INTRODUCERE

La începutul acestui secol şi mileniu industria turismului şi a călătoriilor reprezintă

pe plan mondial, cel mai dinamic sector de activitate şi, în acelaşi timp, cel mai important

generator de locuri de muncă. Din punct de vedere economic turismul se constituie în acelaşi

timp şi ca sursă principală de redresare a economiilor naţionale a acelor ţări care dispun de

importante resurse turistice şi le exploatează corespunzător.

Industria turistică s-a dezvoltat sensibil în ultimii 15 ani în zona Branului. Nevoia de

noi locuri de cazare a dus la construcţia de case de vacanţă noi.  Arhitectonic însă acestă

dezvoltare a fost mai degrabă haotică. Multe clădiri noi nu au nimic din ceea ce este specific

şi armonios în arhitectura montană din zona Bran.

Turismul mileniului trei va fi marcat de schimbarea climatică şi de grija pentru

planetă. Nu pretindem a fi originali în expunerea ce urmează, totuşi reamintim că privit ca

fenomen de masă şi drept componentă a calităţii vieţii, turismul constituit din ansamblul

prestaţiilor acordate persoanelor ce călătoresc cu motivaţii turistice (odihnă, petrecerea

timpului liber, vacanţe, tratament balnear, agrement, sport, cultură, vizite, etc.), împreună cu

gama serviciilor aferente duratei deplasării şi la locul de destinaţie, se află într-o strânsă

dependenţă cu clima. Aceeaşi dependenţă există între climă şi agricultură, sporturile în aer

liber sau starea emoţională, toate aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin strânsă cu

activităţile turistice. Drept urmare, schimburile de informaţii între specialiştii acestor domenii

sunt privite cu tot mai mare interes.

Atât în practica turistică internaţională, cât şi în literatura de specialitate, se constată o

îndreptare a populaţiei oraşelor spre recreere către mediul rural. În acelaşi timp se remarcă

faptul că formele de turism organizate în mari centre aglomerate, cu programe fixe, rigide,

monotone, cu deplasări dintr-un mediu aglomerat în altul (adeseori mai aglomerat şi mai

trepidant) nu mai satisfac aspiraţiile, motivaţiile, opţiunile turiştilor, ale unei însemnate părţi

din rândul populaţiei urbane, ca urmare căutarea mediului rural pentru odihnă şi recreere este

o tendinţă generală în practica mondială a turismului şi în ultimii ani şi în România.

Treptat însă, turismul rural a început să fie privit ca o posibilitate concretă de

dezvoltare a perimetrelor rurale. Aceasta s-a dovedit a fi o şansă reală pentru zonele rurale

defavorizate, dar şi pentru toate regiunile rurale: valorificarea unui bogat potenţial natural şi

cultural, descongestionarea zonelor turistice aglomerate, îmbunătăţirea nivelului de trai al

populaţiei acestor perimetre, stabilizarea forţei de muncă locală prin crearea de noi locuri de

muncă în domeniul serviciilor, construcţiilor, creşterea rapidă a echipamentelor de cazare

1

datorită cheltuielilor mici necesare dotării lor, accesul unor categorii sociale defavorizate la

aceste oferte de petrecere a concediilor, etc.

Istoria unui popor nu poate fi înţeleasă fără, o cunoaştere temeinică a pământului pe

care acesta îl locuieşte, deoarece personalitatea acelui popor rezidă tocmai din

întrepătrunderea firească dintre cadrul natural şi elementul uman.

2

CAPITOLUL 1

SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC

Chestiunea rurală sau, poate, mai concret, chestiunea ţărănească a fost şi continuă a fi şi

azi una dintre cele mai importante probleme economice, sociale, politice, culturale şi morale ale ţării.

În secolul pe care nu demult l-am lăsat în urmă, spaţiul rural, agricultura şi

agricultorii au parcurs trei mari perioade, marcate de două fracturi majore de sistem politic şi

de organizare economică şi socială. Schimbările structurale importante, de fapt mutaţii

esenţiale care au modificat, de fiecare dată, la 180 de grade conceptele politice, juridice şi

economice, au lăsat urme profunde, afectând starea satului, a agriculturii şi a ţăranului nostru.

Ţăranul, satul şi pământul, agricultura şi spaţiul nostru rural au fost puternic loviţi în

secolul trecut, deci, putem vorbi, despre drama satului şi ţăranului român într-un secol de

iluzii, dezamăgiri şi speranţe1.

1.1. Spaţiul rural – conţinut, sferă de cuprindere, caracteristici

Noţiunea de rural (sau ruralitate) reprezintă un domeniu în care, până în prezent,

nu s-a ajuns la o definire unanim acceptată, deşi multiplele concepte şi definiţii date de

specialişti, se referă la acela şi spaţiu fizic (geografic). Spaţiul rural nu constituie un ansamblu

omogen, dar nu este nici spaţiu abstract.

Etimologic, cuvântul ”rural” îşi are originea în cuvântul latinesc ”rus-ruris”, care se

poate traduce prin câmp sau teritoriu, locuit, ocupat, amenajat şi locuit de om. Cuvântul a

fost preluat în limba română cu sensul său actual din limba franceză2.

Termenii de rural şi urban evidenţiau, iniţial, diviziunea socială între agricultură

şi industrie. Mediul rural este considerat, în general, ca fiind cel care produce alimente în

condiţii tradiţionale, creându-se astfel relaţii sociale bazate pe legături de rudenie şi

vecinătate, pe un înalt grad de solidaritate socială. Aceste relaţii tradiţionale s-au impus

printr-o ierarhie bazată pe autoritate, fapt ce a generat patriarhalism şi paternalism (asemenea

relaţiilor de senioritate şi vasalitate născute în feudalism, precum şi autoritatea capului de

familie), dar au contribuit astfel la menţinerea tradiţiilor, a identităţii ţăranilor, care au

1 Acad.Otiman Păun Ioan - Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi şi Uniunea Europeană, pag.82 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975

3

constituit secole de-a rândul clasa socială cea mai numeroasă din mediul rural şi din

societate, în ansamblul său.

Oamenii care locuiesc în spaţiul rural ştiu că sunt rurali, însă această percepţie

nu satisface demografii, politicienii, statisticienii, sociologii, geografii sau economiştii. În

viaţa de zi cu zi, percepţia ruralului este adesea mai importantă decât definiţiile formulate.

Mulţi oameni asociază zonele rurale cu ideea de mari spaţii libere, strâns legate de tradiţie şi

prudente în faţa schimbării; spaţii frumoase, dar şi sărace. În viaţa de zi cu zi, percepţia

ruralului este adesea mai importantă decât definiţiile formulate de specialişti, fie ei

teoreticieni sau practicieni. Aceasta se întâmplă datorită faptului că avem de-a face cu o

noţiune complexă, care se ”oglindeşte” în obiectul de studiu al mai multor discipline, dintre

care se pot aminti economia, etnologia, geografia, istoria, sociologia, demografia etc. Fiecare

dintre aceste discipline abordează ruralul din punctul lor de vedere. Deducem, deci, că

avem de a face, în esenţă, cu un concept multidisciplinar, plurivalent şi integrator.

Dintre multiplele faţete şi definiţii ale conceptului de spaţiu rural enumerăm:

- ruralul reprezintă un mod specific de utilizare a spaţiului, caracterizat prin

densitatea relativ scăzută a locuitorilor şi a clădirilor, preponderenţa peisajelor naturale,

activitatea economică predominant agro-silvo-pastorală3;

- ruralul reprezintă câmpurile, ţăranii şi, în general, toate activităţile şi teritoriile

neurbane4;

- ruralul reprezintă zone caracterizate printr-o populare de o densitate relativ

slabă şi prin preponderenţa activităţilor agricole. Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu

comportă puternice concentrări de oameni. Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului

sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat sub formă de cătune sau de

ferme diseminate în natură. Spaţiul rural se pretează pentru activităţi de tip agricol;

- spaţiul rural se împarte în două secţiuni care definesc, pe de o parte,

problema pur agricolă, iar pe de altă parte problema vieţii rurale, pentru persoanele care nu se

ocupă de agricultură.

În 1995, Comisia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a Uniunii Europene a

elaborat, la iniţiativa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, documentul cunoscut

sub numele de Carta Europeană a Spaţiului Rural. Conform acesteia, spaţiul rural cuprinde o

zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii

terenului este utilizată pentru:

agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;

3 Alexandri, C., Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coordonatori), Tratat de economia agriculturii, Editura Expert, Bucureşti, 20034 Le Petit Larousse, Paris, 1998

4

activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat,

industrie, servicii etc.);

amenajări de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau rezervaţii

naturale);

alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).5

Chiar dacă cea mai importantă componentă a ruralului este agrarul şi cele mai

multe activităţi rurale sunt cele agrare, cele două noţiuni nu se confundă, nu se suprapun.

Sensul cuvântului rural a fost şi este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spaţiul

rural nu este doar sediul activităţilor agricole, ci şi al industriei, artizanatului şi comerţului

rural.

Un aport deosebit în caracterizarea ruralului este adus de către Ferdinand Tonnies,

care, pentru a explica în mod practic filozofia ruralului, foloseşte doi termeni de sorginte

germană şi anume Gemeinshaft şi Gesellschaft. Termenul de spaţiu Gemeinshaft utilizat de

Tonnies nu este uşor de tradus. Cuvântul comunitate este adesea oferit ca echivalent, dar

complexitatea înţelesului dat de Tonnies nu este destul de bine redată de o traducere atât de

simplă. Ideea de Gemeinshaft, este cel mai bine ilustrată prin sugerarea unor legături

interpersonale care sunt incluse în termen. Se poate spune că membrii unei anumite localităţi

rurale sunt caracterizaţi de Gemeinshaft. Organizarea Gemeinshaft este una în care oamenii

sunt foarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie, prietenie sau datorită unui alt factor

social de coeziune. Gemeinshaft se referă la un sentiment reciproc de legătură, care face

ca oamenii să rămână împreună ca membri ai unui întreg. Acest ”întreg” are un înţeles foarte

larg, referindu-se la o familie (echivalentă în vechime cu ginta), un clan, un sat (echivalent

în vechime cu tribul), sau chiar o întreagă societate, care are acest fel special de relaţie

socială la bază, ce asigură unitatea între membrii săi. Probabil că au existat puţine societăţi

ale căror legături sociale s-au bazat complet pe astfel de sentimente intense, de comunitate, în

înţelesul de Gemeinshaft. Totuşi, chiar ca o construcţie abstractă, acest tip relaţional ”ideal”

poate servi drept cadru teoretic pentru discutarea schimbărilor în organizarea socială şi a

noilor legături între membri, care au loc dacă societatea evoluează sub o altă formă.

Altă construcţie teoretică a lui Tonnies a fost Gesellschaft. Condiţia esenţială în

cadrul Gesellschaft-ului este contractul. În sens larg, contractul este o relaţie socială

voluntară, convenită în mod raţional, în cadrul căreia cele două părţi convin să îndeplinească

anumite obligaţii, una pentru alta, sau să recurgă la anumite penalităţi dacă acesta este

încălcat. În timp ce contractul implică o relaţie oficială (adesea în formă scrisă), relaţia socială

Gesellschaft este neoficială. Deşi nici o societate nu a fost şi, probabil, nu va fi niciodată

5 Otiman Păun Ioan., Economie rurală, Ed.Agroprint, Timişoara, 1999,p.10

5

exclusiv de tip Gesellschaft, acest tip de legătură socială s-a extins pretutindeni. Gesellschaft

implică o concepţie diferită despre modul în care indivizii privesc membrii unei societăţi,

în comparaţie cu tipul Gemeinshaft, care plasează individul în cadrul unui sistem social care

este impersonal şi anonim. Gesellschaft-ul este un sistem de relaţii competitive în care

indivizii caută să maximizeze ceea ce obţin din schimburi şi să minimizeze ceea ce oferă,

învăţând în acela şi timp să fie prudenţi faţă de ceilalţi. În acest context, o viaţă simplă

în Gemeinshaft, într-o comunitate rurală, este identificată ca fiind bună, în timp ce

Gesellschaft-ul impersonal din zona urbană este definit ca rău. Practic, orice ”comunitate”,

indiferent de gradul său de evoluţie şi de dezvoltare, va avea obligatoriu elemente din cele

două tipuri teoretice ideale. De asemenea, noţiunea de civilizaţie poate fi un termen echitabil

de definire din punct de vedere social al ruralului, asigurându-se astfel şi caracterul de

eterogenitate, care de altfel caracterizează, din variate motive, ruralul modern.

Satsangi şi colaboratorii, identifică şapte tipuri de zone rurale, în funcţie de

rezultatul impactului dintre rural şi urban, precum şi al presiunilor ce s-au exercitat şi încă

se mai exercită în diferite zone rurale. Acestea sunt următoarele:

zonele pline de viaţă – unde populaţia, activităţile economice şi presiunea

locuinţelor sunt toate în creştere, în timp ce aprovizionarea este slab

dezvoltată;

zonele sub presiune – unde populaţia şi presiunea locuinţelor sunt în

creştere;

zonele fragile – cu o creştere economică mică sau inexistentă; în aceste zone

are loc o migraţie a familiilor tinere în afară, dar presiunea asupra ofertei de

locuinţe este mare, îndeosebi asupra celor de închiriat;

zone de regenerare – zone cu o mai mică presiune, dar cu o largă

răspândire a concedierilor, incluzând zone cu teren abandonat;

zone intermediare – prezentând arii de concediere sau de presiune;

zone în principalactive, dar fragile din punct de vedere economic – conţin

economii locale active, distincte spaţial;

zone în tranziţie – care se refac după pierderea activităţii economice

tradiţionale.

Tipurile de zone rurale identificate de Satsangi ilustrează gama de presiuni ce se

exercită în diferite zone rurale, afectând rezerva de teren existentă şi reflectând variatele

abordări ale politicii necesare pentru fiecare zonă în parte.

6

Eugen Meves6, încearcă să lămurească interferenţa noţiunilor agrar-agricol-rural,

realizând următoarele grupe de relaţii:

- relaţia rural-urban (care reprezintă mediul social şi locul geografic al existenţei

colectivităţilor umane) tinde spre integrare în ambele sensuri: rural în urban, precum şi

urban în rural;

- fenomenul agrar are o bază obiectivă: pământul este suma activităţilor legate de

aceea şi sursă;

- fenomenul agrar totu şi , nu se suprapune cu mediul rural, o parte a

activităţilor din acest mediu neavând drept bază pământul;

- fenomenul agrar cuprinde o parte variabilă a mediului urban propriu-zis, putând

ajunge până acolo încât să-i determine caracterul;

- agricultura (ca proces de producţie vegetală şi animală) joacă un rol determinant,

dar reprezintă doar o parte a fenomenului agrar;

- agricultura este indisolubil legată de mediul rural, dar nu neapărat de mediul

urban;

- raportul agrar /agricol este raportul dintre întreg şi parte;

- raportul agrar /rural este raportul dintre parte şi întreg;

- raportul rural /agricol este raportul dintre întreg şi parte;

- în cadrul proiecţiei rurale, raportul între cei trei termeni descrescând: ”rural –

agrar – agricol”.

T.K. Marsden identifică patru tipologii ale zonei rurale care sunt definite pe baza

persoanelor sau a grupurilor care exercită puterea predominantă asupra a ceea ce se întâmplă

în aceste zone. Acestea sunt:

- zona rurală prezervată (păstrată) – caracterizată de atitudini şi luare de decizii

puternic anti-dezvoltare şi prezervaţioniste, grupuri ale clasei de mijloc puternic

înrădăcinate care îşi pot impune punctele de vedere pretutindeni în sistemul de

planificare sau asupra potenţialilor agenţi de dezvoltare. În numele păstrării valorilor estetice

ale mediului natural şi arhitectural, ele se opun proiectelor de dezvoltare industrială care pot

ameninţa aceste zone ;

- zona rurală contestată – este aceea în care agricultorii şi antreprenorii locali

influenţează scena politică şi privesc spaţiul rural doar ca un ansamblu de resurse economice

de exploatat;

6 Meves Eugen - ”Relaţia agrar-agricol-rural” în ”Terra nostra”, vol.IV,1981

7

-zona rurală clientelistă – aflată în zonele rurale îndepărtate, unde agricultura şi

instituţiile ei politice asociate încă mai au putere, dar o mare parte din restul economiei rurale

este susţinută numai prin subvenţii de stat;

-zona rurală paternalistă – zone unde încă mai domină mari proprietăţi private şi

mari ferme, iar procesul de dezvoltare este în mod decisiv conturat de proprietarii existenţi

sau marii fermieri.

Alte surse definesc ruralul prin raportarea sa la urban, ca fiind opusul acestuia.

Astfel, în ultimele decenii, activitatea experţilor internaţionali şi a organismelor internaţionale

se concentrează mai mult spre definirea urbanului, iar prin opoziţie ”tot ce nu este urban…

este rural”. În acest sens avem diferite definiri ale spaţiilor urbane, şi anume: un prag de

2.000 de locuitori, ce permite accesul unei localităţi în categoria oraşelor, în ţări ca :

Franţa, Angola, Argentina, Cuba etc., prag ce variază însă în limitele unor ”valori” de 200

locuitori în Danemarca, Islanda, Suedia, de 1.000 locuitori în Elveţia şi Spania, peste 2500

locuitori în Japonia, peste 5.000 în Austria, 10.000 în Italia şi Grecia şi 20.000 în

Mauritania şi Nigeria;

Programul Naţiunilor Unite pentru recensământul mondial al populaţiei prevede,

pentru Europa, includerea în populaţia urbană numai a localităţilor cu peste 10.000 locuitori,

iar cele cu populaţie semi-urbană să cuprindă între 2.000 şi 9.999 locuitori.

În anexa nr.1 sunt prezentate criteriile de definire a spaţiului rural din diferite ţări

europene.

În România, definirea spaţiului rural este făcută în Legea nr. 351/2001 privind

aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional. Potrivit acestei legi, avem

următoarele definiţii:

-localitate - forma de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu de

viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul activităţilor

de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizării administrativ-teritoriale,

numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de dotare social-culturală şi

de echipare tehnico-edilitară. În funcţie de specificul şi de ponderea activităţii economice

dominante, de numărul de locuitori, caracterul fondului construit, densitatea populaţiei şi a

locuinţelor, de nivelul de dotare social-culturală şi de echipare tehnică, localităţile se

împart în două mari grupe: localităţi urbane şi localităţi rurale;

-localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă sunt

ocupate în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o

influenţă socio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.

8

-localitate rurală - localitate în care - majoritatea forţei de muncă se află

concentrată în agricultură, silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă

locuitorilor săi şi care prin politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul

rural;

Majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice,

piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă, necesară în vederea declarării ei ca

oraş, şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua spre localităţile

de tip urban.

Suprafaţa spaţiului rural, astfel delimitat, însumează 212,7 mii km2, reprezentând

peste 89% din suprafaţa ţării. Populaţia care trăieşte pe acest teritoriu numără 10,13 milioane

locuitori (la 1.07.20037) şi reprezintă 45% din populaţia ţării, rezultând o densitate relativ

slabă, de sub 48 locuitori/km2. Indicatorii calitativi şi cantitativi care stau la baza clasificării

spaţiului rural, prevăzuţi în Legea nr. 351/2000, sunt prezentaţi detaliat în anexa 1.2 .

După Ion Păun Otiman8, spaţiul rural prezintă o seamă de caracteristici care îi

conferă individualitate, specificitate şi autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii):

- din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole

ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală” a

ruralului. În unele zone, cum sunt cele montane şi piemontane, silvicultura împreună cu

activităţile conexe (exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţile meşteşugăreşti

şi casnice, industriile prelucrătoare ale resurselor pădurii) este predominantă, atât din punct

de vedere teritorial, cât şi ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, de litoral şi

de deltă, pot fi desfăşurate activităţi agroturistice, de agrement, de pescuit şi vânătoare

sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică, spaţiul rural, în esenţa sa, rămâne un spaţiu

preponderent agrar;

-spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, cu precădere un spaţiu de

producţie în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată în ansamblul

activităţilor economice. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti,

legumicultură, viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultura şi exploatarea

pădurii, industrializarea lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii, industria casnică

şi meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural. Mare parte din

profesiunile practicate în spaţiul rural sunt practicate manual, unele dintre acestea solicitând

policalificare profesională. În plus, prin natura activităţii, fenomenul de întrajutorare, de

cooperare între săteni, este mult mai prezent comparativ cu spaţiul urban. Populaţia ocupată în

7 Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 20068 Ion Păun Otiman, Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României în vederea aderării la U.E, Ed.Agroprint, Timişoara, 2005

9

servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este mai redusă ca pondere. În acela şi timp,

mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv desfăşoară

şi o activitate în agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie

– agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în “hobby – ferme”. Este

o caracteristică importantă a populaţiei rurale aceea de a lucra concomitent în sectoarele

agricole şi neagricole, pluriactivitatea având consecinţe asupra stării de spirit a lumii rurale,

inclusiv în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar;

în spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu

zonele urban – industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume liberală. În zonele

rurale, proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se,

de regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi

reţelelor de transport şi unele terenuri cu destinaţie specială. Difuzarea proprietăţii

private în spaţiul rural, dezvoltarea simţului proprietăţii, cu excepţia perioadei comuniste, a

avut o serie de consecinţe pozitive asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali.

Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au fost estompate sau au dispărut la

mulţi din locuitorii satelor, având consecinţe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc

şi asupra moralităţii populaţiei rurale;

-spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii

aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele

caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea

cetăţeanului la problemele comunităţii este mai accentuată. Spaţiul rural are o viaţă socială

mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere;

-din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin

peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai

apreciat de mulţi locuitori. Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm

social sunt caracteristici ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie

un patrimoniu al comunităţii;

-viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o

serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi

cultura locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura

populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o

caracteristică de mare atracţie pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din

timp la sat sau pentru turismul rural. Viaţa socială şi culturală caracteristică ruralului este

un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie,

dă adevărata dimensiune şi valoare a spaţiului rural. Dezvoltarea agriculturii, creşterea

10

randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei importante părţi din populaţia agricolă

şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale etc. În ţările unde s-au aplicat

politici adecvate, de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole, în spaţiul rural s-au

dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau servicii. Dacă

implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului rural, dacă activităţile

neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii sale.

-politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europen s-a axat pe principiul

continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare.

Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii, s-au bazat pe

complementaritatea faţă de agricultură;

- pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare

rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură, precum şi cele care

prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii

care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populaţie

rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time)

în industrie sau servicii şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp,

integrarea activităţilor agroalimentare constituie unul dintre pilonii politicilor rurale.

Principiul după care mai uşor şi mai economic se transportă produsul finit comparativ

cu materia primă agricolă, ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în

locaţiile rurale.

Cu exceptiţia celor prezentate mai sus, încercarea de a defini cât mai bine spaţiul

rural, se reflectă şi în următoarele afirmaţii ale unor autori consacraţi acestui domeniu. Într-o

definiţie de sinteză mai recentă se consideră că adjectivul rural este folosit pentru a defini tot

ceea ce se raportează la câmpuri şi de o manieră generală la viaţa în mediu sătesc care se

situează în afara aglomeraţiilor oraşelor. Termenul de rural este adesea folosit în opoziţie cu

urban care desemnează tot ceea ce este oraş.9

1.2 Clasificarea zonelor rurale

Clasificarea zonelor rurale este o etapă importantă în stabilirea unor strategii şi

politici rurale de dezvoltare, care să răspundă unor nevoi particulare şi care să permită

păstrarea individualităţii fiecărui areal. Datorită caracterului complex şi eterogen al spaţiului

rural, clasificarea zonelor rurale se face în mod diferit. Aceste diferenţe de opinie rezultă, în

9 Gerhard Ciparisse, Thesaurus multilingue du foncier FAO. Roma. 1999. p.56.

11

general, din specificul tipologic, respectiv al interesului celui care a adoptat clasificarea.

Astfel, avem de a face cu cinci tipologii şi clasificări principale.

Clasificarea conform Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice10 (NUTS).

Uniunea Europeană, văzută prin prisma politicilor sale de dezvoltare este împărţită,

după criterii specifice, în regiuni. Pentru delimitarea teritoriilor de implementare a

politicii regionale, se foloseşte Nomenclatorul Unităţii Teritoriale Statistice (NUTS).

Practic, NUTS reprezintă baza de referinţă unitară a statisticii regionale a Uniunii

Europene. Această ierarhizare a fost creată, atât pentru a servi la elaborarea unui sistem

regional unitar, de statistică, cât şi pentru realizarea unor analize economice şi proiectarea

anumitor politici de dezvoltare grefate pe anumite caracteristici generale şi specifice

grupelor astfel formate.

Înainte de revizuirea din 2001, sistematizarea NUTS ţinea cont de unităţile

administrativ teritoriale existente, iar baza de date statistice se sprijinea pe acestea.

Distingeam 5 nivele regionale NUTS, notate de la NUTS 1 la NUTS 5.

În cadrul Uniunii Europene, o importanţă deosebită în cadrul dezvoltării regionale o

aveau regiunile NUTS 2 şi NUTS 3. După revizuirea din 2001, care este în vigoare şi în

prezent, există trei categorii de regiuni NUTS.

Sistemul NUTS al Uniunii Europene, amendat pentru ultima dată în luna mai

2003 (Reglementarea (EC) Nr.1059/2003), clasifică regiunile UE, în funcţie de populaţia lor,

în trei categorii NUTS: NUTS I – cu o populaţie între 3.000.000 – 7.000.000 locuitori; NUTS

II -cu o populaţie între 800.000 –3.000.000 locuitori; NUTS III - cu o populaţie între 150.000

– 800.000 locuitori.

Clasificarea după metodologia Eurostat. Clasificarea Eurostat11 (Biroul de

Statistică al Comisiei Europene) ţine cont de gradul de urbanism, încadrarea fiecărei regiuni

europene făcându-se într-una dintre cele trei zone prezentate mai jos:

o zone dens populate – cuprind localităţi sau grupuri de localităţi învecinate,

fiecare cu o densitate a populaţiei mai mare de 500 de locuitori /kilometru

pătrat şi un total al populaţiei din zonă de cel puţin 50.000 locuitori;

o zone intermediare – cuprind localităţi sau grupuri de localităţi, fiecare cu o

densitate mai mare de 100 locuitori/ kilometru pătrat şi care nu aparţin unei

zone dens populate;

o zone puţin populate – includ localităţi sau grupuri de localităţi neclasificate

ca fiind nici dens populate şi nici intermediare.

10 http://www.europarl.europa.eu/11 http://europa.eu.int/comm/eurostat/

12

Metodologia elaborată de către EUROSTAT are ca obiectiv principal să grupeze

într-un mod unitare unităţile teritoriale, pentru a fi alcătuite mai uşor eşantioanele pentru

cercetări statistice.

Localitate sau un grup continuu de localităţi care nu ating nivelul de densitate

cerut, dar sunt cuprinse în întregime într-o zonă intermediară, sunt considerate a fi parte

a acelei zone. Dacă localitatea sau grupul de localităţi se situează între o zonă dens

populată şi o zonă intermediară sunt considerate a fi intermediare. Pentru ca această sintagmă

să se poată aplica, este necesar ca grupul de localităţi să aibă suprafaţa mai mică de 100 km2.

Interesul EUROSTAT este acela de a avea, pe de o parte, o reflectare statistică

a diferitelor zone cu caracteristici demografice similare, cât şi să se poată face comparaţii

şi analize ale impacturilor decizionale asupra indicatorilor economici ai unor astfel de

zone. Deci, putem afirma că sintagma “celor 100 de locuitori pe kilometrul pătrat”

reprezintă un criteriu general valabil folosit în UE, dat fiind faptul că densitatea medie la

nivelul Uniunii Europene este de 115 locuitori pe kilometru pătrat.

Clasificarea după metodologia Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică (OCDE). OCDE a dezvoltat o definiţie simplă a spaţiului rural, în scopul

realizării unor comparaţii internaţionale ale condiţiilor şi tendinţelor rurale. OCDE dă

conceptului de rural o accepţiune strict geografică, acesta desemnând mai degrabă teritorii,

decât comune şi oraşe, cu o slabă densitate a populaţiei şi cu o activitate economică diversă

şi dispersată, relativ independentă de influenţa directă a zonelor metropolitane.

Definiţia dată de OCDE distinge două nivele ierarhice ale unităţilor teritoriale:

local şi regional. Astfel, la nivelul comunităţii locale, OCDE identifică zonele rurale drept

comunităţi cu o densitate a populaţiei sub 150 de locuitori/ kilometru pătrat. La nivel regional,

OCDE distinge, după gradul lor de ruralitate, unităţi funcţionale şi administrative mai mari,

care depind de procentul populaţiei ce locuieşte în comunităţi rurale. Pentru facilitarea

analizei, regiunile au fost grupate în regiuni predominant rurale, semnificativ rurale şi

predominant urbane, după cum urmează:

regiuni predominant rurale, unde peste 50% din populaţie trăieşte în

comune sau sate;

regiuni semnificativ rurale, unde ponderea populaţiei rurale este între 15 şi

50%;

regiuni predominant urbane, unde mai puţin de 15% din populaţie

trăieşte în comunitatea rurală.

Clasificarea rurală în funcţie de specificul activităţilor. Tipologia rurală raportată

la specificul activităţilor a fost realizată de către Bernard Kayser, în funcţie de activitatea

13

economică, structura socio-profesională şi dinamica demografică. Astfel, acesta distinge

cinci tipuri de rural:

ruralul profund, ”cel care cuprinde comunităţi cu 70% populaţie rurală ce

înregistrează un mare declin demografic”. Acest tip de rural este fie în „pierdere

de viteză”, fie ”păstrător al unei agriculturi active”;

ruralul semiagricol, care cunoaşte un declin demografic, dar comunităţile deţin

mari exploataţii agricole şi practică agricultură rentabilă, însă alături de o

agricultură săracă. Comunităţile ruralului semiagricol se află şi în bazine industriale,

ce oferă o mână de lucru puţin calificată”;

ruralul în mutaţie este un rural cu o populaţie agricolă viguroasă. Comunităţile

acestui tip de rural sunt rezidenţe de salariaţi industriali calificaţi; unele sunt

situate la periferia bazinelor industriale tradiţionale sau la periferia bazinelor

industriale recente. Unele dintre ele sunt populate “cu o mare proporţie de profesii

independente şi turistice”;

ruralul în stagnaţie. Şi în aceste comunităţi, populaţia agricolă este viguroasă; ele

se caracterizează prin trecerea de la agricultură la industrie, prin poli rurali de

atracţie, prin agricultură mare, cu salariaţi. Unele comunităţi ale ruralului în

stagnaţie se află în bazine industriale „în declin”;

ruralul intermediar, cel cu o populaţie agricolă încă importantă. Comunităţile au o

”mare proporţie de inactivi şi retraşi ”, unele sunt centre de cantoane agricole,

cu artizani şi comercianţi.

Problema centrală a sintezei lui Bernard Kayser este cea a renaşterii rurale. În

centrul analizei stă fenomenul de creştere demografică în spaţiul rural, de schimbare a

sensului migraţiei, din migraţie cu sens rural – urban, în migraţie cu sens urban – rural.

Clasificarea dupăRaportul ”Cooperare Europeană pentru Dezvoltarea Teritorială”.

Raportul Comisiei Europene intitulat „Cooperare Europeană pentru Dezvoltarea

Teritorială”, încercând să descrie schimbările şi tendinţele care au loc în spaţiul rural

european, în planul principalelor activităţi economice, propune o clasificare a spaţiilor

rurale în funcţie de aceste activităţi, după cum urmează:

spaţiu rural apropiat de marile centre urbane, caracterizat prin:

-un surplus al zonelor rezidenţiale industriale şi de recreere;

-creşterea numărului locuitorilor;

-o agricultură intensivă;

-comerţ dezvoltat;

-dezvoltarea transportului (creşterea traficului).

14

spaţiu rural utilizat pentru turism, caracterizat prin:

zone montane şi de coastă, pregătite (utilate) pentru turismul de masă

(circuitul turistic);

reducerea activităţilor agricole;

creşterea populaţiei;

fragmentarea habitaturilor.

spaţiu rural cu activităţi diverse, caracterizat prin:

dependenţa ridicată faţă de agricultură;

dezvoltarea unor activităţi complementare;

spaţiu rural predominant agricol, caracterizat prin:

agricultură foarte eficientă şi productivă;

tradiţionalism scăzut.

spaţiu rural în dificultate, caracterizat prin:

zone montane, păduri, insule;

migraţie ridicată a populaţiei;

zone locuite de persoane de vârsta a treia.

1.3. Funcţiile spaţiului rural

Spaţiul rural are o tipologie specifică şi total diferită faţă de spaţiul urban, de aceea

este mai mult decât necesar să fie cercetat separat, după criterii şi metodologii

special create şi adaptate continuu. Funcţiile de bază ale spaţiului rural sunt:

-funcţia economică – indică faptul că trebuie gândit şi promovat un sistem de

producţie agricolă, silvică şi de pescuit care să asigure o valorificare durabilă a resurselor

naturale locale (turism rural, funcţionarea IMM-urilor producătoare de bunuri şi prestatoare

de servicii pentru spaţiul rural etc.);

-funcţia ecologică –funcţia de ocrotire a bazelor necesare unei vieţi sănătoase

(pământ, apă, aer), păstrarea bio-diversităţii şi a caracterului specific al peisajului;

-funcţia socio-culturală – accentuează faptul că este necesară conservarea tradiţiilor

comunitare şi culturale locale, legate de modul de viaţă rural; de asemenea se impune

păstrarea valorilor întruchipate în comunităţile rurale.

Cele trei funcţii reliefează dimensiunile ale spaţiului rural, ele evidenţiind modul

în care acesta contribuie la bunul mers al vieţii cotidiene.

15

Indiferent de forma de clasificare, spaţiul rural se diferenţiază de spaţiul urban printr-

o mulţime de trăsături specifice, care se regăsesc în diferite planuri: economic, demografic,

educaţional, informaţional, servicii, politic etc.

O analiză detaliată a trăsăturilor ce diferenţiază spaţiul rural de spaţiul urban este

prezentată în tabelul nr. 1.1.

