sibiu, prin îndrumarea consiliului orăşenesc.”

„Recunosc faptul că purtarea poporului săsesc a fost în ultimii 5 ani provocatoare şi cu tot greşită, contrară purtării noastre din trecut şi contra ţinutei pe care un popor conlocuitor trebuie să o poarte faţă de celelalte popoare ale statului. Totuşi, simţim ca o rea răsplată a tuturor serviciilor pe care le-am făcut culturii acestei ţări, în decursul a multor sute de ani, dispoziţiunile programate. Istoricul Iorga a constatat că poporul român are o inimă bună şi cu toate că a fost sărac în trecutul său, este un popor cu gândire nobilă.”

„Apelez la gândirea nobilă a poporului român, reprezentată în acest moment istoric pentru noi de Înaltul Guvern, să nu nimicească un popor care a putut fi dus pe o cale greşită prin conducătorii săi vinovaţi, care popor însă, în masele sale, este un popor de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară.”

Bistriţa, 25 iulie 1945. Cu deosebită stimă Dr. Rudolf Schuller.

Am citit cu multă luare aminte această scrisoare,

fiind impresionat de ţinuta morală a avocatului sas Rudolf Schuller, ce nu a făcut compromisuri nici în faţa

242

guvernului hortist, nici în faţa Fűhrerprincip, dar s-a aplecat, datorită durerii avută în suflet pentru conaţionalii săi, în faţă înaltului guvern instalat de eliberatorul sovietic cu rugămintea de-a nu nimici acest popor care benevol s-a alipit României Unite. Avea dreptate, apăra o cauză umană, din nefericire înaltul guvern nu gândea nobil cum gândea poporul român, nu gândea deloc, executa ce i se ordona. Rudolf Schuller îşi dădea bine seama ce viitor vor avea ţările din zona comunistă, de aceia în memoriul său a şi propus o alternativă împotriva nimicirii saşilor din România: „Retrocedarea noastră acolo de unde am venit cu veacuri înainte, ar fi o soluţie naturală a sorţii noastre”. Frumoasă şi dreaptă ca speranţă, utopie sub dictatura comunistă. Nu li s-a dat drumul, dar în următorii ani şi-au primit cu greu drepturile, cetăţenia, proprietatea limitată, şi alături de români, care constrânşi de teroarea comunistă puteau gândi nobil cât vroiau, totul era să nu spună ce gândesc, au trecut cu toţii, conlocuitori şi neconlocuitori, la construcţia cincinalelor, unul după altul, până ce au ajuns din nou la cartele pentru alimente, intraseră în epoca de aur.

Saşii, odată cu noile relaţii diplomatice dintre RFG şi RSR din 1967, au început să plece definitiv, la cererea lor de data aceasta, dar era coadă mare la aşteptare, în faţa lor încă mai erau nişte evreii care ne-au instalat comunismul cu tenacitate şi autoritate de la Kremlin, dar acum nu le mai plăcea ce făcuseră în România. Aşa se face că pe mulţi saşi Anno Domini 1989 i-a mai prins în victoriosul nostru lagăr comunist, o adevărată închisoare a fricii, foamei şi frigului, închi-soare din care, odată porţile deschise, saşii şi-au luat zborul, urmaţi de mulţi, foarte mulţi, milioane de români. Ei, românii, nici după un sfert de veac, încă nu au un

243

Rudolf Schuller care să vină cu o alternativă la nimicirea poporului român, a României.

În această speranţă, au ales de preşedinte un sas, dar au ales unul greşit…

244

245

POSFAŢĂ

„Vivere militare est” −

citat din textul autorului

Negreşit lucru: avem în faţa ochilor, încă o dată,

cartea unui răzvrătit. Şi nu e prima. Iar eu, unul, acum că mă gândesc mai bine, m-am întrebat odată cam ce vrea, pentru ce se zbate. Şi, la urma urmei, de ce cere tuturor adevărul şi iar adevărul. Că o ştim cu toţii, am trăit-o pe pielea noastră de atâtea ori în istorie, o simţim acum şi aşa pare a fi de-a pururi pentru români:

minciuna „e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare”... Ah, scuze, ăsta era Partidul − comunist,

bineînţeles − în zisa lui George Lesnea. Cam tot aia, dacă mi se dă voie.

