u

ІІІІПШ ІПЕШ P R O P R I E T A R »

SOC A N „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU ц »j DIRBCTOX ŞI AD-TOR DELEGAT. STBLIAN POPBSCU Гмсгііа юЬ N o . 163 Trib. Ilfov

A B O N A M E N T E »

autorităţi (i inttituţil 1600 Ы particular* 12 luni 800 „

6 luni 450 „

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA

BUCUREŞTI I Str. Breiolann 13—14

T E L E F O N 3.30.1»

Aperce de 3 ori pe * » m i ^ ' |

PREŢUL 24 LE l\H

^ O A N U L L I I I N r . 18 VINERI 30 IUNIE 1944

Redactor responsabili: TRAIAN CHELARIU

P R E Z E N Ţ A M A G I C A A S C R I I T O R U L U I

de I. VALÉRIÁN

C â n i am aflat ca scriitorul T. se găseşte refugiat în t r 'un sat de pe malul Argeşului, numai la câţiva kilometri de Bucureşti, am căutat să-1 vizitez cu (primul prilej. Nu-1 mai văzusem de când îşi ocupase catedra la o universitate din nordul ţăr i i şi acum scrisoarea lui suna ca o chemare emoţionantă ,dovedindu-nii că afecţiunea rămăsese aceeaşi de pe vremuri când lucram entuziaşti la revista noastră.

L-am găsit în grădina unei vaste gospodării, printre brazde cu legume şi arbori înfloriţi, ars de soare şi îmbrăcat într 'o bluză colorată de lucrator. Şedea la o mesuţă fixată î n pământ, având dinainte mai multe volume groase şi un caet pe care migălise ceva cu creionul.

— Iată- te , în sfârşit, carissime, exclamă el cu ochii sincer lu-mniaţi de bucuria revederii. A trebuit să vie cutremurul ca să ne niai întâlnim cu fiinţele dragi. îmi pare bine că vom putea convorbi sub arborii aceştia tot aşa de liniştiţi ca sub plopii din grădina lui Aristo. Avem atâtea lucruri de lămurit !

Mă ui tam la vechiul meu tovarăş de visuri. Anii t recuseră ifără a lăsa urme pe faţa lui. Aceeaşi graţie tinerească in gesturi ca şi în stil, acelaşi optimism molipsitor arătau că profesiunea didactică nu alterase nimic din vioiciunea artistului.

— De când m'am adăpostit aici la ţară, urmă el, s'au petrecut cu mine transformări ciudate ce mi -au modificat felul de a privi irealităţile înconjurătoare şi chiar proectele de viitor. Trebuie să ş t i i că de aula azi iau cunoştinţă mai in de-aproape cu satul românesc, după ce în peregrinările de studiu am cunoscut viaţa altor popoare d i n Apus. Evident, a fost un fel de trecere bruscă delà vis la a d e v ă r şi contrastul m'a decepţionat la început până la anihilarea oricărei hotărîri de viitor. Scrisul meu de până astăzi mi-a apărut searbăd, ca o farsă g r o t e s c ă , consumată pe s e a m a yieţii adevărate. Apoi treptat, u n îndemn c e nu -1 bănuisem in mine, mă făcu să purced Ia acţiune. Orice s'ar spune, noi intelectualii delà oraş suntem mai toti fii sau nepoţi de ţărani , a ş a că purtăm în subconştient înfirătiTea cu pământul şi toate potentele lui. Să nu crezi că vreau să fac elogiul sămănătorismului pe careul consider tot atât de fad ca şi alte curente compromise de nătângi. Este vorba de un plan serios şi datoresc marea revelaţie acestei cărţi găsite în lada mea de bejenar. TJite-o!

— „Georgicele iui Virgil" ! Nu înţeleg, i-am răspuns amicului. Cum pentru tine, latinist, asta înseamnă o descoperire ?

— Tocmai pentru mine, înichipueşte-ţi ! Şi eu m'am mirat la început. A trebuit să viu la ţară ca să fac această descoperire. De aceea am lăsat toate celelalte preocupări la o parte şi m'am apucat să traduc pe Virgil. Nu e s t e propriu zis o traducere, ci un fel de localizare, în cadrul economiei rurale româneşti, după cerinţele agronomiei moderne.

— O treabă cam obositoare. — Şi destul de îndrăzneaţă. Confratelui Vingil і -ац t re

buit şapte ani să însăileze cele două mii de versuri ipe care le-a tot cizelat întreaga viaţă. Nu ştiu cât îmi va trebui mie, dar ştiu că o astfel de operă ar fi o mană cerească pentru mulţime şi mă mir că n'a realizat-o altul până acum. Poate nu s'a încumetat nimeni, pentrucă e mai uşor să t e lamentezi de părăsirea iubitei decât să descrii în poeme munca ţăranilor la câmp, vitele şi albinele, astfel ca suliiéiul să fie atras de farmecul naturii , iar mintea să s e cultive. Numai un poet ca Virgiliu a putut contopi poezia savantă cu graţia naivă, sculptând în marmura vremii versuri din care nu poţi lăsa afară niciunul. Nădăjduesc că umbra străbunului poet lat in mă va susţine, iar pe zeiţa Ceres o voiu ademeni prin jertfe ca să-mi fie inspiratoare.

Scriitorul T. îşi sfârşi confesiunea în obişnuitul lui ton glumeţ, urmărind cu privirea un nouraş de vată pe cer. Bănuiam o tulburare pe care nu voia să mi-o mărturisească. Din depărtare, glasuri răsleţe de oameni se amestecau cu timbrul grav al vitelor şi toate aceste sunete , spre deosebire de oraş, aveau rezonanţa curioasă a unor clopote de cleştar afundate în apă.

A doua zi, prietenul m ă sculă cu noaptea'n ca

30 Iunie 1944

NOTAŢI! TEATRALE

P r o b l e m a r e p e r t o r i u l u i l a n o i . . . In legătură cu cele arătate mai sus pot

să spun că am, şi fost întrebat odată de o actriţă şi tânără şi frumoasă, din însăşi cadrele primei noastre scene, eine mi s'ar părea delà noi a fi cea mai bună interpretă pentru rolul Juliettei.

Cu această ocazie trebuie să-mi mărturisesc unul dintre familiarele mele .accese de sinceritate îşi de... impoliteţe, deoarece actriţa în chestiune,, fiind convinsă şi de talentul ei (sau, ce zic eu talent: geniu!) mai fiind şi frumoasă şi totodată şi alintându-se, desigur că se 'aştepta s'o numesc pe ea, ori tocmai asta m'cqm făcut că nici \pe departe nu pricep, ba, mai mult, i a întrebarea ei, cu destulă perfidie în intenţie dar cu aerul cel mai naiv şi mai sincer din lume, am mai şi întrebat-o dacă ţine cu adevărat sa ştie care-i părerea mea şi ca atare dacă vrea să-i dau un răspuns sincer sau nu.

Bineînţeles mi-a Sipus să fiu sincer şi a-tunici... i-am răspuns vă, la drept vorbind, cel puţin după mine, pentru o Juliettă în adevăr minunat realizată nu văd absolut pe nimeni, dar că, dacă ar fi să te mulţumeşti cu o Juliettă cern mai „aproximativă" atunci desigur că s'ar putea găsi mai multe.

Dar chiar şi între acestea este cam greu de ales.

In adevăr dintre ele, ii spuneam, unele au şi vârsta şi fizicul potrivite dar nu au talent; altele sunt repezite sau arogante, bune numai în roluri de vampe sau de cocnete ; altele sunt cam „trecute" şi a. m. d.

Adevărul este că, adăugam eu, la nevoie, trecăndu-le pe toate in revistă, s'ar putea, totuşi, principial, să te fixezi la vreo trei dintre ele.

Şi, la drept vorbind, una ar fi putut fi chiar interlocutoarea mea care, fără îndoială, este o tânără actriţă cu deosebit talent şi de o mare sensibilitate, dezavantajată însă de fizic sau, mai exact, de statura ei, care oricUm este destul de nepotrivită pentru o Juliettă aceasta trebuind să f*ê — cel puţin aşa ne-am obişn,uit cu toţii să o vedem — cât mai fragilă, cât mai delicată şi mai diafană; o altă actriţă, tot din cadrele Teatrului Naţional, care ar părea şi ea indicată pentru acest rol, dacă totuşi îndeplineşte in mare măsură condiţiile de mai sus, în schimb se poate să aibă ceva mai рЩіпа sensibilitae sau, dacă voiţi, o sensibilitate îndreptată nu atât în spre luminos cât în spre întunecat, în Црге trist şi chiar în s\pre morbid, ceiace — cu tot tragicii! sfâşit al ambilor îndrăgistiţi din această dramă — este cu totul departe de a fi potrivit pentru Juliettă eaire, pe lângă că nu-i decât un capii, ea trebue privită în primul rând ca un •simbol, ca un vmn curat, închinat dragostei, în toată structura ei fiind ceva limpede şi senin ; cât priveşte cea de a treia actriţă la care mă mai gândeam, întâmplător tot din cadrele Teatrului Naţional, poate cd ar fi fost — şi ca fizic, şi ca fel de vorbă şi ca delicateţă şi sensibilitate — dintre toate trei în 'adevăr cea mai indicată.

Şi totuşi \poate că nici aceasta — şi lucrul s'ar fi văzut cu siguranţă în reprezentaţie — nici aceasta nu-ar fi fost o Juliettă în adevăr bună.