Tabelul nr. 1.1. Caracteristici tradiţionale stabilite în spaţiul rural şi urban

Dimensiunea Spaţiul rural Spaţiul urban

EconomicăPredomină sectorul primar şi activităţile

legate de acestaDominat de activităţi din

sectorul secundar şi terţiar

Structura ocupaţionalăAgricultură şi alte activităţi legate de

aceastaIndustrie, construcţii, servicii şi

administraţie

Nivelul de educaţie şi pregătire

Mai scăzut decât media naţionalăMai ridicat decât media

naţională

Accesul la informaţii Scăzut Ridicat

Accesul la servicii Scăzut Ridicat

Demografică Fertilitate şi mortalitate ridicatăFertilitate şi mortalitate

scăzută

PoliticăPredomină conservatorismul şi

rezistenţa la schimbarePredomină elementele liberale

şi radicale

Etnică Variată Omogenă

Nivelul migraţiei Scăzută în sensul ieşirii din ruralRidicată în sensul intrării în

urbanSURSA: Graeme Hugo, Anthony Champion, Alfredo Lattes- New Conceptualization of Settlement for

Demography: Beyond The Rural/Urban Dichotomy, Paper prepared for Session 42 IUSSP Conference, Bahia , Brazil, 2006

1.4. Laturile spaţiului rural românesc

Ruralul evocă un spaţiu aparte, caracterizat atât de păduri, câmpuri, culturi, spaţii

verzi, cât şi printr-o stare de spirit şi un anumit tip de ocupare a spaţiului, în coordonatele

căruia se dezvoltă un tip de societate predominant agricolă. Spaţiul rural românesc poate

fi analizat din punct de vedere al evoluţiei laturilor sale, şi anume din perspectivă istorică,

geografică, etnologică, economică, sociologică şi demografică.

1.4.1 Latura istorică

În decursul istoriei sale, poporul român a fost un popor de agricultori şi de

crescători de animale, favorizat fiind de poziţia geografică, formele de relief echilibrate,

precum şi de natura şi solurile de care dispune România. În cele trei provincii istorice,

comunităţile rurale s-au format în mod diferit, dat fiind faptul că România, prin poziţia sa

geografică se afla la graniţa celor trei imperii: Otoman (Ţara Românească şi Dobrogea),

Habsburgic (Transilvania) şi Ţarist (Moldova). Cu toate acestea, influenţele covârşitoare

asupra Provinciilor Istorice Româneşti Moldova, Dobrogea şi Ţara Românească au fost

16

lăsate de către Imperiul Otoman, iar Transilvania a fost în sfera de influenţă a Imperiului

Habsburgic.

Încă de la întemeierea Principatelor Române ca state de sine stătătoare, majoritatea

populaţiei era formată din ţărani, proprietari de pământ, care reprezentau baza societăţii

ce se înfiinţa atunci. La începuturi, boierimea era o clasă de conducători administrativi

şi militari; practic, aceasta ajunge clasă dominantă în special datorită nevoii de a da tânărului

stat o structură administrativă. O etapă importantă în evoluţia din punct de vedere economic

şi politic al statelor a fost aşa numitul proces de colonizare al moşiilor boiereşti. Boierimea,

care devenise clasă dominantă, a atras pe mo şi ile ei oameni din zone mai aglomerate,

punându-le la dispoziţie vetre săteşti, unde existau şi elemente minimale de infrastructură

socială (moară, biserică etc.). Aceştia au fost cunoscuţi sub denumirea de coloni, care cu

timpul, devenind oameni ai boierului, vor fi cunoscuţi şi sub denumiri ca: şerbi, clăca şi ,

iobagi etc.

Ion Ghica, în ”Convorbirile” sale ne prezintă, printre altele, modul de viaţă al caselor

boiereşti: ”O casă boierească era o adevărată cetate, un stat în stat, nici poliţia, nici justiţia

domnească nu îndrăznea să treacă pragul porţii unui Ban sau Vornic, deşi un asemenea drept

nu era scris nicăieri; la trebuinţă boierul putea să închidă porţile şi să trăiască luni întregi cu

familia, cu slugile şi cu oamenii casei, între optzeci şi o sută de suflete, fără să mai aibă cea

mai mică trebuinţă de cei din afară. Avea mălai şi făină în hambare; cămara lui gemea de tot

felul de băcănii şi de sărături; în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari etc.; la nevoie putea

chiar să se apere cu oamenii săi în contra puterii domneşti, când ea nu era sprijinită pe vreo

poruncă de la Ţarigrad”12.

În epoca respectivă, toate greutăţile fiscale şi militare reveneau ţăranilor, în special

celor liberi, deoarece boierimea devenise clasă conducătoare, fiind scutită de astfel de

datorii. Aceste datorii erau împovărătoare, datorită dependenţei Principatelor de Imperiul

Otoman. Asuprirea Otomană a fost totală şi datorită faptului că Imperiul Otoman impusese

o regulă de preferinţă asupra comerţului Principatelor, cât şi o blocadă în comerţul pe

Dunăre şi Marea Neagră. Tratatul de la Adrianopole, din 1829 a marcat momentul de la

care Principatele Române se aleg cu ”desfiinţarea vechiului monopol pe care şi-l asumase

împărăţia turcă asupra comerţului nostru de grâne, stabilirea libertăţii depline a oricăror

afaceri comerciale, precum şi libertatea navigaţiunii pe Dunăre pentru toate vasele”13.

Practic, acest moment poate fi numit punctul culminant al destrămării vechilor structuri.

Însemnătatea acestui moment pentru viaţa economică a României, coroborat cu

Revoluţia de la 1848 şi Reforma Agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864 poate fi 12 Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193913 Gusti, D., op.cit

17

comparată, păstrând proporţiile, cu Revoluţia Burgheză din Anglia, care este cunoscută în

toate manualele de istorie drept momentul de sfârşit al istoriei Evului Mediu şi de început al

Istoriei Moderne.

Urmările Pactului de la Adrianopole pe plan internaţional au fost, în primul rând,

înlocuirea monopolului otomano-austriac cu concurenţa franco-engleză pentru produsele

româneşti, iar pe plan intern, o creştere a producţiei de cereale, prin exploatarea terenurilor

părăsite, intensificarea producţiei pe cele existente, investiţii noi, concentrarea proprietăţilor,

micşorarea suprafeţelor date în lucru ţăranilor şi mărirea datoriilor agricole ale ţăranilor.

Este, dacă se poate spune aşa, un moment asemănător cu cel de după Revoluţia din

1989, dacă ţinem cont de evoluţiile şi progresul social din cei 160 de ani care despart

cele două momente istorice, când libertatea „de peste noapte” a produs schimbări fără

precedent. De asemenea, liberalizarea comerţului a generat schimbări structurale14:

comerţul cu cereale devenise mai important decât cel cu vite, îndemnând

boierii la noi investiţii;

boierii, sub mirajul vieţii noi, europene, iau calea străinătăţii sau a

Capitalei, arendându- şi mo şi ile fac cheltuieli mari cu investiţii

nejustificate şi lux, astfel că ajung să se împrumute la cămătari, ceea ce îi

duce la ruină;

arendaşii se îmbogăţesc, iar prin exploatare ruinătoare îşi cumpără pământ,

adesea prin abuzuri, devenind cunoscuţi ca ”ciocoii noi”;

proprietatea mică răzeşească dispare sub puterea ”ciocoilor noi”, astfel că

ţăranii liberi devin lucrători zilieri;

perioada analizată reprezintă începutul ”oligarhiei române”.

Dezvoltarea comerţului internaţional cu cereale a avut consecinţe majore asupra

satului românesc. Pe de o parte, se exportau produsele agricole, uneori cu preţul pauperizării

păturilor sărace, iar pe de altă parte, se importau produse industriale şi de lux ieftine

(care deţineau o pondere importantă în totalul importurilor). Acest fapt a avut un dublu

impact negativ: o mică parte din resurse erau alocate pentru modernizarea agriculturii, iar

importul de produse industriale ieftine a condus la distrugerea manufacturilor rurale,

care, în general, produceau pentru subzistenţă.

Dorinţa de industrializare a Principatelor Unite a pauperizat şi mai mult ţărănimea,

datoria externă a crescut din 1866 până în 1896 de 15 ori, cele mai mari consumatoare de

fonduri fiind calea ferată, administraţia birocratică şi armata15. Plata acestei datorii a

impus creşterea exporturilor mai mult decât producţia, ceea ce se traduce prin scăderea 14 Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193915 Roman T., Sociologie economică rurală, Ed.ASE, Bucureşti, 2004

18

consumului intern. În aceste condiţii, furia ţăranilor a fost îndreptată către capitalişti, care se

ocupau cu achiziţionarea ieftină a cerealelor şi revânzarea acestora.

După primul război mondial şi formarea României Mari, situaţia agricolă se

schimbă în sensul bun, în special datorită alipirii Transilvaniei, care înregistrase până

atunci un nivel de dezvoltare diferit. În Transilvania, dotarea tehnică şi tehnologică,

precum şi concentrarea pământului erau mai bune, adaptate într-o măsură mare producţiei

destinate exportului. Reforma din 1921 a avut la bază în special necesitatea satisfaceri

nevoilor sociale ale ţăranilor, care reprezentau pătura socială cea mai numeroasă. Prin

exproprierea a 5,8 milioane hectare, din cele 14,6 milioane ha ale fondului funciar al

României reîntregite şi împărţirea acestei suprafeţe la 1,4 milioane de familii, s-a

rezolvat o necesitate de ordin social. Practic, această Reformă a avut rolul de a-i recompensa

pe eroii războiului pentru reîntregirea neamului, care erau în mare parte ţărani, dar şi

recunoaşterea meritelor ţărănimii în păstrarea de-a lungul secolelor a identităţii naţionale

a românilor. Această reformă a refăcut mica proprietate, dar a condus la scăderea

producţiei de cereale destinate exportului.

Deşi dezvoltarea industrială realizată cu largul concurs al protecţionismului şi al

altor practici de susţinere impuse de către conducerea politică a fost, pe alocuri, un

succes, totu şi nu a putut absorbi forţa de muncă din mediul rural, pe care agricultura

o disponibiliza, cu toate că dotarea tehnică era precară şi multe operaţiuni se făceau

manual. Trebuie totuşi subliniat că încă din această perioadă s-a simţit nevoia de a

”dezvolta multifuncţional” ruralul, prin încurajarea manufacturilor rurale şi a serviciilor

conexe agriculturii.

După cel de al doilea Război Mondial şi venirea comuniştilor la putere, din 6 martie

1945 a început o perioadă mai mult decât zbuciumată pentru mediul rural românesc, cu

consecinţele pe care, în cea mai mare parte, le resimţim şi astăzi.

În 1945 a avut loc prima reformă agrară iniţiată de către comunişti, care a vizat

exproprierea suprafeţelor mai mari de 50 de ha. Un efect pozitiv al acestei reforme a

fost şi repartizarea de utilaje agricole. Din cele 1.468.000 ha, s-au împărţit 1.109.000

ha la 917.777 familii, cea mai mare parte a ţăranilor deţineau între 1 şi 5 ha, lucru care a

condus la o ameliorare a condiţiilor sociale ale ţărănimii, dat fiind faptul că România

venea după război.

Efectele acestei reforme au ţinut până în 1949, când comuniştii au făcut o

nouă reformă, de data aceasta în sensul comasării pământului, cunoscută sub numele de

colectivizare; acest lucru însemna întoarcerea la situaţia din 1921, cu amendamentul că

acum exista un singur mo şi er, adică statul.

19

Colectivizarea consta în înscrierea voluntară a ţăranilor în cooperative, cu tot ceea ce

deţineau legat de agricultură, în special pământ, animale şi utilaje agricole. Colectivizarea s-

a făcut în marea ei majoritate prin constrângere şi intimidare, iar până în 1953 doar 8%

din suprafaţa arabilă a ţării era inclusă în gospodării agricole, ulterior numite

Cooperative Agricole de Producţie (CAP). În 1962, când colectivizarea a fost declarată

încheiată în proporţie de 96%, circa 9 milioane de hectare erau incluse în cele circa 4700 de

CAP-uri.

Colectivizarea a fost un proces care a ruinat în mod conştient clasa ţărănimii,

afectându-i, în primul rând, pe cei mai gospodari ţărani, aşa numiţii chiaburi, ţărani care, în

realitate, se adaptaseră cel mai bine la cerinţele unei economii de piaţă normale. Deposedarea

de proprietate a ţăranului român a făcut ca atitudinea tradiţională a acestuia faţă de

muncă să se schimbe.

Colectivizarea forţată s-a finalizat oficial în 1962, însă în zonele de deal şi munte a

continuat până în 1989. Cu toate acestea însă, unele terenuri din aceste zone nu au

fost niciodată colectivizate.

Datorită terenurilor comasate, existenţei surselor financiare dirijate centralizat,

dotării cu maşini agricole etc.,a fost posibilă practicarea unei agriculturi relativ

performante pentru vremea aceea la nivelul exploataţiilor mari, în special al celor din

componenţa sectorului de stat. În perioada comunistă existau în România 100.000 de

tractoare, 50.000 de combine agricole, 4700 de CAP-uri cu 3,4 milioane de membri, care

asigurau serviciile necesare agriculturii.

După revoluţia din 1989 a avut loc o schimbare de roluri. Prin legea 18/1991 (Legea

Fondului Funciar), s-a stabilit reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole. Această lege a fost aşteptată cu nerăbdare de către cea mai mare parte din

populaţia ţării, pentru că, practic, structurile agrare existente erau contraproductive şi

incompatibile cu progresul. Consecinţele acestei legi însă, au fost catastrofale, atât pentru

agricultură, dar mai ales pentru economia naţională.

Dintre acestea enumerăm pe scurt:

- distrugerea bazelor de producţie, a fostelor CAP-uri, prin dărâmarea clădirilor şi

împărţirea materialelor rezultate către membrii cooperatori;

- fărâmiţarea proprietăţii funciare iar în anumite cazuri, acolo unde s-a decis

păstrarea intactă a bazelor de producţie şi transformarea lor în asociaţii ale producătorilor,

transferuri ilegale de terenuri şi maşini agricole, săvâr şi te de noii conducători ai

acestor structuri;

20

Există în prezent peste 1.000.000 de cauze (în diferite stadii de judecată) ce privesc

repartizarea fondului funciar pe rolul instanţelor de judecată.

Referitor la evoluţia istorică din punct de vedere economic a comunităţilor rurale,

mai trebuie subliniat faptul că de şi de-a lungul timpului au avut loc diferite reforme agrare

sau împroprietăriri, totu şi baza materială a noilor proprietari nu a fost luată în calcul.

Practic, fără a avea o bază materială corespunzătoare, ţăranii s-au trezit peste noapte

proprietari de teren, pe care nu aveau cum să îl muncească, într-o etapă istorică în care

cuvintele la ordinea zilei sunt „eficienţă”, reducerea costurilor”, „restructurare”, etc.

1.4.2. Latura economică

Economia rurală reprezintă o componentă importantă a spaţiului rural. Spaţiul

rural este, în principal, un spaţiu de producţie primară, produsele obţinute în acest spaţiu

economic servind drept materii prime pentru alte ramuri ale economiei naţionale.

Din punct de vedere ocupaţional, marea majoritate a locuitorilor rurali lucrează

în activităţi productive. Cei implicaţi în alt tip de activităţi (administraţie, infrastructură,

sănătate, cultură) sunt într-un număr relativ mic. Agricultura este ocupaţia de bază a

locuitorilor din mediul rural, în acest sector şi al celor conexe agriculturii fiind ocupaţi

marea majoritate a lor. Dintre locuitorii ocupaţi în alte domenii decât agricultura, mulţi

muncesc şi în agricultură, fie pentru a- şi ajuta familia, fie ca al doilea loc de muncă

(part-time), pentru diversificarea sau completarea veniturilor.

Evoluţia şi repartiţia teritorială a forţei de muncă din spaţiul rural reflectă atât

particularităţile factorilor demografici (natalitate, mortalitate, mişcare etc.), cât şi

transformările economico-sociale care se produc în timp. Problema utilizării forţei de

muncă, a creşterii productivităţii şi a veniturilor populaţiei rurale rezultă probleme importante

care î şi aşteaptă rezolvarea în spaţiul rural.

Privită în perspectivă istorică, economia rurală a fost la început producătoare de

bunuri destinate autoconsumului, adică o economie naturală. În timp, după cele două diviziuni

sociale ale muncii, datorită progresului tehnic, s-a simţit nevoia schimbului de produse,

apărând astfel economia de schimb.

Aşa cum am mai amintit, anul 1829 prin pactul de la Adrianopole, a fost

considerat momentul de început al destrămării vechiului regim. Chiar dacă nu a fost aşa,

totuşi acest moment a marcat intrarea într-o fază nouă, cuprinzătoare prin schimbarea

frontului de interese străine. Urmările acestor măsuri pentru Principate sunt de două feluri:

întâi, în sfera de interese economice străine, înlocuieşte treptat monopolul austriac cu

concurenţa engleză şi franceză; iar al doilea, ca o urmare a acestui fapt, în sfera de

interese economice locale, duce la o ridicare continuă a producţiei de cereale, la luarea în

21

lucru a terenurilor părăsite, la intensificarea celor aflate în lucru, şi desigur, la noi investiţii,

la concentrarea proprietăţilor, micşorarea suprafeţelor date ţăranilor şi mărirea datoriilor

agricole16.

Ca să mărească producţia pe măsura risipei şi a nevoilor tot mai mari, ţăranii

încep să fie tot mai exploataţi, pu şi de proprietari să muncească, fără măsură,

pământul lor pentru petecul ce li-l dădeau spre folosinţă proprie. Zilele de boieresc şi clacă

se înmulţesc necontenit. „Pe asemenea drumuri, viaţa economică a ţărilor române îşi pierde cu

totul caracterul mai mult patriarhal, familial, ce-l avea mai înainte şi devine tot mai

pronunţat o economie de schimb, anexată pieţei internaţionale şi capitalismul mondial.

Se preface dintr-o economie de consum într-o economie bănească. Industria casnică şi

meşteşugurile încep să se destrame sub puterea curentului de mărfuri fabricate. Cu ele,

civilizaţia noastră sătească intră într-o luptă, care nici azi nu e sfârşită.” 17

După pactul de la Adrianopole, s-a văzut că populaţia rurală a dus greul în Ţările

Române, fiind întotdeauna lăsată ultima la capitolul ajutorare, în schimb prima la

furnizarea de produse pentru export. Produsele agricole „trebuiau să satisfacă necesităţile

vastei noastre birocraţii, precum şi pe cele ale armatei. În asemenea împrejurări nu era

decât un mijloc de a întâmpina greutăţile, acela de a îmboldi cât mai mult exportul de

cereale. Creşterea într-o mai mare măsură a exportului decât a producţiei înseamnă reducerea

consumului intern al populaţiei agricole. Pentru a se acoperi sarcinile de stat, ţărănimea este

silită să- şi vândă hrana de la gură. Exportul ţărilor agricole este un export al foametei,

întrucât în proporţie cu creşterea sa, scade hrana ţărănimii. Aceasta este o regulă generală

pentru regiunile agricole abia deschise capitalismului. În ele creşterea exportului înseamnă

creşterea mizeriei maselor.”18

Din descrierile cronicarilor vremii, ne dăm seama că avem de a face cu o

exploatare mascată a agriculturii, în folosul industriei. De şi câştigul agricultorilor era foarte

mic, totu şi produsele se vindeau bine la export. „La nivelul anului 1935, de exemplu, un

muncitor din industrie producea în medie de 4 ori mai mult decât un muncitor agricol, iar în

unele industrii specializate (chimică, alimentară) de 8 ori, chiar de 10 ori mai mult.” 19 Acest

lucru i-a determinat pe conducătorii politici să ajute industria să se dezvolte. în 1938, Mihail

Manoilescu remarcă faptul că din cele 20 de milioane de locuitori, 16 milioane locuiau la

ţară, dică 80%.”Densitatea populaţiei agricole pe km2 de pământ cultivabil este la

noi de 82 locuitori. Densitatea actuală agricolă de 82 locuitori este la noi aproximativ

16 Enciclopedia României, vol III., Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 193917 Enciclopedia României, Idem 18 Zeletin, Şt., Burghezia română, Bucureşti, Editura Humanitas,199119 Enciclopedia României, Idem

22

de două ori mai mare decât în Germania, unde atinge abia 48 locuitori pe km2 de

pământ cultivabil. De aici se desprinde concluzia paradoxală că avem aproximativ de două ori

mai mulţi ţărani decât ne trebuie pentru o agricultură raţională, precum cea care se practică în

Germania sau Danemarca. Iată de ce nu se poate găsi soluţia chestiunii ţărăneşti. Dacă se

menţine actuala proporţie sat-oraş, cu orice preţ trebuie ca o parte a populaţiei ţărăneşti să

părăsească agricultura şi să- şi găsească, fie în sate, fie în oraş, o întrebuinţare în industrie

sau în alte meserii. Aceasta presupune o industrializare masivă a României şi o schimbare

totală a actualei structuri economice.” 20

Trebuie precizat, totuşi, un lucru: se poate afirma că industria de prelucrare a

beneficiat de o protecţie vamală corespunzătoare, astfel că i s-a permis să se dezvolte

fără a fi supusă presiunilor externe. Statul român a contractat credite externe pentru a

dezvolta industria, care au fost plătite mai mult cu produse agricole. Populaţia rurală prefera

să cumpere din târguri lucruri ieftine, aduse din ţările vecine, astfel distrugându-se industriile

manufacturiere locale.

După cel de-al II-lea război mondial şi venirea comuniştilor la putere, declinul

vieţii economice rurale a fost inevitabil. Practic, această perioadă poate fi numită ”a doua

destrămare a vechilor structuri”(prima avusese loc în 1829). Naţionalizarea principalelor

mijloace de producţie şi concentrarea acestora în complexe mari au redus economia rurală

aproape de inexistenţă, cu mici excepţii, dar şi acestea cu totul izolate. Concepţia comuniştilor

era aceea că spaţiul rural este destinat doar producerii de produse agricole, în cadrul

Unităţilor Agricole (Întreprinderi Agricole de Stat şi Cooperative Agricole de Producţie),

astfel că, după colectivizare, ţăranii au rămas, în general, cu pământul din curte.

Un lucru foarte important este acela al reluării modelului de creare şi dezvoltare

a complexelor agricole. Din diversele surse pe care le-am cercetat, rezultă că, în perioada

comunistă, au avut loc schimburi de experienţă pe probleme agricole cu ţări cu tradiţie şi

cu agricultură performantă, în special Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. O

parte din datoria externă a României a fost contractată pentru a se construi astfel de complexe

agroindustriale, după proiecte şi uneori sub asistenţă externă provenită din aceste ţări. Nu

doresc să comentez componenta politică a acestui fapt, dar doresc să subliniez că plata

datoriei externe s-a făcut în special cu valuta obţinută din exportul de produse agricole, ceea

ce a dus la o raţionalizare a consumului la unele produse agricole şi alimentare.

După revoluţia din 1989, s-a produs a treia ”destrămare a vechilor structuri şi

reconstituirea celor anterioare ”, întrucât ceea ce a urmat ar justifica termenul de ”renaştere a

vechilor structuri”. În vederea construirii structurilor noi, s-a început cu distrugerea celor

20 Manoilescu, M., Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura Albatros, 2002

23

vechi, operaţiune care s-a oprit doar la stadiul de distrugere, astfel că nici în prezent

agricultura nu a ajuns la nivelul de performanţă din 1989.

1.4.3. Latura geografică

Dacă poziţia geografică determină caracterele generale ale climei şi

raporturile spaţiale mai apropiate sau mai îndepărtate, relieful generează deosebirile locale în

interiorul unei ţări. Astfel, cu cât acesta e mai variat, cu atât posibilităţile de exploatare

sunt mai numeroase şi – dacă restricţiile naturale nu depăşesc posibilităţile de acţiune ale

oamenilor - cu atât se completează mai bine regiunile diferite.

Relieful României reprezintă un caz ideal, care explică unitatea etnică a

poporului nostru căruia pământurile carpatice i-au oferit toate mijloacele materiale necesare

dezvoltării libere.

Unitatea complexă a pământului românesc se caracterizează prin varietate,

proporţionalitate şi îmbinare armonioasă a părţilor componente. Varietatea se referă la

faptul că în România se întâlnesc toate formele de relief, şi anume, munţi, dealuri şi câmpii.

Proporţionalitatea sau echilibrul formelor de relief înseamnă că acestea se găsesc în mod

echilibrat, practic nici una dintre ele nu depăşeşte cu mult o treime din total. Dar cea mai

importantă caracteristică geografică a României este armonia sau alternanţa. Aceasta ne

indică faptul că formele de relief nu sunt compacte, ci alternează, astfel că putem afirma

că România este o ”ţară perfectă”, ceea ce consider că nu este o afirmaţie hazardată, cel

puţin dacă privim ţara din perspectiva geografică.

Importanţa acestei ”unităţi complexe a pământului românesc” va fi dezbătută în

pasajele următoare (celelalte laturi ale spaţiului rural), în care se va demonstra caracterul

complex al ruralului românesc (80% din suprafaţa României), care fără îndoială, este generat

în principal de această alternanţă a formelor de relief. Acest lucru se traduce mai pe scurt

prin faptul că în România există comunităţi rurale formate în spaţii geografice similare (în

aceea şi formă de relief) la care se pot identifica foarte greu alte similarităţi şi

viceversa, adică există comunităţi care se aseamănă din alte puncte de vedere, dar nu

şi din cel al similarităţii vetrei în care s-au format. Explicaţia empirică a acestei stări

de fapt este aceea că între comunităţile vecine există caracteristici similare, dar nu

întotdeauna aceleaşi.

1.4.4. Latura etnologică

Etnologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea liniilor directoare ale structurii

şi evoluţiei popoarelor.21 Această latură are de asemenea o importanţă deosebită în

înţelegerea caracterului complex al lumii rurale româneşti. Vom analiza această latură

21 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,Ediţia I, Editura Academiei, 1975

24

din perspectivă istorică. Astfel, observând procesul de formare şi de evoluţie în timp a

Ţărilor Române, putem observa o anume similitudine între Muntenia, Moldova şi Dobrogea,

fapt ce mă îndreptăţeşte să le abordez unitar, în timp ce Transilvania va fi tratată separat.

La origini, după cucerirea Daciei de către romani, aceştia au colonizat noul teritoriu.

Populaţia romană care a fost adusă în Dacia s-a contopit cu populaţia băştinaşă, astfel

că a luat naştere o nouă civilizaţie, care a evoluat şi după retragerea Aureliană. După

această ”primă colonizare”, se formează cele 4 ţări române, dar ceea ce trebuie reţinut

este faptul că interesele economice, politice şi militare din această zonă a Europei le-a

influenţat radical dezvoltarea.

Transilvania, provincie românească fondată de Dragoş, vasal al regelui

Ungariei, a cunoscut o evoluţie diferită faţă de celelalte provincii româneşti. Astfel, datorită

suzeranităţii Ungariei asupra Transilvaniei, regii unguri au înţeles importanţa strategică

a acestui principat, în special datorită poziţiei de avanpost în calea popoarelor migratoare.

Pentru a ”asigura” cât mai bine graniţele Ungariei, regii acestei ţări au colonizat aceste

principate prin aducerea secuilor şi a sa şi lor. Aceştia, la venirea în Transilvania, au adus cu

ei atât obiceiurile şi tradiţiile, cât şi alte metode şi tehnici de muncă şi apărare. Aceste

obiceiuri şi tradiţii au impus cristalizarea unei noi forme de organizare socială, care

avea la bază modelul statelor vest-europene.

Cea de-a doua colonizare (după cea a Daciei de către Romani) a orientat atât normele

şi valorile, cât şi mentalitatea populaţiei colonizate către tradiţiile populaţiilor vest-europene.

Muntenia, Moldova şi Dobrogea au avut o dezvoltare diferită de cea a Transilvaniei,

plasarea lor la graniţa Imperiului Otoman influenţându-le puternic destinul. De-a lungul

istoriei, Muntenia şi Moldova nu au fost cucerite sau colonizate precum Transilvania.

Asuprirea Otomană era resimţită în aceste provincii, fie prin plata unui tribut, fie a

monopolului turcesc asupra exportului, fie prin numirea unui domnitor de către Otomani

(epoca fanariotă şi nu numai). Acesta a fost preţul plătit de români secole de-a rândul

pentru păstrarea suveranităţii principatelor. Dobrogea a fost un ţinut românesc în care s-au

stabilit colonizatorii turci şi ruşi , datorită situării sale între Dunăre şi Marea Neagră şi

faptului că la sud nu are graniţă naturală.

Principatele române s-au găsit de-a lungul istoriei întâi în calea popoarelor

migratoare, cu care au fost nevoite să se lupte pentru păstrarea pământurilor, apoi la graniţa a

trei imperii: otoman, habsburgic (austro-ungar) şi ţarist (rusesc). Practic, principatele române

au jucat de-a lungul istoriei rol de zonă tampon pentru Europa, la început, prin respingerea

popoarelor migratoare, apoi între cele trei imperii, care rareori ajungeau să se lupte,

datorită faptului că întâi acestea trebuiau să lupte şi să înfrângă oştile româneşti.

25

Se poate spune, deci, că ruralul românesc este un mozaic etnic, de unde transpare

o parte din complexitatea sa. Datorită acestui mozaic etnic, astăzi întâlnim o serie de

obiceiuri şi tradiţii pe care fiecare comunitate le-a păstrat cu sfinţenie, în special din dorinţa

de a- şi păstra identitatea etnică. Un fapt important care merită subliniat este acela că

tradiţiile, obiceiurile care se întâlnesc în satele româneşti sunt în primul rând rezultatul

agregării a ceea ce a fost adus şi păstrat de fiecare grup etnic din carul comunităţii rurale.

1.4.5. Latura sociologică şi culturală

Sociologia este ştiinţa care studiază procesele sociale, relaţiile dintre oameni şi

instituţiile din orânduirea socială existentă. Această latură este, de asemenea, foarte

importantă în înţelegerea fenomenului rural. Cu ajutorul sociologiei putem face o

”radiografie” a spaţiului rural, pornind de la nivelul relaţiilor interumane, pentru a vedea

cum au rezistat ”ruralii” presiunii exercitate de progresul tehnic şi faţă de nou, în general.

Trebuie să precizăm, de la început, că procesul de constituire a comunităţilor rurale

din Principatele Române a fost indisolubil legat de existenţa boierilor, care din dorinţa de a-

şi asigura forţa de muncă necesară, constituiau, pe mo şi ile lor, vetre săteşti unde să

se stabilească ţăranii. Boierii jucau rol de conducători administrativi, dar şi militari,

astfel că, în unele zone ale principatelor existau sate care erau adevărate ”stat în stat”.

Celula socială de bază a comunităţii rurale o constituie familia. În sens larg, aceasta

este formată din persoane care sunt înrudite până la gradul al III-lea sau al IV-lea. Într-un

sat, cu cât o familie numără mai mulţi membri, cu atât este considerată ”mai veche”.

Datorită mişcării naturale scăzute din lumea satelor, rezultă două consecinţe majore, şi

anume:

-”toată lumea cunoaşte pe toată lumea”, adică satul are o populaţie scăzută, în

general formată din mai multe sau mai puţine familii în sens larg, ceea ce îi dă ”unicitate”;

- senzaţia de ”univers închis”, adică satul este format în cea mai mare parte din

familii care locuiesc acolo de mult timp, migraţia se desfăşoară preponderent dinspre sat către

oraş, iar mişcarea populaţiei dintr-un sat în altul, în cele mai multe cazuri nu are un impact

semnificativ asupra comunităţii ”de adopţie”.

Prin intermediul celor două trăsături ale satului românesc putem înţelege, în mare

parte, rezistenţa ruralului, la ceea ce vine din exterior. Identităţile culturale ale ruralilor,

manifestate în special prin tradiţii, obiceiuri şi meşteşuguri, au devenit în vremurile

moderne motiv de bucurie pentru aceştia, altfel spus o motivaţie în plus pentru a le

păstra nealterate.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, timp de aproape 50 de ani,

România s-a aflat sub o formă sau alta sub dominaţie Sovietică. Se poate spune că

26

aceasta a fost cea care a schimbat radical destinul României ca naţiune şi implicit al

locuitorilor, în comportament şi mentalitate.

Din punctul de vedere al mentalităţii, impactul istoriei asupra ruralului se

concretizează în următoarele elemente:

-pe de o parte, nevoit în permanenţă să îşi apere ”glia strămoşească”, ceea ce

înseamnă implicit apărarea ţării ţăranul român s-a obişnuit să nu aibă pretenţii mari de la viaţa

sa economică. Singura dorinţă ancestrală a ţăranului, şi pentru care a luptat mereu, a fost

aceea de a avea ”un petic de pământ” pe care să îl ştie al lui şi pe care să-l muncească.

Această dorinţă era izvorâtă dintr-un drept sacru al ţăranului, indiferent dacă era liber sau

dacă era iobag pe mo şi a nobilului, acela de a avea dreptul de a cere pământ pentru a-l munci

şi pentru a se întreţine;

-pe de altă parte datorită faptului că în mediul rural era foarte dificil să se găsească un

loc de muncă în alte sectoare decât cel agricol iar producţia realizată avea la bază metode

extensive, ţăranul nu era cointeresat de îmbunătăţirea calitativă a producţiei şi a

metodelor, dat fiind şi faptul că nu de puţine ori era nevoit să fugă din calea cotropitorilor

şi totodată să îşi pârjolească recoltele. Pentru mulţi ţărani, mândria de a se numi

agricultori era mai importantă decât câştigul realizat sau suprafaţa lucrată.

„Eternitatea s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, referindu-se probabil la

caracterul perpetuu al satului.

1.4.6. Latura ecologică

Latura ecologică reprezintă un pol de atracţie puternică pentru populaţia

oraşelor. Poluarea urbană este o adevărată problemă, ca de altfel şi poluarea care are efect

nociv şi asupra ruralului.

Prin mentalitate se înţelege ansamblul gândirilor, deprinderilor şi comportamentelor

sociale ale unor populaţii, formate în special pe baze istorice şi /sau educaţionale. În acest

context consider că trăsătura definitorie a mentalităţii este rezistenţa acesteia la schimbare

şi /sau (re)modelare.

La începutul istoriei moderne, mai precis după Revoluţia Burgheză din Anglia,

activitatea umană se ghida după principiul abundenţei ecologice. Mediul rural era, şi

atunci, sursa de aer curat. Cu timpul, însă, arderea pe scară largă a hidrocarburilor

precum şi folosirea CFC (freonilor) pe scară largă, ca urmare a dezvoltării industriale

explozive, au condus la ceea ce astăzi cunoaştem, sau mai bine spus exprimăm, prin „El

Ninõ” sau „efect de seră”, care sunt de fapt consecinţe cunoscute ale poluării, dar a căror

evoluţie în timp nu o poate anticipa nimeni.

27

Spaţiul rural este un spaţiu dominat prin excelenţă de activităţi nepoluante, chiar

unele dintre aceste activităţi absorb poluanţii din aer şi apă, conducând astfel către un mediu

mai curat. Datorită mediului mai curat şi preponderenţei peisajelor naturale, spaţiului rural

poate fi exploatat şi altfel decât din punct de vedere agricol, mai precis din punct de

vedere turistic şi recreativ.

1.4.7. Latura demografică

Resursele umane reprezintă un factor esenţial în analiza unui teritoriu. Capitalul

uman este unul din elementele principale în dezvoltarea rurală, între populaţie şi

economie existând un raport strâns interdependenţă.

Latura demografică a spaţiului rural îşi are importanţa ei în înţelegerea şi

definirea cât mai pertinentă a acestuia. Conform Recensământului Populaţiei şi al Locuinţelor

din anul 2002, ponderea populaţiei rurale în total populaţie era de 47,3% .