Şi credeţi că ceva s-a schimbat, aşa-i? Da, s-a schimbat: acum avem mai multe partide. Şi adevărul are, mai nou, „nuanţe” mai ceva ca trilurile unei soprane de coloratură. Coloratura „corectitudinii politice”, nu-i aşa? Altfel, ce farmec ar mai avea „divele” de ambele sexe aflate pe toate nivelele de conducere ale ţării? Păi, cum să nu-i aplauzi pe toţi deţinătorii de partid ai „adevărului” în nuanţa aceea ce mâine va râde la soare. Va râde de noi, ăilalţi, naivii crezători în triada venită de la filosofii antici: bine, frumos, adevăr. Adică, ethos şi logos. De-aici, de la fractura asta dintre „ei” şi „noi”, devenită prăpastie morală, şi-a început şi autorul nostru lupta pentru Adevăr, cu majusculă. Ah da,

246

uitasem: prăpastia nu e numai morală, mărimea „gheşeftului” dă adâncimea mocirlei.

Şi de-atunci, cu mulţi ani în urmă, pe când se

potcovea PCR cu nouăş'nouă oca de fier şi sărea peste adevăr şi realităţi propovăduind minciuna „materia-lismului dialectic”, de-atunci şi până azi, toţi s-au lămurit că nimic nu s-a schimbat: e penurie mare de Adevăr în România. Suntem răsfăţaţi de dialectica minciunii. Materialismul, însă, ne-a fost lăsat moştenire ca să justifice furtul şi minciunile aferente.

În atari condiţii, autorul are în faţă un câmp de

bătălie, front larg, cu mine anti-personal la tot pasul şi aflat într-o permanentă eclipsă parţială de Soare, penumbră necesară minciunii interesate şi susţinătorilor ei. Dar scriitorul nu descurajează şi, cum se-ntâmplă de cele mai multe ori, are parte şi de un ajutor, venit, însă, de-acolo de unde nimeni nu s-aştepta: de la o „Pisica Neagră”. De parcă de aşa ceva mai era nevoie în semi-intunericul eclipsei de Adevăr în România! „Mâţa neagră” devine nu numai ajutor de nădejde ci şi partener de călătorii, de discuţii, dătător de sfaturi şi de bătăi de cap, cheltuitor şi răsfăţat, într-un cuvânt trece de la „ş.c.l” la personaj şi titlu de carte. Aşa cum numai mâţele ştiu s-o facă. În plus, transformată într-o adevărată „maşină a timpului”, negritudinea punctează istoria omului, fie el român sau nu, trecând de la regele Solomon la Budha, de la filosoful Socrate la matematicianul Moisil, de la Erasmus din Rotterdam la poetul german Goethe, de la William Stern cu al său IQ şi până la anti-intelectualismul tipic oricărui regim totalitar. Istoria neamului şi, mai ales, părţile ei ascunse cu grijă de minciunile celor interesaţi, nu este nici ea lăsată deoparte ci scoasă la lumină în capitole de

247

aducere aminte a unor evenimente descrise „aşa cum au fost” chiar de unii dintre cei ce-au trecut prin ele.

„Răscoala” autorului e grija ce răzbate din spusa lui Iorga: „Cine uită, nu merită”. Căci, vai, scurtă e mintea românului când vine vorba de propria-i istorie şi uitarea de ăst fel are un preţ greu, dacă nu cel mai greu: libertatea. Mai mult chiar, am început să cred că, marcaţi de versul eminescian „că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”, cu gândul mai mult la ce va fi să fie „dincolo” şi neatenţi la banalul dar importantul cotidian exploatat cu abilitate de forţe ce ne sunt potrivnice, suntem împinşi la „uitarea” si „mânjirea” istoriei noastre tocmai ca pas decisiv spre pierderea libertăţii.

Împletind drumul cu binemeritatul popas în locuri de semnificaţie, autorul ne spune povestea oamenilor şi locurilor ce au însemnat şi mai înseamnă ceva în ochii şi sufletul lui.

Şi, dintre cei localnici, cei mai mulţi sunt oameni cu capul pe umeri, cu judecată nesmintită şi suflet întreg, neuitându-şi rădăcinile, neamul şi încercările trecute, suferinţele şi cum le-au îndurat, şi nici pe cei ce le-au fost alături, împărţind bune şi rele, nu doar trecând prin viaţă ci fiind parte din ea şi dându-i sensul predestinat. A face lucrurile aşa „cum se cuvine” nu este vorbă deşartă ci partea cea mai importantă în ţelul vieţii ăstor oameni, ţel uneori anevoie de mărturisit şi rămânând nespus, dar întotdeauna bineînţeles. Şi asta de când e românul român, stăpân pe bucata lui de pământ ce-l hrăneşte şi pe care-o apără cu viaţa de-i nevoie, să aibe ce lăsa celor de-or veni după.