Ori, când acesta este situaţia penru un teatru mare cum este Teatrul Naţional, ale cărui cadre sun aşa de numeroase — bai încă uneori se spune că sumt prea nu-meoase dar care, iată, când e vorba la o nevoie se dovedesc mai degrabă... insuficiente — ce să mai spun «tonici de cele-lalte formaţii tealtrialle, adeseori improvizate, alcătuite de obicei dinţr'un director şi un „cap de afiş", iar restul complectat cu actori de ricărei chemări ; el cultivă severitatea unei formule născocite de exclusivismul său : „tot sau nimic'.

Aparenta divergenţă dintre cele două tipuri devine corelaţie subteran, prin perspectiva tenacităţii comune, respectiv, pe drumul alles.

Birand nu se faice niciodată vinovat faţă de mistica sa ; şi nu vrea să şovăe. Preferă cele mai dureroase sacrificii : în-tâiu mama sa, apoi fiul şi însfârşit, soţia.-.

Brand nu va admite că uneori aplicarea asprei formule este o cruzime care depăşeşte orice etică ; el îşi va servi un îndo-elndc paileaitiv teoretic : „nu ne aparţine în veşnicie decât ceea ce am pierdut".

Deasemenii, Peer Gynt sacrifică succesiv mama, iubita şi reputaţia sa.

Fervoarea lui n'are limite până la moarte; la ulitima lui întâlnire cu Solweig târzie, el întreabă ezitând dacă prin acea existenţă a reuşit: să fie cu adevărat pl-însuş i . La care ea îi răspunde : „în credinţa mea, în nădejdea mea şi în iubirea mea".

Evident, singurătatea ei, trăirile imaginative, aşteptarea neostoită, îi permise-seră creerea unui Peer Gynt cum îl dorea. Şi nici o confruntare deficitară nu avusese l'oc, aşteptatul fiind departe..,..

Insă realul Peer Gynt isbutise să fie el-însuişi tocmai prin furtunateca sa viaţă. Astfel, ambele personagii ibseniene sunt uneori brjitale cu ceea ce părăsesc : deşi Brand o face în numele credinţei, iar Peer Gynt în numele candtfarei naive

ION STANCU

ORIENT Nu cântece campestre, ci zări mântuitoare Iţi vom aduce, lună, făpturii tale, dar. Cum te inundă ceaţa şi palida licoare Aşterne-un zâmbet rece peste-un pierdut cleşlar.

întârziaţi destinul ! Mânaţi în ani calvarul înalte constelaţii cu frunţile'n văzduh Spre Nord îşi duc oştirea şi mâinile ca varul Cuprind o primăvară ce se preschimbă'n duh.

Din nou în luminişuri întrezărim abisul Din nou un zbor ne-alungă pe mari singurătăţi Tristeţea e în ramuri , în lacrimi zace visul Şi mioartea'n faetoane se plimbă prin cetăţi.

Martirii'şi duc nădejdea în negre închisori Tot ce gândim, în carne durerile'şi răspund. Pe culmi înseninate urcăm nepăsători Dar mai în jos, în vale, e 'noaptea fără fund.

Să mai sperăm? Să credem în dimineţi de aur? Neptun îşi regăseşte cumplitul lui trident Şi be'znele din mâluri şi din afund de plaur Gonite fără veste, pornesc spre Orient.

Acolo între iasme dospeşte noul lut Şi luna abia-1 adie cu vălurile reci Iar Gemenii frământa un chip necunoscut Ce din genuni amare ne va privi în veci.

IULIAN VESPER

ÍC0URI. JVIITRIC

P e temeiul u»e i munci niciodată mărginită la rezultate în -doelnice, şi mai ales pe reazi-mul unui talent cu nimic des. minţit, Ataoiasie Mitric ş i -a făcut destul de cunoscut numele îo literatura noastră dramatică.

începând cu dramatizarea ro. manelor : „Ion" şi „Pădurea Spânzuraţilor" ale domnului Li -viu Rebreanu şi terminând cu atât de mult cunoscutele scenarii delà microfonul posturilor noastre de radio, Mitric a dăruit a-matorilor de frumos realizări de-o calitate care au hotărît admiterea lui ca membru al Societăţii Autorilor Dramatici.

Numai ou atât, şi moartea lui Atanasie Mitric a pus un sfârşit dureros цяіеі activităţi delà care mai puteam aştepta jau l te înfăptuiri-

..TURNEE"...

întocmite de-o manieră car» însemnează mai degrabă o reclamă decât altceva, notele—dar mai ales articolele—apărute in anele ziare informându-rie pe larg despre „activitatea teatrală" !a Belciugatele sau Bolintin, ni . S E P A R venite ca să impue mai degrabă O tăcere asupra atâtora in numele căror se fac aceste turnee.

Nu socotim necesară o imediată denunţare a metodelor de-a se marca o „prezenţă la datorie", fiindcă efortul urmărit s'ar anu-îa printr'o rezolvare grăbita

Aşteptăm, momentul potrivit când şansele ne vor fi mai mari, prin adaptarea la un mers mai normal al lucrurilor cari să nu nască confuzii şi greşeli.

Atunci — numai atunci — re • clama asta, de azi, va da însem

nătatea cuvenită activităţii teatrelor de azi.

„PRIETENIE"..

Mai întotdeauna suntem grăbiţi d'e-a aoonda priieteraa, la primul pa® ce-d facem alături de un om.

Şi mai totdeauna ne gi înşelăm...

Acordăm, deci, cu mu'tă uşurinţă ceeace s'ar cădea să păstrăm doar pentru cei cari cu a-devărat merită.

Ce vreţi?.. E o încredere pornită dintr'uin

•gând oura't, şi dăruită cellor - pe ritri îi credem la fel

Dar greşeada asita o simţiim deabea când ne dăm seama că „prietenu'J" a a v , j t alte gânduri şi alte interese.

.Ne oheamă la această mărturisire numele câtorva airUşti, catri bătând cândva la uşe ca să-i a-jutáni în începutul lor, găsesc astăzi potrivit să ne critico.

însemnăm asta ca să ne sprijine oricând hotăiPîrea ee-am luat-o de-a acorda prietenia doar «••oloi- cari merită.

„SĂRBĂTORIRI"...

Cândva am spus că sărbătoririle de actori o să ajungă să micşoreze interesul publicului, tocmai prin numărul mare Ivit mai acum câteva luni, de ajunsese să ocupe afişul mai mult ca spectacolele obişnuite.

Se mersese până acolo încât чгісе actor cu o vechime de... 10 ялі în teatru, pretindea o sârbă iorire.

„Moneda" aceasta atât de des bătută s'a văzut la ce rezultat a ajuns. -

F. suficient să arătăm doar ca-7 U L unui actor care umblă şi azi din oraş în oraş cu „pantahuza" sărbătoririi.

C a m recunoscut totdeauna ,y talentul de actor şi pe cel de au -u ş l e mai sublim, munţii încărcaţi de gloria zăpezii veşnice, pădurile de întunecoasă verdeaţă şi izvoarele şi râurile în joc sglobiu d e imagini, săgetate de argintul peştilor neastâmpăraţi. Pescuitul în apele de

munte i-a fost una din marile pasiuni şi a dus o luptă necruţătoare contra pescarilor necinstiţi şi nedemni, «ari întrebuinţpiu otrăvuri, spre a-i scuti de muncă. „Cu undiţa" este un admirabil manual de pescuit şi o şarjă bine meritată contra braconierilor apelor de munte. In ea autorul p ă s . trează o atitudine anecdotică din care transpiră totuşi omagiul adus apelor de munte şi d i sweţu l întemeiat aruncat profanatorilor lor.

Iată u n mare prozator şi un sincer iubitor al naturii, дгіп descrierea vacanţelor sale, la pescuit păstrăvi, în ţ i n u t u r i l e din Ţara Haţegului, şi la Herculaneie Banatului, făcând să fâlfâie, în sufletul lectorilor, un simţământ de preţuire adâncă faţă de natura românească şi bogatele ei resurse.

DUMITRU IMBRESCţI

file:///poate

Iunie 1944 UNIVERSUL LITERAR

Poetul Aurel Marin moare în cursul lunei Mai a. c , la un spital de Cruce Roşie din Roman, din cauza unei injecţii cu calciu, prost administrată. Cu dânsul se stinge unul din cei mai talentaţi scriitori contemporani, a cărui operă a in t ra t deja în conştiinţa critică a vremii, suscitând totodată şi cele mai înal te nădejdi pentru viitor. Nădejdiile se spulberă acum, rămânân-du-ne ca lângă proaspătul său mormânt să vorbim numai despre ce ne-a lăsat şi să evocăm, — pentru moment puţin şi necomplect —, opera ş: omul.