Între populaţia rurală şi cea urbană există deosebiri. Astfel, conform recensămintelor,

vârsta medie a femeilor care nasc primul copil este de 22,5 ani în mediul rural, faţă de 25,5

în mediul urban, în condiţiile în care vârsta medie a femeilor care se căsătoresc pentru

prima oară este de 22,9 în mediul rural, faţă de 25,0 în mediul urban. Unul dintre

paradoxurile mediului rural românesc îl constituie speranţa de viaţă a locuitorilor, care este

de 70,08 ani, faţă de 72,02 ani în mediul urban. Pentru a adânci acest paradox, trebuie

spus că ruralul deţine majoritatea populaţiei cu vârstă între 0-4 ani (cu aproape 25% mai

mult decât în mediul urban) şi peste 60 de ani (ajungându-se la un plus de peste 60%

faţă de mediul urban, la grupa de vârstă 75-79 de ani). Mai trebuie subliniat doar că

aproape 60% din populaţia în vârstă de 85 ani şi peste, trăieşte în mediul rural.22

Acest lucru se explică prin faptul că populaţia tânără care se naşte şi trăieşte primii

ani din viaţă în mediul rural, după ce urmează ciclul de şcolarizare (primar, gimnazial

şi universitar) preferă să se stabilească la oraş şi să revină, când se va retrage la pensie,

înapoi în mediul rural.

Un pericol care ameninţă satul românesc este acela al dispariţiei tinerilor, în general

şi al elitelor în special, datorită atracţiei pe care o manifestă urbanul, unde condiţiile de viaţă

sunt mai bune, iar câştigurile le depăşesc pe cele de la sat.

22 INS, Anuarul Statistic al României, Bucureşti ,2006

28

CAPITOLUL 2

DEZVOLTAREA RURALĂ

Dezvoltarea spaţiului rural nu este un concept nou, acesta fiind în atenţia a numeroşi

specialişti, teoreticieni şi practicieni, încă de la începuturile istoriei moderne, sub diferite

forme şi înţelesuri. Este cunoscut faptul că în majoritatea ţărilor lumii se acordă o atenţie

deosebită dezvoltării rurale, pe de o parte datorită necesităţii ei, cât şi modului în care aceasta

este înfăptuită.

2.1. Premise. Definiţii. Sferă de cuprindere

29

Dezvoltarea spaţiului rural nu este un concept nou, acesta fiind în atenţia a numeroşi

specialişti, teoreticieni şi practicieni, încă de la începuturile istoriei moderne, sub diferite

forme şi înţelesuri. Este cunoscut faptul că în majoritatea ţărilor lumii se acordă o atenţie

deosebită dezvoltării rurale, pe de o parte datorită necesităţii ei, cât şi modului în care aceasta

este înfăptuită.

Necesitatea dezvoltării rurale este justificată, în primul rând, de dorinţa de a fi

evitate decalajele dintre urban şi rural pe de o parte şi între spaţiile urbane şi rurale din

cadrul aceleiaşi entităţi (zonă,regiune, stat, etc), de a se recupera cele existente, de a se întări

coeziunea socială, de a nu se periclita ruralul în contextul progresului tehnic şi tehnologic.

Astfel, dezvoltarea rurală poate fi definită având în vedere multiplele sale faţete:

-ca proces, ca activitate, dezvoltarea rurală se poate defini prin ansamblul activităţilor

menite să inducă o ajustare şi o adaptare a realităţii rurale, astfel încât decalajele existente să

se estompeze pe cât posibil;

-ca direcţie de acţiune, dezvoltarea rurală se caracterizează prin mobilizarea tuturor

forţelor şi mijloacelor locale, în vederea inducerii unei evoluţii pozitive, materializată în

special în bunăstarea comunităţii rurale, mai cu seamă a membrilor ei;

-ca fenomen, aceasta reprezintă amplificarea în mod creator a unei doctrine, teorii

sau idei care să conducă la „un rural mai bun, mai bine dezvoltat”.

De asemenea, coordonatele dezvoltării rurale pot fi abordate pornind de la analiza

tridimensională a spaţiului rural, acţionând în mod concret pe cele trei dimensiuni ale

acestuia: economică, socială şi ecologică. Relaţiile tridimensionale ale spaţiului rural

confirmă că orice acţiune sau fenomen care se desfăşoară într-un plan, are implicaţii şi în

celelalte planuri. Aceste motivaţii de ordin relaţional trebuie să stea la baza definirii

strategiilor şi politicilor de dezvoltare durabilă rurală.23 O decizie de ordin economic care

este considerată viabilă, nu trebuie validată fără a analiza influenţa efectelor acesteia în

plan social şi ecologic. Aceasta presupune ca la nivelul fiecărui plan trebuie să se identifice

problemele specifice, resursele disponibile, tendinţele şi nevoile de dezvoltare pentru perioada

următoare, iar eforturile pentru dezvoltare să fie permanent evaluate, atât prin prisma

efectelor obţinute în planul respectiv, cât şi a influenţelor în celelalte planuri.

Adoptarea unei soluţii bune din punct de vedere economic poate avea efecte negative

în plan social sau prin creşterea efortului în plan ecologic. Acţiunea şi interacţiunea respectivă

impune şi necesită formarea de colective multidisciplinare în vederea adoptării deciziilor,

pentru a reduce la minim riscul luării unor decizii greşite, care să conducă la efecte negative

pentru perioada viitoare şi să pună la îndoială strategia de dezvoltare. Implicit, trebuie

23 Mitrache, Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000,pg.87

30

analizate implicaţiile care pot propaga efecte atât în plan social, cât şi în plan ecologic.

J.K.Galbraith consideră că protecţia mediului nu aduce recompense materiale imediate;

nevoia ca această protecţie să se bucure de un sprijin şi de o acţiune eficientă reprezintă

un ţel în slujba căruia vor trebui luate urgent măsuri cu caracter public şi politic24.

2.2. Dezvoltarea rurală

Economia în ansamblul său, precum şi economia rurală ca parte a acesteia, este

formată din actori (agenţii economici) a căror ”ţintă” supremă este obţinerea unui rezultat

superior. Obţinerea unui rezultat superior este considerată o consecinţă a dezvoltării

economice. Noţiunea de rezultat superior a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, dacă la

început, această ţintă se referea doar la rentabilitatea obţinută de agentul economic, ulterior, o

dată cu evoluţia istorică a vieţii economice şi apariţiei ameninţărilor (mai ales cele externe

vieţii economice, cunoscute generic sub denumirea de „problemele globale ale omenirii”),

viaţa economică începe să fie supusă mai multor presiuni şi restricţii, ”ţinta” fiind din ce în ce

mai complexă şi mai dificil de atins.

Ştiinţa economică recunoaşte caracterul nelimitat al nevoilor şi caracterul limitat

al resurselor, dar şi faptul că scopul unui agent economic este acela de a-şi maximiza profitul,

nu de a crea noi locuri de muncă sau a se îngriji de protecţia mediului. Astfel, primele

restricţii (în calea dezvoltării, care aveau menirea de a o orienta pe un drum corect) care au

apărut au fost cele de natură ecologică, urmate la scurt timp de cele legate de epuizarea

resurselor neregenerabile . Aceste restricţii au fost variate şi au vizat punctual fiecare domeniu

de activitate, de la controlul, limitarea şi ajungând chiar la interzicerea producerii şi folosirii

unor substanţe. Aplicarea acestor reguli a condus, atât la încetinirea poluării, dar şi a ritmului

de dezvoltare economică.

În ultimul deceniu, conştientizarea problemelor complexe ale spaţiului rural şi

necesitatea elaborării unor politici şi strategii adecvate, pentru edificarea unei Europe unite,

caracterizată de anularea, sau în cel mai rău caz, de diminuarea drastică a discrepanţelor

majore între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni, pe de o parte, şi realizarea unei

coeziuni socio-economice, pe de altă parte, au condus la o nuanţare evidentă, a percepţiei

factorilor de decizie, a cărei principală consecinţă s-a regăsit în deplasarea accentului de la

politica agrară, în sensul său clasic, la conceptul, pe cât de actual, pe atât de valabil în

perspectivă, al ”dezvoltării rurale”, mult mai complex şi mai acoperitor25.

24 Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele omului, Editura Eurosong & Book, 1997,pg.7925 Machedon I. , Silvicultura şi dezvoltarea rurală, Editura Tridona - Olteniţa, 2003,pg.8

31

În prezent, ultimele restricţii care şi-au făcut simţită prezenţa sunt cele referitoare

la migraţia forţei de muncă, manifestată cu precădere în mediul rural. Mediul rural reprezintă,

aşa cum am mai precizat, un mediu cu un echilibru fragil. Dezvoltarea acestuia trebuie făcută

în mod prudent, dat fiind faptul că agricultura este principala ocupaţie a locuitorilor, iar în

unele regiuni/zone se ajunge ca peste 90 % din populaţie să fie ocupată în activităţi agricole

”clasice” (cultura plantelor, creşterea animalelor, silvicultură, piscicultură, precum şi servicii

specifice acestor domenii). Introducerea progresului tehnic şi implementarea pe scară largă

a agriculturii de tip industrial a condus la ample mutaţii sociale în mediul rural, în special

migraţia către mediul urban, creşterea şomajului rural, abandonarea unor meserii tradiţionale,

abandonarea unor suprafeţe de teren mai puţin productive etc.

În faţa unor asemenea provocări, puterile publice au realizat, mai devreme sau mai

târziu, că mediul rural, care altădată reprezenta baza societăţii, este în pericol dacă nu se

intervine imediat spre a-l susţine. Dezvoltarea mediului rural înseamnă, de fapt, nu neapărat

susţinerea acelor segmente care se ocupă de producerea de hrană; trebuie asigurat un mediu

înconjurător sănătos, mai sigur, favorabil dezvoltării faunei, admirabil în sensul propriu,

vizitabil; trebuie, apoi, generat un sistem economic funcţional, un mediu în care nu există

doar aspecte agricole.

Dezvoltarea rurală este principalul instrument strategic utilizat pentru estomparea

disparităţilor sociale şi economice existente între regiuni, decalaje determinate de gradul

diferit de înzestrare cu resurse naturale, umane şi financiare. Dezvoltarea comunităţilor rurale

poate fi descrisă ca un demers de dezvoltare teritorială, incluzând aspecte economice, sociale,

culturale, politice, prin favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând mijloacele umane şi

financiare care concură la aceasta şi asigurând convergenţa lor. Dezvoltarea locală, semnalată

pentru prima dată la începutul anilor ‘70, în Franţa, a fost indusă ”de jos în sus” de către

actorii locali care se opuneau în acest fel dezvoltării ”de sus în jos” impusă din exterior.

Propria lor concepţie despre dezvoltare plasa omul în centrul economiei şi căuta să crească

solidaritatea precum şi gradul de implicare a cetăţeanului prin practicarea democraţiei locale.

Dezvoltarea locală reflectă capacitatea grupurilor locale de a se adapta realităţii

plecând de la propriul lor potenţial de organizare. Iniţial, în general, de către aleşii locali,

un proiect de dezvoltare locală se elaborează plecând de la angrenarea unui număr mare

de cetăţeni şi de parteneri interesaţi şi îşi găseşte traducerea într-o stăpânire comună a

situaţiei. În abordarea dezvoltării rurale la nivel local există următorii factori cheie26:

Dedicarea din partea deţinătorilor de resurse care au responsabilitatea pentru

dezvoltarea viitoare a zonei;26 Rusu M. - Dezvoltarea locală: o analiză multicriterială, revista „Economie Agrară şi Dezvoltare rurală 1-2/2004”, I.E.A., Editura Terra Nostra Iaşi, 2004

32

Identificarea unui grup de planificare sau a unei agenţii responsabile cu dezvoltarea

rurală locală, care are resursele adecvate, expertiza şi credibilitatea de a îndeplini sarcina;

Determinarea stadiului de dezvoltare a zonei, pe baza auditului strategic o analiză a

punctelor tari şi a punctelor slabe ale zonei analizate;

Stabilirea obiectivelor generale. Acestea trebuie să fie clare, realiste, măsurabile

şi posibil de atins. Ele urmează să reflecte atât capacităţile comunităţii locale, cât şi creşterea

abilităţii la nivelul indivizilor, organizaţiilor şi agenţiilor de dezvoltare prin încurajarea unor

forme de organizare noi, stimularea legăturilor dintre organizaţii etc;

Adoptarea strategiilor de nişă care să completeze strategiile globale pentru a

reduce decalajele rurale;

Implicarea şi participarea locală a tuturor actorilor rurali interesaţi este esenţială, mai

ales în acţiunea de validare a evaluării nevoilor şi în cea de implementare;

Monitorizarea şi evaluarea urmăresc ajustarea ulterioară a strategiei, în cazul în care

această acţiune devine necesară.

Analizată sub raport tipologic, dezvoltarea rurală se regăseşte sub forma a două

dimensiuni complementare, şi anume: dezvoltarea rurală durabilă şi dezvoltarea rurală

multifuncţională.

2.2.1. Conceptul de dezvoltare rurală durabilă

Evoluţia contemporană a economiei mondiale, schimbările intervenite în realităţile

vieţii sociale au impus şi dezvoltarea sistemului conceptual cu care operează ştiinţele sociale.

Astfel, după cel de-al doilea război mondial s-a conturat şi s-a dezvoltat un tip nou de

dezvoltare economică, care, în esenţa ei, este chemată să asigure satisfacerea optimă a

cerinţelor prezente de consum fără compromiterea sau prejudicierea cerinţelor viitoarelor

generaţii. În plan teoretic şi al politicilor economice s-a conturat conceptul de creştere

economică, care reliefează aspecte esenţiale ale dezvoltării economiei contemporane. În

acest context, procesul creşterii economice a devenit un fel de panaceu al dificultăţilor

economice cu care se confruntau şi se confruntă încă ţările lumii contemporane.

Conceptul de dezvoltare durabilă aparţine teoriei noi a dezvoltării economice, ea

însăşi fiind o ramură relativ nouă a teoriei economice generale, care s-a desprins şi

individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ’50-’60.

Sintetic, principalii termeni cu care se operează în acest domeniu sunt: expansiune,

creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare27.

În linii generale, expansiunea este privită ca fiind o creştere economică pe termen

scurt, cu deschidere spre reversibilitate. Aceasta reprezintă „vârful de val” care defineşte

27 Pohoaţă, I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică, Bucureşti,2003, pg.78

33

faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui clasică, în care criza şi

depresiunea se suprapun pe faza descendentă.

Spre deosebire de expansiune, creşterea economică este o expresie mai frecvent

folosită în limbajul curent ca o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici

„venit naţional” sau „produs global”. Creşterea pe termen lung a capacităţilor de producţie

sau a volumului producţiei sau a potenţialului economic capătă de obicei aceiaşi semnificaţie,

de creştere economică. Atunci când creşterea în valoare absolută a indicatorilor

macroeconomici este raportată şi privită la modul relativ, în funcţie de dinamica populaţiei,

un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întâmplă în economie şi în societate,

anume progresul economic. El reprezintă o creştere a venitului naţional pe locuitor. În raport

cu acestea, creşterea economică poate fi:28

-progresivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mare

decât cea a populaţiei; creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres tehnic

-recesivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mică decât

cea a populaţiei; în alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un regres economic

-statică – atunci când procentul creşterii venitului naţional este egal cu cel al creşterii

populaţiei, moment în care se poate vorbi de o creştere economică dar nu şi de progres.

Indicatorii care reliefează creşterea economică vizează predominant latura

cuantificabilă a activităţii economice, fiind orientaţi către latura cuantificabilă a fenomenelor

şi proceselor economice, lăsând la o parte aspectele calitative şi schimbările structurale

produse odată cu creşterea economică. Din acest motiv, termenul de dezvoltare este

mai folosit, chiar dacă părerile celor preocupaţi de analiza acestui fenomen diferă,

totuşi părerea unanimă este aceea că dezvoltarea este un concept multidimensional.

În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor care trimite, concomitent,

la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate şi aspectele legate de social,

politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc.

În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod

obligatoriu creşterea şi progresul economic29.

Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative

ce ţin de ansamblul vieţii, astfel încât, pe total, ea să se traducă în faptul că oamenii se

hrănesc mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere.Ca să-şi

atingă asemenea deziderate, dezvoltarea trebuie concepută ca fiind ansamblul schimburilor

de structuri mentale şi de comportamente sociale care permit creşterea produsului real

global şi care transformă progresele într-un progres social generalizat. Dacă socotim drept 28 Pohoaţă, I. , -Idem pag.7929 Pohoaţă, I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,2003, pg.82

34

referinţă această definiţie a lui P. Guillaumont (aceasta având suficiente calităţi care o

recomandă în acest sens), am putea spune că progresul social generalizat reprezintă scopul

suprem al dezvoltării.

Iar progresul social generalizat înseamnă atingerea unor obiective precum:

-promovarea progresului economic printr-o mai judicioasă repartizare a

rezultatelor creşterii, spre a se elimina disparităţile intolerabile de avere şi poziţie

socială;

-eliminarea sărăciei şi asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populaţie;

ridicarea standardului de viaţă prin creşterea generală a veniturilor, asigurarea

unui nivel cât mai înalt de ocupare a forţei de muncă, o mai bună educaţie şi un mai

mare acces la valorile culturale şi umane;

-extinderea gamei de alegeri economice şi sociale, atât pentru indivizi, cât şi pentru

naţiune, prin eliberarea din starea de dependenţă, nu numai în relaţiile cu alţi oameni şi alte

state, dar şi faţă de ignoranţa şi mizeria umană în general;

-îmbunătăţirea performanţelor factorilor de producţie şi a producţiei însăşi;

-ameliorarea instituţiilor şi înnoirea permanentă a cunoştinţelor;

-raţionalizarea sistemului politic şi a celui decizional.

Conceptul de dezvoltare durabilă apare pentru prima dată în 1987 în Raportul

intitulat ”Viitorul nostru comun” (cunoscut şi sub numele de „Raportul Brundtland”) al

Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU. Definiţia dată în acest raport

numeşte dezvoltarea durabilă ca fiind „acea dezvoltare ce satisface nevoile generaţiilor

actuale, fără a prejudicia interesele generaţiilor viitoare”. Conform definiţiei date de CMED,

dezvoltarea durabilă implică faptul că volumul total al capitalului, format din capital fizic

(maşini, drumuri, hoteluri ş.a.), capitalul uman (sănătatea oamenilor, cunoştinţele şi

calificarea lor) şi capital natural (pădurile, aerul, apa şi solul fertile), rămâne constant sau

creşte în timp30.

Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în

condiţiile în care, între generaţii şi în interiorul aceleaşi generaţii, se manifestă un spirit

asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă, în virtutea căruia binele şi bunăstarea

unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia31.

Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma –

denumit “Limitele creşterii” – şi când a avut loc prima Conferinţă a ONU asupra problemelor

de mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de

dezvoltare, în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, 30 * * * Strategia protecţiei mediului, MAPPM, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 199631 Pohoaţă I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică, Bucureşti, 2003

35

bunăstării generale şi procesului creşterii economice32. Raportul recomandă, de asemenea,

realizarea de reuniuni regionale şi mondiale pentru a promova integrarea mediului şi a

dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluţii generale, la 22 decembrie 1989,

Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune

mondială pe tema dezvoltării şi mediului. Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi

Dezvoltarea a reunit, între 3 şi 14 iunie 1992, la Rio de Janeiro, în Brazilia, 145 de preşedinţi,

prim-miniştri sau vicepreşedinţi ai ţărilor membre ONU, fiind socotită drept cea mai

amplă reuniune la nivel înalt din secolul XX. Cele mai importante documente adoptate la

această conferinţă sunt: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, supranumită

“Carta Terrei”, Planul de acţiune intitulat “Agenda 21”, Convenţia cadru privind

schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia privind deşertificarea.

Singura instituţie creată de către Summit-ul de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării

Durabile (CDD), constituirea sa fiind prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21: “Aranjamente

instituţionale internaţionale “, iar funcţionarea sa înscriindu-se, conform Adunării Generale a

ONU, în cadrul Consiliului Economic şi Social (al ONU).

Acutizarea problemelor privind dezvoltarea economică necontrolată, precum şi

concluziile Summitului de la Rio de Janeiro din 1992, au făcut ca ONU să organizeze,

în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, la Johanesbourg, în Africa de Sud, Summitul

Mondial pentru Dezvoltare Durabilă.

Pregătirea Summit-ului pentru dezvoltare durabilă a început din anul 2001 la nivel

naţional, regional şi internaţional, subiectele principale ale întrunirii fiind, pe de o parte,

legate de evaluarea progreselor înregistrate de guverne, sectorul privat şi societatea civilă în

perioada ce a trecut de la Summitul Terrei din 1992 de la Rio de Janeiro, iar pe de altă

parte, de găsirea unor noi soluţii pentru o dezvoltare economică şi socială mai durabilă

şi mai echitabilă. ONU a organizat, fără îndoială, cea mai mare conferinţă mondială care a

dezbătut problemele majore cu care se confruntă toate statele lumii: sărăcia, mondializarea,

degradarea mediului, sănătatea, accesul la diferite pieţe etc. Dezvoltarea durabilă vizează

un echilibru între obiectivele sociale, economice şi ecologice:

-în domeniul social obiectivul principal este eliminarea sărăciei prin reducerea

ponderii persoanelor care trăiesc (supravieţuiesc) cu mai puţin de un dolar pe zi;

-în domeniul economic, obiectivul principal este schimbarea modelelor de producţie

şi consum non-durabile;

-în domeniul ecologic gestionarea durabilă a resurselor naturale.33 După Niţă

Dobrotă, “dezvoltarea durabilă presupune creşterea economică ...32 Popescu C., Ciucur D., Popescu I., Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti, 199633 Nistoreanu Puiu., Ecoturism şi turism rural, Editura ASE, Bucureşti, 1999, pg.92

36

-în consonanţă cu cerinţele echilibrului ecologic ... şi cu întreaga dezvoltare umană,

ceea ce înseamnă că se au în vedere toate aspectele ce ţin de progresul în om şi pentru om

– cultură, ştiinţă, civilizaţie, egalitate, echitate între oameni, etnii, naţiuni şi popoare”34

Sintetizând, conceptul de durabilitate este în esenţă orientat spre scop, ceea ce

presupune că resursele ar trebui utilizate astfel încât valoarea acestora să nu se diminueze şi să

se poată obţine un folos continuu. Orientarea spre scop poate să nu fie mereu vizibilă, ceea ce

ar însemna că trebuie cercetat dacă un anumit tip de agricultură este actualmente durabil sau

nu. Conceptul de durabilitate trebuie să se bazeze pe exploatarea raţională a resurselor, dar

fără a se limita la acest lucru.

2.2.2. Premisele dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă presupune o evoluţie procesuală realizabilă prin rezolvarea

unor probleme. Unele sunt comune şi aparţin procesului dezvoltării în general, altele sunt

specifice. Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiţie, o dezvoltare umană,

realizabilă prin voinţa oamenilor şi având ca finalitate binele individual şi colectiv al

acestora. Nimic nu poate fi gândit aici dincolo de însemnătatea populaţiei. Factorul

„populaţie” şi influenţa sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile în special, pot fi

analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante acestuia sunt numărul, structura şi

sănătatea populaţiei.35

Cu privire la numărul populaţiei, întrebarea la care trebuie să răspundă

dezvoltarea durabilă este „ Ce populaţie poate suporta planeta pământ şi ce şanse sunt ca

această populaţie din ce în ce mai numeroasă să trăiască într-un mediu perfect conservat

şi să se hrănească tot mai bine?” Problema care se pune este aceea că previziunile

făcute pe baza trendului actual al numărului populaţiei indică o evoluţie către 7,5 miliarde

locuitori la nivelul anului 2015 şi de 11,5 miliarde de locuitori în 2150. Referitor la

numărul maxim ce poate fi suportat, estimările oamenilor de ştiinţă conduc spre valori

între 30 şi 150 miliarde de locuitori, conform lui J.M. Harribey.36 Se poate afirma că

progresul tehnic şi creşterea numărului populaţiei sunt două fenomene care ţin cont în

principal de câteva variabile cheie comune, cum ar fi: schimbarea mentalităţilor,

îmbunătăţirea tehnicilor de producţie, etc.

Structura populaţiei este la fel de importantă ca şi numărul ei, poate mai importantă.

Avem pe de o parte structura socio-profesională a populaţiei, gradul de instrucţie şi calitatea

acesteia, care se traduce mai ales în posibilitatea de a se realiza o dezvoltare echilibrată

34 Dobrotă, N. şi colab, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pg.11235 Pohoaţă I. , Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,2003,pg.5436 Pohoaţă I. , Idem,pg.56

37

atât pe plan mondial cât şi regional. Este foarte important ca în regiunea care se vrea

a se dezvolta să existe persoane instruite corespunzător spre a-şi aduce aportul, astfel

asigurând succesul acestui proces. Pe de altă parte, avem împărţirea pe medii, urban şi rural,

care este de asemenea importantă mai ales în perspectiva condiţiilor de viaţă. Exodul mai

ales al populaţiei instruite din rural către urban este o caracteristică a creşterii economice

clasice.Împrejurările care au condus la exodul masiv din spaţiul rural au fost legate în

principal de37 :

-accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de

muncă, serviciilor ieftine, abundente şi de calitate;

-defavorizarea zonelor rurale sub aspectul investiţiilor publice şi private, dar şi în

plan social, cultural şi civic, de unde izvorăşte o forţă de reacţie de respingere a satului,

asimilat cu mizeria, incultura ,etc.

Necesitatea contracarării exodului rural devine în aceste condiţii imperativă, iar

măsurile trebuie luate deîndată, orice ignorare a acestora sau întârziere în aplicare riscând

să condamne ruralul la catalogarea acestuia ca „spaţiu veşnic defavorizat”.

Pentru oraş, suprapopularea a condus la apariţia unor fenomene negative în

următoarele planuri:

-al ocupării forţei de muncă

-al locuinţelor

-al serviciilor urbane

-al apariţiei unor periferii ca insule ale mizeriei, sărăciei şi promiscuităţii contrastante

sfidător cu centrele opulente

-al deteriorării climatului ambiental dar şi al celui social (delicvenţă, droguri, etc.)

-al dificultăţilor de aprovizionare cu apă, energie electrică, alimente, etc

-al dificultăţilor administrative

Din ceea ce am expus în legătură cu conceptul de durabilitate, se poate observa

că bătălia cea mai mare se dă între dezvoltarea durabilă în plan economic şi cea în plan

ecologic, conform teoriilor tehnocentristă şi ecocentristă, care sunt, de altfel, cele două

extreme ale acestui proces.

Teoria tehnocentristă, susţine capacitatea omului şi a tehnologiei de a se adapta

oricărei lipse a vreunei resurse naturale, dat fiind faptul că una dintre teoriile economice

menţionează posibilitatea substituirii parţiale sau totale a unuia sau mai multor factori de

producţie cu altul, astfel că nu se stabilesc nici un fel de limite ale pieţei, nici pentru

producători, nici pentru cumpărători. Opusul teoriei tehnocentriste este teoria ecocentristă.

37 Pohoaţă I. , Idem,pg.56

38

Aceasta are la bază mediul ambiant şi militează pentru păstrarea acestuia aşa cum a fost

moştenit de la generaţiile anterioare, astfel încât în perspectivă să poată a fi lăsat ca moştenire

generaţiilor viitoare cel puţin în aceste condiţii, dacă nu chiar mai bun, prin canalizarea

cercetărilor către limitarea factorilor economici de risc, care, în această viziune, sunt: nivelul

producţiei, al consumului şi al creşterii demografice.

Cele două teorii, aflate în opoziţie, exprimă cele două extreme ale dezvoltării rurale.

Optimul de dezvoltare durabilă se obţine prin combinarea celor două teorii, astfel încât să

nu se producă efecte negative irecuperabile. Aceasta este una din faţetele dezvoltării durabile

în general şi a dezvoltării rurale durabile în particular.

Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să răspundă este următoarea: Care este

nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului

tehnic, fără a afecta echilibrul mediului?

Întrebarea este legitimă, în condiţiile în care ştim că dezvoltarea implică creşterea

economică sau, cu alte cuvinte, mărirea producţiei. Creşterea dimensiunilor producţiei, din

păcate, antrenează poluare. Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este, pe de altă

parte, limitată, de unde şi preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.

Angajat cu cercetarea pe o asemenea temă, Victor Platon ajunge la concluzia că

următoarea formulă pune în evidenţă relaţia triunghiulară dintre dezvoltare, poluare şi

progres tehnic38:

= producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului ecologic;

= capacitatea de absorbţie a mediului (considerată constantă);

h = capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante ;

Kr = capitalul aferent instalaţiilor antipoluante;

V = volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;

qf şi qc = coeficienţi specifici de măsurare a emisiilor poluante.

Chiar dacă aplicarea în practică a unei asemenea formule comportă suficiente

dificultăţi, legate de cuantificarea unor fenomene şi factori prin natura lor greu cuantificabili,

şi în pofida unor ipoteze de lucru cărora li se se găseşte greu un corespondent în realitatea

faptică (de exemplu, menţinerea calităţii mediului echivalează cu condiţia ca densitatea

poluanţilor existenţi în mediul ambiant să fie constantă), analiza ei permite formularea

unor concluzii de maximă importanţă pentru politica dezvoltării durabile:39

38 Platon V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică,Ed. Economică, Bucureşti, 1997,pg.12539 Platon V., Idem

39

-nivelul maxim al producţiei ce se poate realiza fără modificarea calităţii mediului se

află în relaţie:

-direct proporţională cu capacitatea de absorbţie a mediului, a instalaţiilor

antipoluante de a reţine emisiile poluante, capitalul investit în instalaţii antipoluante şi

volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;

-invers proporţională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de nivelul

producţiei şi cel al consumului.

-între acţiunea factorilor surprinşi de formulă se pot realiza compensări,cu

suport diferit, funcţie de zonă; în ţările dezvoltate, volumul mare al producţiei şi consumului,

ca şi capacitatea de absorbţie limitată a unui mediu deja poluat, pot coborî nivelul lui

; în sens invers acţionează tehnologiile antipoluante performante şi investiţiile

masive de capital în această direcţie; pentru ţările slab dezvoltate, acţiunea celor două grupe

de factori este exact inversă.

-se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică în condiţiile menţinerii

calităţii mediului ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de

absorbţie a mediului poate fi menţinut, în condiţiile unei creşteri dinamice, prin mărire

ratelor de economisire, a eficienţei instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi prin

creşterea suprafeţelor sau a volumului de dispersie a poluanţilor;

-”progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea calităţii unei rate

acceptabile a dezvoltării economice cu menţinerea calităţii mediului ambiant, ceea ce

justifică importanţa mare a investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare

care au în vedere menţinerea şi chiar refacerea mediului”;

Stabilirea punctului de echilibru este dependentă de factori importanţi precum:

structura economiei, a producţiei, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al

mediului etc.;

Indiferent dacă, în plan ideologic, acest lucru place sau nu, menţinerea stării de

echilibru şi asigurarea unui Qmax presupun intervenţia autorităţilor publice, prin politici de

dezvoltare care să fie armonizate cu politicile de protecţie a mediului.

Principiile dezvoltării durabile au la bază teoria folosirii resurselor rare, regenerabile

parţial sau total, sau neregenerabile. Această teorie porneşte de la premisa că nevoile

trebuie satisfăcute folosind resursele, care sunt limitate în raport cu nevoile (principiu

economic). Aceste resurse pot fi regenerabile, parţial regenerabile sau total neregenerabile.

Principiile dezvoltării durabile abordează aceste resurse astfel:

40

-pentru cele neregenerabile, direcţiile de acţiune trebuie să se îndrepte către găsirea

modalităţilor de substituire într-o măsură cât mai mare a acestora (ideal ar fi, acolo unde

este posibil, în totalitate) cu resurse din categoria celor regenerabile sau parţial regenerabile;

-pentru cele parţial regenerabile trebuie să se ţină cont, în procesul de alocare, de

gradul şi perioada de regenerabilitate, astfel încât să nu se pună în pericol nici existenţa

şi nici disponibilitatea lor;

-pentru resursele regenerabile se prevede folosirea lor cât mai largă, datorită

disponibilităţii virtual nelimitate.

Cerinţele minime pentru realizarea unei dezvoltări durabile sunt40:

-redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echilibrată

a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;

-eliminarea sărăciei, ce se poate realiza prin satisfacerea nevoilor esenţiale pentru

asigurarea unui loc de muncă, pentru hrană, apă, energie şi sănătate;

• reducerea creşterii demografice necontrolate;

• conservarea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,

-supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;

-reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a resurselor acesteia;

-unificarea pe plan mondial a deciziilor privind mediul şi economia.

Premisele dezvoltăriirurale trebuie privite şi analizate prin prisma conceptului de

dezvoltare ”multidimensională”. În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor

care trimite, concomitent, la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate, aici,

şi aspecte legate de social, politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc. În

acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod

obligatoriu creşterea şi progresul economic.

Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative ce

ţin de ansamblul vieţii, astfel încât, pe total, ea să se traducă în faptul că oamenii se hrănesc

mai bine, se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere. Ca să-şi atingă atari

deziderate, dezvoltarea trebuie concepută ca fiind ansamblul schimburilor de structuri mentale

şi de comportamente sociale care permit creşterea produsului real global şi care transformă

progresele particulare într-un progres social generalizat41.

2.2.3. Cele trei planuri ale dezvoltării durabile rurale*

Dezvoltarea rurală (sau a comunităţilor rurale) poate fi descrisă ca un procesîn care

comunitatea este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru

valorificarea resurselor proprii, disponibile, în beneficiul social, economic şi ecologic al 40 Cămăşoiu, Camelia (coordonator), Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică, Bucureşti, 199441 Pohoaţă I., Filosofia economică şi politica dezvoltării durabile, Editura Economică, 2003

41

comunităţii. În ceea ce urmează vom încerca să expunem, pe fiecare plan în parte, problemele

ce pot să apară în momentul combinării cu celelalte planuri.

Dezvoltarea durabilă în plan economic

Dezvoltarea în plan economic trebuie să vizeze ca orice acţiune şi activitate

întreprinsă să se realizeze în condiţii de rentabilitate la nivelul entităţilor de producţie şi să

se acţioneze pe toate căile pentru a le viabiliza.

Ponderea populaţiei ocupate din mediul rural care acţionează în agricultură este cea

mai mare, raportându-ne la celelalte domenii de activitate ale spaţiului rural. Deci, agricultura

este activitatea determinantă şi pilonul de bază în jurul căruia trebuie să graviteze activităţile

economice ale spaţiului rural. Celula de bază a dezvoltării rurale o reprezintă exploataţia

agricolă viabilă, iar existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la vitalizarea vieţii

economice rurale. Diversitatea exploataţiilor agricole este dată de spectrul variat al

sectoarelor de producţie vegetală şi animală, capabile ca prin activitatea lor să furnizeze

produse proaspete sau materii prime de calitate pentru industrializare sectorului industriei

alimentare sau industriei textile, pielăriei sau a altor sectoare ce folosesc ca materii prime

produse agricole; aceasta este motorul motivaţiilor, atragerii de investiţii în mediul rural şi

a diversificării acestora, generând alternative de obţinere a veniturilor pentru populaţia

rurală, asigurând stabilitatea şi prosperitatea acesteia.