Tare dor îi e autorului de normalitate ca parte a adevărului, şi nici nouă nu ni s-ar părea străină. Păcat că, în evoluţia ei către mai bine, România este strân- să-n procustianul pat al corectitudinii politice şi al efectelor ei secundare împinse la cote ridicole de cei ce

248

ne vor mai mici, mai slabi, mai obedienţi sau doar mai nepăsători decât tot ceea ce, lăsaţi în normalitate, am putea fi cu adevărat. Excepţia, care întăreşte orice regulă, s-a transformat în regula însăşi, arătând lumii scufundate în ipocrizie o Românie a cărei faţă n-are decât un singur cusur: e cea arătată cu degetul de toţi ceilalţi ai căror ochi sunt incapabili să clipească de mărimea bârnelor. Câtă vreme în războiul dintre normalitate şi corectitudinea politică doar cea de-a doua va fi avantajată de sistemul viciat de „arbitraj”, nu va fi pace sub măslini.

Şi vor apărea întotdeauna autori „răzvrătiţi” care s-o spună.

Cristian I.C. POPESCU

249

Despre autor CORNELIU FLOREA este un pen name format din prenumele

părinţilor mei, Cornelia şi Florea, în semn de recunoştinţa şi preţuire, în memoria lor.

La starea civilă am fost înregistrat PĂDEANU DUMITRU şi aşa rămâne.

M-am născut la Timişoara în 1939 şi am devenit medic 1963. Am profesat continuu în ROMÂNIA până în 1980, când am plecat. Am stat în lagărul de refugiaţi din Traiskirchen - AUSTRIA, până când CANADA mi-a acceptat cererea de imigrare, dar nu mi-a recunoscut experienţa medicală de 17 ani, nici valoarea diplomei de medic. Am luat totul, totul de la început, devenind şi medic canadian licenţiat cu drept de liberă practică şi aici, în CANADA.

Pentru prima dată, aici în străinătate, am început să scriu şi să fiu publicat în ziarele şi revistele româneşti libere. Cu acest pen name am semnat articole anticomuniste şi pronaţionale, pamflete şi polemici, apoi eseuri, note de călătorii şi observaţii social-politice critice, memorialistică în mai multe jurnale. NU scriu din inspiraţie sau vreun interes personal, scriu din nemulţumire şi revoltă. NU scriu prea bine, dar scriu liber! Sunt absolut autonom, neînregimentat în partide, societăţi sau asociaţii şi toate cărţile le-am publicat în regim samizdat să nu depind de nimeni, dar e greu să răzbaţi singur! Sunt o fire deschisă, nu urăsc pe nimeni, fiindcă fiecare se face plăcut sau urât prin el însuşi. Mai ştiu că niciun scriitor nu poate scrie pe placul tuturor cititorilor, ştiu că scrisele mele vor fi receptate doar de conaţionalii mei ce gândesc şi simt asemănător, de cei cu sentimente patriotice. Pentru ei am scris: Jurnal de lagăr liber, 1987, Editura Nord, Danemarca; Constituţia de la 29 Februarie, 1988, în Observatorul Munchenez; Cine tulbura liniştea Transilvaniei, 1990, Editura Lumina, Oradea; Afacerea Holocaustului, 1991, Editura Lumina, Oradea; Jurnal pe frunze de arţar, 1993 - Editura Lumina, Oradea; Note de pe drumurile lumii, 1995, Editura Lumina, Oradea; Coloana Infinită şi totemurile canadiene, 1997, Editura Lumina, Oradea; Semnale semenilor mei, 1999, Editura Lumina, Oradea; Vremuri anti-româneşti, 2001, Editura Aletheia, Bistriţa; Jurnalul unui medic − primul volum, 2002, Editura Aletheia, Bistriţa; Libertatea de a iubi adevărul, 2004, Editura Aletheia, Bistriţa; fiecare cu america lui (fara majuscule), 2005, Editura Aletheia, Bistriţa; Polemos, 2007, Editura Aletheia, Bistriţa; Risipirea – cronică bucovineană, 2009, Editura Aletheia, Bistriţa; Peregrinări − note de călătorii, 2010, Editura Aletheia, Bistriţa; Jurnalul unui medic – volumul doi, 2011, Editura Aletheia, Bistriţa; Cine tulbură liniştea Transilvaniei, 2012, ediţia a doua completată; Glose medicale, 2013, Editura Aletheia, Bistriţa; Jurnal de trecător cinic, 2014, Editura Aletheia, Bistriţa; Anotimpuri Istorice, 2015, Editura Aletheia, Bistriţa; Călător în felurite lumi, 2016, Editura Aletheia, Bistriţa.