Aurel Marin a fost şi el, ca şi celălalt prieten- al nostru George Vaida, ofiţer de infanterie. A participat la răsboiul actual încă delà începutul lui, fiind rănit în vara anului 1941, de un glonte care i-a străpuns ficatul. Rămas în timpul nopţii la inamicul çare a contraatacat , este regăsit în dimineaţa zilei următoare de unităţile care şi-au reluat înaintarea şi după o lungă suferinţă pe patul de spital, u rmată de un concediu petrecut în oraşul Braşov, de care poetul se legase, se face bine. Atacul Sebastopolului din vara anului 1942 îl găseşte din nou la datorie. Ia parte apoi la toate operaţiile din 4M-meia, unde s tă până în primăvara anului 1943, după care, admis în Şcoala Superioară de Războiu, căjpitanul Aurel Marin vine în Bucureşti. Um an de zile de muncă intensă şi încordată aduce ofiţerului-poet brevetul de Stat Major. Pregătit pentru conducerea operaţiilor, este repartizat pentru noua perioadă de operaţii militare în stat-majorul unei brigăzi de infanterie, unde putea ii socotit pus la adăpost de pericolele imediate ale liniei I-a. O simplă injecţie de calciu, greşit făcută, curmă însă viaţa acestui poet de mari posibilităţi şi de realizări deja durabile, mărind deodată numărul poeţilor sacrificaţi în actualul răsboi cu unul, dar acesta de o valoare care depăşeşte cadrul local, a t ingând însăşi l i teratura română în personalităţile sale proeminente.

Aurel Marin debutează, ca toţi tinerii, în revistele timpului, dar din acea perioadă trebue menţionată epoca redactării revistei , Foaia tinerimii" prin anii 1928/1929. Din cauza greutăţilor familiare, deşi student al Facultăţii de Litere din Bucureşti, pe care o absolvă ca ofiţer, tânărul poet intră în Şcoala Militară de Infanterie de unde iese sublocotenent în anul 1932. In primăvara anului 1933 publică cea dintâi culegere de versuri „Cununi", naivă prin tonalitatea gingaşă a simţirii sale femanine. Cu Aurel Marin şi Niculae Cantonieru, scriitorul acestor rânduri redactează în anul următor, jta, Braşov, primul număr din revista „Frize", care apare regulat un an şi cinci luni, fiind interzisă în urma unor articole calomnioase ale prof. Pimen Constantinescu din Sibiu, necunoscut trauuicător din italiană .trimise comandamentelor superioare militare de care depindeau tinerii ofiţeri redactori ai publicaţiei. Descoirnjpletat prin moartea timpurie a lui Niculae Cantonieru, grupul se completează mai târziu, la Iaşi, cu George Vaida, a cărui soartă este cunoscută. Deşi mai în marginea activităţii acestui grup, $in cauza greutăţilor materiale familiale (poetul trimetea sume de bani importante mamei sale la Bucureşti şi unui frate muzicant, răpus după câţiva ani, de tuberculoză), Aurel Marin nu s'a despărţi t niciodată de el, măr tur i sind public, în unul din „memen-to"-urile operelor tipărite, că trei din cărţile sale s'au imprimat în colecţia „Frize".

Ritmul publicaţiilor lui Aurel Marin este de aproape o carte pe an. El face astfel să apară : „Lumini", 1933 ; „Yodler", 1935 ; „Intrarea în pădure", 1936 ; „Versuri", 1937 ; „Poezii", 1938 ; însemnări de vacanţă", 1939 ; „însemnări despre lume, prieteni şi moarte". 1940 ; „Viaţa în munţi" . A doua carte de însemnări despre lume, prieteni şi moarte, 1940 ; ,;Moartea lui Pan", 1941; „Sonete". A treia carte de însemnări despre lume, prieteni şi moarte, 1942. Aurel Marin a mai deţinut un lung şir de ani foiletonul critic la „Gazeta Transilvaniei", activitate în care se t ră da na tura poetului şi mai puţin a criticului. Din acele foiletoane s'a constituit o primă culegere de „Comentarii critice", 1942. Statistic, activitatea sa poetică însumează un număr de a-proximativ 280 poezii. Aurel Marin este membru în Societatea Scriitorilor Români. Un singur volum de poezii a fost premiat de către Academia Română şi-anume : „însemnări despre luma, prieteni şi moarte", 1940.

Poetul a mai scris, în colaborare cu colonelul Alex. Petrescu, cartea de răs-bolu „Sebajstopol, 1942", care aşteaptă rândul apariţiei între manuscrisele editurii „Fundaţiilor Regale". Fragmentele publicate în „Universul literar" şi în „Revista Fundaţiilor Regale", trădează o neobişnuită capacitate de a recepţiona până în cele mai mărunte aspecte câmpul de luptă, opera având, pare-se, caracterul unui rar document omenesc, prima în cariera scriitorulliui, în care-şi dau mâna poetul ide mare talent cu ofiţerul pur ta t în război. Reportajul atingea aici limita artei.

Omul era de o modestie încadrată în reacţiimi ciudate, din care cea mai esenţială ne pare a fi fost dispreţul pentru mediocritatea sgomotoasă. Aurel Marin avea o.sensibilitate ieşită din comun şi această sensibilitate grefată pe conştiinţa calităţii artei sale 1-a făcut să se ţ ină departe de cafenea şi prieteniile interesate ale acesteia. In firea lui s tă tea neclintită încrederea în izbânda artei sale, pentru evidenţierea

• căreia nu vedea la ce s'ar tulbura, sau ar alerga cu obişnuitele metode ale celor mai mulţi dintre confraţi. A avut câţiva prieteni, foarte puţini, faţă de care prietenia lui a fost oscilatorie, orice; gest şi manifestare din afară găsind la pândă acea sensibilitate stranie făcuta din milioane de simţitoare corniţe da melc, prompte la o retranşare suspicioasă. El îşi creiase o lume proprie de voluptăţi intimiste, în care conta prea puţin participarea la sgumotoasa şi vulgara existenţă a lumei din afară. Se poate spune că în această atitudine, labirintul voluptăţilor sale era extrem de complicat şi ghicirea exactă a psiho-

Cronica literari

A U R E L M A R I N logiei sale un lucru destul de greu^ chiar pentru cei care i-au s ta t m apropiere. In fond, psihologia sa este psihologia capricioasă a femeii, «ăzuitoare ia tandreţea vecină şi la acceptarea bruscelor oscilaţii, contrarii când sunt privite numai pe limitate porţiuni, da r făcând un sistem psihologic articulat, privite în totalitate. In acest chip, se poate spune că modestia sa şi încrederea in adevă

ra ta sa poezie pe care o scria n'au avut aspectul solemn şi grav al învingătorilor, ci tresărirea mânioasă şi stingerea bruscă a reacţiilor, deriziunea nestăpânită si nederaptă cu regretul duios şi tandru ce urma al marilor sensibili sau al copiilor cu care poetul se înrudea, învederând încă odată, prin întreaga sa fiinţă, dictonul că sufletul poeţilor este asemenea sufletului copiilor şi femeilor.

Poezia lui Aurel Marin este străbătută de trei mari teme lirice. Astfel, el a cântat voluptăţile muntelui şi pădurilor, voluptăţile prieteniei şi a cărţilor şi, în sfârşit, umbrele morţii . Evoluţia spre matur i ta te urmează ea însăşi această înşiruire, stingându-se cu vremea cea dintâi temă, fără a disipare vreodată totuşi, spre a se des voi ta melancoliile morţii, în jurul cărora gravitau în ultimii ani izbânzile sale lirice cele mai proeminente. Trei din cărţile sale au titluri concludente în ceeace priveşte cântarea muntelui şi a pădurii : „Yodlleir", „Intrarea în pădure" şi „Viaţa în munţi" . Acest poet ne pare singurul din toată l i teratura noastră care s'a ataşat a tâ t de mult de frumuseţile rustice, solemne, şi grave ale muntelui. Delà înţelegerea lui pitorească, din primele răstimpuri, la adâncirea şi simţirea plină (de duioşii trainice de mai târziu, întreaga simţire a poetului ne-a rămas mărturisi tă în unele poezii de o frumuseţe care nu trebuie să scape.

'.Solemnă ora xAară când paşii duc povara Către imensul munte împădurit. Ecoul Multiplică prezenţa prin brazii svelţi şi noul Zvon undtie pădurea —nemărgin i ta , rara.

Drum străjuit de greeri şi părăsit departe Unţe se'mbină creste'n buchete de granit Poartă voluptoasa lumină ca un mit, Prin luminiş dorm păsări ca slovele in

[carte." etc.

„Pasul şovăie, vocea seacă. Nu te-om mai vedea. Noaptea, toamna, gândul ne îneacă, Plânge inima. Veşnic tânăr, veşnic aproape, Astăzi nu mai eşti. In auz vin murmure de ape Tu călătoreşti. Scriu de tine, mâna-i bolnavă.

Noaptea cade grea. Lumea varsă, în jur, otravă,

Mai căzu o stea".

In acelaş sistem psihologic din care se cânta cu accente intimiste pădurea, muntele şi prietenia se desprinde cântecul cărţilor şi al scrisului, întrevăzute pe laturea celor mai trainice amiciţii care-s date cărturarului :

„Noaptea trage, la ferestre, vechi obloane Peticite, ici, colo, c'o stea Şi mă 'mpiedecă să văd că'n stradă Ţipă, despuiată, dragostea. Am un teanc de file albe dinainte Şi de bună seamă o să scriu Dar mai mult ascult ~ singurătatea. Ornicul cum bate rar, tâfziu. Aţipesc şi şterg şi scriu într'una ; Somnul cere cuvenit peşcheş. Până când pe masă-mi cade luna. f Versul se încheagă fără greş". (Poezia „Scrisiufl", în mâegerca , însemnări

de vacanţă")

Sau „Carte", în „Poezii" :

„Undeva, neştiută, uitată Şi tu prea curând vei zăcea. Pe geam îşi trimite, ciudata, Lumina târzie, o stea. Poale nici o ascunsă putere Nu tremură'n file subţiri. In odaie — abia stăruie, piere Parfumul de vechi trandafiri.