Exploataţia agricolă viabilă poate fi caracterizată astfel:

-se organizează cu scopul de a asigura o ofertă competitivă, exprimată prin cantităţi

de produse omogene şi în partizi mari, prin sortimente de produse agricole şi agroalimentare

de calitate obţinute cu costuri reduse;

-obţine rezultate economice şi financiare pozitive în condiţiile unui management

specific corespunzător;

În explicarea celor 3 planuri ale dezvoltării rurale, derivate din cele 3 funcţii

fundamentale, am luat ca exemplu principal agricultura, în calitate de pilon principal al

activităţii rurale şi de activitate rurală considerată a fi cea mai reprezentativă. Celelalte tipuri

de activităţi urmează, în spaţiul rural, aceleaşi principii de dezvoltare.

-asigură condiţiile necesare realizării veniturilor şi protecţiei sociale a membrilor

familiei, asemănătoare cu cele ale altor categorii de agenţi economici;

-are capacitate de plată şi solvabilitate ridicată, care permite să asigure un nivel de

trai decent pentru membrii săi şi să facă investiţiile necesare dezvoltării şi consolidării sale;

-desface produsele obţinute şi pe baze contractuale, nu numai direct, prin magazine

proprii sau prin pieţe amenajate pentru producătorii agricoli.

42

Un factor important şi în acelaşi timp determinant în activitatea unei exploataţii

agricole îl reprezintă vocaţia. Aceasta se poate defini prin vocaţia în specializare şi

vocaţia în capacitatea tehnică de producţie. Vocaţia în specializare este dată, în general, de

abilităţile şi cunoştinţele pe care le are managerul exploataţiei şi capacitatea acestuia de

a le aplica în vederea obţinerii celor mai bune rezultate. Vocaţia în capacitatea tehnică

de producţie reprezintă dotarea tehnică de care dispune exploataţia pentru a realiza cel

mai bine activitatea ce deţine ponderea cea mai mare în totalul activităţilor pe care le execută.

Mai trebuie menţionat că, pe lângă vocaţia managerilor de exploataţii, mai există şi

vocaţia zonei, care se traduce prin ansamblul factorilor naturali şi/sau antropici ce

influenţează sau ar putea influenţa o activitate economică (prezentă sau viitoare).

Prin combinarea celor două tipuri de vocaţii,în specializare şi în capacitatea tehnică,

putem aprecia viabilitatea unei activităţi desfăşurate de o exploataţie agricolă. Astfel,

putem avea o exploataţie al cărei manager să aibă vocaţie într-un anumit domeniu, dar va

avea dificultăţi dacă doreşte să practice o astfel de activitate într-o regiune unde aceasta

nu este pretabilă şi viceversa.

Deşi din punct de vedere strict economic practicarea unei activităţi într-o zonă

fără vocaţie ar fi nerentabilă, totuşi, datorită noilor orientări existente în diferite ţări ale

lumii, se acordă sprijin extern (în principal din partea autorităţii naţionale respective)

sub formă de subvenţii, facilităţi fiscale etc., astfel că activitatea va deveni rentabilă. În

aceste cazuri, sprijinul extern se fundamentează în principal pe repercursiunile activităţii

respective în planul socio-cultural (abandonarea unor activităţi agricole poate conduce atât

la creşterea ratei şomajului cât şi la abandonarea unor tradiţii, obiceiuri sau meşteşuguri

tradiţionale legate de acestea), în cel ecologic (investiţiile pentru protecţia mediului ar face

afacerea să revină neatractivă) sau în ambele planuri.

Dezvoltarea durabilă în plan ecologic

Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic trebuie să fie în concordanţă cu

dezvoltarea în plan economic şi social a spaţiului rural şi să asigure evitarea degradării

mediului. Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi

trebuie să fie în concordanţă cu principiile practicării unei agriculturi durabile.

În prezent, majoritatea terenurilor agricole cultivate primesc o anumită doză de

pesticide şi îngrăşăminte chimice, în scopul creşterii randamentelor la hectar. Tehnologiile

moderne practicate în agricultură şi oferite ca alternative agricultorilor sunt foarte

diversificate şi cu diferite influenţe faţă de mediu.

Cu cât prin tehnologie se urmăreşte creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă,

prin stimularea solului cu îngrăşăminte şi a combaterii dăunătorilor prin substanţe chimice,

43

cu atât se înregistrează efecte negative asupra mediului şi asupra ecosistemelor naturale.

În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optim între

tehnologiile aplicate, producţiile obţinute şi restricţiile ecologice.

Sunt cunoscute principiile de acţiune, atât ale agriculturii alternative, cât şi ale

agriculturii durabile, care au în vedere practicarea unei agriculturi performante, în echilibru

cu natura. Rezultatul acţiunii integrate a principiilor agriculturii alternative, cât şi ale

agriculturii durabile conduce la definirea unui nou model de agricultură modernă bazată pe:

-utilizarea de soiuri de înaltă productivitate şi adecvate condiţiilor locale;

-creşterea gradului de mecanizare;

-irigaţii şi desecări;

-fertilizarea intensivă cu îngrăşăminte naturale;

-utilizarea de pesticide pentru combaterea dăunătorilor.

Practicarea agriculturii durabile va contribui la o dezvoltare a producţiei vegetale

şi animale şi va conduce la dezvoltarea economico-socială, asigurând comunităţilor rurale:

-satisfacerea cerinţelor umane;

-îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale;

-utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor parţial sau greu regenerabile şi a celor

neregenerabile;

-îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Însă, succesul dezvoltării rurale durabile constă în practicarea unei agriculturi

durabile, care are ca scop menţinerea calităţii solului şi asigurarea corelaţiei optime dintre

cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătatea vieţii oamenilor şi menţinerea calităţii mediului

înconjurător.

Realizarea acestor corelaţii de echilibru poate fi asigurată prin practicarea unei

agriculturi alternative, a cărei funcţie obiectiv este determinată de restricţii ecologice şi

de producţie, necesitând ca direcţii de acţiune următoarele activităţi42:

-rotaţia culturilor;

-reciclarea resturilor provenite din culturi şi a gunoiului de grajd;

-folosirea în limite reduse a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substanţe

chimice;

-extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului, inclusiv leguminoase

fixatoare de azot;

-combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor.

42 Mitrache Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000

44

Acţionând raţional în direcţia dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice preţ

distrugerea solului, pe considerente de ordin economic, care au rezultate scontate numai

pe termen scurt şi pot avea implicaţii negative deosebite pe termen mediu şi efecte

dezastruoase pe termen lung. Prin abordarea unei asemenea strategii avem garanţia obţinerii

unor produse agricole nepoluate, care pot reprezenta un start pozitiv pentru activităţile de

prelucrare.

Însă, dezvoltarea durabilă a spaţiului rural nu reprezintă numai preocuparea pentru

obţinerea de produse agricole de bună calitate, ci şi asistarea procesului de transformare a

produselor agricole în produse alimentare. În urma procesului de transformare a produselor

agricole sunt obţinute deşeuri, reziduuri, ape uzate etc. care, negestionate corespunzător,

conduc la degradarea mediului înconjurător.

În general, întreprinzătorii, procesatorii de materii prime, în realizarea proiectelor

de investiţii, vizează indicatorii de eficienţă economică, rentabilitatea randamentelor de

valorificare şi a randamentelor de extracţie a substanţei utile la nivelul materiilor prime sau

la nivelul tehnologiilor utilizate, urmărindu-se, în primul rând dezvoltarea în plan economic.

Însă, orice strategie a unei dezvoltări durabile îi obligă pe întreprinzători să analizeze

proiectul şi prin prisma planului ecologic, care, în majoritatea cazurilor, conduce la creşterea

costurilor de realizare a acestora.

Prin acest mod de abordare a problemelor rezultă că între cele două planuri există o

relaţie de interdependenţă, concretizată prin aceea că activitatea economică trebuie să fie

analizată şi prin implicaţiile sale în plan ecologic. Numai prin menţinerea sub observaţie

a relaţiilor de interdependenţă dintre cele două planuri se poate tinde către o dezvoltare

durabilă a spaţiului rural.

Dezvoltarea durabilă în plan social şi cultural

Dezvoltarea durabilă în plan social trebuie să fie concepută ca o garanţie a asigurării

condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toate localităţile şi regiunile unde este

prezentă activitatea umană. Este cunoscut faptul că nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii

de dezvoltare economico-socială, acestea diferenţiindu-se atât în funcţie de condiţiile

naturale, cât şi în funcţie de evoluţia nivelului de dezvoltare a regiunii din punct de vedere

economic.

În general, dezvoltarea în plan social a unei regiuni porneşte de la nivelul de

dezvoltare în plan economic al regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă

cu aceasta. Astfel, cu cât o regiune este mai prosperă în plan economic, cu atât mai puţin se

înregistrează efecte negative care să conducă la regres social. Discrepanţe mari apar şi în

cadrul aceleiaşi comunităţi, unde întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult decât

45

altele, ceea ce determină ca în economia rurală să apară noi fluxuri de circulaţie şi

formare a veniturilor şi profitului. Ceea ce este evident şi vizibil în formarea veniturilor

este că acestea cresc în sectorul de exploatare şi administrare a activităţilor rurale şi

scad sau lipsesc la proprietarii de terenuri şi în special la cei care nu pot sau nu dispun de

condiţii materiale pentru exploatare directă. Rezultă astfel importanţa susţinerii activităţilor

rurale, în general, şi a agriculturii, în special.

Implicaţiile în plan social sunt multiplicate şi de schimbările structurale intervenite

în cadrul activităţilor industriale. De exemplu, printr-o decizie politică se reduce producţia

de energie electrică obţinută prin utilizarea combustibilului solid, fapt ce poate declanşa

o reacţie în lanţ asupra industriei miniere şi a industriilor colaterale care deservesc

industria extractivă, finalizându-se cu disponibilităţi mari de forţă de muncă, şi în general

cu lipsa alternativelor. Ca urmare a unor astfel de modificări structurale, asistăm astăzi

la situaţii în care regiuni care au dispus şi dispun de potenţial economic sunt declarate, din

punct de vedere social, ca zone defavorizate, pentru că nu au fost pregătite pentru alternative

sau reconversii economice. Declararea acestor zone ca “zone defavorizate” constituie o

măsură politică ce vizează crearea de facilităţi care să stimuleze investitorii sau să antreneze

programe de dezvoltare economico-socială în vederea stopării declinului social şi stimulării

creşterii economice, prin implementarea de programe integrate, care să imprime zonelor un

ritm spre o dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înţeleasă ca un mecanism logic ce trebuie să

acţioneze în orientarea evoluţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiului rural spre o

dezvoltare individuală şi comunitară, care să conducă la ameliorarea nivelului de bunăstare

rurală şi la menţinerea echilibrelor de mediu. Creşterea bunăstării rurale este percepută

atunci când se înregistrează efecte pozitive faţă de fenomenele economice şi sociale care au

dominat şi încă domină ruralul, cum ar fi43:

-oprirea migrării populaţiei de la sat la oraş, prin crearea de alternative care să-

i motiveze existenţa şi să-i stimuleze iniţiativa de acţiune pentru asigurarea celor necesare

traiului;

-combaterea sărăciei;

-stimularea şi diversificarea serviciilor;

-echitatea şanselor;

-dreptul la o viaţă mai bună, dreptul la sănătate, educaţie şi securitate.

Aceste cerinţe de protejare a ruralului mai sunt cunoscute generic şi sub numele

de „combaterea vulnerabilităţii şi a excluderii sociale” în mediul rural şi este necesar să

43 Mitrache Şt., Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000

46

fie aplicate întrucât subiecţii cu care avem de a face aici (în speţă ruralii) sunt foarte

vulnerabili la impactul cu viaţa modernă şi cu standardele impuse de aceasta. Mai trebuie

precizat că în mediul rural infrastructura este mult mai puţin dezvoltată (comparativ cu

mediul rural) iar fără o infrastructură rurală care să permită şi să contureze un minim

de confort pentru membrii unei comunităţi, nu poate fi vorba de punerea sub control a

fenomenului de migrare a populaţiei de la sate, şi în principal a populaţiei tinere, ceea

ce conduce la manifestarea unor fenomene sociale grave la nivelul comunităţii rurale,

care periclitează chiar viitorul acesteia.

Inegalităţile sociale, la care a condus şi conduce puternica dependenţă de factori

externi, ca şi popularea, „o poluare a sărăciei cu sărăcie” (I. Sacs) înseamnă tot atâtea

nemulţumiri faţă de tipul de creştere economică postbelică. Îngrijoraţi de principiul

cauzaţiunii circulare şi cumulative44 adânceşte disparităţile dintre cele 2 lumi, artizanii

dezvoltării durabile socotesc aceasta ca fiind o gravă ameninţare lapacea şi siguranţa planetei.

În concluzie, se impune să precizăm că nu poate fi concepută o dezvoltarea durabilă a

regiunilor rurale fără a avea în vedere găsirea de soluţii viabile pentru multitudinea

problemelor identificate în plan social.

2.3. Actorii dezvoltării rurale

Pentru a evidenţia cât mai fidel ceea ce înseamnă în viaţa reală conceptul de

dezvoltare rurală, este necesar să fie prezentaţi şi actorii, mai bine spus cei care joacă

rolurile determinante în cadrul acestei activităţi complexe. Cei mai importanţi actori

sunt comunitatea, statul şi societatea civilă.

2.3.1. Comunitatea

Comunitatea este cel mai important actor în cadrul dezvoltării rurale, ea

reprezentând de fapt baza de la care se pleacă în acest proces, cât şi beneficiarul primordial al

dezvoltării. Pentru a reliefa cel mai bine ce înseamnă comunitatea în angrenajul dezvoltării

rurale, vom începe cu ”celula” sa de bază, care o reprezintă omul (ca individ şi ca fiinţă

socială). Practica dovedeşte că orice individ, indiferent de nivelul de pregătire, poate

răspunde la întrebarea “ce înţelegi prin dezvoltare durabilă rurală ?” în sensul celor

enumerate, însă cu alte cuvinte, care au acelaşi înţeles. Putem fi convinşi că majoritatea

oamenilor ştiu ce ar vrea şi simt când apare un progres în viaţa lor, simt când o duc mai

bine sau mai rău.

44 Principiul a fost enunţat de către Gunnar Myrdal, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, potrivit căruia ţările bogate devin tot mai bogate, iar cele sărare tot mai sărace

47

Dezvoltarea comunităţilor rurale poate fi descrisă ca un proces în care comunitatea

este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentru valorificarea

resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunităţii. O astfel de dezvoltare a

comunităţilor rurale presupune legături şi cooperări strânse cu puterea politică şi societatea

civilă, reprezentată prin asociaţii non-guvernamentale, cu instituţii publice sau agenţii de

dezvoltare care pot ajuta comunităţile rurale, cu instituţii, agenţii şi organizaţii care

gestionează fonduri structurale sau speciale pentru asistenţă şi dezvoltare rurală, consilii de

dezvoltare locală sau regională, abilitate pentru promovarea proiectelor de dezvoltare locală

etc.

Un rol important în dezvoltarea comunităţii rurale îl are iniţiativa locală, prin care se

realizează un parteneriat pentru identificarea şi rezolvarea problemelor comunităţii şi

promovarea acestora sub formă de proiecte, în scopul găsirii de soluţii care să conducă

la antrenarea comunităţii într-un proces continuu de dezvoltare pe principii viabile, durabile.

Totodată, aceasta presupune şi asumarea unui risc pentru modul de rezolvare a problemelor

identificate. Căile şi metodele de rezolvare a acestora, adoptate de cei care îşi asumă

acest risc, trebuie să corespundă nevoilor comunităţii, să creeze efecte benefice pentru

dezvoltarea acesteia şi trebuie să tindă către o dezvoltare durabilă.

Liderul45 comunităţii rurale este un actor care trebuie să fie prezent pe scena

dezvoltării rurale. El trebuie să întruchipeze sentimentele şi aspiraţiile membrilor comunităţii

şi să lupte pentru îndeplinirea idealurilor acestora. Trebuie să se înţeleagă că alesul

comunităţii are un rol determinant în procesul dezvoltării acesteia şi că alegătorii îşi pun

speranţa în el, în vederea rezolvării problemelor care sunt mereu amânate pentru ”noi

vremuri” sau pentru noi mandate.

Trebuie precizat, însă, că noţiunea de lider al comunităţii are mai multe

sensuri, acesta putând fi unul formal, adică primarul şi un eventual lider al unui grup

de acţiune locală, care a fost ales direct, dar şi unul informal, cum ar fi liderul unei

cooperative locale sau un investitor a cărui activitate economică este dominantă în cadrul

acelei comunităţi.

Alesul comunităţii devine şi împuternicitul cu administrarea acesteia şi trebuie

să devină iniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare a comunităţilor, să vină în

sprijinul iniţiativelor locale şi să integreze comunitatea în programe de ansamblu, care să

conducă la consolidarea dezvoltării sale. Permanent, alesul comunităţii trebuie să fie stăpânit

de ideea că sub mandatul de reprezentant al alegătorilor s-a înregistrat un progres atât la

45 aici cu sensul de reprezentant al comunităţii

48

nivelul comunităţii, cât şi la nivelul iniţiativelor locale, şi că implicarea sa se va regăsi

într-o evoluţie pozitivă, pe drumul unei dezvoltări durabile.

Ferma familială – vector al dezvoltării rurale multifuncţionale. Gospodăria

ţărănească tradiţională, cu tendinţe de consolidare, are o vechime de peste 200 de ani de

când este apreciată ca o structură agrară cu un rol determinant în viaţa economico – socială

a spaţiului rural. Pe perioada existenţei sale, gospodăria ţărănească a fost un barometru al

dezvoltării sociale rurale, prin care s-au reflectat atât influenţele pozitive, cât şi cele negative

ale politicilor şi strategiilor elaborate de guvernanţii ţării.

De-a lungul anilor, gospodăria ţărănească a înregistrat progrese, stagnări, regrese

şi din nou progrese. Cu toate acestea, ea continuă să existe ca o entitate de sine stătătoare, cu

un rol de o importanţă majoră în economia rurală. În termeni reformatori, pe scara evoluţiei

sociale, gospodăria ţărănească devine azi exploataţie agricolă individuală, o verigă cu un rol

bine definit şi integrat în structurile agrare. Din punct de vedere economic, al capacităţii de

producţie şi al modului de valorificare a acesteia, exploataţiile agricole individuale se pot

grupa în: exploataţii de subzistenţă, semi-subzistenţă şi comerciale. Prin politici agricole

şi de dezvoltare rurală se urmăreşte ca exploataţiile agricole individuale să devină

viabile, de tip comercial, după modelul european. Ferma familială viabilă a reprezentat

şi reprezintă modelul european de dezvoltare a politicii agricole comune.

Cerinţa de aliniere la acquis-ului comunitar conduce către nevoia de restructurare

majoră a structurii exploataţiilor agricole individuale, care vor defini noi profile de ferme

familiale. Procesul de restructurarea va conduce la:

-eliminarea unor activităţi economice neconforme cu cerinţele de calitate ale

producţiei agricole din cadrul unor ferme, ce va avea ca rezultat concentrarea şi specializarea

pe cele care se pot realiza cel mai bine;

-diversificarea fermelor specializate;

-migrarea către activităţi fără restricţii productive şi către ele care valorifică superior:

• activarea meşteşugurilor tradiţionale;

• activarea unor tehnologii de procesare tradiţionale care vor avea un rol

resursele locale;

-bine definit în piaţa locală;

-renunţarea la activitatea agricolă în favoarea cedării terenului unor forme de

administrare asociative sau arendării;

-diversificarea serviciilor şi reconversia fermei etc.

Toate aceste alternative reprezintă un vector al diversificării activităţilor

spaţiului rural, care alimentează şi întreţin multifuncţionalitatea economiei locale.

49

Grupurile de acţiune locală – factor de acţiune în dezvoltarea rurală multifuncţională.

În statele democratice, asistăm permanent la un dialog al societăţii civile cu administraţia

publică, care, în cea mai mare parte a sa este considerat similar celui dintre structurile

politice aflate la putere şi cele din opoziţie. În situaţia actuală, administraţia publică

ar reprezenta puterea şi societatea civilă opoziţia.

În scopul fructificării acestui dialog, statele cu democraţii avansate optează pentru

crearea de parteneriate între administraţia publică şi societatea civilă, structurate pe

organizarea de grupuri de acţiune locală, cărora le revine un rol important în identificarea

nevoilor şi resurselor locale. Aceste grupuri pot reprezenta entităţi de elaborare a strategiilor

şi politicilor de dezvoltare a localităţilor sau regiunilor de unde provin.

Grupurile de Acţiune Locală (GAL) cu o structură eterogenă pot acţiona polivalent,

astfel încât să acopere întreaga problematică economico – socială a localităţilor sau regiunilor

unde acestea acţionează. Rolul asumat de grupurile de acţiune locală se concretizează

realizarea unor activităţi precum:

-identificarea nevoilor sociale;

-identificarea resurselor locale şi a modului de valorificare al acestora;

-promovarea iniţiativei locale trecută prin filtrul nevoii sociale, fructificarea

resurselor locale şi asigurarea viabilităţii pieţei;

-promovarea de proiecte cu rol de dezvoltare locală;

-identificarea şi atragerea de mijloace financiare în susţinerea proiectelor promovate;

-validarea proiectelor şi iniţiativelor, cu efecte benefice asupra mai multor

beneficiari, direcţi şi indirecţi.

Acţiunile desfăşurate de GAL-uri au consecinţe directe asupra dezvoltării rurale

multifuncţionale, prin: încurajarea acelor proiecte viabile, care dezvoltă alternative în

obţinerea veniturilor; diversificarea pieţei produselor şi serviciilor; asigurarea durabilităţii,

prin protejarea mediului şi asigurarea securităţii şi bunăstării vieţii.

Principalele căi de acţiune ale GAL-urilor sunt:

-elaborarea de strategii de dezvoltare şi, în cadrul acestora, detalierea pe proiecte

concrete cu rol de dezvoltare, care să satisfacă nevoia socială;

-dezbaterea şi aprobarea publică a proiectelor identificate şi propuse spre

implementare;

-întreprinderea de acţiuni pentru identificarea şi atragerea surselor de finanţare a

proiectelor;

-monitorizarea şi evaluarea rezultatelor proiectelor în atingerea ţintelor propuse etc.

50

La nivelul ţării noastre, legislaţia este confuză şi nu se poate spune că pot fi

organizate statutar astfel de grupuri de acţiune locală. Existenţa şi acţiunea acestora ar fi de un

real folos, şi cu siguranţă activitatea lor ar aduce ceva nou şi benefic în activitatea

economico– socială din mediul rural. Se impune ca cineva să ia iniţiativă şi să propună

legislativului să statueze o astfel de formă de organizare, benefică şi necesară pentru

societatea noastră.

În procesul de preaderare la Uniunea Europeană, Româniaa fost caracterizată ca

neavând capacitate de absorbţie a fondurilor europene puse la dispoziţie de UE şi Banca

Mondială, pentru compatibilizarea structurilor economice şi sociale cu cele europene.

Desigur, prin crearea structurii de tip GAL a crescut cu siguranţă capacitatea de a crea,

propune şi promova proiecte într-un concept integrat, care să asigure multifuncţionalitate şi

durabilitate în economia rurală locală.

Agenţii economici din mediul rural au, în general, o capacitate redusă de a promova

proiecte, iar cele care sunt promovate au de regulă dimensiuni relativ reduse. Această

situaţie este întreţinută şi de lipsa de iniţiativă, mai precis de “autori de iniţiativă”. Prin

crearea GAL-urilor creşte iniţiativa şi capacitatea de promovare a proiectelor, antrenând

astfel o dezvoltare rurală cu grad ridicat de multifuncţionalitate.

2.3.2. Statul

În calitatea sa de garant al stabilităţii şi ordinii sociale, statul este al doilea actor

important al dezvoltării rurale.

După opinia noastră, prima structură care trebuie să se ocupe de proiectarea unui

mecanism viabil al dezvoltării rurale este parlamentul. Activitatea parlamentară trebuie să

trateze serios problema dezvoltării rurale, în acest sens fiind necesară asigurarea unui

climat social sănătos şi a unui mediu economic propice unei dezvoltări durabile pe termen

lung. Acest mediu economic poate fi asigurat prin legi stabile, care să pornească de la

realităţile actuale din teren. Legislaţia trebuie să asigure crearea unui cadru instituţional,

care să vină în sprijinul economiei rurale, a protejării individului şi a producătorului. De

asemenea, parlamentul, prin acţiunile sale, trebuie să asigure continuitatea acţiunilor sale,

să asigure stabilitate mediului economic rural, pentru că dezvoltarea durabilă este un proces

liniar de lungă durată, materializat în programe şi strategii

ce cuprind o perioadă de 10 – 20 de ani.

A doua structură importantă care trebuie să acţioneze pe linia dezvoltării durabile

este guvernul, el având rol atât de reprezentare administrativă naţională, cât şi regională şi

locală. Desigur, sarcina guvernului pare mai uşoară dacă o analizăm prin prisma

implementării cadrului legislativ elaborat de parlament. Însă rolul guvernului, ca executiv,

51

este mult mai complex. Politica guvernamentală în domeniul dezvoltării durabile poate

avea efecte de progres, regres sau stagnare. Guvernul dispune de toate pârghiile economico-

financiare care orientează şi stabilizează economia rurală, precum şi de iniţiativa legislativă,

care poate completa şi armoniza acest cadru. Programele guvernamentale trebuie ”croite” în

aşa fel încât să se realizeze un progres continuu, să fie manageriate în mod strategic,

astfel încât să fie recunoscute şi de guvernele care se succed la putere.

2.3.3. Societatea civilă

Văzută ca o „putere” aparte, societatea civilă poate avea un rol important în

elaborarea şi implementarea de programe care să conducă la o dezvoltare durabilă într-o

economie în plină transformare. Într-un stat democratic, societatea civilă este un partener

activ în elaborarea şi transpunerea în practică a programelor de dezvoltare durabilă.

Rolul societăţii civile în dezvoltarea durabilă se regăseşte în influenţarea fiecăruia

dintre cei patru piloni enumeraţi: guvern, parlament, alesul comunităţii, individ şi/sau

comunitate, jucând un rol de feed-back în activitatea fiecăruia, în scopul canalizării atenţiei

spre programe şi acţiuni menite să ducă la creşterea progresului şi a bunăstării economiei

şi a mediului rural.

Societatea civilă are capacitatea de a se organiza în multiple forme organizatorice:

asociaţii, fundaţii, federaţii etc.; de a acţiona în scopul dezvoltării spaţiului rural prin iniţiative

şi programe adecvate; de a se manifesta prin diferite forme de luptă şi protest asupra

politicilor guvernamentale, care derapează spre regresul sau stagnarea vieţii economice şi

sociale din spaţiul rural.

2.4. Dezvoltarea rurală durabilă versus dezvoltarea rurală şi dezvoltarea

multifuncţională

Cele două faţete ale dezvoltării rurale, durabilitatea şi multifuncţionalitatea, sunt

complementare, nicidecum opuse. Se poate afirma că dezvoltarea durabilă reprezintă faţeta

verticală a dezvoltării rurale, în timp ce dezvoltarea multifuncţională reprezintă faţeta

orizontală. Extrapolând, se poate spune că dezvoltarea rurală durabilă priveşte mai mult spre

partea calitativă a dezvoltării, în timp ce dezvoltarea multifuncţională priveşte latura

cantitativă (fără a se limita la aceasta).

Dezvoltarea durabilă rurală se referă la o activitate sau un grup de activităţi, pentru

care este necesar să se ţină cont de principiile şi de cerinţele durabilităţii. Cu alte cuvinte,

dacă activitatea este veche, ca urmare a aplicării cerinţelor şi principiilor durabilităţii, se pot

întâlni mai multe ipostaze:

52

-activitatea evoluează, dar nu se transformă într-o activitate nouă avem de a face

într-adevăr cu o dezvoltare durabilă. De exemplu, în evoluţia sa, agricultura clasică se

dezvoltă în concordanţă cu principiile induse de durabilitate, prin scăderea cantităţilor de

pesticide şi îngrăşăminte utilizate. Astfel, putem spune că agricultura clasică migrează către

una semi-ecologică sau total ecologică; dar cât timp cele trei activităţi (agricultura clasică,

agricultura semi- ecologică şi agricultura ecologică) rămân de sine stătătoare, cu principii

diferite, putem spune că avem de a face cu o dezvoltare durabilă a agriculturii;

-activitatea migrează către sau se transformă într-o activitate nouă nu avem de a face

cu o dezvoltare durabilă, ci, eventual, cu una multifuncţională.

În continuarea exemplului de mai sus, la un moment viitor, se ia decizia politică de

reglementare strictă a folosirii pesticidelor şi îngrăşămintelor. În acest caz, avem de a face cu

forţarea agriculturii clasice să migreze către agricultura semi-ecologică, dându-i-se acest

nume şi definindu-i-se principiile. Din acest punct de vedere vom avea de a face numai cu

agricultura semi-ecologică; agricultura clasică va fi de domeniul trecutului. Astfel, vom

vorbi numai despre dezvoltarea durabilă a agriculturii semi-ecologice. Chiar dacă pentru

unii este doar o schimbare de nuanţă, totuşi noi o considerăm substanţială; putem spune

că vechea activitate a dispărut şi că a apărut una nouă. În funcţie de ceea ce vor prevedea

reglementările, aşa cum vom vedea în continuare, putem decide dacă avem de a face

cu o dezvoltare în sens multifuncţional, adică a apărut o ramură nouă sau nu;

Necesitatea unui astfel de capitol este justificată, pentru faptul că, până în prezent,

atît în revistele de specialitate cît şi în cele destinate marelui public, deseori se face confuzie

între cele 2 tipuri de dezvoltare din punct de vedere al sferei de cuprindere.

Continuând exemplul de mai sus, în „viitorul al doilea”, se decide ca principiile

agriculturii semi-ecologice să fie aceleaşi cu cele ale agriculturii ecologice. În acest

caz, avem de a face cu „înghiţirea” de către agricultura ecologică a agriculturii semi-

ecologice, deci cu dispariţia de pe firmament a acesteia din urmă şi asimilarea dezvoltării

durabile a agriculturii semi-ecologice de până acum de către dezvoltarea durabilă a

agriculturii ecologice (existentă până la momentul respectiv). Indiferent de ce nume va căpăta

noul domeniu, acesta nu este nou, deci nu am avut de-a face cu o dezvoltare durabilă;

-activitatea se uneşte cu una sau mai multe activităţi vechi, după aplicarea principiilor

durabilităţii aplicabile în cazul fiecăreia, împreună dau naştere unei noi activităţi durabile

necunoscute până atunci - avem de a face

-cu o dezvoltare durabilă, chiar dacă aceasta s-a materializat printr-o revoluţie.

În contextul exemplului de mai sus, la formarea agriculturii semi-ecologice sunt obligate

Am dorit să reliefez, prin aceasta, un tip de agricultură în care îngrăşămintele şi pesticidele pot fi folosite doar cînd este nevoie, în situaţii strict reglementate. Acesta este un model ipotetic, utilizat doar pentru exemplificare

53

să subscrie şi alte domenii să subscrie şi să se regăsească întrutotul alături de agricultura

clasică în noul concept de agricultură semi- ecologică.

Trebuie subliniat că dezvoltarea durabilă se referă la o activitate generică, ceea ce

poate însemna trecerea de la o activitate singulară până la un întreg domeniu economic,

dar cu cât acel domeniu de activitate este mai vast, cu atât termenul de dezvoltare

durabilă a respectivului domeniu are un înţeles mai abstract şi nu acesta este scopul final. De

aceea, este mai mult decât necesar să se pornească în analiza dezvoltării durabile având ca

subiect activităţi unice sau grupuri de activităţi înrudite, dat fiind faptul că fiecare dintre

acestea au particularităţi specifice, care pot fi incompatibile în sens durabil cu ale celorlalte

domenii;.

Spre deosebire de dezvoltarea durabilă, care, aşa cum am precizat, se referă la

o activitate generică, dezvoltarea multifuncţională se referă la găsirea de noi activităţi care

să poată fi dezvoltate în sens durabil. În cazul dezvoltării rurale multifuncţionale, se

porneşte de la funcţiile economică, socio- culturală şi ecologică ale spaţiului rural şi se

caută soluţii noi de valorificare a acestora. Strategia de dezvoltare multifuncţională

trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile, şi în acest context este necesar să subliniem

că pentru fiecare componentă a acesteia trebuie să existe câte un plan de folosire a resurselor

conform principiilor dezvoltării rurale. Deducem de aici că avem de a face cu o relaţie

univocă, datorită faptului că:

-dezvoltarea multifuncţională presupune un set de activităţi ce se vor desfăşura

(sau dezvolta) fiecare după criteriile proprii de durabilitate;

-dezvoltarea durabilă presupune doar o activitate generică, deci nu presupune

multifuncţionalitate.

Cu alte cuvinte, putem afirma că dezvoltarea rurală multifuncţională presupune

întotdeauna durabilitate, în timp ce dezvoltarea durabilă rurală nu Poate fi considerat şi cu

înţelesul de „sector” presupune multifuncţionalitate, datorită, în special, ariei de acţiune a

fiecăreia dintre cele enumerate mai sus.

*

* *

Pentru a evidenţia mai clar diferenţa dintre cele două faţete ale dezvoltării

rurale, vom prezenta, în continuare, un exemplu.

Să presupunem că un fermier doreşte să-şi dezvolte în sens durabil activitatea

fermei sale. Pentru aceasta merge la un consultant de specialitate. Acesta îl va întreba ce

fel de activităţi derulează în cadrul fermei şi pe baza a ceea ce îi va spune fermierul, îi va

prezenta principiile durabilităţii ce privesc activităţile sale, precum şi modul în care acesta

54

ar trebui să le aplice, având în vedere factorii ce pot influenţa implementarea acestora.

În realitate, această dezvoltare se referă numai la activităţile prezente ale fermierului, nu

şi la o eventuală reprofilare a sa.

Dacă însă acelaşi fermier îi va spune consultantului că doreşte să îşi dezvolte

în sens multifuncţional activitatea fermei sale, atunci consultantul îi va solicita atât datele pe

care i le-a cerut anterior, legate de natura şi specificul activităţii sale, despre profiturile

obţinute, dar şi altele, legate de gradul de ocupare în muncă a familiei sale, eventuale spaţii

libere care ar putea fi folosite la activităţi ca sericicultură, agroturism, prelucrare primară a

producţiei sale şi nu numai, etc.În acest caz, consultantul îi va recomanda alternativele pe

care le consideră ca fiind cele mai bune pentru fermier, de la o îmbunătăţire a metodelor de

muncă şi de exploatare durabilă a resurselor, până la o reprofilare în context durabil, totală sau

parţială a fermei. Există posibilitatea ca fermierul să fie convins că cel mai bun lucru

pe care îl poate face este să abandoneze ceea ce a făcut anterior, eventual să îşi vândă şi cotele

de producţie pe care le are şi să demareze o altă activitate pentru care poate avea o vocaţie şi

care să îi asigure venituri mai mari.