250

……………. JURNAL LIBER ….………. MICĂ REVISTĂ DE CRITICĂ SOCIALĂ

Când m-am hotărât să scriu, redactez, editez şi să răspândesc,

de unul singur, această mică şi originală revistă de critică socială, JURNAL LIBER, am luat exemplul acelor români din străinătate, sosiţi înaintea mea, care s-au dedicat voluntar cu energia vieţii lor, cu mult suflet şi minte României şi Românităţii. A fost în Primăvara anului!991

JURNAL LIBER îmi reprezintă personalitatea şi voinţa. Îl scriu din dragoste şi respect, faţă de Ţara şi Neamul românesc. Îl scriu din revolta şi dispreţul faţă de toţi cei ce blamează, denigrează, blasfemiază românii, care au fost atât de mult încercaţi de-a lungul istoriei, fiind în calea barbarilor şi-a imperiilor. Cu toate acestea au rămas de mare omenie creştinească, cu mult suflet şi înţelegere. Din păcate sunt prea răbdători faţă de cei ce îi nedreptăţesc.

JURNAL LIBER este omagiul şi consideraţia mea faţă de conaţionalii mei, care în decursul vieţii lor simt în intrinsecul fiinţei lor că trebuie să dăruiască ceva bun, frumos şi valoros fiinţei noastre naţionale. Prin acest jurnal eu critic, numai documentat, argumentat şi raţional cât mai posibil, pe cei care din stupiditate, ignoranţă sau malignitate, din interese meschine sau slugărnicie orbească aduc grele daune României şi Românismului, indiferent cine sunt.

JURNAL LIBER, la început, apărea de patru ori pe an, în fiecare anotimp unul: Primăvara, Vara, Toamna, Iarna. De la un timp apare mai rar, dar a rămas un jurnal al anotimpurilor. Tot de la început îşi păstrează acelaşi format şi număr de pagini. Coperta este simplă şi poartă acelaşi motto ca al universităţii americane „Johns Hopkins”: Veritas vos liberabit, adică adevărul te face liber, te eliberează. Ştiu la ce te poţi aştepta când susţii şi militezi pentru adevăr, toţi ştim: Veritas odium parit, adică adevărul naşte ură! Românii spun că prin adevăr îţi faci vrăjmaşi şi multe altele, pe care le trăiesc şi simt. Pentru a mă apăra, cât de cât, de tot felul de vrăjmaşi scriu sub umbrela Articolului 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului semnată la ONU de statele membre. DA, ştiu că umbrela asta e veche şi spartă rău.

Corneliu FLOREA Winnipeg - Canada

E-mail: dumitrupadeanu-cf@shaw.ca

251

Cuprins

CITITORULE ........................................................................................... 5

CASA CU FLORI ...................................................................................... 9

PREJUDECĂŢI ŞI JUDECĂŢI................................................................... 35

MIC ESEU DESPRE NEMĂRGINITA PROSTIE ......................................... 59

UN PUŞCAŞ NUMIT BREBAN ............................................................... 85

ALETHEIA DE BISIRIŢA ....................................................................... 111

O MIE DE KILOMETRI ROMÂNEŞTI .................................................... 131

ALEXOPATUL RĂTĂCITOR .................................................................. 163

VESTIGII ÎN PARAGINĂ ...................................................................... 185

„WIR NOSNER”− EXODUL ŞI PRIGOANA NOASTRĂ ............................ 215

POSFAŢĂ ........................................................................................... 245

DESPRE AUTOR ................................................................................. 249

252

Director general: Cornelia Felicia MACARIE Director editură: Virgil RAŢIU

Tipar: ALETHEIA S.A.

Bistriţa – 420058 Piaţa Mihai Eminescu nr. 4-5

Tel./fax: 0263 – 233419, 233379 E-mail: virgilseptimiu@gmail.ro

Web: www.aletheiabn.ro