Pe boltă căzu iar o stea M'amăgii, carte mult adorată :

Şi tu, prea curând, vei zăcea, Undeva, neştiută, uitată".

Şi tot astfel „Cartea" în „însemnări despre etc." :

„Cartea aduce cu ea Nopţile lumii eterne Peste care se cerne Pulbere fină de stea. Nu imploră, nu ştie Temeri de ploaie, die furi ; Şoarecii rod evii suri Strânşi mototol pe hârtie. Pulbere fină de stea Neîncetat şe aşterne. Cartea duce cit ea Nopţile lumii eterne".

Dar tutelar, infiltrat în toate fibrele acestei poezii de t imbru suav, discret şi totuşi pătrunzător, este, cu vremea, sentimentul zădărniciei eforturilor pământeşti şi al morţii care ne cuprinde pe toţi odată şi odată. E acest sentiment ca un ocean de blânde svonurl care mângâie subteran întreaga sentimental i tate a poetului, reducânjâ-o Ia o acceptare resemnată a tuturor întâmplărilor terestre :

„Am fost cu voi asemeni, prieteni sgomotoşi, Dar în rostogolirea lor anii ne^m pierdut Şi ne-am uitat de lume.

Ne-apare cunoscut Al vostru nou elogiu, efebi orgolioşi.' Ştim a fi fost, odată, tot tineri ca şi noi, Visând la ochii umezi şi trişti, Ѵшд-

îngenată, La patime mărunte, a toate învăţaţi, Al lunii pal linţoliu târîndu-l în noroi. Spre unic mod de Artă, în versul uneori Cu modulări ciudate ne-am amăgit pe

rând, A timpului -aripă simţinău-o bătând Asupra-ne, de-a-pururi umili ostenitori. Iar azi prea multe laude şi critice fireşti Le ştim de mai nainte ca voi să le fi spus. Mă tem că prea devreme şi voi veţi fi apus, Amestecaţi de valul .micimii omeneşti"-

(„Am fost").

Iar în poezia „Noi, fără teamă, dorim", ce tes tament sgudiuitor al pregătirilor sufleteşti încheiate, pentru m a rea plecare, pe care astăzi, sărmanul şi iubitul nostru prieten, s'a 'ncumetat, , prin voia nemiloasă a sorţii, să se pornească ?

„Noi fără teamă dorim Molcoma pace de veci, Visele, vechi ţintirim, Pasul greu, vocile seci. Noi fără rost, ne'ntrerupt, Strângem uitarea la sân Până în uirmă rămân Inimi pe care le-am rupt. Pasul greu, vocile seci, Visele, vechi ţintirim, Molcoma pace de veci, Netemători le dorim".

Aurel Marin a cântat copiii, pentru fragilitatea şi gingăşia existenţii lor miraculoase ; femeia, în timbre de vată, fiind accentele atenuate, de vestirile morţii, întrevăzută pretutindeni. Poezia sa de cameră, de linişti, de suavităţi de rezonanţe domoale aparţ ine literaturii viitorului şi, ca atare, difuzarea ei aşa cum se cuvine, cade în sarcina celor care supravleţuesc uluitorului măcel.

Greaua pierdere pe care scriitorii o suferă astăzi, cu moartea Iul Aurel Marin, nu poate fi evaluată cu aceste cuvinte puţine, rostite mai mul t în chip documentar. Frumoasele sale poezii n 'au fost încă citate, întreaga subs tanţă muzicală a versurilor sale n 'a fost încă transmisă. In vremuri de linişte, când acest lucru va fi posibil, nu vom întârzia s'o facem.

MIHAIL CHIRNOAGÄ

F R A G M E N T „In munţii" din Yodler

Delà această interpretare a pitorescului muntelui, până la graţva tristeţe din poezia : Vers („însemnări despre lume prieteni şi moar te") , este un drum lung, acela însuşi delà juvenila viziune exterioară, Ia mâhnirile trainice ale maturi tăţ i i :

„МиЩгг mă chiamă'n zădar. 'Ziua-şi subţie lumina. N'am să mai urc pe,înaltele creste, Pt sub pădure.

Lumea cu vesela ei Larmă îmi frânse avântul. Astăzi mi.e sufletul păraginit de. Vechi solitudini"

Sau :

„Cum arborii se 'nalţă la ferestre Cu braţe încărcate de zăpadă. Parc'a venit pădurea să mă vadă Un oaspe scump, nducător de veste-

Pun ochelarii, lotuşi mă cunoaşte. — Sunt mai bătrân, de sigur mai bătrân' Dar eu sunt. Iată inima, bătânda da, Nebună să te poată recunoaşte, —

Pădure a uitatelor trecuturi ! Arunc aceste file dinainte Cu seci, uzate, aarbede cuvinte! Dă-mi ramurile tale, calde scuturi".

Această frumoasă poemă de comuniune cu pădurea, cu viaţa ei intimă, propice fericirii poetului se intitulează, explicit, „Revedere" şi aparţire aceleiaşi culegi de maturi tate, ca precedenta.

Poeziile de prietenie, menite să configureze alt sector al originalei poezii a regretatului Aurel Marin, poartă pecetea tristeţelor, a despărţirilor, a t impului care trece. încă delà „Jodler", a-cest lucru e vizibil :

„Cum se sfarmă anii, prieteni, în neant Parcă ieri ne modern gândul funie Pentru arta în care doar pulbera lunii e Azi. ca întotdeauna, vis şi diamant".

„JVoi trei şi Govodarva',

spre а беѵепі rând pe rând, cam ca în sumara înşiruire de poeme ce urmează ;

„Aţi uitat, uitaţi în vreme. Când ne reciteam poeme, Sub al nopţii baldachin Plin de stele, de rubmi ; Făurind măreţe planitri, Dornici cheltuind elanuri.

Tinereţii de axgintt Anilor care ne mint ? Nu vă sfâşie, uneori Versul, mersul, — trecători Pe sub luna din trecui ? Cât e, decanei am tăcut ?"

Poema „Aţi uitat", culegerea „însemnară do vacanţii''

Maturizându-se, poezia „Moartea ultimului prieten", prin r i tmul ei sincopat, prin pasul ei împiedecat, t raducând însuşi ritmul «buciumului interior înecat în lacrimi şi sincopat în sughiţuri, reprezintă o remarcabilă realizare, din care se'ntinideau în viitor vastéle posibilităţi ale poetului, astăzi curmate ;

încercă un efort să se ridice. Odată în picioare, totul a coborît la proporţii fireşti, tavanul boltit 'şi-a reluat locul pentru somnul de noapte, icoanele s'au aşezat în cadrele lor, iar cele trei braţe ale candelabruiui s'au strâns laolaltă, într'o îmbrăţişare care o făcu să se gândească la instinctul de conservare a speciei umane.

Dina se întoarse cu faţa la catapeteasma, îşi întoarse privirea pe icoana din suanga uşii principale, instinctiv, Fecioara îşi strânse pruncul la sân. --- „Nu, nu vreau să-i sarut ! Nu-i aşa ca te doare jiecare sărutare aşternută pe carnea iui ?" şi privi ghemui de carne din braţele ei.

Noaptea ancepuse să se cuibărească îu toata biserica şi Dina se simţea go-mvă. Se strecură printre braţele moi ale nopçii, se ierea de ele şi închise prudent uşa, cu dorinţa să asigure.liniştea celor rămaşi înăuntru. Aiară, în stradă, respiră aer mult în plămâni. Dar aerul toamnei aşteia era scamoşat şi cleios. Era convinsa că nu treouia

ii intrat in Diáenca, putea să se găsească pe ea oriunae, aur o іасеа a m nevoia de a omorî liniştea acoio unde o găsea ; doar acoio, in biserică, liniştea se refugiase ca pe o insulă. Tot oraşul gemea de sgomot, de toamnă şi de oameni.

Îşi privi ceasornicul mic depe îmehee-tura braţului : şapte fără zece minute. Socoti repede în gând că peste patruzeci de minute el o va aştepta în holul cutărui cinematograf, enervat de obligaţia de-a o întâlni, plictisit de prezenţa ei. Totuşi va veni, pentrucă a vrut ea. Dinei nu i se părea deloc absurd că insistase să-1 întâlnească, dupăce, perfect conştientă, cunoştea toate datele. Era convinsă că gestul este inutil, dar insistase să-1 întâlnească. Tot ce nu-şi putea justifica logic, Dina trecea în a-celaş débarras larg etichetat : „capriciu"; Numai că în seara asta Dina era mai puţin tentată să-şi catalogheze dorinţa de a-1 vedea sub eticheta „capriciu". In ritmul paşilor, gândea acelaş lucru : — „Am vrut să-1 văd ?" Răspunsul se impunea categoric : „Nu !" — „Bine, dar atunci ?" Cineva mai puţin absurd şi mai sistematizat în Dina se opunea : „Bine, dar atunci ?" Dina olipi, ca şi cum ar fi vrut să evite

(Urmare din pag. Z-a)

monologul. Iubea dialogul cu ea, pep-truea-i dovedea că nu îmbătrânise, din moment ce avea curajul să 6e înfrunte, dar dialogul ăsta intim în mijlocul oamenilor însemna monodog, şi ea detesta genul. Apoi,*dialogänd, se obliga la mişcare, atitudine, aiegere sau concesie. In seara asta nu avea chef decât să constate, să facă un bilanţ statistic şi nesem-mneamv pentru ceilalţi.