CAPITOLUL 3

ZONA BRAN-MOECIU PE PIAŢA TURISTICĂ RURALĂ DIN

ROMÂNIA

Dezvoltarea turismului rural în zona turistică Bran-Moeciu a fost posibilă graţie

efortului depus de localnici pentru găsirea şi oferirea, în permanenţă, a unor elemente noi,

atractive şi a unor servicii turistice de calitate, în concordanţă cu cerinţele actuale ale

turismului

Fiind nu numai cea mai veche zonă, dar şi cea mai bine conturată

din punct de vedere al turismului rural, în situaţia intensificării şi

accentuării acţiunilor de promovare şi dezvoltare turistică, viitorul este în

favoarea acestei zone turistice.

În acest context se poate studia oferta şi cererea turistică a acestui

spaţiu rural, completândule cu o previziune a evoluţiei turismului rural, în

condiţiile aplicării unor strategii de marketing adecvate, bazate pe un

management eficient

55

3.1 Particularităţile ofertei turistice din zona Bran-Moeciu

Definirea ofertei turistice prin "elemente de atracţie" care

motivează călătoria şi cele destinate să asigure valorificarea primelor

presupune includerea în structura ei a potenţialului natural şi antropic, a

bazei tehnico-materiale, a forţei de muncă precum şi a condiţiilor de

comercializare a acesteia.

Particularităţile ofertei turistice din zona Bran- Moeciu se

conturează pe baza patrimoniului turistic local, a resurselor forţei de

muncă şi a serviciilor implicate în derularea activităţii turistice.

3.3.1. Potenţialul turistic natural şi antropic

Potenţialul turistic şi antropic al regiunii Bran, conturat în timp

istoric, îşi extinde cadrul prin ascesiunea creativă a omului în concordanţă

cu cerinţele civilizaţiei moderne. Astfel, principalele componente pot fi

evidenţiate prin următoarea schemă:

56

Figura 3.1 - Potenţialul antropic al zonei turistice rurale Bran-Moeciu

57

Punctarea principalelor componente ale potenţialului natural şi a

celui antropic, precum şi a unor caracteristici corespunzătoare acestora,

confirmă că zona Bran dispune de un bogat şi valoros potenţial turistic, cu

o imensă posibilitate de valorificare.

3.3.2 Baza tehnico-materială din zona Bran-Moeciu

Conturarea patrimoniului turistic al zonei turistice rurale Bran-

Moeciu, valorificarea componentelor fondului turistic natural şi antropic, se

realizează prin baza tehnico-materială existentă. În strânsă concordanţă

cu mărimea, funcţionalitatea, gradul de modernizare şi integrare în spaţiul

rural Bran-Moeciu, această bază satisface la un nivel ridicat cererea

turistică.

Infrastructura generală reprezintă un element prioritar în

dezvoltarea bazei, modernizarea şi adaptarea ei la cerinţele pieţei

turistice, polarizând mişcarea fluxurilor turistice, modificând favorabil

derularea activităţilor turistice.

Zona etnică Bran este formată din trei mari comune, fiecare având

în componenţă mai multe sate, astfel46:

- Comuna Bran cu 5329 locuitori populaţie stabilă, majoritatea fiind

navetişti spre aglomerările urbane din jurul Braşovului (Râşnov, Codlea,

Zărneşti etc.), este formată din satele: Bran, Predeluţ, Sohodol, Şimon şi

Poarta;

- Comuna Moeciu cu 4681 locuitori, pe o suprafaţă mult mai mare,

are în componenţă satele: Moeciu de Jos, Moeciu de Sus, Cheia, Măgura şi

Peştera;

- Comuna Fundata are în jur de 861 locuitori, pe care îi întâlnim în

satele: Drumul Carului, Fundata, Fundăţica, Şirnea.

În comparaţie, totalul populaţiei pejudeţul Braşov este de 589029 mii, deci cele trei

comune au o pondere în totalul populaţiei braşovene de 2,86%.

Identificarea specificului fiecărui sat cu scopul de a contribui la o

mai bună lansare a turismului rural intern şi internaţional, s-a realizat

folosind multiple criterii: potenţialul economic, cantitatea şi calitatea

46 Populaţia la 01 ianuarie 2008

58

resurselor turistice naturale şi antropice, căile şi mijloacele de transport,

tradiţiile şi obiceiurile etc.

Astfel, aceste trei localităţi pot fi considerate sate climaterice şi

peisagistice, precum şi etnografic-folclorice, cu monumente arheologice,

istorice şi de cultură.

Întreaga zonă este străbătută de DN75, accesibil tuturor tipurilor de

autoturisme, precum şi autobuzelor de transport călători de la 3 autobaze

ale municipiului Braşov ("Transbus" Zărneşti, "Bus Bran" coloana Moeciu şi

"Codreanu" Braşov,ş.a.), care facilitează accesul în zonă a turiştilor ce

folosesc transportul feroviar reprezentat de "punctele nodale" Braşov,

Râşnov şi Zărneşti.

Zona dispune de o reţea de telecomunicaţii destul de bine

conturată, cu tendinţa de xtindere şi în satele răsfirate la altitudine

(Moeciu de Sus, Măgura, Peştera, Şirnea, Fundăţica), are dispun în acest

moment de câte două telefoane (la dispensarul sătesc şi la magazinele

mixte).

În localitatea Bran există un oficiu poştal modern care dispune de

racordare la centrala digitală europeană, precum şi de telefoane publice

cu cartele. Din orice loc al zonei Bran pot fi folosite sistemele GSM

VODAFON, ZAPP şi ORANGE.

Fiecare familie este racordată la reţeaua de apă potabilă. În satele

de altitudine s-au constituit asociaţii familiale de 10-15 familii racordate la

un izvor. În următorii ani se estimează racordarea la reţeaua ROMGAZ a

localităţilor Bran, Moeciu şi Fundata.

Bazei tehnico-materiale generale, cunoscută şi sub denumirea de

infrastructură, i se alătură cea specific turistică, reprezentată de structurile

de primire turistică. Primele structuri de primire turistică create cu scopul

practicării turismului rural au fost înfiinţate şi semnalate a funcţiona după

1965. Astfel, alături de Cabana Bran înfiinţată în 1965, apare în 1970

Motelul Bran, pentru ca upă 1990 să fie semnalată prezenţa ofertei

Pensiunii Crăiasa Munţilor-Moeciu din 1992, respective Pensiunii Bran-

Moeciu din 1994.

Anul 1994 este cel în care, turismul rural debutează, în sensul că

începând cu acest an sunt înregistrate oficial ofertele structurilor de

primire turistică înfiinţate până atunci, la care se vor mai dăuga cele ale

59

fermelor agroturistice, pe care, în următorii ani le vom întâlni sub

denumirea de pensiuni agroturistice. Până în 2005, alături de oferta

Hanului Rucăr şi a Cabanei Predeluţ va fi înregistrată şi cea a altor

pensiuni înfiinţate ulterior.

În condiţiile unei oferte aproape constantă, privind numărul locurilor

de cazare turistică rurală a hanurilor, motelurilor şi cabanelor turistice,

această creştere este rezultatul influenţei exercitate de sporirea

accentuată a numărului locurilor de cazare turistică oferite de pensiuni şi

în special de pensiunile agroturistice.

Tendinţa se manifestă ca urmare a creşterii cererii pentru cazarea

în acest tip de structură de primire turistică rurală, prin însăşi specificul

turismului rural practicat.

În perioada 2001-2006, pe fundalul evoluţiilor prezentate privind

capacitatea de cazare existentă oferită de structurile de primire turistică

rurală din zona Bran-Moeciu, se înregistrează mutaţii structurale reduse

(tabel 3.1):

Tabel 3.1 - Structura capacităţii de cazare procentuală existentă în Bran-Moeciu

Tipuri de structuri de

primire turistică

Structura capacităţii de cazare existentă pe tipuri

de unităţi (%)

2001 2002 2003 2004 2006

Hanuri şi moteluri 13 11 11 11 10

Cabane 2 2 2 2 2

Pensiuni 30 28 28 29 29

Pensiuni rurale 55 59 58 59 59

TOTAL 100 100 100 100 100

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

Oferta de cazare din hanuri, moteluri şi cabane turistice a cunoscut

o evoluţie aproape constantă, ceea ce le-a conferit din punct de vedere

structural o poziţie nesemnificativă în raport cu celelalte tipuri: pensiuni şi

pensiuni agroturistice.

60

Aceaste mutaţii structurale semnalate anterior sunt rezultatul

eforturilor depuse de localnici, de autorităţile locale sau de organizaţiile

internaţionale în ceea ce priveşte diversificarea ofertei turistice rurale,

conform tendinţelor manifestate de cererea turismului rural. Au apărut

construcţii arhitecturale cu specific rural regional, care sunt înregistrate ca

pensiuni agroturistice şi pun la dispoziţia turiştilor o dotare la standarde

cât mai apropiate de cele internaţionale.

Concurenţa care apare astfel, între pensiuni şi pensiuni

agroturistice se evidenţiază ca ofertă, sub forma numărului unităţilor şi a

locurilor de cazare puse la dispoziţia turiştilor.

În acest context, numărul locurilor de primire turistică oferite de pensiunile

agroturistice a cunoscut un proces de creştere continuă, comparativ cu al

pensiunilor, care se confruntă cu o scădere destul de pronunţată. Această

schimbare structurală manifestată din 2001 până în 2006, este evidenţiată

datorită unui important potenţial agroturistic, numeroase pensiuni

agroturistice sunt clasificate sau în curs de clasificare. Organizare Filialei

ANTREC în zona Bran explică existenţa în zonă a 250 de pensiuni şi gospodării agroturistice.

Un număr din ce în ce mai mare de gospodării au ca activitate principală turismul. Circa 654

de persoane sunt angrenate în această activitate. Însă în mod real, dacă aruncăm o

privire pe internet, observăm că îşi fac publicitate prin intermediul

acestuia un număr de 394 de pensiuni.

O centralizare a tuturor datelor privind gospodăriile clasificate din

satul turistic Bran, evidenţiază următoarele: suprafaţa minimă de cazare a

unei gospodării este de 23 m2 cu posibilitatea de a caza 4 persoane, iar

suprafaţa maximă de 162 m2 putând caza 16 persoane. Gospodăriile au în

general camere cu 2 paturi şi cu baie. Pentru sezonul rece, majoritatea

gospodăriilor sunt prevăzute cu încălzire. Aproape toate echipamentele au

în dotare maşini de spălat, oferă mic dejun şi au curte. Proprietarii vorbesc

limbi străine de circulaţie internaţională: franceza, germana şi engleza, dar

şi italiana sau spaniola.

Evoluţia turismului în judeţul Braşov, din punctul de vedere al situaţiei pensiunilor

turistice rurale şi agroturistice între anii 2002-2007, conform datelor statistice, se prezinta

astfel:

Tabel nr.3.2.- Situaţia pensiunilor turistice rurale la nivelul judeţului Braşov

61

An

ii Unităţi

turistice

Număr de

locuri

Sosiri Înnoptări

Români Străini Români Străini

2002 184 1.523 29.030 3.171 77.930 8.686

2003 200 2.261 32.480 6.534 82.330 18.008

2004 211 1.737 42.180 1.961 96.080 4.410

2005 155 1.969 44.810 2.322 100.030 8.705

2006 193 2.044 48.400 1.282 105.490 6.554

2007 200 2.044 55.680 1.282 119.150 6.554

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

În anul 2007 Direcţia Judeţeană de Statistică a înregistrat un număr

de aproximativ 480.000 de turişti în judeţul Braşov. Dintre aceştia 17% au

fost străini. Numărul turiştilor este însă mai mare, cel înregistrat oficial

neincluzând persoanele cazate în unităţile neînregistrate, precum şi în

unităţi cu o capacitate de cazare mai mică de 5 camere. Înnoptările

turiştilor străini în judeţ înregistrează o scădere începând cu anul 2004,

ajungând la 199.000 în 2007.

Figura 3.2. – Sosirile în pensiunile turistice, români şi străini

62

Figura 3.3. – Înnoptările în pensiunile turistice, români şi străini

Aşa cum se observă şi în figurile de mai sus, anul 2003 a reprezentat o revigorare a

turismului receptor internaţional, urmată o perioadă de declin, relativ constant, în prezent fiind

într-o uşoară pantă ascendentă, probabil şi datorită eforturilor care se fac pe această linie.

Nu pe aceeaşi linie se situează, din fericire, turismul autohton, care, datorită

eforturilor care se fac în privinţa ofertei unei game de servicii din ce în ce mai calitative şi a

preţurilor sensibil descrescătoare, reuşeşte să se menţină pe un trend ascendent.

Tabel nr.3.3.- Capacitatea şi activitatea de cazare turistică, în perioada 2002-2007

Judeţul Braşov 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Capacitatea de cazare

Existentă (locuri) 9528 9611 11380 12037 13883 12634

În funcţiune (mii locuri-zile) 3297,1 3650,0 3900,5 4219,0 4527,0 4704,7*

Sosiri (mii) 290,3 324,8 421,8 448,1 484,0 556,8

Înnoptări (mii) 779,3 823,3 960,8 1000,3 1054,9 1191,5*

Indicii de utilizare netă a

capacităţii în funcţiune (%)23,6 22,6 24,6 23,7 23,3 25,3*

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov*date estimative

Tipurile de structuri de primire turistică cu funcţiuni de cazare,

înregistrate pe teritoriul judeţului Braşov, pentru perioada supusă analizei,

numeric, conform datelor statistice culese, se prezintă astfel:

63

Tabel nr.3.4.- Tipuri de structuri de primire turistică, în judeţul Braşov

Tipuri de structuri de primire turistică

Anii

2001 2002 2003 20042005

20062007

TOTAL 323 338 370 431 403 489 471

Hoteluri 39 35 38 41 45 56 54

Hanuri şi moteluri 2 2 5 6 11 11 9

Vile turistice 42 38 35 43 46 51 42

Cabane turistice 27 24 20 20 13 17 13

Bungalouri 20 21 20 21 21 21 13

Sate de vacanţă 1 1 1 1 2 2 2

Campinguri şi

popasuri

2 2 2 3 2 2 0

Tabere de elevi 7 7 3 3 1 1 1

Pensiuni turistice

urbane

20 24 46 82 107 135 137

Pensiuni turistice

rurale

65 63 78 104 155 193 200

Pensiuni

agroturistice

98 121 122 107

Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

De menţionat că începând cu anul 2005 nu se mai i-a în calcul

denumirea de pensiune agroturistică, rămânând doar cea de pensiune

turistică rurală

Din totalul acestora, pe segmentul agroturismului, ponderea

deţinută din totalul pensiunilor de pe raza judeţului, înregistrată de zona

Bran-Moeciu este, la nivelul anului 2007, este de 77,7% fiind prin aceasta

lider de piaţă.

Totuşi, trebuie menţionat că realitatea este cu totul alta, întrucât pe

site-urile specializate în turism, găsim pe zona de analiză nu mai puţin de

un număr de 394 de pensiuni, structurate, pe localităţi, astfel: Bran – 163;

Moeciu – 195; Fundata – 18; Dâmbovicioara – 8; Rucăr – 10.

Din punctul de vedere al capacităţii de cazare, putem – pe baza datelor oferite de

Direcţia de Statistică a Judeţului Braşov – să oferim următoarele date, comparative pe

64

regiunea Centru – Braşov şi zona de interes supusă analizei, Bran-Moeciu, cu aceentul pus pe

evoluţia capacităţilor de cazare la pensiunile turistice rurale.

Tabel 3.5.–Capacitatea de cazare turistică, comparativ, regiunea Centru şi jud.Braşov

ANII REGIUNE CENTRU JUDEŢUL BRAŞOV

2007 38.158 12.6342006 37.025 13.8832005 35.479 12.037

Sursa:culegere şi prelucrare după date statistice anuale ale INS şi DJS Braşov

Aşa după cum se poate observa, evoluţia capacităţii de cazare turistică a păstrat un

trend ascendent pe parcursul anilor analizaţi, ponderea deţinută de judeţul Braşov în total

regiune Centru fiind de 33,10 %, la nivelul anului 2007, faţă de 37,49% în anul 2006 şi

33,92% în anul 2005, ceea ce reprezintă un procentaj remarcabil şi un semnal favorabil pentru

investitori, trendul fiind clar ascendent de la an la an.

Ponderea capacităţilor de cazare a pensiunilor rurale în total capacitate de cazare

turistică, s-a situat la un nivel de 8,82% la finalul anului 2005, în anul următor înregistrând

aproape o dublare a acestui indicator, adică 14,82%, ascensiune ce s-a menţiuni şi în anul

2007, când indicatorul a înregistrat valoarea de 14,72%, aproape similară cu a anului

precedent.

În ceea ce priveşte numărul capacităţilor de cazare al pensiunilor turistice rurale şi

agroturistice, pentru regiunea Bran-Moeciu, putem observa evoluţia acestora în tabelul de

mai jos:

Tabel 3.6. – Capacitatea de cazare turistică în judeţul Braşov, defalcată pe localităţi

2007Nr.locuri 

Nr.cam-pare

Sosiri Înnoptări Grad de ocupare

românistrăin

iromâni străini români străini

TOTAL 12026 375 401338 82737 855569 199419 18.90 15067

HOTELURI 5497 0 254433 63210 534525 145512 26.64 45839

MUN. BRAŞOV 3442 0 129016 54391 279921 128851 22.28 46296

ORAŞ PREDEAL 2010 0 123378 8518 248938 16123 33.93 43862

ZZZ 45 0 2039 301 5666 538 34.50 46813

MOTELURI 390 28 25702 2550 34351 3972 22.51 21947

ORAŞ PREDEAL 139 0 16284 1174 21471 1603 42.32 42430

ZZZ 251 28 9418 1376 12880 2369 24077 12086

VILE 902 345 31645 4113 70492 7144 15.49 20821

MUN.BRAŞOV 239 345 13842 3763 18616 6300 26877 35096

ORAŞ PREDEAL 602 0 14448 222 44699 584 20.34 0.27

ZZZ 61 0 3355 128 7177 260 32.23 42736

CABANE 505 2 10550 638 23885 1391 33573 0.75

65

ORAŞ PREDEAL 210 0 6319 406 13082 1039 39280 13150

ORAŞ ZĂRNEŞTI 170 0 2925 219 6655 330 26938 0.53

ZZZ 125 2 1306 13 4148 22 34912 0.05

TABERE 110 0 1368 0 3777 0 15220 0.00

ZZZ 110 0 1368 0 3777 0 15220 0.00

SATE VACANŢĂ 106 0 2846 569 6224 981 39341 19756

ZZZ 106 0 2846 569 6224 981 39341 19756

BUNGALOW 78 0 415 108 1448 665 39330 12451

MUN.BRAŞOV 78 0 415 108 1448 665 39330 12451

2007 Nr.locuri

Nr.cam-pare

Sosiri Înnoptări Grad de ocupare

românistrăin

iromâni străini români străini

PENSIUNI URBANE 2394 0 49177 10267 114733 33200 13.13 29281

MUN.BRAŞOV 1046 0 25231 8584 50096 28050 39429 12966

MUN.FAGARAŞ 91 0 1752 348 4847 800 14.59 15008

MUN.SĂCELE 98 0 1324 129 3948 498 39183 14246

ORAŞ PREDEAL 716 0 14710 181 37272 731 14.26 0.28

ORAŞ RÂŞNOV 128 0 1525 419 5437 1216 23682 21947

ORAŞ ZĂRNEŞTI 219 0 3512 345 11498 1249 14.38 20455

ZZZ 96 0 1123 261 1635 656 24563 31778PENSIUNI RURALE

2044 0 25202 1282 66134 6554 31625 0.88

BRAN 854 0 12177 374 32373 637 14519 0.20

BUNEŞTI 36 0 121 54 285 110 42767 0.84

FUNDATA 49 0 373 0 776 0 12510 0.00

MOIECIU 873 0 11443 195 29656 558 11567 0.18

VAMA BUZĂULUI 46 0 0 0 0 0 0.00 0.00

ZZZ 186 0 1088 659 3044 5249 17624 26846Sursa: DJS Braşov, date statistice la nivelul anului 2007

Conform datelor statistice oferite, remarcăm că regiunea Bran – Moeciu, deţine un

număr de 1776 capacităţi de cazare turistică, ceea ce reprezintă un procentaj de 86,88% din

totalul pensiunilor rurale aflate pe teritoriul judeţului Braşov, reprezentând un procentaj

semnificativ, ceea ce denotă clar tendinţa de dezvoltare a acestei zone pe segmentul

turismului rural şi agroturismului.

3.2 Cererea şi consumul în zona Bran- Moeciu

Cererea, reprezintă „dorinţa pentru un anumit produs, dublată de posibilitatea şi

decizia de a-l cumpăra”47, iar consumul turistic reprezintă ansamblul cheltuielilor făcute de

subiecţii cererii pentru cumpărarea de bunuri şi servicii cu motivaţie turistică şi este rezultatul

interacţiunii dintre cerere şi ofertă şi are caracteristicile unui indicator agregat.

47 Camarda Adina – Economia turismului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T. Braşov, 2006, pag.103

66

3.2.1 Analiza cererii şi consumului turistic rural

Fluctuaţiile cererii şi consumului turistic rural din zona turistică

Bran-Moeciu pot fi evidenţiate cu ajutorul principalilor indicatori de

cuantificare: număr turişti cazaţi şi număr înnoptări înregistrate în

structurile de primire turistică.

Evoluţia numărului turiştilor sosiţi în zona turistică Bran-Moeciu,

în perioada 2001- 2006, este rezultatul cererii teoretice transformată în

cerere efectivă, pe de o parte ca urmare a satisfacerii motivaţiilor de

practicare a turismului rural, iar pe de altă parte ca un răspuns la calitatea

ofertei acestui tip de turism.

Tabel 3.7 - Numărul turiştilor sosiţi în Bran-Moeciu

Anii 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Număr

turişti

1290

2

1488

3

1600

4

1886

4

2012

1

2520

4

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

Figura 3.4. – Numărul turiştilor sosiţi în zona Bran-Moeciu

Tendinţa de creştere a numărului turiştilor cazaţi în structurile de

primire turistică rurală, reprezintă argumentul pe baza căruia se

analizează mutaţiile structurale privind numărul turiştilor cazaţi pe tipurile

unităţilor de primire turistică rurală, din zona Bran- Moeciu.

67

Tabel 3.8 - Structura numărului turiştilor

Tipuri de structuri

de primire

turistică

Structura numărului de turişti

(%)

200

1

200

2

200

3

200

4

200

5

200

6

Hanuri şi moteluri17,0

7

16,2

2

17,6

5

15,3

3

15,0

8

12,7

7

Cabane 4,75 4,75 4,66 4,10 3,93 3,18

Pensiuni 34,1

4

25,2

7

24,5

6

21,7

9

22,1

119,8

Pensiuni

agroturistice

44,0

4

53,7

6

53,1

3

58,7

8

58,8

8

64,2

5

TOTAL 100 100 100 100 100 100

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran

Figura 3.5.-Număr turişti 2001

Figura 3.6.-Număr turişti 2006

68

În strânsă concordanţă cu modificările structurale înregistrate de

capacitatea de cazare existentă, se prezintă şi cele privind numărul

turiştilor cazaţi. Astfel, creşterea ponderii numărului turiştilor cazaţi în

pensiunilor rurale este sesizată de la un an la altul, procentele celorlalte

tipuri fiind într-un proces de contină scădere, astfel încât, în 2006 acestora

nu le mai corespund decât 36% faţă de 56% la începutul perioadei de referinţă.

Evoluţia numărului înnoptărilor din zona turistică Bran-Moeciu

urmează, îndeaproape tendinţa de creştere înregistrată de numărul

turiştilor cazaţi în structurile de primire turistică (tabel 3.4, grafic 3.7).

Tabel 3.9 - Numărul înnoptărilor din structurile de primire turistică ale zonei Bran-Moeciu

Anii 200

1

200

2

200

3

200

4

200

5

200

6

Număr

înnoptări

367

21

349

20

342

92

407

16

515

23

733

68

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

Figura 3.7.-Evoluţia numărului înnoptărilor

Analiza modificărilor structurale în ceea ce priveşte numărul

înnoptărilor, este realizată cu ajutorul rezultatelor obţinute pe baza datelor

din tabelul 3.4.

Structura numărului înnoptărilor în tipuri de structuri de primire

turistică, este prezentată, în tabelul nr.3.10:

Tabel 3.10 - Structura numărului înnoptărilor

69

Tipuri de structuri de

primire turistică

Structura numărului de

înnoptări (%)

200

1

200

2

200

3

200

4

200

5

200

6

Hanuri şi moteluri14,1

614,3

715,2

413,0

211,2

79,09

Cabane 4,94 5,4 5,7 4,94 4,27 3,84

Pensiuni40,0

5

34,3

2

26,2

7

23,7

9

25,9

3

21,2

Pensiuni agroturistice40,85

45,91

52,79

58,25

58,35

65,87

TOTAL 100 100 100 100 100 100

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

Pe parcursul celor şase ani, specificul turismului practicat în zona

Bran-Moeciu a condus la declanşarea unei concurenţe acerbe între

pensiuni şi pensiuni agroturistice. Primele două locuri au fost disputate

între cele două tipuri de unităţi, ceea ce s-a reflectat într-o creştere

procentuală pentru pensiunile agroturistice cu 39,3 %, în defavoarea

pensiunilor a cărei scădere a fost cu 25,36% .

În concluzie, se poate evidenţia, pentru perioada 2001-2006,

evoluţia în creştere a numărului turiştilor şi a înnoptărilor din structurile de

primire turistică, mutaţiile structurale plasând pe primul loc pensiunile

agroturistice.

Continuarea procesului de dezvoltare accentuată a turismlui rural în

zona Bran-Moeciu deschide perspectiva practicării acestui tip de turism la

nivelul standardelor internaţionale.

3.2.2. Evaluarea sezonalităţii zonei turistice Bran – Moeciu

Variaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt determinate, în

principal, de condiţiile de realizare a echilibrului ofertă-cerere şi se

definesc printr-o mare concentrare a fluxurilor de turişti în anumite

perioade ale anului, în celelalte remarcându-se o reducere importantă.

Tabel 3.11 - Numărul turiştilor şi indicii de sezonalitate.

Trimes

tre

Număr turişti Medii

trimestrial

Indicii de

sezonalitate2003 2004 2005 2006

70

I 1021 2039 2453 3609 2280,5 45,42

II 5422 5050 4561 5205 5095,5 101,48

III 4624 6883 6815 9547 6967,25 138,76

IV 4937 4892 6292 6843 5741 114,34

TOTAL 1600

4

1886

4

2012

1

2520

4

 

06,50210y

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

Figura 3.8.- numărul turiştilor, pe trimestre 2003-2006

Sursa:Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

Datele iniţiale privind numărul turiştilor sosiţi în zona Bran-Moeciu,

între anii 2003-2006, au permis determinarea la nivelul fiecărui trimestru

al unui număr mediu de turişti cazaţi în stucturile de primire turistică.

Pentru toată regiunea de practicare a turismului rural, s-a stabilit o medie

generală, adică, s-a identificat numărul mediu de turişti sosiţi în perioada

celor patru ani.

Indicii de sezonalitate (k), calculaţi ca raport între media

trimestrială a numărului turiştilor şi media lor anuală de 5021,06 turişti,

evidenţiază o sezonalitate pregnantă, cu ponderi ce depăşesc 100%.

Aceste procente ridicate sunt înregistrate atât în trimestrul III căruia îi

corespund 38,76%, turiştii preferând să-şi petreacă concediile de odihnă

71

vara, cât şi în trimestrele IV şi II cu 14,34%, respectiv cu 1,48%, chiar dacă

efectiv gospodăriile sunt pregătite pe tot parcursul anului să-şi găzduiască

oaspeţii

Trimestrul I este singurul în care se manifestă o sezonalitate

scăzută, deoarece după sărbătorile de iarnă, la începutul anului, foarte

puţine persoane mai doresc să plece în concediu, preferând cel mult

câteva zile petrecute la sfârşitul săptămânii într-un mediu nepoluat, pentru

relaxare.

Demersurile şi acţiunile derulate atât în direcţia atenuării

fenomenului sezonier, cât şi în ceea ce priveşte activităţile de practicare a

turismului rural în zona Bran-Moeciu, au fost evidenţiate prin rezultatele

pozitive înregistrate în perioada anilor 1997-2006, prin tendinţa de

continuă creştere a tuturor indicatorilor analizaţi. Problemele legate de

diminuarea implicaţiilor provocate de sezonalitate sunt tot atât de vechi ca

şi turismul însuşi. Eforturile prestatorilor de servicii sunt orientate spre

oferirea unor condiţii stimulative, intensificarea activităţilor de promovare,

diversificarea ofertei de servicii, astfel încât să se atenueze pe cât posibil

fenomenul sezonier.

Cu toate că specialiştii s-au pronunţat corect enumerând atuurile unor astfel de

"aşezări rurale pitoreşti bine constituite, situate într-un mediu nepoluat, păstrătoare de tradiţii

şi cu un bogat trecut istoric, care în afara funcţiilor politico-administrative, sociale, economice

şi culturale proprii, îndeplinesc sezonier sau în tot cursul anului şi funcţia de primire şi

găzduire a turiştilor pentru petrecerea unui sejur cu durată nedefinită"13, nu putem fi de acord

decât cu ideea practicării turismului în spaţiul rural, în zonele rurale, în sate şi în nici un caz

cu ideea transformării localităţilor rurale în "sate turistice" cu iz de muzeu şi atmosferă

artificială.

CAPITOLUL 4

POTENŢIALUL TURISTIC AL ZONEI TURISTICE BRAN

13 Istrate L, Bran F.- "Agroturismul în România", Tribuna Economica, nr. 32/10.08.1995, pg. 26

72

Culoarul Rucar Bran (1254 m), deşi guvernat de castelul Bran,  care odinioară

îndeplinea funcţiile unui punct de vamă, astăzi materializarea legendei lui Dracula

(aducătoare de profit de cântărind greu în faţa occidentalilor) are o diversitate de puncte de

interes. Axă turistică de o importanţă majoră, zona este vizitată pentru formele carstice de

senzaţie, ocupaţiile, artizanatul, tradiţiile şi gastronomia aşezărilor rurale aflate între munţii

Piatra Craiului şi Bucegi48.

"Moşia Branului", străjer al hotarului între Regat şi Imperiu, este un întreg culoar,

astăzi împânzit de case, vile făcute după ultimele cerinţe, dar asta nu înseamnă că turismul

elimină încet autenticul zonei. Pentru cei care îşi doresc o întâlnire cu tradiţia, sătenii şi

proprietarii de pensiuni, hoteluri oferă excursii etnografice cu prezentarea îndeletnicirilor

locale (oierit, spălarea lânii, sculptura în lemn, fabricarea brânzeturilor, încondeierea ouălor,

măşti/păpuşi, icoane pe sticlă, cojocărit, ţesut, tricotat).

Invazia turistică cu inovaţiile sale nu a atins chiar toate localităţile de aici. Şi acum pe

costişele abrupte se coseşte fânul legat cu funia de copac, într-un adevărat sprit alpin, iar

oieritul rămâne o ocupaţie care rezistă, deşi nu are susţinerea pe care şi-ar fi dorit-o ciobanii.

Mesajul documentar, istoric şi artistic al acestui străvechi pământ românesc îmbină

frumuseţea plaiurilor, măreţia severă şi bogată în amintiri eroice a castelului cu valoroase

aspecte ale arhitecturii şi creaţiei populare.

În acest context, turistul - sol permanent al conştiinţei umane, purtând vocaţia

cunoaşterii - va găsi în ţinuturile brănene un nesecat filon al frumosului şi adevărului istoric,

strălucită atestare a continuităţii şi unităţii romaneşti de o parte şi de alta a Carpaţilor.

4.1. Caracteristici geografice

Acolo unde Piatra Craiului face loc Bucegilor, iar Transilvania devine Ţara

Românească, se află o zonă de dealuri şi de coline blânde, cunoscută sub numele de

Depresiunea Bran sau Culoarul Rucăr-Bran. Din punct de vedere geologic, zona Bran se

încadrează în sectorul nordic al culoarului montan Bran-Rucăr. Geneza tectono-erozivă a

Depresiunii Braşovului şi implicit a zonei Bran, explică specificul trăsăturilor fizico-

geografice ale acestor formaţii49.

Zonă reprezentativă pentru economia premontană şi montană din ţara noastră,

platforma Bran se recomandă printr-un element natural dominant – prezenţa nivelelor de

platformă- care a permis dezvoltarea pajiştilor; acestea la rândul lor, au favorizat dezvoltarea

economiei pastorale.48 Ciagă Nicolae – Geografia turismului, Editura Universitară, Cluj Napoca, 2005, pag 8549 Andreescu Florin – „Culoarul Rucăr Bran, ghid turistic”, Editura Ad Libri, 2006, pg.25

73

Datorită trăsăturilor specifice reliefului şi ale aşezării, Branul a servit permanent ca

arteră de circulaţie şi a constituit o zona pastorală Acestor două funcţii tradiţionale li se

adaugă astăzi una turistică în continuă dezvoltare.

Zona Bran înglobează, în cei 193 Km2 suprafaţă, 3 comune cu 12 sate componente:

► Bran - Predeluţ; Bran; Sohodol; Şimon;

► Moeciu - Moeciu de Jos; Moeciu de Sus; Cheia; Măgura; Peştera;

► Fundata - Fundata; Fundăţica; Şirnea.

Între punctele sale externe (Popasul Giuvala - Culmea Predeluţ -Sohodol), zona

măsoară circa 16 Km. În ansamblul ei, această unitate geografică are aspectul unui larg

amfiteatru înconjurat de masive muntoase şi de terase. Accesul la această cetate naturală se

face prin trecătoarea străjuită de castelul Bran, cocoţat la 60 de metri, pe stânca denumită în

documentele medievale "Lapis Teodorici". O a doua intrare în trecătoare se face dinspre

Rucăr, prin satul Fundata.

Trecătoarea Branului, consemnată de Conrad Pentinger din Angsburg pe o hartă pe

care erau înscrise drumurile romane din secolul al IV-lea şi străjuită la ambele capete de

vestigiile unor castre romane - la Rucăr şi la Râşnov - a fost unul din drumurile pietruite ( "via

glareata" ) folosite acum aproximativ două milenii ca drum de legătura între aşezările aflate

de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor.

Zona Bran este străbătută de văi şi râuri cu albii adânci care au contribuit la formarea

unor platforme (Peştera), culmi (Simon, Sohodol) şi interfluviul Drumul Carului, ceea ce

conferă naturii un aspect de un pitoresc inegalabil.

4.2. Scurt istoric

   Cele mai vechi urme de locuire în trecătoarea Bran datează încă din preistorie, din

paleoliticul mijlociu. În Peştera Liliecilor din satul Peştera (comuna Moeciu) au fost

descoperite vârfuri de silex, lamele şi răzuitoare.   