Oamenii pe străzi cadenţau paşi repezi, paşi uşori, paşi îngrijora ci, sau paşi munereii^i. r iecare ош с«іш altlel, ţ>i jiecare pas aşternut cangratia pe as-lalt un om.

Dina îşi numără repede cei douăzeci şi doi de ani. i-se părea că un om nu poate avea decât douăzeci şi doi de ani. Totdeauna і se păruse că nu poţi ii om ctecat având vârsta pe care d m întâmplare o număra m momentul cand Îşi punea prooiema. öuraae. Îşi ammti ODru/ui ei sigur şi maimie caime cand o privise fix pe prietena ei, care ca şi ea avea tot şaisprezece am, şi-i spusese convinsa : — „9 un, acum pot s a mor, am dieptui să mor, pentrucă am cunoscut m o a r t e a \". î?i cei şaisprezece ani puni oe vieaţă ai prietenei au pr i vit admirativ cei şaisprezece am ai ei cari aveau dreptul la moarte pentrucă o cunoscuseră.

La şase ani avusese impresia, tot a-tât de bine conturată, că ştia ce-i moartea : „plecare de acasă, fără să spui când te întorci, într 'o t răsură mare, care-i plăcea pentrucă avea îngeri şi flori şi stăteai culcat ca într 'o cutie de păpuşi mare, urmată de preot şi toată familia care plânge şi te iubeşte.

La doisprezece ani moartea însemna categoric : „posibilitatea să n u mai fii nici la şcoală, nici acasă, nici latină, nici matematici, nici vocea mamei ca-re-ţi dictează grav în fiecare Sâmbătă : „Azi nu te duci la cinematograf, pentrucă ai patru la istorie !"

La optsprezece ani moarte era : „pedeapsă pentru omul pe care-1 iubea, om care nu se va consola niciodată, şi va veni în fiecare zi la cimitir cu un buchet de violete, trist, distins şi înalt, ca'n François Coppée.

Acum Dina nu mai gândea la moarte. Nu însemna nioi călătorie, nici răzbunare, nici eliberare. Ca pe orice lucru al ei, nu-1 cântărea, nu-1 sgândărea. Aşa-şi însuşise pe rând o serie întreagă de adevăruri. Le desfăcea în capitole pe ani, le categorisea definitiv, şi le a-propia din ce în ce, până se identifica cu ele şi le trecea sub tăcere, îngrămădite şi sugrumate de aceeaş bandă editorială: „lucru al meu".

înălţă capul. Se simţea urmărită. Paşii din spate ţineau r i tmul paşilor ei. Dina îşi argumentă simplu: „în definitiv, ce facem decât să ne căutăm noi oamenii, să ne adulmecăm urmele, să ne oprim ou dorinţa de a rămâne pe loc, şi goana nebună, care virtual zace în toate opririle". Cu ironie, îşi închipui toţi .oamenii care se privesc în ochi şi-şi spun: „ne-am întâlnit pentru că te căutam; am ştiut că trebue s'o iau pe aici şi nu pe acolo; te-aşi ii găsit, orb fiind, înt r 'o mie de femei!" In fond omul pe

CĂRŢI NOUI

MIHAIL LUNGIANU: „IN SĂRBĂTORI"

A apărut de curând, într'o-tipăritură îngrijită în institutul de arte grafice „Cugetarea" o nouă ediţie a volumului de icoane din viaţa ţărănimii „In Sărbători" de cunoscutul scriitor Mihail Lungvanu-

Volumul, premiat de Acad-Rom. în 1921, în urma unui elogios raport al marelui cărturar şi bun român I. Biamu, prezintă, ca un cm>ânt introductiv şi ca rezumat al cuprinsului lui, un eloquent motto scos din scrierea d-ilui Simeon Mehedinţi.

Din el se vede marea importanţă a literaturii ţărăneşti, cu puternice zăcăminte de folklór.

Intr'adevăr, de la început

care, în adevăr, ar fi meritat să-1 întâlneşti, chiar în clipa în care ad ajuns lângă el, poate avea stupida inspiraţie să intre într 'un debit pentru a-şi cumpăra pachetul de Naţionale obişnuit, sau apucă să treacă stopul mai repede decât tine. Asta era celebra căutare şi găsire, determinată de o lăsare prea repede a stopului — Măria Sa Agentul de Circulaţie.

începuse să ningă. Erau primii fulgi ai iernei, stingheri şi timizi soli ai frigului. Dinei îi era milă de nesiguranţa cu care rătăceau în aer, pe case, pe borurile pălăriilor, atingeau fără convingere obraji palizi, se topeau pe o-braji roşii şi încinşi.

La colţul bulevardului, Dina privi ceasul: şapte şi douăzeci. Paşii n'o mai urmăreau. Se mşeiase. Omul avusese din întâmplare acelaş drum! JNimac mai firesc decât să connunzi coincidenţa dí> a avea acetaş drum cu cineva, şi dragostea.

Rări pasul ca să nu ajungă prea de vreme, bimţi o furnicătură în variul degeteior. b transe mâinile tare în manşon, îşi apasă paşii pe caldarâm, evita să gândească, observa vitrinile, femeile, sergenţii postaţi la încrucişări, făcea orice, numai să nu aibă timp să se surprindă neliniştită. Nu, asta nu se potrivea cu cei douăzeci şi doi de ani ai ei, şi mai ales felului ei de a înţelege lucrurile. Dina era opera ei, opera celor douăzeci şi doi de ani de muncă neobosită şi nu-şi ierta contrazicerile.

Intră în holul cinematografului: lumină obositoare, de fosJor, pe un afiş buzele roş-senzuaile ale unei vampe pariziene şi ochii albaştri ai unui spadasin italian. Roti privirea printre perechile nedeoise să intre sau nu în cinematograf, nu-1 văzu şi părăsi imediat holul.

Ii tăie prin minte, cu ascuţimi de fulger să plece. Nu mai voia să-1 vadă, dar nu se putea hotărî să facă nicio mişcare. Aştepta ceva. Trebuia să-şi lămurească ceva. întoarse capul şi se trase lângă zid. II era ruşine că-1 spionează, dar ceva peste puterile ei o ţineau pe loc. El venea calm, dar punctual ca de obiceiu.

Dina aşteptă. Nu-işi dădea seama cum trecuse timpul, nici dacă fusese cald sau frig. A aşteptat să iasă, 1-a privit cum a trecut pe lângă ea, puţ in adus

" de spate, cu profilul crispat, a vrut să-1 strige, dar sunetul s'a oprit în gâtlej.

Dina răsuflă uşurată. Un val de aer ii mângâie corpul şi liniştea i se scurgea pe mâinile înfierbântate. Ochii îi străluceau şi în razele gălbui ale irisului juca bucuria unei victorii. Cucerise ceva. Asta căuta. s ă sugrume liniştea oriunde o găsea. Şi el era liniştit doar când nu o vedea. Da, de asta îl chemase; să-i sape liniştea la rădăcini ! Să-1 deruteze.

Dina traversă bulevardul ; noaptea i se lăsa pe umeri, nu-i simţea povara, •şi, ca în urma fiecărei biruinţi, nu-şi mai aducea aminte nimic din ce a precedat momentului solemn.

ELENA DIACONII

până la sfârşit, pe lângă obi' ceiuri, credinţe, eresuri, cântece, volumul cuprinde o seamă bună de colinde şi de eresuri, cu totul originale şi minunate prw fondui, prin forma lor impecabilă şi prm o muzicalitate impresionantă.

D- Міігач Lwngmnu a perfecţionat elemenmie /allclorice şi a creiai atieie пош, япгги nimic aeoseo»e ae cete attentive, cand a atvut nevoe.

Trăwi timpuri grele în cari toate naaejaea ne e numai în puterea ae vuvauvate a poporului nostru. De aci, importanţa cunoaşterii şi incuraijáriw foiklo-rului, came afirma vechimea noastră pe aceste ршіда-і şi profunzimile reugwase ale strămoşilor, la cari trebue să ne întoarcem.

Sunt în acest volum icoane ca „Focu lu Sumedru" ,,Noap-teia ae Puişn" „ u t ciuriezii" ,>La Cruci", cari zugrăvesc сиыѵЯ apusului şi răsăntumi soarelui, cai şi al ape', cea mai mure sar-batoan e a ta/mor de pe vai, strămoşii latinilor.

Deosebit de interesamte sunt selhbţete „După răscovoit" cu întoarcerea m seara de anul nou de către fete a colindelor băeţilor deva Crăciun şi cu evocarea chemării ca Domn al Ungariei a lui Ion Corvin de Unia-de, şi ,,Bvezaea", care simbolizează unirea arilor depe văi — Saşi — cu a celor de pe dea*-luri — în împerecherea moşului cu brezaieia.

Un întreg trecut de credinţe, de lupte, de dragoste şi de nădejdi ţâşneşte din negurile ui-tărei, în aceste pagini, 7date în o limbă neaoş românească, fără un singur neologism, în schimb cu mutte cuirirete arhaice, cari pun pe ordne pe urmele ve-chimei noastre.

Ministerul culturii naţionale, laprecfcnd indiscutabil valoarea atăţii şi de apărarea moşiei strămoşeşti.