În antichitate, în timpul războaielor daco-romane, o parte a legiunilor romane, pornite

de la sud de Dunăre, trec prin trecătoarea Branului spre sud-estul Transilvaniei. După

transformarea Daciei în provincie imperială, importanţa strategică a trecătorii se păstrează, pe

aici făcându-se legătura între linia de castre din estul Transilvaniei şi limesul transalutan. În

punctul "La Cetate" (astăzi în localitatea Drumul Carului, comuna Fundata), între Cumidava

("Grădişte"-Râşnov) şi cetatea de la Rucăr, pe un vârf de deal aplatizat (1.048 m altitudine), a

fost construit un castru de marş. Materialul arheologic descoperit aici este în cea mai mare

parte de origine romană (ceramică, unelte, fibule, părţi de monede, reprezentări de zeităţi

74

etc.), dar s-au găsit şi fragmente ceramice dacice modelate cu mâna.   La începutul Evului

Mediu, când întreaga Europă se afla într-o continuă ordonare politică, Transilvania a fost

asaltată de călăreţii asiatici. Triburile maghiare cuceresc, ţinutul de peste păduri (Trans-

silvania) şi la sfârşitul secolului al XIII-lea, regatul coroanei Sf.Ştefan s-a extins până la

Carpaţi. Nesigură pe noile cuceriri, coroana maghiară organizează apărarea graniţelor.

În 1211, regele Andrei al II-lea (1205-1231) încredinţează printr-un privilegiu Ţara

Bârsei ordinului cavalerilor teutoni. Cruciaţii trebuiau să fie "scut neclintit" pentru regat şi

avangarda expansiunii sale spre Răsărit.   Ordinul monaho-cavaleresc independent al

teutonilor a fost fondat de cruciaţii germani în 1190-1191, pe Pământul Sfânt, la Accra, sub

numele de "Ospitalierii Sfintei Maria a germanilor" ("Religiosae Fraternitatis Hospitalis

Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolomitan").

În 1199, ordinul a fost reorganizat de către papă.   Cavalerii au adus cu ei în Ţara

Bârsei şi o populaţie germană de agricultori şi meşteşugari. Saşi bârsani beneficiau de toate

privilegiile acordate de regalitatea maghiară celorlalţi colonişti saxoni.   Principala misiune

militară dată cruciaţilor de regele maghiar era oprirea năvălirilor "păgâne" de la sud de

Carpaţi, în special a turcilor cumani.

Prezenţa cumană în zonă este confirmată de toponimele de origine cumană. Numele

de " Ţara Bârsei" (Terra Borza) se pare că vine de la numele tribului cuman al borcenilor. Apa

ce curge pe la poalele dealului cetăţii Bran se numeşte "Turcu". Deoarece denumirea apare în

documentele medievale înainte ca pericolul otoman să se apropie de trecătoare, ea poate fi

considerată o moştenire lingvistică din secolul al XIII-lea, de la neamul "turc" al cumanilor.

Presiunea militară exercitată mai târziu asupra Ţării Bârsei de către armatele turcilor

otomani întăreşte o denumire anterioară prezenţei acestora la Bran.   Pentru îndeplinirea

misiunii militare încredinţate şi pentru protejarea lor, cruciaţii germani au fortificat trecătorile

principale ale Ţării Bârsei. Cea mai importantă era pe Valea Oltului, la Feldioara

(Marienburg), "castrum sanctae Mariae", nume dat în cinstea patroanei ordinului, Sf. Fecioară

Maria.   Teritoriul atribuit teutonilor de regele Andrei al II-lea în 1211 cuprinde şi ţinutul

Branului. Între Măgura Branului şi "stânca lui Dietrich" (stânca pe care este ridicată cetatea

existentă şi astăzi), culoarul este ştrangulat, rămânând o îngustă cale de trecere. Tradiţia

săsească susţine că teutonii au fost primii care au ridicat o cetate la Bran, de vreme ce

privilegiul regal din 1377 pomeneşte de o "nouă" ("novum") cetate construită pe "lapis

Tydrici" ("stânca lui Dietrich"), stânca al carui nume păstra amintirea marelui maestru al

ordinului teuton.  

 În anul 1224, ordinul teuton încearcă să constituie în zona Carpaţilor Răsăriteni şi

Sudici un stat propriu, sub autoritate papală. Reacţia regelui era previzibilă. În anul 1225,

75

armata regală condusă de însuşi regele Andrei al II-lea pedepseşte actul de nesupunere,

alungând ordinul teuton din Ţara Bârsei şi teritoriile ocupate la sud de Carpaţi. Acum,

regalitatea îşi asumă singură apărarea graniţelor. După alungarea ordinului teuton, Ţara Bârsei

redevine pământ regesc ("fundus regius").  

 În 1367, Petru, voievodul Transilvaniei, porunceşte conventului din Cluj-Mănăştur să

ia parte la introducerea magistratului Iacob, zis de Braşov, nobil de Drag, în posesiunile sale

ereditare Zizin, Satul lui Dominic, Puhna, Budila, Tohan, Zărneşti şi TERCH (BRAN).

Aceasta se pare că este prima atestare documentară cunoscută a unei aşezări în nordul

trecătorii Branului: Terch. Titlul de moştenire sub care sunt amintite posesiunile magistratului

braşovean demonstrează că ele au fost stăpânite de rudele sale şi că existenţa lor este

anterioară anului 1367.

Foto 4.1 – foto-pictură preluată de pe www.Globotec soft

În documentele medievale, Terch mai apare sub formele "Turciu", "Thwerch",

"Turzburg", "Törzburg", "Turcfest", "Torcsvar" etc., adica "Turcu" sau "Cetatea Turcului".

O altă ipoteză lingvistică ce respectă coordonatele geografice ale Branului

contemporan este traducerea prin "Poarta", "Cetatea Porţii", rădăcina toponimului fiind

cuvântul german "Tör" (poartă).

 Denumirea românească actuală, "Bran", se pare că apare în documente abia în

1474, şi poate avea la origine toponimul maghiar "Baranmezö"(1427), denumind o luncă din

apropierea cetăţii, sau poate are o origine slavă, ca alte toponime întâlnite în Bran

(Predeal=Hotar, Sohodol=Valea Seacă), derivată din importanţa strategică a trecătorii

("poartă", "loc de aparare","a lupta").  Totuşi, prima menţiune documentară a unei populaţii

stabile în zona Branului datează de abia din anul 1695.  În anul 1364, oraşul Braşov obţinuse

toate privilegiile şi drepturile oraşelor libere, devenind "oraş regesc liber”. În evul mediu nu

76

există oraş fără comerţ şi fără drumuri. Pe harta Europei medievale, negoţul desfăşurat prin

trecătorile Carpaţilor era controlat de oraşele Transilvaniei, fiind esenţial pentru dezvoltarea

economică a acestora. În evul mediu, drumul Branului a fost unul dintre drumurile mari ale

ţărilor române. Braşovul a devenit unul dintre cele mai importante oraşe transilvănene

medievale tocmai datorită poziţiei sale avantajoase, în imediata apropiere a trecătorii. Drumul

comercial care trecea prin Braşov, ajungea la Câmpulung, vechea capitală domnească, iar de

aici urma două trasee, unul prin Târgovişte, Gherghiţa şi Buzău, spre Brăila, unde se unea cu

drumul comercial al Moldovei, celălalt prin Piteşti, Slatina, Craiova şi Calafat, peste Dunăre,

până la Vidin. Din Ţara Românească, braşovenii cumpărau ";peşte sărat, piei de vite, blănuri

de capre şi de oi şi anual aproape 1.000 butoaie de vin a câte 100 –150 de găleţi", vânzând în

schimb, bijuteri, postavuri fine, arme şi alte produse meşteşugăreşti”.

În anul 1413, în privilegiul comercial acordat braşovenilor, Mircea cel Bătrân

stabileşte vama Ţării Româneşti de la "Turciu" (Bran): "Călăreţul care trece «plăteşte» 3 bani,

pedestrul 1 ban. Şi cei care trec cu peşte «plătesc» de fiecare car câte un peşte".

Foto 4.2.- imaginea Branului (preluare după www.globosoft)

 Însă intensitatea schimburilor comerciale prin trecătoarea Branului nu dădea doar o

mare parte din măsura prosperităţii Braşovului medieval, ci însemna şi o sursă importantă

pentru vistieria regală. Necesitatea unei cetăţi regale la Bran a fost dată şi de interesul

coroanei maghiare în protejarea vămii din trecătoare("tricesima").

Dintre vămile Transilvaniei, vama Branului aducea regelui cele mai mari

încasări.   Pădurile ţinutului erau pline de "tâlharii" ispitiţi de bogăţiile ce treceau prin

trecătoare. Siguranţa trecătorii era asigurată de gărzile cetăţii. Însă, de multe ori, populaţia

autohtonă îşi făcea singură dreptate. În anul 1468, Ioan Pongracz, voievodul Transilvaniei, era

înştiinţat de braşoveni că la cetatea Bran, castelanii refuzau să le permită ţăranilor "să

păzească drumurile, potecile şi căile împotriva hoţilor şi bandiţilor" şi astfel, "capetele hoţilor

77

tăiaţi de ei" nu puteau fi aduse în oraş. Voievodul cerea castelanilor să încurajeze acţiunea

ţăranilor.   În anul 1532, castelanul plăteşte 12 aspri (aspru=monedă otomană) unor ţigani,

călăii cetăţii, care executaseră, lângă cetate, prin spânzurare, un "mare tâlhar". 

  Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apărarea trecătorii Branului a fost

sarcina regimentului I grăniceresc român, ce avea reşedinţa la Orlat (jud. Sibiu). În anul 1765,

la Dumbrăviţa şi Tohan a fost întemeiată compania a XII-a a regimentului grăniceresc de la

Orlat. Regula înfiinţării regimentelor grănicereşti prevedea înarmarea sătenilor dar şi trecerea

acestora la Biserica romano- catolică. Deoarece au refuzat propunerea imperială, tohănenii au

fost evacuaţi de soldaţii generalului Siskovits pe un câmp liber, pe hotarul Branului. O parte

din ei au găsit adăpost în localităţile învecinate, însă majoritatea au rămas pe locul fixat de

autorităţi şi întemeiază un nou sat, Tohanul Nou (1769).

   În anul 1364, oraşul Braşov obtinuse toate privilegiile şi drepturile oraselor libere,

devenind "oras regesc liber".   În evul mediu nu exista oraş fără comerţ şi fără drumuri. Pe

harta Europei medievale, negoşul desfăşurat prin trecătorile Carpaţilor era controlat de oraşele

Transilvaniei, fiind esenţial pentru dezvoltarea economică a acestora.

În evul mediu, drumul Branului a fost unul dintre drumurile mari ale ţărilor române.

Braşovul a devenit cel mai important oraş transilvănean medieval tocmai datorită poziţiei sale

avantajoase, în imediata apropiere a trecătorii. Drumul comercial care trecea prin Braşov,

ajungea la Câmpulung, vechea capitală domnească, iar de aici urma două trasee, unul prin

Târgovişte, Gherghita şi Buzău, spre Brăila, unde se unea cu drumul comercial al Moldovei,

celalalt prin Piteşti, Slatina, Craiova şi Calafat, peste Dunare, pâna la Vidin. Din Ţara

Românească, braşovenii cumpărau "peşte sărat, piei de vite, blănuri de capre şi de oi şi anual

aproape 1.000 butoaie de vin a câte 100 –150 de găleti", vânzând în schimb, bijuteri,

postavuri fine, arme şi alte produse meşteşugăreşti". În anul 1413, în privilegiul comercial

acordat braşovenilor, Mircea cel Batrân stabileşte vama Ţării Româneşti de la "Turciu"

(Bran): "Călăreţul care trece «plateşte» 3 bani, pedestrul 1 ban şi cei care trec cu peşte

«plătesc» de fiecare car câte un peşte".

78

Foto 4.3.-imagine asupra momentului îngrijirii gospodăriei

 Însă intensitatea schimburilor comerciale prin trecătoarea Branului nu dădea doar o

mare parte din măsura prosperităţii Braşovului medieval, ci însemna şi o sursă importantă

pentru vistieria regală. Necesitatea unei cetăţi regale la Bran a fost dată şi de interesul

coroanei maghiare în protejarea vămii din trecatoare("tricesima").

Dintre vămile Transilvaniei, vama Branului aducea regelui cele mai mari

încasări.   Pădurile ţinutului erau pline de "tâlharii" ispitiţi de bogăţiile ce treceau prin

trecatoare. Siguranţa trecătorii era asigurată de gărzile cetăţii. Însă, de multe ori, populaţia

autohtonă îşi făcea singură dreptate.

În anul 1468, Ioan Pongracz, voievodul Transilvaniei, era înştiinţat de braşoveni că la

cetatea Bran, castelanii refuzau să le permită ţăranilor "să păzească drumurile, potecile şi căile

împotriva hoţilor şi bandiţilor" şi astfel, "capetele hoţilor taiaţi de ei" nu puteau fi aduse în

oraş. Voievodul cerea castelanilor să încurajeze acţiunea ţăranilor.   

În anul 1532, castelanul plateşte 12 aspri (aspru=moneda otomana) unor ţigani, călăii

cetăţii, care executaseră, lângă cetate, prin spânzurare, un "mare tâlhar".   

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apărarea trecătorii Branului a fost

sarcina regimentului I graniceresc român, ce avea reţedinţa la Orlaţ (jud. Sibiu). În anul 1765,

la Dumbraviţă şi Tohan a fost întemeiată compania a XII-a a regimentului grăniceresc de la

Orlat. Regula înfiinţării regimentelor grănicereşti prevedea înarmarea sătenilor dar şi trecerea

acestora la Biserica romano- catolică. Deoarece au refuzat propunerea imperială, tohănenii au

fost evacuaţi de soldaţii generalului Siskovits pe un câmp liber, pe hotarul Branului. O parte

79

din ei au găsit adăpost în localităţile învecinate, însă majoritatea au ramas pe locul fixat de

autorităţi şi întemeiază un nou sat, Tohanul Nou (1769).

   O sarcină importantă a regimentelor valahe de graniţă era şi paza cordonului sanitar

constituit de monarhia habsburgică la graniţele sud-estice. Poarta orientală a imperiului, locul

prin care "odată cu mărfurile au venit şi bolile", trecătoarea Branului a fost integrată prin

contumacia sa, începând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în cel mai mare scut

antiepidemic european, organizat de imperialii austrieci în faţa primejdiei constante a

epidemiilor de ciumă, boală care era aproape endemică în Imperiul Otoman.

Contumacia sau staţia de carantină a fost organizată la Bran la poalele cetăţii, lângă

clădirile vămii. Carantina Branului era "staţia, locul de oprire pentru proba de boală" sau

"locul de aşteptare a sănătăţii". Călătorul putea ieşi din contumacie doar pe "deplin sănătos",

împreună cu bagajele avute, "dezinfectate cum trebuie", uneori după o carantină care putea

dura 42 de zile. Cordonul militar austriac a fost desfiinţat la 1873. "Graniţa sanitară a

Europei" era acum Dunărea, iar sarcina securizării acesteia revenea carantinelor române.

În anul 1840, cordonul de graniţă a fost mutat de la Bran pe cumpăna de ape a

Carpaţilor (Fundata). De acum, graniţa vamală era păzita pe semnele de hotar.

   La 1 decembrie 1920, prin dăruirea castelului Bran reginei Maria a României,

braşovenii sperau ca o reşedinţa regală la Bran "va aduce avantaje deosebite Branului,

ţăranilor noştri dezgheţaţi şi Braşovului însuşi" şi astfel "viitorul acestei regiuni pare a străluci

într-o aureola deosebită".   

 În 1930, Ioan Moşoiu aprecia că Branul devenise "o localitate de vară foarte

frecventată". "Clima plăcuta, aerul curat şi ozonat din cauza vegetaţiei bogate de brad, care se

coboară până în văi, cerul senin scutit de ceaţă şi salubritatea ţinutului adăpostit de curenţi, au

făcut din Bran o importantă staţiune climatică. Vizitatorii vin mai ales pentru recreaţie şi

reconfortare. (…) Pe lângă aerul bun, un mijloc de întărire sunt şi băile reci care se pot face în

apă curată şi limpede a Turcului; băile de soare şi plimbările". Apreciată ca o "staţiune mai

liniştită", Branul era preferat de "viligiaturiştii" care doreau să petreacă "mai mult în cercul

restrâns al cunoştinţelor familiare".  Oferta turistică interbelică cuprindea "pe lânga cele două

oţele cu restaurant", camere ce se puteau închiria "de la toţi locuitorii din centrul Branului în

condiţii favorabile, atât în ce priveşte preţul, cât şi confortul şi curăţenia". Astfel, "valoarea

terenurilor de clădit şi a vilelor de pe raza propriu-zisă a staţiunei, care este centrul Branului, a

crescut considerabil în ultimul timp. Propietarii de astfel de terenuri au început să-şi

clădească pe ele vile, fiind mult mai rentabil. Stilul elveţian al vilelor noi, încadrat în

pitorescul regiunii, dă localităţii un aspect minunat".    

80

La 2 august 1937, un corespondent al ziarului "Universul", cucerit de "viaţa

patriarhală şi plină de basm" a Branului dar şi de "vilele mari şi frumoase care adăpostesc pe

vizitatorii acestui ţinut atât de pitoresc" prezentă Situaţia actuală a localităţii Bran. După ce

remarca dezvoltarea staţiunii turistice, identificând şi cauza principală, "dragostea de mai

bine" a brănenilor, corespondentul ziarului bucureştean remarca necesitatea implicării

autorităţilor atât în dezvoltarea zonei cât şi în protejarea acesteia. Astfel, "dacă grija

conducătorilor, ar fi numai pentru binele obştesc şi cel naţional, vechea poartă dintre cele

două voevodate, ar deveni, în scurt timp, perla Bucegilor".   Deşi Branul devenise staţiune

turistică, "lucrările edilitare" erau "încă la început": "S-au făcut măsurătorile necesare pentru

pavarea şoselei Bran-Braşov. Să sperăm că acestea nu vor ramâne numai pe hârtie. S-au făcut

pe alocuri nivelarea şoselei naţionale; dar mai trebuie pavarea trotuarelor sau cel puţin

pietruirea lor. Zilnic, în urma curselor şi maşinilor de tot felul, se ridică nori de praf, pe care îi

respiră cei veniţi aici pentru aer şi locuiesc, mai ales, lângă parcul comunal, situat chiar lângă

şosea. În acest an, s-au aranjat bănci noi în acest parc şi a fost pusă la punct florăria lui, deşi

cam modestă. Din iniţiativa d-lui dr. Ion P. Băncilă, fost prefect de Oradea, s-a inaugurat anul

trecut, statuia generalului erou Traian Moşoiu. Bisericile şi edificiile publice sunt îngrijite.

Localurile publice, restaurantele şi cârciumile sunt îngrijite destul de bine şi pot satisface în

mare parte nevoile vizitatorilor"50.

   În contextul politic şi economic creat de izbucnirea celui de al doilea război mondial

în toamna anului 1939 şi mai apoi de politica regimului comunist care excludea iniţiativele

particulare în dezvoltarea turismului românesc, Branul a ratat şansa de a deveni "Perla

Bucegilor".    Din fericire, astăzi remarcăm ca visul interbelic al brănenilor a trecut peste

încercările "democraţiei populare" şi este un stăruitor îndemn atât pentru fiii şi prietenii

Branului cât şi pentru autorităţile locale.

4.3. Potenţialul turistic al comunei Bran

Potenţialul turistic natural reprezintă, şi în cazul Branu-ului, „totalitatea elementelor

fizico-geografice dintr-un teritoriu, care – în virtutea valorii lor – exercită o acţiune de atracţie

asupra turiştilor potenţiali, facilitând astfel, exploatarea turistică a spaţiului”51;

4.3.1. Potenţialul natural

50 Consultant ştiinţific Nicolae Pepene – Monografia Branului51 Camarda Adina, op.cit., pag.130

81

Platforma Branului, cu aşezări şi gospodării risipite până sub abrupturile Pietrei

Craiului şi Bucegilor poate fi cuprinsă cu privirea de la înălţimea "galmelor calcaroase" ce se

înalţă deasupra plafonului general al acesteia.

Situată la o altitudine cuprinsă între 800 şi 1300 de metri, platforma brăneană prezintă

o dublă înclinare, atât pe direcţia principală sud-vest, dar şi dinspre rama munţilor limitrofi,

spre axul central constituit din interfluviul Drumul Carului.

Complexele de la Şirnea, Peştera, Măgura şi Fundata, situate parţial pe masive

calcaroase, ne întâmpina cu lumea mirifică a peşterilor, a venelor, cheilor şi dolinelor,

elemente de certă polarizare a fluxului turistic.

Platforma Branului este adânc fragmentată de ploi: râul Turcului cu afluenţii Moeciu,

Simon, în partea de nord, şi râul Cheia, cu afluenţii Urdarita şi Rudariţa, în partea de sud.

Dacă în partea de şes a Ţării Bârsei locuiesc laolaltă români, saşi şi ceangăi, în

perimetrul desemnat ca fiind zona Branului se află numai sate străvechi româneşti.

Această regiune are o climă temperată de depresiune intramontană cu veri răcoroase

şi ierni reci. Temperatura medie anuală este de 5°C, iar în zonele vecine se înregistrează

valori cuprinse între 4°C (Rucăr), 7°C (Braşov), 8°C (Câmpulung). În luna iulie, care este cea

mai călduroasă din an, temperatura ajunge la 25-27°C, iar în luna ianuarie temperatura variază

între -10 şi -15°C. Zona Bran este bogată în precipitaţii, numărul mediu al zilelor ploioase

fiind de 120 zile/an. În sezonul rece, numărul mediu de zile cu ninsoare este de 60 zile/an, iar

grosimea stratului de zăpadă este de 40-50 cm (propice practicării sporturilor de iarnă).

Vânturile predominante în zonă au o viteză de 3-5 m/s.

Din analiza acestor factori climatici reiese amplitudinea termică redusă, adăpost de

vânturi puternice, strat de zăpadă bogat şi îndelungat, ceea ce arată că această zonă are valenţe

turistice deosebite.

Reţeaua morfo-hidrografică din regiune este desfăşurată conform orientării reliefului

către bazinul Transilvaniei şi spre Câmpia Română.

Există ape de adâncime şi de suprafaţă. Apele de adâncime reprezentate de izvoarele

aflate la contactul dintre munţi şi culoarul Rucăr-Bran, ele fiind slab mineralizate şi cu o po-

tabilitate bună.

În cadrul apelor de suprafaţă, culoarul Rucăr-Bran-Dragoslavele, are rol de cumpănă

de ape între bazinul muntean şi cel transilvan. Sunt două râuri colectoare: Bârsa – în sectorul

nordic şi Dâmboviţa în sud

Din punct de vedere al florei şi faunei perimetrul se află în cadrul pădurilor de fag ce

se amestecă la limita inferioară cu gorunul şi la cea superioară cu coniferele.

82

Pădurile compacte de molid sau amestec de fag şi brad apar în Munţii Piatra Craiului,

Leaota şi Bucegi, în special la altitudini de 1400 – 1700 m, iar la altitudini înalte există jne-

peni, ienupări, floră subalpină şi alpină.

Izolat apar porţiuni de larice, tisa, amestecate cu molid, fag, dar din cauza poluării

pajiştile şi fâneţele înlocuiesc acum zona de pădure. Sunt considerate monumente ale naturii:

floarea de colţ, garofiţa Pietrii Craiului, bulbucii de pădure, sângele voinicului.

Fauna este reprezentată în special în Munţii Piatra Craiului şi Bucegi de exemplare ca:

lupul, capra neagră, ursul, mistreţul, veveriţa, râsul, vulpea, etc. Avifauna este reprezentată

de: cocoşul de munte, ierunca, acvila de munte, ciocănitoarea, cinteza, piţigoiul etc. În apele

de munte trăiesc păstrăvi, scobari, clean, boiştean.

Toate aceste elemente pot reprezenta motivaţii pentru practicarea diferitelor forme de

turism: în rezervaţii, speologic, ştiinţific, etc.

Din punct de vedere al cadrului socio-economic, Branul se defineşte ca fiind un sat

agrar, cunoscută fiind tradiţia locuitorilor în creşterea animalelor.

Poziţia şi forma satelor sunt o dovadă elocventă a adaptării la formele de relief. Pe

platforme sunt amplasate satele Fundata, Şirnea şi Măgura, iar pe terase şi coaste, ferite de

inundaţii, sunt aşezate satele Moeciu, Sbârcioara, Şimon, Bran Poarta.

Aceste localităţi fac parte din categoria satelor de tip risipit cu gospodăriile cunoscute

sub forma arhaică de “casă cu curte” întâlnite şi în alte zone de munte ale României, precum

şi în Europa, unde poartă denumirea de “gospodărie cu ocol întărit”.

Ocupaţiile de bază ale locuitorilor din acest perimetru sunt creşterea animalelor,

lucrul la pădure, atât în munţi cât şi prin pendularea între munte şi câmpie.

Predominantă a fost creşterea vitelor în propria gospodărie cu “văratul” la munte, la

stânele aparţinând obştei satului şi iernatul în gospodărie şi la “hodăi”.

Agricultura se practică pe scară mai redusă datorită terenului slab productiv şi a cli-

mei reci, iar lucrul la pădure a fost şi rămâne ocupaţia de bază a celor din zonă. Un loc

important în economia acestui sat îl ocupă meşteşugurile şi industriile ţărăneşti legate mai ales

de prelucrarea lânei. Ţesutul este practicat în fiecare gospodărie, iarna, la război, realizându-

se cunoscutele taluri “în vergi” în alternanţă cromatică alb-negru, “săricile” sau straiele din

lână ţurcană cu firul lung, etc. În cadrul meşteşugurilor se mai remarcă şi prelucrarea lemnului

pentru mobilier.

Alt aspect al vieţii satelor din acest spaţiu îl constituie târgurile de ţară bianuale (la 9

august Târgul Pantelimonului, la 21 noiembrie Târgul Arhanghelului), unde participă alături

de brăneni şi locuitorii din zonele Muscel, Sibiu, Ţara Oltului, Ţara Bârsei, etc.

83

4.3.2 Potenţialul Antropic

Aşa cum bine cunoaştem, potenţialul antropic reprezintă tot ceea ce a creat mai de

preţ omul în decurul timpului, varietatea şi bogăţia obiectivelor de acest fel fiind extrem de

mare şi în continuă creştere, graţie, pe de o parte descoperirii şi punerii în valoare a unor

monumente istorice şi de artă, aparţinând trecutului, dar şi includerea în acestă categoria a

artei moderne, şi în acest segment zona supusă analizei prezintă o varietate bogată, aşa cum se

va observa în cadrul subcapitelor care urmează.

4.3.2.1. Aşezările

Majoritatea satelor brănene - Fundata, Fundăţica, Şirnea, Sohodol, Predeluţ, Moeciu

de Sus, Moeciu de Jos, Măgura, Peştera - s-au format prin aşezarea populaţiei din satele

submontane şi din văile apropiate.

Sub aspect morfologic, satele din zona Bran se înscriu în tipul "risipit", fie sub formă

de hodăi sau sălaşe, fie sub forma unor grupări de gospodarii constituite în sate-crânguri.

În zilele noastre s-au produs schimbări structurale prin concentrarea gospodăriilor în

apropierea şoselelor, a centrelor administrative pentru a putea profita din plin de nevoile

amenajării: instalaţii de lumină electrică, şcoală, cinematograf, cămin cultural, etc.

În ceea ce priveşte funcţionalitatea, se observă o tendinţă spre transformarea acestor

localităţi în staţiuni cu caracter turistic.

"Gospodăria, casa ţărănească - spunea Romulus Vuia în lucrarea "Le village roumain

de Transylvanie et du Banat" - au fost martorele vieţii familiale şi economice a societăţii

rurale. Fiecare gospodărie este un mic muzeu, fiecare denumire este o dovadă a evoluţiei

vieţii şi civilizaţiei poporului roman".

Gospodăria cu ocol întărit, specifica Branului, aste expresia economică a regiunii.

Forma gospodăriei cu ocol întărit din zona Branului - afirma N. Dunăre în lucrarea

"Ţara Bârsei" - este de obicei poligonală, cu laturile neregulate, adaptată formei de relief pe

care a fost amplasată.

Cele mai frecvente gospodarii de acest tip au 5 - 7 laturi, dar numărul lor poate fi şi

mai mare, ajungând până la 13. Toate construcţiile sunt amplasate cu faţa spre curte.

84

Foto 4.4.- Casă ţărănească din Bran

Întregul ansamblu formează o unitate compusă din casă, fierbătoare (încăpere pentru

preparat brânza), grajduri, crosnie (adăpost pentru vite), polatre pentru adăpostirea atelajelor

şi uneltelor. În dreptul casei, al bucătăriei şi al grajdului principal, curtea este podită cu grinzi

de lemn; în alte cazuri, întreaga curte interioară este pavată.

Interiorul locuinţei reflectă în egală măsură viziunea estetică a locuitorilor, simţul lor

pentru proporţii armonioase, pentru simetrie şi dozarea valorica a culorilor, starea socială a

familiei, dar şi concepţia colectivităţii, relaţia dintre viaţa de familie şi cea sociala a satului,

schimbul de valori culturale cu alte comunităţi mai apropiate sau mai îndepărtate.

În interiorul locuinţei din Bran, criteriul estetic apare vădit alături de cel funcţional,

atât în ceea ce priveşte mobilierul, cât mai ales gruparea obiectelor după ornament şi

cromatică.

O piesă de mobilier nelipsită din oricare interior este masa. În funcţie de locul pe care

îl ocupă şi de destinaţie, în zona Bran s-au folosit mai multe tipuri de masă.

Mescioara (măsuţa, masa mică) de forma dreptunghiulară cu dimensiuni reduse,

lucrată dintr-un blat de lemn şi patru picioare, reprezintă tipul cel mai vechi.

Masa de mămăliga, de forma circulară, foarte joasa, sprijinita pe trei picioare având

uneori un profil îngrijit lucrat, este un tip general răspândit, venit probabil din Muntenia.

Masa-tron sau masa-dulap, reprezentând un tip destul de vechi, de influenţă gotică

germană, este preluată probabil din Ţara Bârsei.

85

Scaunele mici au forme obişnuite, cu blatul rotund şi trei picioare sau cu blatul

dreptunghiular şi patru picioare.

Foto 4.5- Scaune ţărăneşti

În ansamblul locuinţei ţărăneşti din zonă, un loc important îl ocupă mobilierul fixat pe

perete, folosit pentru păstrarea vaselor de uz şi a celor cu caracter decorativ: cuiere, poliţe,

blidare, podişoare, colţare.

Frumuseţea mobilierului popular din zona Bran constă în robusteţea şi simplitatea

formelor, în delicateţea decorului, în faptul că fiecare piesă se încadrează perfect în interiorul

respectiv, fără să fi fost concepută ca parte componentă a unui asamblu.

Dintre toate categoriile de obiecte care constituie interiorul locuinţei ţărăneşti din zona

Branului, textilele îndeplinesc rolul decorativ cel mai important. Prin materialele din care sunt

confecţionate, prin forma, decor şi cromatică, prin modul de aranjare pe pereţi, pe culme sau

pe piesele de mobilier, ţesăturile definesc stilul decorativ al interiorului din zonă.

Un alt rol decorativ important în asamblul interiorului locuinţei din zona Branului,

l-au avut icoanele pictate pe sticlă, aşezate pe cuierele dispuse la partea superioară a pereţilor

(deasupra laviţelor), cât şi păretarele pictate pe pânză.

În cadrul interiorului locuinţei ţărăneşti din zona Branului se întâlnesc două categorii

de ceramică: pentru uz, provenită în mare parte din Transilvania dar şi din Ţara Românească

şi ceramica decorativă, lucrată în centrele apropiate din Transilvania.

86

4.3.2.2. Ocupaţiile tradiţionale

Condiţiile geografico-climatice au determinat o anumită orientare a locuinţelor către

practicarea unor ocupaţii productive, spre folosirea cu maximum de eficienţă a resurselor

naturale specifice. Ca urmare se dezvoltă paralel păstoritul, creşterea vitelor şi agricultura, ca

ocupaţii de bază, cărora li se adaugă altele mai puţin importante, precum şi o serie de

meşteşuguri.

Considerând satul ca agregat socio-economic şi sistem cultural specific, din punct de

vedere al structurii interne şi al legăturilor externe, constatăm ca subsistemele cu caracter

specific rural - gospodăria ţărănească (unitate de producţie), familia, comunitatea rurală, clasa

ţărănimii şi ocupaţiile economice, instituţiile rurale şi agricole - au fost într-o strânsă

interdependenţă şi corelare reciprocă. Acestea conferă satului tradiţional din zona Branului

caracterul de cultură şi civilizaţie organică.

Pornind de la analiza gospodăriei ţărăneşti, definită ca subsistem principal în sistemul

de viaţă rurală, celula productivă de tip special, constatăm că ea imprima celorlalte subsisteme

acel caracter socio-economic şi cultural tipic satului în timp ce diversele tipuri de gospodării

ţărăneşti diferenţiază modele particulare de sisteme de viaţă rurală. Cu alte cuvinte, teza

marxistă conform căreia condiţiile obiective ale existentei sociale sunt forţele şi relaţiile de

producţie ca bază a structurii, funcţionarii şi dezvoltării societăţii, se poate demonstra pe

deplin analizând sistemul de viaţă rural tradiţional din zona Bran.

Din ansamblul ocupaţiilor de bază se detaşează, prin ponderea pe care a avut-o în

economie, păstoritul, datorită căruia zona Bran a fost caracterizată ca una dintre principalele

rezervoare pastorale ale României.

Studiile specialiştilor stabilesc practicarea a doua tipuri specifice în zona Bran, şi

anume: păstoritul pendulator sau local-zonal, caracteristic populaţiei crescătoare de animale

din zonele de munte şi populaţiei de agricultori din zonele premontane; păstoritul transhu-

mant, specific proprietarilor de turme mari52 .

Dunăre N. menţionează în cartea "Ţara Bârsei" că transhumanţa "a fost o practică sub

două forme: redusă - cu iernatul în zona de câmpie mai apropiată - şi amplă, turmele

petrecând iarna în alte ţinuturi sau ţări îndepărtate".

Specific acestor tipuri de păstorit este scopul final al practicării ocupaţiei, realizarea

produselor pastorale destinate satisfacerii cerinţelor gospodăriei şi vânzării parţiale, în primul

caz, şi totale, în al doilea caz.

Diversitatea şi bogăţia culturii pastorale din zona Bran sunt relevate însă şi de alte

aspecte, dezvoltate şi preluate de generaţiile de păstori şi aduse până în contemporaneitate.52 Ion Vladuţiu - "Etnografia Românească", Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pg.58

87

Unul dintre cele mai interesante domenii este cel al tehnicii confecţionării uneltelor

pentru prepararea laptelui, precum şi cel al prelucrării produselor din lapte. Piese utile şi

totodată artistice prin formă şi ornament, vasele şi uneltele păstoreşti din lemn - găleata de

muls, cupa de muls, închegătoarea, crinta, ravaral de brânza, putina de jintiţă, putineiul pentru

unt, veşca (formă pentru caş sărat), mestecătorul pentru zer în timpul preparatului urdei,

varjocul (putinei cu bătător), standul pentru păstrarea laptelui gros, lingurile de jintiţa şi urdă,

bota pentru apă - poartă în ele semnificaţia unei îndelungi practicări a acestei ocupaţii.