De aci importanţa lor documentară peovtru toate vremurile şi pentru toate popoarele, cum şi imperioasa nevoe a cunoaşterii de către noi a acestei vieţi.

il BALAMUC w o t e l . 0

6dL. 2»-tjyoubodk, (ii

UNIVERSUL LÍTERAR 3 0 lunre 1944

Către miezul nopţii, când petrecerea era mai în toiu şi nuntaşii, pătrunşi de băutură, începură a cânta cot la cot cu lăutarii, Manafu Borcoş se ridicară fără veste delà masă şi-i făcu semn Salomiei să-1 urmeze.

— Ce treabă ai cu mine ? întrebă ea speriată, isco-dindu-1 chiorîş cu privirea.

— Cum ce treabă am ? răspunse el tresărind, dar cu un aer de veselie mirată — şi îndată după aceea urmă: — Trebue să ne grăbim să mergem acasă, fiindcă s'a înnourat şi mi-e teamă să nu ne prindă ploaia pe drum.

Auzind aceste cuvinte, Salomia de ruşine coborî privirea. Ştia că de-acum trebuia să-1 urmeze pe Manafu orbeşte, dar nu se putea deprinde cu gândul să se despartă" pentru totdeauna de maică-sa, după cum dease-meni nu se putea împăca cu gândul să se despartă atât de curând de odaia ei de fată, în care zăceau, frânte, atâtea şi atâtea amintiri.

— Unde acasă? întrebă ea mirată, ca şi cum nu i-ar fi înţeles bine cuvintele.

— Ei ! vorbă şi pe tine... Acasă la noi ! zâmbi Borcoş, punându-i o mână pe umăr şi silind-o să ridica fruntea şi să-1 privească în'ochi.

Dar" fiindcă Salomia întoarse mai îmbufnată capul, e] urmă îndulcindu-şi glasul :

— Apăi, Salomio, acuma degeaba te ruşinezi şi faci pe mireasa neştiutoare, că de mers tot împreună voim merge... Aici, la taică-tu, nu mai ai ce să cauţi. Eşti ca o străină de care toţi se împiedică -şi casa ta cea adevărată nu mai este asta pe care o vezi, ci aceea a bărbatului tău... Sau poate (şi ca să nu-şi mai ferească privirea, o întoarse cu toată faţa spre el) îţi vine greu să te desparţi de-ai tăi ?...

Caii erau de mult înhămaţi şi căruţa trasă deoparte, lângă intrarea morii. Omifrie Gânj tocmai discuta la lumina felinarelor cu câţiva nuntaşi, aşa că zărind-o pe Salomia coborînd scările împreună cu bărbatu-său, se repezi înspre ea să-i strige :

— De-acum, fată dragă, s'a- isprăvit : îmi pare nespus de rău că trebue să ne despărţim, dar potrivit da-tinei femeia trebue să-şi urmeze bărbatul oriunde s'ar afla. La mine a i ' s ta t destul. Acum trebue să te duci la rosturile tale, fiindcă vă aşteaptă deopotrivă grijile casei şi datoria voastră de căpetenie este să le învingeţi pe toate, să vă puneţi cu temei pe lucru.

Manafu râse din toată inima. Cuvintele morarului îl încântară nespus. Tocmai chibzuia ce să-i răspundă, când în spatele lui uşa se deschise fără veste şi Anisia se ivi în capătul scărilor. Odată cu venirea ei, izbucniră din casă şi câteva strigăte răguşite de-ale nuntaşilor.

— A ! iat-o şi pe mama soacră... — o întâmpină Borcoş vesel, apoi văzând-o cu braţele încărcate, se întoarse spre morar să-i dea de veste : — Ne-a adus cojoace şi pături, ca nu cumva să răcim pe drum.

Anisia însă nu-1 luă în seamă. Era cu ochii încă înroşiţi de plâns şi se feri să-i înfrunte privirea, de teamă să nu-şi dea pe faţă adevăr atele-i gânduri.

Dar lui Borcoş nu-i scăpă noua ei înfăţişare. — Aoleu, mamă soacră, mi se pare că iar te-ai cam

întrecut cu firea !... Ce ţi-.a venit acuma să dai apă la şoareci ?

—- Eh ! prostii muereşti... — se amestecă Onufri? brusc întunecat, şi cam în doi peri. Mai bine aţi face să schimbaţi vorba şi să grăbiţi plecarea, fiindcă nu m'ar prinde mirarea să vă apuce ploaia pe drum.

Ascultându-1, Manafu ridicase privirea. Cerul era într 'adevăr acoperit de nori. Fremătau salcâmii în aşteptarea ploii şi departe, de partea cealaltă a dealului, scăpărau fulgere.

— Da, ai dreptate ! zise el. Trebue să ne grăbim. într'o jumătate de ceas trebue să fim acasă.

îşi luă rămas bun delà morar şi delà toţi ai casei, pe urmă se întoarse spre Anisia să-i sărute mâna. N'o mai află însă. După ce se sfătuise în şoaptă cu Salomia şi4 ajutase să urce şi să-şi învelească bine picioarele, ca nu cumva să-i fie frig pe drum, fugise înapoi în casă tot cum venise : ca o umbră.

— Mi se pare că mama soacră e cam supărată pe mine ! zise el cu o lucire ascuţită în ochi.

Onufrie îşi muşcă buzele.

— Haide, nu le mai lua şi tu acuma pe toate în seamă, că nu e ce crezi !... Nu ştii cum sunt mamele când le sboară odrasla' din cuib ?

înştiinţaţi pe semne de plecarea mirilor, cei din casă năvăliră fără veste în curte să-i caute, în frunte cu lăutarii. Căruţa tocmai ieşia pe poartă. Ii însoţiră câtva timp în strigăte şi chiote sălbatice de bucurie, acompaniaţi pe de lături de glasul miorlăit al viorilor care scârţâiau hora miresei.

Curând însă după aceea căruţa se mistui în noapte, după ce-şi mai clănţănise un timp fiarele pe podul hodorogit — aşa că nuntaşii se .întoarseră chiuind în casă, unde îi aşteptau bucatele şi vinul roşu din ulcioare...

Scrutând anevoie întunericul şi orientându-se după drumul care se desluşea din când în când sub scăpărarea de amnar a fulgerelor, Daniil abia dacă mai vedea pe unde mână caii. Era oleacă mahmur din pricină că trebuia să-i însoţească pe miri la casa lor, dar se mângâia cu gândul că peste un ceas-două va fi iarăşi înapoi şi va putea să se amestece şi el printre nuntaşi. • Vântul parcă se mai înteţise. Pomii foşneau acuma desluşit. Dinspre deal, cobora până la ei o boare rece de ploaie şi picături abia simţite. - - . . -

— EPISOD — de LIVIU BRAT0L0VEANÜ

— Dacă o bate tot aşa vântul — îşi dete el neîntrebat cu părerea — apoi n'avem a ne teme de furtună !

Salomia nu-1 luă în seamă. Gândurile ei se întorceau necontenit acasă, la sosirea neaşteptată a lui Dra-gomir în mijlocul nuntaşilor, — şi deodată îşi zise că el nu venise s'o vadă, ci numai să-i amintească de jurământul pe care-1 călcase. Şi cu toate că nu scosese un cuvânt, mulţumindu-se doar s'o scormonească îndelung şi duşmănos cu privirea, acolo faţă de meseni, sub ochii scăpărând de mânie ai tatălui ei, nu-i fusese greu să-şi dea seama că el o ura — o ura într 'adevăr. Se temuse prea mul t de această întâlnire — ca să nu dea ochii cu el. Dar de ce venise ? Ce rost mai avea să tulbure buna dispoziţie a mesenilor — acum când totul era prea târziu, când nimic nu-1 mai putea abate pe morar din drumul hotărîrii lui ?... Măcar de ar fi putut să rămână o singură clipă cu el, să-i vorbească între patru ochi, să-1 facă a înţelege că ea nu pur ta nici o vină de cele întâmplate, că totul se petrecuse împotriva voinţii ei. Se măritase cu Borcoş nu pentrucă fusese silită s'o facă — ci pentrucă nu vedea altă cale. Ori, Dragomir trebuia să înţeleagă acest lucru. Şi-apoi mai era ceva: ceva la care el debunăseamă nu s'a gândit. De ce n'a mai "dat nici un semn de viaţă — timp de atâtea zile ? Afară de asta, nici n'a mai avut răgazul să-şi dea, seama ce se petrecuse cu ea. Prea repede s'au întâmplat toate. într 'o săptămână, plecarea lui Dragomir, hotărîrea tatălui ei, pregătirile de nuntă şi cununia. Dacă Dragomir şi-ar fi dat cel puţin silinţa să citească ce s'a petrecut în sufletul ei — n'ar mai învinui-o că şi-a călcat jurământul, n'ar mai fi privit-o cu atâta duşmănie. A fost ca un vis, ca într 'un vis negru şi rău din care nici după ce te-ai deşteptat, nu-ţi poţi da seama dacă visezi sau nu.

Gândindu-se la toate astea, fu cuprinsă de nelinişte. Ar fi vrut să rămână singură, numai ea cu gândurile ei — şi fiindcă tocmai simţi mâna notarului cuprin-zându-i încetişor mijlocul, îşi zise că singura ei scăpare n'ar fi decât să moară. Da ! să moară, să uite totul, să nu mai ştie nimic, să nu mai simtă nimic, să scape de toţi şi de toate, să nu mai fie pentru nimeni motiv de supărare ori ură.

— Mi-eşti dragă, Salomio, abia aştept s'ajungem acasă, să fim la casa noastră !... Oare eu nu ţi-s la fel de drag ?

Ea nu-i răspunse. — Haide, las-o focului de ruşine şi nu mă face să

mă perpelesc în oală seacă !... Eşti doară nevasta mea, de mine nu trebue să te sfieşti...

Fiindcă nici acum nu-i răspunse, el îşi retrase mâna supărat şi ca să-şi descarce mânia, striga vizitiului :

— Mână şi tu mai cu nădejde, adormitule, că aşa cum mâi, nici până mâine dimineaţă nu mai ajungem!

Daniil struni hăţurile, urcând coama dealului aproape în fugă. Pe la jumătatea drumului însă opriră. Caii răsuflau din greu.

— Degeaba — zise — pot să-i snopesc în bătăi, dar mai mult decât atât n'am ce să le fac.

Manafu îl repezi. — Taci din gură, neobrăzatule !... Nici un cal n'a

crăpat urcând priporul ăsta. Vizitiul îl lăsă să vorbească,^ ascultându-1 încruntat

şi buzele i se mişcară molfăind un răspuns neauzit. Peste puţin, când intrară în sat, supărarea încă nu-i t recuse.

Se auziră câteva lătrături de câini. Pe urmă un pocnet îndepărtat de armă. Pe urmă cântecul unui cocoş trezit din somn — însoţit de altele mai puternice şi de sbateri precipitate de aripi.

— Iată, a dat Dumnezeu şi-am ajuns! bombăni Daniil oprind în faţa porţii.

Manafu sări sprinten din căruţă şi se duse să deschidă, apoi se întoarse, ajutându-i Salomiei să coboare.

— Eu ce fac, pot să plec ? întrebă vizitiul nerăbdător să întoarcă.

— Da, de bună seamă că poţi să pleci, răspunse Bor

coş. Dar mai întâi ajută-mi să duc ale legături în casă.

Când însfârşit isprăviră cu căratul, Daniil urcă grăbit pe capră şi înainte de-a întoarce, aruncă o privire înveninată spre casa notarului.

— Au să facă şi ăştia casă când m'oiu face eu popă! bombăni el stupind acru în praful şoselei.

4 — Ce mai stai, Salomio: nu te desbraci? se adresă.

Borcoş tinerei sale neveste, apropiindu-se surâzător de ea şi ajutându-i să-şi scoată beteala.

Salomia nu răspunse nimic. Privea speriată la patul cu cele două perne potrivite alături, albind încăperea. Notarul îi ghici gândul, căci se întoarse râzând.

— Degeaba te uiţi aşa, că alt pat n 'am !... De-acum toată viaţa vom dormi împreună.

Salomia se reculese, se lipi cu spatele de peretele alb şi întrebă şoptit, cu o figură sfioasă şi rugătoare de copil fricos :

— Nu s'ar putea, măcar în noaptea asta, să dorm singură ? Sunt obosită că abia mă ţin pe picioare.

— Şi eu ? îi întoarse el vorba râzând. Eu unde să dorm ?

— Aşi putea la adică să mă culc pe jos... sau pe-o laviţă... sau pe câteva scaune în odaia de alături, dar numai să fiu singură.

Manafu făcu un gest tăios cu mâna. — A ! nu... asta cu nici un chip. Vei dormi în pat

alături cu mine, aşa cum se cade să doarmă un bărbat cu nevasta lui.

supră-i, mlănţuind-o strâns cu amândouă braţele pe după mijloc.

Salomia încercă să se elibereze din strânsoare. — Nu, nu vreau !... Dă-mi pace ! Ţi-am spus că sunt

obosită şi că vreau să... Vorbele îi fură "brusc acoperite de buzele lui Manafu,

care-i prinsese capul în îndoitura braţului şi-o săruta apăsat şi lacom pe gură.

— Ah ! lasă-mă... lasă-mă când îţi spun... — ţipă ea cuprinsă de un tremur nervos — şi reuşind să se libereze o clipă din strânsoarea de creşte, se şterse scârbită, cu dosul palmelor, de saliva ce-i umezise trecător buzele.

— A ! rânji el, ţi-e silă de mine ?... Ţi-e silă, va să zică ?... Iată atunci că nici eu nu te las, fiindcă eşti nevasta mea şi...

Cu o mână îi cuprinse din nou mijlocul şi cu cealaltă îi imobiliza capul, căutându-i tot mai lacom gura. Dar Salomia se svârcoli, se sbătu, reuşi să-şi ferească buzele şi în clipa când el, orbit de patimă, îi înfipse mâinile în păr silind-o să ridice fruntea, ea se smuci gemând şi-1 muşcă adânc şi fără veste de braţ.

— Aoleu, dar numai viperă nu te ştiam ! răcni el scos din sărite, şi de necaz o lovi cu palma- — Na, să te înveţi minte !... Şi dacă nu te potoleşti, îţi mai cârpesc una !...

Salomia îl privi cu adâncă ură. Buzele ei şoptiră : — Cum, îndrăsneşti să mă lo... ? ! — Da, te lovesc, sigur că te lovesc ! îi luă el vorba

din gură. Pentrucă şi tu m'ai muşcat. Acum însă suntem chit şi nu mai avem de ce să ne scoatem- ochii.

Salomia se lasă pe un scaun, moale ca o cârpă. Era atât de sdrobită, atât de sfârşită şi uimită de cele întâmplate, încât nu se mai putu stăpâni. începu să plângă încet, uşor, cu faţa ascunsă în palme.

Pe Borcoş însă plânsul nevestei sale în loc să-1 domolească, mai mult îl înfurie.

— Hai, sfârşeşte, nu mai face acum pe mironosiţa, că nu te prinde. Mai bine desbracă-te şi vino în pat lângă mine să ne culcăm.

Salomia nu-i răspunse. — N'auzi să te desbraci şi să nu mai faci pe miro

nosiţa cu mine?. . . Desbracă-te când îţi spun!. . . Aşteptă ; nici o mişcare... O privi neclintit, îndelung,

stăruitor, cu duşmănie, dar nici de data asta vorbele lui nu aflară răspuns.

— Ei, dar văd că nu-i de-a glumă cu tine !... Ai prins rău şi-acum îi dai înainte..: Mult crezi că am să-ţi mai rabd izmenelile astea de mireasă neştiutoare ?

Ar fi vrut s'o lovească, s'o calce în picioare şi s'o facă una cu pământul, dar se stăpâni şi apropiindu-se subit înduioşat de ea, îi puse o mână pe umăr.

— Hai, mieluşica tatei, nu mă face să te rog atât. Mi-oiu fi pierdut şi eu răbdarea cu mofturile astea fără rost. De ce nu vrei să... ?

Salomia sări deodată în picioare, ca arsă. — Fugi, nu te apropia de mine !... Nu te apropia, că

mă scârbeşti !... Mai bine moartă decât să mă ştiu pângărită de un om ca tine.

De mirare, Manafu ramase câteva clipe în cumpănă, ca prostit. încercă să zâmbească, dar zâmbetul îndată i se topi pe chipu-i. Vorbele Salomiei îl răniseră adânc, ca un spin otrăvit. Rosti :

Ea îl privi stăruitor şi îşi netezi o şuviţă de păr care-i cădea mereu pe frunte.

— Te rog... măcar în noaptea asta !... Mâine seară vom dormi împreună.

—Dar dece tocmai mâine şi nu acum ? — Fiindcă sunt... — Ei, ce ? — ...Fiindcă sunt obosită... mi-e rău... mă doare capul

şl mi-e greu sa... El o întrerupse nervos. — Astea-s poveşti, Salomio ! N'am să fiu eu atât de

prost să te las să dormi singură, numai pentrucă aşa ai tu poftă. Mai bine spune-mi că eşti ruşinoasă şi nu îndrăsneşti să te desbraci faţă de mine.

— Da, şi de asta... — răspunse ea repede, cu un licăr de nădejde în ochi. Eu nu m'am desbrăcat niciodată faţă de un străin... nici cel puţin faţă de mama.

— Bine, bine, faţă de mamă-ta poate să nu te fi desbrăcat, dar cu mine se schimbă socoteala. Eu sunt bărbatul tău şi între noi nu trebuie să existe nici sfială, nici ruşine.

Era din nou lângă ea, un pas îi mai despărţea, şi când rosti cuvântul „ruşine", se repezi fără veste a-

P R E Z E N Ţ A M A G I C A A S C R I I T O R U L U I (Urmare din pag. I-»)

Ajunşi pe câmp, fiecare îşi luă locul fără cuvinte de prisos. Ni se dăiiu şi nouă câte o sapă şi, după o rec oman-daţie sumară, începurăm să muşuroim cuiburile de porumb, silindu-ne să nu tăiem firele cele bune, odată eu buruienele a t â t de asemănătoare porumbului. Exerciţiul mi s'a părut la început uşor, dar după ce meşterisem un şir de-a-hmguil pogonului, eram leoarcă de apă.

Amicul era mai ant renat şi prin verva-i îndrăcită căuta să mă stimuleze.

— Este salutar acest exerciţiu, mai ales pentru descongestionarea ficatului. Ar trebui să-1 facem obişnuit cel puţin o zi pe săptămână. Iţi aminteşti ce-i spuneam aregire-tatului nostru magistru, în fiecare Sâmbătă : „Hai, maistre, cu noi în munjţi. N'ar strica puţină mişcare după înţepenirea din fotoliu şi mâncarea bună". Iar el îmi răspundea stereotip: „N'am t imp să plec din Bucureşti; cât priveşte mişcarea, află că mă plimb în fiecare seară în Cişmisgiu. Cred că e suficient". Dacă ar fi făcut ca noi, nu ar fi că-păta ta t niciodată acea fatală afecţiune hepatică.