Agricultura, considerată pentru majoritatea zonelor din ţară pe prim plan în ierarhia

ocupaţiilor tradiţionale, în zona Bran a ocupat numai locul al doilea din cauza specificului

geografic şi climatic.

Datorită acestor factori, agricultura a fost mai dezvoltată în economia satelor Branului

de Jos (Sohodol, Predeluţ, Moeciu de Jos). În această parte a zonei, natura solului a favorizat

cultura cartofului, a pomilor fructiferi şi în mică măsura a cerealelor.

O altă ocupaţie a locuitorilor din zona Branului este lucrul la pădure.

În ţinutul Branului au existat instalaţii de prelucrare a lemnului atestate documentar

încă din secolul al XVI-lea. La moara de scândura din Bran s-au executat, de exemplu, în

1548, 1986 scânduri, ceea ce indică o activitate intensă.

Lucrul la pădure ca ocupaţie tradiţională a fost preluat din generaţie în generaţie şi

diversificat în raport direct cu cerinţele vieţii. Paralel cu satisfacerea nevoilor gospodăreşti,

materialul lemnos a fost prelucrat şi pentru piaţă, constituind o sursă de venituri.

Culesul din natură a constituit şi în zona Branului, ca şi în alte zone muntoase, o

îndeletnicire obişnuită, practicată în trecut destul de intens de păstori în timpul păşunatului, de

femei, copii şi bătrâni.

Produsele culese din natură erau destinate fie alimentaţiei, fie medicinei populare, fie

industriei casnice (coloranţi vegetali).

Vânătoarea, practicată în toate aşezările din zonă, denotă un accentuat spirit inventiv

al locuitorilor, datorită ingeniozităţii cu care se făceau cursele şi capcanele, constituind în

trecut o sursă importantă de hrană a populaţiei (I. Podea "Monografia judeţului Braşov"

1938).

Pescuitul, constituie o altă îndeletnicire străveche practicată în zona Branului.

Procedeele folosite pentru prinderea peştelui au fost adaptate condiţiilor hidrografice

specifice: ape repezi de munte, cu regim torenţial.

Albinăritul s-a practicat timp îndelungat în stupi primitivi. Producţia stupilor fiind

mică, mierea era folosita mai mult ca medicament.

88

Un fenomen caracteristic zilelor noastre, îl constituie migrarea profesională. A apărut

muncitorul ţăran care se ocupă de gospodăria lui, dar practică şi o profesiune într-unul din

centrele industriale ale Ţării Bârsei (Râşnov, Zărneşti, Codlea, Braşov).

O mare parte a populaţiei este ocupată în activităţile legate de turism care au devenit o

a doua ocupaţie ca importanţă economică în zonă.

Tot în cadrul muncilor agricole, o pondere însemnată o au ocupaţiile specifice

industriei artizanale, prin care se valorifică bogata moştenire de artă populară din aceasta

parte a ţării.

4.3.2.3. Meşteşugurile

Meşteşugul ca îndeletnicire specială, reprezentând o îmbinare organică între tehnică şi

artă, îşi are originea în începuturile istoriei. De la forma lor primară de manifestare la gradul

superior atins în zilele noastre, meşteşugurile au parcurs un drum lung pe linia perfecţionării

tehnicilor, diversificării produselor, ridicării nivelului artistic.

Pentru brăneni, construcţiile din lemn şi instalaţiile tehnice (mori, pive, joagăre,

teascuri) sunt expresia moştenirii unei îndelungate tradiţii în prelucrarea lemnului, ridicată la

nivelul meşteşugului.

Varietatea motivelor şi compoziţiilor decorative, ca şi efectele plastice obţinute în

prelucrarea artistică a lemnului sunt rezultatul aplicării separate sau în combinaţie a diferitelor

tehnici decorative: cioplirea, excizia, incizia, intarsia, pirogravura, etc..

Cu un utilaj tehnic modest ca: securea, tesla, scoaba, cuţitul, dalta, compasul, ghinul,

cu o mare putere de creaţie şi o rară măiestrie, brănenii au fost în măsură să realizeze o gamă

largă de piese din lemn, pornind de la locuinţă, ocupaţii şi meşteşuguri până la cele mai

variate expresii ale culturii spirituale.

Meşteşugul fierăritului a fost practicat în cadrul atelierelor săteşti în aproape toate

aşezările brănene şi s-a dezvoltat în corelaţie cu practicarea ocupaţiilor de bază şi a altor

meşteşuguri.

Un asemenea atelier, care mai funcţionează încă şi în prezent în satul Şirnea, cuprinde

un inventar diversificat în funcţie de categoriile de obiecte produse în atelier: serii de ciocane,

nicovală, bardă, cuţitoaie, cujbă de vatră, vătrai pentru cărbuni, foaie, etc..

Majoritatea produselor: ţapine, sape, seceri, securi, etc., erau decorate cu motive

geometrice.

Ca meşteşug destinat confecţionării pieselor de îmbrăcăminte, cojocăritul poate fi

situat anterior ţesutului. Ca în toate zonele cu o intensă practicare a creşterii animalelor şi mai

ales a oilor, în zona Bran prelucrarea pieilor era efectuata aproape în fiecare gospodărie.

89

Cojoacele vechi, specifice zonei Bran se disting printr-o ornamentică în care

predomină motivele decorative geometrice, brodate mai ales - rozete cu raze, care marchează

linia croiului. Cojoacele "mocăneşti", lungi până sub genunchi, sunt împodobite cu motive

florale mai ample şi cu blană neagră de miel dispusă pe marginile piepţilor, pe poale şi pe

marginile mânecilor. Prin croi, ornamentică şi cromatică, "cojocul mocănesc" se încadrează în

tipul specific populaţiei din Ţara Bârsei. Caracteristică pentru aceste piese este îmbinarea

armonioasă a fondului alb, imaculat, cu motivele decorative realizate în negru, roşu, galben,

portocaliu şi verde.

Arta încondeierii ouălor, extrem de veche (datând din perioada precreştina) este foarte

răspândită în zona Branului, excelând printr-o măiestrită execuţie a desenului şi printr-un

bogat repertoriu de motive ornamentale.

Meşteşugul a luat mare amploare în secolul al XIX - lea, cele mai cunoscute creatoare

fiind femeile din Bran, Sohodol şi Poarta.

Calitatea deosebită a reprezentărilor transpuse pe ouăle "împistrite" a făcut ca zona

Branului să se impună cu aceste produse până dincolo de hotare, exportând cantităţi

însemnate de ouă încondeiate în S.U.A., Anglia şi Italia.

4.3.2.4. Portul

Din ansamblul creaţiei artistice populare din zona Bran se evidenţiază în mod deosebit

portul popular. Acest gen de creaţie este legat de viaţa omului, de condiţiile istorice, social-

economice şi de mediul înconjurător.

În funcţie de aceşti factori, costumul brănean, foarte unitar în ansamblu, s-a dezvoltat

în forme care-l diferenţiază de cel din zonele învecinate, constituind un document viu asupra

vieţii populaţiei din această zonă.

Epoca de înflorire a costumului popular din Bran poate fi considerată între a doua

jumătate a secolului al XVIII - lea şi secolul al XIX - lea. Din aceasta perioadă provin cele

mai valoroase piese: cămăşi cu mâneca răsucită, fote bătrâneşti cu o cromatică armonioasă,

cojoace cusute cu lânică policromă.

Cel mai vechi tip de port femeiesc este cel cu fotă, compus din ştergar de bumbac

aşezat peste căiţă (un fel de scufiţă), ie cu mâneca răsucită, fotă încreţită, cojoc, pieptar, bundă

cu zechi (stofa bătută la piuă), mintean sau scurteică.

Este unul dintre cele mai pitoreşti costume din ţară datorită faptului că se îmbină

armonios simplitatea croiului cu eleganţa motivelor şi combinaţia discretă a culorilor.

Din ansamblul portului femeiesc fac parte şi pieptănăturile care împreună cu găteala

capului îi dau o înfăţişare deosebită.

90

Înfăţişarea simplă şi robustă care caracterizează în linii generale portul vechi bărbătesc

din zona Bran reflectă condiţiile de viaţă şi firea ţăranilor din aceste aşezări străjuite de munţi.

Aceste trăsături au făcut ca piesele de bază să fie croite cu linii drepte, prin modul în care este

compus, caracterul său funcţional.

Costumul specific bărbătesc din Bran este alcătuit din căciulă cu "gurgui" pentru

iarnă, pălărie cu boruri mici pentru vară, cămaşă cu mâneci largi, cioareci sau iţari, lăibărică

de zeghe, ilic, zabrin, pieptar, cojoc, sarică şi glugă.

Pieptănătura bărbaţilor era cu părul lung până aproape de umeri, tăiat drept.

Urmărind asimilarea modelelor folclorice în portul satului brănean contemporan,

constatăm o pendulare între două forţe - cea de păstrare şi cea de înnoire - rezolvată prin

mutaţii funcţionale şi remanieri structurale.

Schimbarea funcţiei costumului prin trecerea lui în cadrul recuzitei spectacolului

folcloric modifică datele problemei, fiind vorba de un limbaj nou, propriu societăţii

contemporane.

4.3.2.5. Obiceiurile

Zona Bran se manifestă ca zonă etnografică distinctă, cu trăsături proprii păstrate până

în zilele noastre datorită valorii lor umane şi sociale, pluralităţii valenţelor pe care le au,

precum şi interesului omului contemporan faţă de acestea.

Obiceiurile exprimă mai mult decât orice aspect al creaţiei şi culturii populare, viata

comunităţii, rânduielile care-i sunt specifice, fiind expresii ale vieţii sociale şi mecanisme prin

care viaţa socială se realizează.

Obiceiuri legate de naştere.

La desfăşurarea lor participau membrii familiei, vecinii şi uneori o parte a

colectivităţii.

Încă din momentul naşterii se creau condiţii favorabile noului născut. Prima urare o

făcea moaşa, personaj important în viaţa satului şi a familiei, apoi urma ceremonialul primei

băi, moment care-şi are originea în practica străveche a purificării. În apa în care urma să fie

scăldat copilul se puneau bani de argint, să fie bogat, orez, să fie strângător şi îndestulat; la

fete se puneau în plus flori şi un inel. După ce copilul era îmbăiat şi înfăşat în scutece noi,

naşa îl apuca de nas şi îl trecea pe deasupra sobei să înlăture duhurile rele. Când mama nu era

acasă, se puneau alături de copil o foarfecă şi un cuţit care sa-l apere de duhurile rele.

A doua sau a treia zi după naşterea copilului, familia pregătea o masa îmbelşugată

pentru ursitoare "să-i zică copilului de ursită".

91

La şase săptămâni după naştere avea loc cumetria, înfăptuită cu ajutorul naşilor,

cumetrie ce antrena un număr relativ mare de protagonişti (părinţi, moaşa, naşi, neamuri,

vecini, invitaţi) care aduceau daruri şi făceau urări în forme versificate.

La un an, copilului i se tăia din moţ, act ceremonial cu care se încheiau obiceiurile în

legătura cu naşterea. Copilul era aşezat pe o găleata şi i se puneau în faţă, pe o tavă mai multe

obiecte. În funcţie de obiectul ales de copil se preziceau viitoarele ocupaţii sau înclinaţii.

Obiceiuri legate de nuntă.

Nunta53 a marcat un alt moment important din viaţa omului. Astfel, în zona Bran,

obiceiurile legate de căsătorie cuprind trei etape principale: logodna, nunta şi obiceiurile de

după nuntă.

Anterior logodnei se desfăşura peţitul, la care participau doar părinţii tinerilor, care

stabileau contribuţia materială a fiecărei părţi pentru întemeierea viitoarei familii.

Etapa următoare era logodna care, în zona Branului, era marcată prin rostirea oraţiei

de către "vornicel", într-o atmosferă gravă şi solemnă acceptată de întreaga comunitate.

Mirele primea în dar de la mireasă un strai pe care îl aşeza pe cal, iar el îi oferea fetei

"o cârpă frumoasă cu ciucuri", pe care, aceasta o punea pe umeri.

Ceremonialul nunţii propriu-zise se desfăşura pe o durată destul de mare (5-6 zile);

începea de vineri după-amiaza şi se termina joia următoare. Nunta din zona Bran se remarca

printr-o bogăţie folclorică deosebită; în ea se întâlnesc dansul, poezia, manifestări mimice şi

dramatice, acte rituale, strigături, uraturi, cântece de bucurie şi de jale.

Obiceiuri legate de moarte.

Şi în cazul acestor obiceiuri întâlnim cele trei etape principale proprii oricărui

ceremonial de trecere: despărţirea de cei vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea

în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort54.

Obiceiurile de iarna. Repertoriul obiceiurilor de Anul Nou în zona Branului cuprinde

în forma lui tradiţională urările de belşug cu pluguşorul, urarea cu sorcova, capra.

Obiceiurile de primăvară.

Aceste obiceiuri marcau etape ale desfăşurării vieţii săteşti, legate de sărbătorile mai

importante ale ciclului calendaristic de primăvară.

Sfârşitul câşlegilor (lăsata secului) era sărbătorit prin joc, marcând venirea primăverii,

începutul muncilor de primăvară, încheierea perioadei căsătoriilor.

Sărbătorile de Paşti

Aceste obiceiuri erau întâmpinate cu bucurie, fiind un prilej de prezentare a

costumelor lucrate în timpul iernii.53 Soica Georgeta, Moraru Olivia – Zona etnografică Bran,Editura sport – turism, Bucureşti, pag.9654 Stoica Georgeta, Moraru Olivia, op.cit, pag.101

92

Un rol important în menţinerea tradiţiei populare l-au avut târgurile care, pe lângă

funcţia lor economico-socială, prilejuiau manifestarea unor adevărate sărbători populare care

aveau loc anual, la date fixe.

În zona Bran, o astfel de sărbătoare era Sântilia (20 iulie).

Brănenii făceau un comerţ intens cu lâna, piei, derivate ale laptelui şi vite; aveau

ocazia să le valorifice şi la târgul (bâlciul) Pantelimonului (la 9 august) sau la târgul de

Sfinţii Arhangheli (8 noiembrie).

4.3.2.6. Manifestări etnografico-folclorice contemporane

Nu ne vom referi la Bran, încercând să prezentăm doar câteva din caracteristicile

etnografice şi folclorice, fiindcă nu vom reuşi să exprimăm prea multe, însă ne vom strădui să

înţelegem ce înseamnă Branul - Arhitectura, Portul Popular, Muzica, Dansul, Tradiţiile şi

Obiceiurile.

Arhitectura: - casele cu ziduri groase, din cărămidă arsă (ţigănească), la care porţile

cu bolţi asemănătoare intrărilor în cetăţi (de altfel destul de numeroase în zonă: Râşnov,

Prejmer, Hărman, Calnic, Sf. Gheorghe, Mediaş, etc.), dau aspectul ţărănesc-feudal; acesta,

atât de specific zonelor unde populaţia română, săsească şi maghiară a conlocuit nu a

impiedicat Branul să-şi menţină linia tradiţională şi anume aceea a caselor ţărăneşti din lemn

cu tencuială din lut, acoperişul cu şindrilă, geamurile mici şi nelipsita prispă.

Reprezentativ pentru români ar fi Portul Popular ce s-a menţinut până de curând, şi a

fost reprezentativ chiar Branului, Făgăraşului, Sibiului. Acesta era constituit din: clop

(pălărie), cămăşoi cu leibărică sau cojoc, închise cu chimir la mijloc, şi cioareci (pantaloni

qroşi de lână).

Muzica şi dansurile populare: foarte asemănătoare în intreaga zonă, încă se mai

dansează cu mult foc cu orice ocazie (Brâu, Sârba, Breaza, Braşoveanca, sunt doar câteva din

dansurile ce se pot întâlni la Bran): nunţi, botezuri şi baluri. Tradiţiile sunt cel mai uşor de

identificat la botezuri, nunţi şi înmormântări. De asemenea, încă se mai organizează târguri cu

vânzare de animale.

4.3.2.7. Monumentele de arhitectură

Operele arhitecturii populare legate de gospodărie şi locuinţă sau de instalaţii tehnice

au fost făurite în zona Branului din lemn, material care prin natura lui are o durată relativ

scurtă. De aceea, puţine sunt construcţiile păstrate până în zilele noastre care să depăşească

200 ani.

Ele reprezintă însă tradiţiile constructive ale zonei pentru ca în fiecare se întrevăd

modelele care le-au precedat, repetate de generaţii de constructori.

93

Forma, tehnicile de construcţie, decorul, preluate şi îmbunătăţite de meşterii locali au

origini străvechi, ilustrând întreaga istorie a zonei în toata complexitatea ei.

Schimbarea planurilor, îmbogăţirea repertoriului decorativ s-au înfăptuit în strânsa

corelaţie cu ceea ce s-a realizat în celelalte ţinuturi romaneşti: Ţara Românească şi Moldova.

Înfăţişând câteva din monumentele reprezentative - case din lemn şi instalaţii ţărăneşti

- ne oprim mai întâi asupra Muzeului în aer liber din vecinătatea castelului Bran, unde au

fost aduse şi reconstituite unele dintre cele mai vechi şi mai tipice construcţii din zona.

Muzeul, deschis public din 1961, ocupă un pitoresc teren la poalele stâncii pe care se

înalţă castelul Bran, cuprinzând 14 gospodarii ţărăneşti şi instalaţii tehnice:

o cel mai vechi monument este o casă din Sohodol, construită în anul 1780;

o gospodăria cu ocol întărit din Peştera din 1843;

o "hodaia" şi "hodaiţa" din satul Simon

o stâna din masivul Piatra Craiului (muntele Vlăduşca), etc.

Foto 4.6. Muzeul satului din Bran

Castelul Bran, după opinia specialiştilor, este cea mai interesantă construcţie de acest

fel din ţara noastră, ocupând primul loc pe lista monumentelor feudale fortificate. Sub aspect

documentar, actul de naştere al cetăţii datează de la 19 noiembrie 1377. Documentul

consemnează că la acea dată se înalţa o nouă cetate, ceea ce înseamnă că înainte existase o

altă cetate probabil din lemn. Cetatea Bran, înălţată pe o stâncă ocupă o poziţie strategică

pentru apărarea principalului drum de intrare în Transilvania dinspre sud.

94

Aceasta avea patru turnuri, dintre care cel nordic, turn de observaţie, era prevăzut cu

arcade oarbe semicirculare şi cu creneluri.

Gurile de tragere datează din veacul al XIV - lea. Turnul de apus, înălţat în veacul al

XV - lea, a adăpostit o vreme pulberăria cetăţii. Intrarea în cetate se făcea pe un pod mobil.

Dublarea curtinei de sud şi învelişul turnului principal au fost făcute în veacul al XVII - lea.

Tot din acest veac datează şi turnul sudic, de formă pătrată şi dotat cu o poartă mobilă

din lemn. Intrarea în turn se făcea înainte de veacul al XIX - lea, printr-o scară mobilă (pe

locul scării de piatră de astăzi). Portaluri gotice, scări înguste (unele tainice) săpate în piatră,

încăperi boltite, arcade, alcătuiesc un ansamblu arhitectonic deosebit.

Castelul Bran a fost stăpânit o vreme de către Mircea cel Bătrân. La 7 iulie 1600,

Doamna Stanca, soţia lui Minai Viteazul, şi fiul sau Nicolae Pătraşcu, sunt oaspeţi de onoare

ai cetăţii.

După primul război mondial, Castelul Bran devine un domeniu al familiei regale.

În castel a fost amenajat un muzeu de artă feudală. La etajul I, încăperea care a servit

drept capelă, ascundea, sub stratul de tencuială, picturi din 1512. Sufrageria este concepută în

stilul Renaşterii. Între piesele care atrag atenţia se află o masă în stil gotic, provenind din

veacul al XVI - lea şi o masă ţărănească veche de peste două sute de ani.

La etajul al II - lea sunt expuse piese şi lucrări ce aparţin stilului baroc, precum şi

covoare orientale, apoi mobilier amintind de stilul Florenţei veacurilor XVI - XVII. Sala de

muzică de la etajul III cuprinde obiecte de artă în stil gotic, renaştere şi baroc. În această sală

a cântat printre alţii şi George Enescu. La etajul al IV - lea sunt expuse piese de mobilier în

stil rococo.

Muzeul aduce mărturii despre evenimente de seama din istoria Transilvaniei şi a ţării.

Armele care se păstreză aici, amintesc despre luptele ce s-au dus în veacurile trecute. Printre

acestea, un tun de la 1601. Un bogat material documentar înfăţişează momente dramatice ale

cruntei exploatări a iobagilor din satele care alcătuiau domeniile cetăţii.

Tot în apropierea castelului se mai pot vedea bustul lui loan Puşcariu - unul dintre

fruntaşii revoluţiei de la 1848 - 1849 din Transilvania, şi monumentul eroilor din primul

război mondial, închinat ostaşilor căzuţi pe teritoriul comunei Bran.

95

Foto 4.7.– Castelul Bran

Case memoriale în zona Bran:

- Dr. Aurel Stoian (1866-1972) -Preşedintele Consiliului Naţional Românesc din

Bran, semnatar al actului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, medic, edil şi primar al

localităţii Bran

- Profesor Doctor Docent Liviu Popovici (1927-1994) - om de stiinţă şi neurolog de

renume mondial, membru Academiei de Stiinţe Medicale.

- Profesor Doctor Docent Valeriu Lucian Bologa (1892-1971) - titan al istoriei

medicinei şi membru a unui număr de 23 de societari şi academii de ştiinţe, legat de Bran prin

origine şi iubire.

- Profesor Universitar Doctor Aron Petric (1915-1981) - decan al Facultăţii din

Bucureşti, cercetător şi dascăl de excepţie, fiu al Branului.

- Sextil Puscariu (1877-1948) - lingvist, filolog şi istoric literar, membru al

Academiei Române.

Din suita monumentelor religioase din zona Branului, numai câteva pot fi considerate

importante din punct de vedere arhitectonic şi al vechimii: bisericile din Simon, Cheia,

Fundata, Bran. Din păcate, monumentele nu se mai păstrează în forma lor iniţială.

Biserica din Bran, construită în 1820, a fost pictată în 1836, construcţia cuprinde în

plan un naos cu patru travee, flancat în extremitatea estică de doua abside semicirculare în

interior şi poligonale în exterior. În partea de vest, deasupra unui vestibul, se ridică turnul

96

clopotniţei. Faţadele tencuite şi văruite au ferestre înalte fără ancadramente, terminate “în plin

cintru”. Cornişa este subliniată de un profil din tencuială, iar turnul, decorat pe toată înălţimea

cu pilasti neoclasici, conferă monumentului o notă originală.

Biserica din Cheia cuprinde în plan un pronaos precedat pe latura vestică de un

pridvor închis, un naos flancat de două abside semicirculare în interior şi poligonale în

exterior, având absida altarului construită în acelaşi fel. Interiorul bisericii este acoperit cu

calote sferice pe arce dubluri, iar absidele cu semicalote. În exterior, biserica este tencuită şi

văruită, cornişa prezintă un decor cu zimţi dispuşi pe trei rânduri, sub o streaşina foarte

evazată. Sub această cornişă se desfasoară o friză cu picturi murale care împodobeşte

construcţia de jur-împrejur. Turnul octagonal, aşezat pe coama acoperişului, este şi el decorat

cu ancadramente simplu profilate cu zimţi din cărămidă. Ferestrele, cu excepţia celor de la

turn, sunt dreptunghiulare şi lipsite de ancadramente. În forma actuală, biserica a fost

construită în anul 1818, deşi se pare ca există din 1700 sub forma unei biserici de lemn.

Biserica din Simon, construită din 1790, cuprinde în plan naosul şi pronaosul care se

înscriu într-un dreptunghi acoperit cilindric cu penetraţii. Pronaosul este precedat de un

pridvor decroşat, iar spre est construcţia este limitată prin absida altarului, de asemenea

decroşată, în formă de arc plat în interior şi poligonală în exterior. Deasupra pronaosului se

înalţă turnul cu plan octagonal, cu o siluetă robustă şi o înălţime redusă. Faţadele tencuite şi

zugrăvite au ancadramente simple la ferestrele în arc iar la pridvor au arce plate. Ferestrele

turnului sunt decorate cu o profilatură mai bogată. Partea superioară a pereţilor exteriori ai

pridvorului prezintă panouri rectangulare care pe faţada de vest cuprind picturi murale. Iniţial,

întregul interior a fost pictat.

Existenţa bisericii “Adormirea Maicii Domnului“ din Fundata este atestată

documentar din 23 August 1777, dar actuala construcţie a fost ridicată în anii 1835 -1837.

4.3.3.Obiective turistice

I. CASTELUL BRAN: fost muzeu de artă şi istorie medievală, în prezent nu are o

expoziţie permanentă care să prezinte întreaga istorie a cetăţii/castelului. În câteva încăperi au

fost restaurate interioare ale fostei reşedinte particulare a reginei Maria a României

(dormitorul reginei Maria, salonul de muzică, dormitorul regelui Ferdinand etc). În capela

turnului rotund poate fi văzut, la cerere, mormântul principelui Mircea, cel mai mic fiu al

reginei Maria, mort de febră tifoidă în timpul primului razboi mondial (1916).

II. MUZEUL SATULUI BRĂNEAN (secţia etnografică a Muzeului Bran, deschisă

în 1962, la 5 ani după deschiderea Muzeului Castelul Bran. Conceput ca muzeu în aer liber,

97

prezintă evoluţia arhitecturii populare tradiţionale din satele zonei Bran, în raport cu

ocupaţiile de bază, creşterea vitelor şi lucrul la pădure

III."INIMA REGINEI MARIA" CAPELA

O dorinţă testamentară inedită a Reginei Maria a fost ca inima sa să nu fie îngropată

în biserica de la Curtea de Argeş, necropola familiei regale, ci să fie depusă în ctitoria sa,

bisericuţa "Stella Maris", construită la Balcic şi închinată Sf. Fecioare Maria. Inima a fost

aşezată într-o mică casetă octogonală de argint, învelită cu un drapel dublu- o faţă cu steagul

României, cealaltă cu steagul Marii Britanii. Caseta de argint a fost introdusă într-o caseta de

bijuterii de argint aurit, gravată şi ornamentată cu pietre preţioase, cadoul de nuntă primit de

Maria, în 1893, de la "Doamnele Române". La rândul ei şi această casetă a fost învelită

într-un steag. Casetele au fost depuse într-un sarcofag de marmură albă.

În septembrie 1940, la scurt timp după abdicarea fratelui său, cu aprobarea

autorităţilor române şi a noului rege, Mihai I, arhiducesa Ileana a ordonat administratorului

reşedinţei sale de la Bran, generalul Zwiedineck să aducă "Inima Reginei Maria" de la Balcic

la Bran şi să aşeze mormântul în biserica de lemn a reşedinţei. În primavara anului 1941,

Ileana a amenajat o mică capelă în stânca Măgurii Branului, unde credea ea, "lumea putea să

vină liberă să se închine". Capela avea un grilaj de fier, ornamentat cu cruci, de tipul crucii

gamee, un simbol des folosit de regina Maria în timpul vieţii.

În iulie 1968, comuniştii au profanat capela din Măgura Branului şi inima reginei

României Mari a fost mutată într-un birou al Muzeului Bran, iar după trei ani a fost aruncată

pe un raft al Muzeului Naţional de Istorie a României. O imagine simbol pentru soarta

adevăratelor valori ale istoriei contemporane a românilor în perioada dictaturii comuniste.

IV.BISERICUŢA "STELLA MARIS"

Pe 27 iunie 1947, în curtea spitalului "Inima Reginei", părintele Arsenie Boca de la

Sâmbata a sfinţit fundaţiile unei biserici. Ea trebuia să fie copia fidelă a "celei mai mici

biserici din ţăra", "Stella Maris" din Balcic. În bisericuţa de piatră, Domniţa dorea să aşeze

inima reginei "aşa încât să ramâna pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese

dedicat memoriei ei". Plecarea forţată din ţara a familiei regale a lăsat proiectul neterminat.

În anul 2005, preoţii satelor brănene au restaurat lăcaşul, lăsat în părăsire în timpul regimului

comunist.

V.MICROHIDROCENTRALA REGALĂ

În 1932, pe terenul dintre Măgura şi râul Turcu, a fost construită o

microhidrocentrală. Din Măgura Branului au fost captate şapte izvoare, numite de atunci

"Izvoarele Reginei". Uzina electrică a fost dotată cu două generatoare (marca "Siemens" şi

"A.E.G.") şi două turbine (marca "Frith"). Întreaga furnitură a fost predată în "perfectă stare"

98

la 5 septembrie 1932. Regina a ordonat administratorului reşedinţei din Bran acordarea în

mod gratuit a curentului electric pentru iluminatul străzilor din Bran, Moeciu şi Simon şi

pentru şcolile şi bisericile acestor sate. Lumina electrică a fost asigurată la un preţ foarte ieftin

şi locuitorilor din Bran. Din aceste încasări era întreţinută uzina şi instalaţiile acesteia. La

dorinţa reginei, din plusul de încasări, la fiecare Crăciun, erau cumpărate cadouri pentru

"populaţia sărmană din Bran".

4.4. Prezentarea bazei tehnico-materiale a zonei Bran

După evenimentele din decembrie 1989 care au modificat radical structura proprietăţii

în agricultură, a apărut necesitatea serviciilor de consultanţă şi informare în sprijinul

producătorilor agricoli privaţi astfel încât, se conturează şi în ţara noastră o nouă dimensiune a

serviciilor publice agricole, pe linia prestatorilor de servicii sub formă de îndrumare tehnică şi

perfecţionarea treptată a nivelului de cunoştinţe de specialitate în mediul rural.

Baza tehnico-materială a turismului este reprezentată de ansamblul mijloacelor

tehnice de producţie utilizate în acest domeniu,în scopul obţinerii de bunuri şi servicii

specifice destinate consumului turistic.55

Teoria economică defineşte conceptul de infrastructură ca „un ansamblu de elemente

materiale, organizaţionale şi informaţionale prin care se asigură legăturile dintre ramurile

economiei, cât şi dintre diferitele zone teritoriale ... care fac posibilă desfăşurarea activităţilor

economice şi sociale.56

Prin înfiinţarea Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, Ecologic şi Cultural

(ANTREC), se conturează, şi în ţara noastră, organizarea şi desfăşurarea unor activităţi

atractive în domeniul agroturistic, astfel încât agricultura durabilă şi spaţiul rural românesc să

primească noi valori de progres cultural şi educaţional ecologic.

ANTREC - Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural din România

este o organizaţie neguvernamentală, apolitică, non-profit, membră a Federaţiei Europene de

Turism Rural (EUROGITES). ANTREC a luat fiinţa în 1994, având în prezent o reţea de 32

de filiale (din tot atâtea judeţe), cu un număr de 2225 de membrii, peste 2500 de pensiuni

turistice şi pensiuni agroturistice omologate, însumând 7500 de camere.

Din păcate această asociaţie nu mai are aceeaşi activitate intensă ca la început,

inclusiv site-ul de pe internet al acesteia nu mai oferă date actualizate, astfel nu putem şti cu

precizie numărul real a membrilor acestui organism

Scopul aceste organizaţii, ANTREC este acela de a:55 Camarda Adina, Economia Turismului, Editura OMNIA S.A.S.T. Braşov, 2005, pag.14356 Dicţionar de economie. Ediţia a II-a, Op. cit., 2001, pag. 230

99

- identifica şi promova potenţialul turistic rural;

- organiza cursuri de pregătire profesională pentru gazde, agenţii de turism rural,

prin seminarii, cursuri de scurtă şi lungă durată, schimburi de experienţă între ANTREC şi

organizaţii similare din ţară şi din străinătate;

- transmite informaţii legate de turismul rural întregii reţele ANTREC şi instituţiilor

implicate în mod direct sau indirect în promovarea şi dezvoltarea turismului rural;

- organiza campanii de publicitate pentru unităţile clasificate şi omologate, incluse în

reţea, prin mijloace mass-media;

- participa la evenimentele importante specifice, atât pe plan intern (regional şi

naţional), cât şi extern (târguri şi burse de turism), cu o ofertă diversă.

Împreuna cu o firmă specializată de soft, ANTREC, lucrează la realizarea unui sistem

naţional de rezervări în turismul rural, proiect care se află în prezent în curs de finalizare.

Lunar, ANTREC editează un buletin informativ pentru membrii săi şi pentru cei

interesaţi să devină membrii ai asociaţiei. De asemenea, prin catalogul său de prezentare a

pensiunilor şi fermelor agroturistice, modificat anual datorită creşterii ofertei (şi aşa

minusculă faţă de cerere), ANTREC oferă posibilitatea turistului român sau străin de a fi cazat

într-un mediu ambiant pitoresc şi totodată istoric, cald şi primitor. ANTREC mai pune la

dispoziţia turistului chiar şi un mic ghid de orientare în vederea petrecerii cât mai plăcute a

sejurului indiferent de durata acestuia.

Ghidul dumneavoastră pentru Bran ar arata astfel:

BRANUL, localitate montană situată într-un magnific cadru natural, între masivele

Bucegi şi Piatra Craiului, este cunoscut în lumea întreagă ca locul care adăposteşte "Castelul

lui Dracula ", castel construit ca cetate pentru a supraveghea şi apară Pasul Branului pe unde

trecea cel mai important drum comercial de legătura între Ţarile Române şi Transilvania.

Branul reprezintă una dintre cele mai pitoreşti zone turistice şi totodată o zona etnografică de

mare valoare pentru spiritualitatea poporului roman. Se învecinează cu zonele etnografice ale

Muscelului în sud-vest, Ţara Bârsei în nord şi nord-est, iar la sud şi sud-est cu Dâmboviţa şi

Valea Prahovei.

Zona este delimitată de valea râului Bârsa, Ghimbăşel, Munţii Piatra Craiului, culmile

sudice ale Munţilor Perşani, Munţii Leaota, Munţii Bucegi şi zona Podii Dâmboviţei. În cea

mai mare parte aparţine judeţului Braşov şi foarte puţin, în vest, judeţului Argeş.

CĂI DE ACCES:

Zona Bran este străbătută de unul din cele mai vechi drumuri comerciale (azi DN 73

Piteşti -Braşov) care leagă drumurile europene E.85, E.60 şi E.70.

100

Accesul pe cale ferată se face prin Bucureşti - Braşov (166 km ) şi apoi Braşov -

Zărneşti (30 km ).

Pe cale rutieră DN.73 Bucureşti – Piteşti - Câmpulung - Braşov (235 km). Se poate

ajunge la Bran şi din Braşov trecând prin comunele Cristian, Râşnov, Tohanu. Există

autobuze care circulă din oră în oră din Braşov spre Bran deşi nu sunt prea confortabile şi

circulă cu viteza relativ redusă.