Nu trăim conform eu natura, as ta e. A trebuit să venim la ţară ca să ne convingem de anumite adevăruri elemen-tare. Uite, pe aici sunt o mulţime de orăşeni evacuaţi. Crezi că am întâlnit pe cineva pe ogor? Ferit-a sfântul ! Şi- au adus de acasă radio şi nelipsitul patefon şi s tau toată ziulica ţintuiţi pe scaune, preocupaţi numai de ce vor mânca la prânz şi seara. Cât de mult a r face pentru ţărani unele exemple bune! Vezi, am impresia că delà lucrurile acestea mici începe abisul dintre sa t şi oraş. Dar pentru astăzi ne e de ajuns prăşitul nostru, hai să ne întoarcem în sat.

La plecare, stăpânul pământului ţ inu să ne petreacă până la hotar.

— V'aţi făcutără poftă de mâncare , ne spuse el.: — Da, ne-am făcutără, accentua profesorul, crezând pro-. babil că voiu leşina sub aces t a tac neaşteptat al limbii.

Fe drum, mi-am ară ta t destui ide vehement nedumerirea. — De unde draeu, au introdus ăştia terminaţ ia aceasta

barbară în vorbirea de pe-aici? — In orice caz nu din graiul lui Creangă saui Eminescu.

Ai răbdare, vei mai vedea şi alte curiozităţi care or să-ţ i tempereze avântul bucolic. Neglijenţa cărturarilor rurali faţă de limbă înfăţişează, poate, păcatul cel mai puţ in dăunător. Lângă mentali tatea evului mediu, cu superstiţii şi descântece, vei avea plăcerea să constaţi că H s'a păst r a t cu sfinţenie oamenilor noştri tot confortul primitiv. Ehei, „Popa Tamda" al lui Slavici e mai actual decât

s'ar crede. Satele care au avut norocul să-1 aibă s'au ridicat ca în basme, dar nu prea sunt multe.

Când mă gânldesc la clavirul şi biblioteca ţăranilor din apus, oameni care nici pe departe n'aveau isteţimea har nică a Românilor, parcă mi-i ruşine că pr in condeiul meu n'am folosit nici cu o iotă la îndrumarea celor de acasă. Ce însemnătate are faptul că există la noi câteva talente autentice, că întrecem în rafinaonent pe Proust sau Baudelaire pentru a fi cunoscuţi de vreo două mii de cetitori, când marea masă de milioane rămâne mai departe Sn s tarea pe care o ştim, cu totul s trăină de munca şi idealul nostru?

Vezi, din satul ăsta visez un rol activ ce revine scriitorului, pentru a nu mai fi considerat ca un obiect ide lex într'o colibă uitată. Nu semănătorism, nu a r ta cu tendinţă a celor nechemaţi, ci aportul marilor dăruiţi la o operă constructivă, unde fiecare să vie cu un pic de suflet şi un dram de bunăcredinţă, pentru fraţii lui răimaşl cu sufletul virgin lângă pământ .

Există în chimie un fenomen bizar, după care două elemente nu se pot contopi tfără prezenţa obiectivă a unui al treilea personaj numit corp catalitic. El nu se lasă inlfluen-ţ i t de reacţie, ci numai ordonează creaţia prin însuşi faptul prezenţei sale inexplicabile.

Astfel văd eu roiul scriitorului în procesul eivoiutiv al naţiunei. O prezenţă magică, bazată pe intuiţia suverană, pe prestigiul talentului, care să armonizeze energiile conducătoare cu forţele' constructive, pr in contactul direct cu realitatea neîmbrobodită, prin scrisul la gazetă sau slova cărţii, prin relaţiile, personale cu cei delà centru, prinşi în formule biurocratiiçe.

Vis, utopie, — v e i zice. Cred mai de grabă în acţiunea visătorilor decât îmi a rea

liştilor ce s'au perinioat în ultimele.decenii, nefăcând nimic fără profituri materiale. Condeerii noştri sunt numiţi câteodâtă'scriitorii neamului. Pentru a li se cuveni această consideraţie, el trebuie să ţ in dă a deveni eu adevărat exponenţii naţiunii. De аеееаЧШ se pare o descoperire fericită ca acest tezaur vingilian sâ-1 ofer şi poporului, după ce l-am răstălmăcit de sute de ori studenţilor mei.

Te voiu duce după masă să faci cunoştinţă cu notabilităţile satului; ne-am idiait întâlnire la şcoală. Voiu mai avea de întâmpinat multe surprize, da r cu răbdare şi perseverenţă vom u m i carul cu bolovani din şanţ . Asta deocamdată ca iun .experiment în mic. Mâine, după războiu, vom da acţiunei toată amploarea.

I. VALÉRIÁN

— Va să zică aşa stau lucrurile ? Bine, eu unul nu mai am nimic de zis. Dar te înştiinţez că dacă nu te desbraci de bună voie, am să te silesc eu s'o faci.

— N'ai să cutezi ! •— Adică de ce să nu cutez ? Cine mă poate opri s'o

fac ? Sunt bărbatul tău şi trebuie să-mi dai ascultare... Se apropie din nou de ea, hotărât şi cu gândul să-i

descheie rochia la piept, dar Salomia ţâşni ca o nălucă alături, furişându-se îngrozită în spatele mesei pe care ardea lampa cu glob alburiu.

Manafu n'o slăbi. Făcu un salt înspre ea, ca şi cum ar fi vrut să-i taie calea, dar se împiedică şi ca să nu-şi piardă echilibrul, se sprijini de un colţ al mesei. Mişcarea însă nu- i folosi. Se prăbuşi, înainte, cu capul, cât era de lung, şi odată cu el, în cădere, trase şi faţa de masă.

Era prea târziu acum; Pe podele, lampa răsturnată se făcu ţăndări. Un timp rămaseră amândoi în întuneric, nemişcaţi şi cu respiraţia tăiată. Dar nu mult : atât numai cât se împuţinase — în cădere — lumina tremurată a fitilului. Pe urmă flacăra se mări brusc, crescu, şi gazul împrăştiat pe jos se aprinse, întinzându-se treptat-treptat pe toată suprafaţa covorului de lână.

Speriată şi profitând de, zăpăceala notarului, Salomia se năpusti îngrozită spre uşă, ţipând. O deschise dintr'o singură smucitură, parcă s'o smulgă din ţâţâni, şi se avântă afară, îin noapte, muncită de o singură dorinţă, stăpânită de un singur gând : să fugă, să scape, să se facă nevăzută, să fie cât mai departe de omul care-i tulburase viaţa şi-o târîse aici să-i pângărească trupul.

Ca într 'un vis rău, străbătu ea curtea, şi tot ca într 'un vis rău trase zăvorul delà poartă, nerăbdătoare să ajungă în uliţă. Sări şanţul, se împiedică, era să cadă, se strecură printre pomi şi se prelinse dealungul gardului ca o fiară încolţită, ne ştiind ce să facă, cum să scape mai repede. Se trezi singură, afară, în noapte, cu capul gol, la marginea satului, sub lumina orbitoare a fulgerelor ce brăzdau delà un capăt la altul cerul.

Sfârşită, se lipi cu spatele de trunchiul unui arbore, să-şi adune puterile. înţelegea că însfârşit scăpase. Manafu trebuie să fi rămas acolo. Era de bună seamă ocupat să stingă focul. Dacă s'ar fi întâmplat să fugă după ea...

Inima îi bătea puternic în piept, parcă să-1 spargă. Simţea că se înăbuşe. Broboane mari de sudoare i se scurgeau de pe frunte pe ochi, împânzindu-i vederea.

Nu începuse să plouă (măcar de n'air prinde-o ploaia pe câmp), dar vântul se potolise şi norii se apropiau ameninţători, ca o turmă de bivoli, acoperind toată suprafaţa cerului.

Făcu câţiva paşi mai departe, dar apoi, scuturată o clipă de gândul că s'ar fi putut totuşi aprinde casa notarului, se opri să-şi arunce privirea îndărăt.

Se linişti însă. Nici teamă de aşa ceva. Cele două ferestre ale odăii dinspre şosea erau cufundate în întuneric — semn că Manafu luase grabnice măsuri şi că izbutise să stingă focul.

Pe nesimţite, apele sufletului i se potoliră. îşi trecu uşor, ca beată, mâna pe fruntea umezită de sudoare. Scăpase de-o primejdie, de-o mare primejdie, dar îndată după aceea alte gânduri începură, nemilos, s'o frământe.

Se întoarse.-Scrută întunericul de funingine care o învăluia din

toate părţile, hain, — şi cu toate că picioarele îi t remurau şi simţea nevoia să se odihnească un pic, porni totuşi mai departe.

Acolo, departe, pe deal, în întunericul săgetat de fulgere, ştia ea o apă care ar fi primit-o bucuros, şi tot în părţile acelea, un drum care ducea — urcând şi coborînd — spre alte drumuri ale lumii, poate mai drepte, mai sigure şi mai blânde decât cele de-aici...

TIPOGRAFIA „UNIVERSUL" S. A. B UCUREŞTI STR. BREZOIANU 23—25 Taxa poştală plătită ta numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24.484.939