Plaiul Branului se prezintă ca o depresiune înaltă de 800-1000 de m alungită cu

orientare NE-SV, străjuită pe margine de munţi înalţi. Depresiunea înaltă a Branului este

alcătuită din platforma propriu-zisă a Branului cu structuri de calcare şi conglomerate, la nord

şi un relief mai înalt şi forme carstice la sud, extinzându-se către bazinetul Dragoslavele şi

despărţite de Pasul Giuvala (1290 m). Pitorescul deosebit este marcat de:

- contrastul dintre plaiurile prelungite şi văile adâncite,

- forme carstice: doline (Fundata), polii (obârşia văii Izvorul), uvale (Roşia de jos ),

Sohodoale, lapiezuri (Giuvala, Fundaţica ), chei (Valea Cheii, Valea Rudaritei), Ponoare,

izbucuri (Fundaţica, Rudarita), peşteri (Peştera Liliecilor).

Zona Branului în apropierea paralelei 45 C latitudine nordică este aşezată în plină

climă temperată, aflată în deosebi sub influenţa muntelui.

Climat de depresiune intramontană, cu veri răcoroase şi ierni mai reci prezintă

următoarele caracteristici:

- temperatura medie anuală 4 C, în luna iulie 15-30 C iar în luna ianuarie 10 şi 15C

- precipitaţiile medii anuale 800-900 mm/mp

- numărul mediu de zile cu precipitaţii 120 zile pe an

- durata de strălucire a soarelui are valori de 2000ore /an

- numărul mediu de zile cu cer senin 60 zile /an

- grosimea medie a stratului de zăpadă 25cm

- durata medie a stratului de zăpadă 50-70 zile/an

- viteza medie a vântului 3-5 m/s.

Reţeaua morfo-hidrografîcă este dirijată conform orientării reliefului către bazinul

Transilvaniei şi spre Câmpia Română. Prezenţa stratului poros de conglomerate, calcare

explică existenţa a numeroase izvoare (slab mineralizate, cu potabilitate bună) la contactul

dintre munţi şi culoarul Rucăr Bran. Culoarul Rucăr – Bran - Dragosloavele are în ansamblul

sau rol de cumpăna de ape între bazinul transilvan şi cel muntean. Cele doua râuri colectoare

sunt Bârsa în compartimentul nordic, care primeşte afluenţi: Râul Turcului, Bârsa Fierului,

Sohodol cu văi înguste, versaţi abrupţi, cu maxim două terase în cursul inferior şi Dâmboviţa

101

pentru compartimentul sudic cu următorii afluenţi: Dâmbovicioara, Valea Cheii, Ghimbav,

Râuşor, Valea Caselor, Valea Lespezi şi Valea cu Apă.

Altitudinea culoarului îi încadrează în zona pădurilor de fag, care la limita inferioară

se afla în amestec cu gorunul iar la partea superioară cu coniferele. Păduri compacte de molid

sau în amestec cu fag, brad apar în masivul Leaota, Piatra Craiului, Munţii Bucegi îndeosebi

pe versanţii nordici. Ca urmare a populării îndelungate regiunea a fost puternic despădurită,

pajiştile şi fâneţele luând locul codrilor de altădată.

Pe crestele montane cu deosebire în Bucegi şi Piatra Craiului turiştii pot admira capra

neagră. Dintre mamiferele cu valoare cinegetică amintim ursul, lupul, vulpea, mistreţul,

veveriţa, căpriorul, râsul toate fiind ocrotite.

Avifauna este reprezentată de cocoşul de munte, acvila de munte, ciocănitoarea,

mierla, cinteza, piţigoiul. În apele de munte trăiesc păstrăvi, scobari, clean şi boiştean.

Datorită faunei bogate în Piatra Craiului exista numeroase case de vânătoare.

În aceasta zonă există parcul naţional Piatra Craiului (14800 ha) care înglobează

Cheile Brusturet, Dâmbovicioara şi numeroase elemente de floră şi faună. Rezervaţii naturale

cu caracter geologic, geomorfologic, se găsesc în abruptul Bucegilor iar punct fosilifer

paleontologic la vama Strunga -Moieciu. Peşteri cu specific speologic sunt Peştera Liliecilor

şi Peştera Ursului.

Aşezarea geografică precum şi peisajul deosebit de frumos, unde poluarea aerului,

apei, solului nu şi-au făcut apariţia, dau acestei zone un caracter de unicitate şi atractivitate

turistică.

Bogăţia cultural istorică

I. - Castelul Bran - Castelul lui Dracula cocoţat pe o stâncă uriaşă, ca un necruţător

străjer de veghe la trecerea din Ţara Românească spre Transilvania, este un monument

arhitectonic de o inestimabilă valoare istorică, culturală şi afectivă. Castelul păstrează în cele

27 de săli numeroase obiecte, arme, armuri, mobilier de epocă. El găzduieşte: Muzeul

etnografic Bran - se află în curtea castelului şi cuprinde case vechi ale zonei arătând

arhitectura, obiceiurile şi tradiţiile zonei.

Muzeul Vămii - care supraveghea trecătoarea care face legătura între Transilvania şi

Muntenia. Din 1377 -1382 când a fost construit, până astăzi el a fost martorul unor

evenimente - reper pentru istoria locurilor pentru care, prin poziţia şi rangul său, era pus să

dea seamă. Jos în vale, la baza stâncii pe care tronează, odihneşte simbolic inima Reginei

Maria, semn al preţuirii de care Bramil şi brănenii s-au bucurat în anii de glorie ai monarhiei

româneşti.

102

II. Case memoriale: Sextil Puşcariu, losif Puşcariu, Valeriu Lucian Bologa, Aron

Petric

III. Bisericuţa " Stella Maris" - capela Castelului Bran

IV. Biserica " Adormirea Maicii Domnului " din Cheia –monument de arhitectură

romanească din 1818, pictata de Ion Bartolomei.

V. Cheile Moieciului cu Cascadele Moieciului

BRANUL este leagănul turismului rural românesc. Cu o populaţie de peste 5500 de

locuitori, în majoritate crescători de animale, chiar dacă mulţi practică profesii în industria

braşoveană, Branul e comuna care sfidează oraşul. Este o localitate a vilelor cochete, a

amenajărilor interioare cu dichis, casele fiind permanent pregătite pentru oaspeţi.

Gastronomie specifică zonei Branului

În pensiunile turistice (brânza de burduf, brânza în coajă de brad, urda dulce, caş

afumat), lapte, slăninuţa, rachuri ţărăneşti, pastramă de oaie - ciorbă ţărăneasca sau ciorbă de

porc afumat cu tarhon tochitură sau bulz ciobănesc, plăcinte cu urdă dulce sau gogoşi şi

agroturistice din zonă Branului puteţi servi o serie de bunătăţi preparate de gazde din

produsele proaspete ale gospodăriei - sortimente de brânză. Toate aceste bunătăţi sunt stropite

cu ţuică de mere şi prune, vişinată şi afinată

Principalele târguri şi sărbători din zona Bran

01 ianuarie - obiceiul sorcovitului

luna martie, aprilie - obiceiuri legate de sărbătoarea de Paşti

luna martie - plecarea oilor la munte

25 aprilie - măsurarea laptelui, alegerea celui mai bun crescător de animale

24 iunie - olimpiada de vară - Şirnea

20 iulie - Sântilie

25-26 iulie - târgul de vară Moeciu

09 august - Sf. Pantelimon

luna august - Nedeia munţilor (Fundata)

25 octombrie - Focul lui Sumedru octombrie - Răvăşitul oilor

08 octombrie - Târgul de sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril

24 decembrie - Colindatul Bună dimineaţa la Moş Ajun

25 decembrie - Sărbătoarea Crăciunului

31 - 01 ianuarie - Revelionul

103

4.5. Evoluţia circulaţiei turistice în zona Bran-Moeciu

Evoluţia indicatorilor turistici a zonei supusă spre analiză, au deţinut o mişcare

dinamică şi preoponderent crescătoare. O imagine a dimensiunii ofertei, sub forma capacităţii

de cazare existentă a turismului rural din zona Bran-Moeciu este redată prin figura 4.1,

utilizând comparaţia pe perioade anuale, din care se distingem tendinţa clară de ascensiune a

a acesteia.

Această creştere este rezultatul influenţei exercitate de sporirea accentuată a

numărului locurilor de cazare turistică oferite de pensiuni şi în special de pensiunile

agroturistice.

Pe fundalul evoluţiilor privind capacitatea de cazare existentă oferită de structurile de

primire turistică rurală din zona Bran-Moeciu, se înregistrează mutaţii structurale reduse

(tabel 4.1):

Tabel 4.1 - Structura capacităţii de cazare existentă în Bran-Moeciu

Tipuri de

structuri de

primire

turistică

Structura capacităţii de cazare existentă pe tipuri de unităţi (%)

2001 2002 2003 2004 2006

Hanuri şi

moteluri13 11 11 11 10

Cabane 2 2 2 2 2

Pensiuni 30 28 28 29 29

Pensiuni

agroturistice55 59 58 59 59

TOTAL 100 100 100 100 100

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov

Oferta de cazare din hanuri, moteluri şi cabane turistice a cunoscut o evoluţie aproape

constantă, dar cu tendinţă de scădere, aşa cum cu uşurinţă putem observa şu în cadrul figurei

nr. 4.1., acestea se confruntă cu probleme financiare datorate ofertei nesatisfăcătoare, din

punct de vedere calitativ, ceea ce le-a conferit din punct de vedere structural o poziţie

nesemnificativă în raport cu celelalte tipuri: pensiuni şi pensiuni agroturistice.

104

Figura nr.4.1. – Structura capacităţilor de cazare existentă în zona Bran-Moeciu

Aceaste mutaţii structurale semnalate anterior sunt rezultatul eforturilor depuse de

localnici, de autorităţile locale sau de organizaţiile internaţionale în ceea ce priveşte

diversificarea ofertei turistice rurale, conform tendinţelor manifestate de cererea turismului

rural. Au apărut construcţii arhitecturale cu specific rural regional, care sunt înregistrate ca

pensiuni agroturistice şi pun la dispoziţia turiştilor o dotare la standarde cât mai apropiate de

cele internaţionale.Concurenţa care apare astfel, între pensiuni şi pensiuni agroturistice se

evidenţiază ca ofertă, sub forma numărului unităţilor şi a locurilor de cazare puse la dispoziţia

turiştilor.

În acest context, numărul locurilor de primire turistică oferite de pensiunile

agroturistice a cunoscut un proces de creştere continuă, comparativ cu al pensiunilor, care se

confruntă cu o scădere destul de pronunţată, până în anul 2004. Această schimbare structurală

manifestată din 2001 până în 2004, este evidenţiată prin valorile procentuale în creştere cu

21% pentru pensiunile agroturistice şi în scădere cu 11%, în cazul pensiunilor.

Însă începând cu anul 2005, pensiunile turistice rurale, încep să deţină un ritm de

creştere lentă dar sigură. Astfel dacă la nivelul anului 2005, erau înregistrate un număr de 155

pensiuni turistice rurale, la nivelul întregului judeţ, în anul 2007 s-a atins cota de 200 de

pensiuni, din care 121 în zona Bran-Moeciu.

Evoluţia numărului turiştilor sosiţi în zona turistică Bran-Moeciu,

în perioada 2001- 2006, este rezultatul cererii teoretice transformată în

cerere efectivă, pe de o parte ca urmare a satisfacerii motivaţiilor de

105

practicare a turismului rural, iar pe de altă parte ca un răspuns la calitatea

ofertei acestui tip de turism.

Tabel 4.2 - Numărul turiştilor sosiţi în Bran-Moeciu

Anii 20

01

200

2

200

3

200

4

200

5

200

6

Num

ăr

turişt

i

998

9

129

02

148

83

160

04

188

64

201

21

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran

Tendinţa de creştere a numărului turiştilor cazaţi în structurile de

primire turistică rurală, reprezintă argumentul pe baza căruia se

analizează mutaţiile structurale privind numărul turiştilor cazaţi pe tipurile

unităţilor de primire turistică rurală, din zona Bran- Moeciu . Această

tendinţă se observă cu uşurinţă şi mult mai clar în figura de mai jos.

Figura 4.2. – Evoluţia numărului turiştilor din zona Bran-Moeciu

Structura şi evoluţia numărului turiştilor pe tipuri de structuri de

primire turistică este redată în tabelul de mai jos, după cum urmează:

Tabel 4.3 - Structura numărului turiştilor

Tipuri de structuri de

primire turistică

Structura numărului de turişti

(%)

200

1

200

2

200

3

200

4

200

5

200

6

Hanuri şi moteluri 20,1 17,0 16,2 17,6 15,3 15,0

106

6 7 2 5 3 8

Cabane 5,02 4,75 4,75 4,66 4,10 3,93

Pensiuni45,6

2

34,1

4

25,2

7

24,5

6

21,7

9

22,1

1

Pensiuni agroturistice29,2

0

44,0

4

53,7

6

53,1

3

58,7

8

58,8

8

TOTAL 100 100 100 100 100 100

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran

În strânsă concordanţă cu modificările structurale înregistrate de

capacitatea de cazare existentă, se prezintă şi cele privind numărul

turiştilor cazaţi.

Astfel, creşterea ponderii numărului turiştilor cazaţi în pensiunilor

agroturistice este sesizată de la un an la altul, procentele celorlalte tipuri

fiind într-un proces de contină scădere, astfel încât, în 2005 acestora nu le

mai corespund decât 35,75%.

Evoluţia numărului înnoptărilor din zona turistică Bran-Moeciu

urmează, îndeaproape tendinţa de creştere înregistrată de numărul

turiştilor cazaţi în structurile de primire turistică .

Tabel 4.4-Numărul înnoptărilor din structurile de primire turistică ale zonei Bran-Moeciu

Anii 2001

2002

2003

2004

2005

2006

Număr înnoptări

33273

36721

34920

34292

40176

51523

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran

Figura 4.3 – Numărul înnoptărilor turiştilor

107

Pe figura de mai sus, putem observa cu uşurinţă evoluţia acestui

indicator turistic, astfel sesizăm o creştere relativ constantă în perioada

supusă analizei, păstrându-se un trend crescător.

Structura numărului înnoptărilor turiştilor în regiunea supusă

analizei, se prezintă sub formă tabelară, astfel:

Tabel 4.5 - Structura numărului înnoptărilor

Tipuri de

structuri de

primire

turistică

Structura numărului de înnoptări (%)

2001 2002 200

3

2004 2005 2006

Hanuri şi

moteluri

14,69 14,16 14,3

7

15,24 13,02 11,27

Cabane 4,58 4,94 5,4 5,7 4,94 4,27

Pensiuni41,67 40,05

34,3

226,27 23,79 25,93

Pensiuni

agroturistice39,06 40,85

45,9

152,79 58,25 58,35

TOTAL 100 100 100 100 100 100

Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Braşov şi ANTREC-filiala Bran

Pe parcursul celor şase ani, specificul turismului practicat în zona

Bran-Moeciu a condus la declanşarea unei concurenţe acerbe între

pensiuni şi pensiuni agroturistice. Primele două locuri au fost disputate

între cele două tipuri de unităţi, ceea ce s-a reflectat într-o creştere

procentuală pentru pensiunile agroturistice cu 39,3 %, în defavoarea

pensiunilor a cărei scădere a fost cu 25,36% aşa cum putem observa în

figurile de mai jos. Această situaţie s-a schimbat însă în prezent, întrucât

s-a ajunt la o anumită înţelegere, iar din punct de vedere statitistic există

doar pensiuni turistice rurale, nemafiind defalcate pe alte ramuri ale

acestui tip de turism.

108

Figura 4.4 – Structura numărului înnoptărilor turiştilor

În concluzie, se poate evidenţia, pentru perioada 2001-2006,

evoluţia în creştere a numărului turiştilor şi a înnoptărilor din structurile de

primire turistică, mutaţiile structurale plasează pe primul loc pensiunile

agroturistice. Continuarea procesului de dezvoltare accentuată a turismlui

rural în zona Bran-Moeciu deschide perspectiva practicării acestui tip de

turism la nivelul standardelor internaţionale.

Turismul rural în ţara noastră se practică din totdeauna, dar

spontan, sporadic, întâmplător şi mai ales neorganizat; forma sa de

materializare o reprezintă, începând cu anii '20 - '30, cazarea la cetăţeni a

vizitatorilor ocazionali ai unei aşezări rurale.57

PROPUNERI ŞI CONCLUZII

PROBLEME LEGATE DE COMUNITATE ŞI METODE DE CONSTRUCŢIE

Noile comunităţi create după ‘89 par să nu simtă că aparţin unei comunităţi, care

este adesea lipsită de unitate şi coeziune. Locuitorii Branului arată dezinteres pentru tradiţiile

57 Glăvan Vasile -"The Rural Tourisme", Romanian Tourism Magazine, nr. 4/1995, M.T., I.C.T., Bucureşti, 1995

109

regionale arhitecturale şi introduc noi clădiri si facilităţi, afectând serios viaţa rurală şi

armonia acesteia cu natura.

Centrul Branului iese în evidenţă faţă de celelalte sate din zona din cauza dezvoltării

sale în jurul castelului Bran. Prezenţa castelului este caracteristica dominantă a zonei, dar a

generat o explozie comercială ce are tendinţa să sufoce comuna. Majoritatea clădirilor apărute

în ultimii ani sunt în contrast cu celelalte, aducând un vocabular arhitectural ce nu are nici o

legatură cu atmosfera locului şi nu contribuie cu nimic la calităţile şi armonia zonei vechi.

Multe case frumoase din secolele XIX şi XX, construite în stilul castelului, sunt ascunse de

chioşcuri sau sunt reparate incorect. Vechile clădiri sunt adesea stricate prin folosirea

cimentului şi betonului în renovare, iar noile clădiri sunt incoerente în dimensiuni şi materiale.

Problema în Bran şi în alte sate din Transilvania este în principal una de mentalitate, la care se

adaugă nepriceperea în materi de restaurare tradiţională şi lipsa unei legislaţii specifice.

În Bran, spre deosebire de satele săseşti, e greu de stabilit ce se potriveşte şi ce nu,

pentru că nu există un stil arhitectonic atât de coerent.

Pe de altă parte, zonele rurale au o tradiţie bine stabilită în construcţia fermelor,

variind de la fermele din zona de munte ,în zona satului, la hambare şi anexe.

Sunt totuşi şi cateva exemple noi despre cum poţi construi o casă în Bran, astfel încât

să poţi menţine armonia locului şi în acelaşi timp să ai confortul modern atât de râvnit de

localnici şi turişti. Comunitatea oamenilor de afaceri doreşte să transforme Branul într-o

staţiune turistică modernă, lucru care poate fi posibil fără a distruge rămăşiţele tradiţiei, şi în

acelaşi timp peisajul.

PROBLEME LEGATE DE TURISM

Turismul este astăzi cea mai importantă sursă de venit a locuitorilor Branului,dar

principala atracţie este exploatată însă intensiv. Majoritatea turiştilor văd Castelul Bran ca

fiind atracţia din zonă, şi în consecinţă, vin doar să viziteze castelul şi pleacă fără să lase prea

multe beneficii comunităţii. Valorificarea agro-turistică a mediului şi a moştenitrii rurale are

un mare potenţial de dezvoltare. Astăzi, puţini turişti vin pentru a rămâne mai mult de o zi sau

un weekend în zona Branului şi majoritatea sunt găzduiţi în casele sătenilor.

Fermierii primesc turiştii în propiile case şi îi servesc cu mâncare făcută în casă. Unii

au construit clădiri speciale pentru cazarea turiştilor, acestea fiind făcute fără a ţine cont de

arhitectura tradiţională şi de asemenea prost adaptate peisajului. Propietarii nu au sfaturi de la

specialişti în clădiri (arhitecţi, ingineri constructori), iar cei care îşi transformă casele pentru a

caza mai mulţi turişti au tendinţa de a urma practica greşit folosită de ceilalţi.

Pentru ca Branul să devină o staţiune turistică în adevăratul sens, trebuie să ofere mai

mult decât două ore de vizitare a castelului. Ar trebui să ofere plăcerea traseelor turistice prin

110

peisajul spectaculos, să ofere posibilitatea de vizitare a fermelor şi satelor, să ofere turistului

posibilitate de a se simţi înconjurat de floră şi faună, şi nu în ultimul rând posibilitatea de a

explora munţii şi dealurile din împrejurimi.

Din acest motiv este foarte importantă menţinerea sub control a dezvoltării zonei

Bran şi conservarea valorilor naturale şi arhitecturale autohtone.

De asemenea, este mare nevoie de a organiza traficul din centrul Branului. În acest

moment este o combinaţie de trafic de tranzit, pietonal şi local combinat cu condiţii haotice de

parcare. Parcarea trebuie în mod special rezolvată astfel încât să poată fi eliberate şi lărgite

trotuarele. Traficul de tranzit trebuie încetinit în centrul Branului printr-o regândire a străzilor.

- Traficul pietonal trebuie de asemenea regândit: trebuie identificată o reţea de căi

pietonale şi aceasta conectată la drumurile rurale ce înconjoară Branul. Acolo unde rutele

pietonale intersectează şoseaua, pietonii trebuie să aibă prioritate.

- La fel ca în ariile naturale protejate, construcţiile în zona urbană a Branului ar

trebui să fie bazate pe un set de reguli clare în legătură cu dimensiunea clădirilor, proporţii,

poziţionare, orientare, culoare etc. Aceste reguli ar trebui să fie bazate pe tipologiile clădirilor

existente care să fie înregistrate într-un set de tipare.

Diferitele părţi ale satului sunt prevazute cu tipologii şi densităţi diferite de clădiri,

tipologii şi densitaţi ce ar trebui să se reflecte în noile construcţii. Astfel omogenitatea şi

caracterul pot fi întărite lăsând în acelaşi timp spaţiu pentru dezvoltările ulterioare.

- Majoritatea construcţiilor din Bran ar trebui direcţionate spre zona urbană pentru a

nu deteriora peisajul zonei.

- Trebuie stabilite graniţe urbane pentru viitorul apropiat, pentru a se putea disocia

clar între regiunile urbane şi rurale astfel încât satele individuale din Bran să poată fi clar

indentificate.

- Peisajul de deal din zona Bran este definit de pajişti, drumuri pietruite, ferme mici

şi garduri de lemn. Este foarte important ca aceste caracteristici să fie păstrate.

- Este esenţial ca fermierii locali să-şi păstreze dreptul şi interesul de a folosi

pământul exclusiv ca păşuni, chiar dacă în viitor o parte din ferme se vor transforma în case

de vacanţă, facilitaţi pentru turişti sau altceva similar.

Acest lucru poate fi obţinut prin legislaţie, dându-le dreptul fermierilor de a folosi

pământul pentru păstorit chiar dacă terenul este vândut altcuiva. Folosirea uneltelor

tradiţionale ar trebui încurajată, deoarece ele fac parte din sfera culturală a regiunii şi pot

atrage turiştii, mai ales pe cei străini.

- De o importanţă deosebită este şi păstrarea accesului localnicilor si publicului la

peisaj. Este important de asemenea ca oamenii să aibă dreptul de a traversa pajiştile, chiar

111

dacă acestea se află în propietatea altcuiva. Aceste tipuri de legi sunt întâlnite în mai multe

ţări europene, cum ar fi Norvegia, unde legea numită “Allmenferdsel” dă dreptul tuturor de a

traversa o propietate de o anumită întindere şi oricine are dreptul de a se deplasa pe unde

doreşte. Acest lucru este important pentru încurajarea excursioniştilor.

- Deschiderea vizuală a terenului trebuie de asemenea menţinută. Pentru a realiza

acest lucru şi în relaţie cu primul punct trebuie conceput un proiect special de garduri.

Gardurile nu trebuie să fie mai înalte de un anumit nivel, de obicei nivelul taliei, şi trebuie

construite din materiale naturale (ex lemn). Gardurile ar trebui să aibă porţi în locurile în care

cărările trec prin zona de pajişte, pentru a permite accesul public. Zidurile ar trebui interzise

deoarece ar constitui un element străin în acest peisaj.

- Împrejmuirile de gard viu existente şi marginile de pădure ar trebui menţinute şi

protejate împotriva exploatării extensive.

- Cel mai important aspect ar fi limitarea activităţilor de construcţie în zona de deal

şi menţinerea dezvoltării în zona de la baza văii, cum este în ziua de azi, cu o distincţie clară

între sat şi peisajul din zona rurală. Toate construcţiile (şi cele de pe deal şi cele din zona de

vale) ar trebui controlate prin zonificare definind densităţi diferite de loturi, distanţă minimă

dintre clădiri şi înaltimea maximă a clădirilor. Ar trebui de asemenea elaborate ghiduri despre

modul în care trebuie plasate clădirile în peisaj şi reguli pentru plasarea clădirilor în relaţia cu

drumul şi celelalte clădiri învecinate.

- Necesitatea elaborării unui plan de management pentru pajişti în cooperare cu

fermierii locali şi propietarii de pământuri. De exemplu, trustul Grassland este o instituţie

caritabilă din Marea Britanie ce activează în Romania şi care este specializată în astfel de

acţiuni. Ei lucreaza deja cu ADEPT în Transilvania, în strânsă colaborare cu fermierii,

comunităţi le locale, consiliile locale, agenţia regională de consultanţă în agricultură (ANCA),

instituţiile de mediu şi universităţile. Un plan managerial va asigura menţinerea biodiverstăţii

şi a caracterului de peisaj.

Un rol stimulator îl poate avea organizarea unor concursuri, al celor mai frumoase

gospodării montane "cu acordarea de premii" şi stimulente morale, şi popularizarea prin

organizaţii neguvernamentale de sprijinire a turismului.

Pe linia protecţiei potenţialului turistic şi a prevenirii degradărilor lui se impun câteva

masuri specifice astfel:

► amenajarea şi organizarea la un nivel superior a zonelor, traseelor sau obiectivelor

turistice, prin exploatarea ştiinţifică şi raţională a resurselor turistice, a parcurilor şi

rezervaţiilor naturale cu asigurarea protecţiei şi conservării lor ca şi amenajarea

pentru vizitarea şi exploatarea peşterilor;

112

► îmbunătăţirea drumurilor de acces;

► se impune o echipare turistică adecvată unui turism modern şi ecologic, european.

Pentru România şi îndeosebi pentru turismul respectiv agroturismul românesc, a

concura o ţara ca Elveţia, Franta, Austria, înseamnă a face mari investiţii în viitor în

infrastructură, în baza materială existentă, în diversificarea activităţilor complementare

specifice, dar cel mai important în schimbarea modalităţii şi a respectului faţă de mediu şi a

habitatului natural.

În puţinele locuri din lume există un peisaj atât de viu şi de nealterat, oamenii atât de

ospitalieri şi primitori ca românii, locuri atât de binecuvântate ca la noi.

Branul va continua să atragă turiştii atâta timp cât va şti să le ofere noi atracţii.

Priceperea şi talentul conducătorilor din turism va fi demonstrată prin determinarea turiştilor

care au vizitat deja Branul, de a reveni, şi nu prin turiştii care vin pentru prima dată, deoarece

aceştia din urmă sunt atraşi îndeosebi de renumele castelului sau de potenţialul natural oferit

de zonă.

Un ultim proiect care a prins viaţă chiar în luna mai 2008, proiect care cu siguranţă va

ridica interesul turiştilor pentru zona noastră este punerea în funcţiune a primului tren de

epocă care va circula de la Braşov spre Râşnov şi apoi spre Bran ori Zărneşti, ocazie cu care a

fost reamenajată gara din Râşnov, de unde va porni mocaniţă spre Bran.

"Gara va fi reamenajată conform unor schiţe mai vechi şi a unor fotografii pe care le

avem de la începutul secolului trecut. Mocaniţă va trece pe prima linie, unde se va amenaja şi

un traseu cu un ecartament mai îngust, pe care să poată circula locomotivele achiziţionate.

BIBLIOGRAFIE

1) Alexandri C., Davidovici I., Gavrilescu, D. (coordonatori) - Tratat de economia

agriculturii, Editura Expert, Bucureşti, 2003

2) Andreescu Florin – „Culoarul Rucăr Bran, ghid turistic”, Editura Ad Libri, 2006,

3) Bran Florina - “Turism rural; model european”, Editura Economică, Bucureşti, 1997

4) Bran Florina, Marin Dinu, Şimon Tamara - Economia Turismului şi mediul

înconjurător, Editura Economică, Bucureşti, 1999

5) Bran Florina, Ildiko I., Simion T. - “Geografia economică mondială”, Editura

Economică, Bucureşti, 1996

113

6) Camarda Adina – Economia Turismului, Editura OMNIA UNI S.A.S.T., Braşov,

2005

7) Cămăşoiu, Camelia (coordonator) - Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică,

Bucureşti, 1994

8) Ciangă Nicolae – Geografia turismului, Editura Universitară, Cluj Napoca, 2005

9) Dobrotă Nicolae şi colab - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997

10) Gusti, D., Enciclopedia României - Partea a III-a, Editura Imprimeria Naţională,

Bucureşti, 1939

11) Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zile: binele omului, Editura Eurosong

& Book, 1997

12) Ghinoiu Ion coord. - Atlasul Etnografic Român, Habitatul, Editura Monitorul Oficial,

Bucureşti 2003

13) Glăvan Vasile - The Rural Tourisme, Romanian Tourism Magazine, nr. 4/1995, M.T.,

I.C.T., Bucureşti, 1995

14) Gerhard Ciparisse - Thesaurus multilingue du foncier FAO. Roma. 1999

15) Ion Păun Otiman, Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României

în vederea aderării la U.E, Editura Agroprint, Timişoara, 2005

16) Istrate L., Bran F.- Agroturismul în România, Tribuna Economică, nr. 32/10.08.1995

17) Manoilescu M. - Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura

Albatros, 2002

18) Mitrache Şt. - Dezvoltare durabilă rurală, Editura Planeta, Bucureşti, 2000

19) Meves E. -Relaţia agrar-agricol-rural în Terra nostră, vol.IV, Iaşi 1981

20) Nistoreanu Puiu - Ecoturism şi turism rural, Editura ASE, Bucureşti, 1999

21) Nicolae Pepene - Consultant ştiinţific – Monografia Branului 2006

22) Otiman P.I. - Economie rurală, Editura Agroprint, Timişoara, 1999

23) Pohoaţă I. - Filosofia economică şi politica dezvoltării rurale, Editura Economică,

Bucureşti,2003

24) Popescu C., Ciucur D., Popescu, I. - Tranziţia la economia umană, Editura Economică,

Bucureşti, 1996

25) Platon V., - Protecţia mediului şi dezvoltarea economică,Ed. Economică, Bucureşti,

1997

26) Roman T. - Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004

27) Rusu, M. - Dezvoltarea locală: o analiză multicriterială, revista „Economie Agrară şi

Dezvoltare rurală 1-2/2004”, I.E.A., Editura Terra Nostra Iaşi, 2004

28) Teodor S.,- “Culoarul Bran - Rucăr; O poarta în Carpaţi”, Editura sport -turism,

114

Bucureşti, 1990

29) Zeletin Şt. - Burghezia română, Bucureşti, Editura Humanitas,1991

30) Discursul Acad.Otiman P.I - Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi şi

Uniunea Europeană

31) http://www.europarl.europa.eu/

32) http://europa.eu.int/comm/eurostat/

33) * * * Strategia protecţiei mediului, MAPPM, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 1996

34) Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 2006

35) Le Petit Larousse, Paris, 1998

36) Enciclopedia României, vol III., Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1939

37) Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975

38) http//www.moeciu.info

39) http//www.tourismguide.ro

40) http://www.agroturism.com

41) http://castelulbran.wordpress.com

42) http://www.turism-bran.ro

43) http://www.branturism.ro

44) http://www.cyber.uhp-nancy.fr/.../chap2/titre3.html

45) *** Catalogul Pensiunilor Turistice şi Agroturistice ANTREC

46) *** Muzeul Bran - ghid, Braşov, 1982

47) *** Ghidul turistic şi comercial al zonei Bran – Moeciu

48) *** Ziarul Financiar nr. 103, luni 26 martie 2008

49) *** http://www.cimec.ro

50) ***http://www.funromtour.ro

51) ***www.Globesoft.com

52) ***http://www.statiunea-turistica-bran.ro

53) ***ziarul Romania Libera din data de 28 ianuarie 2008

115

CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................1

CAPITOLUL 1

SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC............................................................................................3

1.1. Spaţiul rural – conţinut, sferă de cuprindere, caracteristici........................................3

1.2 Clasificarea zonelor rurale........................................................................................11

1.3. Funcţiile spaţiului rural.............................................................................................15

1.4. Laturile spaţiului rural românesc..............................................................................16

116

1.4.1 Latura istorică......................................................................................................16

1.4.2. Latura economică.................................................................................................21

1.4.3. Latura geografică.................................................................................................24

1.4.4. Latura etnologică..................................................................................................25

1.4.5. Latura sociologică şi culturală...........................................................................26

1.4.6. Latura ecologică...................................................................................................27

1.4.7. Latura demografică..............................................................................................28

CAPITOLUL 2

DEZVOLTAREA RURALĂ..................................................................................................30

2.1. Premise. Definiţii. Sferă de cuprindere..........................................................................30

2.2. Dezvoltarea rurală.....................................................................................................31

2.2.1. Conceptul de dezvoltare rurală durabilă..............................................................33

2.2.2. Premisele dezvoltării durabile..............................................................................37

2.2.3. Cele trei planuri ale dezvoltării durabile rurale...................................................42

2.3. Actorii dezvoltării rurale...........................................................................................48

2.3.1. Comunitatea..........................................................................................................48

2.3.2. Statul.....................................................................................................................52

2.3.3. Societatea civilă....................................................................................................52

2.4.Dezvoltarea rurală durabilă versus dezvoltarea rurală şi dezvoltarea multifuncţională 53

CAPITOLUL 3

ZONA BRAN-MOECIU PE PIAŢA TURISTICĂ RURALĂ DIN ROMÂNIA..............56

3.1 Particularităţile ofertei turistice din zona Bran-Moeciu..................................................56

3.3.1. Potenţialul turistic natural şi antropic...................................................................56

3.3.2 Baza tehnico-materială din zona Bran-Moeciu.......................................................58

3.2 Cererea şi consumul în zona Bran- Moeciu....................................................................65

3.2.1 Analiza cererii şi consumului turistic rural.............................................................65

3.2.2 Evaluarea sezonalităţii zonei turistice Bran – Moeciu............................................69

CAPITOLUL 4

POTENŢIALUL TURISTIC AL ZONEI TURISTICE BRAN.........................................71

4.1. Caracteristici geografice................................................................................................71

4.2. Scurt istoric....................................................................................................................72

4.3. Potenţialul turistic al comunei Bran...............................................................................79

4.3.1. Potenţialul natural..................................................................................................80

4.3.2 Potenţialul antropic.................................................................................................82

4.3.3.Obiective turistice....................................................................................................95

117

4.4. Prezentarea bazei tehnico-materiale a zonei Bran........................................................97

4.5. Evoluţia circulaţiei turistice în zona Bran-Moeciu......................................................102

CONCLUZII ŞI PROPUNERI............................................................................................107

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................111

118